Control Psihologic Matern Si Relatia CU Agresivitatea In Functie DE Gen LA Copiii CU Varste Cuprinse Intre 7 11 Ani

Psihologie

Control Psihologic Matern Si Relatia CU Agresivitatea In Functie DE Gen LA Copiii CU Varste Cuprinse Intre 7 11 Ani

Byadmin ianuarie 1, 2024

CONTROL PSIHOLOGIC MATERN ȘI RELAȚIA CU AGRESIVITATEA ÎN FUNCȚIE DE GEN LA COPIII CU VÂRSTE CUPRINSE ÎNTRE 7-11 ANI

CUPRINS

REZUMAT

SUMMARY

1. PARTEA TEORETICĂ

1.1. Stilurile parentale

1.1.1. Definiția stilului parental

1.1.2. Modele ale stilului parental

1.1.3. Clasificarea stilurilor parentale

1.1.4. Stiluri parentale și practici parentale

1.2. Disciplinarea

1.2.1. Definiția disciplinării

1.2.2. Clasificare și tipuri de disciplinare

1.2.3. Control psihologic și control comportamental

1.3. Disciplinarea și problemele emoționale și comportamentale ale copiilor

1.3.1. Temperament și emoționalitate

1.3.2. Strategii parentale de disciplinare și probleme de internalizare ale copiilor

1.3.3. Strategii parentale de disciplinare și probleme de externalizare ale copiilor

1.4. Diferențele de gen în exprimarea tulburărilor comportamentale și emoționale la copii

2. PARTEA METODOLOGICĂ

2.1. Designul cercetării

2.2. Participanți

2.3. Procedura

2.4. Instrumentele utilizate în cercetare

2.5. Metode de analiză

3. REZULTATE SCONTATE

4. CONCLUZII ȘI DISCUȚII

6. BIBLIOGRAFIE

REZUMAT

Lucrarea de față are ca scop investigarea impactului stilului parental matern (control psihologic) asupra copiilor, și a modului în care acesta se relaționează cu apariția problemelor de internalizare/externalizare la copii, relație analizată în funcție de genul copilului.

Ipotezele studiului se bazează pe considerentul că, încă din perioada copilăriei, modul în care sunt educați, coroborat cu componenta genetică asociată genului, duc la o dezvoltare diferită a copiilor, atât în ceea ce privește atitudinile, cognițiile, cât și comportamentele.

Designul propus în studiu este unul bifactorial, cu două variabile independente, fiecare având câte două modalități: genul copilului (fată/băiat) și strategia de disciplinare maternă (negativă/pozitivă), fiind urmărite două variabile dependente: problemele de internalizare/externalizare și agresivitatea relațională/fizică la copii. Referitor la instrumentele utilizate, în cazul mamelor se aplică o scală a controlului psihologic, adaptată după Casas et al (2006), problemele de internalizare și agresivitatea copiilor vor fi evaluate pe baza ASEBA/6-18 (Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric) adaptat în România (Dobrean, 2009), iar pentru evaluarea agresivității relaționale/fizice se folosește un instrument adaptat după cel utilizat de Crick și Grotpeter (1995). Pentru compararea datelor se apelează la analiza dispersională ANOVA bifactorială, iar pentru evidențierea diferențelor de gen între copii se utilizează analiza post hoc între subgrupele formate din modalităților variabilelor luate în considerare.

Rezultatele obținute în urma realizării studiului preconizăm că susțin ipoteza conform căreia mamele care utilizează strategii de disciplinare negativă de tip control psihologic au copii care manifestă probleme de internalizare/externalizare mai ridicate decât cei a căror mame adoptă strategii adecvate de disciplinare. În ceea ce privește diferențele de gen, fetele vor manifesta în principal probleme de ordin internalizat și agresivitate relațională, iar băieții vor adopta preponderent agresivitatea fizică în relațiile cu egalii.

Studiul de față oferă o înțelegere mai bună, atât a aspectele legate de strategiile parentale de disciplinare, a celor legate de adoptarea comportamentelor antisociale de către copii, cât și a modului în care acestea sunt relaționate.

SUMMARY

The hereby writing aims to investigate the maternal parental style impact (psychological control) on children, and the way it relates with the internalization/externalization issues occurrence to children, a relationship analyzed accordingly to the child’s gender.

The study hypothesis are based on the view that, even since childhood, they way they are raised, related with the genetic component associated to the gender, lead to a different development among children, equally regarding the attitudes, cognitions and the behaviors.

The suggested design within the study is bifactorial, comprising two independent variables, each with two modes: the child’s gender (girl/boy) and the maternal disciplinary strategy (negative/positive), are followed two dependent variables: the internalization/externalization issues and relational/physical aggressiveness to children. In relation with the used instruments, in the case of mothers we applied a scale of the psychological control, adapted after Casas et al (2006), the children’s internalization and aggressiveness issues will be assessed on the basis of ASEBA/6-18 (Achenbach System of Empirically Based Assessment) adapted in Romania (Dobrean, 2009), and for the relational/physical aggressiveness assessment we used an instrument adapted after Crick and Grotpeter’s one (1995). For data comparison, we call in the bifactorial ANOVA dispersional analysis, and to point out the gender differences between children we used the post hoc analysis between subgroups made of considered variables modes.

On the outcome of the study we proclaim the hypothesis that mothers using negative disciplinary strategies of psychological control type have children manifesting more serious internalization/externalization issues than those with mothers adopting appropriate disciplinary strategies. As for gender differences are concerned, girls will mainly show internalization issues and relational aggressiveness, whereas boys will adopt predominantly physical aggressiveness in relationships with equals.

The hereby writing provides a better comprehension, both of sides connected with the disciplinary parental strategies, and with the adoption of antisocial behaviors by children, and the way all these are related.

1. PARTEA TEORETICĂ

1.1. Stilurile parentale

1.1.1. Definiția stilului parental

În ultimii ani s-a acordat o foarte mare importanță mediului familial și stilului parental, în ceea ce privește relaționarea acestora cu dezvoltarea copiilor, deoarece un stil parental disfuncțional poate duce la apariția unor probleme de natură socială, educațională, și chiar de sănătate a copiilor.

”Stilul parental este o activitate complexă ce include o serie de comportamente specifice care, atât individual cât și împreună, influențează rezultatele copiilor”(Darling, 1999). Stilul parental este definit ca “o constelație de atitudini în ceea ce privește copilul ce comunică cu acesta și care, luate împreună, crează un climat emoțional în cadrul căruia se exprimă comportamentul părinților”(Darling și Steinberg, 1993, pag. 493).

După Maccoby și Martin (1983), apud Darling și Steinberg (1993), stilul parental a fost conceptualizat ca reflectând două procese specifice de bază: numărul și tipul solicitărilor părinților și contingența întăririlor parentale.

Stilul parental are trei dimensiuni importante asupra cărora s-au focusat cercetările de până acum: relația emoțională părinte-copil, practicile și comportamentele parentale și sistemul de credințe parentale.

1.1.2. Modele ale stilului parental

În literatura de specialitate există mai multe modele care tratează aceste stiluri parentale din perspective diverse. Dintre acestea, se pot aminti: modelul psihodinamic (Schaefer, Symonds) – este un model unidirecțional care se axează pe relația emoțională părinte-copil și pe influența acesteia asupra dezvoltării psihosexuale, psihosociale și de personalitate ale copiilor; modelul învățării (Maccoby, Levin, Child) – se focusează mai degrabă pe practicile decât pe atitudinile parentale; în acest caz analiza factorială poate fi utilizată pentru a ajuta la identificarea controlului ca fiind un atribut comportamental ce stă la baza paternului de corelații între practici parentale ca: pedeapsa fizică, sancționarea agresivității, eșecul în aplicarea regulilor, etc. (Darling și Steinberg, 1993).

Figura nr.1: Modelul contextual al stilului parental, preluat după Darling și Steinberg, (1993)

1.1.3. Clasificarea stilurilor parentale

În ceea ce privește dezvoltarea copiilor, nu sunt atât de importante practicile parentale specifice, cât mai ales paternul de stil parental. Diana Baumrind este cercetătoarea care a clasificat stilurile parentale în funcție de două dimensiuni cheie: responsivitatea parentală (căldură și suport parental) și solicitarea parentală (control comportamental), constructul nereferindu-se la stilurile parentale deviante, ci la variațiile normale întâlnite în mod obișnuit în creșterea și educarea copiilor. Maccoby și Martin, (1983), apud Hoeve et al (2008) consideră că suportul este definit prin căldură, acceptanță, afecțiune, responsivitate parentală iar controlul prin pedeapsă, restrictivitate, supervizare, parenting inductiv și cereri de conformare. Astfel, stilurile parentale pot fi clasificate astfel: autoritar, autoritativ, indulgent și neimplicat.

Părinții indulgenți (permisivi) “Sunt mai mult responsivi decât solicitanți. Netradiționali și toleranți, nu cer un comportament matur de la copiii lor, le permit acestora autoreglarea, evitând confruntările.”; nivel crescut de suport și scăzut de control.

Părinții autoritari ”Au cerințe foarte ridicate de la copiii lor și dau ordine, dar nu sunt responsivi. Sunt orientați spre supunere necondiționată (nu e voie să se ceară explicații) și menținerea unui statut stabilit.”; nivel scăzut de suport și crescut de control.

