Consecintele Violentei Dintre Parteneri Asupra Dezvoltarii Biopsiosociale a Copilului

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Aspecte generale privind violența domestică

Definirea termenilor de comportament abuziv, violență, violență domestică, violență intimă, abuz

Cauzele violenței domestice

Forme de manifestare a violenței domestice

Capitolul 2. Consecinte ale violentei dintre parteneri asupra dezvoltării copilului

2.1. Abuzul exercitat asupra copilului în familie

2.2. Efectele violenței dintre parteneri asupra copilului

2.3. Suportul social formal acordat copilului abuzat și familiei

Capitolul 3. Metodologia cercetării

3.1. Obiectivele cercetării

3.2. Ipotezele cercetării

3.3. Universul cercetării

3.4. Operaționalizarea conceptelor

3.5. Metode și tehnici utilizate

3.6. Analiza datelor, prelucrarea și interpretarea rezultatelor

3.7. Concluziile studiului

3.8.Conluziile generale

Bibliografie

INTRODUCERE

Violența reprezintă una dintre cele mai complexe și importante probleme din societatea în care trăim. Este atât de complexă încât nu putem vorbi doar despre o singură formă a ei. În societatea în care trăim, numeroși indivizi au fost, sunt și vor fi afectați de una sau mai multe forme ale violenței, începând de la violența fizică până la cea economică.

Ropotică (2009, 34) definește violența ca o ”noțiune globală generică, operatorie, simplificatoare ce nu poate fi cuprinsă într-o definiție simplă, riguroasă, precisă, puțin susceptibilă de derapaj. Căci violența nu este una, ci multiplă”.

Pe de altă parte, în percepția lui Olweus, violența reprezintă ”un comportament violent prin intermediul căruia individul (delincventul) se servește de propriul lui corp ori de un obiect, inclusiv o armă, pentru a provoca o rană sau o jenă altuia” (idem, 51).

Astfel, indiferent de formele pe care violența le manifesta, întotdeauna vor fi consecințe grave sau mai puțin grave: trauma, șocul emoțional, pierderea stimei de sine, devalorizare personală, neîncredere, izolare, persoana devine introvertă etc.

Am ales această tema și anume, „ Consecintele violentei dintre parteneri asupra dezvoltarii biopsihosociale a copilului”, deorece consider ca este o temă de actualitate cu care se poate confrunta orice indiferent de vârstă, clasa socială, etnie, naționalitate, religie, sex. Acest fenomen este unul foarte vas, cu numeroase efecte asupra dezvoltării biopsihosociale a copilului, efecte ce mai târziu pot fi vizibile în comportamentul de adult. Este destul de greu de estimat abuzul psihologic al copilului, însă am încercat prin implicațiile teoretice și practice să ofer o perspectivă cât mai detaliată acestei teme. Astfel, cercetarea este una tip explicativ, deorece am vrut să văd ce efecte poate avea violența dintre parteneri asupra copilului dar și formele de violență la care sunt supuși copiii în momentul violenței dintre parteneri. De aceea, ipotezele cercetării au fost: „ cu cât copiii trăiesc într-un mediu familial violent cu atât există riscul ca ei să manifeste un comportament agresiv cu cei din jur” și „copiii care sunt victime colaterale ale violenței exercitate între părinți sunt afectați din punct de vedere biopsihosocial”.De asemenea, am ales o cercetare de tip calitatativ, metodele folosită sunt studiul de caz, analiza de documente și analiza secundara de date

În ceea ce privește structura, lucrarea este împărțită în trei capitole. Primul cuprinde noțiuni generale despre violența domestică, definind termenii de agresivitate, violență, violență domestică, violență intimă, abuz. Următorul subcapitol prezintă cauzele violenței domestice, abordări teoretice centrate pe individ – teoria învățării sociale, teoria biopsihosocială, teoria schimbului, teoria puterii maritale, teoria atașamentului victimei față de agresor, teoria relației traumatice, teoria resursei, teroria investiției – și abordări teoretice centrate pe societate – teoriile feministe, teoria evoluționistă, teoria generală a sistemelor, teoria ecologică, teoria culturii violenței. Ultimul subcapitol face referire la formele de manifestare ale violenței domestice. Al doilea capitol, consecințe ale violenței dintre parteneri asupra dezvoltării copilului, prezintă abuzul exercitat asupra copilului în familie, în care sunt urmărite tipurile de abuz și consecințele acestora. În cel de-al doilea subcapitol am prezentat consecințele violenței dintre parteneri asupra dezvoltării copilului din punct de vedere emoțional, social, fizic și cognitiv. În ultimul subcapitol am prezentat suportul social formal acordat copilului abuzat precum și rolul pe care un asistent social îl are în vederea sprijinirii acestuia. Capitolul trei este constituit din partea metodologică a lucrării și anume: obiective, ipoteze, metode și tehniici utilizate, analiza, prelucrarea și interpretarea studiilor de caz. Tot în acest capitol sunt incluse și concluziile parțiale și generale ale lucrării.

Cap.1 Precizări conceptuale privind violența domestică

Definirea comportamentului agresiv, violenței, violeței domestice, violenței initime, abuzului

„Noțiunile de agresivitate și violență au devenit quasisinonome și s-au banalizat intr-atât, încât și-au pierdut conținutul, au glisat de la fizic la simboloc, de la concret la abstract” (Ropotică, 2007, 7). Pentru a putea dezbate violența domestică sunt necesare câteva precizări conceptuale.

Termenul de agresivitate este preluat din englezescul ”aggressivity” și înseamnă” comportament verbal sau acțional ofensiv, care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să evite acest tratament” (Chelcea, , 2003, 25). Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”ad-agressere”, de origine latină, înseamnă ”a merge spre celălalt, dar și de a ataca. Din aceeași familie de cuvinte fac parte re-gressere, cu semnificația de a se retrgare și pro-gressere, a merge înainte, a avansa” (Muntean, Munteanu, 2011, 27). De regulă, agresivitatea se bazează pe instinct, însă societatea, prin regulile de comportament impuse, cere individului, moderare și stăpanire de sine. „În psihosociologie, termenul de „agresivitate” este echivalat celui de „comportament agresiv” și se referă, de cele mai multe ori, la relațiile interpersonale. (Jderu, 2010, 209).

Pentru o viziune mai clară Septimiu Chelcea (2003, apud, Jderu, 2010, 209) realizează câteva caracteristici definitorii ale agresivității. Astfel, agresivitatea este un comportament „intenționat, de tip acțional sau verbal” ofensiv și nu defensiv, ce are ca scop producerea de prejudicii morale, fizice, psihologice, materiale, emoționale unei persoane. De asemenea, acest tip de comportament este orientat către o persoană ce evită un astfel de comportament.

Potrivit numeroaselor cercetări asupra analizei agresivității umane, comportamentul uman agresiv este unul înnăscut bazat pe „originile noastre animale și pe evoluția filogentică”, dar totodată are și un „caracter dobândit pe parcusul evoluției onotogenetice„ (idem , 210-211). Astfel, comportamentul agresiv este unul care se învață și nu este unul moștenit, fapt subliniat și în teoria învățării sociale elaborată de Albert Bandura (apud, Rujoiu, 2012, 102). Acesta este de părere că majoritatea comportamentelor sunt preluate prin imitație de la adulți încă din perioada copilăriei. Un astfel de comportament preluat de copii este și comportamentul agresiv. De aceea, un rol important il au modelele culturale dintr-un societate în funcție de categorii sociale, religie, etnie, sex etc. Actele de agresiune din familie sunt diferite față de cele care au loc între străini, însă ambele într-o manieră sau alta se supun „presiunilor sociale și culturale” (Rădulescu, 2001, 26). Familia, mass-media, grupurile de cartier sau cele de la școală, reprezintă „cadre psihosciale de achiziționare a unor scenarii de agresivitate, care sunt sunsținute de structuri de cunoaștere și evaluare (percepții, atitudini, credințe normative) ce trimit la comportamente agresive. Ființele umane învață de mici cum să perceapă, să interpreteze, să judece și să răspundă la stimuli ce vin din mediul fizic sau social” (Iluț, 2004, 110-111).

Actele agresive produse individual sau colectiv sunt „inevitabile într-o societate bazată pe concurență, factori generatori de agresivitate permanentă afectivă- factori care determină insecuritatea afectivă manifestată, fie prin ură ca mijloc de protecție a sinelui, fie prin lipsa comunicării relaționale” (Ropotică, 2007, 97). Cu alte cuvinte, comportamentul agresiv poate fi o reacție a unor frustrări acumulate în trecut. Studiile experimentale au arătat faptul că trăirea de către o persoană a unor evenimente ce s-au dovedit a fi frustrante poate conduce la manifestarea unui comportament agresiv. Ipoteză susținută și de către John L. Dollard în lucrarea Caste and Class in a Southern Town (1937, apud Jderu, 2010, 217), în care analizează „prejudecățile sociale ale albilor față de negrii, și scoate în evidență funcția lor de justificare a avantajelor economice ale albilor, considerând comportamentul agresiv al negrilor un răspuns la frustrare”.

Precizarea diferenței dintre agresivitatea și violență este necesară în contextul înțelegerii conceputului privind violența domestică. Astfel, „nu toate comportamentele agresive sunt și comportamente violente; gesturile obscene, furturile etc., sunt comportamente agresive, dar fără o manifestare violentă” (Jderu, 2010, 210).

În societatea în care trăim, violența este tot mai prezentă în viețile oamenilor afectându-i direct sau indirect iar direcțiile de acțiune sunt tot mai variate pornind de la grupuri vulnerabile, minorități etnice, religioase și până la femei, copii, persoane vârstnice, animale, obiecte (Szamoskozi, 2005, 3).

Violența reprezintă o „conduită agresivă, de natură fizică, sexuală sau psihologică, ce constă în impunerea propriei voințe altor persoane sau grupri de persoane” (Chelcea, Iluț, 2003, 371). De asemenea, este un act intenționat de a cauza durere fizică sau injurii unei alte persoane. În psihologia socială această definiție este sinonimă cu conceptul de atac și agresiune fizică (Hoaling, Finkelhor, Kirkpatrick, Straus, 1988, 15).

Termenul de „violență”, „provine din latinescul vis, ce însemană „forță”, adică folosirea puterii, a dominării fizice și psihice asupra celuilalt. Astfel, violența poate fi considerată drept o violare a drepturilor fundamentale ale omului, respectiv a dreptului la viață, la securitate, la demnitate și la integritate fizică și mentală” (Dumitru și Acriș, 2005, 67-68).

„Din punct de vedere juridic, violența înseamnă folosirea forței fizice sau a mai multor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare a integrității unei persoane. În acest sens, un act de violență, are de cele mai multe ori, un caracter premeditat” (Sînzianu, 2006, 10).

Violența poate lua numeroase forme. De exemplu, aceasta poate apărea ca și o crimă în familie, atacarea victimelor de către hoți revolte între anumite gruri sau între cetățeni și autorități, asasinări și acte de terorism etc. (Lauer, 1995, 164). Însă oricare are ar fi țara sau locul unde se desfășoară, violența prevede două poziții clare: sursa de violență, mai exact agresorul și victima agresată, chiar dacă este direct sau indirect agresată. În poziția victimei poate fi oricine, de la femeie, copil, bătrân, bărbat, grupuri de minorități, grupuri etnice, până la animale, natură, societate. Chiar dacă o victimă nu este implicată in mod direct în actul de violență dar este martor la asemenea evenimente, efectele traumatice pot fi la fel de asemănătoare cu cele ale unei victime vizată în mod direct. Un exemplu în acest sens sunt copiii care de cele mai multe ori sunt martorii unor scene de violență fie dintre părinți, fie la școală. Efectele suferinței lor poate sa-i marcheze la fel de mult ca pe victima implicată in mod direct în atacul violent. Un alt aspect important este că violența se poate manifesta și ca o reacție în lanț. Victimele sau martori pot deprinde comportamente violente devenind la rândși victima agresată, chiar dacă este direct sau indirect agresată. În poziția victimei poate fi oricine, de la femeie, copil, bătrân, bărbat, grupuri de minorități, grupuri etnice, până la animale, natură, societate. Chiar dacă o victimă nu este implicată in mod direct în actul de violență dar este martor la asemenea evenimente, efectele traumatice pot fi la fel de asemănătoare cu cele ale unei victime vizată în mod direct. Un exemplu în acest sens sunt copiii care de cele mai multe ori sunt martorii unor scene de violență fie dintre părinți, fie la școală. Efectele suferinței lor poate sa-i marcheze la fel de mult ca pe victima implicată in mod direct în atacul violent. Un alt aspect important este că violența se poate manifesta și ca o reacție în lanț. Victimele sau martori pot deprinde comportamente violente devenind la rândul lor un agresor (Muntean, Munteanu, 2011, 14)

Violența se manifestă sub numeroase forme printre care: fizică, psihologică, economică, verbală, intimă iar din punct de vedere al „prevalenței problematicii” se manifestă pe trei nivele: personal, interpersonal și colectiv. Primul nivel are în vedere „comportamentul suicidar (suicidal behavior) și diferitele tipuri de abuzuri îndreptate asupra propriei persoane (self abuse). La nivel interpersonal, violența se manifestă în familie (violenșa asupra copilului, partenerului și persoanelor în vârstă) și comunitate (actele de violneță provocate de cunoscuți și străini). În ceea ce privește nivelul colectiv, violența vizează contextul social, politic și economic” (Rujoiu. 2010, 223).

Violența este si va rămâne un „act distructiv ce nu poate fi justificat în niciun fel în condițiile civilizației contenporane” (Muntean, Munteanu, 2011, 31). De cele mai multe ori, victimele violenței tind să evite comportamentul agresorului. Această formă de „autoapărare lipsește adesea însă în violența domestică, sporind riscul dat de accesul permanent al agresorului la vicimă” (ibidem).

Din punct de vedere al istoriei, violența domestică a fost recunoscută ca fiind o problemă pentru societate în secolul XIX și a fost conceptualizată prin următorii termeni: „bătaia soției, violență domestică. violență în relația de cuplu, conflict conjugal, violență maritală, violență e familie, violență împotriva femeii” (Popescu, 2002, 805).

Violența domestică este un fenomen tot mai răspândit in societatea de astăzi și vizează tot mai multe categorii sociale indiferent de gradul de cultură de care au avut parte. Violența a existat în toate civilizațiile de-a lungul timpurilor, însă cel mai mare număr de victime a fost înregistrat în rândul femeilor. Începând de acum trei decenii, violența domestică a cunoscut o abordare tot mai mare, fiind privită ca o adevărată problemă socială. Astfel, în urma unei campanii „de conștienizare și sensibilizare a opiniei publice privind prevenirea și combaterea violenței în familie” realizată în ianuarie 2013, pe un total de 1884 de subiecți, au fost raportate urmatoarele: în opinia celor intervievați, violența în familie își are „principala sursă de informare în televiziune și presă. Școala și locul de muncă se află pe ultimele locuri ca surse de informare despre acest subiect. Definițiile pe care respondenții le dau violenței în familie sunt din sfera comportamentelor agresive fizic dar și de limbaj (jigniri), amenințări și agresiuni sexuale. Identificarea potențialilor agresori sau a potențialelor victime plasează în primul rând bărbații în categoria agresorilor iar copiii și femeile în cea a victimelor posibile” (www.copii.ro).

Toate aceste statistici reprezintă acceptarea și expunerea tot mai mare a oamenilor la violență.

Definiția violenței domestice propusă de Strak și Filtcraft (1996, apud Muntean, Munteanu, 2011, 59) este tot mai acceptată și utilă în dezbaterea unui astfel de domeniu. „Violența domestică este o amenințare cu sau provocarea unuei suferințe, în trecut sau prezent, în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor egal sau de domiciuli. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de: intimidări sau abuzuri verbale, distrugerea bunurilor care aparțin victimei, izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin, amențări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor, furturi, control asupra banilor, lucruri personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse potențiale de îngrijire și protecție”.

Cu alte cuvinte, violența domestică reprezintă „orice formă de agresiune , abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau controlul altor persoane din mediul familial” (Correctionl Service Canada, apud Radulecsu, 2001, 18). Cele mai frecvente victime agresate sunt de obicei, copiii, vârstnicii și partenerele sau partenerul de cuplu, iar mijloacele de manifestare ale agresiunii sunt numeroase: maltratare, abuz psihic, emoțional, abandon, șantaj financiar, neglijare etc. Dintre posibilele victimele menționate anterior, femeile sunt cele mai vulnerabile privind actele de violență domestică. „De zece ori mai multe femei decât bărbați sunt victime ale violenței soților, iubiților actuali sau foști” (Campbell apud Iluț, 2005, 158). Indiferent de societate, rasă sau etnie femeile sunt victime ale agresiunilor bărbaților, însă nu cu aceeași intensitate.

Violeța domestică este o problemă socială gravă, cu consecințe medicale importante. „În 1994, un procent estimativ de 1,4 milioane de oameni au fost tratați în spital pentru leziuni rezultate din violența interpersonală iar 17% din aceste persoane au fost rănite de partenerul de viață. Atât femeile cât și bărbații sunt victime ale violenței domestice, însă studiile arată că mai multe femei decât bărbați sunt tratate pentru răni provocate de partenerul de viață” (Greenfeld apud Laffaye, et. al, 2003, 1 ).

Într-un număr mai mic decât femeile și bărbați sunt victime ale violenței domestice. Aceștia sunt agresați mai mult verbal de partenerele lor iar forța fizică este mult mai mică. Însă nu putem nega faptul că soții se „agresează reciproc, cu intensități diferite, unii cu totul circumstanțial- o palmă, după care regretă și iși cer iertare în genunchi-, alții cu sadism, și repetat” (Iliuț, 2005, 161). Straus (1980, apud Henslin, 1983, 437) afirmă faptul că „violența dintre soți este destul de apropiată. În urma cercetărilor acesta a descoperit faptul ca din 100 de soți intervievați, media atacurilor asupra soțiilor a fost de 12.1 pe an, în timp ce soțiile au avut o medie de 11.6 atacuri asupra soților”.

„Incapacitatea personală sau instituțională de a aborda în mod conștient comportamentele violente duce la promovarea și transmiterea lor în forme complexe, între indivizi, în cadrul grupurilor sau de la o generație la alta” (Muntean, Iliescu, 2011, 187). Atfel, „victimele violenței nu sunt doar aici și acum, ci prin copiii lor, prin modul în care aceștia vor fi părinți la rândul lor și vor fi văzuți ca parteneri de cuplu, rolurile de victimă și de agresor în cuplu vor trece mai departe, de la o generație la alta” (Muntean, Munteanu, 2011, 70).

Aspecte precum personalitatea, etnia, religia, tradițiile, cultura, principiile fiecăruia sunt importante în menținerea unui echilibru între parteneri.

Violența intimă dintre parteneri reprezintă un aspect important al societății, în condițiile în care tot mai multe cupluri se confruntă cu o astfel de problemă, voluntar sau involuntar.

