Copiii Abandonti

Psihologie

Copiii Abandonti

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL 1. CADRUL FUNDAMENTAL DE VIAȚĂ ȘI DE DEZVOLTARE A PERSONALITĂȚII COPILULUI

Famila constituie ”cea mai veche dintre instituțiile create de om, de-a lungul existenței sale social – istorice, familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații între membrii săi(relații de esență natural – biologică, spiritual – afectivă și moral – juridică) permit continuitatea speciei umane și evoluția societății”(Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu – Familia – socializare morală și integrare socială).

Pentru orice societate, familia ca instituție nu este doar o simplă existență exterioară a ei, ci mai ales coexistență, definită prin universalitate, conștiință colectivă și ubicuitate, prin caracterul comun al relațiilor dintre membrii.Perenitatea oricărei societăți poate fi asigurată numai prin reproducerea biologică și socială, iar aceste funcții de importanță fundamentală pentru viitorul ei sunt îndeplinite de familie. Căsătoria și actul procreeri oferă continuitate speciei biologice, iar procesul de socializare a descendenților oferă continuitate structurii sociale și modelului cultural care caracterizează societatea respectivă. Pentru acest motiv, nu relațiile biologice, ci relațiile sociale definesc esența vieții de familie.

1.1Structura și funcțiile familiei contemporane

Familia constituie temelia pe care se edifică celelalte forme de organizare a vieții sociale și care, la rândul lor, o infuențează, făcând-o să se transforme și să evolueze în permanență. Ca grup natural caracterizat printr-o mare stabilitate structurală și evoluție istorică, ea reunește femei și bărbați, părinți și copii, bunici și nepoți, uniți prin legături trainice de căsătorie, sânge sau rudenie. Familia este determinată de legile generale de dezvoltare a societății și de întreg procesul istoric, care o transformă, o face să evolueze în forme particulare(tipuri istorice de familie), dar nu-i modifică esența. De aici reiese că nu relațiile biologice (naturale) determină esența grupului familial, ci în primul rând relațiile sociale, care influențează atât caracterul istoric al legăturilor familiale, cât și organizarea specifică a acestora în raport cu modelul social și cultural al societății în ansamblul său. În cocepțiile evoluționiste, evoluția familiei se produce identic în toate societățile. Atât Emile Durkeim cât și Marcel Mauss, considerau că familia este o instituție socială produsă de cauze sociale și care evoluează în mod linear de la clanul exogam amorf la familia conjugală de astăzi. Acesată concepție evoluționistă a fost combătută în lucrările lui M. Bloch și R. Koning în care se demonstrează că dimpotrivă, evoluția familiei nu se produce în mod linear, fiind de fapt produsul unei convergențe de factori economici, politici, demografici și sociali ce deremină ca în toate timpurile familia să adopte mai ales forma conjugală decît cea extinsă .Indiferent de toate conceptele și delimitările date noțiunii de familie, putem afirma că familia reprezintă o componentă de bază a oricărei societăți, funcționarea acesteia depinzând, în bună parte, de realizarea unei funcționalități adecvate a grupului familial. O asemenea funcționalitate este caracteristică oricărei familii „normale”, normalitate ce cuprinde toate normele unanim acceptate în societățiile europene, care admit că „ o familie normală este un grup corezidențial ce cuprindeun cuplul căsătorit și copii săi, toți locuid aparte de alte rude”. Familia reprezintă un „sistem social” cu un mod de fincționare și organizare bazat pe anumite caracteristici , și anume:

Membrii familiei ocupă diferite poziții, care se află într-o stare de interdependență, adică o schimbare în comportamentul unuia dintre membrii săi aduce o modificare a comportamentului celorlalți;

Familia, prin rețeaua de relații ce leagă pe membrii săi unul de celălalt, este o unitate relativ închisă și semiautonomă, care-și menține limitele și pare să excludă orice intervenție din afară, iar rolul de intermediar în raport cu comunitatea este exercitat de ambii soți;

De aceea, lipsa unei poziții raționale poate constitui un deficit de structură(cuplul fără copii, familiile cu un singur părinte, familiile dezorganizate, etc) creând o serie de „pierderi” în capacitatea de funcționare a întregii familii. Fiecare poziție cuprinde anumite funcții care trebuiesc îndeplinite în diferite moduri, în întreg ciclul de dezvoltare al familiei, pe măsură ce membrii familiei suferă schimbări ca număr și vârstă. Dintre aceste funcții, cele mai obișnuite sunt: satisfacerea necesităților biologice și afective ale soților, reproducerea, protecția și recreerea membrilor, socializare și educația copiilor.

În societatea contemporană, unele din funcțiile familiei au dispărut (cea economică), altele s-au diminuat sau sunt preluate în mare parte de alte instituții sociale(funcțiile pedagogico – educative și morale). Cea mai importantă funcție – evaluată de mai mulți autori – este socializarea copilului, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educația acestuia, într-o perioadă în care este cel mai susceptibil de a fi influențat.Căldura și afecțiunea arătate de părinți și legăturile informale stabilite cu aceștia reprezintă stimulente puternice pentru formarea deprinderilor și aptitudinilor copilului, pentru dobândirea capacităților sale de integrare socială adecvată. Socializarea copilului și stabilizarea personalității adultului, consideră Parsons, sunt două funcții microsociologice principale, care definesc esența și importanța familiei conjugale moderne. Rolul părinților în cadrul familiei are drept scop formarea unei baze de acțiune pentru socializare copilului și pentru dezvoltarea personalității tuturor membrilor grupului familial de-a lungul întregului ciclu al vieți.Referindu-se la acest ciclu, S Feldman evidențiază următoarele etape:

-Perioada prenatală. Prima copilărie. Copilăria timpurie. Copilăria târzie. Adolescența.

Tinerețea. Maturitatea mijlocie. Maturitatea târzie.- Aceste etape ale dezvoltării vieții individului au loc în familile și însoțesc în fapt etapele ciclului de viață familială. P. Sorokin și colaboratorii disting patru etape ale acestui ciclu:

Cupluri căsătorite fără copii.

Cupluri căsătorite cu unul sau mai mulți copii.

Cupluri având unul sau mai mulți copii care, în calitate de adulți , se autoîntrețin.

Cupluri apropiate de bătrânețe.

Ciclul de viață familială este generat deci de o serie de procese de creștere , dezvoltare , maturizare , în centrul cărora educația și formarea copilului are locul cel mai important . Orice nouă apariție a acestuia în cadrul familiei nu înseamnă doar creștere a dimensiunii familiei ci o schimbare cu consecințe profunde în modul de viața și în relațiile interpersonale ale membrilor grupului familial. Reuben Hill, cunoscutul specialist în sociologia familiei considera că în cursul existenței lui, sistemul familial trebuie să fie în stare să reziste la modificările de bază din structura sa , provocate de fiecare din cele câteva „crize de tranziție” : când soții fără copii devin părinți , când primul copil merge la grădiniță , când adolescentul este îndrumat spre ocupații sau tânărul spre căsătorie etc. Această capacitate de „homeostazie”, viabilitate și flexibilitate face capabilă familia de a se confrunta cu diferite probleme generate de creșterea copilului .

În consecință , pentru a fi viabile și funcționale orice familie trebuie să răspundă în mod constructiv și dinamic la schimbări , acest imperativ fiind valabil mai ales în cazul educației copilului , deoarece orice model bazat pe conduite pre determinante sau pre programate fiind incababil de a-l învăța pe acesta cum să facă față situațiilor noi și neașteptate. A.Berge considera că educația începe „din ziua în care individul conștient este în stare să se educe pe sine însuși , gândindu-se la copiii pe care îi va avea …aici în familie spre folosul educației , i-au naștere automatismele sociale și chiar cele pe care le putem numi automatisme morale”.Tocmai în realizarea acestui scop , rezidă importanța educației în familie , aceasta fiind de fapt prima școală unde copii trebuie să învețe și să-și însușească celei mai nobilă sentimente , convingeri și deprinderi morale de conduită.

1.2 „Criza Familiei” în perioadele de tranziției ale societății contemporane

Principalii factori care condiționează diferite forme și tipuri familiale în societatea contemporană sunt legați de schimbări ale mediului familial atât din interior cât și din exterior.

Familia de astăzi a devenit „insulară” , reducându-se ca dimensiune și concentrându-se cu precădere asupra cuplului conjugal. A dispărut totodată funcția ei tradițională de asistență ți îngrijire dată vârstnicilor sau bolnavilor , iar funcția de socializare a copilului este împărțită cu alte instituții sociale. Schimbarea statusului social al femeii și includerea ei în activități profesionale extrafamiliale determină noi raporturi între membrii cuplului și o nouă distribuție a rolurilor lor în cadrul familiei . Copilul ocupă un loc central , pe care nu-l avea altădată ceea ce implică un nou stil de raporturi între părinți. În acest contex mentalitățile și atitidinile membrilor grupului familial s-au schimbat , familia devenind un loc de refugiu afectiv față de „agresiunile ” exercitate din mediul exterior. Printre factorii care au contribuit esențial la acesată evoluție sunt enumerați următorii : transformările adiacente proceselor de industrializare și urbanizare , creșterea mobilității sociale , exodul rural , schimbările în structura și funcționalitatea habitatului , evoluția stilurilor de muncă și a calității vieții , amplorea luată de sectorul de servicii care păreia o mare parte din sarciniile tradiționale ale familiei , dezvoltarea securității sociale , modificare legislației în favoarea familiei , a mamei și copilului , etc. Aceste schimbări nu contribuie la dezagregarea familiei , nu-i afecteză structura , ci-i modifică doar forma , dimensiunile și realțiile care o caracterizează ca „microcosmos social” inseparabil de restul societății. Aceste transformări i-a făcut pe o serie de sociologi să evalueze evoluția familiei contemporane într-o perspectivă normativă , pentru a vedea în ea semnul unuei adevărate „alterări ” sau „destructurări” apropiate de o criză . Acestei prognoze fataliste , care reflectă deteriorarea grupului familial în societatea capitalistă , datorită unor cauze social –economice și politice profune , li se adaugă sublinierile lui C. Zimmerman cu privire la fragilitatea familiei formate din soț , soție și copii , care după părerea sa prin abandonul valorilor tradiționale poartă în ea germenel propriei distrugeri.