Părinții autoritativi ”Sunt și solicitanți și suportivi. Monitorizează și comunică standarde clare în ceea ce privește comportamentul copiilor lor. Sunt asertivi, nu sunt intruzivi sau restrictivi. Metodele de disciplinare utilizate sunt mai degrabă suportive decât punitive. Doresc asertivitate din partea copiilor lor, să fie responsabili social, cooperativi și capabili de autoreglare.”; nivele crescute de suport și control.

Părinții neimplicați “Au atât responsivitatea, cât și solicitările la nivel redus. În cazuri extreme, acest stil parental poate să fie constituit din ambele variante: respingere-neglijare și neglijare, deși majoritatea părinților de acest tip sunt considerați ca fiind situați între limite normale."; nivele scăzute de suport și control. (Baumrind, 1991, pag. 62, apud Darling, 1999).

Deoarece stilul parental este mai degrabă o tipologie, decât o combinație liniară între responsivitate și solicitări, fiecare stil parental este mai mult decât suma părților sale componente (Baumrind, 1991). Elementul-cheie al rolului parental din perspectiva acestei abordări tipologice a fost socializarea copiilor și conformarea lor la solicitările din partea celor din jur, în timp ce își mențin un sens al integrității personale. Lewis, (1981), apud Darling și Steinberg, (1993) a reinterpretat tipologia lui Baumrind:

orice tipologie parentală (inclusiv cea a lui Baumrind) conține o configurație a practicilor parentale, fiind dificil de specificat ce aspect al parentingului afectează un anume rezultat developmental;

noțiunile extinse referitoare la procesele prin care stilul parental influențează dezvoltarea copilului sunt mai degrabă speculative decât cu fundament empiric.

1.1.4. Stiluri parentale și practici parentale

Stilurile parentale se descriu în termeni de climat emoțional oferit de către părinți. Practicile parentale fac referire la comportamentele adoptate de către părinți în scopul de a atinge ținte specifice de socializare: monitorizare parentală a activităților în școală, strategii parentale de disciplinare, etc. Relațiile între cele două sunt complexe, practicile parentale fiind doar o modalitate prin care părinții își manifestă stilurile parentale.

Comportamentele parentale includ comportamente specifice, direcționate spre obținerea unor scopuri clare, cu ajutorul cărora părinții își îndeplinesc responsabilitățile (practicile parentale) și comportamente spontane, de tipul: gesturi, schimbări în tonul vocii, expresii spontane ale emoțiilor, etc.

Figura nr.2: Relația sistemelor de credințe parentale cu practicile de creștere și dezvoltarea copiilor (Schaffer, 2007, pagt mai degrabă speculative decât cu fundament empiric.

1.1.4. Stiluri parentale și practici parentale

Stilurile parentale se descriu în termeni de climat emoțional oferit de către părinți. Practicile parentale fac referire la comportamentele adoptate de către părinți în scopul de a atinge ținte specifice de socializare: monitorizare parentală a activităților în școală, strategii parentale de disciplinare, etc. Relațiile între cele două sunt complexe, practicile parentale fiind doar o modalitate prin care părinții își manifestă stilurile parentale.

Comportamentele parentale includ comportamente specifice, direcționate spre obținerea unor scopuri clare, cu ajutorul cărora părinții își îndeplinesc responsabilitățile (practicile parentale) și comportamente spontane, de tipul: gesturi, schimbări în tonul vocii, expresii spontane ale emoțiilor, etc.

Figura nr.2: Relația sistemelor de credințe parentale cu practicile de creștere și dezvoltarea copiilor (Schaffer, 2007, pag.34)

Schaefer, (1965), apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones și Forehand (2008), a desprins trei dimensiuni ca fiind constructe-cheie ale parentingului: căldura, ostilitatea și controlul comportamental.

Tabelul nr.1: Indicatori comportamentali ai celor trei constructe de parenting; a-nivel scăzut indică control comportamental; b-nivel scăzut indică un comportament pozitiv

Unii cercetători conceptualizează căldura și ostilitatea ca fiind limite opuse situate pe același continuum (Child’s Report of Parental Behavior Inventory; Schaefer, 1965; Schludermann & Schludermann, 1970, apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones și Forehand, 2008), în timp ce alții le consideră ca fiind comportamente complet separate (INTERACT Coding System; Dumas 1984, apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones și Forehand, 2008): retragerea, sau absența căldurii fiind limita opusă căldurii pe continuum, iar absența ostilității este limita opusă ostilității.

1.2. Disciplinarea

1.2.1. Definiția disciplinării

Practicile parentale sunt foarte importante în ceea ce privește dezvoltarea sănătoasă a copiilor, a achiziției de deprinderi și comportamente prosociale și a adaptării psihosociale adecvate. Studiile arată că practicile parentale care includ: întăriri pozitive, exprimarea liberă a căldurii și afectivității în familie, implicarea activă a părinților în activitățile copiilor lor se relaționează cu rezultate pozitive ale acestora: obținerea de competențe academice, creșterea stimei de sine, stabilirea unor relații sociale corespunzătoare și apariția unui număr foarte mic de probleme comportamentale (Kotchick și Forehand, 2002).

În cadrul practicilor parentale, disciplinarea se referă la strategiile specifice pe care le utilizează părinții în cadrul educării copiilor pentru a întări regulile și a promova valorile considerate a fi importante (Cumming et al, 2000, apud Ballash, Leyfer, Buckley și Woodruff-Borden, 2006).

Disciplinarea parentală este, după Locke și Prinz, (2002), apud Stoolmiller și Snyder, (2004) un construct care se pare că are o contribuție la apariția problemelor de comportament, în dezvoltarea comportamentelor antisociale și a altor forme de inadaptare la copii și adolescenți. Conform acestor autori, disciplinarea este formulată în termeni de “sus-jos”, în funcție de cum manageriază părinții comportamentele problematice ale copiilor, și de modul în care aceste comportamente parentale contribuie la riscul adoptării de către copii a problemelor de conduită și a altor comportamente inadecvate.

„Disciplinarea presupune învățarea comportamentului dorit în paralel cu eliminarea comportamentului inadecvat, prin metode specifice”(Botiș și Tărău, pag. 12).

Din perspectiva teoriei coerciției (Patterson, 1982, apud Stoolmiller și Snyder, 2004) și a abordărilor developmentale ale disciplinei (Sameroff, 1992, apud Stoolmiller și Snyder, 2004), influența în relația părinte-copil este bidirecțională și tranzacțională, copiii influențând acțiunile disciplinare ale părinților în două moduri: prin nesupunerea la cerințele părintelui – în ceea ce privește un episod relaționat de un comportament inadecvat, și prin modul în care s-a comportat copilul în trecut – dacă are un istoric comportamental bun sau dimpotrivă, este cunoscut ca având probleme comportamentale.

1.2.2. Clasificare și tipuri de disciplinare

Practicile parentale pot fi pozitive și negative. Dintre practicile parentale negative putem aminti: controlul psihologic, disciplinarea inconsistentă, disciplinarea dură, slabă monitorizare și supervizare; iar dintre cele pozitive: întăririle pozitive și implicarea parentală.

“Disciplina pozitivă se referă la măsura în care părinții valorizează comportamentul adecvat al copiilor și dau explicații în ceea ce privește motivele pentru care un comportament nu este dezirabil.” (Verhoeven, Junger, Van Aken, Dekovic și Van Aken, 2007, pag. 1664), iar “pedeapsa fizică se referă la tendința părinților de a-și plesni copiii atunci când aceștia nu au un comportament adecvat” (Verhoeven, Junger, Van Aken, Dekovic și Van Aken, 2007, pag. 1667).

Disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului, nu persoanei, scopul fiind acela de responsabilizare a copilului, prin oferirea de alternative din care acesta să aleagă. Disciplinarea pozitivă presupune astfel și învățarea de comportamente noi, dezirabile.

Parentingul pozitiv poate fi operaționalizat cu ajutorul câtorva principii, astfel:

Asigurarea unui mediu sigur

A avea grijă de tine ca părinte Crearea unui mediu pozitiv

pentru învățare

Expectanțe realiste Utilizarea disciplinei asertive

Figura nr.3: Operaționalizarea parentingului pozitiv, după Sanders, (2008)

În ceea ce privește disciplinarea dură, în Larzelere și Kuhn, (2005), autorii, în urma unei metaanalize realizate pe 26 studii de specialitate, evidențiază existența a 4 tipuri de pedeapsă fizică:

plesnirea condiționată: pedeapsa fizică ce a fost utilizată într-o manieră controlată cu scopul principal de a susține o altă strategie de disciplinare, mai ușoară (raționament sau time-out), ea fiind aplicată în urma unor comportamente de tipul sfidării;

pedeapsa fizică uzuală: utilizată în mod obișnuit de către părinți, fără a se accentua severitatea sau predominanța ei;

pedeapsa fizică foarte severă: scuturare, plesnire severă, plesnire la furie;

utilizarea predominantă a pedepsei fizice: atunci când aceasta este prima opțiune de disciplinare.