Termenul de violență intimă (intimate partner violence) are în vedere actele de violență fizică, sexuală sau psihologică realizate de un partener actual sau stabil. Acest tip de violență poate să apară în rândul cuplurilor heterosexuale sau de același sex (Center for Disease Control and Prevention).

O altă definiție larg acceptată „este accea potrivit căreia violența dintre partenerii intimi violența dintre partenerii intimi reprezintă un comportament agresiv și violent exercitat de unul dintre parteneri asupra celuilalt, în condițiile în care „raportul de putere este favorabil abuzatorulu.” (Rujoiu, 2010, 225).

Conform cercetărilor lui Saltzman et al. 2002 există patru tipuri de violență intimă:1) ”violență fizică manifestată prin numeroase forme printre care și împingeri, lovituri, palme, îmbrănceli, folosirea armelor etc; 2) violență sexuală împărțită în trei categorii: a) folosirea forței fizice pentru a constrânge o persoană să se angajeze într- un act sexual împotriva voinței sale, chiar dacă actul este sau nu finalizat; b) actul sexual care implică o persoană care este în imposibilitatea de a înțelege natura sau starea actului, de a refuza participarea , sau de a comunica refuzul de a se angaja in actul sexual, de exemplu, cazuri de boală, invaliditate, influența alcoolului sau a altor droguri, intimidare sau presiune; c) actul sexual abuziv; 3) amenințări violente fizice sau sexuale implică traumatisme la nivelul victimei cauzate de acte, amenințări de acte, sau tactici coercitive; 4) violență emoțională include printre altele: uimilirea victimei, controlul acesteia prin privarea de informații, izolarea de prieteni și familie și interzicerea accesului la bani sau alte resurse de bază” (Center for Disease Control and Prevention).

De foarte mule ori noțiunea de abuz este confundată cu cea de violență. În limba engleză, prin abuz se înțelege maltratarea, molestarea sau agresarea unei persoane. Astfel, abuzul nu presupune doar o sancțiune fizică ci orice acțiune care are ca scop„agresiunea îndreptată asupra alui abuz” (Rădulescu, 2001, 28-29).

În limba română, abuzul constă în intenția directă de a face rău și de a provoca „suferințe de natură, fizică, psihică, economică, socială, sexuală.” Pe lângă acestea, abuzul implică „comportamentul adeviant al părintelui față de copilul său.” În aceste condiții, abuzul se manifestă prin lovirea copilului cu diferite obiecte ce l-ar putea răni, neglijarea acestuia, amenințarea etc.

Potrivit clasificării realizate de Whitman, (1994, apud Rujoiu, Rujoiu, 2013, 200), abuzul se manifestă prin: terorizare: victima este amenințată în permanență, astfel încât starea ei de tensiune se amplifică având consecințe atât în plan fizic, cât și in plan psihic; ignorare:se manifestă prin „lipsa de interes, neglijare, nepăsare” ; rejectare: „respingerea persoanei uibite poate declanșa anumite comportamente deviante ale victimei”; exploatare: indiferent dacă este adult sau minor; izolare: victima nu mai are incredere în forțele proprii, îi scade stima de sine în asa fel încât devine neputincioasă chiar și atunci când trebuie să ceară ajutor.

Cauzele violenței domestice

De-a lungul timpului violența domestică a cunoscut diferite forme, afectând tot mai multe clase soaciale. În demersul identificării cauzelor ce stau la baza violenței, cercetătorii au elaborat teorii centrate individ dar și pe societate. Astfel, unele teorii se bazează pe acțiunile agresorului și a victimei, iar altele se focalizează pe societatea si mediul din care face parte individul, și felul cum acestea îl influențează în acțiunile sale.

Teoria învățării sociale a fost inițiată de Albert Bandura (1961/1963, apud Jderu, 2008, 221) care evidențiază faptul că „agresivitatea este rezultatul unui proces de învățare socială, oamenii dobândind astfel de comportamente prin observarea și imitarea celorlalți”. În urma cercetărilor realizate de Bandura (1969, apud Winton și Mara, 2001, 13) acesta prezintă trei efecte ce duc la modelorea comportamentului uman prin învățarea socială. Primul presupune învățarea unui nou răspuns al celui care observă. Al doilea efect se referă la tipul de comportament și consecințele care pot urma asupra comportamentului observatorului în urma imitării. Al treilea motiv are în vedere faptul că tipul de comportament imitat poate sfi un factor de discriminare care influențeazăcomportamentele învățate anterior.

Prin experimentele realizate de Albert Bandura et al. (1963, apud Rujoiu, 2010, 229) s-a evidențiat „tendința copiilor preșcolari de a imita și ulterior adopta manifestările și comportamentele agresive ale adulților”. Astfel, conform teoriei, adultul ajuns la maturitate va ști cum să acționeze atunci când se află int-o situație incomodă și caută o cale de scăpare, deoarece așa învățat în copilărie de la cei din jur. Adultul, care în copilărie a fost martor sau victimă a vreunui act de violență între părinți, acesta pe viitor poate dezvolta anumite comportamente cu înclinație violentă. Totodată „ reprezentanții teoriilor învățării soaciale susțin că nu toți copiii care provin din medii difinite de probleme vor deveni perverși sau abuzatori sexuali, după cum nu toți copiii apraținând unor medii favorabile vor ajunge să respecte morala ori legea în materie de sexualitate. Teoria învățării sociale accentuează, de fapt, rolul important al experiențelor timpurii de viață și al evenimentelor petrecute în timpul copilăriei, care limitează dezvoltarea sexualității normale” (Iacob et al., 2009, 27).

Această teorie pe lângă succesul cunoscut, a avut parte si de critici în vederea explicării violenței dintre parteneri. Unul dintre criticii acestei teorii este Eysenck (2004, apud Chelcea, 2008, 222) care afirmă faptul că Albert Bandura „supraestimează importanța învățării sociale în ceea ce privește achiziționarea comportamentelor agresive, autorul neținând seama de difernețe individuale în legătură cu tendința de manifestare a unor comporatamente agresive”. De asemenea, nu au fost luate în calcul nici influențele proceselor cognitive precum „interpretarea situației în determinarea comportamentului agresiv, ignorând și importanța factorilor biologici” .

Teoria biopsihosocială analizează violența dintre parteneri din trei perspective ce au în vedere factorii biologici, factorii psihologici și factorii sociali (Rujoiu, 2010, 231). Astfel, factorul biologic are în vedere hormonul masculin, și anume testosteronul care reprezintă virilitatea masculină, explicându-se astfel „ violența partenerului de sex masculin împotriva sexului opus din cauza nivelului crescut. Sedentarismul, pasivitatea, inactivitatea bărbatului sau alte condiții care stagnează consumarea energiei determinată de creșterea testosteronului”(Ibidem).

Un alt factor biologic, declanșator al violenței în cuplu este consumul de alcool, mecanism ce duce la creșterea agresivității (Martin,1992; Kantor, Straus, 1987 apud Rujoiu, 2010, 232). Astfel, sunt persoane care după consumarea bauturilor alcoolice, devind dezinhibate față de tot ce se întâmplă în jurul lor, iar comportamentul acestora devine unul agresiv. Pe de altă parte, sunt persoane care se manifestă total diferit, glumesc, se distrează, având o energie debordantă.

Din punct de vedere social, principalul factor al violenței domestice este stresul. Evenimente neplăcute precum, pierderea locului de muncă, decesul unei persoane apropiate, divorțul, instabilitate financiară favorizează apariția unor stări tensionante între parteneri, stări ce nu duc la altceva decât la sentimente de frustrare, trasfnormate mai apoi în agresivitate.

„Factorii psihologici sunt influențați major de cei sociali”, de aceea, problemele, existente în societate afectează individul în ceea ce privește „empatia sau comunicarea deficitară” (Rujoiu, 2010, 233).

Teoria schimbului se concentrează pe recompensele și costurile intercațiunii sociale. „În interacțiunile sociale, omaenii tind să maximizeze beneficiile și să minimizeze costurile (Sprechers, 1998). Potrivit lui Gelles și Cornell (1990), oamenii lovesc și abuzează membrii unei familii pentru că pot. Indivizii recurg la violență atunci când costurile sunt mai mici decât recomponsele iar controlul social lipsește (Gelles & Cornell, 1990, LEvinson, 1989). O persoană care exercită anumite abuzui asupra unui copil o face pentru recompensarea sentimentului de putere și control” (Winton și Mara,1995, 15).

Teoria resursei reprezintă o continuare a teoriei schimbului și are în vedere inexistența raportului de putere dintr-o relație. Puterea în relație este influnțată de resursele aduse de cei doi parteneri (Rujoiu, 2010, 235). Într-o astfel de relație, această putere nu are un caracter fix, deoarece se poate modifica oricând în funcție de accesul la resurse. Partenerul care „stăpânește” majoritatea resurselor acela va fi și cel care exercită abuzul.

Teoria investiției prezintă modul în care partenerii se angajează intr-o relație în funcție de costuri, beneficii și investiții, care trebuie să îndeplinească asteptările partenerului. Conform lui C.E. Rusbult (1983, apud Rujoiu, 2010, 235) această teorie presupune două tipuri de investiții: investiții intrinseci- se referă la timpul petrecut intr-o relație, ceea ce permite cunoașterea mult mai bine a partenerului; investiții extrinseci-sunt mai mult de ordin material dar și relațiile și responsabilitățile pe care le-au stabilit de-a lungul timpului.

Conform lucrării Power in Families (Cromwell și Oslon, 1975, apud Rujoiu, 2010, 236), teoria puterii maritale este explicată prin „supremația îi revine celui puternic. În acest sens există trei aspecte ale puterii maritale: puterea în sine, factorii care contribuie la manifestarea puterii și efectele manifestării puterii”. Primul aspect are în vedere resursele generatoare de „avantaje” permițând astfel, celui care le deține să domine persoana aflată în inferioritate. Al doilea aspect vizează tehnicile și metodele utilizate de partener pentru a menține controlul în relație indiferent de situație. A treia perspectivă presupune procesul de luare a deciziilor în cuplu (Rujoiu, 2010, 236).

Teoria relației traumatice. Această teorie a fost elaborată de Donald G. Dutton și S. Painter (1981, 1993, apud Rujoiu, 2010, 237-239) și analizează motivele pentru care victima continuă să rămână în relația abuzivă. Cei doi afirmă faptul că sunt două mot ive pentru care un cuplu se confruntă cu fenomenul violenței domestice. Primul aspect face referire la puterea maritală dintr-un culpu. Cu cât dezechilibrul de putere este mai evident în relație, cu atât victimele abuzate conștientizează acest lucru și fac tot posibilul să întărească comportamentul abuzatorului, astfel încât crește intensitatea abuzurilor. Al doilea motiv este acela intermitenței abuzurilor. Perioadelor de liniște și de conflict alternează în relația de cuplu, astfel încât femeia se depersonalizează dezvoltând față de agresor o „empatie patologică”, ajungând să se simtă vinovată pentru apariția conflictelor. Cu timpul, femeia nu mai conștientizează abuzurile la care este supusă, ajungând să fie recunoscătoare pentru cele mai mici gesturi de afecțiune din partea partenerului. Aceasta se va simți nevoită să îi indeplinească toate dorințele iar pesoanele care doresc să intervină în relație pentru a oferi a-i oferi ajutor, vor fi considerate dușmani. În cazul finalizării acelei relații, victima va ajunge să se confrunte cu sindromul de stres post-traumatic. Acesta se manifestă prin atacuri de panică, frică de bărbații insistenți, neîncredere în bărbați etc.

Teoriile centrate pe societate încearcă să explice influența societății aspura relației de cuplu, dar mai ales asupra violenței dintre parteneri. Acestea se împart în: teoriile feministă, teoria evoluționistă, teoria generală a asistemelor, teoria ecologică și teoria culturii violenței.

Feminismul reprezintă un „set de teorii sociale, mișcări sociale și politice, flozofii morale motivate de interesul pentru problema egalității sociale, politice, economice între femei și bărbați și de găsirea unor soluții pentru diminuarea discriminărilor de gen din societate” (Vlăsceanu, 2011, 228).

Teoriile feministe au în vedere rolul femeii în societate, explicând violența asupra femeii în societățile de tip tradițional și patriarhal care promovează ierarhia și socializarea în funcție de gen. Pentru a înțelege mai bine fundamentele teoriilor feministe, Bograd (1990, apud, Rujoiu, 2010, 239) prezintă câteva obiective comune. Primul are în vedere poziția de superioritate față de femeie, poziție ce îi conferă un status privilegiat față de aceasta. Astfel, al doilea obiectiv are în vedere anticiparea abuzului, care în timp intră în normalitate, fiind considerat un aspect banal al vieții de cuplu. Astfel, bărbatul deține puterea pe când femeia este cea care se supune îndeplinirii tuturor dorințelor bărbatului. Atfel, tendința de violență în cuplu capătă o stare de normalitate, dominarea bărbatului asupra femeii fiind ceva firesc. De-a lungul timpului, femeia nu a fost lăsată să se firme în numeroase domenii catalogate ca fiind „bărbătești” precum: armată, aviație, inginerie etc. rolul femeii fiind de „gospodină”, „casnică” etc.

Prin urmare teoriile feministe au fost create și promovate pentru a apăra drepturile femeilor și pentru a lupta împotriva tuturor ideilor și obiceilor ce au în vedere dicriminarea femeii în societate.

Teoria evoluționistă este dezbătută atât la nivelul de violenței intime între parteneri, cât și la nivelul de violență împotriva copilului. Față de societățile individualiste, în care educarea copiilor se bazează pe independență și autonomie, în societățile colectiviste, educarea acestora se realizează prin metode mai drastice de pedepsire. Pe de altă parte, din perspectiva violenței intime, Wilson și Daly (apud Rujoiu, 2010) prezintă „perceperea soției ca reprezentând prprietatea sexuală a bărbatului ce implică, de fapt, o abordare psihosocială a omului așa cum celelalte specii de sex masculin își proclamă teritoriul”. Astfel, femeia care își partenerul este acuzată de adulter și eventual pedepsită, pe când bărbatul dacă înșeală în cadrul aceleași relații, acesta nu are parte de aceeași riguare. De asemenea, aceeași cercetători afirmă faptul că „sexul forțat între partenerii intimi poate fi o tactică a bărbatului în ceea ce privește competiția spermei”. În cazul refuzării partenerului de către femeie, starea de gelozie se accentuează, soția este suspecta de infidelitate, iar finalul poate presupune acte sexuale nedorite. În cele mai multe cazuri abuzul sexual este precedat de abuzul fizic, cele două fiind în strânsă legătură.

Teoria generală a sistemelor prezintă violența dintre parteneri în contextul normelor și valorilor sociale existente într-o societate, analizând modul în care orice sistem este alcătuit din elemente care sunt complementare unele cu altele. Atfel, sistemul familiei influențat de aspectele violente din societate, afectează modul de dezvoltare al familiei respective dar și celelalte subsisteme care o alcătuiesc. În interiorul familiei, violența afectează fiecare membru în mod diferit, în funcție de vărstă, sex, religie, cultură, personalitate. Dacă membrii familiei, în special copiii sunt expuși în mod constant la acte de violență, fie voluntar sau involuntar, aceștia vor dobândi o oarecare îngăduință față de agresivitate; iar in momentul întemeierii unei familii, au tendința de a promova acel comportament agresiv față de care în copilărie au avut de suferit. Teoria explică de ce o femeie permite abuzurile din partea partenerului. Motivele sunt: dependență financiară de soț, stimă de sine scăzută astfel încât aceasta nu mai poate gestiona situația în care se află, il consideră pe soț ca fiind „stâlpul casei” etc. În asemenea condiții, soția victimă a violenței nu se poate încrede în autoritățile statului pentru a găsi o soluție, sperând doar la ameliorarea situației și dispariția ei pe viitor (Rujoiu, 2010, 243-244).

Teoria ecologică are în vedere relația dintre individ, familie, comunitate și societate. Astfel, familia trebuie să se adapteze în mod regulat la schimbările din mediul social, economic, politic, cultural, religios etc.

Teoria se bazează pe patru nivele: microsistemul include relațiile dintre familie, prieteni și școală; mesosistemul include interacțiunile dintre microsisteme (de exemplu legătura dintre familie și școală); exosistemul se referă la relațiile sociale pe care familia le dezvoltă; macrosistem are în vedere factorii politici, economici, demografici care influențează familia (Winton și Mara, 2001, 19).

Prin urmare, violența dintre parteneri poate fi influențată de factorii mediului înconjurător aflați într-o permanentă schimbare.

Teoia culturii volenței „Explică etiologia agresivității în contextul organizării sociale și a transmiterii, din generație în generație, a acelor norme (scrise și nescrise) care asigură supremația” (Rujoiu, 2010, 248).

Această teorie prezintă influența mass-mediei asupra persoanelor ce prezintă un comportament agresiv. Persoanele care copiază și adoptă comportamente difuzate in mass-media devin din „subiect agresor, subiect victimă”. Atfel, „agresorii nu sunt altceva decât victimele pe care societatea le formează”(Ibidem). Violența domestică se dezvoltă și pe baza imitării de către individ acțiunilor prezentate în media. Denumirea acestui fenomen este cunoscut sub numele de „crime la indigo (copycat crimes)”, fenomen ce nu se referă la existența unor criminali gata să acționeze, ci doar să se inspire. Telespectatorii privind numeroase acte de violență justificate sau nepedepsite, nu se mai gândesc la efectele și consecințele negative unui astfel tip de comportament (Idem, 249).

În conluzie, teoria culturii violente reprezintă o cauză importantă în formarea și dezvoltarea relației de cuplu, prin influența ce o are societatea asupra comportamentului și a modului de gândire a individului.

Forme de manifestare ale violenței domestice

Violența domestică cuprinde numeroase forme de manifestare precum: abuzul fizic, abuzl emoțional, sexual „și orice formă de maltratare în cadrul familiei” (Popescu, 2002, 808). Pe lângă acestea se mai adaugă, abuzul economic și social.

Abuzul fizic este cea mai cunoscută formă de manifestare și se caracterizează prin: îmbânceli, loviri, arsuri, lovirea victimei cu pumnii, palmele și picioarele, zgârieturi, facturi, înțepături, folosirea armelor, ajungându-se chiar și până la omorârea victimei.

Abuzul fizic asupra femeii însărcinate are un efect negativ asupra ei dar și a fătului, victima ajungând de cele mai multe ori la un avort spontan.

În unele regiuni ale lumii, abuzul fizic este văzut diferit. În urma unui studiu realizat de R.O. Ofei-Aboagye (1994, apud Rujoiu, 2010, 253) în statul Ghana, pe un lot de 50 de femei, a rezultat că 60% dintre acestea nu au fost de părere că bătaia primită de la partener nu reprezintă o formă a violenței domestice, cu toate că acestea au afirmat faptul că lovirea cu pumnii sau palma este parte a violenței domestice.

