Copilul Si Stima de Sine

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A STIMEI

DE SINE

Dacă imaginea de sine este o dimensiune descriptivă a personalității (este modul în care o persoană se descrie pe ea insăși, modul în care cineva se gândește că este) stima de sine sau respectul de sine este o dimensiune evaluativă a personalității (care ne arată cât de mulțumiți suntem de imaginea de sine sau cât de mult ne place propria persoană).Imaginea de sine răspunde la intrebarea: Cine sunt eu și ce pot să fac?. Ea este un filtru prin care oamenii percep realitatea, de exemplu unele persoane vor reține doar eșecurile și vor atribui succesele întâmplării, menținându-și astfel o imagine de sine negativă.

Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de buni ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine. Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înșine ca persoane , altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi.Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, in timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine( Mihai Golu ,2006,pg.278)William James, unul din fondatorii psihologiei științifice, printre alte multiple contribuții la studiul eu-lui, a fost și un pioner al analizei psihologice a stimei de sine.Scrierile sale conțin cel puțin două mari definiții ale acesteia, definiții care-și păstrează relevanța și până astăzi.

Definiția matrematică .Conform unei definiții , stima de sine este rezultatul unei fracții în care la numărător avem succesele obținute iar la numitor aspirațiile sau pretențiile inițiale (James, 1890 / 1950).

Stima de sine instabilă prezintă sentimente și momente raportate la propriul eu care sunt supuse unor fluctuații de scurtă durată determinate de dinamica internă sau externă .Cercetările recente care au dus la identificarea diferitor varietăți ale stimei de sine șiindică faptul că este insuficient să cunoaștem dacă cineva are o stimă de sine idicată sau scăzută: natura acesteia poate fi diferită, implicând diferite funcționări ale psihismului.

Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor teoretice sau aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine propusă de Rosenberg (Self Esteem Scale; Rosenberg, 1965). Ea măsoară stima de sine globală, indicând dacă o persoană are o stimă de sine scăzută sau ridicată . Or,după cum s- a văzut anterior, a ști doar acest aspect al stimei de sine nu este suficient.În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută (stima de sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză.În același timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite –  poate fi rezultatul unei performanțe obținute sau al unei evaluării externe (stima desine contingentă). De asemenea, stima de sine măsurată poate să fie afectată de evenimentele unei zile (stima de sine labilă).

În final, oamenii pot avea o stimă de sine care este foarte greu de măsurat datorită fragilității și vulnerabilității acesteia (stima de sine instabilă).Toate aceste distincții, varietăți sau componente ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii. Concluzionând, ar fi corect să ne întrebăm în ce măsură stima noastră de sine este defensivă, contingent și nu dacă avem sau nu avem o stimă de sine defensivă ,contingentă, etc.Stima de sine are la bază o sumă de credințe și sentimente pe care le avem față de persoana noastră sau față de propriile noastre percepții. Modul în care ne definim ne influențează motivațiile, atitudinile, comportamentele și ne afectează adaptarea emoțională.( Mihai Golu , 2010,pg.153)

Tiparele stimei de sine apar foarte devreme, încă din copilarie; atunci când copilul încearcă- greșeste, încearcă din nou, greșeste din nou iar în cele din urmă reușește, el își dezvoltă idei despre sine și despre propriile sale capacități. In același timp își creează o concepție despre sine bazată pe interacțiunile cu ceilalți oameni. In acest context, părinții au rolul esențial de a ajuta copilul să-și dezvolte o autopercepție realistă și sănătoasă.In general, dacă mediul acționează stabil, organizat și asigură satisfacerea trebuințelor legitime ale copilului, conduita acestuia are șanse să fie corectă; dacă însă copilăria se desfășoară în cadrul unui mediu necorespunzator, încărcat de privațiuni și ostilități, de dispret și tiranie, lipsit de afecțiune, copilul poate intra în așa zisul conflict de adaptare, ce se traduce printr-o atitudine protestatară în fața oricărei rezistente, opoziții sau interdicții.

Stima de sine mai poate fi definită și drept o combinație între sentimentul propriei capacități și sentimental de a fi iubit. Astfel, un copil mulțumit de propriile sale realizări, dar care nu se simte iubit, poate eventual să dezvolte o stimă de sine redusă, ca de altfel si copilul care se simte iubit, dar este ezitant în privința propriilor sale abilități. De aceea, o stimă de sine sănătoasă și realistă poate exista, doar când echilibrul între cele două elemente a fost obținut.Copilul cu stima de sine scăzută este posibil să ocolească sau să refuze situațiile ce-l pun în fața unor noi încercări; adesea, acesta vorbește negativ despre sine: Sunt prost, Nu o să învăț niciodată să fac asta.., Ce contează? Oricum nu-i pasă nimănui de mine . .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.23)

Stima de sine nu trebuie confundată cu sentimentul de superioritate (autosuficiență) deoarece prima este caracterizată prin realism, iar cea de a doua prin supraevaluarea sinelui.Pentru ca elevilor să li se dezvolte stima de sine profesorii trebuie să aibă expectanțe în funcție de nivelul de dezvoltare a copilului, să planifice activitățile din timp, iar când elevii întâmpină dificultăți să fie ajutați, să fie lăudați pe latura comportamentului pozitiv și a efortului, chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să ofere posibilitatea elevilor de a alege și, mai ales, să ofere recompense dentru munca depusă.În concluzie, o stimă de sine pozitivă se asociază cu performanțele școlare, cu o bună comunicare cu ceilalți, cu adaptarea socială. Astfel de persoane au o atitudine realistă despre propria valoare, dețin capacitatea de a-și asuma responsabilități, sunt dinamice, iar astfel de atribute sunt necesare tinerei generații pentru succesul în carieră. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.35)

În anul 1932 , Karl Jung, în una din lucrările sale spunea că nimeni nu poate forma prin educație personalitatea pe care el însuși nu o are. Și nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieți trăite cu acest scop. Căci formarea personalității nu presupune nici mai mult nici mai puțin decât dezvoltarea optimă a unei ființe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa. In nici un caz nu trebuie să uităm ce număr nesfîrșit de condiții trebuie să fie îndeplinite aici. Este nevoie aici de toată viața unui om, cu toate aspectele sale biologice, sociale și psihologice. Personalitatea înseamnă realizarea perfectă a specificului înnăscut unei ființe vii particulare. Personalitatea e o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a afirmării absolute a ființării individuale și a adaptării celei mai reușite la ceea ce e universal dat, cu condiția maximei libertăți a deciziei proprii. (C.G. Jung , 2008, pg.83)

Să îndrepți pe cineva prin educație, nu mi se pare a fi puțin , spunea Jung , în cartea sa ;, Puterea Sufletului ,,în anul 1932.Este , de bună seamă cea mai dificilă sarcină pe care și-a propus-o lumea spiritual modernă Personalitatea se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem . După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întîi pentru a putea fi supusă educației. Iar aici apare deja pericolul. Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu știm cum și înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire și am aflat destule despre natura și realitățile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neîncrezători. Am fost crescuți chiar în doctrina creștină a răului originar din natura umană. Dar și cei care nu mai urmează doctrina creștină sunt în mod firesc neâncrezători și temători în ce privește posibilitățile ce zac în străfundurile lor.  (C.G. Jung , 2008, pg.83-84)

Chiar psihologi luminați, materialiști, ca Freud ne dau o idee foarte neplăcută despre culisele și abisurile psihice latente ale naturii umane. De aceea, să pledezi în favoarea dezvoltării personalității e deja, în sine, o faptă aproape îndrăzneață. Dar spiritul uman e plin de  stranii contradicții.  Avem cuvinte  de  laudă pentru sfânta maternitate și nici nu ne trece prin minte să o tragem la răspundere pentru toți monștri umani, bunăoară criminali, psihopați periculoși, epileptici, idioți și handicapați de tot felul, care au fost și ei născuți, totuși, în schimb sîntem cuprinși  de îndoieli  profunde  cînd  ni  se  cere  să  nu  oprim dezvoltarea liberă a personalității umane.

Dar atunci ar trebui să accepți orice, se spune. Sau este repusă în discuție obiecția prost inspirată a individualismului. Niciodată individualismul nu a fost o dezvoltare firească, ci o uzurpare nefirească, o poză neadecvată și neadaptată, im-pertinentă, care și-a dovedit deseori găunoșenia, chiar în fața celei mai mici dificultăți, printr-o prăbușire. Aici este vorba despre altceva. Căci nimeni nu ăși dezvoltă personalitatea pentru că I –a spus cineva că ar fi folositor sau recomandabil să o facă .Inițiativa dezvoltării personalității este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatică de la drumul comun, o excentricitate egoistă de eremit, judecind după impresia celui ce o privește din exterior (C.G. Jung , 2008, pg.84) .

În privința personalității Jung și-a elaborat propriile teorii printre care explorarea tipurilor de personalitate. După Jung, există două tipuri de bază de personalitate care alternează în mod echilibrat, la indivizii normali: extrovertită și introvertită.El deosebește patru funcții ale conștiinței:

Gândirea –  înseamnă recunoașterea și definirea unui element. Prin gândire căutăm să înțelegem realitatea printr-o abordare sistematică și rațională. Gândirea emite judecăți , prin care analizăm sentințele ca fiind adevărate sau false. Cei care aparțin acestui tip de personalitate sunt oameni foarte raționali, calculați, sunt perfecționiști și pretențioși. În comparație cu celelalte tipuri nu au o capacitate intelectuală mai mare, dar datorită faptului că le este mai bine structurată au rezultate mai bune. Sunt oameni rigizi, și sceptici. Nu acceptă nimic din ce nu poate fi perceput sau explicat rațional. Le place mediul ordonat, în jurul lor totul va fi aranjat într-o ordine strictă.

Percepția –  spre deosebire de gândire prin percepție constatăm că un obiect există, fără a emite evaluări în privința acestuia. Cei care aparțin acestui tip, sunt așa-numiți oamenii instinctelor. Pentru ei orice nevoie trebuie satisfăcută imediat și cu orice preț. Nu au cenzura raționalității, instinctele le controlează viața. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.25)

Sentimentul – dacă prin gândire încercăm să cunoaștem ceea ce ne înconjoară rațional și sistematic, prin sentimente judecățile emise sunt foarte subiective, doar prin prisma a ceea ce ne place, sau nu ne place. Aici se încadrează persoanele care de obicei se lasă conduse de dispoziții. Pentru ei contează mult ambientul, fațada. Tot ce e frumos  e și bun, asta e legea care le contratente ale naturii umane. De aceea, să pledezi în favoarea dezvoltării personalității e deja, în sine, o faptă aproape îndrăzneață. Dar spiritul uman e plin de  stranii contradicții.  Avem cuvinte  de  laudă pentru sfânta maternitate și nici nu ne trece prin minte să o tragem la răspundere pentru toți monștri umani, bunăoară criminali, psihopați periculoși, epileptici, idioți și handicapați de tot felul, care au fost și ei născuți, totuși, în schimb sîntem cuprinși  de îndoieli  profunde  cînd  ni  se  cere  să  nu  oprim dezvoltarea liberă a personalității umane.

Dar atunci ar trebui să accepți orice, se spune. Sau este repusă în discuție obiecția prost inspirată a individualismului. Niciodată individualismul nu a fost o dezvoltare firească, ci o uzurpare nefirească, o poză neadecvată și neadaptată, im-pertinentă, care și-a dovedit deseori găunoșenia, chiar în fața celei mai mici dificultăți, printr-o prăbușire. Aici este vorba despre altceva. Căci nimeni nu ăși dezvoltă personalitatea pentru că I –a spus cineva că ar fi folositor sau recomandabil să o facă .Inițiativa dezvoltării personalității este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatică de la drumul comun, o excentricitate egoistă de eremit, judecind după impresia celui ce o privește din exterior (C.G. Jung , 2008, pg.84) .

În privința personalității Jung și-a elaborat propriile teorii printre care explorarea tipurilor de personalitate. După Jung, există două tipuri de bază de personalitate care alternează în mod echilibrat, la indivizii normali: extrovertită și introvertită.El deosebește patru funcții ale conștiinței:

Gândirea –  înseamnă recunoașterea și definirea unui element. Prin gândire căutăm să înțelegem realitatea printr-o abordare sistematică și rațională. Gândirea emite judecăți , prin care analizăm sentințele ca fiind adevărate sau false. Cei care aparțin acestui tip de personalitate sunt oameni foarte raționali, calculați, sunt perfecționiști și pretențioși. În comparație cu celelalte tipuri nu au o capacitate intelectuală mai mare, dar datorită faptului că le este mai bine structurată au rezultate mai bune. Sunt oameni rigizi, și sceptici. Nu acceptă nimic din ce nu poate fi perceput sau explicat rațional. Le place mediul ordonat, în jurul lor totul va fi aranjat într-o ordine strictă.

Percepția –  spre deosebire de gândire prin percepție constatăm că un obiect există, fără a emite evaluări în privința acestuia. Cei care aparțin acestui tip, sunt așa-numiți oamenii instinctelor. Pentru ei orice nevoie trebuie satisfăcută imediat și cu orice preț. Nu au cenzura raționalității, instinctele le controlează viața. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.25)

Sentimentul – dacă prin gândire încercăm să cunoaștem ceea ce ne înconjoară rațional și sistematic, prin sentimente judecățile emise sunt foarte subiective, doar prin prisma a ceea ce ne place, sau nu ne place. Aici se încadrează persoanele care de obicei se lasă conduse de dispoziții. Pentru ei contează mult ambientul, fațada. Tot ce e frumos  e și bun, asta e legea care le controlează deciziile. Sunt persoane destul de superficiale și schimbătoare.

Intuiția –  este un fel intuitiv de a percepe lumea, observând ceea ce ar putea fi sau ce a fost (posibil) în spatele lucrurilor. Oamenii intuitivi nu deduc logic cauzalitatea lucrurilor, ci o simt printr-o forță senzorială, intuitivă, aparte. Persoanele care aparțin genului intuitiv, nu au o gândire bine structurată, știu că lucrurile stau așa, dar nu pot explica de unde au aceste informații. Au o logică aparte de a vedea lucrurile și conexiunile dintre ele. (C.G. Jung , 2009, pg.132)

Inconștientul personal și inconștientul colectiv-Pentru Jung inconștientul se împarte , la rândul său în două zone :

Inconștientul personal adună tot ceea ce am refulat și ce nu am reușit încât să percepem despre noi înșine , începând de la naștere și până la vârsta actuală.Conținutul refulat al inconștientului personal îl reprezintă dorințele , temerile și alte tendințe ale psihicului care sunt incompatibile cu egoul nostrum , fie pentru că sunt prea infantile , prea penibile sau pentru tot felul de rațiuni . (C.G. Jung , 2009, pg.134)

Aceste materiale care figurează în inconștientul personal au ca principal characteristic faptul că ar putea să fie conștiente , dar procesul de refulare le face să se situeze în zona inconștientă.