Tema „crizei familiale” nu este nouă , chiar în secolul al XIX –lea existând autori care dezvăluiau degradarea și pierderea valorilor ei ancenstrale. Cel puțin tema industrializare ca factori de schimbare este recurentă , diferiți autori din diverse perioade atribuindu-i efecte cum ar fi creșterea numărului nașterilor ilegale,a numărului abandonurilor familiale,a divorțurilor,creșterea delicvenței juvenile etc .

Tendințele din perioada contemporană nu pot fi inferate însă simptome de „criză”,deoarece familia are încă capacitatea de a acționa ca grup social și a-și menține intacte o serie din funcțiile ei pentru membrii săi și pentru societate. În fapt,familia nu este doar un factor pasiv,care suferă influențe din exterior ,ci și o instituție socială capabilă să reziste presiunilor și să acționeze ea însăși ca un agent de schimbare asupra societății în care se inserează.

În societatea românească,familia,departe de a-și fi epuizat valențele funcționale,are baze sociale și juridice puternice,cu vechi rădăcini în trecutul istoriei sociale românești și cu contribuții fundamentale în asigurarea continuității ființei noastre naționale. Schimbările sociale si economice din ultimele decenii au influențat în cea mai mare măsură instituția familiei ,deschizându-i sau tânărul spre căsătorie etc. Această capacitate de „homeostazie”, viabilitate și flexibilitate face capabilă familia de a se confrunta cu diferite probleme generate de creșterea copilului .

În consecință , pentru a fi viabile și funcționale orice familie trebuie să răspundă în mod constructiv și dinamic la schimbări , acest imperativ fiind valabil mai ales în cazul educației copilului , deoarece orice model bazat pe conduite pre determinante sau pre programate fiind incababil de a-l învăța pe acesta cum să facă față situațiilor noi și neașteptate. A.Berge considera că educația începe „din ziua în care individul conștient este în stare să se educe pe sine însuși , gândindu-se la copiii pe care îi va avea …aici în familie spre folosul educației , i-au naștere automatismele sociale și chiar cele pe care le putem numi automatisme morale”.Tocmai în realizarea acestui scop , rezidă importanța educației în familie , aceasta fiind de fapt prima școală unde copii trebuie să învețe și să-și însușească celei mai nobilă sentimente , convingeri și deprinderi morale de conduită.

1.2 „Criza Familiei” în perioadele de tranziției ale societății contemporane

Principalii factori care condiționează diferite forme și tipuri familiale în societatea contemporană sunt legați de schimbări ale mediului familial atât din interior cât și din exterior.

Familia de astăzi a devenit „insulară” , reducându-se ca dimensiune și concentrându-se cu precădere asupra cuplului conjugal. A dispărut totodată funcția ei tradițională de asistență ți îngrijire dată vârstnicilor sau bolnavilor , iar funcția de socializare a copilului este împărțită cu alte instituții sociale. Schimbarea statusului social al femeii și includerea ei în activități profesionale extrafamiliale determină noi raporturi între membrii cuplului și o nouă distribuție a rolurilor lor în cadrul familiei . Copilul ocupă un loc central , pe care nu-l avea altădată ceea ce implică un nou stil de raporturi între părinți. În acest contex mentalitățile și atitidinile membrilor grupului familial s-au schimbat , familia devenind un loc de refugiu afectiv față de „agresiunile ” exercitate din mediul exterior. Printre factorii care au contribuit esențial la acesată evoluție sunt enumerați următorii : transformările adiacente proceselor de industrializare și urbanizare , creșterea mobilității sociale , exodul rural , schimbările în structura și funcționalitatea habitatului , evoluția stilurilor de muncă și a calității vieții , amplorea luată de sectorul de servicii care păreia o mare parte din sarciniile tradiționale ale familiei , dezvoltarea securității sociale , modificare legislației în favoarea familiei , a mamei și copilului , etc. Aceste schimbări nu contribuie la dezagregarea familiei , nu-i afecteză structura , ci-i modifică doar forma , dimensiunile și realțiile care o caracterizează ca „microcosmos social” inseparabil de restul societății. Aceste transformări i-a făcut pe o serie de sociologi să evalueze evoluția familiei contemporane într-o perspectivă normativă , pentru a vedea în ea semnul unuei adevărate „alterări ” sau „destructurări” apropiate de o criză . Acestei prognoze fataliste , care reflectă deteriorarea grupului familial în societatea capitalistă , datorită unor cauze social –economice și politice profune , li se adaugă sublinierile lui C. Zimmerman cu privire la fragilitatea familiei formate din soț , soție și copii , care după părerea sa prin abandonul valorilor tradiționale poartă în ea germenel propriei distrugeri.

Tema „crizei familiale” nu este nouă , chiar în secolul al XIX –lea existând autori care dezvăluiau degradarea și pierderea valorilor ei ancenstrale. Cel puțin tema industrializare ca factori de schimbare este recurentă , diferiți autori din diverse perioade atribuindu-i efecte cum ar fi creșterea numărului nașterilor ilegale,a numărului abandonurilor familiale,a divorțurilor,creșterea delicvenței juvenile etc .

Tendințele din perioada contemporană nu pot fi inferate însă simptome de „criză”,deoarece familia are încă capacitatea de a acționa ca grup social și a-și menține intacte o serie din funcțiile ei pentru membrii săi și pentru societate. În fapt,familia nu este doar un factor pasiv,care suferă influențe din exterior ,ci și o instituție socială capabilă să reziste presiunilor și să acționeze ea însăși ca un agent de schimbare asupra societății în care se inserează.

În societatea românească,familia,departe de a-și fi epuizat valențele funcționale,are baze sociale și juridice puternice,cu vechi rădăcini în trecutul istoriei sociale românești și cu contribuții fundamentale în asigurarea continuității ființei noastre naționale. Schimbările sociale si economice din ultimele decenii au influențat în cea mai mare măsură instituția familiei ,deschizându-i noi perspective de existență și de dezvoltare și asigurându-i toate premisele pentru a dobândi un nou statut social.

În climatul noilor relații instaurate de societate,familia continuă și va continua să rămână principalul factor de continuitate al unei națiuni și de socializare a tinerei generații,contribuind,în colaborare cu alți factori sociali,la dezvoltarea armonioasă a personalității tuturor membrilor grupului familial.

1.3. Familia și statutul social-juridic

Din punct de vedere juridic, funcțiile familiei sunt reglementate prin acte normative care stipulează pe de o parte rolul familiei ca realitate biologică, consacrată de uniunea dintre bărbat și femeie și de actul procreerii, iar pe de altă parte statutul ei de instituție social – juridică definită de comunitatea de viață și de interese între soți, între părinți și copii, între membrii grupului familial.

Valoarea socială a familiei în societate este dată atât de calitatea ei de sursă fundamentală a principalelor procese și fenomene demografice, cât și de măsura în care reușește să asigure o dezvoltare corespunzătoare membriilor săi, stimulându-le integritatea socială și participarea la viața social – economică și culturală.. Ea este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive față de muncă, viață, valori sociale și cultivă responsabilitatea față de actele proprii.

În literatura juridică din țara noastră, există o cvasiumanitate de păreri asupra clasificării funcțiilor familiei, ca de exemplu :a) naturală, de perpetuare;b) economică; c) educativă.Dar oricărei societăți îi revine o mare răspundere cu privire la modul în care părinții își cresc și educă copiii, ceea ce duce implicit la elaborarea unor sarcini și atribuții concrete, cât și adoptarea de norme juridice pentru înfăptuirea cât mai adecvată a procesului educativ în familie. De exemplu prevederea legală de principiu din Constituție,se regăsește ântr-o formă specifică în „Codul familiei”, coform căreia”părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățarea și pregătirea profesională a aestuia…”Același act normativ prevede că autoritatea tutelară este organul de stat cu competență generală de a controla modul cum părinții își îndeplinesc aceste îndatoriri, luând sau propunând măsuri corespunzătoare. Relevante din acest punct de vedere sunt dispozițiile referitoare la egalitatea deplină în drepturi și obligații dintre soți, obligația legală de întreținere între membrii familiei, comunitate matrimonială de bunuri, exercitarea ocrotirii părintești în interesul exclusiv al copiilor, etc.