Abului sexual presupune exploatarea sexuală, sodomia, exhibiționismul, incestul, (Winton și Mara, 2001, 49) sex oral, hărțuire sexuală, penetrarea vaginului cu diverse obiecte, ogligarea partenerei de a viziona materiale pornografice, mutilarea organelor genitale, violul marital etc.

În România, abuzul sexual a fost cercetat și acceptat începând cu ultimii 10 ani iar măsurile care se adoptă privind recunoașterea și prevenirea unui atfel de fenomen sunt încă în curs de imbunănățire (Szamoskozi, 2005, 10). În cadrul familiei este greu de demonstrat vinovăția abuzatorului pentru că de cele mai multe ori victima se teme de agresor iar multe cazuri de abuz sexual nu sunt denunțate la poliție. În acest sens de-a lungul timpului au fost elaborate legi tot mai drastice pentru a preveni acest fenomen (Bonea, 2009, 142, ).

De regulă abuzul emoțional este folosit împreună cu cel psihogic. Însă sunt cazuri în care este folosit doar abuzul emoțional. În aceste cazuri, bărbatul nu-i mai perminte partenerei sa-i îndeplinească nevoile personale și dorințele. Astfel, se folosește de amienințări și insulte pentru a stima de sine și a-i limita relațiile cu familia, vecinii, prietenii, etc. (Borgeanu, 2012, 161).

Abuzul emoțional este caracterizat prim „înjosire, reducere la putere, critici și insulte constante, terorizare, gelozie, respingere, negarea dreptului victimei la emoții, umilirea acesteia etc.” (Rădulescu, 2001, 30). Abuzul emoțional poate avea consecințe grave asupra personalității, psihicului, stimei de sine și dezvoltării comportamentului, astfel, agresorul poate avea un control total al victimei.

Abuzul economic se manifestă în momentul în care vitima este total dependentă din punct de vedere financiar de agresor. Abuzatorul nu dorește ca vitima să aibe acces la niciun fel de sursă materială, impunându-i felul cum să cheltuie banii. Încă din perioada de Antichitate, rolul femeii era de a menține gosponăria, pe când bărbatul era cel care aducea banii în casa. Acest lucru încă mai persistă și astăzi, mai mult în mediul rural. Faptul că, bărbatul are acces la bani mai mult decât femeia, îl face să fie îi devină superior, transformând-o pe aceasta într-o potențială victimă. „Abuzul economic alături de izoolarea față de rude și alte cunoștințe sunt două dintre cele mai sigure căi ale agresorului de a se asigura că victima nu va fi părăsit” (Bonea, 2013, 37).

Abuzul social reprezintă o formă de manifestare a violenței domestice caracterizată prin controlul și urmărirea victimei în toate locurile frecventate de aceasta. Nesiguranța, gelozia și neîncrederea agresorul în partenera sa sunt motive ce duc la un asemenea comportament. Abuzul social manifestat către o femeie, o determină pe aceasta să întrerupă orice relație de cumonucare cu cei din jur, să nu poată iesi afară din casă decât cu permisiunea partenerului, nu poate avea un loc de muncă și pe nimeni altcineva care să o sprijine. Cu alte cuvinte, este izolată de restul lumii (Idem, 36). De regulă, abuzul social este amplificat atunci când victima nu are capacitatea de a părăsi agresorul (Sînzianu, 2006, 17).

CONSECINȚELE VIOLENȚEI DINTRE PARTENERI ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI

Abuzul exercitat asupra copilului în familie.

Termenul de „abuz asupra copilului” a fost conceput de Henry Kempe, în anul 1962 având în vedere „copilul bătut” (apud Iacob et al., 2009, 9). Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (1999 apud Iovu, 2011, 22), abuzul asupra copilului este definit ca „toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, ale căror consecințe produc daune actuale sau potențiale asupra sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui”. Astfel, violența asupra copilului are în vedere patru aspecte: abuz fizic, abuz emoțional, abuz sexual și neglijarea.

Abuzul fizic este cel mai des întâlnit, dar și primul recunoscut de specialiști, manifestat „atacuri ne-accidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl îngrijește” (Kempe, apud, Muntean, Munteanu, 2011, 122). Potrivit Organizației Modiale a Sănătății, abuzul fizic se manifestă prin: „lovirea, bătaia, lovirea cu piciorul, scuturarea, mușcarea, ștrangularea, opărirea, arderea, otrăvirea și sufocarea” (World Health Oraganisation, 2006, 10).

Gradul de intensitate cu care se manifestă abuzul asupra copilului diferă de la caz la caz. Astfel, unii părinți folosesc în educarea copiilor diverse metode ce presupun anumite pedepse fizice. Potrivit unui studiu realizat în Spania în 2004, 56,3% dintre părinți sunt de acord cu folosirea pedepselor fizice în vedere educării copiilor, iar 48,9% dintre părinți le folosesc frecvent și foarte frecvent (Gracia, Herrero, 2008 apud Iovu, 2011, 23). De regulă, pedepsele fizice utilizate de părinți sunt cauzatoare de durere, pornind de la simple urecheli, tras de păr, lovirea copilului cu palma sau alte obiecte cauzatoare de durere, până la pedepse extreme precum legarea lui de diferite platforme, lovirea de perete, opărirea, intoxicare etc. Pedepsele minore folosite de părinți nu pun viața copilului în pericol însă folosite în mod frecvent pot provoca traume psihice copilului, „deorece trasmit copilului mesajul violenței fizice” (Szamosközi, 2005, 53).

Abuzul fizic manifestat asupra copilului, indiferent de intensitatea acestuia, poate avea urmări atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Copiii abuzați dezvoltă o oarecare vulnerabilitate, uneori confruntându-se cu o serie de probleme de ordin psihosocial precum: stimă de sine scazută, dificultăți de adaptabilitate, înrăutățirea situației școlare, probleme de concentrare și învățare, anxietate, depresii, tulburări de personalitate etc. De asemenea, acești copii sunt mai expuși riscului de a adopta unele comportamente ce le-ar putea pune viața în pericol: consumul de alcool/droguri, fumatul, tendințe sinucigașe, furtul sau alte activități ilegale. În urma cercetărilor, s-a remarcat legătura dintre o copilărie în care au existat abuzuri și riscul ca acel copil să devină la maturitate la rândul său abuzator, „acesta fiind de două-trei ori mai ridicat decât în cazul celor nu s-au confruntat cu această situație, iar simptomele traumatice resimțite intermediază experiența abuzului și riscul de a deveni abuzator” (Milner, 2010, apud Moraru, 2013, 57).

Conform unui studiu realizat de OMS în România, în 2012, statisticile referitoare la violența asupra copiilor sunt îngrijorătoare. „Peste o treime (37,1%) din tinerii peste 19 ani au fost pedepsiți fizic în primii lor 18 ani. 18,5% din tinerii care au acum 19-20 de ani au raportat ca au fost neglijați fizic. 23,6% dintre tinerii de 19-20 de ani au fost abuzați psihologic în primii 19 ani de viață, iar 9% dintre tineri au raportat că au fost abuzați sexual în primii 18 ani de viață” (Unite for Children ). De asemenea, în 2006 cercetările au arătat că, „în fiecare an, între 133 și 275 de milioane de copii asistă la episoade de comportament negativ între părinții lor” (UNICEF România, 2013, 5) . Astfel, aceste cifre demonstrează faptul că tot mai mulți copii sunt din ce în ce mai expuși tipurilor de abuz prezente în familie, fie ca martori, fie ca victime directe. Copiii, în loc să crească într-un mediu cât mai propice dezvoltării lor, aceștia devin victimele violenței domestice, ceea ce determină în unele cazuri dezvoltarea unui comportament abuziv la maturitate.

Abuzul emoțional sau psihologic se manifestă diferit de la o persoană la alta și poate lua diferite forme. Potrivit lui Whitman (1994, apud Muntean, 2003, 697) identifică următoarele manifestări: „resingere, ignorare, terorizare, exploatare, izolare și coruperea copilului

Respingerea și ignorarea se referă la respingerea activă sau mai puțin activă a dovezilor de afecțiune și a chemărilor copilului. Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări care au scopul de a liniști copilul, dar care au consecințe mult mai profunde și mai grave decât își pot imagina părinții, care spun copilului: „dacă mai plângi, aici te las!” sau „te dau la lup” ori „o să te spun lui tata și o să vezi tu…”; sau nevinovata și frecventa amenințare : „dacă mai faci….nu te mai iubesc!”. Exploatarea copilului constă în utilizarea copilului pentru satisfacerea nevoilor adultului. […] Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii, are ca efect sentimentul de neputință și lipsa de încredere în sine și în ceilalți a copilului. Coruperea este o formă de abuz emoțional în care imoralitatea adultului câștigă avans asupra moralității copilului prin oferte care-l tentează pe copil. Părintele care trimite copilul sa-i aducă o sticlă de băutură și care învinge negativismul copilului prin promisiunea restului de bani pentru a-și cumpăra bomboane corupe copilul”.

Potrivit U.S. Department of Health and Human Services (2003, apud Szamoskozi, 2005, 55), abuzul emoțional se caracterizează prin: „vătămare psihică; comiterea sau omiterea de acte care afectează semnificativ dezvoltarea psihică; acte care cauzează tulburări psihologice, emoționale, de comportament la copil; acte care cauzează vătămare intelectuală sau emoțională; îndeplinirea inadecvată a atribuțiilor de natură educațională, morală și emoțională față de un copil; comportament al adultului care duce la tulburări psihice, sexuale sau/și cognitive”.

Abuzul emoțional poate fi dificil de demonstrat privit din exterior, de aceea poate avea repercursiuni grave asupra copilului. Aceștia simt și cele mai mici jgniri, ironii care sunt făcute din partea părinților, iar lipsa de afecțiune din partea lor, duce la dezvoltarea unei personalități timide, neîncrezătoare în forțele proprii, stimă de sine scăzută, probleme de adaptabilitate, de comunicare etc. Astfel, s-a demostrat faptul că „respingerea din partea părinților poate conduce către ostilitate, agresivitate, agresivitate pasivă sau probleme cu managementul ostilității și agresivității; depedență; posibiliă indiferență emoțională sau evaluare de sine negativă (stimă de sine negativă și auto-adecvarea negativă); și probabil, instabilitate emoțională, precum și o perspectivă negativă asupra lumii” (Rohner, 1975, apud Moraru, 2013, 61).

Abuzul emoțional exercitat asupra copilului poate avea numeroase efecte negative asupra dezvoltării lui din punct de vedere emoțional și cognitiv. Traumele din copilărie au un impact deosebit de mare asupra copilului, fapt ce se poate observa în procesul său de creștere și maturizare. Deficiențe de învățare, probleme de comunicare, stări de depresie și anxietate, stări de nervozitate, lipsa concentrării, reprezintă câteva urmări ale abuzului emoțional exercitat asupra unui copil.

Dezbaterile privind abuzul sexual asupra copiilor au luat amploare în ultimele cinci-șase decenii. Diferiți specialiști, psihologi, asistenți sociali, medici etc, dar și publicul larg au analizat, studiat și cercetat cât mai multe date privind această temă. În Statele Unite s-a realizat o estimare națională a numărului de copii abuzați abia în anul 1948. Înițial se credea că abuzul sexual asupra copiilor, este extrem de rar întâlnit și mai ales în clasele defavorizate, însă în urma cercetărilor s-a descoperit că acest fenomen este larg răspânit indifierent de clasa socială (Rădulescu, 2010, 25).

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (WHO, 2006, 10), abuzul sexual asupra copilului este definit ca „implicarea copilului într-o activitate sexuală pe care el sau ea nu o înțelege în totalitate, este incapabil să-și dea consimțământul, pentru care copilul nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care violează legile și normele societății”. Acest tip de abuz cuprinde o arie destul de largă de atitudini și comportamente, precum mângăieri, obligarea copiilor să vizioneze reviste și filme cu conținut pornografic, asistarea persoanei adulte în momentul masturbării, jocuri sexuale, „intromisiunea orală, anală sau genitală. Aceste acte se adresează copiilor de toate vârstele, pot fi repetate o lungă perioadă de timp sau pot constitui un incident izolat” (Florian și Pușcaș, 2008, 9-10).

Formele de abuz sexual asupra copilului sunt numeroase însă acestea se pot clasifica în următoarele categorii: „incestul – activitatea sexuală între copil și diferiți memebri ai familiei; pedofilia – preferința sexuală a adultului pentru copii aflați în perioada prepubertății;exhibiționismul – expunerea organelor genitale ale adultului în fața unui copil; molestare – constând în atingerea, mângăierea, sărutarea și masturbarea copilului (inclusiv automasturbarea abuzatorului); relația sexuală ca atare – concretizată în contactul oral-genital, anal-genital sau penil-vaginal; violul – realția sexuală sau tentativa de a avea un raport sexual fără consimțământul victimei; sadismul sexual – aplicarea unor loviuri sau răni fizice cu scopul de a obține excitarea sexuală; pornografia infantilă – producerea și distribuirea de materiale care implică minorii în acte sexuale; prostituția juvenilă – implicarea copilului în acte sexuale cu scopul de a obține un profit” (Kempe și Kempe, 1984, apud Rădulescu, 2010, 28-27).

Toate aceste forme de abuz afectează copilul indiferent de frecvența cu care se manifestă. Ceea ce este îngrijorător este faptul că numărul de copii abuzați sexual este în creștere. Potrivit unui studiu realizat de Organizația Mondială a Sănătății, în 2010, 20% dintre femei și 5-10% dintre bărbați sunt abuzați sexual în copilărie (UNICEF). De asemenea, un alt exemplu îl reprezintă numărul copiilor abuzați din Bulgaria care a crescut în 2008 cu 27% comparativ cu anul precedent. „În total, în 2008, au fost maltratați și abuzați de către propria familie un număr de 347 de copii și adolescenți. Acestora li se adaugă alți 130 de minori care au fost molestați de către persoane care nu făceau parte din familie” (Iacob et al. 2009, 20).

Majoritatea copiilor care au fost abuzați în copilărie sau în adolescență pot manifesta anumite simptome specifice precum: „tulburări de somn frecvente; tulburări de alimentație cu apariție burscă, apariția diverselor ticuri, persistența obsedantă a unor senzații olfactive și cutanate prezente în momentul abuzlui; tulburări afecte (apatie, stare de alură confuză, dezinteres pentru joc, față tristă, criză de plâns, modificarea rapidă a dispoziției afective, depresie); tulburări de adaptare (dificultăți școlare bruște, izolare, fugă, refuz de a sta acasă sau în alt loc cu un adult); investire școlară intensă, școala fiind percepută ca un mijloc de a scăpa de situația familială traumatică; impulsivitate și agresivitate manifestate în situații care nu o impun; autoculpabilizare, autostigmatizare; neglijență în stabiliarea sarcinilor și incapacitatea de a respecta un program impus; dificultăți de relaționare și comunicare; comportament deviant: minte, fuge de acasă/școală, fură; comportament sexual necorespunzător vârstei (joc cu tentă sexuală cu păpuși sau cu copii de aceeași vărstă, masturbare compulsivă, limbaj care conține cuvinte sexuale folosite de adulți etc.) […] sentiment de culpabilitate; responsabilitate tensionată de păstrare a secretului; frică de a fi pedepsit; degradarea imaginii de sine; sentiment de murdărire corporală; ostilitate, furie, depresie; tendințe sinucigașe” (idem, 21).

„Diversele investigații întreprinse au evidențiat, între altele, faptul că abuzul sexual asupra copiilor este o problemă cu care se confruntă nu numai membrii claselor defavorizate, ci cei ai tuturor claselor sociale, astfel că, singur, standardul de viață nu este o variabilă explicativă convingătoare. Constând atât în acte de incest, conduite pedofile și manifestându-se în mai multe forme (voyeurism, masturbare, sex oral, anal, genital etc.), abuzul sexual constituie una dintre cele mai dramatice probleme sociale în care sunt implicați mai mulți copii din lumea contemporană. Dacă ne referim numai la abuzul sexual comis în familie, copiii rămân, în continuare, „victimele stupidității sexuale ale adulților, iar familia continuă să fie marele furnizor de infracțiuni, cu precădere sexuale, care se desfășoară în cadrul general al maltratării populației infantile” (Rădulescu, 2008, 362).

Neglijarea reprezintă „eșecul unui părinte de a asigura condițiile necesare dezvoltării copilului – atunci când părintele se află în poziția de a face acest lucru – în unul sau mai multe din următorele domenii: sănătate, educație, dezvoltare emoținală, hrană, adăpost și condiții sigure de locuit” (Krug et al., 2002, apud Pirneci, 2012, 132).

O clasificare bine delimitată a acestui fenomen este cea realizată de Jannah Hurn Mather și Patricia Lager (2000, apud Moraru, 2013, 64) bazată pe principiile formulate de Alianța Bunăstării Copilului din America, în anul 1991: „neglijare fizică (igiena corporală și a mediului, condiții de locuire, lipsa îngrijirilor de sănătate sau a administrării tratamentului medical în caz de boală); neglijare ambientală (lipsa de siguranță a locurilor în care copilul își petrece timpul); neglijare emoțională (absența manifestării dragostei și a educării copilului, descrisă deseori ca „eșecul de a prospera”); neglijare educațională (absenteismul școlar, neînscrierea copilului într-o formă de învățământ, neasigurarea unei educații corespunzătoare pentru copiii cu nevoi speciale); neglijarea supravegherii (neacordarea supravegherii și atenției de care are nevoie în concordanță cu vârsta); neglijarea condițiilor de îngrijire ale copilului (lăsarea copilului sub supravegherea unei persoane care nu este eligibilă pentru a face acest lucru)”.

Potrivit Anei Muntean (2011, 129-128), copiii neglijați sunt ușor de recunoscut fiind caracterizați prin:„igienă precară- sunt murdari, au un miros datorită faptului că hainele le sunt murdare, uneori au pediculoză, scabie, pe care le iau din mediile frecventate, dar care evoluează căci părinții nu se interesează de ei; prin starea de sănătate – au un aer nefericit sunt bolnăvicioși și răciți adeseori, le curge nasul, poate au temperatură și nu au nici o îngrijire adecvată; frecvent au paraziți intestinali, nedepsitați căci părinții nu se preocupă pentru a le face analizele; prin nevoile primare nesatisfăcute: sunt flămânzi, nu au haine adecvate, obosiți și instabili, părinții nu se interesează dacă au mâncat sau nu și mai ales, ce au mâncat. […] nu se simt iubiți și valoroși; sunt lăsați să se descurce singuri cu nevoile lor; adesea le sunt lăsate sarcini ce depășesc vărsta lor, de exemplu, să îngrijească de frați mai mici, să câștige bani pentru ceilalți membri ai familiei; aceste aspecte sunt cunoscute sub denumirea de exploatare copilului. În primele 10 luni ale anului 2008, în România au fost identificați peste 3.000 de copii exploatați; nimeni nu le impune o oră când să fie acasă, sunt pe străzi până tărziu, adeseori când cresc fac parte din bande de tineri cu comportamente delicvente; nu frecventează cu asiduitate școala sau grădinița și nu își indeplinesc sarcinile academice; nimeni nu le controlează cercul de prieteni, petrecerea timpului, filmele ce le văd, materialele audiovizuale care le ajng pe mâini; adeseori trăiesc în medii cu o promiscuitate crescută”.