În cadrul acestei metaanalize, autorii au concluzionat că plesnirea condiționată este favorizantă, în comparație cu alte 10-13 tactici alternative de disciplinare, pentru a reduce noncomplianța și comportamentele antisociale ale copiilor, numai ultimele două tipuri de pedepse fizice sunt mai rele decât tacticile alternative, iar pedeapsa fizică uzuală este, din punct de vedere al efectului produs, la fel cu tacticile alternative, cu excepția uneia.

„Prin pedeapsă se înțelege exercitarea unui control exterior, prin forță, asupra copiilor cu scopul de a le modifica un comportament problematic” (Botiș și Tărău, pag. 10).

Conform lui Pettit et al (1997), apud Pettit și Arsiwalla, (2008), parentingul pozitiv și negativ sunt considerate dimensiuni separate și nu repere pe un continuum, astfel încât un nivel scăzut de parenting pozitiv poate fi asociat puternic cu probleme comportamentale, la fel ca și un nivel crescut de parenting negativ.

1.2.3. Control psihologic și control comportamental

Conform lui Barber, (1996, 2002) și Steinberg, (1990), apud Shek, (2006), controlul parental poate fi psihologic și comportamental.

Controlul psihologic, care “se referă la încercările de control intruzive în dezvoltarea psihologică și emoțională a copiilor” (Barber, 1996, pag. 3296) prin utilizarea practicilor parentale, ca de exemplu: inducerea vinei, retragerea dragostei sau inducerea rușinii, este o altă dimensiune prin care diferă stilurile parentale.

După Smetana și Daddis, (2002, pag. 563), apud Shek, (2006), controlul psihologic se referă la “încercarea părinților de a controla activitățile copiilor în moduri care afectează negativ dimensiunea psihologică a copiilor și datorită acestui fapt subminează dezvoltarea psihologică a copilului“. Acesta include expresii verbale de constrângere, existența unor sentimente fără suport, atacuri personale, inducerea vinei, retragerea dragostei și comportamente instabile emoțional.

“Controlul psihologic reprezintă măsura în care părinții ridică vocea la copii și le retrag afecțiunea sau atenția, ca răspuns la un comportament disruptiv” (Verhoeven, Junger, Van Aken, Dekovic și Van Aken, 2007).

Tacticile retragerii dragostei sunt de tipul: “Dacă nu te comporți corespunzător în magazin, mama nu te va mai iubi.” Aceste strategii, completate de un comportament emoțional lipsit de stabilitate și consistență, duc la eficientizarea controlului asupra copilului, care simte că nu face nimic bine, dorința de a fi pe placul părinților maximizând controlul; rezultă că aceste strategii de control psihologic devin un predictor pentru achiziția și manifestarea comportamentelor caracterizate prin agresivitate relațională.

Controlul psihologic constituie o dimensiune foarte importantă ce diferențiază stilurile parentale autoritar și autoritativ. Ambele stiluri parentale sunt caracterizate de solicitări ridicate în ceea ce privește copiii și expectanțele sunt ca ei să se comporte corespunzător, respectând regulile parentale. Totuși, părinții autoritari au expectanțe în ceea ce privește acceptarea de către copii a judecăților, valorilor și scopurilor fixate de către ei, fără a-i chestiona asupra acestora; în contrast, părinții autoritativi sunt mult mai predispuși să facă uz de explicații. De aceea, deși părinții autoritativi și autoritari au același nivel ridicat de control comportamental asupra copiilor lor, cei autoritativi tind să aibă un control psihologic scăzut, pe când controlul psihologic al celor autoritari tinde să fie ridicat. Harakeh et al (2004), apud Shek, (2006) au descoperit existența unei relații negative între încredere și controlul psihologic.

Controlul comportamental este relaționat cu existența unor “reguli, regulamente și restricții impuse de către părinți copiilor lor”, cunoscute obișnuit sub denumirea de monitorizare parentală, Smetana și Daddis, (2002), apud Shek, (2006) realizează o diferențiere între monitorizarea parentală și cunoașterea de către părinți a activităților copiilor, în cadrul căreia informațiile sunt obținute voluntar de la aceștia, “relațiile părinte-copil fiind fundamentul din care apar” (Crouter și Head, 2002, pag. 472, apud Shek, 2006).

Caron et al (2006), apud Barry, Frick și Grafeman, (2008), în urma unui studiu ce a vizat investigarea asocierii dintre comportamentul parental observat și trăsăturile internalizate și externalizate la copii, au ajuns la o serie de concluzii: controlul psihologic (amenințările, inducerea vinei) este foarte important ca factor predictiv, atât în ceea ce privește problemele de internalizare, cât și cele de externalizare, mai ales dacă părinții manifestă un grad scăzut de căldură în relația cu copiii lor.

Unii cercetători acreditează ideea conform căreia utilizarea de către părinți a strategiilor de control bazate pe pedepse corporale pot induce copiilor lor cogniții conform cărora comportamentele caracterizate de agresivitate fizică sunt acceptabile și acceptate în cadrul interacțiunile interumane (Hart, 1992, apud Casas et al, 2006). Analog, părinții permisivi, atunci când nu-și pedepsesc copiii când aceștia manifestă agresivitate fizică în relațiile cu alții, le pot transmite mesajul că acest tip de comportament este permis. Permisivitatea maternă față de agresivitatea copiilor a fost cel mai bun predictor al agresivității fizice în copilărie iar strategiile de control asertive bazate pe putere au fost asociate cu comportamentul caracterizat de agresivitate fizică, manifestat de copii față de colegii lor (Olwens, 1980, apud Casas et al, 2006).

1.3. Disciplinarea și problemele emoționale și comportamentale ale copiilor

1.3.1. Temperament și emoționalitate

“Deși psihologii sunt de acord cu originile biologice ale emoționalității copiilor, mai este mult de înțeles în ceea ce privește cât de susceptibilă este aceasta la schimbare și cum mecanismele comportamentale și fiziologice favorizează această schimbare. Conceptul de temperament, în cadrul căruia reactivitatea emoțională și reglarea sunt aspecte-cheie, crește importanța constituirii genetice” (Propper și Moore, 2006, pag. 428).

Emoționalitatea este un aspect fundamental al dezvoltării umane, ce joacă un rol important în conceptualizările recente ale temperamentului uman (Goldsmith și Campos, 1982; Malatesta, 1990, apud Propper și Moore, 2006).

Temperamentul a fost definit ca o caracteristică biologică de bază a funcționării comportamentale individuale (Lamb, Barnstein și Teti, 2002, apud Propper și Moore, 2006) sau un set de trăsături de personalitate moștenite, observabile încă de la începutul vieții (Buss și Plomin, 1984, apud Propper și Moore, 2006). Răspunsurile emoționale, ca o caracteristică a temperamentului, sunt considerate mai degrabă ca tendințe comportamentale decât ca acte comportamentale discrete (Goldsmit et al, 1987, apud Propper și Moore, 2006).

Rothbart și Derryberry, (1981), apud Propper și Moore, (2006) consideră că două procese sunt fundamentale pentru conceptul de emoționalitate: reactivitatea și reglarea emoțională.

Reactivitatea emoțională se referă la răspunsul individual la schimbarea stimulului sau a mediului, reflectată la nivelul sistemului somatic, endocrin și autonom nervos. Reglarea emoțională este conceptualizată prin procesele care modulează reactivitatea, cu ajutorul abordării, evitării, inhibării, sau a mecanismelor atenționale. Diferențele individuale se consideră a fi de origine genetică, și deci ne așteptăm să-și păstreze stabilitatea în timp și în diferite contexte. Emoțiile preexistente pot afecta perceperea situației de către copil (predispoziția este de a căuta și interpreta informații concordante cu starea emoțională curentă).

Propper și Moore, (2006); Wood et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009), arată că stilurile parentale negative (autoritar și permisiv) pot crește riscul adoptării unui comportament disruptiv de către copiii cu un temperament extrem.

Experențierea emoției poate fi internă și externă. Procesele reglatorii încep încă din stadiul prenatal, iar copiii învață repede după naștere despre reglarea emoțiilor, cu ajutorul celor care au grijă de ei (Kopp, 1989, apud Propper și Moore, 2006). Părinții sunt cei care influențează modul în care copiii interpretează situațiile, cu ajutorul lor diminuează emoțiile negative, întăresc emoțiile pozitive și structurează mediul în care copilul experențiază emoția (Thompson, 1994, apud Propper și Moore, 2006). De aceea, strategiile parentale de disciplinare sunt esențiale în apariția și dezvoltarea emoționalității la copii. Calkins et al, (1998), apud Propper și Moore, (2006), în urma unui studiu efectuat pe un lot de copii cu vârsta de 2 ani a evidențiat faptul conform căruia controlul matern negativ a fost asociat cu strategii de reglare emoțională mai puțin adaptative ale copiilor, (autorii sugerând faptul că acești copii sunt obișnuiți cu reglarea externă a emoțiilor, independent de situație, copii neavând achiziționate toate strategiile eficiente de reglare și lipsindu-le flexibilitatea necesară pentru a utiliza strategia optimă corespunzătoare unei anumite situații).