1.4.Principiile fundamentale ale dreptului familiei

Stipulând necesitatea ocrotirii căsătoriei și familiei de către autoritatea de stat, „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. DIN 10 decembrie 1948, prevede în articolul 16, alineatu 3 că „familia reprezintă elementul natural și fundamental al societății și are dreptul de a se bucura de protecția societății și a statului”.

Aceeași declarație prevede, în cadrul altor două alineate, că actul căsătoriei nu poate fi încheiat decât în condițiile consimțământului liber și deplin al viitorilor soți și că, fără nici o restricție de rasă, naționalitate sau religie, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și fonda o familie, având totodată drepturi egale în legătură cu căsătoria, în timpul căsătoriei și în timpul disoluției sale.

Toate aceste principii generale ale dreptului familiei, înscrise ca reguli ferme în dreptul internațional contemporan, se regăsesc în prevederile juridice din legislația din țara nostră. În legătură cu clasificarea acestor principii, literatura juridică manifestă o opine unanimă, numai ordinea sau denumirea lor fiind diferite:

Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei realizată prin „Codul familiei” în care se face

referiri la egalitatea în dreptruri a soților, libertatea de consimțământ la încheierea căsătoriei, comunitate matrimonială de bunuri, obligația de întreținere, ocrotirea părintească,divorțul;

Principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului, exprimat de asemenea constituțional, ce prevede dispoziții legale referitoare la filiația față de mamă sau tată, măsurile de ocrotire a minorilor, exercitarea controlului efectiv și permanent de către autoritatea tutelară, cât și alte norme juridice privind asistența medicală, organizarea și funcționarea creșelor, a grădinițelor și căminelor cu program prelungit pentru copii și cele ce vizează protecția mamei și minorilor în legislația muncii;

Principiul căsătoriei liber consimținte între soți care prevede că ”familia are la bază

căsotoria liber consimțită dintre soți”, iar pe baza acestei condiții de fond, a liberului acord de voință, legea elimină, în consecință, orice factor extern de îngrădire sau influențare a deciziilor partenerilor, cum ar fi cele de ordin economic, propunere a părinților, a rudelor, etc;

Principiul egalității în drepturi și obligații a soților în relațiile dintre ei și în exercitarea

ocrotirii părintești, constituie o aplicare a egalității femeii cu bărbatul”în relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”.Legea fundamentală a familiei în țara noastră consacrând și în alte texte juridice egalitatea deplină în drepturi și obligații în relațiile personale și cele patrimoniale dintre soți, cât și în relațiile dintre părinți și copii;

Principiul monogamiei , înțeles ca o consecință firească a dragostei și ca fundament al

căsătoriei, cuprins în aricolul 6 din „Codul familiei” și care prevede că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Încălcarea acestui principiu este sancționată de „Codul familiei” cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii, iar de „Codul penal”, ca infracțiune de bigamie;

Principiul conform căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin

moral și material, dintre care cele mai semnificative sunt cele referitoare la obligația de întreținere, comunitatea de bunuri și administrarea în comun a acestora.

Atât „Codul familiei”, cât și celelalte texte normative nu stipulează doar definiții

legale ale actului juridic al căsătoriei, ci oferă premise adecvate pentru stabilirea efectelor acestora în plan juridic și social, ceea ce permite elaborarea unor consecințe juridice de ordin practic pentru îndrumarea instanțelor judecătorești. Aceste dispoziții dau posibilitatea manifestării unor relații juridice și sociale echitabile între toți membrii familiei, fiind în consens cu orientarea fundamentală de a acorda stabilitate și consolidare familiei, raporturi adecvate dintre părinți și copii și educație morală a tinerei generații toate acestea având un rol fundamental în orice societate

CAPITOLUL 2. COPILUL ȘI FAMILIA. INFLUENȚELE FAMILIEI ASUPRA PROCESULUI DE FORMARE A PERSONALITĂȚII COPILULUI

2.1 Educația copilului. Responsabilități specifice

În orice societate, familia constituie factorul principal al formării și socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în iteriorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare. Familia este primul său intermediar în relațiile cu societatea și tot ea constituie matricea care-i imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale.În calitatea sa de „mediu natural” și de grup primar, familia exercită cele mai penetrante și cele mai persistente influențe în viața copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele adecvate de socializare și integrare socială. Structura biologică a oricărui individ, dependentă de mediu, solicită în mod imperativ ca el să se dezvolte într-un anumit sistem sociocultural, pentru a putea îndeplini cerințe sociale specifice și a asimila valorile unei culturi particulare. Din acest punct de vedere, familia reprezintă un sistem social fundamental, care mediază între capitalul ereditar al copilului, zestrea sa genetică, și setul de norme sociale și valori culturale ale societății, adică moștenire culturală, corespunzând deci naturii și nevoilor biologice și totodată exigențelor impuse de acea societate. Dependența completă a copilului în primii ani de viață, de părinți, de grupul familial reprezintă o etapă obligatorie a ciclului său de viață, în cursul căreia sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult, care îl vor face apt să răspundă cerințelor sociale și să se integreze activ în viața societății de care aparține.Ulterior, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele socializatorii oferite de familie.Întreaga acțiune de modelare a personalității copilului constituie o operă educativă de anvergură, care antrenează toate direcțiile creșterii și dezvoltării sale: fizică, psihică, afectivă, morală și socială. În această acțiune, rolul părinților are o importanță fundamentală, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat și educat decât într-o ambianță definită de afectivitate și dragoste.

Relația părinți-copii deține un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale,cât și în asigurarea unei condiții psihologice normale.O asemenea relație nu trebuie,însă desfășurată la întâmplare ,ci presupune norme precise, care corespund urmatoarelor obiective ce stau la baza rolurilor părinților și așteptărilor copilului:

a)dragoste,concretizată în asigurarea protecției,securității și orientării copilului ,în formarea unor aptitudini pozitive pornind de la calitățile sale proprii.Dragostea părintească presupune încredere și siguranță din partea copilului,afecțiune și înțelegere din partea părinților ,dar ea nu trebuie să fie exagerată pentru că existpă riscul de a provoca o serie de dificultăți evoluției psihologice normale. Cel mai adesea, copii lipsiți de dragostea părintească sunt timizi, instabili, interiorizați și complexați,în timp ce excesul dragostei părintești au drept efecte răsfățul,capriciul și lipsa de fermitate.

b) asigurarea unor raporturi relaționale juste și echiibrate. Părinții trebuie să ofere modele de conduită corespunzătoare,calitățile și aptitudinile lor având o influneță formativă decisivă. Dimpotrivă,divergența dintre act și cuvinte ,între atitudine și conduită antrenează incertitudini și lipsă de discernământ în aprecierea răului și binelui de către copil. Fiind primele ființe cu care copii se identifică și față de care își manifestă afectivitatea,părinții trebuie să fie atenți atât la ceea ce fac,deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută,cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

c) complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi,educatori și modele de urmat ,părinții trebuie să alcătuiască în raport cu copilul o unitate inseparabila care-și împarte însă rolurile și sarcinile. Diferite,dar nu divergente,rolurile tatălui și ale mamei trebuie să se completează reciproc: mama,în calitate de animatoare și factor afectiv al căminului,iat tatăl în calitate de factor instrumental înzestrat cu deplină autoritate. Inversarea rolurilor parentele apare perturbatoare,deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul și-o face în legătră cu comportamentul și actele obișnuite ale unuia dintre părinți,aceasta fiind o sursă de dificultăți psihologice,care se imprima și în comportamentul ulterior al copilului.

Se relevă astfel că nu simpla existență a familiei permite un proces adecvat de dezvoltare a personalității copilului ,ci doar acea familie ale cărei funcții sunt îndeplinite în mod normal de ambii părinți. O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv,un mediu ocrotitor și un mediu eterogen. „Carecterul afectiv al mediului familial –notează Andre Berge – este, fără îndoială,cea mai mare forță a sa și,totodată punctul său slab” . Cea mai mica tulburare în echilibrul afectiv al părinților provoacă tulburări în psihicul copiilor,atât iubirea tiranică,cât și indiferența afectivă fiind resimțite profund de copii.

Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat de caracterul său protectiv,care asigură ocrotirea copilului de „pericolele” lumii exterioare,pregătindu-l pentru viața colectivă în societate. A învăța să trăiești în familie înseamnă a învăța să trăiești în societate,iar această „ucenicie” depinde de modul cum știe mediul familial să încurajeze autonomia copilului,ferindu-l, în același timp ,de șocul prea brutal al primelor experințe de viață. Actiunea pe care familia o exercită asupra copilului,subliniază H. Wallon este rezultatul structurii sale integrale, „care nu poate suporta vreo amputare, nici vreo deviație fără să atragă consecințe mai mult sau mai puțin grave pentru fiecare dintre membrii săi ” . În acest sens,orice conflict care afectează mai profund structura și stabilitatea căminului este receptat negativ de către copil,creându-i o stare de tensiune incompatibilă cu certitudinile protectoare oferite de o familie în care domnește înțelegerea și armonia între părinți.