Inconștientul colectiv este zona din inconștient alcătuită din ansamblul instinctelor și a tot ce are legătură cu acestea imaginile primordial pe care Jung le numește arhietipuri .Acesta este comun pentru întreaga colectivitate umană , în timp ce în inconștientul personal este produsul experiențelor personale .Cu alte cuvinte, inconștientul colectiv este expresia psihismului obiectiv, în opoziție cu inconștientul personal care exprimă psihismul subiectiv.

El s-a format de-a lungul a milioane de ani de existență și evoluție umană, în urma experienței ancestrale a acesteia, având rădăcinile în evenimentele preistoriei umanității și manifestându-se sub forma unui imens  depozit psihic , la care fiecare mileniu a adăugat noi straturi. Este ca o imagine care cuprinde întreaga trăire psihică a umanității, de la origini până în prezent.Experiențele reluate, repetate, din timpurile cele mai îndepărtate ale aventurii umane pe acest Pământ, s-au constituit într-o dimensiune suprapersonală, îmbrăcând un caracter de universalitate, dând astfel naștere unor modele , de tipul eroilor și zeilor mitologici, care sunt, de altfel, o proiecție arhetipală.Este evident, deci, că la nivelul inconștientului colectiv, mitologia se confundă cu psihologia. . (C.G. Jung , 2009, pg.138)

Arhetipul .Un alt instrument pe care jung îl introduce , cu deosebit success , în studiul și analiza psihologiei umane este noțiunea de arhetip.El definește acest concept ca fiind o formă psihică pe care nici un incident al vieții unui individ nu îl poate explica și care pare a fi o moștenire a spiritului uman universal .Arhetipurile sunt centre încărcate energetic , ca un soi de precipitate a milioane de experiențe imemoriale, și se traduc prin imagini sau teme simbolice, extrem de încărcate afectiv ,pe care le întâlnim de-a lungul epocilor sau civilizațiilor, întrupate în mitologii, religii, legende, mistere inițiatice, epopei, superstiții, obiceiuri, tradiții, povești din folclor, gesturi rituale, opere de artă, limbaj curent, viziuni, halucinații și VISE.Jung insistă asupra faptului că arhetipurile nu sunt imagini sau motive mitologice definite. Ele sunt doar  tendința de a reprezenta aceste motive iar reprezentările pot fi diferite de la un individ la altul.

Ele se exprimă ca posibilități de manifestare, de reprezentare mostenite, care preexistă în străfundurile inconștientului și sunt activate numai dacă o problemă din interiorul unui individ, sau din exterior, le declanșează.Sunt ca niște prezențe permanente și eterne pe care conștiința le percepe sau le ignoră.Arhetipurile sunt, pentru individ, la nivel mental, ceea ce instinctele sunt la nivel biologic.Ele sunt forma și imaginea instinctului.Ele revelează existența inconștientului colectiv, care este ca un ocean pe care plutește conștiința individuală. . (C.G. Jung , 2009, pg.139)

Simptomul și complxul .Spre deosebire de Freud , care consider că eul este central personalității, pentru Jung inconștientul precede conștiința, care este ca un fel de emanatie a masei energetice inconștiente.La început este vulnerabil și slab, simțându-se permanent amenințat de a fi înghițit în masa inconștientului, pentru ca apoi, cu timpul și experiența, prin lărgirea treptată a câmpului de conștiință și devine din ce în ce mai ferm, odată cu raționalizarea, conștientizarea și stăpânirea propriilor reacții inconștiente.Este extrem de dificil și ne dăm seama de reacțiile noastre inconștiente.

Dacă, în ceea ce privește reacțiile noastre conștiente, este destul de simplu să le sesizăm, nu putem spune același lucru despre reacțiile inconștiente.În acest caz, singurul lucru pe care-l putem percepe este, ceea ce se cheamă, simptomul.Simptomul se produce atunci când pulsiunile energetice sunt perturbate în necesitatea lor de a se manifesta .O pulsiune este o forță, un puseu, un impuls nestăpânit al unei tendințe organice sau psihice.De exemplu frigiditatea sau impotența sunt simptomuri ale pulsiunilor sexuale care nu se pot elibera.Bulimia este un simptom al unor frustații afective.Simptomul este un semnal de alarmă care ne avertizează că ceva esențial nu este în regulă, sau este în dezacord, în ceea ce privește atitudinea noastră conștientă și că se impune o lărgire a câmpului de conștiință. . (C.G. Jung , 2009, pg.143)

Persoana .Fiecare om poartă în societate o mască în scopul de a răspunde exigențelor mediului social în care se derulează existența acestuia la un moment dat .Această mască ascunde componentele profunde ale personalității sale , av’nd drept scop de a permite individului să proiecteze o imagine ideală – pe care acesta și-o face despre el însuși și pe care vrea să o răspândeâscă în jur  – pentru conservarea prestigiului pe care dorește să-l afișeze în ochii proprii și în ochii altora. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.12)

Cuvântul personă vine din latină însemnând mască de teatru, Jung introducându-l în analiza psihologică, pentru a desemna masca pe care o afișează oamenii când vor să joace un rol în societate .Persona permite deci individului de a se ascunde înapoia unei imagini idealizate și de a-și confecționa rolul dorit, în funcție de circumstanțe .Problema care apare este că această mască nu reprezintă personalitatea autentică a individului ci este o proiecție a ceea ce acesta ar dori să fie dar nu este în realitate.Acest dezacord naște un conflict la nivelul eului individului, care, cu cât antagonismul dintre natura profundă a eului și persona ( imaginea forțată a măștii ), este mai accentuat, cu atât generează o angoasă mai puternică.Unii oameni acordă atâta importanță rolului lor social, identificând

Persona cu o funcție de prestigiu, încât fără să-și dea seama devin ei însiși Funcția.Ei ajung să umfle importanța imaginii încercând astfel să flateze propriul ego, încât întâlnim Persona medic, Persona colonel, Persona profesor universitar, etc.Persona nu se manifestă doar legat de statutul profesional. (. (C.G. Jung , 2009, pg.145)

Umbra . Un arhetip care personifică partea cea mai arhaică și mai obscură a psihismului uman și care constituie zona cea mai joasă a personalității, este Umbra.Jung spune: crusta noastră de civilizație ascunde un soi de brută cu aspect preistoric…Tot ce este mai primitiv, mai bestial și violent în natura umană este atributul Umbrei.Această figură arhetipală care sălășluieste în tenebrele inconștientului cuprinde elemente psihice personale sau colective care se opun tendințelor conștiente sau care nu au fost trăite ca experiențe concrete.

Ea este compusă din două aspecte ale psihismului uman. Pe de o parte semnifică zona psihică cea mai puțin evoluată, mai întunecată, prin raportarea la normele morale ale unei conștiințe civilizate. Pe de altă parte este suma tuturor defectelor, slăbiciunilor, tendințelor nefaste, care sunt respinse de către ego-ul individului.Aspectul terific al Umbrei, care se revelează în vise sub forma unor apariții detestabile, diabolice, dușmănoase, criminale, este expresia instinctelor bestiale, animalice, a poftelor sexuale incontrolabile, a pasiunilor oarbe și dezlănțuite, care populează straturile cele mai frustre din profunzimile  insondabile ale inconștientului. . (C.G. Jung , 2009, pg.147)

Anima și Animus .Psihologia profunzimilor a lui jung pune în evidență un alt aspect al psihismului uman: energia psihică – libidoul – este bisexuată. Natura umană , în esența sa, este bisexuată, ea conține în egală măsură principiul feminin și masculin care coexistă și se manifestă în interrelație în cadrul aceluiași individ. Prin vointă și inițiativă, diferențiază, ordonează și clarifică elementele constitutive ale lumii interioare și exterioare entității individuale.El permite accesul la lumina unei cunoa;teri superioare.

Principiul Feminin, corespunde Erosului instinctiv, este principiul pasiv, irațional,sentimental, sensibil.Exprimând pasiuni arzătoare și emoții năvalnice poate perturbă realizarea proiectelor.Poate conduce la gelozii devastatoare dar și la împlinirea Iubirii fără limite.Principiul feminin trăiește experiența, cel masculin o înțelege. în exces, principiul feminin duce la întunecarea rațiunii și a gândirii, în timp ce, principiul masculin în exces, duce la incapacitatea de a resimți fluxul emoțional.Iubirea fără intelect este incoerență și perturbătoare, intelectul fără iubire este steril și abstract.Iubirea are nevoie de intelect pentru a fi călăuzită și canalizată benefic, intelectul are nevoie de iubire pentru a înflori și a se manifesta creator. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.27)

Evoluția presupune îmbinarea armonioasă a celor două principii: a Logosului și a Erosului.Jung arată că, deși bărbatul se percepe ca masculin în plan conștient, el are în structura sa inconștientă o componentă feminină, la fel femeia, care la nivel conștient se percepe feminină, posedă o componentă masculină în structura sa inconștientă.El denumește Anima zona inconștientă a bărbatului și Animus sfera inconștientă a femeii.Sexualitatea, care se exprimă în vise prin imagini extrem de frecvente și semnificative, este mai degrabă o expresie simbolică a uniunii acestor două polarități care tind spre îngemănare armonioasă și nu trebuie luată explicit, ca expresie a uniunii fizice bărbat – femeie. . (C.G. Jung , 2009, pg.148-149)

Teoria atașamentului .Descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth.Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil .Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării, a psihanalizei și a teoriei sistemelor.

Atașamentul (engl.: attachment) defineste legătura emoțională strănsă dintre oameni.Între nou-născut si părinții acestuia sau alte persoane se dezvolta o relație specială. Atașamentul determină copilul mic,să caute sprijin,apărare si liniștire la persoana de referință,în caz de pericol.Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință,de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.Inițial au fost descoperite trei tipuri de atașament care se crstalizează în urma interacțiunii cu persoana de referință:

*sigur (B),

*nesigur-evitant (A),

*nesigur-ambivalent (C).

Mai târziu, în cursul cercetărilor făcute pentru a ajuta copii neglijați grav, a fost descoperit al patrulea tip de atașament, numit dezorganizat (D) ; acest ultim tip se manifestă prin dificultatea sau chiar imposibilitatea de atașare a copilului față de o persoană. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.28)

Atașamentul sigur .Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copii atașați sigur au o mare încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor copilului si interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului.

Atașamentul nesigur-evitant .Copii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată părăsește încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați sigur care își manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.30)

Atașamentu nesigur-ambivalent .Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip C.Copii din această grupă si manifestă temători și dependenți de persoana de referință.Cănd aceasta părăsește camera, copii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copii își manifestă comportamentul atașant de la bun început. Aceștia îsi adaptează astfel comportamentul, celui al persoanei de referință care este imprevizibilă, greu de înțeles și în care copilul nu are încredere. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.24

Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă – nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.

Atașamentul dezorganizat sau dezorientat .Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost întotdeauna copii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.54)

După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire.

Unii dintre copii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei apropiate. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.26)

Unii reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în apropiere. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.55)

Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință – omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată din care nu mai găsește ieșire.Anomaliile de atașament se deosebesc de tipurile de atașament nesigur, definite ca adaptări comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul patologicului. În cazul anomaliei, se dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile, care însoțesc copilul și tânărul și care au însemnătate și la vârsta adultă. Una sau mai multe rupturi de relație pot determina copilul să nu mai poată stabili relații apropiate față de nimeni, sau să manifeste ambivalențe puternice în relațiile apropiate . (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.56 ).

I.1.Funcțiile stimei de sine

La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asuprar acțiunilor pentru care în funcționarea psihicului uman se regăsește stima de sine.

a.Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul motivațional axat pe autoconservarea individului: ea este necesară pentru a aduce la cunoștința individului faptul că este vulnerabil și trecător.

Conform acestui punct de vedere stima de sine protejează oamenii pentru a nu fi paralizați de anxietatea și teroarea morții (Greenberg,Pyszczynski și Solomon, 1995);

b.Alți autorii se axează asupra semnificației sociale a stimei de sine. Dina ceastă perspectivă stima de sine este văzută ca un mecanism care ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evitării excluderii sociale. Includerea în grupuri și relațiile interpersonale sunt esențiale pentru supraviețuirea ființei umane și echilibrul psihologic alacesteia (Leary și Downs, 1995);

c.Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural alsatisfacerii motivului de auto-perfecționare, motiv care stă la baza achiziției continue de noi deprinderi și cunoștințe necesare pentru o mai bună adaptare la mediul social mereu schimbător (Deci și Ryan, 1995);

d.Conform viziunii noastre, dincolo de rațiunile globale menționate anterior (vezi 1-3) există o rațiune imediată de natură preponderent cognitiv-comportamentală sau de auto-reglare: este important să ai un feedback continuu al rezultatelor acțiunilor, este important să te poți define și evaluaîncontinuu pentru a interacționa eficient atât în mediul social cât și în mediul natural.

I.2.Conceptul de sine și stima de sine

I.2.1.Raportul între stima de sine și conceptual despre sine

Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât dimensiunile eu-lui – cognitivă, afectivă și comportamentală, sunt văzute ca părți ale acestuia (de exemplu, Robinson și Shaver, 1991). Altfel spus, conform acestui punct de vedere, stima de sine – componenta afectivă a eu-lui – este o parte a conceptului despre sine.Recent se observă o tendință, la care ne raliem de a regândi raportul dintre stima de sine și conceptul despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate ale eu-lui.

Conform opiniei exprimate de Robinson și Shaver (1991) cognițiile despre eu(cuprinse în conținutul conceptului despre sine) pot influența sau nu stima de sine. De exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreț poate fi regăsită în conceptul despresine fără însă a avea careva tangență cu sentimentul valorii eu-lui. Atunci când cineva este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei desine, la fel ca și comportamentul de a sări de la înălțimea unui bloc cu 18 etaje pentrua pune capăt umilinț ei cauzate de un atare defect. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.55

I.2.2.Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine

Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilor și afectivității( Frijda, 1986; Lazarus, 1984; Weiner, 1986) ne pot oferi o perspectivă a evoluției stimei de sine determinată de procesele cognitive.Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierilesau judecățile de genul sunt atractiv sau respingător sau sunt inteligent sau greu de cap), apoi astfel de gânduri declanșează o reacție afectivă negativă sau pozitivă .