Astfel, refuzul sau neputința părinților de își îngriji în mod corespunzător copilul nu face altceva decât să pună în pericol viața copilului prin expunerea acestuia în situații de risc.

Consecințele violenței

dintre parteneri asupra copilului

Abuzarea de orice fel a copiilor reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă societatea de astăzi. Indiferent de gravitatea sau frecvența abuzului, copilului îi este afectată dezvoltarea emoțional-afectivă, dezvoltarea socială, dezvoltarea cognitivă și nu în ultimul rând dezvoltarea fizică. Chiar dacă victimă este altcineva din familie, iar copilul este doar martor, sau copilul este abuzat în mod direct, acesta este expus unor factori de risc care i-ar putea pune viața în pericol. Astfel, consecințele violenței dintre parteneri sunt numeroase și afectează toate planurile de dezvoltare ale unui copil.

În urma cercetărilor realizate la noi în țară, s-a descoperit faptul că „numărul estimat al copiilor expuși violenței domestice este de 300.000, mai mare decât cel înregistrat, de exemplu, în Austria (82.000), Finlada (61.000), Grecia (45.000), Spania (188.000) și mai scăzut decât cel înregistrat, de plidă, în Germania (1 milion) și Italia (între 385.000-1,1 milion). Estimarea numărului de copii martori ai violenței domestice s-a bazat pe rezultatele anchetelor efectuate în fiecare țară, cu privire la incidența cazurilor de violență la care este supusă femeia în familie. Specialiștii UNICEF au presupus că în proporție de 60%, copiii sunt martori ai acestor acte de agresiune conjugală” (Dâmboeanu, 2008, 241).

„Abuzul și neglijarea copilului au efecte pe termen lung, clar dovedite, asupra bolilor mentale ale adultului. Sunt însă tot mai multe dovezi că abuzul și neglijarea copilului au de asemenea efecte semnificative asupra tulburărilor fiziologice ale adultului, cum ar fi bolile coronariene ischimice, bolile hepatice și cancerul pulmonar, acestea fiind probabil mediate și prin comportamentele de risc pentru sănătate ale individului” (Kessler et al. 2008, apud Muntean, Munteanu, 2011, 109).

În plan emoțional afectiv, trăirile copilului martor sau direct abuzat sunt intense iar persoanele cu care interacționează cel mai mult sunt părinții. „Emoțiile ne pot spori capacitățile de rezolvare a problemelor, inteligența, dar în același timp ne pot bloca raționamentele și eficiența în rezolvarea problemelor. Emoțiile ce alcătuiesc suferința, inclusiv suferința fizică, ce se acompaniază întotdeauna cu suferința psihică, afectează intens funcționarea și dezvoltarea ființei uname” (ibidem). Astfel, copilul „este respins ca ființă, îi sunt ignorate trăirile pozitive sau negative, îi sunt impuse reguli stricte, a căror necesitate nu o înțelege, este izolat de ceilalți. El se confruntă cu grave probleme afective și supraviețuiește interiorizând imaginea oferită de păritele abuziv. Din repertoriul abuzului emoțional fac parte modalități diverse, ușor de identificat la copil: neîncredere, ostilitate, manifestări agresive, inhibiție socială, dificultăți de adaptare, incapacitate de a se juca sau de a se exprima prin joc […] timiditatea, neîncrederea, anxietatea, tendițele hetero- și autoagresive, inhibiția socială, dificultățile de comunicare” (Florian, Pușcaș, 2008, 388).

Astfel, copiii care cresc și se dezvoltă într-un mediu familial violent, prezintă de cele mai multe ori schmbări de comportament, sunt preduspunși problemelor fizice și au o creștere greoaie. „Ei trăiesc o frică de abandon, o anxietate mărită și diferite probleme emoționale și mintale. Dezvoltă neîncredere în sine, depresie, mai ales că au tendința de a observa viața colegilor mai fericiți. Ei au diferite probleme de comportament de tipul agresivității sau al pasivității la agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul, tulburări de control sfincterian, se bat cu alți copii, uneori au tendința de a se automutila, au comportamente defensive de tipul minciunii și al fugii de acasă. Au frecvente probleme cu școala datorită instabilității și incapacității de a se concentra, precum și unor inabilități sociale. Ca adolescenți, consumă alcool, droguri, au relații sexuale precoce și sarcini la vărste mici și o rată crescută a tentativelor de suicid” (Muntean, 2003, 151-152). De asemenea, tulburările de comportament pe care unii copii le au, sunt „manifestări de conduită care depășesc limita normalității la vârsta respectivă. Aceste abateri exprimă atitudinea structurată a copilului față de muncă, față de alte persoane, față de autoritate educativă, față de lucruri și chiar față de propria persoană” (Ciuhan, 2003, 105).

Din punct de vededere social, copilul va tinde să facă ce a vazut sau învățat acasă, astfel, „va învăța o singură regulă: să se ferească cu price preț de agresiuni. De asemenea, va învăța că cel mai tare din punct de vedere fizic învinge, iar cel mai slab trebuie să se supună. Copilul va înțelege că relațiile sociale se bazează pe raporturi de forță, de supunere a celui mai slab de către cel mai tare, iar mintea lui va fi tot mai preocupată de căutarea și găsirea tertipurilor pentru a scăpa din situație. Copilul nu va avea ocazia să cunoscă și să depindă abilitățile de comunicare, toleranța, afecțiunea, negocierea și compromisul. Propriile relații cu ceilalți, cu familia, cu colegii, le va baza pe strategii care au ca scop dominirea agresivă sau fuga de situație” (Muntean, 2003, 691).

De asemenea, copilul victimă a violenței dintre parteneri va tinde să evite interacțiunea cu cei din jur, simțindu-se incapabil de a stabili anumite relații sociale, dar pe de altă parte poate deveni o persoană agitată, cu un comportament ce iese în evidență, tocmai pentru a beneficia de atenția de care nu a avut parte în copilărie.

În urma violenței dintre parteneri, o altă latură a dezvoltării copilului este afectată, si anume, dezvoltarea cognitivă. Pentru unii copii, progresul lor intelectual întărzie să apară, nu își găsesc motivația de învăța, nu au putere de concentrare, procesul de asimilare a informațiilor este unui lent, sunt mai tot timpul puși pe gânduri și asta se datorează faptului că, acești copii din punct de vedere psihic, se află în trecut, unde erau martorii momentelor abuzive din familie. Pe de altă parte, sunt copii care din contră caută un refugiu în școală sau alte activități extrașcolare ce nu implică prezenta celorlați membrii ai familiei, tocmai pentru a evita cât mai mult contactul cu aceștia.

Factorii externi din viața unui copil, momentele dificile prin care acesta trece când creierul lui este în plină dezvoltare, accentuează „structura conexiunilor nervoase” (Pintrijel, 2013, 113). „Stresul, trauma și abuzul ce apar la vărstă fragedă pot altera atât structura, cât și funcționarea creierului uman prin schimbarea compoziției chimice specifice acestuia. Se pare că în timpul în care creierul se dezvoltă, apariția stresului stimulează reacții chimice determinate pentru o reorganizare neuronală a creierului” (Turliuc și Dănilă, 2009, apud Pintrijel, 2013, 113).

Astfel, neimplicarea părinților într-un mod cât mai adecvat în creșterea copilului și expunerea acestuia la experiențe abuzive nu face altceva decât să distrugă procesul de creștere și dezvoltare. „Imaginea sine, încrederea în ceilalți și în propriile forțe devin nesigure, fragile, tulburate de cele mai mici disfuncții care apar, copilul fiind incapabil să facă față unor situații care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile forțe și prin implicarea celorlalți” (Muntean, 2003, 693).

Un alt plan important care este afectat de expunerea copilului la violență este acela care vizează dezvolatarea fizică. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, consecințele violenței dintre parteneri asupra copilului sunt de ordin: „fizic (fracturi, arsuri, vânătai, dizabilitate); sexual (probleme la nivelul sistemului reproductiv, disfuncții sexuale, sarcini nedorite, boli transmise pe cale sexuală); psihologic și comportamental (abuz de alcool și de droguri, comportament violent, depresie/anxietate, hiperactivitate, stimă de sine scăzută, tulburări de hrană și somn, comportament suicidar și autorănire)” (Pirneci, 2012, 136).

Ana Muntean (2003, 695) consideră că acei copii care cresc într-un mediu familial violent, prezintă un comportament și o condiție fizică ușor de remarcat: „probleme fizice, boli inexplicabile, expunerea la accidente în casă și în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă; probleme emoționale și mentale: anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frică de răni și moarte; probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viața mai fericită a colegilor; probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fugă de acasă, sarcini la vărste mici, relații pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportament defensiv cu minciună; probleme școlare – neîncredere, eliminare, schimbări bruște în performanțele școlare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale; identificare cu eroi negativi”.

Sindromul de stres posttraumatic „apare în urma expunerii la un factor de stres extrem, care implică trăirea directă și personală a amenințării cu moartea sau a atentatului la integritatea corporală” (Braconnier, 2001, 201). Astfel, sindromul de stres postttraumatic este o „tulburare în care o întâmplare deosebit de stresantă are mai apoi ca rezultate simptome emoționale, printre care se numără retrăirea evenimentului traumatizant, lipsa reacției față de lumea exterioară, tendința de a tresări ușor și coșmarurile. […] Ratele sindromului de stres posttraumatic sunt alarmante, afectând adesea la început cel puțin o treime dintre copiii expuși. Un studiu recent a descoperit că aceste evenimente nu sunt puternic asociate cu debutul tulburărilor psihiatrice la copii. Cu toate acestea, dovezile sugerează că efectele pot dura până la vărsta adultă” (Harwood, Miller, Vasta, 2010, 533). Simptomele acestui sindrom pe care copiii le prezintă în urma expunerii la violență sunt: „probleme de reglare emoțională, comportamente impulsive și autodistructive, acuze somatice, trăirea unor emoțtii precum rușine, neajutorare sau disperare, izolare socială, ostilitate, o stare de permanentă alertă, senzație de amenințare, modificarea carcateristicilor personalității, relații sociale deteriorate, sentimentul de pericol permanent, simptome disociative” (Wilmshurst, 2007, apud Pirneci, 2012, 137).

Prin urmare, consecințele violenței dintre parteneri asupra copilului sunt numeroase și afectează dezvoltarea acestuia indiferent de gravitatea actelor de violență la care a fost martor supus. Cercetările au demonstrat faptul că „suferința copilului martor este mai profundă și are consecințe mai ample și mai de durată decât în cazurile în care copilul este victimă directă” (Catheline, Marcelli, 1999, apud Muntean, 2003, 152).

Suportul social formal acordat copilului abuzat

„Intervenția eficientă în cazul copilului victimă a abuzlui sau a neglijării necesită, timp, resurse umane și materiale, pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situația în care copilul este maltratat cât și a consecințelor care apar, la nivelul tuturor celor implicați, și care se reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului. Practicienii, cercetătării, oamenii legii, politicienii sunt de acord că intervenția trebuie să se facă în numele și pentru interesul suprem al copilului. Interesul superior al copilului este o sintagmă acceptată și utilizată adesea înainte de a fi pe deplin înțeleasă. Ea este conținută și promulgată prin documente și reglementări internaționale. În numele ei sunt formulate legi privind drepturile copilului.

Nevoile copilului sunt cunoscute mai întâi de către cerecetători și specialiști, aduse la cunoștința practicienilor și impuse prin legi, în gestul suprem la oricărui stat și a al lumii întregi de a-și proteja noile generații” (Muntean, 2001, 125-126).

Din informațiile anterioare, copiii abuzați sau martori ai violenței în familie sunt afectați din toate punctele de vedere și lucruri cel mai îngrijorător este numărul tot mai mare a copiilor ce au avut experiențe traumatizante. Conform Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității numărul copiilor victime ale abzuul sexual este în creștere. Astfel, „în 1998 numărul cazurilor înregistrate era de 379, în 1999 a crescut la 618, iar în 2002 au fost victime ale abzurilor fizice 295 copii și s-au semnalat 619 cazuri de abuz. Se apreciază că numărul cazurilor de abuz ce fac obiectul intervențiilor și investigațiilor de specialitate este mult mai mare. Conform unui studiu cu reprezintativitate la nivel național – 116 părinți și 1295 copii – privind incidența cazurilor de abuz asupra copilului, realizat de ANPCA, OMS și Banca Mondială, în anul 2000, situația se prezintă astfel: 18,4% dintre părinți declară că și-au abuzat fizic copiii, în comparație cu 24,2 % dintre copiii care au declarat că au fost abuzați; 42,2% dintre părinți au declarat că utilizează bătaia ca metodă educativă, în comparație cu 84% dintre copiii chestionați care au declarat că au fost bătuți. Referitor la alte forme de abuz, 25,6% dintre părinți au recunoscut că își expun copiii la diverse forme de abuz psihologic și 63,8% la agresiune verbală. În ceea ce privește abuzul sexual asupra copilului, un singur caz a fost recunoscut de părinți,; se înregistrează un procent de 9,1% în cazul sondajului realizat în rândul copiilor” (Alexandrescu și Nicolăescu, 2003, 51-52).

În urma acestor date statistice, un rol important pe care il au în viața, copiii, sunt persoanele care îi ajută să treacă peste evenimentele neplăcute din viața lor precum: psihologi, medici, asistenți sociali, consilieri, terapeuți etc. O astfel de persoană este psihologul. „Psihologul poate fi implicat atât în procesul de evaluare a abuzului. cât și în procesul terapeutic de recuperare a copilului care a suferit o formă de abuz. De asemenea, psihologul are un rol important în echipa multidisciplinară implicată în investigarea, evaluare și intervenția cazurilor de abuz asupra copilului. Intervenția acestuia este cerută în general de către asistentul social, meduc, profesor, avocat sau alți profesioniști implicați în asistarea unui caz de abuz sau neglijență” (Mighiu, 2008, 142).

De aceea este foarte important pentru copil, să interacționeze cu un specialist, deoarece „suportul social informal poate fi de cele mai multe ori deficitar sau insuficient pentru copiii victime ale abuzului, se poate sublinia nevoia puternică a unui suport social de natură formală în scopul reducerii consecințelor negative ale fenomenului” (Moraru, 2013, 75).

În ceea ce privește interveția în România, „pe lângă numărul insuficient al serviciilor specializate și al specialiștilor formați pentru intervenție, constatăm o mare eterogenitate în abordarea fenomenului de maltratare a copilului. Explicația acestei stări de fapt ține de o realitate cunoscută: atât oportunitățile de formare ale specialiștilor, cât și inițierea serviciilor existente la noi s-au făcut în general cu sprijinul și sub asuspiciile unor organizații din străinătate, cu formatori aduși din diferite țări, aparținând diferitelor școli și activând la rândul lor în diferite tipuri de servicii.

Există o remarcabilă varietate a denumirilor serviciilor: Centru de consiliere pentru copil și familie, Serviciul de consiliere mamă-copil, Serviciul pentru copilul în dificultate, Centrul de prevenire și intervenție în maltratarea copilului etc.

Cele mai cunoscute servicii create pentru a interveni în situații de maltratare a copilului aparțin organizațiilor: Fundația Internațională pentru Copil și Familie (FICF), Sinergii, Salvați Copiii și Artemis.

Centrul de consiliere și terapie pentru copil și familie, FICF, creat în anul 2000 activează cu un program special în cadrul programului de ”Formare de resurse umane pentru crearea unor centre pilot de prevenire a maltratării și îngrijire a copilor maltratați” pe care aceeși fundație îl desfășoară cu sprijinul Uniunii Europene în cadrul programului Leonardo da Vinci. Centrul funcționează cu o echipă multidisciplinară complexă.

Serviciul creat de organizația Artemis, la Cluj, are ca obiectiv intervenția în cazul tinerelor abuzate sexual. Dispune de o echipă multidisciplinară de intervenție și își propunea inițial să funcționeze cu o permanență care să asigure preluarea unor urgențe.

Organizația Salvați Copiii a creat în diverse orașe ale țării, cinci centre care desfășoară activități de prevenire și intervenție în situațiile de abuz și neglijarea a copiilor. Centrele de consiliere își propun să funcționeze ca servicii publice pentru copiii care au suferit o formă de abuz sau neglijare și care ai nevoie de recuperare psihomedicală și socială, tratament și intervenție, precum și prevenirea trasmiterii intergenerației a comportamentului abuziv” (Muntean, 2001, 128-129). De asemenea, Organizația Salvați Copiii a „creat șapte centre de consiliere pentru copil și familie la nivel național: București, Iași, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș, Reșița și Târgoviște. Centrele funcționează ca servicii publice specializate în acordarea de asistență psihologică, socială, juridică și medicală copiilor și tinerilor victime ale abuzului și neglijării, în mediul familial sau instituțional, precum și familiilor acestor copii și tineri. Intervenția efcientă în cazul copilului victimă a diferite tiputi de abuz necesită timp, resurse umane și materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situația în care se află copilul, cât și consecințele care apar la nivelul tuturor celor implicați și care se reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului. […] Echipele multidisciplinare din centrele de consiliere pentru copil și familie ale organizației sunt formate din psihologi, psihiatri, asistenți sociali și juriști. Specialiștii care alcătuiesc grupurile de suport se implică în identificare și inițierea verigilor absente din rețeaua serviciilor de intervenție, planificarea unei politici de îmbogățire a resurselor existente la nivelul comunității și participă la analizarea permanentă a eficienței cadrului legislativ. De asemenea, echipele asigură următoarele servicii: consiliere familială și juridică; programe de prevenire prin campanii de informare în școli, licee, centre de plasament; campanii de informare pentru părinți și profesori; elaborare de materiale informativ-educative; cursuri de formare a specialiștilor în domeniul abuzului.

În toate cazurile, evaluarea specialiștilor se adresează atât mijloacelor puse în practică, cât și rezumatelor obținute și aceasta, la toate nivelurile de soluționare a problemei abuzului: diagnostic, proiect terapeutic, prevenire. Toate aceste laturi ale intervenției sunt armonizate printr-o continuă comunicare a membrilor echipei în spiritul respectului profesional mutual, în beneficiul copilului victimă a abuzului, al familiei și al întregii comunități” (Alexandrescu și Nicolăescu, 2003, 55).

Un alt aspect foarte important care „lucrează” în interesul suprem al copilului este reprezentat de cadrul legislativ. Conform articolului 90 din Legea 272/2004, „sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sau sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului atât în familie cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor.