Dar structura familiei nu implică numai relațiile copilului cu părinții ,ci implică și celălalte relații,cu frații sau cu surorile. Tocmai în această diversitate de legături rezidă calitatea familiei de a fi un mediu eterogen pentru copil ,în așa fel încât imaginea complexă oferită de diversitatea raporturilor cu tatăl,mama,fratele sau sora să-i îmbogățească universul de viață și să-i ofere repere selective de orientare și identificare. Varietatea „personajelor” din familie apare ca reprezentând cea mai adecvată condiție educativă,iar absența ei creează o serie de dificultății procesului de creșere și de dezvoltare a copilului Diferitele studii sociopsihologice indică: omogenitatea, constând în raporturile exclusive ținute cu o singură rudă (mamă, tată sau bunic ), favorizează diferite tulburări caracteriale ,în timp ce eterogenitatea universului familial ,constituită de diversitatea legăturilor cu mai multe rude,reprezintă cea mai bună soluție pentru educația adecvată a copilului și a adolescentului ,cu atât mai mult cu cât diviziunea rolurilor și a relațiilor familiale eventualele conflicte își pierd din intensitate. Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și educare în familie a copilului și adolescentului impun responsabilități precise din partea părinților și anume:

a. Asigurarea subzistenței și educației ; b. Educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitațile familiare și cu standardele sociale și culturale de viață ;

c. Dezvoltarea aptitudinilor ,a limbajului și stimularea exersării capacităților practice ,cognitive,tehnice și sociale ,care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonom ;

d. Orientarea spre lumea imediată a universului familial,spre comunitatea mai largă,spre societate,în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult ;

e. Transmisia principalelor scopuri sociale și valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale.

f. Dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora ;

g. Controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normă, corectarea erorilor ,oferirea unor îndrumări și interpretări. Dezvoltarea personalității copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educație,cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a copilului, față de care părinții au o responsabilitate fundamentală. Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care părinții răspund trebuințelor sale de hrană,protecție ,afecțiune și îngrijre,după cum dezvoltarea aptitudinilor și atitudinilor sale nu se poate face decât în prezența ambilor părinți. Cele mai multe din responsabilitățle părinților sunt definite, în orice societate, de norme speifice ,care reglementează condițiile și modul lor particular de îndeplinire, în fiecare din cele trei etape de dezvoltare (dependență absolută , dependență relativă și independentă ) prin care trece copilul în cursul formării personalității sale.În acest sens, pe lângă comunicarea verbală nemijlocită, care favorizeză dezvoltarea unor atitudini și reprezentări corespunzătoare asupra noțiunilor de „bine” și „rău”, comportamentul nemijlocit al părinților, exemplele personale oferite de aceștia exercită o influență deosebit de importantă asupra conduitei copilului. Se poate considera, din acest punct de vedere, că totalitatea manifestărilor comportamentale adecvate ale copilului sunt în funcție de integritatea funcționalității familiei, orice conduită morală pozitivă prezentată de copil, fiind pecetea influențelor favorabile exercitate de anturajul său familial. Atunci când unele funcții ale familiei sunt absente, cum ar fi cea pedagogic – formativă, determină tendințe neconforme de conduită, copilul manifestând tendințe de marginalizare și devianță, care au un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a conduitei.

2.2.Climatul familial și influența lui asupra dezvoltării sistemului de valori morale ale copilului

Familia ar trebui să ofere copilului un climat de profundă securitate pentru ca acesta să se poată dezvolta în mod armonios și pentru a-i conferi totodată”un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniștile sale interioare”.

Numai o familie unită și care prezintă conduite armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propice dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului, deoarece identificarea cu ambii părinți, imitarea comportamentului acestora și însușirea pe această bază, a unor convingeri și atitudini favorabile solicită imperios un potențial funcțional, definit de integralitate și coerență, care să asigure complementaritatea rolurilor și sarcinilor familiale. Când unele funcții ale familiei sunt deteriorate sau absente, apar traume sufletești pe care copilul le resimte în modul cel mai acut cu putință la nivelul conștiinței sale morale în curs de formare. Copilul în procesul său de formare ca adult, poate suferi deformări comportamentale, mai ales dacă climatul educativ din familie este viciat, iar unitatea funcțională a familiei suferă dezbinări.

O serie de studii și cercetări au pus în evidență, că corelația între nerealizarea uneia sau mai multor funcții familiale sau lipsa de responsabilitate a părinților duc la tulburări afective și caracterialela copii și ating ușor nivelul patologic; în familiile destrămate sau caracterizate prin lipsa armoniei dintre părinți, au fost identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire., tulburări nervoase și de caracter, perturbări sau retardări în dezvolatarea intelectuală și școlară și chiar perturbări ale moralității și demonstrează clar că există o strânsă legătură între așa zisa „patologie a copilăriei mici” și psihologia sau comportamentul părinților.

Există și alte situații familiale similare care favorizează tendințe caracteriale pregnant deviante: copilul minte în permanență, săvârșește act de furt, demonstrează exaltare sau agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu–se ceea ce ce se numește”copil dificil”.Aceste conduite deviante, dezvoltate încă din perioada preadolescenței, constituie premisa formării unei conștiințe morale deficitare, care poate stimula ulterior copilul la săvârșirea unor acte cu caracter antisocial. Din punctul de vedere al concepției psihanalitice, elaborată de Freud, de exemplu, delicvența este considerată ca un eșec de rezolvare a „conflictului oedipian” din interiorul familiei, cu consecințe directe asupra realțiilor intra și interpersonale. Acest eșec s-ar datora fie unei carențe a afectivității materne, fie unei supraafectivități materne, fie unei imagini parentale inexistente sau inadecvate. În aceste condiții, spun cei care sunt adepții lui Freud, copilăria este dominată de un traumatism psihic, ce reapare în perioada adolescenței sub forma unei”crize de identitate” care dă naștere la comportamente exterioare brutale sau agresive, reprezentând manifestări ale dorințelor inconștiente și ale impulsurilor profunde ce pot perturba grav „eul” și relațiile cu altul. În contextul concepției psihanalitice, delicvența este privită ca o tendință nevrotică rezultată din deficiențe ale socializării în familie și din incapacitatea de exercitare adecvată a unor responsabilități paternale.Autori precum W.Healey și A. Bronner subliniază în acest sens că tinerii delicvenți posedă o serie de idealuri lipăsite de suport moral, datorită absenței sau deficiențelor însușirii afectivității. Ursula Șchiopu, a efectuat a clasificare a dezvoltării fizice și psihice a copilului în funcție de trei etape fundamentale:

Prima copilărie sau perioada antepreșcoală;

A doua copilărie sau perioada preșcolară;

A treia copilărie sau perioada școlară. Conform acestei clasificări se consideră că părinții

au o influență deosebită mai ales în perioada celei de-a doua copilării, deoarece, prin stimularea primelor sentimente social – morale, favorizează constituirea bazelor caracterului copilului, ca o perioadă crucială în dezvoltarea personalității și a conștiinței de sine „copilul dobândește încă din a doua copilărie o anumită receptivitate pentru ce se potrivește și se aseamănă cu ceea ce a devenit modalitate de a se comporta și o anumită surditate la ceea ce nu se potrivește cu fondul său moral și al mediului apropiat în care trăiește” .Iar specificul dezvoltării caracterului la copilul preșcolar constă mai mult în adeziunea afectivă, decât în cea rațională la normele și cerințele morale. W.C.Becker arată de pildă, că părinții foarte autoritari și totodată afectuoși, au în general, copii bine socializați din punct de vedere moral, dar care tind a fi mai puțin independenți, creativi și deschiși din punct de vedere social decât cei cu părinți afectuoși și mai puțin autoritari.

Așa cum evidențiază majoritatea cercetărilor efectuate, diferențele înregistrate în comportamentul moral și în valorile morale ale copiilor de aceeași vârstă se explică cel mai adesea prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație. Atunci când formele educative forțează prea mult generalitatea ignorând faptul că fiecare copil, are individualitatea sa distinctă este posibil ca sistemul de valori pe care adultul încercă să il imprime să sufere deformări sau să intre în cotradicție cu convingerile, sentimentele și experiența (de fapt, lipsa de experiență) a acestuia. Gradul maxim al „rezistenței” copilului față de mesajele educative se înregistrează de obicei la nivelul componentei afective sau comportamentale, cea mai influențabilă și mai profund modelabilă fiind – așa cum indică rezultatele cercetărilor psihopedagogice – componenta cognitivă. Educația morală nu se poate reduce însă numai la influențe exercitate asupra acestei componente, complexitatea ei cerând criterii și metode ferme, pe care numai o experiență îndelungată le poate oferi. A fi părinte este deci mai mult decât o simplă calitate față de care ne putem exalta ea presupune experiență, pricepere, răbdare, cu alte cuvinte toate însușirile care se cer pentru exercitarea unei adevărate profesii, „profesia de părinte”. Iar pentru realizarea unor performanțe, experiența unui climat familial favorabil și armonios și competența în educație reprezintă premize de bază.