În măsura în care astfel de reflecții ajung să acopere o bună parte din atributele personaleconceptul stima de sine este cel care se potrivește pentru a surprinde rezultatul afectiv al acestora. În timp, consistența unor astfel de momente de auto-reflecție rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este ușor accesat – deja în lipsa judecăților care l-au generat – ori de câte ori atenția subiectului este direcționată,din exterior sau din interior , asupra propriului eu. Astfel de concepte ca încrederea însine (self-confidence) sau evaluarea fizică (body-esteem) reprezintă și ele aspect evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se referă la o stimă de sine specific.Trebuie menționat faptul că :

*oamenii se evaluează pe o paletă largă de dimensiuni care diferă în

relevanță personal

*stima de sine poate lua forma unei auto-evaluări globale sau a unei auto-evaluări specifice;

*stima de sine global se referă la măsura în care individul se place, se valorizează și se acceptă pe sine (Rogers, 1951);

*stima de sine este diferită de încrederea în sine: prima trimite la

afectivitate, ceade-a doua la cognție;

*persoanele cu stima de sine ridicată nici pe departe nu sunt la fel: unii sunt cu ostimă de sine defensivă fiind motivați de obținerea și menținerea aprobări socialeîn timp ce ceilalți sunt relativ calmi în fața unui eșec oarecare;

*stima de sine are o componentă, o parte care este conștientă (stima de sine explicită) și una ascunsă, inconștientă, necunoscută subiectului însăși (stima desine implicit);

*stima de sine a unor persoane este puternic determinatăde atingerea

unor obiective, conformarea cu anumite standarde și expectanțe;

*stima de sine poate fluctua în funcție de cursul evenimentelor auto-

evaluative și chiar oscila în intervale foarte mici de timp;

*diferitele aspecte ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii ci mai curând complementare;

*indiferent de care ar fi motivele esențiale ale existenței stimei de sine ea esteindispensabilă pentru auto-reglare: pentru planificarea, monitorizarea și corectarea comportamentului;

*practicile educative și mediul familial sunt deosebit de importante pentru educarea unei stime de sine adaptate vieții sociale și realizării individului;

*conceptul despre sine și stima de sine sunt două dimensiuni diferite ale euluisocial: uneori legătura între acestea este foarte slabă, alteori este deosebit de puternică însă ele rămân în arhitectura eului social ca realități intrapsihice distincte;

*conceptul despre sine se află la baza apariției și evoluției stimei de sine globale.

CAPITOLUL II

DIMENSIUNEA ȘI STIMA DE SINE A COPILULUI

In sensul de față conceptul de Sine este echivalent cu cel de Eu. Eul este partea din noi de care suntem imediat conștienți. Este nucleul persoanei (și personalității) noastre, partea accesibilă cea mai profundă din noi, criteriul existenței și identității noastre, și rezidă în simțul sau parerea pe care îl avem despre noi inșine. A lăsa deoparte acest pivot al existenței noastre, al personalității noastre, echivalează cu păstrarea învelișului și aruncarea conținutului. Chiar dacă elemente ale personalitații noastre se pot schimbă, identitatea Eului are continuitate pentru a permite funcționarea normală a ființei noastre. Conceptul de sine este complex și profund. Această complexitate a oferit nenumarate moduri de abordare a problematicii sinelui, respectiv a stimei de sine.Voi prezenta cîteva dintre aceste abordări, pe care le consider cele mai importante dar și cele mai relevante . (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.56)

II.1.Dezvoltarea psihologică a copilului cu vârsta între

6 și 14 ani

Pentru a aprofunda pe larg subiectul propus în această temă , este absolut necesar să amintim câteva aspecte generale în ceea ce privește psihologia copilului cu vârsta între 6 și 14 ani .

Dezvoltarea cognitivă .Din punct de vedere cognitiv între 6 și 14 ani se constată evoluția limbajului (vocabularul este mult mai bogat), a atenției distributive, a memoriei (se utilizează strategii de fixare a informațiilor) și a gândirii. O altă achiziție este capacitatea de a discerne fantezie și realitate, copii înțeleg visele ca realități distincte față de lumea reală. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.235)

Din punct de vedere al gândirii, specific acestei vârste este stadiul operațiilor concrete sau stadiul operațional, caracterizat prin utilizarea reprezentării ca bază pentru raționamente. Reprezentarea permite operații de clasificare, ordonare, operare cu cifre, ceea ce permite înțelegerea principiilor conservării. Utilizarea reprezentarii în raționamente permite accesul la un nivel superior de generalizare, spre deosebire de vârsta anterioară (3-6 ani) când gândirea se focaliza pe concret și unicitate. În contextul dezvoltării unitare a sistemului cognitiv, gândirea capătă caracteristica decentrării, care se asociază cu capacitatea de a formula raționamente reversibile. În baza acestor abilități copii raționează mai puțin egocentric (se decentrează), ceea ce permite dezvoltarea abilităților sociale, a capacității de a înțelege acțiunile celorlalți, paralel cu creșterea capacității de comunicare și a raționamentelor morale. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.237)

Atât Piaget, cât și Kohlberg, consideră că raționamentele morale, nu se pot dezvolta decât atunci când, din punct de vedere cognitiv, copilul este suficient de matur pentru a depăși gândirea egocentrică. Piaget descrie două stadii ale gândirii morale, moralitatea constrângerii și moralitatea cooperării. Modelul propus are în principal în vedere interiorizarea valorilor și a relațiile relațiilor prezente în familie.În primul stadiu, al constrângerii, copilul “manevrează“ conceptele în contextul unor raționamente rigide, în “alb și negru”, acțiunile pot fi bune sau rele, corecte sau incorecte, morale sau imorale. Capacitatea de a rezolva raționamente reversibile, ca și capacitatea de decentrare sunt în formare. Aceasta face ca în plan moral copilul să nu poată depăși, cel mai frecvent, raționamentele de tip egocentric. Ca urmare, el va considera că:

*toți ceilalți gândesc ca el (nu se poate plasa locul celuilalt);

* acțiunile sunt generatoare de efecte (acțiunea presupune o urmare) la această vârstă nu se înțelege intenționalitatea, sau motivația, care a generat o acțiune;

*adultul care impune regulile fiind deținătorul adevărului absolut, ca urmare trebuie să se supună necondiționat acestuia;

regulile impuse sunt corecte și de nemodificat;

* pedeapsa este înțeleasă ca efect al unui comportament care nu respectă regulile (prin urmare este imoral), ceea ce explică de ce copiii favorizează pedepse severe atunci când sunt întrebați;

 * confundă accidentele cu pedeapsa („am căzut pentru că am supărat-o pe mama…”).În al doilea stadiu, al moralei cooperării, care corespunde vârstelor de 5 – 6 ani, dezvoltarea gândirii pemite o serie de raționamente care au o evidentă încărcare socială, astfel:

*capacitatea de reversibilitate a gândirii ca și decentrarea acesteia permit copilului să formuleze raționamente și judecăți mai puțin individualiste și îi permite înțelegerea altor puncte de vedere;

*înțelege acțiunile în funcție de intenționalitate și nu în funcție de consecințe;

*raționamentele au un grad mai ridicat de obiectivitate. Capacitatea de a înțelege că regulile sunt impuse de adulți și că ele pot fi schimbate, are la bază capacitatea de autoevaluare, care se asociază cu respectul pentru sine și cu evaluarea corecta autorității;

*apar primele comportamente care vizează respectul reciproc, dar și reacții de refuz sau agresivitate raportat la adulții percepuți ca incorecți;

*pedeapsa este înțeleasă în funcție de gravitate („Dar nu a fost așa de rău ceea ce am făcut eu”);

*nu se mai confundă accidentul cu pedeapsa.

Kohlberg consideră că dezvoltarea gândirii morale nu presupune numai interiorizarea valorilor familiale, ci și a valorilor comunitătii din care face parte copilul. El descrie trei stadii: preconvențional (4–10 ani), conformismul convențional (10–12 ani) și autonomia morală (12 –14 ani)

În stadiul preconvențional gândirea se caracterizează prin externalitatea controlului, a instanței morale care judecă și evaluează.

Ca urmare comportamentele copilului sunt caracterizate prin dependență, supunere. Copilul se conformează și respectă regulile pentru a evita pedeapsa. El acționează mai puțin din propria intenționalitate, dezvoltă mai mult comportamente instrumentale și de schimb. În stadiul conformismului convențional, se dezvoltă nevoia de protecție, care este evidentă la nivel comportamental, Din dorința de a fi acceptați de ceilalți, ei respectă regulile adulților și pe parcurs interiorizează standarde propuse de aceștia considerându-le corecte. Astfel ei obțin protecție și depășesc situațiile generatoare de stres, ceea ce este o modalitate de coping. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.238)

Comportamentele preluate prin imitație de la adulții investiți afectiv, sunt transferate în relațiile cu cei de aceeași vârstă, copilul este agresiv în grupul de copii pentru că adultul model, care îi asigură protecția, este agresiv. În stadiul autonomiei morale copilul (deja preadolescent) acceptă și înțelege nepotrivirile dintre două standarde morale. El se poate autoanaliza și înțelege că regulile și valorile morale după care se comportă pot fi diferite de ale celorlalți. Controlul este interior și rațional, ceea ce permite evaluarea corectă a comportamentelor negative prin raportare la normele comunității din care face parte, anticiparea pedeapsei și evitarea acesteia.

Dezvoltarea memorieiCercetări recente au demonstrat faptul că memoria copiilor poate reține detalii pe care la vârsta adultă nu le mai înregistrează. Dar, volumul informațiilor reținute este

nesistematic/neorganizat și mai mic; se stochează informațiile în funcție de interese.Între 6 și 14 ani se perfecționează memoria de scurtă durată și se structurează/învață o serie de strategii de fixare a informațiilor. Se utilizează, cel mai frecvent procedee de tipul repetarea informației, categorizarea (organizarea informațiilor în categorii/clase), asocierea de categorii în funcție de context sau cu imagini, asocierea cu un suport extern (de exemplu un semn care să amintească faptul că trebuie să faci un anumit lucru…) și metamemorizarea (asocieri lingvistice logice). (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.238)

Dezvoltarea personalității .Din punct de vedere psihanalitic Freud consideră această perioadă ca o perioadă de latență care se caracterizează prin pulsiuni sexuale reduse, de calm relativ după stadiul falic. Prin urmare libido-ul este slab, este perioada dezvoltării Eu-lui, în raport cu deprinderile sociale. Erikson consideră că acum ne situăm în stadiul conștiinciozitate versus inferioritate, care presupune însușirea abilităților valorizate social și construcția imaginii de sine. Depășirea conflictului se asociază cu trăiri pozitive, sentimente de competență și adecvare, iar nedepășirea acestui conflict se asociază cu trăiri negative, sentimente de inferioritate și inadecvare. Teoria behavioristă susține că la această vârstă școlarii devin receptivi la o mai mare varietate de întăriri sau recompense.

Motivația pentru performanță crește, copiii sunt încă sensibili la recompensele concrete (jucăriile), dar pot răspunde și la întăriri mai subtile (lauda, atenția, calificativul școlar) sau la întăriri intrinseci (apelul la mândrie).Teoria învățării sociale pune accentul pe contextul global în care se realizează procesul învățării, mai degrabă decât pe aspectul învățării. Teoria subliniază că sentimentul responsabilității este puternic legat de exemplul oferit de către părinți. Dacă părinții își supra-aglomerează copiii fie cu recompense, fie cu pedepse, promisiunile sau amenințările își pot pierde semnificația. Dacă reacția părintelui la comportamentul copilului este inconsecventă, neclară, atunci și comportamentul copilului devine haotic.Procesul învățării sociale utilizează modelul ca bază pentru imitație. Copiii preșcolari sunt foarte receptivi la modele, care le permit să conștientizeze comportamentele și atitudinile adulților și să le raporteze la propriile comportamente și atitudini. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.239)

De reținut că, în această perioadă, copiii își modelează comportamentele nu numai după cele ale părinților lor, dar și după prieteni, profesori, persoane care li se par lor ca fiind persoane de succes..Vîgotsky (1967) consideră că prin rezolvarea de probleme copilul participă la propria dezvoltare, dar, spre deosebire de Piaget, el acordă un rol mult mai important adulților. Persoana adultă asigură copilului un eșafodaj un cadru pe fondul căruia copilul construiește prin joc sau printr-o activitate ordonată. Vîgotsky consideră trei elemente majore în dezvoltarea cognitivă, și anume:

a. utilizarea limbajului în activitate, asocierea cuvânt-comportament în reacțiile față de lume;

b. relația limbaj-gândire permite exteriorizarea raționamentelor în conversația cu alții;

c. înțelegerea presupune cooperare cu ceilalți în cadrul relațiilor sociale. Copilul își construiește și își organizează percepțiile și procesele de gândire într-un cadru cultural prin relațiile cu alții. Se construiește astfel o conștiință socială care evoluează în dependență de dezvoltarea abilității de a identifica și de a lua în considerare punctul de vedere al altor persoane. Copiii de 12 ani au abilitatea de a lua în considerare nevoile și valorile persoanelor pe care încearcă să le convingă folosind argumente logice în discurs.