1.3.2. Strategii parentale de disciplinare și probleme de internalizare ale copiilor

Încă este neclar în ce măsură distincția dintre parentingul negativ și absența parentingului pozitiv poate furniza informații utile de ordin clinic în ceea ce privește funcționarea diferitelor arii emoționale și comportamentale. Cercetările nu au aprofundat mecanismele vizând emoționalitatea și comportamentul copiilor, din perspectiva acestora, în ceea ce privește relaționarea cu stilul parental (Barry, Frick și Grafeman, 2008).

Deși practicile parentale disfuncționale au fost mai des asociate (pe baza studiilor), cu adoptarea de către copii a unor comportamente externalizate de tipul problemelor de conduită și delicvență (Dishion et al 1991; Loeber și Dishion, 1983, apud Barry, Frick și Grafeman, 2008 ), există și dovezi în ceea ce privește asocierea acestora cu trăsături vizând probleme de internalizare, de tipul depresiei (Dallaire et al, 2006, apud Barry, Frick și Grafeman, 2008). Autoevaluarea este una dintre metodele des utilizate pentru a obține informații în ceea ce privește caracteristicile problemelor de internalizare la copii. Acest lucru se datorează faptului că informațiile obținute astfel sunt dintr-o perspectivă unică, ce nu poate fi surprinsă de către un observator extern (Kamphaus și Frick, 2005, apud Barry, Frick și Grafeman, 2008).

S-a dovedit că, atât caracteristicile de internalizare, cât și cele de externalizare: ODD (Oppositional Defiant Disorder), CD (Conduct Disorder), delicvența manifestată prin violență, infracțiunile legate de proprietate, consumul de droguri, etc, se asociază atât cu practicile parentale negative, cât și cu lipsa practicilor parentale pozitive.

Carlson (2006), apud Gryczkowski, Jordan și Mercer, (2009) a evidențiat faptul că implicarea taților (ca dimensiune a parentingului) se relaționează semnificativ cu simptome de internalizare, atât la fete cât și la băieți, iar Nelson și Coyne (2009) asociază căldura și responsivitatea paternă cu mai puțin distres emoțional la băieți, pe când controlul psihologic patern se asociază cu creșterea distresului la băieți.

Rose (2002), apud Nelson și Coyne, (2009, pag.1830) a propus definirea unui nou construct, cel de “co-ruminare”, care se referă la “discutarea extensivă și revizuirea problemelor, specularea pe marginea problemelor și centrarea pe sentimente negative”. Mamele se implică mai mult în co-ruminare cu fetele lor, ceea ce poate conduce la exacerbarea emoțiilor negative, pe când tații mai intoleranti la emoții negative se pot angaja în strategii de disciplinare mai dure (ex. plesnit), ceea ce poate duce la limitarea afișării emoțiilor de către copiii lor. De aceea, reacțiile parentale la exprimarea emoționalității copiilor sunt un factor important ce contribuie la funcționarea optimă a acestora. Întărirea negativă sau descurajarea emoționalității poate duce la împiedicarea autoreflectării asupra emoțiilor și deci, este implicit o barieră în calea autocunoașterii. Pe de altă parte, acordând atenție emoțiilor, recunoașterea și responsivitatea la emoțiile copiilor îi pot ajuta pe aceștia să învețe mai multe despre propriile emoții, dar și despre cele ale altora, ceea ce duce la creșterea competenței sociale (Denham, Mitchell-Copeland, Strandberg, Auerbach și Blair, 1997).

În ceea ce privește adoptarea comportamentelor dezirabile, spre deosebire de tehnicile inductive, pedeapsa fizică nu oferă alternative copilului, mesajele percepute de acesta duc la focusarea atenției lui doar pe evitarea de a fi prins, fără a fi interesat de consecințele comportamentului asupra celor din jur. Adițional, se poate presupune că acest tip de pedeapsă împiedică internalizarea, datorită percepției copilului care poate fi aceea că un comportament adecvat este mai degrabă impus din exterior, decât motivat de factori interni (Dix și Grusec, 1983; Grusec și Goodnow, 1994, apud Kerr, Lopez, Olson și Sameroff, 2004). De asemenea, “fetele și băieții pot să difere în ceea ce privește nivelul de internalizare morală” (Kerr, Lopez, Olson și Sameroff, 2004, pag. 371). În copilăria mică, fetele au un nivel mai crescut de vinovăție, empatie și maturitate cognitivă socială, ceea ce duce la favorizarea internalizării.

Bongers et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009) au ajuns la concluzia că, în medie, problemele de internalizare cresc și problemele de externalizare scad odată cu vârsta copilului; unii copii prezentând stabilitate în timp a problemelor.

Grover, Ginsburg și Ialongo, (2005), Shaw et al, (1997) susțin că, un temperament dificil al copiilor (măsurat la 6-11 luni) a fost un predictor important pentru internalizare la vârsta de 5 ani, măsurată pe Child Behavior Checklist (CBCL)18. Sanford et al, (1995), apud Sheeber, Hops și Davis, (2001) ajung la concluzia conform căreia implicarea paternă scăzută este un predictor pentru durata crescută a episoadelor depresive la copii.

Rutter, (1989), apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones și Forehand, (2008) susține că problemele de conduită și depresia s-ar putea să aibă o serie de determinanți comuni, printre care și parentingul dezorganizat sau lax.

De asemenea, constructul de control a fost clar relaționat cu dezvoltarea anxietății la copii. Rapee (1997), apud Ballash, Leyfer, Buckley și Woodruff-Borden, (2006) acreditează ideea conform căreia comportamentele de control ale părinților pot învăța copiii că evenimentele sunt în afara controlului lor. Exagerarea controlului poate contribui la creșterea anxietății în două moduri: îi induce copilului ideea că există o amenințare constantă la adresa lui, ceea ce-l face pe acesta fricos și hipervigilent; al doilea mod fiind prin limitarea oportunităților copilului de a învăța strategii adaptative de coping, prin aceasta împiedicând dezvoltarea unor expectanțe realiste, atât față de el, cât și față de lume. Wood et al (2003), apud Ballash, Leyfer, Buckley și Woodruff-Borden, (2006) sugerează un mecanism similar prin care copiii sunt împiedicați să dezvolte comportamente specifice vârstei, ceea ce duce la o lipsă a autonomiei, a autocontrolului copilului, el devenind astfel dependent de părinți și predispus la o posibilă anxietate de separare.

1.3.3. Strategii parentale de disciplinare și probleme de externalizare ale copiilor

La copii, comportamentele externalizate de tipul: agresivitate, noncomplianță, comportament opoziționist sunt relativ des întâlnite, dar, trecute cu vederea, se pot asocia cu o serie întreagă de rezultate negative la vârsta copilăriei și adolescenței, și care se pot perpetua sub forma unor probleme reale la vârsta adultă.

Patterson et al (1992), apud Pettit și Arsiwalla, (2008), cu ajutorul modelului coerciției, explică faptul că diadele formate dintr-un copil dificil, cu comportament opoziționist și un părinte incapabil, stresat, duc la o serie de tranzacții care alimentează dezvoltarea comportamentelor antisociale. Favorizante sunt întăririle administrate copiilor cu comportamente aversive de către părinții care se lasă influențați și eșuează în administrarea consecințelor negative pentru comportamentele inadecvate. Acest fapt duce la deteriorarea relației părinte-copil, copiii eșuând în achiziționarea deprinderilor necesare pentru o relaționare pozitivă cu cei din jur, iar părinții nemaireușind să le ofere suport și îndrumare, ceea ce poate duce la apariția unor probleme comportamentale antisociale serioase.

Conform lui Degnan et al, (2008), apud Rankin Williams et al, (2009), în cazul copiilor dificili sau ușor de frustrat, controlul parental poate exacerba aceasta frustrare și poate duce la intensificarea comportamentului externalizat, iar Van Leeuwen et al (2004), apud Rankin Williams et al, (2009) constată că problemele de externalizare au fost intensificate în prezența controlului parental negativ pentru copiii caracterizați ca fiind necontrolați (cu nivele scăzute de conștiinciozitate și bunăvoință).

Russell et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009) aduc dovezi privind asocierea dintre sociabilitatea scăzută a copilului și un parenting autoritar, care duc la scăderea comportamentelor prosociale.

1.4. Diferențele de gen în exprimarea tulburărilor comportamentale și emoționale la copii

“Teoria selecției sexuale localizează originile agresivității fizice masculine mai pregnante în istoria evoluției umane, ca o consecință a investiției parentale inegale ce a dus la o competiție în ceea ce privește reproducerea, mai mare în cazul bărbaților decât al femeilor, ceea ce a avut ca rezultat o agresivitate directă mai mare” (Trivers, 1972, apud Archer, 2004). Conform acestei teorii, diferențele de gen în ceea ce privește agresivitatea sunt explicate ca fiind o caracteristică general valabilă a speciei umane.

Diferențele de gen apar încă din perioada intrauterină, (Fishbein, 1992; Taylor, 1985, apud Bennett, Farrington și Huesmann, 2005) astfel încât creierul uman este, atât din punct de vedere structural, cât și din punct de vedere chimic, feminin sau masculin, chiar dinainte de naștere. ”Mediul genetic și biologic din uter furnizează baza pentru diferențele de gen, chiar din stadiul incipient al creierului, atât din punct de vedere morfologic, fiziologic, chimic, cât și al dezvoltării sistemului nervos. Ar fi surprinzător dacă aceste diferențe nu ar contribui la diferențe de gen în ceea ce privește abilitățile cognitive, temperament, și, în cele din urmă, la comportamentul normal sau antisocial” (Daly și Wilson, 1988; Fishbein, 1992; Taylor, 1985, apud Bennett, Farrington și Huesmann, 2005). Totuși, nu se cunosc foarte multe în ceea ce privește modul în care aceste diferențe structurale influențează funcționarea creierului.