2.3. Conformism sau creativitate etape ale socializării în familie.

Orice grup familial cuprinde cel puțin două generații definite, fiecare în parte, printr-un ansamblu de trebuințe, drepturi, îndatoriri și caracterizate prin raporturi particulare întrebuințate unele cu altele. Existența lor solicită o structurare și o distribuție specifică a sarcinilor, rolurilor și autorității, atât pentru realizarea unei unități fundamentale a familiei, cât și pentru exercitarea unei funcționalități familiale cât mai adecvată. Dacă lumea copilului este în ansamblu și cea a părinților săi, drepturile și libertății sale sunt limitate, fiind dependente în cel mai înalt grad de atitudinile și constrângerile cu caracter socializant exerciatate de părinți. Acestea au ca scop principal formaraea personalității copilului, prin educarea deprinderilor și capacităților sale, prin transmiterea unui sistem de valori și norme, aflat în cea mai mare parte în concordanță cu sistemul cultural–normativ al societății. Reprezentând un proces complex de dezvoltare și formare progresivă a deprinderilor sociale ale copilului,în cursul raporturilor și interacțiunilor sale cu diferitele medii sociale de viață (familie, școală,grup de vecinătate, grup de prieteni, etc)

socializarea poate fi definită ca un mecanism de educație funadamental prin care are loc transmisia, de la o generație la alta, a experiențelor de viață, a cunoștințelor, a normelor și valorilor sociale și în cadrul căruia este condiționată și favorizată formarea principalelor reprezentări concepții și atitudini ale copilului față de sine și față de societate. În prezent, noțiunea de socializare acoperă cel puțin două sensuri :

Transimiterea de o generație la alta , prin intermediul educației a principalelor norme și valori sociale și implicit a semnificației simbolurilor vehiculate de limbaj ;

Învățarea de către copil a cerințelor rolului de adult ce îi voi permite să se integreze în mod normal în societatea .

Primul aspect ține seama de caracteristicile familiei ca mijloc de bază al transmiterii culturii către descendenți și de sarcina părinților în procesul de învățare de către copil al limbajului. Din acest punct de vedere , orice familie este definită de un sumum de valori , vizibil în climatul său moral , în disciplina vieții de familie , în distribuirea autorității , în dezvoltarea conduitelor. Aceste valori concid în cea mai mare parte cu valorile sancționate pozitiv de societate , iar o parte dintre ele pot să nu coincidă și să fie chiar contrare celor cu caracter colectiv (în cazul familiilor dezorganizate „problemă ”) . Nevoia părinților de a oferi exemple pozitive , aprobarea și dezaprobarea , multiplele interdicții , raportul dintre responsabilitatea și autoritatea din familie , educarea sentimentelor morale ale binelui și altruisumului , dezvoltate în cadrul relațiilor afective , sunt numai câteva dintre valoriile pozitive cu care se confruntă în familie și pe baza cărora se poate considera că „În orice organizație familială există o afirmație implictă de valori ” . Achiziția limbajului are loc tot în cadrul familiei, iar prin intermediul său copilul dobândește capacitatea de a gândi și aprecia semnificația unor gesturi, acțiuni și simboluri sociale . Privind cel de-al doilea aspect, socializarea în cadrul familiei reprezintă primul pas către asimilarea de către copil a capacitățiilor și deprinderilor de a răspunde în mod adecvat cerințelor pe care socitatea le impune adultului. „Imaturitatea ințială a copilului , cel plasează într-o dependență parentală , evidentă , cere un proces de educare și socializare realizat în mod deliberat și orientat spre inocularea treptată a modelelor socioculturale acreditate și admise în grupul social respectiv… copilăria este , deci, un proces fundamental în socializarea copilului”. De reușita sau de nereușita procesului depinde în mare parte evoluția viitoare a tânărului iar din acest punct de vedere competența și responsabilatea educativă a părinților sunt de o importanță covârșitoare. Dacă în cele mai multe studii dedicate procesului de socializare prevalează ideea că socilizarea copilului într-un climat familial cu valențe morale negative facilitează , în bună măsură tendințele sale deviante, aparent inexplicabil pentru ce aceeleași tendințe se manifestă și în cazul unor familii în cadrul cărora cinstea , sinceritatea , dreptatea apar ca valori principale pe care părinții le inoculează copiilor. „Când copii au defecte , tulburări nervoase , tulburări de caracter , perturbări în dezvoltarea intelectuală sau școlară și chiar tulburări ale moralității-notează A.Berge – părinții sinceri și cinstiți numai trebuie să fie atât de siguri că n-au avut nici un amestec în aceste anomalii”. Valorile morale ale familiei sunt de sigur premise esențiale , dar ele nu pot suplini erorile unui proces de socializare bazat excesiv pe argumentul autorității sau dezideratului exclusiv al conformității și pe ignorarea individualității și creativității în formare a tânărului.

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA EVALUĂRII ȘI PREDICȚIEI COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL COPILULUI, PRIN PRISMA ABANDONULUI.

Tendințele de creștere a fenomenului de inadaptare socială a minorilor și adolescenților într-o serie de țări, în ultimile decenii, reprezintă un aspect acut și problematic ale cărui efecte dramatice nu pot fi ignorate nici de sociologi sau juriști și nici de factorii nemijlocit educativi, de cei cu funcții de răspundere în domeniul aplicării legilor sau al socializării morale a tineretului. În prezent -așa cum se evidențiază din preocupările multiple ale specialiștilor sau nespecialiștilor-se pun întrebări, se constituie ipoteze, se dezvoltă teorii, se caută soluții și se încearcă, pe cât posibil, a aduce la un numitor comun marea masă de date și informații rezultate din statistici sau din cercetările de teren. Cele mai multe din aceste eforturi sunt îndreptate către evaluarea și înlăturarea principalilor factori responsabili de apariția comportamentului problematic sau delincvent al minorului sau tânărului, către conștientizarea principalelor carențe educative existente în mediul familial, care facilitează dezvoltarea acestui tip de comportament.

Metodologia cercetării fenomenului de delicvență juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale sociologiei datorită faptului că în modul în care se culeg și se analizează datele și informațiile depinde schițarea unor direcții de acțiune privind elaborarea unor programe de prevenire. Neglijarea investigației în teren este cauza generală a unor erori care se comit în valorificarea semnificației actelor de încălcare a legii penale de către minorii delincventi, prin ignorarea specificului lor psihologic, a trasăturilor mediului familial care a realizat socializarea individului, a factorilor și împrejurărilor care au favorizat transformarea unei conduite deviante normale în delincvență.

În măsura în care tendința spre act nu antrenează în mod necesar fatalitatea acțiunii, studierea cauzelor inadaptării și devianței sociale a minorilor sau tinerilor presupune în primul rând activitatea de prevenire, iar pentru aceasta un rol important îl deține evaluarea responsabilității familiei și a părinților, adică a celui mai important context de viață în care copilul se socializează și își însușește imperativele conștiinței morale. Deoarece familia nu poate fi separată însă de ansamblul societății, reprezentînd ea însăși o instituție aflată în strânse raporturi cu celelalte instituții sociale, analiza funcțiilor și disfuncțiilor acestora poate completa mai bine imaginea despre mediul familial și despre rolul său în educația tânărului.

3.1.Obiectivele cercetării

Considerând delincvența juvenilă ca fiind un fenomen social complex rezultat din acțiunea conjugată a unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante am efectuat această cercetare urmărind modul în care se poate preveni predelincvența juvenilă, resocializarea minorilor și tinerilor cu comportamente deviante. Cercetarea și-a propus realizarea a trei obiective principale:

a) identificarea factorilor și mecanismelor de bază care generează sau favorizează manifestări deviante în rândul tinerilor, mai ales a celor abandonați;

b) evaluarea eficienței activității de prevenire realizată de principalele instituții sociale;

c) măsurarea eficienței procesului de resocializare în școlile de profil și elaborarea unor măsuri și propuneri privind intensificarea acțiunilor preventive și sporirea eficienței și eficacității procesului de resocializare a minorilor

3.2. Ipotezele cercetării

Acțiunile de identificare a delincvenților potențiali impun și stabilirea limitelor de la care anumite conduite predelincvente ale tinerilor pot fi calificate ca fiind delincvente. Trebuind să se bazeze în esența lor pe predicție, cercetările care încearcă să stabilească premisele aplicative ale unor programe de prevenție a delincventei juvenile trebuie să fie capabile a depista, cât mai din vreme, tendințele deviante și a distinge, plecând de la unele „păcate minore", conduite care se vor agrava în viitor. Luând în considerare aceste aspecte, am emis ipotezele acestei lucrării, pornind de la prezumțiile:

se presupune că minorii sau adolescenții care săvârșesc în mod frecvent acte predelincvente vor deveni, în mod mult mai probabil decât alții, delincvenți;

se presupune că acei minori sau adolescenți care sunt expuși unor circumstanțe familiale sau sociale, precum abandonul, despre care se crede că produc sau favorizează un comportament delincvent vor deveni mai probabil delincvenți decît cei care nu sunt expuși unor asemenea circumstanțe.

3.3.Lotul de subiecți

Cercetarea întreprinsă am efectuat-o pe un număr de 5 de subiecți, în perioada martie- aprilie 2014, care au fost internați în această perioadă, într-un centru din județul Suceava. Din examinarea datelor existente în dosarele instituției de control social, copii supuși observației mele au vârstă cuprinsă între:

Fig.2. Diagramă de structură reprezentând sexul subiecților din lotul de cercetare

Fig.5. Diagramă de structură reprezentând vârsta subiecților din lotul de cercetare

3.4 Instrumentele de lucru

Metoda este utilizată în funcție de metodologie și presupune”înlănțuirea ordonată a mai multor tehnici”, care, la rândul lor, vor fi operaționalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Ca metode și tehnici au fost utilizate:

analiza statistică a datelor existente în dosarele instituției de control social. Au fost avute în vedere studierea datelor cuprinse în dosarele de urmărire penală în evidențele statistice existente la birourile unității de poliție care a ajutat la efectuarea cercetării. Menționez că accesul la aceste date s-a realizat cu acordul organelor de competență din centrul de conducere al unității, datorită caracterului secret al acestor date.

convorbiri nondirijate, realizate cu minorii care au săvârșit anumite infracțiuni, având avantajul intrării în contact direct cu minorii delicvenți. Prin relatarea liberă , acesta relateză despre cauzele care l-au determinat să comită actul delincvențial, situația sa familiala, eventualele sale pasiuni, cercul sau de prieteni în care s-a integrat, nivelul sau de pregătire școlară și cultural;

studii de caz, s-au realizat prin analizarea unor date existente în dosarele consultate, cât și prin observarea directă și contactul direct cu minorii delincvenți .Toate aceste metode și tehnici utilizate au condus la obținerea unor date și informații prețioase cu privire la identificarea cauzelor fenomenului de delincvență juvenilă.