De asemenea, Articolul 185 din Codul Penal prevede faptul că lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsește cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu zile amendă. Faptele săvărșite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare de la șase luni la un an sau cu zile-amendă.

Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsește cu închisoare de la șase luni la un an sau cu zile-amendă. Faptele săvârșite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare strictă de la un an la doi ani sau cu zile-amendă” (Salvați Copiii, 2005, 205).

Un rol împortant în protecția copilului abuzat sau martor al abuzului îl au instituții precum: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Comisia pentru protecția copilului, Serviciile publice de asistență socială, Oficiul Român pentru Adopții, Biroul directorului executiv al Grupului la nivel înalt în domeniul protecției și îngrijirii copilului etc., ce ajută la „dezvoltarea rețelei serviciilor sociale comunitare pentru copil și familie și susținerea familiilor aflate în criză” (Alexandru, 2008, 137).

Astfel, specialiștii certificați de autoritățile publice pentru „instrumentarea cazurilor de violență în familie vor avea următoarele atribuții: monitorizarea cazurilor de violență în familie din sectorul sau unitatea teritorială deservită; culegerea informațiilor asupra acestora; întocmirea unei evidențe separate; asigurarea accesului la informații la cererea organelor judiciare și a părților sau reprezentanților acestora; informarea și sprijinirea lucrătorilor poliției care în cadrul activității lor specifice întâlnesc situații de violență în familie; identificarea situațiilor de risc pentru părțile implicate în conflict și îndrumarea acestora spre servicii de specialitate; colaborarea cu instituții locale de protecție a copilului și raportarea cazurilor, în conformitate cu legislația în vigoare; îndrumarea părților aflate în conflict în vederea medierii; solicitarea de informații cu privire la rezultatul medierii; instrumentarea cazului împreună cu asistentul familial.

În cazul comiterii actelor de violență în familie, organele de poliție intervin la sesizarea victimei, a altui membru de familie, a unei autorități sau din oficiu” (Salvați Copiii, 2005, 209) .

3.1. Stabilirea problemei sociale

Prin problemă socială înțelegem „o condiție socială care are cauze și consecințe indezirabile pentru societate și, care, prin îngrijorările pe care le provoacă, determină soluții din partea comunității”. Astfel, probleme sociale sunt „evenimente sau situații sociale, apreciate de către public sau de către experți ca fiind neobișnuite sau intolerabile, deoarece reprezintă discrepanțe sau decalaje între realitatea perzentă și normele sau valorile sociale” (Rădulescu, 2004, 176).

O altă definiție a problemei sociale este dată de J. E. Farley (1992 apud Dan, 2002, 667) care consideră că problema socială se caracterizează prin trei elemente: „este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăți; este cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a societății; afectează sau se presupune că poate afecta un număr mare de persoane”. Pentru a înțelege mai bine ceeea ce presupune problema socială, se are în vedere următoarele etape: „sesizarea faptelor care ne indică existența unei probleme; definirea problemei prin prisma teoriilor sociologice, psihologice, economice etc aplicabile domeniului de manifestare a problemei.; surprinderea modului cum este percepută de către populație, specialiști și de victimele problemei; identificarea principalelor populații afectate de problemă; cercetarea cauzelor care au generat problema și a efectelor pe care le are nerezolvarea ei atât asupra populațiilor afectate, cât și aspura sistemului social și al comunității; trasarea principalelor variabile ale problemei” (Cojocaru, 2002, 345).

De asemenea, un alt aspect important în definirea problemei sociale este reprezentat de valori. Potrivit lui J.E. Farley (1992 apud Dan, 2002, 667) „o valoare este credință personală despre ceea ce este bun sau drept sau greșit. Pentru că ea este mai degrabă o referință personală decât o ilustrare a realității, nu este deloc simplu de probat dacă o valoare este îndreptășită sau neîndreptățită și nu există modalitate științifică pentru a dovedi că unele valori sunt adevărate, iar altele false. Este foarte important care valori contează”. Astfel, conform lui Merton și Nisbet (1971 apud Buzducea, 2005, 71) problema socială reprezintă o „discrepanță semnificativă între normele sociale și realitatea socială de fapt. În aceeaași pespectivă putem încadra și definiția lui Fuller și Meyers conform căreia, problema socială reprezintă o situație considerată de către un număr mare de indivizi a fi o deviație de la normele pe care le respectă”.

Societatea afectată de probleme precum analfabetismul, șomajul, sărăcia etc. conștientizează că „o problemă socială nu există decât atunci când existența ei este recunoscută de comunitate. Înțelegerea problemei sociale obligă la înțelegerea contextului cultural și societal în care a apărut, la determinarea cauzelor necesare, suficiente și coparticipante ale problemei” (Cojocaru, 2002, 345). Astfel, principalele probleme sociale au caracteristici comune și nu mai trebuie tratate separat și dintr-un punct de vedere comun. „Problemele sociale determinate de dezorganizarea familiei sau de violența familială, de exemplu, interesează, în aceeași măsură, socilogia familiei, socilogia tineretului, sociologia generașiilor, socilogia delincvenței, sociologia medicinei, asistența socială etc.” (Rădulescu, 2010, 187).

Cauzele problemelor sociale sunt numeroase și apar ca urmarea unor schimbări sociale sau de tranziție „de la un sistem social la alt sistem social”. Regulile pe care se bazau înainte nu mai sunt valabile, „nu mai au un caracter unitar, stare de natură a dezorienta indivizii și institușiile sociale. Asemenea perioade sunt cele mai favorabile pentru proliferarea unor subculturi sau contraculturi, ale unor norme, valori și stiluri de viață deviante sau marginale, implicit pentru aparinția și generalizarea unor probleme sociale” (Rădulescu, 2004, 177). Acest fenomen poate fi explicat și prin prisma teoriei generale a sistemelor, fondată de Ludwig von Bertalanffy (apud Rujoiu, 2010, 243) care afirmă că „orice sistem este alcătuit din elemente care nu își pot îndeplini separat funcțiile”. În contextul manifestării violenței în familie, Murry A. Straus (1978 apud Rujoiu, 2010, 243-244) explică faptul că „sistemul este fundamentat pe acei factori și acele procese care generează apariția unor conflicte ce nu pot fi evitate în interiorul unui sistem cum este cel al familiei. Acest sistem este influențat, într-o măsură considerabilă, de nivelurile de violență pe care societate le promovează, ceea ce are ca efecte directe asupra modelului de socializare specific familiei”. Astfel, sistemul include majoritatea regulilor prin care se promovează violența, formându-se un „lanț trofic” ce permite tolerarea violenței indiferent de forma prin care se manifestă (Ibidem).

Violența dintre parteneri „nu poate fi abordată separat de contextul economic, social politic și cultural educativ în care acestea apar și se dezvoltă, astfel încât convulsiile vieții economice și sociale ca și carențele educative au o contribuție importantă la apariția acestui gen de violență” (Voinea, 2005, 196). Într-o familie în care violența dintre parteneri se manifestă în mod frecvent iar copilul este martorul acestor episoade, consecințele privind dezvoltarea biopsihosocială a acestuia sunt în mare parte negative. Copiii ce provin din familii violente au tendița de a se dezvolta mai greu din punct de vedere fizic, prezintă anumite boli, au o creștere mai lentă, au o stimă de sine mai scăzută, intră ușor în depresii, prin observarea vieții fericite a celorlalți colegi. Unii dintre ei, pe măsură ce cresc, devin mai agresivi, încearcă gesturi duse la extrem, precum automutilarea, se ascund de părinți prin munciuni și fuga de acasă. De asemenea, mulți au probleme în ceea ce privește performața școlară, incapacitatea de a se concentra fiind foarte frecventă. Cei care sunt adolescenți se confruntă cu probleme privind consumul de droguri, alcool, întrețin relații sexuale la vârse fragede și este prezentă o rată de suicid crescută (Idem, 198). „Tensiunile intrafamiliale și lipsa atașamentului între membrii familiei determină pierderea noțiunii de sprijin din partea familiei, neintegrare socială, compensație prin violență, abandon școlar, izolare socială, delincvență” (Buzducea, 1999, 37).

Potrivit unei Cercetări Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, în 2003, privind „identificarea și analiza tipurilor de violență în familie pentru 12 luni, au rezultat că mai mult de 340.000 de copii (0-14 ani) au asistat în mod frecvent la scene de violență fizică între prinți și mai mult de 370.000 de copii (0-14 ani) au asistat la insulte și injurii frecvente între părinți sau între adulți în gospodărie. În comparație cu datele existente la nivelul Uniunii Europene, populația din România este semnificativ mai îngăduitoare față de violența în familie, cu toate formele acesteia”.

Comparând cele două Rapoarte Naționale privind Sănătatea Reproducerii, realizate în 1999 și 2004, „26% dintre femei au declarat, în 1999, că au fost martore ale abuzului între părinți în copilărie, pe când în 2004 doar 20% dintre femei au fost martore ale abuzului dintre parteneri, ceea ce reprezintă o scădere semnificativă statistic. În 2004, femeile din mediul rural au fost în măsură mai mare martore ale abuzurilor în familie decât femeile din mediul urban: 24% față de 17%. Femeile cu nivel de instruire primar și secundar inferior (24%) au fost mai expuse actelor de violență dintre părinți decât femeile cu nivel de instruire post-secundar (13%). În ceea ce îi privește pe bărbați, în 1999, 26% au declarat că au fosr martori ai abuzurilor între părinți , pe când în 2004, 23% dintre respondenți au fost martorii violenței dintre parteneri. Bărbații din mediul rural au fost în măsură mai mare (27%) expuși unor astfel de evenimente, pe când în mediul urban, 20%. Bărbații care nu au finalizat studiile secundare au fost în măsură mai mare expuși actelor de violență între părinți, 27% decât cei cu nivel de instruire post-secundar (12%)”. În astfel de situații, nivelul de educație, suportul financiar, status-ul social sunt elemente importante în menținerea armoniei în familie. Relațiile dintre cei doi parteneri sunt foarte importante atunci când intervine creșterea și educarea unui copil. Evoluția relației dintre părinți este văzută de unii autori ca „o posibilă amenințare a capacității de creștere a copiilor, dar și a potențialului familiei de a le oferi confort afectiv și emoțional membrilor săi” (Popeone, 1993 apud Cojocaru, 2008, 51).

Conform unor cercetări realizate de UNICEF în 2006 (apud Dâmboeanu, 2008, 241) în India se înregistrează cel mai mare număr de copii martori ai violenței dintre părinți, și anume 27,1 și 69 de milioane de copii. În România numărul estimativ este de „300 000, mai mare decât cel înregistrat, de exemplu în Austria (82 000), Finlanda (61 000), Grecia (45 000), Spania (188 000)”.

Prin urmare, un rol important în prevenirea, combaterea și stoparea acestui fenomen îl au seriile de programe și organizații înființate. Promovarea programelor de acest gen au consecințe pozitive în schimbările sociale, a protecției copilului, informațiile privind drepturile copilului, programele educaționale, sunt mult mai accesbile atât pentru copii, cât și pentru părinți.

3.2 Universul studiului și metodologia aplicată

Grupul țintă este reprezentat de copiii cu vârsta între 5 și 18 ani care sunt martori ai violenței dintre parteneri. Universul studiul este alcătuit din cinci subiecți, iar cazurile aparțin Fundației Sensiblu, aceasta reprezentând și locul în care am făcut practică în primul semestru al anul trei de facultate. Fundația a fost înființată în anul 2002 și este „divizia de responsabilitate socială a A&DPharma, un liant între companie, comunitate si mediul non-guvernamental. Încă de la începutul activității sale, fundația s-a implicat în susținerea femeilor și copiilor, victime ale violenței domestice, prin programul Casa Blu. Are ca scop creșterea calității vieții diferitelor categorii de persoane aflate într-o stare de nevoie – copii, persoane vârstnice, persoane cu handicap, persoane dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanțe toxice, familii monoparentale, persoane afectate de violență în familie, persoane infectate sau bolnave HIV/SIDA, fără venituri sau cu venituri mici etc., promovarea unor servicii de calitate în domeniul asistenței sociale și participarea activă la dezvoltarea serviciilor sociale”. În procesul de studiere și analizare a documentelor a fost asigurată confidențialitate datelor.

3.3 Operaționalizarea conceptelor:

Violența în familie

Comportament agresiv

Forme de manifestare ale abzului în familie

Relație traumatică

Învățare socială

Neajutorare socială

Sindromul copilului abuzat

Sindromul Stockholm

Sindromul de stres-posttraumatic

Socializare în funcție de gen

Suport social formal

3.4 Obiectivele cercetării:

Identificarea efectelor violeței dintre parteneri asupra dezvoltării copilului.

Formele de violență la care sunt supuși copiii în momentul violenței dintre parteneri.

3.5 Ipotezele cercetării :

Cu cât copiii trăiesc într-un mediu familial violent, cu atât există riscul ca ei să manifeste un comportament agresiv cu cei din jur.

Copiii care sunt victime colaterale ale violenței exercitate între părinți sunt afectați din punct de vedere biopsihosocial

3.6 Prezentarea și analiza studiilor de caz

Cazul 1

Descrierea cazului

I.G. în vârstă de 31 de ani este căstătorită cu I.N în vârstă de 53 de ani și locuiesc în București. Sunt căsătoriți din 2002 și împreună au doui copii, I.K. (9 ani) și I.A. (5 ani). I.G.a lucrat ca și contabil la primărie însă după casatorie a ținut gestiunea la firma soțului. După primul copil, I.N. i-a interzis să mai lucreze. I.N. are dublă cetățenie, română și siriană și se ocupă cu vânzarea de mașini România-Siria. Acesta mai are doi copii, o fată (16 ani) și un băiat (19 ani), dintr-o căsătorie anterioară. După divorț copiii au fost luați de către tată și duși în Siria. Incidentele dintre parteneri au început când el a vrut să o oblige să avorteze primul copil, susținând că nu este al lui. De atunci, I.G a primit câte o palmă, un pumn, îi dădea 20-30 de lei pentru câteva zile să supraviețuiască cu cele două fete, nu aveau voie să iasă din casă fără acordului lui.Fata în vârtsă de 9 ani este la școală și învâțătoarea i-a declarat mamei că se sperie ușor. Fetița de 5 ani este la grădiniță și din spusele doamnei educatoare, I.K. dintre toți colegii este retrasă și preferă să se joace singură. Cele două fete nu au fost abuzate fizic pentru că la fiecare tentativă a intervenit mama, însă au fost martore la majoritatea incidentelor. Tatăl are un limbaj vulgar atât față de mamă cât și față de fete, adresându-se cu apelative precum „smiorcăitelor”, „urâtelor”, „leneșelor” etc. Ceea ce a determinat-o să apeleze la serviciile fundației a fost acela când după luarea cetățeniei, soțul a bătut-o cu pumnii și cureaua și le-a amenințat pe fete cu moartea. După acest incident I.G. a luat fetele și au plecat la o mătușă..

Identificare nevoi: din punct de vedere al nevoilor fiziologice, cele două fetițe au nevoie de o îmrăcăminte și alimentație corespunzătoare. De asemenea, au nevoie și de o locuință stabilă. În ceea ce privește nevoile emoțional-afective, copiii au nevoie de suportul mamei, sprijin moral, susținere și recâștigarea încrederii în forțele proprii pentru fata cea mare deoarece se sperie foarte ușor, pentru cea mică creșterea stimei de sine, nevoia de integrare în grup deoarece a devenit introverită si preferă să stea într-un loc retras decât să comunice cu ceilalți de colegi. Nevoile economico-financiare sunt prezente în cazul de față și este nevoie de suport material având în vedere că mama fetelor nu lucrează.

Identificare probleme:-obligarea partenerei să avorteze primul copil;

-exercitarea forței fizice de față cu cele două fete;

-adresarea de apelative injurioase atât mamei cât și fetelor;

-tentativa de a abuza fizic fetele;

-interzicerea soției de a mai lucra și limitarea la 20-30 de lei pentru câteva zile pentru a supraviețui;

-permiterea iesirii din casă doar cu acordul soțului;

-amenințarea fetelor cu moartea;

Identificare obiective: a) pe termen scurt:-evaluare psihologică pentru cele două fete pentru a vedea din ce puncte de vedere sunt afectate în urma asistării scenelor de violență dintre părinți

-control medical pentru a stabili eventuale dereglări ale organismului în urma alimentației necorespunzătoare;

b) pe termen lung: – consiliere pentru ambele fete; pentru fata cea mare de a depăși stare de teamă în care se află în prezența tatălui și pentru cea mică în vederea creșterii stimei de sine și a faptului că nu reușește să se integreze cu ceilalți colegi;

-implicarea în diferite activități extrașcolare care să determinte socializare și lucrul în echipă.