Comportamentul social .Înțelegerea altora. Conștiința socială a copilului se îmbunătățește în această perioadă. El conștientizează multitudinea rolurilor sociale (profesionale, familiale, sociale) astfel la 8 ani, spre deosebire de 6 ani, copilul poate înțelege că un individ poate fi în același timp frate, tată, bunic dar, în același timp, profesionist. În jur de 8 ani apare o schimbare majoră de la evaluările înalt concrete ale altor persoane, la o înțelegere mai abstractă, care se bazează pe deducerea unor motive, credințe și caracteristici de personalitate din comportamentul celorlalte persoane. De asemenea, copii sunt mai capabili să recunoască și să reformuleze declarații, în scopul evitării declarațiilor potențial ofensatoare. Aceste diferențieri se pot realiza datorită capacitatății de reversibilitate cognitivă. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.240)

Înțelegerea de sine. Formarea imaginii de sine este corelativă capacității de înțelegere a altora și se bazează pe experiența anterioară. Imaginea de sine este supusă schimbării atunci când apar noi informații despre sine și despre alții, informații folosite pentru a orienta comportamentele viitoare, dar și pentru a interpreta experiențele trecute. Imaginea de sine se dezvoltă rapid în copilăria mijlocie pe măsură ce abilitățile cognitive se maturizează și experiențele sociale devin mai variate. Construcția imaginii de sine se face sinusoidal cu suișuri și coborâșuri, dezvoltarea capacității de autocritică se asociază cu scăderea stimei de sine (spre exemplu asumarea eșecurilor are o influență cert negativă asupra stimei de sine). În jur de 12 ani se atinge cel mai scăzut nivel, după care stima de sine crește din nou. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.240)

În scăderea stimei de sine un rol esențial negativ îl are neajutorarea învățată, încercările repetate de a realiza o activitate finalizată constant cu un eșec, „învață” copilul că este incapabil să facă ceva pentru a-și îmbunătăți performanțele. Așa se dezvoltă complexele de inferioritate, care conduc la alte eșecuri și implicit la o stimă de sine scăzută. Se pune întrebarea: cum putem dezvolta o stimă de sine pozitivă? Factorul crucial pare a fi sentimentul că persoana este competentă într-o varietate de sarcini. Acest lucru depinde de abilitățile copilului și de microcosmosul familial și școlar care pot face ca un copil să dezvolte mai devreme sau mai târziu, mai greu sau mai ușor, sentimentul de competență. Un alt factor de influență este macrosistemul social, specificul cultural al societății în care copilul trăiește.

Grupul de egali este structura cu cea mai mare influență în dezvoltarea stimei de sine pentru copiii de 6 până la 11 ani. Acceptarea de către grup, încrederea în prietenul cel mai bun, ș.a. construiesc sentimentul de competență al copilului. Acestea sunt elemente foarte importante și au punctul de plecare în nevoia de afirmare socială corelată cu nevoia de independență față de părinți. Pe măsură ce cresc, copii sunt mai puțin dispuși să apeleze la părinți pentru anumite probleme și preferă să apeleze la egalii din grup, pe care-i consideră prieteni, capabili să-i ajute. În acest context, apar așa-numitele “societăți ale copiilor”, o subcultură a grupului de egali. Tipic, societățile copiilor au un vocabular propriu, anumite coduri de îmbrăcăminte și anumite reguli de comportament. Astfel de cluburi sau “găști” au și funcții pozitive, ajutând la construirea stimei de sine, la îmbunătățirea abilităților sociale, la deprinderea cooperării sociale, însă pot apărea și manifestări delicvente.

Aproximativ 5-10% dintre copii sunt nepopulari și nu au prieteni. Ei se simt singuri și au o stimă de sine scăzută. Studiile realizate arată că aceștia fiind izolați sau respinși tind să fie imaturi, imaturi cu sine și cu ceilalți. Cel mai frecvent părinții sociabili au copii sociabili, la fel cum părinții ostili au copii ostili. Școala are de asemenea o mare importanță în dezvoltarea sociabilității copiilor, astfel, un sistem educativ de tip deschis și informal care cultivă respectul și prietenia reciprocă susține o evoluție sociabilă, spre deosebire de un sistem educativ unde se pune accent pe competiție. În dezvoltarea sociabilității trebuie considerat cadrul general în care se desfășoară activitățile copiilor, modelele pe care le urmează, ca și locurile unde ei interacționează. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.241-242)

II.2.Formarea imaginii de sine la copil

Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate nu ești bun de nimic, ești un prost, vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, pe câtă vreme dacă unui copil i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.244)

Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitivă, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldură și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă .Cercetările efectuate au demonstrat că experiențele din copilărie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat. Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați. Variațiile în sens pozitiv sau negativ au efecte profunde (și cu greu sau deloc modificăbile) asupra persoanei. Părinții care reușesc să construiască un nivel înalt al stimei de sine la proprii copii au următoarele trăsături: (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.245)

*sunt optimiști

*încrezători în forțele proprii

*stabili emoțional

*furnizează modele educaționale clare și consecvente

*oferă copiilor încurajare și sprijin

*își privesc copiii ca pe niște ființe importante

*tind să pedepsească prompt și în concordanță cu situația

*știu foarte multe lucruri despre copiii lor

*sunt percepuți de proprii copii ca fiind corecți față de ei.

La polul opus sunt părinții care prin trăsăturile lor de personalitate vor genera un nivel scăzut al stimei de sine la proprii copii. Acești părinți au următoarele trăsături:

*utilizează critica

*par să-și considere proprii copii ca fiind nesemnificativi

*furnizează copiilor mai degrabă un mediu intelectual decât un mediu cald și armonios

* prezintă confuzii în ceea ce privește standardele și expectanțele cu privire la proprii copii

* modul lor de disciplinare este foarte imprevizibil – proprii copii nefiind niciodată siguri de ceea ce va urma după o greșeală

* preferă pedeapsa recompensei

* utilizează pedeapsa fizică

*știu puține lucruri despre copiii lor și îi tratează pe aceștia ca și cum ar fi o povară pentru ei

* sunt percepuți de proprii copii ca fiind incorecți față de ei.

II.3.Apariția și evoluția stimei de sine în mediul familial

Apariția stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului de presine. Primele autoevaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți.Andrei este bun și cuminte – cam aș ar răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualități distincte.Prima și cea mai hotărâtoare influență exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparține părinților. Coopersmith (1967) a realizat un studio celebru punând în evidență modul în care mediul familial și tehnicile de educare influențează stima de sine. În urma analizei datelor obținute de la copii și părinți s-a constat că părinții copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini și comportamente educative

a.Au fost factori, înțelegători și implicați în problemele copilului tratându-le cu seriozitate și manifestând interes neprefăcut pentru acestea;

b.Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate și consecvență anumite reguli, încurajându-și copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

c.Au manifestat preferință pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător și explicând copiilor nocivitatea acestuia;

d.Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale.Deși studiul realizat de Coopersmith este din multe privințe criticabil – absența fetițelor și taților din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. – alți cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinților acceptarea copilului,încurajarea copilului și  stabilirea unor  standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas și Schwalbe, 1986;Gronick și Ryan, 1989).

Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate și în  stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown și Brody, 1997). De exemplu, copiii cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că tații lor sunt critici, manifestă  control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenați într-o activitate comună .Pe de altă parte tații copiilor cu stimă de sinestabilă sunt văzuți de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să resolve diferite probleme.

II.4.Stima de sine crescută

Copilul cu stimă de sine crescută are încredere în el, este mulțumiți și se acceptă așa cum este necondiționat. este încrezător în forțele proprii, își atribuie succesele și consideră nereușitele ca fiind trecătoare. Este dispus să-și recunoască greșelile și să învețe din ele. Acceptă critica mai ușor și, chiar dacă uneori se îndoiește de propria persoană, în majoritatea timpului se simte bine cu el însuși fiind conștient de propria valoare.o caracteristică importantă a copilului cu stimă de sine crescută evidențiază anumite aspect positive :

*Își va face prieteni mai ușor

*Va arăta entuziasm pentru activități noi.

*Va fi cooperant și va urma reguli.

Îsi va controla comportamentul.

*Se va juca singur sau cu alți copii.

*Îi va plăcea să fie creativ și să aibă propriile idei.

*Va fi fericiti și plin de energie.

*Va vorbi cu ceilalți copii cu foarte mult curaj

II.5.Stima de sine scazuta

Un concept de sine negativ, este, dimpotrivă, unul de rejectare, de non-valoare, de neapreciere și este cazul copilului căruia nu i s-a arătat dragoste și apreciere sau afecțiune (atenție – fără legătura cu modul în care a fost îngrijit sau hrănit).

Imediat după depasirea perioadei de dependență totală copilul continuă drumul în desăvârșirea sa ca persoană, căutându-și sensul existenței. Experiența proprie, imitarea, învățarea prin încercare și eroare sunt doar câteva dintre metodele pe care le utilizează. Dincolo de acestea însă este sprijinul neconditionat al părinților, dragostea, afecțiunea, aprecierea și respectul acestora, care nu fac altceva decât să alimenteze dezvoltarea sau delimitarea copilului că persoana separată, unică. Această alimentare face ca și copilul să ceară în continuare, din ce în ce mai mult. El știe că nu poate supraviețui fără acest sprijin și face totul ca să și-l asigure; un instinct al vieții, al supraviețuirii îl îndreaptă inconștient către aceasta cerere, din ce în ce mai mare. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.38)

Se dezvolta astfel în copil un sentiment de omnipotența, de iubire de sine fără limite (de genul eu merit totul pentru ca sunt singurul, mi se cuvine si sunt cel mai, si cel mai…), ceea ce numim narcisism. Intre anumite limite, pe care tot parintii le transmit copilului, acest sentiment de iubire de sine se autoinscrie între granițele unei persoane care învață că trebuie să încerce, să lupte, respectând însă granițele altora. In acest moment începe să se confunde acest narcisim (dealtfel sănătos așa cum este el descris aici) cu ceea ce numim în limbaj comun încredere în sine.

Este momentul în care copilul face diferența între sine ca persoana și ceilalți. Dacă a dobândit încredere în sine, în posibilitățile, puterile și limitele lui va învăța să se respecte ca persoana, așa cum îi va respecta și pe ceilalți ca persoane și va înțelege valoarea pe care o are ca ființă unică și pe care o poate dezvoltă spre nivelul (potențialul) ei maxim. In acest proces de autocunoastere și de autodelimitare copilul se diferențiază atât psihic dar și fizic, încheind cu identificarea de gen și rol (află cărui sex îi aparține și care este comportamentul normal pentru acest sex și între sexe). .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.39)

Copilul cu stimă de sine scazută este posibil să ocolească sau să refuze situațiile care-l pun în fața unor noi încercări; adesea, acesta vorbește negativ despre sine: Nu voi învăța niciodată să fac asta.. ;Ce contează Oricum nu-i pasă nimănui de mine, etc. Astfel de copii prezintă în cele mai multe cazuri o toleranță scăzută la frustare, renunță ușor sau așteaptă ca alții să le rezolve problemele. Acești copii au tendință s fie autocritici și se autodezamăgesc cu ușurință; orice eșec temporar și minor este privit ca fiind permanent și de nesuportat, fiind însoțit de pesimism. Caracteristicile copilului cu stima de sine negativă este :

*Este convins că nu poate să fac nimic bine

*Știe că va da greș

*Este ferm convins că unei anumite persoane nu o să-I placă ceea ce el vrea să spună sau să facă

*este mereu nervos

*nemulțumit

se integrează greu sau deloc în colectivul de la școală sau de la grădiniță

*plânge des

*nu râde mereu

*nu este comunicativ dar este interiorizat

*este dependent de părinți

* fără inițiativă, curaj sau independență

* prea timid față de ceilalți copii

* îi place să se joace mai mult singur sau cu cel mai bun prieten.

*Este negativist, poate chiar depresiv și anxios.

Acțiuni care ajută diminuarea stimei de sine la copil (tipuri de comportament)

*Așteptări prea multe sau prea puține de la un copil.

*A țipa sau a-l critica copil, în special în fața altor persoane.

*Al critica pe copil mai mult decât să I se arate aprecierea

*Etichetând copilul cu cuvinte jignitoare

*Supraprotejarea sau neglijarea lor

Stima de sine la copil se construiește și se consolidează treptat, ca rezultat al influenței unor factori precum:

*gradul în care se simte copilul dorit, apreciat și iubit de persoanele cu importanță din viața lui;

* modul în care se vede pe sine, imagine deseori imprimată de atitudinea persoanelor dragi lui;

*capacitatea sa de a realiza ceva prin forțe proprii, primii pași spre independență, încrederea că poate finaliza un lucru singur, când poate spune mândru: Uite, este gata! Am terminat! Este atât frumos! Iți place?! ;

*maniera în care relaționează cu persoanele din jur: copii sau adulți.

Există cinci aspecte cheie de care depinde starea emoțional-afectivă și succesul școlar al unui copil: conștiința de sine, gestionarea stărilor de spirit, motivația, empatia și abilitățile sale sociale. Există câteva aspecte cheie de care depinde starea emoțional-afectivă și succesul școlar al unui copil:

*conștiința de sine; și gestionarea stărilor de spirit;

*motivația; empatia și abilitățile sale sociale.

Conștiința de sine este abilitatea de a-ți înțelege propriile stări, gânduri și sentimente, puncte forte și slăbiciuni, plusuri și minusuri. Copilul are nevoie să știe că, uneori, e normal să aibă emoții negative cărora trebuie să le facă față în mod pozitiv, să nu reacționeze exagerat în situații neplăcute și să înțeleagă că nu e sarcina altor persoane sa îi rezolve problemele. Altfel, riscă să se deprime, să devină anxios, să se comporte agresiv etc. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.40)

Atribuții ale părinților pentru a dezvolta conștiința de sine a copilului :

*încercă să-l ajut să identifice și să recunoască emoții și stări diferite;

încurajând copilul să-și exprime cât mai des gândurile și sentimentele, despre el însuși și despre ceilalți, despre prieteni, colegi, profesori, familie, cunoscuți, despre propriile experiențe de zi cu zi;

*încercă să rezoneze cu copilul în plan afectiv;

acceptă stările și experiențele de viață ale copilului, așa cum sunt ele;

*exprimă în cuvinte cât mai des emoțiile și stările prin care trec;

*încercă să-l ajute pe copil să înțeleagă că e normal să aibă emoții diferite, chiar contradictorii in același timp. Emoțiile nu sunt nici pozitive, ici negative – impactul lor asupra noastră poate fi pozitiv și negativ;

*Să disocieze sentimentele, emoțiile copilului de faptele și

comportamentul lui (care pot fi în regulă sau nu, dezirabile sau nu);

*încurajează copilul să-și exprime emoțiile și învățând-l cum să și le gestioneze.

II.6.Stima de sine și performanța elevilor

Stima de sine a elevului și a viitorului adolescent și adult se conturează în perioada copilăriei. Iar persoana își va purta acest bagaj toată viața, ajungând, în cazul unei stime de sine reduse, să se lupte din greu pentru a depăși acest minus cu care pleacă din start. Rolul părintilor, în primul rând, si al profesorilor, în plan secund, este semnificativ pentru construirea unei imagini de sine pozitive. Etichetarea și frica sunt stări strâns legate de stima de sine a individului.Din literature de specialitate reiese faptul că un studiu legat de stima de sine și performanța școlară arată că stima de sine este menținută cu ajutorul reprezentărilor pozitive din afara mediului scolar, iar devalorizarea experienței școlare crește odată cu vârsta.