3.5. Prezentarea datelor și comentarea lor

Analiza datelor și informațiilor rezultate din mai multe dosare studiate și dintr-o serie de anchete sociale întreprinse evidențiază că în proporție majoritară minorii internați în școlile de resocializare au comis delicte de furt, vagabondaj și cerșetorie, restul fiind infracțiuni de huliganism și agresiuni fizice. Predomină cazuri de furt în dauna avutului personal (furturi de biciclete, furturi din locuințe, furturi de buzunare) și obștesc (furturi din magazine cu autoservire, furturi din chioșcuri alimentare, furturi din școli), dosarele relevând multiple situații în care minorii utilizau mijloace ilicite pentru obținerea unor bunuri râvnite pe care familia nu reușea să le asigure.

Acești minori se caracterizează printr-o accentuată labilitate morală și afectivă și prin puternice carențe de socializare, concretizate, inițial, prin afirmarea unei conduite „independente" (evaziune școlară, tendințe de vagabondaj, căutare de anturaje negative, consum de țigări și băuturi alcoolice), iar apoi prin comiterea unor acte delincvente identificate mai devreme sau mai târziu de organele de resort. Performanțele școlare scăzute, frecvența școlară minimă, ca și abandonul școlar, petrecerea nopților în afara familiei (uneori în parcuri sau blocuri nedate în folosință), tendințele de terorizare a altor copii și insultele la adresa adulților, distrugerea de bunuri și producerea unor acte de huliganism, furturile din cadrul familiei și de la colegii de școală indică cert că acest comportament negativ reprezintă rezultanta unui ansamblu de factori pentru care sunt responsabile, în egală măsură, familia, școala și alte instanțe cu rol de socializare și control social.

Evidențiind necesitatea creșterii rolului familiei în controlul social al comportamentului moral al adolescenților, datele cercetării au relevat, în același timp, posibilitatea apariției unor manifestări delincvente datorită influenței unor factori disfuncționali și „destabilizatori", cum ar fi: disoluția cuplului parental, atmosfera conflictuală și perturbările climatului moral și afectiv din familie, divergența metodelor educative, alcoolismul și agresivitatea părinților etc.

Apariția și manifestarea acestor factori disfuncționali la nivelul familiei se datorează atât unor elemente de natură individuală și interrelațională, cât și unor procese și fenomene macrosociale, schimbări și mutații economice, sociale și culturale, cum ar fi: creșterea mobilității teritoriale și ocupaționale a populației, creșterea marilor aglomerări industrial-urbane, multiplicarea proceselor aculturative la contactul dintre noile și vechile modele valorice și culturale, creșterea decalajelor între nivelul aspirațiilor și mijloacele legitime pentru realizarea lor etc. În acest context, slăbirea și diminuarea funcției educative și socializatoare a unor familii se manifestă, cel mai pregnant, în „disoluția" și destabilizarea cuplului parental, în scăderea gradului de coeziune a membrilor familiei, în creșterea tensiunilor și a atmosferei conflictuale în familie etc. întrucât analiza statistică nu este relevantă pentru multitudinea de aspecte și situații ce caracterizează diferitele familii și minorii delincvenți, în cercetările mele m-am orientat, cu precădere, spre cazuistică, inventariind un repertoriu larg de sludii de caz din rândul familiilor și minorilor „problemă", ce permit evidențierea unor factori ,,delictogeni" cu un grad mai ridicat de influență și intensitate.

Cazul I

M.L, în vârstă de 7 ani, ajunge în centru, în urma unei infracțiuni, comise într-un magazin alimentar. Ambii părinți ai minorului sunt plecați în străinătate, ccopilul fiind lăsat în grija unei bunici care nu-l poate controla. Anturajul, și lipsa supravegerii l-au determinat pe M.L, să comită fapta, alături de alți doi minorii. Fiind surprinși de organele ele pază, minorii și-au motivat fapta prin aceea că le-a fost foame, acasă nemaiavând ce mânca datorită lipsei de bani. Deoarece se aflau la prima abatere, fiind copii cuminți și cu bune rezultate la învățătură (familiile angajându-se că le va asigura mijloacele de subsistență), au fost puși sub supraveghere deosebită, iar minorul M.L., a fost adus în centru, la cererea bunicii.

Cazul II

Dezorganizarea și destabilizarea familiei nu reprezintă „ipso facto" un element cauzal al delincvenței juvenile, ci numai în măsura în care perturbă realizarea uneia din funcțiile acesteia privind educarea adolescenților și tinerilor. Așa se întâmplă, de pildă, în cazurile de divorț sau abandon familial, ambele fiind, de cele mai multe ori, consecința unui climat afectiv grav perturbat, cu certuri și conflicte repetate. Despărțirea părinților și dispersarea autorității parentale are un efect negativ asupra comportamentului tânărului, care se simte liber, independent, scăpat de orice control parental, dar și „înstrăinat", nesigur, frustrat, afectiv. Situația se poate agrava, în defavoarea adolescentului, atunci când unul sau ambii părinți după divorț se recăsătoresc sau trăiesc în concubinaj, așa cum rezultă din prezentarea următoarelor cazuri:

C. L., în vârstă de 9 ani, provine dintr-o familie dezorganizată prin abandonul tatălui. Mama este, în prezent, concubină, având de întreținut încă doi copii minori și nefiind încadrată în muncă. Concubinul mamei, care este muncitor necalificat (asigurând, de fapt, întreținerea familiei), nu are autoritate asupra minorei, iar mama nu se ocupă de creșterea, supravegherea și educația minorei și a fraților ei. În aceste condiții, minora manifestă un interes scăzut față de învățătură, obținând rezultate slabe la școală și absentând frecvent de la ore. În cele din urmă, fuge de acasă, hoinărește și vagabondează împreună cu alte minore prin diferite localități, furând diferite obiecte pe care le vinde. La intervenția organelor de resort este internată într-o școală de resocializare, unde are o comportare corectă, integrându-se în colectivul școlar și manifestând preocupare și interes pentru meseria în care se califică.

Caz III

S. V., în vârstă de 9 ani, provine dintr-o familie dezorganizată prin divorțul părinților, mama întemeindu-și ulterior o altă familie, din care au rezultat trei copii. Minora se află, de la vârstă de 5 ani, în întreținerea tatălui, care este muncitor calificat. În timpul cât părinții au locuit împreună, minora a dovedit reale aptitudini și preocupări pentru școală și învățătură, obținînd rezultate bune la diferite obiecte de învățământ, fiind o elevă disciplinată. Ulterior, rămasă doar cu tatăl, care nu se interesează de activitățile sale zilnice și nu o controlează, minora a intrat în anturajul unor fete mai mari ca vârstă, începând să întârzie și să lipsească de acasă și de la școală. Treptat, a început chiar să sustragă diferite obiecte și bani de acasă, de la colegi sau vecini, manifestând tendințe de vagabondaj și prostituție. Este internată la Casa de copii la cererea tatălui, unde nu reușește să se adapteze, manifestând de multe ori un comportament agresiv și neadaptat.

Caz IV

Dacă funcționalitatea familiei este serios afectată prin absența temporară sau definitivă a unuia dintre partenerii cuplului familial, ca este practic anihilată în condițiile părăsirii familiei de către părinți și a abandonării copiilor. Consecința negativă a unor asemenea situații se manifestă, cel mai adesea, în dezorientarea psihică a copiilor care, lăsați la „voia soartei", fără nici un fel de supraveghere și control, devin însingurați, izolați, nesiguri, violenți și agresivi, putând ușor „devia" spre marginalitate și devianță dacă nu sunt adoptate măsuri de ocrotire și asistență socială. Prezentarea a două cazuri de copii abandonați de părinți este edificatoare pentru etiologia unor comportamente delincvente adolescentine:

L. P., în prezent în vârstă de 11 ani. Paternitatea sa a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, fiind un copil rezultat în afara căsătoriei. Tatăl natural nu are nici un fel de legături sau relații cu minorul, nu și-a achitat obligațiile legale de întreținere față de acesta. Minorul a locuit o perioadă de timp împreună cu mama, care între timp 1-a abandonat, plecând de acasă și trăind în concubinaj. În această situație a început să fure produse alimentare de la vecini, pătrunzând prin efracție în locuințele acestora. La sesizările vecinilor, minorul a fost pus sub supravegherea autorității tutelare, însă după o scurtă perioadă de timp a început din nou să fure din magazinele cu autoservire. La intervenția autorității tutelare a fost internat într-o școală de reeducare, unde are o comportare corectă, fiind un elev cuminte și ascultător;

Caz V

Z. D., în vârstă de 11 ani, cu tată necunoscut, a fost părăsit de mamă, care s-a mutat în alt oraș, fără a se mai ști nimic despre ea. Rămas fără ocrotire, minorul a fost internat la Casa de copii preșcolari, unde s-a manifestat ca o fire agresivă și violentă, fugind în repetate rânduri din internat și comițând furturi de buzunare. Ulterior a fost internat într-o școală de reeducare, unde are o atitudine necorespunzătoare, furând diferite obiecte și bani de la colegi și având, în general, o influență negativă asupra celorlalți.