Plan de intervenție:

În ceea ce privește cazul doamnei celor doi copii și a mamei lor, asistentul social ar trebui să se țină cont de princiile și valorile care o caracterizează, de mediu din care vine iar probeleme cu care se confruntă sa fie considerate unice. Pentru o mai bună soluționare a acestui caz sunt necesare aplicarea unor teorii specifice asistenței sociale, precum: teoria rezolvării de probleme, teoria rezolvării de probleme și teoria intervenției în criză. Prima dintre teorii, teoria rezolvării de probleme, are în vedere schimbarea situației în care se află copiii împreună cu mama lor. Pentru a fi eficentă această teorie este sunt necesare parcurgerea a trei faze: get ready, get set și go. Prima etapă presupune pregătirea asistentului social în rezolvarea acestui caz, cea de-a doua etapă se referă la valorile pe care trebuie să se plieze cazul și nu în ultimul rând, a treia etapă include planul de rezolvare al problemelor. De asemenea, intervenția bazată pe teoria rezolvării de probleme presupune trei etape: etapa de contact, etapa contractului, etapa acțiunii. În etapa de contact, asistentul social discută cu doamna I.G. identificarea problemelor (punctul de vedere al copiilor dar și al mamei lor, dar și a celorlalte persoane implicate, inclusiv cel al asistentului social cu privire la problema dezbătută ), stabilirea scopului ( obiectivele pe termen scurt, mediu și lung; ce anume trebuie să conștientizeze beneficiarul și care sunt resursele disponibile) și angajamentul fie verbal sau scris. Cea de-a doua etapă, etapa contractului, cuprinde o evaluare cât mai sistematică a situației, în care se va discuta ce anume contribuie la crearea și menținerea problemei, ce care sunt resursele de care dispun cei doi copii si mama lor și cum pot fi gestionate toate informațiile pentru a duce la rezolvarea problemei. Tot în această etapă se stabilește și un plan ce ar trebui să conțină scopurile realizabile, metodele și tehnicile de intervenție și activitățile prin care se va lucra cu cei doi copii. Ultima etapă presupune implementarea planului stabilit în cea de-a doua etapă. Scopul și activitățile stabilite ar trebui să fie în concordanță cu intervențiile ce vor fi pe parcursul procesului de rezolvare a problemei iar activitățile propuse ar trebui să fie îndeplinite. Finalizarea intervenției va avea în vedere tot ceea ce s-a realizat și ceea ce nu s-a realizat, strategiile pentru susținerea obiectivelor pe termen lung și încheierea relației cu beneficiarul. Un ultim subpunct al etapei acțiunii ce trebuie atins este cel de evaluare finală, în care se va verifica dacă scopurile au fost realizate și ce metode au dus la rezolvarea problemei cu care se confruntă cei doi copii. O altă teorie valabilă în cazul de față este teoria intervenției în criză, ce presupune o intervenție rapidă și de scurtă durată atât pentru cei doi copii, cât și pentru mama lor. Pentru un rezultat cât mai bun într-un timp cât mai scurt este necesară implicarea unei echipe multidisciplinară, asistent social, psiholog care se va ocupa de evaluarea și consiliere psihologica atât a mamei cât și a copilului, medici care vor analiza starea de sănătate a celor trei, având în vedere că alimentația lor nu a fost una tocmai corespunzătoare, juriști pentru a stabili detalii pentru un eventual divorț etc. Această teorie cuprinde trei faze: stadiul de impact, stadiul de retragere și ajustare și adaptare. În primul stadiu, cel de impact, apar evenimente neașteptate, în cazul de față obligarea soției de a avorta primul copil, ceea ce a dus și la trasmiterea unor efecte negative atât în plan psihic, cât și în plan rațional. Perioada sarcinii este una delicată pentru mamă și copil, astfel că pentru o bună dezvoltare a fătului, mamă pe perioada celor nouă luni de zile nu trebuie să treacă prin evenimente șocante care i-ar putea punea viața în pericol atât a ei, cât și a fătului. Astfel, stare aceasta pe care o are fata cea mare, de a se speria foarte ușor, ar putea fi explicată și prin șocul pe care l-a avut mama atunci când a fost însărcinată cu ea. După care s-au adăugat și scenele de violență dintre părinți la care a fost martoră. Cel de-al doilea stadiu, cel de retragere presupun mijloace de depășire a crize dar care de cele mai multe ori eșuează. În ultima fază, de ajustare și adaptare, se încearcă o acceptare a situației și o adaptare astfel încât cel implicat nu mai este atât de tare afectat. Pentru a interveni într-o astfel de situație se urmăresc șapte etape: se va stabili relația cu cei doi copii și mama lor; se va evalua de către asistentul social complexitatea crizei; se va idetinficate problemele cu care cele două fete se confruntă (prezența în mod repetat în momentul certurilor și discuțiilor dintre părinți, tentativa de abuz fizic asupra celor două fete, amenințarea fetelor cu moartea etc.) și a momentelor când s-au declanșat; analizarea sentimetelor celor două fete față de tată și oferirea suportului emoțional de care au nevoie prin mama, bunici, invătători, educatori și alte persoane apropiate lor; valorificarea altor posibile alternative; elaborarea unui plan de acțiune specific vârstei celor două fete dar și mamei lor; și nu în ultimul rând dezvoltarea capacității de a acționa eficient și în alte situații de criză. Astfel, în acest caz se va interveni în cel mai scurt timp, cu ajutorul asistentului social care are un rol activ în soluționarea cazului. Atât fetele cât și mama lor vor fi încurajate să-și exprime sentimentele față de tatăl lor, respectiv soț, față de situația în care se află, atât într-un mediu extern, grădiniță, școală, dar și față de alte rude; chiar dacă va fi greu pentru cele două fete, vor fi încurajate să-și exprime sentimentele și trăirile din momentele în care cele două au fost martore violenței dintre părinți. Cele trei beneficiare vor primit suport psihosocial astfel încât exprimarea trăirilor să fie cât mai productivă.

Un alt punct de vedere ce poate duce la soluționarea acestui caz este cel al teoriilor specifice culturii violenței. În cazul celor două fetițe și a mamei lor, se aplică teoria resursei prin prisma faptului că dintre cei doi parteneri, soțul aduce toate resursele financiare în casă, doamna I.G. fiind obligată de către acesta să nu lucreze. Acest lucru îi conferă superioritate și posibilitatea de a gestiona resursele după bunul plac. Limitarea resurselor financiare pentru trei persoane, mai mult de o două- trei zile, îi permite domnului I.N. să le abuzeze atât economic, cât și psihologic datorită faptului că el este cel care deține putere și toate cele trei beneficiare sunt la mâna lui. O altă teorie care are aplicabilitate în cazul de față este teoria generală a sistemelor deoarece comportamnetul agresiv al domnului I.N. afectează întreg sistemul familial. Prezența copiilor în momentul violențelor dintre cei doi părinți, interzicerea mamei de a lucra astfel încât doar soțul deține puterea financiară în casă, interzicerea fetelor și a mamei de a părăsi casa fără acordul tatălui, strigarea fetelor prin apelative precum „smiorcăitelor”, „urâtelor”, „leneșelor” și amenințarea acestora cu moartea, duc la interiorizarea trăirilor și sentimetelor, astfel încât cele două fete pe parcusul vieții pot dezvolta o rezistență la comportamentul agresiv al tătălui lor, transmițându-le și lor același tip de comportament. De aceea fetița cea mică, spre deosebire de ceilalți colegi preferă sa stea și să se joace singură, încercând să nu intre foarte mult cu ceilalți în contact. De asemenea, acestă teorie explică și de ce doamna I.G. a rămas în relația abuzivă, rolul ei în familie fiind unul de subordonare, atât prin prisma aspectului financiar cât și prin cel social..

Cazul 2

Descrierea cazului

C.M. are 46 de ani și este căsătorită cu C.P în vârstă de 51 de ani din 2008. Împreună locuiesc în București și au un băiat, C.A. în vârstă de 5 ani. C.M este de ocupație analist referent iar C.P. medic anestezist. Discuțiile dintre cei doi au existat și înainte de căsătorie. Pe parcursul căsătoriei, soția a fost acuzată că întreține relații extraconjugale, în repetate rânduri, a tras-o de păr, a strâns-o de gât, i-a fost interzis să se ducă singură cu copilul la părinții materni fără el. C.A este la grădiniță și în urma discuțiilor dintre mamă și educatoare,a aflat că băiatul este timid cu ceilalți colegi și îi este foarte greu să se exprime. În relația tatălui cu copilul, a existat o situație când a vrut să-l strângă de gât insă mama a intervenit. Se joacă violent cu copilul prin îmbrănceli, loviri și „bătăi în joacă”. Adesea îi vorbește urât și „chiar l-a făcut dobitoc”. În marea majoritate a incidnetelor, C.A. este prezent intervenind prin plânsete și țipete. În martie 2014 C.P. a depus actele de divort. După o săptămână, soția a fost nevoită să scoată certificat medico-legal în urma forței fizice exercitate asupra acesteia. Acesta a fost și momentul în care a decis să apeleze la serviciile unui centru specializat.

Identificare nevoi: în ceea ce privește nevoile fiziologice atât mama cât și copilul au nevoie de o locuință temporară până la finalizarea divorțului și una stabilă după terminarea acestuia. Din punct de vedere emoțional afectiv, C.A. are nevoie de afiliere, înțelegere, iubire și protecție din partea mamei; creșterea stimei de sine deoarece la gradiniță este timid și are duficulătăți în exprimare.

Identificare probleme:-interzicerea mamei de a se duce cu copilul în vizită la bunici;

-exercitarea forței fizice în prezența băiatului;

-încercarea de a-l strânge de gât pe copil;

-desfășurarea jocurilor violente dintre tată și copil;

-jigniri la adresa copilului;

-întocmirea certificatului medico-legal în urma ultimului act de violență săvârșit asupra soției;

-intervenția copilului în certurile dintre parteneri prin plans și țipete;

-comunicare deficitară între parteneri

Identificare obiective: a) pe termen scurt:- un domiciliu în care mama poate să stea împreună cu copilul pentru a evita eventualele conflicte cu soțul;

-evaluare psihologică pentru a stabili identificarea formelor și efectelor de violență la care a fost expus copilul;

b) pe termen lung:- consiliere psihologică pentru a stimula creșterea stimei de sine și a-și recăpăta încrederea în sine.

-activități și jocuri educative și recomandate vârstei copilului, ce implică socializarea, lucrul în echipă și dezvoltarea capacităților de comunicare și exprimare;

Plan de intervenție:

Valorile și principiile de care un asistent social trebuie să țină cont, sunt primordiale în soluționarea cazului. Confidențialitate, libertatea de a alege, transparența și acordarea serviciilor sociale, obiectivitatea, imparțialitatea, eficiența și eficacitate sunt abosolut necesare rezolvării cazului. În astfel de situații de criză, asistentul social alături de restul echipei multidisciplinare, este un suport moral, social pe care beneficiarul se bazează în vederea soluționării problemei. Teoria intervenției în criză are aplicabilitate în cazul de față prin prisma faptului este necesară o intervenție de scurtă durată și rapidă, prin care doamna C.M. si copilul acesteia, C.A. sunt încurajați în a-și exprima sentimentele și trăirile cu privire la problemele pe care le întâmpină. Depunerea actelor de divorț și abuzul fizic excesiv aplicat soției în urma căreia și-a scos certificat medico-legal și tentativa de a-l strange de gât pe C.A., duce la tulburarea emoțională a doamnei C.M. și efectiv a pierderii controlului situației în care se află. Cu ajutorul echipei multidisciplinare se va interveni atât pentru copil, cât și pentru mamă. Copilul fiind la o vârtsă destul de mică trebuie evaluat psihologic și văzut în ce măsură a fost afectat de scenele de violență la care a fost martor și cu ce efecte se confruntă, mai ales că la grădinită educatoarea a sesizat că este timid cu ceilalți colegi și are probleme de exprimare. Copilul trebuie ajutat să-și exprime sentimentele atât față de mamă cât și față de tată. Urmărind cele trei fazeale crizei, în stadiul de impact evenimentele neașteptate, în cazul de față intentarea divorțului dintre cei doi parteneri, a dus la o oarecare confuzie și dezorientare pentru ambii părinți. Stadiul de retragere are în vedere mecanismele folosite în depășirea crizei, dar care în mare parte eșuează. Ultima fază, denumită și faza de ajustare și adaptare, presupune acceptarea situției în care se află beneficairul. Cele șapte stadii ale intervenției în criză sunt un bun element în găsirea unei soluții cât mai rapid. Astfel, se va stabili o relație de la început între asistentul social și doamna C.M. dar si copilul acesteia; se va evalua criza prin care cei doi beneficiari trec; se identifică problemele majore precum interzicerea mamei de a se duce cu copilul în vizită la bunici; exercitarea forței fizice în prezența băiatului; întocmirea certificatului medico-legal în urma actelor de violență asupra soției, încercarea de a-l strânge de gât pe copil etc,; analizarea sentimentelor pe care soția și copilul le manifestă față de soț respectiv tată; se vor cercetarea posibilelor alternative; se va implementa unui plan de acțiune pentru copil dar și pentru mamă și se va încerca dezvoltarea abilităților de a lucra și în alte situații de criză și pe viitor. Datorită vârstei destul de mici a copilului, procesul de exprimare a sentimentelor va fi unul susținut atât de echipa de specialiști cât și de membrii familiei și a comunității în care trăiește. Intreseul mamei este de a-și proteja copilul dar și pe ea ceea ce determină o intervenție cât mai rapidă a tuturor celor implicați. O altă teorie care se aplică în acest caz este cea a rezolvării de probleme, tocmai din dorința de schimbare și confort psihologic. Rezolvarea cazului prin prisma acestei teorii presupune și parcurgerea a trei etape esențiale: etapa de contact, etapa contractului și etapa acțiunii. În etapa de contact, asistentului identifică problema cu care se confruntă doamna C.A. dar și mama acestuia chiar exprima punctului de vedere al celor doi dar și prin ceilalți membrii implicați. Tot în această etapă se va stabili scopul care va fi pe termen scurt, mediu și lung astfel încât să se știe ce anume trebuie să realizeze și să înțelegă copilul și mama lui și de ce resurse dispun cei doi. De asemenea, asistentul social va avea grijă încheierea unui angajament fie verbal, fie scris prin care se va clarifica resursele de care dispune instituția și responsabilitățile asistentului social dar și a celor doi beneficiari. În cea de-a doua etapă, se va avea în vedere evaluarea sistemică a situației prin care trec cei doi. Se vor identifica resursele mamei, ce factori a determinat la apariția problemei dar și la menținerea ei și cum ce principii ale asistenței sociale pot fi aplicate în cazul de față. Stabilirea unui plan de acțiune este următorul pas, prin care sunt elaborate metode și tehnici de intervenție pentru copilul de cinci ani dar și pentru mama sa și se vor stabili activitățile specifice centrare pe îmbunătățirea situației. Prin prognoză, asistentul social va identifica posibilele obstacole cu care se poate confrunta de-a lungul perioadei de intervenție. Nesinceritatatea doamnei C.M., lipsa de cooperare din partea copilului, pierderea interesului în vederea găsirii unei soluții, sunt elemente ce duc la o îngreunare a procesului de rezolvare a cazului. În ultima etapă, se implementează cazul propus în cea de-a doua etapă. Stabilirea resurselor și desfășurarea activităților sunt elemente caracteristice planului. Tot în această etapă are loc și finalizarea intervenției în care se discută ce s-a realizat și ce nu s-a putut realiza, strategiile pentru susținerea obiectivelor pe termen lung și încheierea relației cu beneficiarul.

Din punct de vedere al teoriilor specifice culturii violenței, în acest caz putem dezvolta teoria generală a sistemelor, teoria puterii mariale si cea a relației traumatice. Teoria generală a sistemelor se aplică în cazul de față prin comportamentul agresiv pe care domnul C.M. îl are față de soție și copil, afectând astfel, bunăstarea întregii familii. Prezența copilului în fața actelor de violență duce la dezvoltarea unei bariere împotriva lor, încât preferă să se închidă într-o lume a lui, să nu-și mai exteriorizeze sentimentele și trăirile astfel încât, în timp poate tolera acest gen de comportament. De asemenea, în ciuda acuzațiilor și jignirilor care i-au fost adresat, a amenințărilor și bătăilor care i-au fost administrate, doamna C.M. nu a părăsit relația abuzivă și a ales să tolereze comportamentul agresiv al soțului. O a doua teorie care se poate aplica în cazul de față este este cea a puterii maritale. O explicație în ceea ce privește decizia de a nu părăsi relația și a sta alături de abuzator o poate constitui faptul că partenerul și-a asumat un superior în familie, cu toate că din punct de vedere financiar resursele sunt aduse în mod egal. Astfel, pe baza problemelor de comunicare existene în cuplu, domnul C.P. și-a impus autoritatea prin forță fizică aplicată, amenințări, injurii, abuz social astfel încât, din punct de vedere psihologic, partenerul era singurul sprijin emoțional de care putea beneficia. De asemenea, și în relația copil – tată, modul prin care acesta realaționează nu conferă liniște, încredere, siguranță ci din contră este unul agresiv și necorespunzător vârstei la care este copilul. Și acest lucru se vede în comportamnetul pe care îl are la grădiniță, este timid în interacțiunea cu celalți colegi și are probleme de exprimare.

Cazul 3

Descrierea cazului

C.E. are 35 de ani, este căsătorită cu C.F. de 39 de ani și au împreună o fetiță. C.A. în vârstă de 10 ani. C.E. este de ocupație asistent mediacal iar C.F. are 10 clase și în prezent este șomer. Diferitele forme de violență pe care soțul le exercita asupra partenerei au început după căsătorie, iar după nașterea copilului nu au încetat să apară. C.F. are un comportamnet agresiv cu mama în fața copilului, îi vorbește urât, face gesturi obscene și chiar uneori intervine și copilul în apărarea mamei. La școală, învățătoarea spune despre fetiță că învață foarte bine, participă la olimpiade dar nu comunică cu ceilalți colegi din clasă. În pauze preferă să stea singură în banca ei decât să le petreacă alături de ceilalți colegi.Ultima ceartă dintre parteneri, în care soțul a folosit forța fizică aspura mamei și le-a dat afară din casă pe cele două, a determinat-o pe C.E. să apeleze la un centru ce specialitate. C.E. este hotărâtă să divorțeze și momentan stă împreună cu fetița la bunicii materni. Recent, fetița i-a spus bunicii că îi este teamă ca „nebunul să nu o mai bată pe mama”. La bunici nu poate sta foarte mult timp deoarece sunt prea multe persoane în casă si nu este suficient spațiu de locuit.

Identificare nevoi: în ceea ce privește nevoile fiziologice mama și fetița au nevoie de o nouă locuință. Din punct de vedere emoțional-afectiv, copilul are nevoie de susținere și suport moral din partea mamei, activități ce implică creșterea stimei de sine și integrare în colectivul clasei.

Identificare probleme: – exercitarea comportamentului agresiv față de mamă în prezența copilului;

-gesturi obsecene și cuvinte injurioase la adresa mamei de față cu copilul;

-retragerea fetei în bancă, singură, față de restul clasei;

-teama fetei de a nu fi bătută mama ei;

-alungarea celor mamei și a fetei de acasă, de către soț;

Identificare obiective: a) pe termen scurt:- identificarea unei noi locuințe unde poate sta alături de copil;

-ședințe de consiliere prin care se urmărește formele de violență la care a fost supusă fata dar și efectele acestora;

b) pe termen lung: în cadrul ședințelor de consiliere se va avea în vedere: creșterea stimei de sine a fetei; dezvoltarea abilităților de comunicare și exprimare; depășirea momentelor de teamă și grijă pe care le are față de mamă cu privire la exercitarea forței fizice de către tată; stimularea și încurajarea fetei în activități școlare și extrașcolare.