Etichetarea copiilor de către părinti are efecte negative, care se pot observa destul de repede sau în timp. Punerea unei etichete negative de orice gen, legată de învățătură (de exemplu, isi fac copiii proști sau în alte modalități) duce la comportarea copilului conform cu sensul etichetării. Pierderea încrederii în sine (un indicator al acestei lipse a increderii este așteptarea confirmării la fiecare pas ca ceea ce face sau spune este bine), apariția fricii de a nu greși, timiditatea sunt semne ce marchează o stima de sine scăzută. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.67)

Frica de eșec este un factor determinant al deciziilor pripite luate de elev .Frica este o emoție construită social, copilul se nasște fără ideea de frica. Prin imitarea comportamentului celorlalți, prin reguli stricte copilul învață ce este frica. Frica pozitivă îl ajută pe copil să se ferească de situații, obiecte sau persoane care i-ar putea periclita starea de sănatate sau fizica. In schimb, frica, ce apare în urma unor mustrări pentru note mici sau a unor situații în care factorii externi acționează mai mult decât cei ce țin de elev, are conotații negative. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.68)

Elevul isi poate inchipui ca iubirea și afecțiunea părinților față de el sunt condiționate de performantâțele sale școlare.Un fenomen social tot mai des întâlnit în cadrul vârstei școlare, corelat cu stima de sine este sinuciderea. Frica de eșec (de a nu se face de râs în fața colegilor, a cunoscuților, de a nu se fi ridicat la așteptările părintilor sau ale profesorilor) determină elevul să ia decizii iraționale care par, iîn acele momente, singurele portițe de ieșire din situațiile respective.Părinții trebuie să-și încurajeze copiii și când iau note mici, să caute cauzele pentru acele note (noțiunea de note mici poate fi înlocuita cu alte probleme specifice elevilor și performanței școlare) și să nu cadă în extrema lăudării excesive, care nu aduce un folos real, ba din contra. Calea de mijloc, a echilibrului între mustrare și laudă este cea mai dificilă de stăpânit, dar și cea mai eficace. Dacă mustrarea se face fără nervozitate, fără țipete, cu căldură, copilul va recepta că este certat pentru a fi indreptat. Iar rețetele de comportament de genul “Așa Da” nu pot fi aplicate în masă și nici nu sunt utile pentru toate persoanele, părinții și profesorii vor observa ce măsuri se impun și cu ce intensitate, în funcție de comportamentul și personalitatea elevului respectiv noi (Chircev A.1990, pg.123).

II.7.Impactul mediului familial asupra încrederii în sine

și a succesului școlar

          La școlari sursa de formare a stimei de sine se extinde la prieteni, școala și alte persoane din jur. Elevii cu o stimă se sine pozitivă își asumă responsabilități, sunt mândri de realizările lor, își exprimă emoțiile idiferent de tonalitatea lor, se comportă independent, se oferă ca suport și sprijin pentru alții. Elevii cu o stimă de sine scăzută :

sunt nemulțumiți de felul lor de a fi („nu sunt bun de nimic”),

*evită sa se implice sau sa realizeze sarcini noi (sigur nu iau examenul),

se simt neiubiți și nevaloroși (sunt plictisitor sau sunt antipatic),

dau vina pe alții (proful are ceva cu mine),

pretind ca sunt indiferenți emoțional (nu mă interesează ca am picat, nu îmi pasă), sunt foare ușor influențabili și foarte vulnerabili.

Modelul stimei de sine este însușit foarte devreme, în copilărie. De exemplu, încercările nereușite ale unui copil de a face ceva ar putea să-i afecteze stima de sine, dar dacă după multe eșecuri, într-un final reușește, acest copil va “învăța” atitudinea “pot face orice”. (Alexandru Olaru 1998, pg.376).

Ideea de succes ca urmare a perseverenței ar trebui să înceapă devreme. Pe măsură ce copilul încearcă și eșuează și iar încearcă și eșuează din nou, până când, într-un final, reușește, descoperă cât de capabil este. În același timp se descoperă mai mult pe sine interacționând cu ceilalți. Mulți părinți cred că performanțele școlare depind de inteligența copilului, profesionalismul cadrelor didactice, dotarea școlii, accesul la cărți, manuale, computer, Internet. Specialiștii sunt însă de părere că starea emoțional-afectivă, alimentația și somnul sunt factorii principali în reușita școlară. Există cinci aspecte cheie de care depinde starea emoțional-afectivă și succesul școlar al unui copil:

*conștiința de sine și gestionarea stărilor de spirit,

* motivația, și empatia

* abilitățile sale sociale. (Alexandru Olaru 1998, pg.379).

Există câteva aspecte cheie de care depinde starea emoțional-afectivă și succesul școlar al unui copil:

*conștiința de sine și gestionarea stărilor de spirit;

* motivația; empatia și abilitățile sale sociale.

Conștiința de sine este abilitatea de a-ți înțelege propriile stări, gânduri și sentimente, puncte forte și slăbiciuni, plusuri și minusuri. Copilul are nevoie să știe că, uneori, e normal să aibă emoții negative cărora trebuie să le facă față în mod pozitiv, să nu reacționeze exagerat în situații neplăcute și să înțeleagă că nu e sarcina altor persoane sa îi rezolve problemele. Altfel, riscă să se deprime, să devină anxios, să se comporte agresiv etc. Părinții trebuie să știe să dezvoltate conștiința de sine a copilului . (Alexandru Olaru 1998, pg.380).

*încercând să-l ajute să identifice și să recunoască emoții și stări diferite;

* încurajând copilul să-și exprime cât mai des gândurile și sentimentele, despre el însuși și despre ceilalți, despre prieteni, colegi, profesori, familie, cunoscuți, despre propriile experiențe de zi cu zi;

*încercând să rezoneze cu copilul în plan afectiv;

* acceptând stările și experiențele de viață ale copilului, așa cum sunt ele;

*exprimând în cuvinte cât mai des emoțiile și stările prin care trec;

* încercând să-l ajute pe copil să înțeleagă că e normal să aibă emoții diferite, chiar contradictorii in același timp. Emoțiile nu sunt nici pozitive, ici negative – impactul lor asupra noastră poate fi pozitiv și negativ;

*să disocieze sentimentele, emoțiile copilului de faptele și comportamentul lui (care pot fi în regulă sau nu, dezirabile sau nu);

*mesele în familie sunt un prilej minunat de conversație și de a-l ajuta pe copil să înțeleagă ce îi place, ce îi displace, ce își dorește etc;

*încurajând copilul să-și exprime emoțiile și învățând-l cum să și le gestioneze.

Copii care provin din cămine frământate de probleme le este greu să se concentreze asupra activităților școlare. Relațiile conflictuale sunt caracterizate de obicei de mecanisme de protecție a stimei de sine din partea ambilor parteneri. In multe privințe conflictul din relație nu face decât să alimenteze și mai mult dificultățile legate de stima de sine a copiilor născuți dintr-un astfel de parteneriat. (Alexandru Olaru 1998, pg.381).

Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze între evenimente și să-și îmbunătățească abilitățile de a înțelege și de a oferi suport. Abilitățile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei relații sănătoase (apud Moore, 1980). Totul este limbaj. Importanta cuvintelor adresate copiilor sau rostite în prezența lor”. Un copil se gândețte și ascultă cu atat mai bine cu cat nu se uită la persoana cu care vorbește. Este un aspect foarte important. De aceea când învățătorii le cer copiilor să se uite la ei, pierd astfel 50% din atenția copiilor.

II.8.Stima de sine a copilului și divorțul părinților

Atunci când află de divorțul parintilor cei mai mulți dintre copii trăiesc o paletă foarte largă de trăiri precum :

*confuzie și teamă,

* se simt răniți, triști, anxioși,

*traiesc  sentimente intense de vinovăție.

Surprinzator sau nu, aceleasi emotii sunt trăite și de părinți, pe parcursul unui proces de despărțire de partener sau într-un divort. Un divorț afectează în mod neplăcut un copil care trece printr-o astfel de experiență, iar efectele negative sunt amplificate atunci când părinții își dispută custodia copilului și sunt semnificativ reduse când aceștia găsesc o soluție amiabilă de înțelegere și manifestă interes pentru nevoile copiilor.Altfel, efectele negative pot duce la depresie, furie, agresivitate, rezistență constantă și non-implicare, impulsivitate, un acut sentiment de pierdere, scăderea disciplinei, conflicte interpersonale, stres, imagine de sine deficitară, stima de sine scăzută și serioase dificultăți de insertție socială. (Alexandru Olaru 1998, pg.381.

Mulți părinții care au trecut printr-un divorț, refuză ideea acceptării fostului partener ca fiind parte din propria lui familie. In ciuda divorțului, obligațiile parentale rămân aceleași, chiar dacă doi soți nu mai traiesc împreună, ei rămân responsabili față de copil pana acesta devine major, iar in cazul continuarii studiilor acestuia, poate chiar mai mult. In bătălia pentru custodie, fiecare încearcă sa dovedeasca ca el este cel mai bun părinte pentru copil și îl plasează pe acesta în mijlocul unui razboi legal în care părțile beligerante își folosesc timpul, energia și toate resursele de care dispun pentru a lupta și pentru a dovedi cine este cel mai bun. In această disputa, cel mai adesea fiecare parte încearcă sa o discrediteze pe cealaltă. Uneori din comportamentul adulților copilul învață la rândul lui să îi discrediteze pe ceilalți, saă devină secretos, să nu aibă incredere în proprii părinți, iar mai târziu în cei cu care interacționează, să își ascundă afecțiunea pentru celălalt părinte .Cea mai bună soluție pentru copil ar fi ca ambii părinți să coopereze în interesul comun și să evite teama, dezamăgirea, sentimentele de vinovăție, frica, anxietatea – sentimente care apar datorită despărțirii părinților și procesului de divorț. (Alexandru Olaru 1998, pg.382).

II.9.Metode de evaluare în stima de sine

II.9.1.Scala scurta a fricii de evaluare negative

Scala scurtă a fricii de evaluare negativa (The Brief Fear of Negative Evaluation Scale-Brief FNES)

Această scală a fost făcută de Leary (1984) pe baza unui din cele mai vechi chestionare de evaluare a fobiei sociale, cel al lui Watron și Friend (1969). Scala evaluează un aspect particular al aneixtății sociale legată de o particularitate cognitivă precum așteptarea de a fi evaluat negativ. Versiunea integrală avea 30 întrebări care erau cotate cu adevarat sau fals, cu scopul de a masura frica de a fi evaluat de alții, așteptarea de a fi evaluat negativ de alții și necazul generat de acestea. Versiunea scurtă are doar 12 întrebări și răspunsurile pot fi etalate pe o scala de la 1 la 5. Scorurile de la itemii2, 4, 7 si 10 trebuie inversate, 5 devenind 1 si 1 devenind 5. Scala întreagă FNSE cât și cea scurtă au o bună validitate și confidentă și sunt pe larg folosite în studii clinice și munca de zi cu zi cu pacientul.

II.9.2. Scala Rosenberg

Scala Rosenberg indică nivelul stimei de sine . Proba conține 10  itemi, fiecare item fiind evaluat de subiect pe o scală de la 1 la 4 ( 1) – absolut de acord ; 4) – categoric nu ). Scala este alcătuită din 5 itemi cotați direct și 5 itemi inversați ( 3,5,8,9,10).Punctajul care se acordă pentru fiecare item variază între 1 și 4 puncte. Scorul final se obține prin însumarea punctelor obținute la cei 10 itemi. Punctajul minim obținut este de 10, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte scăzută, iar punctajul maxim este de 40, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte ridicată.

CAPITOLUL. III .

PSIHODIAGNOZA ȘI CONSILIEREA PERSONALITĂȚII

DE TIP AFECTIV –PERSONALITATEA DISTRIMICA ( DEPRESIVĂ)

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane (client) pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională și personală (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor etc).

Asistența socială este activitatea profesională de ajutorare a oamenilor, grupurilor sau comunităților pentru a-și restaura sau mări capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a crea condiții (de către societate), care să favorizeze acest scop. Nu este numai o disciplină și o activitate, ci și o metodă și o practică.Asistența socială practică aplicarea valorilor umane la munca socială, ca și aplicarea mai multor principi.Practica psihologului pretinde cunoștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) . (Alexandru Olaru 1998, pg.385).

Indiferent sub ce denumire ar fi întâlnire (sfătuire ,psihoterapie îndrumare,orientare) consilierea este recunoscută ca fiind procesul prin care o persoană, numită consilier ,parcugând procedura de investigare ,conceptualizare , soluționare și implementare ,oferă uneia sau mai multor persoane numite clienți , pachete de soluții pentru problemele specific ( sub formă de proiecte , de programe noi component sau structure de programe) împreună cu asistența tehnică necesară implementării acestora și trainingul de specialitate pentru asigurarea viabilității ,perenității și derulării în continuare a programului sau proiectului de către clienți prin forțe proprii .

Pentru a înțelege în ce constă sarcina specifică a asistenței sociale ,trebuie să pornim de la considerentul că omul nu dispune de -o viață biologică și psihică,ci devine om printr-o viață în plan social și cultural.Pe de altă parte , el este un organism biologic ,dotat cu un anumit grad de energie și sănătate ,cu o viață psihică și o pregătire intelectuală diferită .

Totodată ,el devine ființă socială prin integrarea într-un sistem de relații și raporturi sociale :este membru al unei familii , angajat sau specialist cu activități și răspunderi diferite.De aici rezultă că orice dereglare în plan individual atrage după sine o dereglare a încadrării sociale a individului ,iar orice încercare de a trăi în condiții sociale de tip deviant se răsfrînge asupra vieții individuale . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.169-174)

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între client și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii.Beneficiarii consilierii și psihoterapiei sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor ,psihologilor, psihopedagogilor , și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate .Dizabilitatea este termen generic pentru deficiențe ( afectări) ,limitări de activitate și restricții de participare ;relevă aspectul negativ al interacțiunii individ-context .Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă:

Psihologică;

Socială asupra activitătilor cu valențe etice pe care le va întreprinde

consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la solutionarea optimă a propriilor probleme.

Munca asistentului social este o muncă de echipă, caracterizată de pluridisciplinaritate, în încercarea unei abordări a situației copilului în contextul familiei sale, al comunității din care face parte și al relațiilor interpersonale construite de acesta. Specificitatea se referă la complexul de vulnerabilități asociate cu refuzul societății de a angaja tineri cu dizabilități care necesită modalități de evaluare, intervenție și monitorizare specifice. Intervenția profesioniștilor vizează obiective specifice (menținerea legăturii cu părinții, fomarea unor abilități de viață) . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.180)

Una dintre problemele esențiale cu care se confruntă cel mai adesea tânărul cu dizabilități ,este găsirea unui angajator care să vrea să îl angajeze , fără să-și dea seama că și acesta poate fi util societății indifferent de handicapul său.