3.6.Analiza Și Interpretarea Datelor

Evidențierea tuturor acestor disfuncuonalități și a consecințelor negative nu epuizează, desigur, complexitatea universului familiei și al adolescentului deviant, mai ales că în declanșarea și comiterea unor acte antisociale sunt implicate și aspecte care vizează slaba cooperare dintre familie și alte instituții sociale, precum și o serie de aspecte care țin de motivația și de personalitatea adolescentului. Prin cazurile prezentate mai sus, ipotezele emise de mine, la începutul acestei cercetări sau confirmat. Cu toate acestea, trăsăturile menționate, ce caracterizează deficitul procesului de socializare în familie și, implicit, favorizează apariția comportamentelor deviante adolescentine, permit conturarea tipului tânărului inadaptat și delincvent. Corelându-se puternic cu disfuncțiile familiei, comportamentul antisocial al acestuia reiterează, în mare măsură, conduitele antisociale ale părinților, situându-se în prelungirea atitudinilor lor morale necorespunzătoare. Uneori,minorul sau tânărul delincvent provine dintr-o familie cu o situație deficitară din punct de vedere economic și cu părinți imorali, alcoolici sau cu antecedente penale. Deoarece relațiile intrafamiliale sunt iremediabil deteriorate, iar organizarea normală a vieții de familie este profund depreciată, acest tip de familie, caracterizată de un stil de educație deficitar, favorizează atitudini din ce în ce mai deviante ale minorului, care fuge de acasă și de la școală, vagabondează, se asociază cu alți minori sau infractori adulți, ajunge să comită acte delincvente sancționate penal.

În consens cu aceste caracteristici generale privind incidența disfuncțiilor familiale asupra conduitei antisociale a adolescenților, am evidențiat posibilitatea alcătuirii unei tipologii a familiei cu probleme, după cum urmează:

a) familii cu carențe educative în privința relațiilor intrafamiliale și a organizării normale a vieții de familie și cu deficiențe ale stilului și metodelor educative; o mare parte din ele sunt familii organizate sau „aparent" organizate, iar altele sunt dezorganizate sau descompletate;

b) familii cu probleme speciale în privința exercitării autorității, supravegherii și controlului social parental; majoritatea sunt familii dezorganizate sau descompletate, dar pot fi incluse în această categorie și familii organizate sau „aparent" organizate;

c) familii cu probleme grave în privința educației morale a tinerilor, aici incluzâdu-se familiile în care există, de regulă, părinți alcoolici, imorali, bolnavi psihic sau cu antecedente penale.

Prin felul în care a fost concepută, consider această tipologie a caracteristicilor diferitelor familii cu carențe educative și morale poate fi utilă atât unor scopuri teoretice și metodologice (elaborarea și operaționalizarea unor concepte, dimensiuni și indicatori privind adolescentul și familia), cât și practice (fundamentarea unor direcții și căi de acțiune, precum și a unui program de măsuri privind creșterea rolului familiei în socializarea și integrarea adolescenților și prevenirea conduitei antisociale a acestora).

CONCLUZII

Activitatea de socializare a minorului, aflat la vârsta când devianța morală nu are o semnificație normativă, ci una esențial psihologică, trebuie să pună accent din ce în ce mai mare pe laturile educative și pe eliminarea constrângerilor, pentru a favoriza autonomia morală, adică acea etapă a educației care permite independența, maturitatea și conștientizarea sensului autentic al responsabilităților sociale.

Educația morală a copilului reprezintă un proces continuu și de durată în care sunt implicate familia, școala, opinia publică, mass-media, celelalte instituții cu rol de ocrotire și asistență socială. La baza formării ei se află însă familia, ale cărei valențe afective și mijloace educative informale pot și trebuie să polarizeze acțiunea tuturor factorilor cu funcții de socializare și integrare socială a tinerei generații.

Lipsa de funcționalitate normală a familiei, datorită dezorganizării și carențelor ei socializatorii, reprezintă adeseori o condiție determinantă a devianței minorului amplificată de dificultățile de adaptare la viața socială, proprii acestei perioade de dezvoltare. Acționând ca un determinant structural al personalității, experiența de viață familială se fixează la cele mai diferite niveluri ale conștiinței morale ale copilului (cognitiv, afectiv, comportamental), punându-și o amprentă inconfrmdabilă asupra conduitei. Descifrarea acestei experiențe de viață familială are deci o importanță practică nemijlocită pentru identificarea direcției conduitei, constituindu-se ca o coordonată esențială a activității de prevenire a devianței penale a adolescenților și de resocializare a celor care au săvîrșit deja acte cu caracter antisocial.

Indiscutabil, acțiunea de formare și dezvoltare a conștiinței morale a copilului este o sarcină dificilă atât pentru familie, cât și pentru întreaga societate. Dar nu-i mai puțin adevărat că familiei îi revine cea mai mare și cea mai deplină responsabilitate, pentru ca acest proces să evite erorile educative și să favorizeze dobândirea de către copii a propriei identități, prin intermediul căreia aceștia să-și poată reprezenta cu claritate semnificația respectării normelor sociale, a întregului proces de participare la exigențele vieții adulte.

În consecință, în acțiunea de prevenire și ocrotire, principala problemă care se pune este de a ști care sunt copiii și adolescenții predelincvenți și cum pot fi ei identificați. În urmă cu câtva timp, răspunsul era relativ ușor de formulat, întrucât numeroasele cercetări dovedeau că tinerii delincvenți (în special cei recidiviști) se deosebesc în multe privințe de ceilalți tineri care nu încalcă decât ocazional normele juridice. Asemenea diferențe, manifestate, în special, în antecedentele socio-familiae și școlare ale tinerilor, înainte de a comite fapte antisociale, includeau următoarele aspecte și caracteristici:

1) tinerii delincvenți domiciliau, de regulă, în locuințe modeste situate în cartierele periferice și sărace ale orașelor, unde eterogenitatea populației și a modelelor culturale determină o rată ridicată a criminalității în rândul adulților;

2) marea majoritate proveneau din familii dezorganizate și „destructurate" social sau din familii în care autoritatea și controlul părinților erau slabe și ineficiente;

3) lipsiți de afecțiunea părinților, cei mai mulți dintre acești tineri fug de acasă, hoinăresc sau vagabondează;

4) ei detestă școala și mediul școlar, au rezultate slabe la învățătură și disciplină și, în consecință, fug sau abandonează școala;

5) marea lor majoritate sunt neglijenți, puțin serviabili, încăpățânați, pedispuși spre violență și agresivitate;

6) își petrec timpul liber în „distracții" fără rost, căutând anturajul și compania altor tineri cu comportamente asemănătoare, constituindu-se în grupuri sau bande pentru săvârșirea delictelor șia faptelor antisociale.

Unele din aceste aspecte rezistă încă verificării de teren, altele au devenit neviabile ca urmare a schimbării modului de viață, a calității vieții și a altor transformări sociale. În prezent acțiunea de identificare a delincvenților potențiali are o baza științifică mai solidă, cercetările evidențiind că nu există o relație de cauzalitate lineară între comportamentul predelincvent și cel delincvent. De aceea caracteristicile sau trăsăturile predelincvente urmează să fie considerate ca fiind proprii acelui grup numai în măsura în care ele apar și se manifestă cu o frecvență și intensitate ce indică propensiunea lui spre delincventă, necesitând adoptarea unor măsuri speciale de prevenire, protecție și asistență socială.

Trebuie considerat ca un neajuns faptul că, în prezent, sunt prea rare acțiunii în sprijinul ..educării educatorilor", adică orientarea părinților către înțelegerea problemelor specifice ale personalității adolescentului, a aspectelor si contradicțiilor particulare a acestei perioade de viață și a importanței educării lor morale.

Înființarea unor cursuri speciale, în cadrul unor programe specifice de asistență socială, vizând „școala părinților", unele realizate chiar cu sprijinul școlii în care învață copii, legătura mai strînsă și permanentă (nu numai în situații de criză) între autoritatea tutelară și familie, intervenția activă a psihologului, pedagogului și medicului în viața de familie, orientarea corespunzătoare a programelor difuzate prin intermediul mass-media sunt numai cîteva din măsurile care pot contribui la educarea părinților pentru a se confrunta în mod corespunzător cu problemele ridicate de copii.

Complementar, apare necesară înființarea unor centre de „consultație familială" cu caracter multidisciplinar, capabile să ofere atât părinților, cât și copiilor în formare sfaturi și indicații utile cu caracter medical (psihiatric), juridic, pedagogic, dar și intervenții active în situații tensionale sau de devianță penală.