”Studiile arată că diferențele de gen în ceea ce privește sexualitatea apar relativ repede, de la vârsta de aproximativ 2 ani, având o cauză inițială necunoscută, și pot să implice un efect direct al testosteronului prenatal în dispoziția de a acționa agresiv”(Archer, 2004, pag. 292).

Conform lui Bussey și Bandura, (1999), cercetările referitoare la gen au relevat și importanța contextului în crearea, ștergerea și chiar inversarea diferențelor psihologice de gen.

“În imaginea de sine a copilului este încorporat și un simț al apartenenței la anumite grupuri. Cea mai bazală categorie de acest fel este genul (termen care desemnează diferențele psihologice dintre bărbați și femei, în timp ce sexul se referă la diferențele fizice). Un copil se naște de sex masculin sau feminin; felul în care el sau ea va fi tratat după aceea depinde foarte mult de sexul căruia îi aparține. Ca rezultat, copiii vor dobândi foarte curând un simț al identității de gen” (Schaffer, 2007, pag. 322-323). Conform aceluiași autor, consistența de gen apare în jurul vârstei de 5-6 ani. “Diferențele comportamentale între sexe sunt minime atunci când copiii sunt observați sau testați individual. Diferențele între sexe apar în primul rând în situații sociale, natura lor variind cu compoziția de gen a diadelor și grupurilor” (Maccoby, 1990, pag. 513).

“Există câteva dovezi care arată că băieții au o agresivitate mai mare decât fetele; și totuși, dacă luăm în considerare și agresivitatea non-fizică alături de cea fizică, diferențele devin minime” (Schaffer, 2007, pag. 324).

Totuși, unii cercetători argumentează faptul că aceste diferențe între cele două genuri nu sunt atât de profunde cum s-a susținut până de curând. Coroborând datele din literatura, Hyde (1984, pag. 732), în cadrul unei metaanalize concluzionează că: “se pare că diferențele de gen în ceea ce privește agresivitatea, la fel ca în cazul diferențelor cognitive de gen, nu sunt atât de mari cum s-ar putea crede din ceea ce este deja bine-cunoscut din diverse cercetări și studii”. Ipotezele similarităților de gen susțin faptul că bărbații și femeile sunt asemănători în multe, dar nu în toate variabilele psihologice, iar în cazul agresivității se indică o diferență de gen moderată ca magnitudine (Hyde, 2005).

Eagly și Steffen, (1986) susțin faptul că femeile și bărbații gândesc diferit în ceea ce privește agresivitatea și sugerează că aceste credințe diferite sunt mediatori importanți în diferențele de gen care apar în cadrul comportamentelor agresive. Femeile se simt mai vinovate și mai anxioase, ca o consecință a agresivității, mai interesate în ceea ce privește răul produs victimei, și mai preocupate decât bărbații în ceea ce privește neplăcerile pe care agresivitatea le poate aduce victimelor lor.

Campbell, (1999), apud Archer și Coyne, (2005) susține faptul că, deoarece costurile agresivității directe sunt mai mari pentru femei decât pentru bărbați, femeile vor fi mai predispuse să caute forme alternative prin metode indirecte, pentru a câștiga competițiile (mai ales cele sociale) cu alte femei. Agresivitatea inaparentă (covert aggression), poate să cauzeze neplăceri și să provoce rău prin răspândire de bârfe, zvonuri, ignorare sau excludere din grup. Ea a fost denumită indirectă (Lagerspetz, Bjorkqvist și Peltonen, 1988, apud Archer și Coyne, 2005), relațională (Crick și Grotpeter, 1995, apud Archer și Coyne, 2005) și socială (Cairns et al, 1989, apud Archer și Coyne, 2005). Dacă un copil este expus frecvent la comportamente parentale bazate pe agresivitate relațională (ex. retragerea dragostei), este posibil ca el să înceapă să utilizeze același gen de comportamente în interacțiunile cu colegii săi (Laible et al, 2004, apud Casas et al, 2006) și (Grotpeter, 1997, apud Casas et al, 2006).

Copiii ai căror părinți utilizează frecvent controlul psihologic au fost mai probabil autori ai unor acte de agresivitate fizică și relațională, o dimensiune importantă de studiu fiind atât genul copiilor, cât și al părinților (Casas et al, 2006).

2. PARTEA METODOLOGICĂ

Scopul lucrării este acela de a realiza un studiu al impactului stilului parental matern (controlul psihologic) asupra copiilor și a modului în care problemele de internalizare (depresie/anxietate) și de externalizare (agresivitate) la copii sunt relaționate cu acesta. Vom analiza această relație (stilul parental matern și probleme de internalizare/externalizare) în funcție de genul copiilor.

În cadrul acestei lucrări s-a urmărit atingerea următoarele obiective:

Analiza relației dintre problemele de internalizare/externalizare ale copiilor și strategiile de disciplinare materne (controlul psihologic);

Analiza diferențelor dintre problemele de internalizare/externalizare în funcție de genul copilului.

În concordanță cu obiectivele enunțate mai sus, ipoteza de lucru poate fi formulată astfel:

Copiii a căror mame utilizează strategii de disciplinare negativă de tip control psihologic vor manifesta probleme de internalizare/externalizare mai ridicate decât cei a căror mame adoptă strategii adecvate de disciplinare. În ceea ce privește diferențele de gen, fetele vor manifesta în principal probleme de ordin internalizat și agresivitate relațională, iar băieții vor adopta preponderent comportamente de agresivitate fizică în relațiile cu egalii.

2.1. Designul cercetării

Designul ales pentru acest studiu este unul bifactorial, în cadrul căruia variabilele sunt:

Variabile independente

VI1: genul copilului (variabilă etichetă) cu două modalități (fată/băiat)

VI2: strategia de disciplinare, având două modalități:

Strategie de disciplinare pozitivă

Strategie de disciplinare negativă – control psihologic

În urma selecției vor rămâne 4 loturi de participanți, conform tabelului de mai jos:

Tabelul nr.2: Loturile de participanți la studiu

Variabile dependente

VD1: probleme de internalizare/externalizare

VD2: agresivitate relațională/fizică

2.2. Participanți

Cercetarea se va realiza pe familii monoparentale (diadă mamă-copil), cu un singur copil. Studiul va include 120 familii monoparentale, cu copii cu vârsta cuprinsă între 7-11 ani, dintre care 60 fete și 60 băieți. Mamele incluse în studiu au vârste cuprinse între 35-45 ani, trăiesc în mediul urban, au SSE de nivel mediu (stabilit pe baza completării unui chestionar) și studii de nivel peste medie (diplomă de colegiu-facultate), fiind încadrate în câmpul muncii.

Selecția inițială va avea loc urmărind criteriilor enumerate mai sus, pe bază de voluntariat, în cadrul a 4 școli din mediul urban, urmând o selecție ulterioară pe baza unui chestionar de practici parentale, în urma căreia vor fi selectate 60 diade mamă-copil (30 fete și 30 băieți) în cadrul cărora strategiile de disciplinare au fost pozitive, și 60 de diade mamă-copil (30 fete și 30 băieți) în care strategia de disciplinare utilizată de către mame este negativă, de tip control psihologic.

2.3. Procedura

Mamelor din diadele selectate li se va aplica un interviu semistructurat format dintr-o serie de întrebări privitoare la caracteristici familiale socio-demografice (SSE, studii, etc) și de mediu familial (ex. dacă în ultimul an ați avut în familie probleme de sănătate mentală/decese/probleme legale/traume). Mamele vor identifica de asemenea toți membrii de familie care vin în contact cu copilul-țintă (cu gen, vârstă, relație cu copilul).

De asemenea, se vor exclude din cercetare copiii care prezintă un risc individual sau familial crescut, care poate depăși și cele mai subtile efecte luate în discuție (de ex. copii cu probleme de sănătate cronice, cu deficiențe cognitive, etc).

2.4. Instrumentele utilizate în cercetare

Strategia de disciplinare

În cazul mamelor se poate aplica o scală a controlului psihologic, adaptată după Casas et al, (2006, pag. 214), scală ce conține 7 subscale ce evaluează:

comportamentul emoțional instabil

retragerea dragostei

inducerea vinei

infirmarea sentimentelor

atacuri personale (la stima de sine, AE, etc)

dirijarea comportamentului

constrângerea exprimării verbale

Subscalele utilizate sunt de tip Likert, cu cotarea de la 1 (niciodată) la 5 (întotdeauna), la sfârșit răspunsurile însumându-se pentru fiecare, în final reținându-se pentru studiu doar mamele cu scoruri mari la utilizarea controlului psihologic ca strategie de disciplinare.