Consilierea personalității de tip afectiv funcționează pe baza stabilirii unei relații interpersonale între client și psiholog sau psihoterapeut.Consilierea are în atenție situația prezentă și problemele actuale ale subiectului, propunându-și să ajute clientul să rezolve anumite probleme de ordin psihologic, și să înlăturare anumite simptome. In acest context, ambele utilizează trăsăturile pozitive de personalitate și resursele actuale ale clientului în scopul compensării celor mai slab reprezentate avînd ca scop stimularea autoînțelegerii și autocunoașterii, importante în îmbunătațirea percepției și a imaginii de sine

Consilierea personală sau terapeutică se ocupă de problemele relaționale, adaptative și afective. In funcție de domeniu și problematică există mai multe tipuri de consiliere:

familială ;

privind probleme afective și relații interpersonale,

probleme adaptative datorită cărora persoana prezintă un risc crescut de îmbolnăvire (consiliere personală sau consiliere terapeutică )

In timp ce consilierea adoptă un model educațional al dezvoltării ființei umane, adresându-se unor structuri de suprafață ale personalității, psihoterapia adoptă un model medical. Aceasta are ca scop realizarea unor modificări profunde în structura personalității, în special în sfera afectiv-motivațională și volițională, urmărind întărirea personalității și a sentimentului de sine . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.182)

Alte caracteristici ale consilierii psihopedagogice este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale copilului cu părinți drogați pentru îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicarea efcientă ,imaginea de sine, , modalități de a face față stresului etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :

*electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru

că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema copilului, pregătirea și stilul consilierului;

*este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente

neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;

*este informativă, deoarece furnizează copiilor cu părinți drogați ,datele necesare pentru a lua decizii ;

*este suportivă, oferind copiilor cu părinți drogați cadrul adecvat

pentru a-și exprima emoțiile, confictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;

*este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii copiilor

cu părinți drogați pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor acestuia în lumea reală;

*implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, specialiști sau copiilor cu părinți drogați ,vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;

*abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică

dezvoltarea și adaptarea optimă a   copiilor cu părinți drogați la cerințele cu care se confruntă. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.183)

Asistentul social va evalua situația fiecărui individ ce și va cuprinde în demersul său serviciile destinate asigurării de integrare a acestuia aflat în dificultate, inclusiv cele referitoare la desemnarea unui reprezentant legal.În cadrul demersurilor sale, asistentul social trebuie să țină cont de o serie de teorii psihologice și sociologice care clarifică anumite contexte sau care explică anumite reacții ale subiectului evaluării (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.187)

III.1. Relațiile de consiliere a indivizilor ce urmează

să fie confruntați

Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere putând fi centrate pe aspect ale dezvoltării , pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice ,luarea unor decizii ,controlul stărilor de criză , dezvoltarea unui instinct personal ,pe lucrul asupra trăirilor affective sau a conflictelor interne ,ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți facilitând ,prin demersuri repetate ,ca persoana să facă față mai efficient stresorilor și sarcinilor vieții cotidiene și contribuie la îmbunătățirea calității vieții .Relația dintre consilier și persoana consiliată trebuie să fie una de alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă ,oferind ,totodată ,sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,indentificarea unor partternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.188)

Relația dintre consilier și persoana consiliată trebuie să fie o alianță, de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, înidentificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.În literatura de specialitate Baerban A identifică principalele tipuri de consiliere și anume :

Informațională care constă în oferirea de informații specific ;

Educațională oferă repere psihoeducaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică, socială și spiritual a copiilor și adolescenților ;

De dezvoltare personală , contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personal și social flexibilă și eficientă în scopul atingerii stării de bine

Suportivă ,care constă în oferirea de support emoțional ,apreciativ și material celor aflați în situații de risc ;

Vocațională ,vizează dezvoltarea capacității de planificare a carierei

De criză , oferă asistență psihologică persoanelor aflate în dificultate .

Mitrofan și A.Nuță ,specifică în analiza pe care o fac comunicării că orice profesionist are nevoie de a se dezvolta în 5 categorii de abilități fundamentale . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.169-179).

III.2.Colaborarea

Presupune încurajarea și ghidarea persoanelor ce urmează a fi confruntate ,pentru găsirea de soluții la problemele identificate. Prin colaborare și cooperare, consilierul îi ajută pe aceștia să înțeleagă strategiile folosite, de ce a acționat așa și nu în alt mod, adică mecanismele care au declanșat emoțiile, gândurile și comportamentele.

E III.3.IStabilirea relației de cooperare cu consilierul

Un mare dezavantaj în consilierea copiilor cu stima de sine scăzută ,este acela că relația de cooperare cu consilierul se stabilește mult mai încet întrucât aceștia se dezvăluie mai greu, au rezerve și ziduri de protecție, se deschid puțin cîte putin. Increderea în psiholog este acordată în urma mai multor testări și tatonări, și se realizează treptat . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.188)

III.4.Observația

Ca metodă științifică ,observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .Observația nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexive de clasificare și sistematizare. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189)

Observația are ca scop înțelegerea.Observația științifică întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; psihologul va limita observațiile variabile care intră  în formularea ipotezelor  sau a  întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcînd astfel că existe:

Observația  directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului. Dar psihologul trebuie să-și situeze  observația la un nivel care integrează  organizarea și  finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).O dată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar  cu  referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la gînduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);

 Observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația  clinică  vizează   descrierea  unui  subiect prin individualitatea lui. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189)

III.5.Atitudini ale consilierului

Acceptarea necondiționată vizează persoana ca ființă umană, nu convingerile sau comportamentele sale personale, având în vedere că acceptăm clientul și nu comportamentul său .Este diferită de neutralitate, ignorare, milă sau toleranță. Nu este echivalentă cu aprobarea oricărui comportament. Prin acceptarea necondiționată, oferim un model de relaționare pentru cei consiliați care vor învăța să se accepte pe ei înșiși, așa cum sunt, și cu bune și cu rele. Este important ca valorizarea individului să fie apreciată indiferent de gen, etnie, religie, nivel de dezvoltare cognitivă, tip de dizabilitate, statut socio-economic al familiei, performanțe obținute, comportamente (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189).

III.6.Abilități fundamentale ale consilierului

Ascultarea poate fi :

*reală și pseudoreală;

*evaluarea modalităților prin care ascultarea este blocată ;

*ascultarea activă ;ascultarea empatică ;ascultarea deschisă ;

*ascultarea totală.

Autodezvoltarea sunt :

*recompensele dezvăluite prin autodezvăluire ;

*identificarea blocajelor în autodezvăluire ;

*nivelurile optime ale autodezvăluirii .

Exprimarea :

*cunoașterea regulilor eficiente ;

*discriminarea între mesaje totale și mesaje contaminate .

Abilități speciale

Limbajul corporal :

*interpretarea corectă a expresiilor faciale ;

*interpretarea corectă a gesturilor ;

*interpretarea corectă a posturii și relațiilor spațiale .

Paralimbajul :

*detectarea elementelor de paralimbaj ( frecvența , rezonanța ,articulare ,tempo , volum ,ritm);

*identificarea mesajelor și capacitatea de a le face față .

Programele secrete .

*accesul la mecanismele inconștiente de operare sau de manipulare a

celuilalt ;

*clarificarea limbajului ( înțelegerea modelelor de comunicare și

eliminarea distorsiunilor) .

Principala limită întâlnită în consilierea persoanelor cu dizabilități constă în insuficienta înțelegere și asimilare a conceptului de lucru în echipă ,consilierea sau sprijinul tinerilor cu dizabilități care doresc să se integreze professional , necesitând eforturi semnificative atât din partea consilierului și beneficiarilor direcți ai consilierii Eforturile vizează în primul rând,înțelegerea problemelor specific ale copiilor cu părinți drogați.

O altă limitare a consilierii este dată uneori de folosirea inadecvată ,deficitară ,a curriculumului adaptat .Etichetările ,generalizările rejectările din planul concepției colective ,îngreunează ,deasemenea ,de multe ori ,procesul de consiliere precum și integrarea ,de multe ori ,procesul de consiliere precum și integrarea ulterioară a copiilor cu părinți drogați în viața comunității . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.190).

III.6.1.Ascultarea activă

Ascultarea activă presupune concordanța între limbajul verbal și nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea, formularea întrebărilor ( consiliere psihologică).În acest context, consilierea copiilor cu părinți drogați ,presupune o cunoaștere profundă a particularităților individuale, prin experimentarea unor strategii de consiliere specifice, precum și adaptarea comportamentului și atitudinilor consilierului la aceștia.

În manifestarea ascultării active, ținem seama de stadiul de dezvoltare a limbajului și de achizițiile exprimării nonverbale, urmărim cu atenție ceea ce spune, ceea ce face vîrstnicul pentru a-i transmite mesajul că ne interesează și este important ceea ce relatează . Este importantă adaptarea tonului și a ritmului de vorbire, la modul de comunicare al copiilor cu părinți drogați deoarece vocea este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană. Solicitările formulate pe un ton plăcut și ferm în același timp, dar în nici un caz amenințător sau milos, invită la comunicare deschisă.Vocea noastră este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană, de aceea este importantă adaptarea tonului și a ritmului nostru de vorbire, la modul de comunicare al individului ce urmează a fi pus în fașa unei confruntări . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.194-196).

III.6.2. Observarea

Observarea este abilitatea de a culege informații relevante, de a identifica incongruențele, prin analiza comportamentului verbal și nonverbal al clientului.Comportamentul verbal  poate evidenția tendința clienților de a repeta și de a pune accentul pe cuvintele care au legătură cu problema lor. Există cazuri în care copiilor cu părinți drogați au probleme de vorbire,ceea ce-i determină să se simtă frustrați de faptul că nu pot comunica .

III.6.3. Comportamentul nonverbal 

Comportamentul nonverbal  se referă la contactul vizual sau limbajul ochilor, expresiile feței, gesturi,mișcări, poziții, contactul fizic. Expresia facială reflectă ceea ce simte vîrsnicul la un moment dat, dar și transpirația, înroșiri și încordări ale feței, dilatări ale pupilei, un zîmbet care nu se potrivește într-un context, modifcări ale ritmului respirației etc. Expresia facială reflectă emoții ca: bucuria, surpriza,frica, supărarea etc. Este nevoie de precauții în formularea unor concluzii pe baza comportamentului nonverbal, deoarece anumite manifestări sunt determinate cultural, sunt în mare măsură inconștiente.

III.6.4. Confruntarea

Confruntarea constă în identificarea și conștientizarea discrepanțelor, în asistarea copiilor cu părinți drogați ,pentru a găsi soluții la problema cu care se confruntă. Anumite credințe acționează ca bariere în calea schimbării.Se bazează pe ascultarea activă, pe reflectarea empatică a emoțiilor și sentimentelor, pe sumarizare și parafrazare. Rezistența exercitată de credințe și convingeri îl împiedică să-și înțeleagă problemele.

III.6.5.Întâlnirea

Implică o relație cu psihologul, care prin prezența și ascultarea sa, este un catalizator al emoțiilor, reprezentărilor.Atfel, studiul de caz ilustrează metoda clinică și se poate sprijini pe diverse metode de culegere a datelor:

observația și interviul ;

teste psihometrice și teste proiective.

Anzieu (1974) consideră că metoda clinică are la bază trei principii:

Postulatul dinamicii și Postulatul totalității ;

Postulatul genezeicare aduce trei obiecții majore privind valoare

științifică a studiului clinic al indivizilor:

Nu permite predicții;

Lipsa obiectivitatii ;

Nu permite generalizări

  Același autor enumeră resursele studiului clinic:

Înțelegerea personalităților excepționale sau plasate în situații excepționale;

Oferă ocazia modificării unor teorii;

Plasarea individualui în contextual său ;

Permite evidențierea complexității personalității ;

Înțelegerea schimbării și dezvoltării personalității ;

Accentul pus pe procesele ce se desfășoară în interiorul personalității.

III.6.6.Interviul

Interviul este  o situație socială de schimb conversațional între două persoane cu scopul înțelegerii de informații într-un cadru specificat .Pentru a fi psihologic,interviul trebuie să aibă obiective psihologice și să fie purtat după anumite reguli impuse de psihologia persoanei. Interviul psihologic presupune, în general, următoarele elemente:Intre Intâlnirea a două persone, intervin procese psihologice, comunicaționale specifice. Se vorbește despre lipsa de putere a psihologului (evidențiată în psihologia clinică);

De exemplu medicul decide tratamentul;psihologul consiliază, nu ia decizii. Lipsa de putere a psihologului este cea care face posibilă redarea puterii pacientului. Un context specific se poate baza pe :

Mediul  fizic  (distanța  spațială,  biroul,  scaunele  etc  pot  apropria  sau  distanța interlocutorii) ;

Cadrul temporal (40-60 min) ;

Contextul psihosocial (fiecare intră în relatie de comunicare cu toata

istoria sa: valori,credinte, experiente, coduri de comunicare etc.)

Un joc de relații emotive și afective .Convorbirea antrenează un joc al emoțiilor si sentimentelor, jocuri ale puterii, seducției,rivalității, opoziției etc. Discuția va fi influentată de perceptțiile reciproce ale celor doi participani:

fenomenele proiecției ;

fenomenele interpretării;

identifcarea cu interlocutorul. De asemenea,relatia  de  comunicare  

poate  fi  marcată  de  ambivalențe,  ambiguități  și  contradicțiile afectivității.

Are obiective:

psihodiagnoza și selecție și recrutare,

consiliere și psihoterapie.

În funcție de obiectivele vizate vor fi utilizate demersuri și tehnici diferite. Interviul este un schimb structurat și tactic de informații .

III.7.Calitățile consilierului

Calitățile consilierului sînt :

este bine pregătit profesional;

este cald și comunicativ;

este sensibil la emoțiile vîrstnicului;

este analitic și sintetic;

dovedește toleranță pentru diversitate și îi plac oamenii;

este creativ, realist, fexibil și manifestă capacitate de autocontrol și are simțul umorului;

este motivat pentru activități de dezvoltare personal.

III.9.Empatia

Empatia este abilitatea de a fi în pielea celuilalt, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gîndește, simte și se comportă. Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea

Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea clientului, întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea .

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA CERCETĂRII

IV.1.Actualitatea temei

Actualitatea temei este o problemă ce ține de consilierea individului care sunt supuși confruntării cu o altă persoană .Lucrarea de față are un caracter unicat sub aspectul abordării inedite a metodelor de culegerea datelor din literatura de specialitate și consiliere .Lucrarea este structurată în 5 capitole:

*în primele două capitole este prezentată partea teoretică pentru aprofundarea pe larg a cunoștințelor ;

*al III-lea capitol se implică în dezbaterea pe larg a intervențiilor

profesionale din punctul de vedere al psihologului și consilierului ,pentru a acorda servicii de calitate datorită cunoștințelor pe care aceasta le are și le aplică .

*Capitolul IV este premergător cercetării

*Capitolul V est complex prin analiză punând în lumină discuțiile și rezultatele cercetării.

*Partea finală,încheie lucrarea nu înainte de a adăuga concluziile și anexele ce se impun .

IV.2.Motivația lucrării

Lucrarea oferă un volum impresionant și inedit de informații care se adresează atât consilierilor și psihologilor , cât și tutror celor care sunt implicați în activitatea de educare și, în egală măsură, studenților de la psihologie întrucât aici sunt abordate o paletă largă de manifestări patologice, care oferă o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate în privința rolului pe care îl joacă copilul cu stima de sine scăzută .

Am ales această temă pentru lucrarea mea ,întrucât , pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei consilieri profesionale și satisfacția subiecților pentru atenția acordată. Am ales această temă în ideea de a aduce în actualitate literatura de specialitate care tratează acest subiect și a da un concept nou noțiunii de consiliere în rândul copiilor cu stimă de sine scăzută ..Motivul acestei lucrări este :

Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a cerceta 2 cazuri de copii a căror stimă de sine este scăzută din diferite motive .În acest caz s-a urmărit :

realizarea evaluării inițiale;

prelucrarea statistică a rezultatelor obținute;

analiza diferențelor existente între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;

Nu în ultimul rând, situația personală mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat de altfel .

IV.3.Scopul cercetării

Cercetarea de față a avut un caracter constatativ-descriptiv.Scopul a fost de a arăta cum se prezintă personalitatea psihologică a copiilor cu stimă de sine scăzută .Determinarea influenței unor factori psihologici conjugați (stima de sine, teama de evaluarea negativă și stilul de gândire) asupra reușitei școlare în vederea potentării impactului pozitiv și diminuării aspectelor negative a acestora în procesul didactic, prin propunerea unui set de sugestii metodologice operaționale.  

IV.4.Obiectivele lucrării

Obiectivele lucrării urmărite au fost :

consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de

actualitate a temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;

stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetări în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu.

îmbunătățirea statusului emoțional al copiilor

ameliorarea funcției de coordonare și control ;

identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm imaginea și stima de sine a celui care este supus confruntării ;

Un alt obiectiv pe care studiul de față își propune este :

să contribuie la înțelegerea motivațiilor și naturii actului confruntării

dinamica personală a comportamentului copiilor

stabilirea corelatiei între nivelul stimei de sine și dificultatile de integrare în colectiv al copilor

prezentarea câtorva metode si exercitii folosite pentru cresterea stimei

Identificarea posibilelor aspecte relaționale existente între stima de sine și reușita școlară

Identificarea posibilelor aspecte relaționale existente între frica de evaluare negativă a elevilor și rezultatele obținute.

Listarea diferențelor introduse de specificul specializării educaționale în adoptarea stilului de gândire, cu influența directa asupra tehnicii de predare si modului de percepere a informațiilor transmise.

IV.5.Ipoteze

*dac elevii au rezultate școlare slabe, atunci au o stimă de sine mai scăzută decât cei care au rezultate scolare foarte bune.

*dacă elevii au rezultate școlare foarte bune, atunci au o frică de evaluare negativă mai ridicată decât elevii care au rezultate slabe la învățătura.
*daca elevii din cadrul specializării filologie au un stil de gândire predominant legislativ, atunci elevii din cadrul specializării informatica au un stil de gândire predominant executiv

IV.6.Metodele de cercetare

Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice. Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile cu stimă de sine negativă

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației școlarilor ,consultării fișelor și discuțiilor purtate ;

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizeii;

Metoda experimentală .Experimentul constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce prelucrează atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul presupune o stare activă a subiectului și implică o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei .

IV.7. Desfășurarea cecetării

Studiul de față se bazează pe o cercetare comparativă efectuată în rândul elevilor, privind examinarea diferentelor existente între elevii care au rezultateșcolare foarte bune și elevii care au rezultate școlare slabe, precum și diferențele apărute în urma repartizării pe profile, specializări diferite. Acest studiu prevede observarea unei legături între rezultatele școlare și efectele pe care acestea le au asupra stimei de sine si aprecierii școlare, precum și importanța pe care o are specializarea urmata asupra stilului de gândire predominant. Studiul este realizat pe un lot de 40 de subiecti, împărțiți în două grupe egale de elevi cu note foarte bune și elevi cu note slabe, dupa care subiecții au fost regrupati tot în două grupe în funcție de specializare, rezultând 20 de subiecți din cadrul filologiei si 20 de subiecți din cadrul informaticii. Instrumentele utilizate au fost :

*Frica de evaluare negativă,

*Scala Rosenberg

* Chestionarul pentru Investigarea Stilurilor de Gândire.

În urma studiului se poate spune că elevii care au rezultate foarte bune au o stima de sine mai mare decât cei care au rezultate slabe, însă au o frică de evaluare negativă mai ridicată decât acestia din urma. De asemenea, s-a observat faptul ca elevii din cadrul profilului real, specializarea informatică, au un scor statistic mai mare în ceea ce privește adoptarea unui stil de gândire legislativ în comparație cu elevii de la profilul uman, specializarea filologie.

Studiul s-a desfasurat la o școală unde a fost

contactat directorul școlii pentru a obține aprobarea de a participa la orele de dirigentie, la 2 dintre clasele a X-a, de la profilul real și uman. Apoi s-a stabilit data si ora la care au fost administrate chestionarele. Elevilor li s-a prezentat scopul cercetarii si li s-a facut instructajul pentru completarea chestionarelor. Completarea chestionarelor a fost făcută în mod colectiv.

IV.8.Eșantion

Au fost selectați 40 de elevi din clasele a X-a, de la profilul real și uman, între vârsta de 16-17 ani,  pentru a fi reduse influențele altor factori, cum ar fi diferența de vârsta. S-a ținut cont că un an mai mult sau mai puțin, ca studii sau ca vârsta, în special în aceasta perioada, este suficient pentru ca aceeași performanță să fie considerată mediocră sau bună, chiar și o simplă diferență de vârsta putând modifica rezultatul. Selectarea elevilor a fost realizată pe baza rezultatelor obtinute de aceștia (medii generale) la sfârșitul semestrului I din clasa a X-a, fiind apoi împărțiți în două grupe egale, ținându-se cont de nota avută. Astfel, 20 de elevi care au avut rezultate în intervalul notelor 5-6 au fost incluși în grupa elevilor cu rezultate slabe, iar ceilalți 20 de elevi care au avut rezultate în intervalul notelor 9-10 au fost incluși în grupa elevilor cu rezultate foarte bune. 

CAPITOLUL V

REZULTATE – INTERPRETARE CANTITATIVA (DATELE

BRUTEALE CERCETARII)

Pentru a testa ipotezele propuse s-a utilizat programul SPSS, în varianta 11.0, realizându-se comparații prin intermediul metodei testelor t pentru eșantioane independente. După calculul primilor parametrii, medii și abateri standard, s-au calculat testele t de evaluare a semnificației diferentei între mediile grupurilor vizate, intensitatea diferențelor și reprezentări grafice pe aspectele surprinse în ipoteze. Tabelele inserate în cadrul acestei lucrari conțin informații necesare interpretării cantitative cât și bazele pentru analiza calitativă, a interpretării psihologice acordate – prin care studiul a stabilit confirmarea sau infirmarea ipotezelor.

În cele ce urmează, vom trata pe rând fiecare ipoteză pentru a prezenta cât mai amănunțit rezultatele obținute.

Ipoteza 1 – daca elevii au rezultate școlare slabe, atunci au o stimă de sine mai scăzută decât cei care au rezultate școlare foarte bune.În cazul de față avem o ipoteză unilaterala, fiind specificata directia de evolutie a diferentelor. Variabila dependenta este nivelul stimei de sine, pe când variabila independenta este reprezentata de cele doua grupe de elevi, cu note slabe si note foarte bune. Din figura 1 putem observa ca valoarea testului F al lui Levene este semnificativ statistic (F=3.86, p<.05), fapt pentru care vom alege valoarea celui de al doilea t, dispersiile fiind eterogene. Prin urmare, uitându-ne la valoarea testului t (t(32)=3.96, p<.01) si la pragul de semnificație,  vom observa ca acesta este semnificativ statistic, ceea ce duce la confirmarea ipotezei.

Pentru a vedea direcția diferențelor ne vom uita la mediile avute de cele doua grupe (tablul 1). Elevii cu note mari sunt cei care au o medie mai mare fata de cei cu rezultate slabe, vom putea sustine ca elevii care obtin rezultate scolare foarte bune au o stima de sine mai buna decât cei cu rezultate mai putin bune. Mai jos este expus un grafic în care se pot observa diferentele înregistrate între cele doua grupe la nivelul stimei de sine.
Pentru a vedea cât de intensa este diferenta dintre grupe vom calcula r2=.10, ceea ce indica un procent de 10%, având un efect mediu.

Tabel nr.1.Mediile și abaterile standard privind stima de sine a celor 3 grupe .

Ipoteza 2 – dacă elevii au rezultate școlare foarte bune, atunci au o frică de evaluare negativă mai ridicată decât elevii care au rezultate slabe la învatatura.
Ipoteza formulată este una unilaterală. Variabila dependenta este frica de evaluare negativa, iar variabila independenta este reprezentata de tipul grupei (elevi cu note foarte bune sau cei cu rezultate slabe). Pentru a interpreta datele obtinute, ne vom uita la valoarea testului F al lui Levene, care nu este semnificativ statistic (F=1.69, p>.10), indicând o dispersie omogena; prin urmare vom fi ghidati în a alege valoarea primului t, unde t(38)=3.97, p<.01. În acest caz testul t este semnificativ statistic, deci ipoteza formulata la început este confirmata. Astfel, putem spune ca exista diferente între elevii care au rezultate scolare foarte bune si cei care au rezultate slabe în ceea ce priveste frica de evaluare negativa.

Tabelul nr.2 .Informații oferit de SPPS în cazul testului t pentru eșantioane independente

Tabelul nr.3-dacă elevii din cadrul specializării filologie au un stil de gândire predominant legislativ ,atunci elevii din cadrul specializării informatică au un stil de gândire gândire predominant executive .

Ipoteza 3 – daca elevii din cadrul specializarii filologie au un stil de gândire predominant legislativ, atunci elevii din cadrul specializarii informatica au un stil de gândire predominant executiv.

Interpretare calitativa

În studiul de fata s-a urmarit  evidentierea unor diferente între elevii cu rezultate extreme pe de-o parte si observarea unor diferente între elevii provenind de la specializari diferite pe de alta parte, diferente regasite la nivelul stimei lor de sine, fricii de evaluare negativa, precum si la nivelul stilului de gândire.

CONCLUZII

Principalele concluzii ale cercetarii de fata solicita în cele ce urmeaza o interpretare calitativa, punându-se în evidenta câteva aspecte importante pentru întelegerea modului de judecare a realitatii si interactiune a adolescentilor cu rezultate extreme precum si a celor din cadrul celor doua specializari diferite.

Aceste concluzii si discutii s-ar putea dovedi utile în cadrul activitatii educationale la acest nivel, în comunicarea profesor-elev, în cadrul managementului clasei, eficientei si performantei elevilor, în facilitarea întelegerii modului în care elevii proveniti din diverse specializari gândesc realitatea sub un anumit specific si cum elevii cu rezultate extreme reactioneaza diferit în fata evaluarii, având repercusiuni si asupra stimei lor de sine.

Prima ipoteza formulata referitoare la diferentele nivelului stimei de sine a elevilor inclusi în cele doua grupe din studiu de fata a fost confirmata. Astfel, se poate observa realizarea unei diferente între elevii inclusi în grupa celor cu note scolare foarte bune fata de cei cu note scolare slabe. Deoarece sentimentul stimei de sine tine de nevoia de recunoastere a indivizilor, în cadrul discutiei noastre referitor la domeniul scolar, stima de sine va avea un nivel mult mai înalt în momentul în care elevul va realiza cerintele îndeplinirii unor obiective educationale la un nivel înalt, materializate printr-un efort intelectual depus, dobândirea si însusirea unor competente si cunostinte, precum si îndeplinirea unei anumite cantitati de lucru. Realizând aceste obiective stabilite în cadrul exigentelor normelor scolare, elevului îi va fi recunoscut efortul depus si realizarile obtinute pe baza unei conventii sub forma evaluarii si oferirii unei note în conformitate cu calitatea muncii depuse si a rezultatului obtinut. Mai mult, prin aceasta apreciere venita în special din partea profesorului, va fi sprijinita realizarea unui reper al elevilor în autoapreciere. Prin urmare, elevii care vor avea rezultate scolare foarte bune, vor avea si un nivel al stimei de sine mult mai înalt si mai bine conturat, fiindu-le recunoscuta valoarea. Spre deosebire de acestia, elevii care au note slabe nu vor fi multumiti de realizarile pe care le întreprind, situându-se într-o sfera a nereusitei scolare, fapt care indica riscul ca nivelul stimei lor  de sine sa se gaseasca la un nivel inferior.

Cea de-a doua ipoteza care este, de asemenea confirmata, se refera la realizarea unei diferente între cele doua grupe de elevi în ceea ce priveste activitatea de evaluare pedagogica. Tinând cont de faptul ca nivelul aspiratiei elevilor capata expresie prin intermediul notelor obtinute, s-a urmarit observarea acelor elevi care sunt obisnuiti sa aiba rezultate foarte bune; daca acestia vor fi mult mai presati în ceea ce priveste evitarea esecului, prin obtinerea unor note slabe. Altfel spus, elevii care au rezultate foarte bune vor fi mult mai interesati de obtinerea unor rezultate mai mari si de evitarea unei evaluari negative care le-ar putea afecta echilibrul interior, prin frustrare si anxietate datorita trairii esecului. Acest lucru se datoreaza si faptului ca elevii inclusi în grupa celor cu rezultate foarte bune au un nivel mai mare de expectante în privinta notelor obtinute, pragul acestora fiind unul mult mai ridicat spre deosebire de cei din grupul elevilor cu note slabe. În consecinta, elevii ale caror rezultate sunt slabe tind sa fie mai nepasatori fata de notele obtinute, fiind mult mai repede satisfacuti si de o nota medie, spre deosebire de membrii grupului opus, care nu sunt satisfacuti de o astfel de nota. Acest dezinteres se naste tocmai prin obisnuinta lor cu notele slabe.