Sunt necesare, cred, și alte măsuri, cu caracter mai larg, integrate în cadrul unor programe de amploare socială, coordonate la nivel central. Aceste programe ar putea să cuprindă indicații concrete asupra atribuțiilor instituțiilor și organismelor de stat în ceea ce privește asistența familiilor care se confruntă cu probleme de devianță a copiilor, coordonând în mod unitar acțiunile sociale legislative sau administrative legate de prevenirea și combaterea delincventei juvenile și avînd în vedere necesitatea elaborării unor strategii optime pe termen lung.

BIBLIOGRAFIE

**Emile Durkeim, Sociologues d'hier et d'aujordui, Paris, Allcan, 1931

**Marcel Mauss, Traite d'ethonographie, Paris, Payot, 1947

**Frederick Elkin William Westley, The Myht of Adolescent Culture, în American Sociological „Review” 1955

**I.P.Filipescu, Dreptul familiei. Note de curs, București, Universitatea din București 1960

**Declaration Universelle des Droits de l'homme, New York, Service de l'information des Nations Unites

**G. Frideman, P. Naville-Traite du sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961,

**March Bloch, The Growth of Ties Dependence, in Feudal Society, vol I, Chicago, The University of Chicago Press, Phoenix Books, 1961

**Bianka Zazzo, L'afirmation de soi chez les adolescents, în “Journal de psyhologie normale et pathologique” ,1965

** Fred Mahler, Introducere în Juventologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

**Erik H.Erikson, Identity and Youth, London, Faber and Faber, 1968

** H.Nagera, Les troubles de la petit enfances, Paris, 1969

**Rene Koning, Old Problems and New Queris in Fmily Sociology, in Rene Ko̎ning,Ruben Hill(editors), Families in East and West, Paris, Mounton, 1970

**Jacques Léauté, Criminologie et sciences penitenciaire, Paris, P. U. P., 1972.

**Simone A. Rozes, Programmes et méthodes de traitement et de réadapation des jeunes délinquants, în Rapport: Les nouvelles méthodes de traitement des jeunes délinquants, Paris 1972

**Per Nyhus, Les grandes options pour les jeunes délinquants: contrainte ou tralternent volontaire, in Rapport: Les nouvelles méthodes de nullement des jeunes délinquants, Paris, 1972

** Stephen Edgell,Mariage and the Companionship,The British Journal of Sociology,1972

**Andre Berge , Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinților la căsătoria copiilor , traducere din limba franceză , București , Editura Didactică și Pedagogică , 1977

** Adrian Neculau,Grupuri de adolescenți, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977

** Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de Psihologie, București, Editura Albatros, 1978

** Ioan C.Cucu, Psihiatria adolescentului, București Editura Litera, 1979

**Georgeta Dan – Spînoiu, Stroe Marcus, Asimilarea valorilor morale și structurarea atitudinii morale la preadolescenți, în Cunoașterea personalității elevului preadolescent, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981

**Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981,

**Traian Herseni, Sociologie, Teoria generală a vieții sociale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

**Tudor Vianu , Studii de filozofia culturii , București , Editura Eminescu 1982

**Ana Rodica Stăiculescu, Mihaela Rus, Elemente de sociologie,Constanța, Editura ExPont, 2001

**Maurice J.Elias, Steven E.Tobias, Brian S.Friedlander, Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților,Editura Curtea Veche Publishing, București,2003

**Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie morală, Editura Tehnică, București,2005

**Daniel Goleman, Inteligență Emoțională, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2005

**Sorin M. Rădulescu, Dan Banciuc, Raportul dintre individ, grup și comunitate social.Procesul de socializare, în Sociologie Generală. Îndrumări teoretice și practice, București, Tipografia Universității, 1985

** Aurelia Ionescu, Atitudini parentale articol din 1985

** Neamțu, George, Tratat de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 2003

** Macavei, Elena, Familia și casa de copii, Editura Litera, Bucuresti, 1989

** Clarke, S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985,

** Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București, 1995

** Maria Harbada, Conceptul ocrotirii unor categorii de minori intr-o viitoare reglementare, în Buletinul Știintific al Univ.M.Kogalniceanu, Ed. Cugetarea, Iași, 1997

**Adrian Pricop, Rudenia în dreptul românesc, pag 122

**Ion, Tratat dedeptul familiei, Editura All Back, Bucuresti, 2002

** Fern K. Greenwell, Raportul USAID Reforma bunăstării copilului în România: abandon și dezinstituționalizare, 1987-2000

** Studiul UNICEF Situația abandonului copiilor în România, 2005

**Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de lnstitutul de Cercetare a Calității Vieții, coordonator, Cătălin Zamfir, Editura Alternative, București, iunie, 1997

Site-uri utilizate

www.ro.scribd.com/doc/88696407/Situatia-Abandonului-Copiilor-in-Romania

=== Lucrarea_partea_2 ===

CAPITOLUL 3. Metodologia evaluării și predicției comportamentului deviant al copilului, prin prisma abandonului.

Tendințele de creștere a fenomenului de inadaptare socială a minorilor și adolescenților într-o serie de țări, în ultimile decenii, reprezintă un aspect acut și problematic ale cărui efecte dramatice nu pot fi ignorate nici de sociologi sau juriști și nici de factorii nemijlocit educativi, de cei cu funcții de răspundere în domeniul aplicării legilor sau al socializării morale a tineretului. În prezent -așa cum se evidențiază din preocupările multiple ale specialiștilor sau nespecialiștilor-se pun întrebări, se constituie ipoteze, se dezvoltă teorii, se caută soluții și se încearcă, pe cât posibil, a aduce la un numitor comun marea masă de date și informații rezultate din statistici sau din cercetările de teren. Cele mai multe din aceste eforturi sunt îndreptate către evaluarea și înlăturarea principalilor factori responsabili de apariția comportamentului problematic sau delincvent al minorului sau tânărului, către conștientizarea principalelor carențe educative existente în mediul familial, care facilitează dezvoltarea acestui tip de comportament.

Metodologia cercetării fenomenului de delicvență juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale sociologiei datorită faptului că în modul în care se culeg și se analizează datele și informațiile depinde schițarea unor direcții de acțiune privind elaborarea unor programe de prevenire. Neglijarea investigației în teren este cauza generală a unor erori care se comit în valorificarea semnificației actelor de încălcare a legii penale de către minorii delincventi, prin ignorarea specificului lor psihologic, a trasăturilor mediului familial care a realizat socializarea individului, a factorilor și împrejurărilor care au favorizat transformarea unei conduite deviante normale în delincvență.

În măsura în care tendința spre act nu antrenează în mod necesar fatalitatea acțiunii, studierea cauzelor inadaptării și devianței sociale a minorilor sau tinerilor presupune în primul rând activitatea de prevenire, iar pentru aceasta un rol important îl deține evaluarea responsabilității familiei și a părinților, adică a celui mai important context de viață în care copilul se socializează și își însușește imperativele conștiinței morale. Deoarece familia nu poate fi separată însă de ansamblul societății, reprezentînd ea însăși o instituție aflată în strânse raporturi cu celelalte instituții sociale, analiza funcțiilor și disfuncțiilor acestora poate completa mai bine imaginea despre mediul familial și despre rolul său în educația tânărului.

3.1.Obiectivele cercetării

Considerând delincvența juvenilă ca fiind un fenomen social complex rezultat din acțiunea conjugată a unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante am efectuat această cercetare urmărind modul în care se poate preveni predelincvența juvenilă, resocializarea minorilor și tinerilor cu comportamente deviante. Cercetarea și-a propus realizarea a trei obiective principale:

a) identificarea factorilor și mecanismelor de bază care generează sau favorizează manifestări deviante în rândul tinerilor, mai ales a celor abandonați;

b) evaluarea eficienței activității de prevenire realizată de principalele instituții sociale;

c) măsurarea eficienței procesului de resocializare în școlile de profil și elaborarea unor măsuri și propuneri privind intensificarea acțiunilor preventive și sporirea eficienței și eficacității procesului de resocializare a minorilor

3.2. Ipotezele cercetării

Acțiunile de identificare a delincvenților potențiali impun și stabilirea limitelor de la care anumite conduite predelincvente ale tinerilor pot fi calificate ca fiind delincvente. Trebuind să se bazeze în esența lor pe predicție, cercetările care încearcă să stabilească premisele aplicative ale unor programe de prevenție a delincventei juvenile trebuie să fie capabile a depista, cât mai din vreme, tendințele deviante și a distinge, plecând de la unele „păcate minore", conduite care se vor agrava în viitor. Luând în considerare aceste aspecte, am emis ipotezele acestei lucrării, pornind de la prezumțiile:

se presupune că minorii sau adolescenții care săvârșesc în mod frecvent acte predelincvente vor deveni, în mod mult mai probabil decât alții, delincvenți;

se presupune că acei minori sau adolescenți care sunt expuși unor circumstanțe familiale sau sociale, precum abandonul, despre care se crede că produc sau favorizează un comportament delincvent vor deveni mai probabil delincvenți decît cei care nu sunt expuși unor asemenea circumstanțe.

3.3.Lotul de subiecți

Cercetarea întreprinsă am efectuat-o pe un număr de 5 de subiecți, în perioada martie- aprilie 2014, care au fost internați în această perioadă, într-un centru din județul Suceava. Din examinarea datelor existente în dosarele instituției de control social, copii supuși observației mele au vârstă cuprinsă între:

Fig.2. Diagramă de structură reprezentând sexul subiecților din lotul de cercetare

7