În ceea ce privește datele obținute de la copii, privind tipul de strategie matern de disciplinare, se poate aplica un chestionar de tipul MPSY (ex. după Barber, 1996, 2002, apud Shek, 2006)

Problemele de internalizare/externalizare

Problemele de internalizare și agresivitatea vor fi evaluate pe baza ASEBA/6-18, iar pentru evaluarea agresivității relaționale/fizice se poate folosi un instrument cu 19 itemi, adaptat după cel utilizat de Crick și Grotpeter, (1995, tab. 1, pag. 713), format din 4 subscale care evaluează: agresivitatea relațională, agresivitatea directă (fizică și verbală), comportamentul prosocial și izolarea, instrument care poate fi adaptat și pentru populația din România. Din ASEBA/6-18 (Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric), adaptat în România (Dobrean, 2009) s-a urmărit în special partea de Anxietate/Depresie (I) și Comportament Agresiv (VIII). Sistemul de evaluare oferă următoarele instrumente pentru grupa de vârstă vizată de acest studiu (7-11 ani): o evaluare realizată de către părinte prin chestionarele CBCL (cu 113 itemi) și o evaluare realizată de către un cadru didactic al copilului prin chestionarele TRF (cu 113 itemi). Acestea sunt forme paralele care evaluează aceleași aspecte ale funcționării unui copil, însă în contexte diferite, permițând astfel compararea comportamentului. Pentru Anxietate/Depresie (I) avem la CBCL 13 itemi și la TRF 16 itemi, iar pentru partea de Comportament agresiv (VIII), avem la CBCL 18 itemi și la TRF 20 itemi. Scala utilizată este de la 0 la 2 (0=Fals; 1=Uneori adevărat, alteori fals; 2=Adevărat), itemii fiind formulați în termeni de probleme apărute în decursul ultimelor 2 luni.

2.5. Metode de analiză

În vederea analizării datelor obținute, se poate utiliza programul statistic SPSS cu ajutorul căruia se realizează o analiză statistică cantitativă.

Pentru compararea datelor se apelează la analiza dispersională ANOVA bifactorială, deoarece avem două variabile independente: prima VI-etichetă (genul) cu două modalități și o a doua VI cu două modalități (strategia de disciplinare), rezultând astfel un design ANOVA 2×2.

Tabelul nr.3: Designul ANOVA

Unde: variabila A-genul copilului

variabila B-strategia de disciplinare

Tabelul sumar ANOVA 2×2 factorial poate fi sintetizat astfel:

Tabelul nr.4: Tabelul sumar ANOVA

Unde: SS-suma pătratelor (suma abaterilor standard)

MS-media pătratică (dispersia eșantionului)

df- numărul de grade de libertate

p- pragul ales

Interesul major în acest tabel îl reprezintă valoarea lui F. Aceasta vine raportată la tabelul lui F pentru nivelele de semnificație de .05 sau .01. Dacă valoarea lui F obținută de noi este mai mare decât valoarea lui F tabelar, aceasta înseamnă că raportul F obținut este semnificativ statistic, ipoteza nulă fiind respinsă, concluzia fiind că există diferențe între mediile grupelor.

Ipotezele testate în cercetarea noastră vor fi:

Pentru interacțiunea celor două variabile AB

H0: interacțiunea variabilelor A si B nu este semnificativă (efectul strategiei de disciplinare utilizate nu se modifică în funcție de genul copilului)

H1: interacțiunea variabilelor A si B este semnificativă (efectul strategiei de disciplinare utilizate se modifică în funcție de genul copilului)

Pentru variabila A (genul copilului)

H0: genul copilului nu este semnificativ (mediile liniilor nu diferă semnificativ)

H1: genul copilului este semnificativ (mediile liniilor diferă în mod semnificativ)

Pentru variabila B (strategia de disciplinare)

H0: strategia de disciplinare nu este semnificativă (mediile coloanelor nu diferă semnificativ)

H1: strategia de disciplinare este semnificativă (mediile coloanelor diferă semnificativ)

Regula de respingere a ipotezei nule este:

(A) FA≥F1-p; dfA; dfrez

FB≥F1-p; dfB; dfrez

(AB) FAB≥F1-p; dfAB; dfrez

Se calculează cele trei teste statistice F: unul pentru a se găsi efectul principal al primei variabile independente, al doilea pentru efectul principal al celei de-a doua variabile independente, iar cel de-al treilea test pentru a măsura interacțiunea dintre ele.

În urma prelucrării datelor estimăm că ipoteza nulă va fi respinsă de către ANOVA, dar că nu vom putea preciza care grupuri au mediile diferite. În acest sens, pentru evidențierea grupurilor care diferă ca medie, vom putea utiliza analiza post hoc, care este formată din tehnici de comparație multiplă între subgrupele formate din modalităților variabilelor luate în considerare.

Ne așteptăm ca, interpretând valorile lui F, să putem afirma că diferențele dintre grupe nu se datorează hazardului.

În continuare, pentru a decide importanța practică a rezultatelor obținute, se va calcula mărimea efectului cu ajutorul formulei de mai jos (în acest caz avem trei mărimi ale efectelor):

unde: r-coeficientul de corelație Bravais-Pearson

F- valoarea testului omnibus

F=t2

Dacă r este pozitiv, între variabile există o corelație directă, pozitivă.

Ulterior se poate calcula coeficientul de determinare r2 care ne va arăta procentul din dispersia VD care este influențat de VI (Sava, 2004).

3. REZULTATE SCONTATE

Datele obținute vor fi trecute în tabelul de mai jos, unde cu roșu sunt evidențiate expectanțele privind valori crescute la tipuri de probleme în funcție de strategia de disciplinare și genul copilului:

Tabelul nr.5: Datele obținute în cadrul cercetării

Preconizăm că fetele cu mame care utilizează strategii de disciplinare negativă vor manifesta semnificativ mai multe probleme de de internalizare/agresivitate relațională, decât băieții, care vor manifesta preponderent probleme de externalizare și agresivitate fizică.

În ceea ce privește comportamentele internalizate, de tipul depresiei, preconizăm că mai multe mame vor raporta existența unor simptome de internalizare la copiii lor, iar numărul fetelor care prezintă aceste simptome va fi superior numărului de băieți observați cu aceste tipuri de comportamente.

4. CONCLUZII ȘI DISCUȚII

Deși agresivitatea este un concept ce a preocupat de foarte mult timp cercetătorii și specialiștii din diverse domenii, fiind o temă de cercetare des abordată, ea a fost, în mod tradițional, greu de definit, poate și datorită complexității conceptului în sine, dar și multitudinii de comportamente și concepte care i se asociază.

Agresivitatea este un construct preponderent comportamental, distinct de ostilitate și furie, îndreptat asupra ființelor vii (nu asupra obiectelor neînsuflețite).

De-a lungul timpului s-au elaborat o serie de definiții ale agresivității, în funcție de perspectiva din care se încearcă operaționalizarea acestui concept.

Din perspectivă istorică, una dintre cele mai larg acceptate definiții a fost cea dată de Buss, care consideră că agresivitatea este “un răspuns care transmite stimuli nocivi către un alt organism” (Buss 1961, pag.1, apud Parrott și Giancola, 2007). Alți cercetători o definesc astfel: ”un act al cărui răspuns-țintă este prejudicierea unui alt organism” (Dollard, Dobb, Miller, Mowrer și Sears, 1939, pag.11, apud Parrott și Giancola, 2007), sau ca fiind “un comportament care are scopul de a face rău sau a prejudicia altă persoană sau persoane” (Parke și Slaby, 1983, pag. 550, apud Deptula și Cohen, 2004).

Mai mult, Baron și Richardson definesc agresivitatea ca fiind: ”orice formă de comportament direcționat către scopul de a face rău sau a prejudicia o altă ființă umană care are o motivație pentru a evita un astfel de comportament” (Baron și Richardson, 1994, pag.7, apud Parrott și Giancola, 2007).

În ceea ce privește comportamentele agresive, inițial acestea au fost clasificate în două categorii: directe/indirecte și active/pasive. Ulterior, în cadrul acestor tipuri s-au evidențiat mai multe subtipuri ale agresivității.

De-a lungul timpului numeroși cercetători au elaborat o serie de teorii care încearcă să ofere explicații, atât în ceea ce privește adoptarea sau nu a comportamentelor agresive, cât și să explice diferențele interindividuale care apar în ceea ce privește modul de manifestare a acestora.

Printre diferențele care au suscitat un interes constant de-a lungul timpului au fost cele relaționate cu genul persoanei care manifestă comportamentul agresiv. Constant, studiile vizând agresivitatea au încercat să răspundă la întrebări de tipul: Bărbații manifestă mai des decât femeile comportamente agresive?, Modul de manifestare a agresivității bărbaților este diferit de cel al femeilor? Dacă există diferențe de gen în ceea ce privește comportamentele agresive, de când încep acestea să se manifeste, și care sunt cauzele?, etc.

În urma analizei datelor obținute, și în acord cu o serie de studii anterioare (Crick, Casas și Ku, 1999; Casas et al, 2006) și cu ipoteza de lucru enunțată la început, se observă faptul că strategia maternă negativă de disciplinare (control psihologic) se asociază cu un risc crescut al copiilor de a adopta comportamente agresive, atât relațional cât și fizic. Acest fapt este relaționat și cu genul copilului, datele obținute conducând la concluzia că fetele sunt mai predispuse să adopte un comportament agresiv relațional, iar băieții unul preponderant agresiv fizic-în concordanță cu studiile effectuate de Crick în cazul preșcolarilor (Crick, Casas și Ku, 1999), ceea ce poate contribui la întărirea ipotezei conform căreia acest comportament agresiv are o continuitate în timp.