Plan de intervenție:

Intervenția acestui caz necesită din partea asistentului social o importanță deosebită având în vedere principiile și valorile după care se ghidează doamna C.F. și fetița acesteia C.A. în vârstă de 10 ani. Una dintre teoriile care poate fi adoptată în acest caz este cea a rezolvării de probleme. Abilitatea asistentului social de a găsi o rezolvare problemei cu care se confruntă cele două victime este esențială în cazul de față. Astfel, asistentul social, trebuie să parcurgă cele trei faze specifice acestei teorii:get ready, get set și go. Prima etapă prespune pregătirea asistentului social pe baza capacităților celor doi beneficiari. .În etapa get set, asistentul social acestă le pregătește pe C.A. și C.F din punct de vedere psihologic, aplicând totodată și valorile după care acestea se ghidează. Ultima etapă presupune punerea în aplicare a planului de rezolvare a problemelor.Urmărind aceste faze, intervenția bazată pe teoria rezolvării de probleme prespune parcurgerea a trei etape: Etapa de contact, în care se va identifica problema cu care se confruntă atât mama, cât și copilul, punctul de vedere al lor dar și a celorlalte persoane implicate în caz. Se stabilește scopul care va fi pe termen scurt, mediu și lung și resursele necesare și disponibile pentru cele două. La finalul acestei etape se va încheia un angajament scris sau verbal în care se vor stabili reposnsabilitățile asistentului social dar și a mamei și a copilului. Cea de-a doua etapă, este etapa contractului în care se realizează o evaluare sistematică a problemei având în vedere ce factori contribuie la menținerea probemei (preferința fetei de a se retrage în bancă, singură decât să stea alături de ceilalți colegi); ce resurse deține fata și cum pot fi valorificate astfel încât să depășească această problemă și cum pot și gestionate datele obținute de la cele două în așa fel încât să contrubuie la un plan cât mai eficint de rezolvare a problemelor. Astfel, se stabilște planul având scopuri realizabile, cu activități specifice vârstei fetei centrate pe schimbare. Pe parcursul acestor etape este posibil ca asistentul social să întâmpine dificultăți de colaborare referitoare la lipsa de interes a mamei sau a fetei, exprimare deficitară, veridicitatea informațiilor ect. În ultima etapă se aplică planul stabilit anterior în care se mobilizează resursele și serviciile ce vor fi accesate dar și realizarea proproiu-zisă a activităților. La finalul intervenției se va stabili ceea ce s-a putut realizat și ce nu, se vor implementa noi strategii având în vedere scopurile pe termen lung și nu în ultimul rând închierea relației cu cele fata dar și cu mama acesteia. Tot în această etapă are loc și evaluarea finală în care se va discuta realizarea scopurilor și metodele ce au dus la rezolvarea de probleme. O altă teorie care se aplică în acest caz este cea a intervenției în criză, teorie care se bazează pe o intervenție cât mai rapidă și de scurtă durată. Criza apare în urma unor evenimente dramatice, în cazul de față folosirea forței fizice asupra mamei folosite în exces și alungarea celor două din casă și poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni, după care se va găsi o rezolvare benefică sau mai puțin benefică pentru cele două. În cazul de fază se manifestă la fetiță la nivel psihologic deoarece trăiește cu teama ca mama acesteia sa nu fie bătută de tată,la nivel cognitiv, cu toate că are rezultate bune la învățătură si merge la olimpiade, nu se poate integra în colectivul colegilor de clasă dar și la nivel fizic deoarece intervine în apărarea mamei riscând astfel abuzul fizic în mod direct. În procesul de interveție sunt identificate nouă etape de activități. În prima etapă atât fata, cât și mama vor fi sprijinite în înțelegerea crizei prin care trec și pentru o mai bună eficiență vor fi implicati și bunicii sau alte persoane apropiate celor două. A doua etapă presupune conștientizarea legăturii dintre situația în care se află la momentul de față și crizele prin care au trecut, se vor căuta noi metode de intervenție și soluționare și va fi încurajată capacitatea de a gestiona cât mai bine o situație de criză. Echipa multidisciplinară are un rol important în interveția acestuit caz. Astfel, conform celor șapte stadii ale intervenției de criză, specialiștii desemnați în în rezolvarea cazului, vor stabili stabili relații cu cele două beneficiare, se va evalua criza prin care cele două trec, se vor identifica problemele importante ce au declanșat criza (excesul violenței exercitate asupra mamei, alungarea celor două de acasă) dar și metodele prin care s-a intervenit dar au fost ineficiente, se vor evalua nivelul de trăiri și sentimente pe care mama și copilul le au față de tatăl abuzator, se vor analiza posibile alternative, se va întocmi un plan de acțiune și nu în ulitmul rând se va încuraja capacitatea de a stăpâni în mod eficient o situație de criză, în cazul de față un posibil divorț care va afecta toate cele trei părți implicate, mama, tatăl și copilul.

Teoriile specifice culturii violenței au și în acest caz aplicabilitate din punct de vedere al teoriei resursei, teoriei biopsihosocială și teoriei generale a sistemelor. Astfel, teoria resursei se aplică cu certitudine în acest caz datorită „raportului de putere” dintre parteneri. Din punct de vedere financiar mama este cea care aduce cel mai mare profit dintre cei doi, pe când tatăl este șomer. Datorită sprijinului financiar de care femeia dispune, tatăl abuzator se impune în această relație printr-un comportament agresiv, astfel încât mama este abuzată fizic, psihologic și social iar fata este afectată la nivel psihologic prin teama și grija pe care i-o poartă mamei, la nivel fizic prin riscul pe care și-l asumă de a interveni în apărarea mamei, la nivel relațional – social prin faptul că fiind o elevă bună la învățătură nu poate avea o interacțiune benefică cu colegii din clasă. O a doua teorie care are aplicabilitate în cazul de față este cea biopsihosocială prin care se explică din punct de vedere biologic, psihologic și social violența dintru cadrul acestei familii. În plan biologic, agresivitatea tatălui se datorează nivelului crescut de testosteroni stimulat de lipsa locului de muncă și inactivitatea socială.În plan social, stresul este principalul factor determinant în manifestarea violenței. Pierderea locului de muncă, veniturile insuficiente de care dispune față de soție, sunt câteva elemente generatoare de stres.Ultimul factor, cel psihologic e manifestă în cazul de față prin starea de frustrare pe care a dezvoltat-o tatăl în urma pierderii serviciul, a veniturilor insuficiente etc. Conform teorierei frustrare-agresivitate, domnul C.F. simțindu-se inferior soției atât din punct de vedere financiar, cât și social, starea de frustrare acumulată de-a lungul anilor, s-a trasnformat în furie, a ajuns să dețină controlul prin manifestarea unui comportament agresiv față de soție și copil. O altă teorie care se aplică în cazul de față este teoria generală a a sistemelor care prezintă modul în care se comportă copilul. Deși este o elevă bună la învățătură, îi este greu să se integreze alături de ceilalți colegi. Acest comportament poate fi explicat prin faptul că violența prezentă între cei doi părinți afectează întregul sistem al familiei. Pentru a se proteja față de scenele violente la care este martoră, C.A. își crează un mecanism de apărare, de ignorare a lor, în cazul de față implicarea ei în activități școlare, dar în același timp îi este afectată și relaționarea cu cei din jur. Devine o persoană introvertivă care nu are nevoie de ajutorul nimănui în a-și rezolva problemele, sentimentele și trăirile pe care le are față de cineva nu vor fi împărtășite tocmai pentru a nu avea de suferit așa cum pățește mama sa.

Cazul 4

Descrierea cazului

C.R. de 38 ani locuiește împreună cu soțul C.M. în vârstă de 37 de ani în București și sunt căsătoriți din 2003 și împreună au un băiat C.I. de 9 ani. C.R. este de ocupație expert principal iar soțul, C.M. este de profesie inginer de rezistență dar în prezent nu are un loc de muncă. Mama mai are un copil, E.V. în vârstă de 18 ani dintr-o relație anterioară, acesta nefiind cunoscut de tată. În urma violenței fizice exercitate asupra partenerei, C.R. și-a scos dîn 2005 două certificate medico-legale și în 2011 un alt certificat medico-legal. Relațiile conflictuale au început după ce s-au mutat împreună. C.R. este acuzată de relații extraconjugale, este amenințată cu moartea și periodic îi este controlată căsuța poștală/electronică. C.M. are un comportament agresiv față de soție și „o singură dată l-a pocnit pe copilul cel mic”. Copiii sunt martori la marea majoritate a incidentelor, amenințându-i cu bătaia dacă intervine în relația cu mama lor. Băiatul cel mic este „timorat” de fiecare dată când încep discuțiile dintre părinți iar cel mare a recunoscut față de mamă că „îmi vine să-l iau la bătaie numai când îl văd”. C.R. dorește să divorțeze de partener și a apelat la serviciile fundației pentru a suport specializat atât pentru ea cât și pentru copii.

Identificare nevoi: În plan fiziologic mama și cei doi copii au nevoie de o nouă locuință pentru a evita eventuale conflicte dintre băiatul cel mare și tatăl dar și dintre soț și soție. Din punct de vedere al nevoilor emoțional-afective, ambii copii au nevoie de sprijin moral și afecțiune din partea mamei; baiatul cel mare are nevoie de suținere și suport moral în vederea depășirii stării de furie cel o are față de tatăl vitreg; băiatul cel mic are nevoie de protecție și sprijin pentru a depăși starea de teamă pe care o are față de tatăl său.

Identificare probleme: -exercitarea forței fizice în prezența copiilor;

-amenințările cu moartea venite din partea partenerului

-gelozia soțului și acuzarea partenerei de relații extraconjugale au dus la exercitarea forței fizice în mod abuziv astfel încât aceasta a fost nevoită să își scoată mai multe certificate medico-legale;

-amenințările cu bătaia pe care tatăl le face asupra coopilor, dacă aceștia întervin în relația cu mama lor;

-controlul excesiv pe care îl manifestă asupra partenerei;

-teama copilului cel mic față de tatăl său;

-furia pe care băiatul cel mare a dezvoltat-o față de tatăl vitreg;

-folosirea forței fizice asupra copilului cel mic.

Identificare obiective: a) pe termen scurt:- locuintă pentru mamă și cei doi băieți;

-evaluare psihologică pentru a determina formele de violență la care au fost expuși cei doi băieți dar și efectele acestora;

-activități și metode ce au la bază stapânrea furiei pentu băiatul cel mare;

b) pe termen lung: pentru cei doi copii, în cadrul ședințelor de consiliere se va avea în vedere: dezvoltarea capacităților de comunicare și relaționare cu cei din jur; depășirea temerilor pentru cel mic și stăpânirea furiei pentru băiatul cel mare; implicarea acestora în activități extrașcolare ce au în vedere creșterea stimei de sine.

Plan de intervenție:

Principiile și valorile pe care se bazează asistentul social sunt esențiale în rezolvarea într-un mod cât mai eficient a cazului. Asistentul social trebuie să aibe în vedere libertatea de alegere a celor trei beneficiari, să respecte confidentialitatea, dând dovadă de obiectivitatea și imparțialitate . În cazul de față rezolvarea de probleme este o abilitate importantă în viața unui om. Eficiența intervenției pe baza teoriei rezolvării de probleme stă în parcurgerea celor trei etape: de contact, de contract și de acțiune. În prima etapă asistentul social va identifica problema doamnei C.R. și a copiilor acesteia, prin punctele de vedere a celor trei dar și a altor membrii de familie implicați în cazul de față. Stabilirea scopului este un element important în vederea clarificării principalelor priorități, și de aceea se vor stabili obiective pe termen scurt, mediu și lung. Un alt aspect important este angajamentul care va fi verbal sau scris prin care se stabilesc responsabilitățile asistentului social dar și a celor treibeneficiari. Cea de-a doua etapă cuprinde evaluarea sistematică prin care se verifică disponibilitatea resurselor și ce factori au stat la baza declanșării problemei și ce anume o menține. Tot în acestă etapă are loc stabilirea unui plan de acțiune prin scopuri concrete, realizabile în timp, benefice pentru copii dar și pentru mamă, stabilirea unor tehnici și metode de lucru centrate pe schimbarea situației în care cei trei se află. În această etapă se pot identifica obstacole atât în interacțiunea cu mama (lipsa de motivație, neclaritatea prezentării problemei etc), dar și cu copii (comunicare deficitară, lipsa atenției etc.). A treia etapă are în vedere implementarea planului discutat anterior prin stabilirea resurselor disponibile și punerea în aplicare a activităților propuse. Finalizarea interveției stabilește ce anume a fost realizat și ce nu, care sunt cauzele unor eventuale eșecuri, încheirea relației dintre asistent social și cei trei beneficiari și menținerea sprijinului din partea fundației. Ultimul punct ce trebuie atins este reprezentat de evaluarea finală, proces care se începe încă din faza de contact și prin care se verifică eficiența scopurilor propuse și care dintre metode au reușit să ducă la rezolvarea problemei. Teoria intervenției în criză. Teoria intervenției în criză are aplicabilitate în acest caz la nivel fizic (copilul cel mic a fost lovit o singură dată de către tată), la nivel pishologic (C.I. este speriat de prezența tatălui iar băiatul cel mare manifestă o stare de furie față părintele abuzator) și la nivel relațional între cei trei comunicarea este una deficitară. Intervenția ăn cazul de față trebuie să fie de scurtă durată și cât mai rapidă parcurgând cele trei etapte: de impact, retragere, ajustare și adaptare. În prima etapă evenimentele prin care au recut cei trei beneficiari, amenințarea cu moartea, abuzul fizic exercitat în mod excesiv, îi afectează atât în plan fizic, emoțional și relațional ceea ce determină o oarecare stare de confuzie. În etapa de retragere au loc acțiuni ce au în vedere depășirea crizei dar care de cele mai multe ori eșuează. Ultima etapă reprezintă un stadiu în care situația este acceptată și membrii familiie încearcă să se adapteze. Pentru o mai bună eficiență este necesară implicarea unei echipe multidisciplinare care va avea în vedere: realizarea unei relații cu cei trei beneficiari, evaluarea stabiului de criză prin care aceștia trec, identificarea problemelor ce au determinat începerea crizei, încurajarea celor trei de a-și exprima sentimenetele și trăirile, valorificarea posibilelor alternative, implementarea unui plan de acțiune și dezvoltarea capacității de a acționa eficient și în alte situații de criză.

Teoriile specifice violenței care se aplică ăn cazul de față sunt: teoria resursei, biopsihosocială și învățarea socială.

Caz 5

Descrierea cazului

A.D. în vârstă de 38 de ani, a absolvit facultatea de Drept și în prezent este consilier juridic la o firmă din București. Este căsătorită cu A.O. de 11 ani și împreună au un băiat, A.B. de 10 ani. A.O. este contabil la o firmă care riscă să intre în faliment. Datorită stresului și tensiunilor de la serviciu, soțul a început să vină acasă beat „găsind tot timpul un motiv de ceartă”, motiv pentru care are un comportament agresiv față de soție în prezența băiatului. A.D. este gelos pe situația materială a soției ceea ce declanșează o serie de reproșuri și injurii la adresa partenerei.Umilirea soției și forța fizică exercitată asupra acesteia au loc în prezența copilului. Până acum, asupra copilului nu s-a exercitat forta fizică, însă a fost amenințat că va fi dat afară din casă dacă mai intervine în apărarea mamei. La școală a fost sancționat de către directorul școlii pentru că s-a luat la bătaie cu un coleg din altă clasă. În urma discuțiilor cu dirigita băiatului, A.D. a hotărât să apeleze la servicile de specialiate ale fundației, deoarece a observat o și schimbare în ceea ce privește comportamentul cu alți băieți de vărsta lui sau mai mari. De asemenea, este hotărâtă s-a divorțeze de soț.

Identificare nevoi: găsirea unei locuințe temporare pentru mamă și copil este o nevoie de tip fiziologic. Nevoile emoțional-afective sunt manifestate prin suportul moral acordat copilului și sprijin în stăpânirea momentelor de furie pe care le exercită față de colegi.

Identificare probleme:-gelozia soțului pe stare materială prosperă a soției, detremină dezvoltarea unui comportament agresiv față de soție;

-consumul băuturilor alcoolice;

-umilirea soției și exercitarea forței fizice au loc în prezența copilului;

-amenințarea copilului de către tată că va fi dat afară dacă intervine în apărarea mamei;

-implicarea băiatului într-o bătaie cu un coleg din altă clasă;

-sancționarea de către director pentru fapta comisă;

Identificare obiective: a) pe termen scurt: – identificarea unei locuinte în care va sta cu copilul pentru o perioadă de timp;

-consiliere pentru a stabili efectele și formele de violență la care a fost supus;

-identificarea cauzelor ce au determinat implicare băiatului în bătaia respectivă;

-identificarea formelor de violență la care a decurs copilul în bătaia cu celălalt coleg

b) pe termen lung:- activități de consiliere ce vor avea ca scop integrarea copilului în colectivul clase; stabilirea cauzelor comportamentului agresiv în relația cu colegul respectiv și utilizarea unor tehnici de specialitate în vedere depășirii problemelor întâmpinate; idetificarea efectelor violenței dintre părinți la nivel biopsihosocial;

-implicarea în activități școlare și extrașcolare ce au ca scop lucrul în echipă și acceptarea colegilor.

Plan de intervenție:

Teoria intervenției în criză are aplicabilitate în cazul de față prin prisma faptului este necesară o intervenție de scurtă durată și rapidă, prin care doamna A.D. si copilul acesteia, A.B. sunt încurajați în a-și exprima sentimentele și trăirile cu privire la problemele pe care le întâmpină. Cu ajutorul echipei multidisciplinare se va interveni atât pentru copil, cât și pentru mamă. Copilul trebuie ajutat să-și exprime sentimentele atât față de mamă cât și față de tată. Urmărind cele trei fazeale crizei, în stadiul de impact evenimentele neașteptate, în cazul de față intentarea divorțului dintre cei doi parteneri, a dus la o oarecare confuzie și dezorientare pentru ambii părinți. Stadiul de retragere are în vedere mecanismele folosite în depășirea crizei, dar care în mare parte eșuează. Ultima fază, denumită și faza de ajustare și adaptare, presupune acceptarea situției în care se află beneficairul. Cele șapte stadii ale intervenției în criză sunt un bun element în găsirea unei soluții cât mai rapid. În procesul de interveție sunt identificate nouă etape de activități. În prima etapă atât băiatul, cât și mama vor fi sprijinite în înțelegerea crizei prin care trec și pentru o mai bună eficiență vor fi implicati și bunicii sau alte persoane apropiate celor două. A doua etapă presupune conștientizarea legăturii dintre situația în care se află la momentul de față și crizele prin care au trecut, se vor căuta noi metode de intervenție și soluționare și va fi încurajată capacitatea de a gestiona cât mai bine o situație de criză. . Echipa multidisciplinară are un rol important în interveția acestuit caz. Astfel, conform celor șapte stadii ale intervenției de criză, specialiștii desemnați în în rezolvarea cazului, vor stabili stabili relații cu cele două beneficiare, se va evalua criza prin care cele două trec, se vor identifica problemele importante ce au declanșat criza dar și metodele prin care s-a intervenit dar au fost ineficiente, se vor evalua nivelul de trăiri și sentimente pe care mama și copilul le au față de tatăl abuzator, se vor analiza posibile alternative, se va întocmi un plan de acțiune și nu în ulitmul rând se va încuraja capacitatea de a stăpâni în mod eficient o situație de criză, în cazul de față un posibil divorț care va afecta toate cele trei părți implicate, mama, tatăl și copilul. O altă teorie care se aplică în acest caz este cea a rezolvării de probleme, tocmai din dorința de schimbare și confort psihologic. Rezolvarea cazului prin prisma acestei teorii presupune și parcurgerea a trei etape esențiale: etapa de contact, etapa contractului și etapa acțiunii. În etapa de contact, asistentului identifică problema cu care se confruntă doamna A.D. dar și mama acestuia chiar exprima punctului de vedere al celor doi dar și prin ceilalți membrii implicați. Tot în această etapă se va stabili scopul care va fi pe termen scurt, mediu și lung astfel încât să se știe ce anume trebuie să realizeze și să înțelegă copilul și mama lui și de ce resurse dispun cei doi. De asemenea, asistentul social va avea grijă încheierea unui angajament fie verbal, fie scris prin care se va clarifica resursele de care dispune instituția și responsabilitățile asistentului social dar și a celor doi beneficiari. În cea de-a doua etapă, se va avea în vedere evaluarea sistemică a situației prin care trec cei doi. Se vor identifica resursele mamei, ce factori a determinat la apariția problemei dar și la menținerea ei și cum ce principii ale asistenței sociale pot fi aplicate în cazul de față. Stabilirea unui plan de acțiune este următorul pas, prin care sunt elaborate metode și tehnici de intervenție pentru copilul de zece ani dar și pentru mama sa și se vor stabili activitățile specifice centrare pe îmbunătățirea situației. Prin prognoză, asistentul social va identifica posibilele obstacole cu care se poate confrunta de-a lungul perioadei de intervenție. În ultima etapă se aplică planul stabilit anterior în care se mobilizează resursele și serviciile ce vor fi accesate dar și realizarea proproiu-zisă a activităților. La finalul intervenției se va stabili ceea ce s-a putut realizat și ce nu, se vor implementa noi strategii având în vedere scopurile pe termen lung și nu în ultimul rând închierea relației cu cele fata dar și cu mama acesteia. Tot în această etapă are loc și evaluarea finală în care se va discuta realizarea scopurilor și metodele ce au dus la rezolvarea de probleme.