Prin urmare, aceasta ipoteza subliniaza diferentele dintre cele doua grupe de elevi, în care frica de evaluare negativa apare în rândul elevilor cu rezultate foarte bune, spre deosebire de cei care au rezultate slabe, unde nivelul acestei frici de evaluare negativa este unul scazut în raport cu prima grupa .În cazul ultimei ipoteze, afirmam ca ea a fost partial confirmata – relatia între variabile fiind inversa, iar rezultatele solicita o delimitare clara în ceea ce priveste stilul de gândire legislativ. S-a observat ca elevii din cadrul specializarii informatica tind sa fie concentrati asupra unui demers cognitiv ce urmeaza crearea de actiuni legislative.

Confruntarea zilnica educationala cu probleme, teoreme, cu un mod de actiune si de a actiona continuu pentru a oferi o multitudine de solutii poate conduce la asimilarea unei astfel de grile rezolutive si o astfel de perspectiva asupr realitatii. Exista posibilitatea unei preferinte pentru probleme si situatii problematice nestructurate, situatia specializarii oferind de aceasta data câstig de cauza specializarii informatica – s-a confirmat ipoteza doar ca relatia este inversa. Acesti elevi prefera sa rezolve probleme si situatii educationale prin strategii combinate de rezolvare, euristici si solutionari inedite. În cazul stilului de gândire executiv nu s-a observat nici o diferenta între cele doua loturi de subiecti, fiecare optând pentru acest stil de gândire axat pe demersuri prestabilite, reguli prescrise de altii. În acest sens confirmându-se prescriptiile generale ale sistemului de învatamânt si predare ce stipuleaza pentru orice specializare existenta unor reguli, algoritmi, modalitai actionale preexistente.

În final, trebuie spus ca limitarea acestui studiu în privinta marimii esantionului poate afecta rezultatele obtinute. Astfel realizarea unor studii suplimentare este necesara pentru sublinierea importantei stimei de sine, actului de evaluare si stilului de gândire în determinarea reusitei scolare. O alta limita a cercetarii de fata se refera la importanta cunoasterii exacte a mediului educational în relatie cu etapa adolescentei si particularitatile (diferentele) educabililor, fapt ce postuleaza si solicita un alt demers stiintific cu aplicatii cât se poate de practice.  

PROPUNERI SI SUGESTII DE ÎMBUNATATIRE A ACTIVITATII DIN CLASA DE ELEVI ÎN URMA CERCETARII REALIZATE

Cercetarea de fata a încercat sa surprinda câtiva factori psihologici ce influenteaza activitatea colara la nivel liceal. În urma rezultatelor obtinute, dupa cum am vazut si în capitolul anterior, se pot face câteva recomandari pentru a îmbunatati activitatea la clasa, relatia profesor – elev si asigurarea performantelor scolare.

Luând în considerare rezultatele primei ipoteze, în care elevii cu note mari au un nivel al stimei de sine mai ridicat decât elevii cu note mici care au un nivel al stimei de sine scazut, sugeram aplicarea unor strategii de genul: evaluare pe pasi multipli (în care elevul este evaluat pe parcursul unui semestru de mai multe ori pe baza unui punctaj obtinând o nota, astfel pentru a primi o nota la o materie el are mai multe sanse de a raspunde, fiind motivat sa se pregateasca cât mai bine) sau strategie de reevaluare (în acest caz, elevul este motivat sa se pregateasca pentru marirea notei). În acest fel, stima de sine a elevilor cu note mici creste, fiind mai valorizati si ajutati sa faca fata situatiilor scolare, evaluarilor; aceasta situatie va conduce la cresterea performantelor scolare.

Aceasta strategie va fi pusa în practica si cazul elevilor buni pentru ca acestia sa nu simta situatia ca un aspect discriminatoriu, particularitate de loc de ignorat si în cazul celor cu note mici, care daca intuiesc scopul real al tacticilor aplicare s-ar putea simti lezati. Avem de-a face cu o situatie de interdependenta si circularitate, cu cât stima de sine a elevilor este mai ridicata cu atât ei sunt mai focalizati pe performanta scolara si pe obtinerea unor rezultate scolare mai bune. Prin urmare, ne intereseaza strategii de protejare si dezvoltare a stimei de sine ca premisa a reusitei scolare, o reusita educationala pe termen scurt, mediu, dar mai cu seama lung.

O alta sugestie ar fi evaluarea la cerere, elevul va fi reascultat la propunerea sa. Se poate stabili de la începutul anului faptul ca fiecare elev are la dispozitie un interval de timp în care sa corecteze nota pe care a primit-o, raspunzând din acelasi material sau din materiale diferite, dupa caz. Dupa aceasta perioada „de gratie” nota va fi trecuta în catalog. În acest interval elevul trebuie sa solicite singur reascultarea.

Consideram o solutie oportuna si alternarea judicioasa si abila a celor trei sisteme de notare (cel centrat pe standarde unice, cel centrat pe educabil si cel centrat pe nivelul clasei). Prin manipularea abila a acestor sisteme de notare, cadrul didactic poate proteja stima de sine a elevilor, dar si motiva elevul pentru activitatea educationala, dându-i încredere în fortele proprii sau atentionându-l când se supraevalueaza, dupa caz.       
În privinta fricii de evaluare negativa s-a observat ca elevii cu rezultate scolare bune prezinta un nivel mai ridicat spre deosebire de elevii cu rezultate scolare slabe. Acest lucru traduce faptul ca exista un nivel scazut de interes din partea elevilor cu rezultate scolare slabe în privinta evaluarilor de orice tip. În schimb, elevii cu note bune tind sa fie mai mult preocupati de evaluarea în sine si de evitarea notelor mici, acest fenomen generând un fond de anxietate general ce afecteaza procesul de învatare al acestor elevi (ei învata de teama si nu din placere), orientându-i spre o motivatie extrinseca decât una intrinseca.

În acest sens propunem aplicarea unor metode de lucru din partea profesorului care sa puna accent pe caracterul rezolvarii de probleme, pe actul creativ si original, precum si pe intensificarea implicarii elevilor în procesul de învatare. Cu alte cuvinte, profesorul ar trebui sa orienteze elevii asupra centrarii pe continut si pe procesul învatarii si mai putin pe nota obtinuta. Desigur, avantajele strategiilor prezentate mai sus (evaluarea în pasi multipli, reevaluarea, evaluarea la cerere sau alternarea sistemelor de notare) se pot întrevedea si în aceasta directie.

În sensul implicarii constiente si active, depline, a educabilului în procesul paideutic se poate recomanda utilizarea lucrului în echipe, pe o perioada de timp determinata, acolo unde elevii vor avea ocazia întâlnirii si colaborarii cu celalalt. Situatia de echipa va asigura si genera importanta procesului de învatare, reusita proiectului comun si nu neaparat nota acordata acestuia. Elevii buni si deopotriva cei cu rezultate scolare slabe vor fi antrenati mult mai bine în procesul de învatare si în centrarea pe continutul didactic prin inter-relationare, sarcini pe echipe, scopuri comune si nu individuale, situatie ce va diminua importanta notei si va intensifica ideea reusitei ca grup. Munca pe grupe în care pot lucra cot la cot atât elevi buni cât si elevi cu rezultate slabe, poate constitui o premisa pentru protejarea si cresterea stimei de sine a celor din urma, datorita succesului realizat si recunoasterii aferente. Aici, cadrul didactic trebuie sa specifice clar si fara echivoc meritul tuturor elevilor pentru reusita proiectului, meritul conjugat atât a elevilor buni, cât, mai cu seama, în acest caz, al celor cu rezultate mai slabe, neobisnuiti cu succesele.   În privinta stilurilor de gândire regasite la elevii testati, în functie de cele doua specializari urmate, am observat ca elevii din cadrul profilului real, specializarea informatica prefera si adopta un stil de gândire legislativ contrar asteptarilor si ipotezei. Elevii de la profilul uman specializarea filologie nu adopta un stil de gândire legislativ. 

   Prin urmare, cunoscând aceste date, recomandam ca în cazul elevilor din cadrul profilului filologic sa fie integrate mai multe activitati pedagogice ce vizeaza situatii problematice cu rezolvari multiple, proceduri euristice, acte creative, probleme nestructurate sau slab structurate care sa determine implicarea activa si voluntara a elevilor fara a avea la îndemâna algoritmi de rezolvare, pasi prestabiliti sau strategii de rezolvare a problemelor cunoscute anterior. Spre exemplu elevii de la specializarea filologie pot fi antrenati în realizarea unei activitati – tip proces – judecarea unui personaj – interpretarea pe roluri a unui caz din literatura; procesul poate scoate în evidenta parcurgerea tematicii literare în profunzime, analizarea intrigilor si a personajelor, analizarea opiniei autorului, sustinerea argumentata a opiniilor, dezbaterea si jocul de rol (judecator, jurati, martori etc.).
O alta activitate pedagogica ce ar putea îmbunatati exercitiul gândirii legislative în cazul elevilor de la specializarea filologie, sustine ideea rapoartelor de echipa scolare de teren. Astfel elevii primesc un anumit subiect general de tratat si aprofundat (care poate fi desprins si aplicat pentru orice disciplina în cauza), se formeaza echipe de elevi care au misiunea ca într-un interval de timp determinat sa adune informatii despre subiectul stimul, sa realizeze un raport în urma investigatiei de teren (fie la biblioteca scolii, fie din arhive etc.) si sa prezinte raportul într-o maniera creativa.
Aceasta practica va genera implicare din partea elevului, va stimula gândirea legislativa a acestuia si utilizarea eficienta a potentialului creator alaturi de o documentare laborioasa si stiintifica asupra materialului didactic.
Din prisma corelatiilor relevate de cercetarea noastra, nu se poate sa neglijam rolul parintilor în dezvoltarea stimei de sine a propriilor copii si chiar în evitarea fricii de evaluarea negativa. Astfel am recomanda ca acestia sa observe aptitudinile propriilor copiii si sa-i sprijine în dezvoltarea acestora. Nu presati copilul sa aduca note mari sau sa aduca note mari la toate disciplinele, încercati sa formati un copil sigur pe el, o personalitate puternica, cu stima de sine ridicata si fara frica de a o lua de la capat. În acest caz, cel putin în partea în care copilul are aptitudini, acestea nu vor întârzia sa apara.
În final, dorim sa mentionam ca aceste sugestii ofera o prima si posibila imagine pedagogica asupra ideii de îmbunatatire a activitatii în cadrul clasei de elevi din aceasta perspectiva problematica, ramânând în sarcina cadrului didactic sa le aplice sau sa gaseasca altele mai adecvate situatiilor concrete pe care le întâmpina

BIBLIOGRAFIE

MIHAI GOLU- Psihologie general , editura Polirom , 2011

RUXANDRA RĂȘCANU – psihologia personalității , editura ethnic , 2009

ALBU, G. (2002) – În cautarea educatiei autentice, Editura Polirom, Iasi;
ALTMAN, HELEN (1992) – Temperament and self-esteem in late adolescence,

RADU, I. (2000) – Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

RADU, I. (1983) – Psihologia educatiei si dezvoltarii, Editura Academiei Republicii Socialiste, Bucuresti;

VRABIE, D. (1975) – Atitudinea elevului fata de aprecierea scolara, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

ANEXA

Testul 1: Rosenberg(Testul pentru evaluarea stimei de sine)

Ce este stima de sine?

Stima de sine reprezintă părerea pe care o ai despre tine. Se bazează pe atitudinea pe care o ai față de:

1.Valoarea ta ca persoană

2.care este munca pe care o faci sau serviciul pe care îl ai ?

3.Ceea ce ai realizat până acum te mulțumește ?

4.Ce crezi că gândesc ceilalți despre tine ?

5. Care este scopul tău în viață

6.Care crezi tu că ar trebui să fie locul tău în lume ?

7.Care este potențialul tău pentru succes ?

8.Care sunt punctele tale tari și slabe ?

9.Care este statutul tău social și modul în care te relaționezi cu ceilalți ?

10. Care este independența sau autonomia ta ?

11.Care esteabilitatea de a sta pe propriile picioare?

12.Crezi că se mai pot adăuga și alți factori care pot fi importanți pentru tine. ?

Ce este o stimă de sine scazuta ?

O stimă de sine scazuta apare cand unul sau mai multi factori din cei enumerati mai sus sunt afectati si imaginea de sine este influentata.
De exemplu: nu-ti place munca pe care o faci, sau simti ca

Se mai pot adauga si alti factori care pot fi importanti pentru tine.

Ce este o stima de sine scazuta ?

O stima de sine scazuta apare cand unul sau mai multi factori din cei enumerati mai sus sunt afectati si imaginea de sine este influentata.

De exemplu: nu-ti place munca pe care o faci, sau simti ca nu ai nici un scop in viata.

Ce este o stima de sine crescuta ?

In momentul in care esti increzator in tine, sigur pe tine si multumit se poate spune ca ai o stima de sine crescuta. De aceea esti motivat si ai exact atitudinea care te poate face sa reusesti

Punctajul minim care se poate face la acest test este de 10 puncte. Punctajul maxim de 40 de puncte.

Intre 10-20 de puncte -stima de sine scazuta

Intre 20-30 de puncte – o stima de sine medie

Intre 30-40 de puncte – o stima de sine crescuta

PUNCTAJUL TAU: 36

BIBLIOGRAFIE

MIHAI GOLU- Psihologie general , editura Polirom , 2011

RUXANDRA RĂȘCANU – psihologia personalității , editura ethnic , 2009

ALBU, G. (2002) – În cautarea educatiei autentice, Editura Polirom, Iasi;
ALTMAN, HELEN (1992) – Temperament and self-esteem in late adolescence,

RADU, I. (2000) – Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

RADU, I. (1983) – Psihologia educatiei si dezvoltarii, Editura Academiei Republicii Socialiste, Bucuresti;

VRABIE, D. (1975) – Atitudinea elevului fata de aprecierea scolara, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;