Mills și Rubin, (1998), apud Casas et al, (2006) au avansat ipoteza conform căreia mamele care adoptă controlul psihologic ca strategie de disciplinare este mai probabil să aibă copii care adoptă un comportament retras, care, prin analiză și investigare poate fi relaționat de simptome de internalizare.

Copiii transferă stilul de relație părinte-copil relației cu colegii, prietenii, persoanele de aceeași vârstă din anturaj. O strategie de disciplinare negativă poate fi considerată ca fiind un obstacol în însușirea de către copii a unui comportament social adecvat (datorită modelului defectuos utilizat în învățare), în timp ce o strategie pozitivă de disciplinare poate servi ca model pentru dezvoltarea unor relații sociale corespunzătoare în anturajul social, cu egalii. Grotpeter, (1997), apud Casas et al, (2006) ajunge la concluzia că aceste comportamente inadecvate (de tipul agresivității relaționale) pot fi învățate de către copii în familie, de la părinți, ulterior fiind adoptate în relațiile cu colegii. Totodată o serie de studii: Shek, (2006); Bean et al, (2003), apud Shek, (2006), arată că există o corelație negativă între controlul psihologic ca strategie de disciplinare parentală și calitatea relației părinte-copil.

Tipul strategiei de disciplinare poate avea o influență asupra copiilor și în ceea ce vizează modul de gândire, elaborarea schemelor cognitive, a mecanismelor de coping, a deprinderii de a adopta o gândire și un comportament flexibil, adaptabil, ceea ce poate duce la o percepție greșită a mediului înconjurător, și, implicit a propriei persoane. În acest sens, de exemplu, coruminarea mamă-fiică (Rose, 2002, apud Nelson și Coyne, 2009) poate scădea capacitatea fetelor de a se adapta emoțional la anumite situații, ceea ce, în timp, poate duce la apariția simptomelor de internalizare și a apariției comportamentului agresiv.

Pe baza unor cercetări anterioare efectuate la vârsta preșcolară (Werner, Senich și Przepyszny, 2006) s-a evidențiat faptul că răspunsul emoțional al mamelor la agresivitatea relațională/fizică a copiilor este diferit. Acest fapt poate sugera că, atât mamele, cât și copiii, au convingeri diferite în ceea ce privește acceptanța socială a adoptării comportamentului de tip agresiv relațional/fizic, primul fiind perceput ca fiind mult mai acceptabil de către societate, fiind considerat mult mai puțin dăunător decât cel de-al doilea, aceste percepții în coroborare cu teoria rolului social, conducând la acceptarea de către fete mai degrabă a agresivității relaționale decât a celei fizice, iar de către băieți a agresivității fizice, mai degrabă decât a celei relaționale (conform rolurilor sociale de gen atribuite filogenetic), ceea ce duce la răspunsuri cognitive, afective și comportamentale diferite, în cazul fetelor și respectiv a băieților. Încă din perioada copilăriei, modul în care sunt educați, coroborat cu componenta genetică asociată genului, duc la o dezvoltare diferită a copiilor, atât în ceea ce privește atitudinile, cognițiile, cât și comportamentele. În acest sens, Mills și Rubin, (1992), apud Werner, Senich și Przepyszny, (2006) au condus un studiu longitudinal în urma căruia au concluzionat că mamele de fete raportează răspunsuri emoționale negative mai pronunțate decât mamele de băieți, atunci când copiii lor adoptă comportamente de tip agresiv, aceste diferențe accentuându-se odată cu creșterea copiilor. Aceasta poate contribui la adoptarea mai frecvent de către fete a unor comportamente indirect agresive, și datorită faptului că adoptarea agresivității fizice produce reacții mult mai serioase, atât afective cât și comportamentale (pedepsire, comunicarea faptului că s-a încălcat o regulă, etc) din partea mamelor lor, pe când adoptarea comportamentelor agresive relațional au ca efect doar distragerea atenției copilului, liniștirea copilului, etc.

Există studii care arată că există o relaționare între controlul parental psihologic (atât matern, cât și patern) și agresivitatea relațională manifestată de către fete (Nelson și Crick, 2002, apud Casas et al, 2006). “În cazul băieților, controlul psihologic matern nu a fost asociat cu agresivitatea relațională” (Casas et al, 2006, pag. 224).

Conform lui Domitrovich și Bierman (2001), apud Nelson și Coyne, (2009), parentingul pozitiv poate acționa ca o protecție împotriva atribuirii intențiilor ostile și permite copilului să dezvolte strategii de coping adaptative, ajutând la flexibilizare în adaptarea acestuia în funcție de situația socială contextual-specifică.

În acord cu teoria acceptanței-respingerii parentale a lui Rohner (PAR-Theory, Khaleque and Rhner 2002, apud Nelson și Coyne, 2009), ostilitatea și agresivitatea sunt citate ca fiind reacții primare ale copiilor la perceperea respingerii parentale, iar conform lui Hart et al, (1990); Pettit et al, (1991), apud Nelson și Coyne, (2009), copiii crescuți cu aplicarea unor strategii parentale de disciplinare negativă pot experenția un sentiment de respingere din partea părinților lor, ceea ce poate duce la adoptarea unor comportamente inadecvate, de tipul celor agresive, deoarece nesiguranța din relația părinte-copil se transmite și relațiilor cu prietenii.

Marsee, (2007) a condus un studiu pe fete cu vârsta cuprinsă între 12-18 ani care a concluzionat că agresivitatea reactivă (cea utilizată ca răspuns comportamental la o provocare) este asociată cu o reglare emoțională slabă și cu furie îndreptată spre provocarea percepută, în timp ce agresivitatea proactivă (cea spontană, fără să existe o provocare) a fost relaționată cu trăsături vizând insensibilitatea – lipsa emoționalității, conform acestui studiu agresivitatea relațională prezentând o legătură puternică cu aceste trăsături.

Totuși, studiile de specialitate în ceea ce privește adoptarea de către copii a agresivității relaționale/fizice conduc la concluzii diferite: Crick, Casas și Ku, (1999), apud Michiels, Grietens, Onghena și Kuppens, (2008) susțin faptul că agresivitatea relațională este mai des adoptată de către fete, datorită importanței mari pe care o au pentru acestea relațiile strânse, cu un grad ridicat de intimitate, de foarte multe ori de tip diadă, în cadrul cărora încrederea și împărtășirea sentimentelor și trăirilor emoționale este foarte importantă. Studii precum ale cercetătorilor Crick și Grotpeter, (1995) ajung la concluzia conform căreia fetele sunt mai predispuse decât băieții să utilizeze agresivitatea relațională; alte cercetări susțin că nu există diferențe de gen în ceea ce privește adoptarea aceluiași tip de comportament (Putallaz, Grimes, Foster, Kupersmidt și Coie, 2007, apud Michiels, Grietens, Onghena și Kuppens, 2008), iar un număr mic de studii chiar acreditează ideea conform căreia băieții adoptă mai des decât fetele comportamente agresive relațional (Goldstein, Tisak și Boxer, 2002, apud Michiels, Grietens, Onghena și Kuppens, 2008; Tomada și Schneider, 1997).

După Weisz et al, (1988) aceste rezultate pot fi explicate și prin asumpția conform căreia culturile sunt caracterizate și de diferențe între nivelele de toleranță privind agresivitatea copiilor; de exemplu în cadrul societății italiene agresivitatea este încurajată în cazul băieților și bărbaților, ca o pregătire pentru rolul dominant pe care trebuie să îl adopte aceștia în decursul vietii. (Tomada și Schneider, 1997)

Nelson și Crick, (2002), apud Casas et al, (2006) susțin faptul că o serie de aspecte ale constructului control psihologic sunt relaționate de strategiile care utilizează agresivitatea relațională: retragerea dragostei și comportamentul emoțional lipsit de consistență sunt două dimensiuni care au ca esență manipularea afecțiunii într-o relație. Comportamentul emoțional lipsit de consistență are rolul de a crește controlul părintelui asupra copilului, accentuând astfel efectul controlului psihologic asupra comportamentelor adoptate de către copil.

5. DIRECȚII VIITOARE DE CERCETARE

În urma analizării datelor obținute în acest studiu se poate concluziona faptul că strategiile parentale negative, în acest caz cele care utilizează controlul psihologic, ca parte importantă a stilului parental, pot fi un factor catalizator al apariției și dezvoltării agresivității la copii, factori importanți în tipul de agresivitate adoptat de către copii sunt atât genul copilului, cât și cel al părintelui.

Totuși, în cadrul acestui studiu nu am avut ca scop să investigăm aspectele legate de furie, de existența unei provocări adresate copiilor, aspecte care pot fi investigate în studii ulterioare, mai aprofundate, vizând aceste aspecte. De asemenea, în viitor ar fi oportun de studiat dacă, și în ce circumstanțe se modifică acest comportament agresiv al copiilor, cât și asocierea lui cu alte comportamente antisociale, precum și contextele în care acestea emerg. Studiul se poate extinde și pe familii cu mai mulți copii, pentru a vedea în ce măsură există diferențe între adoptarea comportamentelor antisociale între frați, în relație cu strategia de disciplinare utilizată de către părinți, totodată urmărindu-se și rolul strategiei de disciplinare paternă în adoptarea comportamentului antisocial de către copii.

E important de investigat și modul în care se modifică/nu se modifică acest comportament agresiv al copiilor în cazul în care are loc o schimbare a strategiei parentale.

Înțelegerea mai bună, atât a aspectele legate de strategiile de disciplinare, a celor legate de adoptarea comportamentelor antisociale de către copii, și mai ales a modului în care acestea sunt relaționate, duce la perspectiva reală a îmbunătățirii unor metode deja existente și aplicate în practica psihologică, sau la elaborarea unor metode noi de consiliere psihologică mai eficiente, ținând cont de toți factorii implicați în această relație atât de complexă: aceea între părinte-copil.

6. BIBLIOGRAFIE

Archer, J. (2004). Sex differences in aggression in real-world settings: A Meta- Analytic review. Review of General Psychology, 8(4) , 291-322.

Archer, J., Coyne, S. M. (2005). An integrated review of indirect, relational, and social aggression. Personality and Social Psychology Review, 9(3), 212-230.

Ballash, N., Leyfer, O., Buckley, A. F., Woodruff-Borden, J. (2006). Parental control in the etiology of anxiety. Clinical Child and Family Psychology Review, 9(2), 113-133

Baumrind, D., (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.

Barber, B.K., (1996). Parental psychological control: Revisiting a neglected construct. Child Development, 67(6), 3296-3319.

Barry, C. T., Frick, P. J., Grafeman, S. J. (2008). Child versus parent reports of parenting practices: Implications for the conceptualization of child behavioral and emotional problems. Assessment, 15(3), 294-303.

Bennett, S., Farrington, D. P., Huesmann, L. R. (2005). Explaining gender differences in crime and violence: The importance of social cognitive skills. Aggression and Violent Behavior, 10, 263-288.

Botiș, A., Tărău, A. (2004). Disciplinarea pozitivă sau Cum să disciplinezi fără să rănești. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

Bussey, K., Bandura, A. (1999). Social cognitive theory of gender development and differentiation. Psychological Review, 106(4), 676-713.

Casas, J. F., Weigel, S. M., Crick, N. R., Ostrov, J. M., Woods, K. E., Jansen Yeh, E. A., Huddleston-Casas, C. A. (2006). Early parenting and children’s relational and physical aggression in the preschool and home contexts. Applied Developmental Psychology, 27, 209-227.

Crick, N. R., Grotpeter, J. K. (1995). Relational aggression, gender, and social-psychological adjustment. Child Development, 66, 710-722.

Crick, N. R., Casas, J. F., Ku, H.-C. (1999). Relational and physical forms of peer victimization in preschool. Developmental Psychology, 35(2), 376-385.

Darling, N., Steinberg, L. (1993). Parenting style as context: An Integrative Model. Psychological Bulletin, 113(3), 487-496.

Darling, N. (1999). Parenting style and its correlates. ERIC DIGEST, Clearinghouse on Elementary and Early Childhood Education. EDO-PS-99-3. http://ceep.crc.uiuc.edu/eecearchive/digests/1999/darlin99.pdf.

Denham, S. A., Mitchell-Copeland, J., Strandberg, K., Auerbach, S., Blair, K. (1997). Parental Contributions to preschoolers’ emotional competence: Direct and Indirect Effects. Motivation and Emotion, 21(1), 65-86.

Deptula, D. P., Cohen, R. (2004). Aggressive, rejected, and delinquent children and adolescents: a comparison of their friendships. Aggression and Violent Behavior, 9, 75-104.

Dobrean, A. (2009). Tulburarea de atenție și hiperactivitate la copii. Metode de evaluare și diagnostic. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărții de Știință.

Eagly, A. H., Steffen, V. J. (1986). Gender and aggressive behavior: A Meta-Analytic review of the social psychological literature. Psychological Bulletin, 100(3), 309-330.

Grover, R. L., Ginsburg, G. S., Ialongo, N. (2005). Childhood predictors of anxiety symptoms: A Longitudinal Study. Child Psychiatry and Human Development, 36(2), 133-153.

Gryczkowski, M. R., Jordan, S. S., Mercer, S. H. (2009). Differential relations between mothers’ and fathers’ parenting practices and child externalizing behavior. Journal of Child and Family Studies. (publicat online în 14 noiembrie 2009)

http://www.springerlink.com/content/232n753g6l5130n6/fulltext.pdf

Hoeve, M., Blokland, A., Semon Dubas, J., Loeber, R., Gerris, J. R. M., van der Laan, P. H. (2008). Trajectories of delinquency and parenting style. Journal of Abnormal Child Psychology, 36, 223-235.

Hyde, J. S. (1984). How large are gender differences in aggression? A Developmental Meta-Analysis. Developmental Psychology, 20(4), 722-736.

Hyde, J. S. (2005). The gender similarities hypothesis. American Psychologist, 60(6), 581-592.

Kerr, D. C. R., Lopez, N. L., Olson, S. L., Sameroff, A. J. (2004). Parental discipline and externalizing behavior problems in early childhood: The roles of moral regulation and child gender. Journal of Abnormal Child Psychology, 32(4), 369-383.

Kotchick, B. A., Forehand, R. (2002). Putting parenting in perspective: A discussion of the contextual factors that shape parenting practices. Journal of Child and Family Studies, 11(3), 255-269.

Larzelere, R. E., Kuhn, B. R. (2005). Comparing child outcomes of physical punishment and alternative disciplinary tactics: A Meta-Analysis. Clinical Child and Family Psychology Review, 8(1), 1-37.

Maccoby, E. E. (1990). Gender and relationships, a developmental account. American Psychologist, 45(4), 513-520.

Marsee, M. A., Frick, P. J. (2007). Exploring the cognitive and emotional correlates to proactive and reactive aggression in a sample of detained girls. Journal of Abnormal Child Psychology, 35(6), 969-981.

Mc Kee, L., Colletti, C., Rakow, A., Jones, D. J., Forehand, R. (2008). Parenting and child externalizing behaviors: Are the associations specific or diffuse? Aggression and Violent Behavior, 13, 201-215.

Michiels, D., Grietens, H., Onghena, P., Kuppens, S. (2008). Parent-child interactions and relational aggression in peer relationships. Developmental Review, 28, 522-540.

Nelson, D. A., Coyne, S. M. (2009). Children’s intent attributions and feelings of distress: Associations with maternal and paternal parenting practices. Journal of Abnormal Child Psychology, 37, 223-237.

Parrott, D. J., Giancola, P. R. (2007). Addressing “ The criterion problem” in the assessment of aggressive behavior: Development of a new taxonomic system. Aggression and Violent Behavior, 12, 280-299.

Pettit, G. S., Arsiwalla, D. D. (2008). Commentary on special section on “Bidirectional parent-child relationships”: The continuing evolution of dynamic, transactional models of parenting and youth behavior problems. Journal of Abnormal Child Psychology, 36, 711-718.

Propper, C., Moore, G. A. (2006). The influence of parenting on infant emotionality: A multi-level psychobiological perspective. Developmental Review, 26, 427-460.

Rankin Williams, L., Degnan, K. A., Perez-Edgar, K. E., Henderson, H. A., Rubin, K. H., Pine, D. S., Steinberg, L., Fox, N. A. (2009). Impact of behavioral inhibition and parenting style an internalizing and externalizing problems from early childhood through adolescence. Journal of Abnormal Child Psychology, 37, 1063-1075.

Sanders, M., R. (2008). Triple P-Positive Parenting Program as a public health approach to strengthening parenting. Journal of Family Psychology, 22(3), 506-517.

Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

Schaffer, H. R. (2007). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

Sheeber, L., Hops, H., Davis, B. (2001). Family processes in adolescent depression. Clinical Child and Family Psychology Review, 4(1), 19-35.

Shek, D. T. L. (2006). Perceived parent-child relational qualities and parental behavioral and psychological control in chinese adolescents in Hong-Kong. Adolescence, 41(163), 563-581.

Stoolmiller, M., Snyder, J. (2004). A multilevel analysis of parental discipline and child antisocial behavior. Behavior Therapy, 35, 365-402.

Tomada, G., Schneider, B. H. (1997). Relational aggression, gender, and peer acceptance: Invariance across culture, stability over time, and concordance among informants. Developmental Psychology, 33(4), 601-609.

Verhoeven, M., Junger, M., Van Aken, C., Dekovic, M. and Van Aken, M. A. G. (2007). Parenting during toddlerhood: Contributions of parental, contextual, and child characteristics. Journal of Family Issues, 28, 1663-1691.

Weisz, J. R., Weiss, B., Walter, B. R., Suwanlert, S., Chaiyasit, W., Wibulswasdi Anderson, W. (1988). Thai an american perspectives on over-and undercontrolled child behavior problems: Exploring the threshold model among parents, teachers, and psychologists. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 56(4), 601-609.

Werner, N. E., Senich, S., Przepyszny, K. A. (2006). Mothers’ responses to preschoolers’ relational and physical aggression. Applied Developmental Psychology, 27, 193-208.

. BIBLIOGRAFIE