Teoriile culturii violenței ce au aplicabilitate pe acest caz sunt cea evoluționistă , biopsihosociă și teoria generală a sistemelor.

Conluziile studiului

În urma analizării și prezentării cazurilor am observat că cei mai mulți dintre copii au probeleme în a-și manifesta sentimentele față de cei din jur, în modul de relaționare și comunicare. Datorită mediului necorespunzător în care trăiesc copiii, aceștia își formează ca un scut de apărare, izolându-se de restul persoanelor cu care intră în contact. Marea majoritate a copiilor au dezvoltat față de tatăl agresor o teamă atât pentru ei, cât și pentru mamele lor, riscând uneori, prin apărarea acestora, în mod direct abuzul fizic. De asemenea, unii copii au tendința de a se speria mai ușor, trăind cu spaima începerii unui nou conflict între părinți. În urma asistării în mod repetat la scenele de violență dintre părinți, copiii sunt afectați în mare măsură din punct de vedere emoțional, devin anxioși, au o stimă de sine scăzută, nu mai dau randament școlar sau din contră devin cei mai buni elevi, cu rezultate extraordinare dar în contact cu alte persoane au un deficit de relaționare. Relația acestor copii cu mamele lor este foarte importantă deoarece, trăind într-un mediu violent, starea de spaimă și frică este un element obișnuit în viața lor, ceea ce deteremină și o transmitere a stării de nesiguranță, neîncredere care se poate observa cu ușurință în comportamentul cu cei din jur. Deficitele de comunicare cu care se confruntă marea majoritate a copiilor mici se datorează în tocmai prezenței în fața scenelor de violență, care împiedică buna dezvoltare și creștere a copilului și care ulterior se pot confrunta cu dificultăți în ceea ce privește concentrarea la școală sau alte activități ce țin de concentrare, lipsa motivației în ceea ce privește interesul școlat etc.

Sindromul de stres posttraumatic cu care se confruntă mamele, afectează modul în care trebuie să relaționeze cu copiii lor astfel încât să le acorde atenția cuvenită și sprijinul moralar de care au nevoie. Opțiunea pentru a primi un ajutor din partea unei fundații este esențială în momentele de depășire a crize în care se află mama și copilul. Aceștia beneficiază în funcție de caz, de suport medical, terapeutic, juridic, li se asigură o locuință temporară până la depășirea situației de criză.

Pornind de la obiectivele propuse inițial voi prezenta concluziile fiecărei ipoteze în parte. Astfel, în prima ipoteză am urmărit dacă comportamentul copiilor martori violenței dintre parteneri se schimbă într-un mod agresiv față de cei din jur. Din cele cinci cazuri prezentate, două dintre ele se confruntă cu o schimbare a comportamentului copiilor față de ceilalți dar și față de tatăl abuzator. Ambii copii prezintă o stare de repulsie față de tatăl lor ceea ce determină și un grad ridicat la nivelul pulsului. Prin ședințele de consiliere propuse în partea de intervnție, aceștia ar trebui să dobândească abilități de controlare a furiei și exprimarea sentimentelor față de tatăl abuzator. În schimb marea majoritate a copiilor se confruntă cu probleme vizile de adaptare, relaționare și comunicare cu cei din jur. Se confruntă cu o stimă de sine scăzută, nevoia de afliliere, siguranță și protecție nu este satisfăcută decât de mamă, care și aceasta de confruntă cu probleme de ordin emoțional, fizic, social. Din dorința de a-și proteja mama, mulți dintre copii riscă să fie victime directe ale manifestării comportamentului agresiv a tatălui, intervenind în mod direct.

În cea de-a doua ipoteză am urmărit tipurile de abuz la care sunt expuși copii în momentele la care sunt martori ai violenței dintre părinți. În urma analizării cazurilor, toti copiii sunt expuși abuzului fizic, urmat de cel emoțional, social și economic. Pentru mulți dintre copii interevnția mamei de a-i proteja în fața tatălui a determinat ca acei copii să fie doar martori și nu abuzați fizic. Abuzul emoțional se regăște la toți copii idetificați, manifestânu-se prin: scădere stimei de sine, izolare față de cei din jur, depresii, teamă, neîncredere în forțele proprii etc. În ceea ce privește abuzul social, în marea majoritate a cazurilor tatăl le-a interzis ieșirea din casă fără acordul lui, ceea ce a determinat și izolarea copiilor într-un mediu în care agresivitatea este prezentă în mare parte a acțiunilor. Astfel, relaționarea copiilor cu cei din jur este una deficitară prin prisma exprimării sentimentelor și a sentimentului de siguranță de care au nevoie. Mediul agresiv în care acești copii trăiesc nu este un mediu benefic în creșterea și dezvoltarea lor. Abuzul economic este întâlnit în unele cazuri în care toate resursele financiare le deține tatăl ceea ce afectează creșterea și dezvoltarea copilului, prin lipsa produselor alimentare și a vestimentației corespunzătoare.

În concluzie, ambele ipoteze au fost confirmate. Prima ipoteză, „cu cât copiii trăiesc într-un mediu familial violent, cu atât există riscul ca ei să manifeste un comportament agresiv cu cei din jur” a fost parțial confirmată, deoarece din cele cinci cazuri, două dintre ele au prezentat un comportament agresiv al copiilor cu cei din jur, iar cea de-a doua „copiii care sunt victime colaterale ale violenței exercitate între părinți sunt afectați din punct de vedere biopsihosocial” este confirmată în totalitate, efectele fiind vizile la nivel biologic, psihologic și social.

Concluzii generale

Violența domestică este și va reprezenta una dintre cele mai mari probleme cu care societatea se confruntă. Studiile în acest domeniu sunt numeroase, și încearcă să amelioreze situația prin promovarea diferitelor campanii, însă îngrijorător este faptul că numărul copiilor abuzați este în creștere de la an la an. Studiu de față prezintă modul în care copiii sunt afecați în mod direct și indirect în mediul în care trăiesc. Copiii martori ai violenței dintre părinți au nevoie pentru a depăși momentele dificile de suport formal și informal, unii depășind mai ușor situația, în timp ce alții rememorează trauma o lungă perioadă de timp ajungându-se până la câteva luni sau chiar ani.

Ca o concluzie generală, consecințele violenței dintre parteneri asupra copilului afectează dezvoltarea biopsihosocială a acestuia, având urmări negative atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. În astfel de situații, rolul asistentului este foarte important în procesul de creștere al copilului și de a diminua traumele suferite în urma actelor de violență la care a fost supus sau doar martor. Este important ca asistentul împreună cu restul echipei de specialiști să identifice resursele persoanei, să pună accent pe punctele sale forte, să clarifice scopul, problemele și obiectivele de intervenție atât pe termen scurt, mediu sau lung. Cu toate că este greu de crezut, modelul familiei violente este de cele mai multe ori transmis din generație în generație iar consecințele violenței dintre parteneri asupra copilului, sunt devastatoare dacă nu se intervine la timp.

BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu, G., și Nicolăescu, D. (2003). Servicii oferite copilului-victimă a abuzului. Revista de Asistență Socială, Nr. 3-4, p. 48-53;

Alexandru, M.L. (2008). Reforma sistemului de protecție a copilului și familiei în România. București: Editura Universității din București;

Bonea, G.V. (2009). Femeia-victimă a violenței domestice în România. Revista de Asistență Socială. Nr.3-4, 128-152;

Bonea, G.V. (2013). Violența în relația de cuplu: victime și agresori. București: Editura Sigma;

Borgeanu, E.L. (2012). The Role of Social Services in the Context of Intimate Violence. Revista de Asistență Socială. Nr.4, 158-161;

Braconnier, A. (2001). Copilul tau de la 10 ani până la 25 de ani. Manualul părinților. Traducere din engleză Adriana Bădescu. București: Editura Teora;

Buzducea, D. (1999). Cetăți și ruine. Introducere în studiul problemelor sociale. București: Editura Societatea Știință și Tehnică;

Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Editura Polirom;

Buzducea, D. (2010). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editua Polirom;

Chelcea, S. (2003). Cum să redactăm o lucrare de licență o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane. București: Editua Comunicare ro;

Chelcea, S., și Iluț, P. (2003). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică;

Ciuhan, G.C. (2003). Tulburări psihice la copil. În I. Mitrofan. (coord.). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie. Iași: Edutura Polirom;

Cojocaru, D. (2008). Copilăria și construcția parentalității. Asistență maternală în România. Iași: Editura Polirom;

Cojocaru, Ș. (2002). Proiectul de intervenție-de la teorie la practică. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Editura Lumen, pp.337-361;

Dan, A. (2002). Problema socială. În Pop, L.M. (coord.). Dicționar de Politici Sociale. București: Editura Expert, pp. 667-675;

Dâmboeanu, C. (2008). Evaluări comparative cu privire la amploarea diferitelor forme de abuz exercitate asupra copiilor. Revista Română de Sociologie. Serie nouă, anul XIX, Nr.3-4, p. 231-247;

Dumitru, A., și Acriș. C. (2005). Violență și abuz asupra copilului. Implicații pentru munca socială din instituții. Revista de Asistență Socială. Nr. 1-2. 67-80;

Ferreol, G. și Neculau, A. (2003). Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Florian, G., și Pușcaș, M. (2008). Abuzurile asupra copilului. Forme, motivație, consecințe. Revista Română de Sociologie. Serie nouă, anul XIX, nr.5-6, 391-393;

Harwood, R. Miller, S.A. și Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Traducere din engleză Ioana Manole, Ioana Avădănei, Ioana Aneci. Iași: Editura Polirom;

Henslin, J.M. (1990). Social Problems. Englewood Clifs, New Jersey: Editura Prentice Hall;

Hotaling, G., T., Finkelhor, D., Kirkpatrick, J., T., și Straus, M., A. (1988). Family abuse and its consequences. Newbury Park, California: Editura Sage Publication, Inc;

http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010000_Ghid%20juridic%20privind%20protectia%20copilului%20si%20a%20familiei%202005.pdf – accesat la data de 13.01.2014;

http://whqlibdoc.who.int/publications/2006/9241594365_eng.pdf – accesat la data de 9.01.2014.

http://whqlibdoc.who.int/publications/2006/9241594365_eng.pdf- accesat la data de 10.01.2014;

http://www.cdc.gov/violenceprevention/intimatepartnerviolence/definitions.html- accesat la data de 20.11.2013

http://www.fundatia.ro/sites/default/files/CPE%20CercetareViolenta%20domestica%202003_0.pdf Accesat la data de 07.06.2014

http://www.fundatiasensiblu.ro/despre-noi/ Accesat la dat ade 08.06.2014

http://www.unicef.org/romania/ro/Studiul_Sanatati_Reproducerii.pdf. Accesat pe data de 10.06.2014.

http://www.unicef.ro/stopviolentei/despreviolenta/infografice-violenta/ -accesat la data de 09.01.2014;

http://www.unicef.ro/stopviolentei/media/infografice/ – accesat la data de 10.01.2014;

http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Brosura-Sa-punem-capat-violentei.pdf – accesat la data de 09.01.2014;

Iacob, A., Drăghici, C.V., și Valentin, M.I. (2009). Abuzul și exploatarea sexuală a copilului. Craiova: Editura Sitech;

Iluț, P. (2005). Sociologia și antropoligia familiei. Iași: Editura Polirom;

Ionescu, Ș. (2001). Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție. București: Editura: Fundația internațională pentru copil și familie;

Iovu, M.B. (2011). Maltratarea copilului în familia românească. De la teorie la practică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Jderu, G. (2010). Comportamentul agresiv. În S. Chelcea, (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași: Editura Polirom. 207-401;

Julian, J., și Komblum, W. (1974). Social problems. United States of America: Editura Pretince, Inc;

Laffaye, C., Kennedy, C., & Stein, M. B. (2003). Post-traumatic stress disorder and health-related quality of life in female victims of intimate partner violence. Violence and Victims, 18(2), 227-38. Accesat la data de 21.11.2013;

Lauer, R.H. (1995). Social Problems and the Quality of Life. United States of America: Editura Wm. C. Brown Communications, Inc.;

Mighiu, C. (2008). Rolul psihologului în lucru cu copilul abuzat/neglijat. În Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă. Iași: Editura: Asociația Salvați Copiii;

Mitrofan. I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie. Iași: Edutura Polirom;

Moraru, E. (2013). „A scrijeli cimentul neuscat”. Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în secolul XXI. În V. Rujoiu, (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE;

Muntean, A. (2001). Intervenția. În Ș., Ionescu, (coord.). Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție. București: Editura Fundația internațională pentru copil și familie;

Muntean, A. (2003). Definții și funcții ale familiei. În G., Neamțu, (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom;

Muntean, A. (2003). Violența în familie. În G., Ferreol, și A., Neculau, (coord.) Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Muntean, A., și Iliescu R. (2011). Copilul și violența în lumea contemporană. Revista de Asistență Socială, nr.1, p. 185-197;

Muntean, A., și Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom;

Neamțu, G. (2003). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom;

Pintrijel, O.M. (2013). Abuzul asupra copilului în familie: ecou patologic al devenirii umane. În V. Rujoiu, (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE;

Pirneci, O. (2012). „Spune copacul cât este tânăr!” sau violența asupra copilului. O analiză psihosociologică. În O., Rujoiu, și V., Rujoiu, (coord.) Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Pop, L.M., (2002). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert;

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editua Universității din București;

Rădulescu, M.S. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale: victime și agresori în familie. București: Editua Lumina LEx;

Rădulescu, M.S. (2010). Inocență și violență erotică. Abuzul sexual exercitat în familie asupra minorilor. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2004). Dicționar selectiv 100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei și sociologiei devianței. București: Editura Lumina Lex.

Rădulescu, S.M. (2008). Abuzul sexual comis asupra copiilor. Constatări preliminare rezultate din ancheta întreprinsă, în mai 2008, de Institutul Gallup. Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XIX, nr. 5-6, 361-379;

Rădulescu, S.M. (2010). Socilogia devianței și a problemelor sociale. București: Editura Lumina Lex;

Ropotică, I. M. (2009). Violența în școală. București: Editura Renaissance;

Ropotică, M. I. (2007). Violența intrafamilială. Bucurști: Editura Pro Universitaria;

Roth-Szamoskozi, M. (2005). Copii și femei victime ale violenței. Cluj-Napoca: Editua Presa Universitară Clujeană;

Rujoiu, O. (2012). Psihosociologia emoțiilor. Ce, când și cum simțim. București: Editura ASE;

Rujoiu, O., și Rujoiu, V.I. (2012). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Rujoiu, V. (2013). Violență și societate. Tematizări contemporane.București: Editura ASE;

Rujoiu, V.I. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea, (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editua Polirom. 223-257;

Sînzianu, S.G. (2006). Violența în familie prezentată în presa din România. București: Editura Lumen;

Vlăsceanu, L. (2011). Sociologie. Iași: Editura Polirom;

Voinea, M. (2005). Familia contemporana. Mică enciclopedie. București:Editura Focus;

Winton, M.A., și Mara, B.A. (2001). Child abuse & neglect: multidisciplinary approaches. United States of America: Editura Allyn & Bacon;

Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1993) Dicționar de sociologie. București: Editura Babel

BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu, G., și Nicolăescu, D. (2003). Servicii oferite copilului-victimă a abuzului. Revista de Asistență Socială, Nr. 3-4, p. 48-53;

Alexandru, M.L. (2008). Reforma sistemului de protecție a copilului și familiei în România. București: Editura Universității din București;

Bonea, G.V. (2009). Femeia-victimă a violenței domestice în România. Revista de Asistență Socială. Nr.3-4, 128-152;

Bonea, G.V. (2013). Violența în relația de cuplu: victime și agresori. București: Editura Sigma;

Borgeanu, E.L. (2012). The Role of Social Services in the Context of Intimate Violence. Revista de Asistență Socială. Nr.4, 158-161;

Braconnier, A. (2001). Copilul tau de la 10 ani până la 25 de ani. Manualul părinților. Traducere din engleză Adriana Bădescu. București: Editura Teora;

Buzducea, D. (1999). Cetăți și ruine. Introducere în studiul problemelor sociale. București: Editura Societatea Știință și Tehnică;

Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Editura Polirom;

Buzducea, D. (2010). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editua Polirom;

Chelcea, S. (2003). Cum să redactăm o lucrare de licență o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane. București: Editua Comunicare ro;

Chelcea, S., și Iluț, P. (2003). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică;

Ciuhan, G.C. (2003). Tulburări psihice la copil. În I. Mitrofan. (coord.). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie. Iași: Edutura Polirom;

Cojocaru, D. (2008). Copilăria și construcția parentalității. Asistență maternală în România. Iași: Editura Polirom;

Cojocaru, Ș. (2002). Proiectul de intervenție-de la teorie la practică. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Editura Lumen, pp.337-361;

Dan, A. (2002). Problema socială. În Pop, L.M. (coord.). Dicționar de Politici Sociale. București: Editura Expert, pp. 667-675;

Dâmboeanu, C. (2008). Evaluări comparative cu privire la amploarea diferitelor forme de abuz exercitate asupra copiilor. Revista Română de Sociologie. Serie nouă, anul XIX, Nr.3-4, p. 231-247;

Dumitru, A., și Acriș. C. (2005). Violență și abuz asupra copilului. Implicații pentru munca socială din instituții. Revista de Asistență Socială. Nr. 1-2. 67-80;

Ferreol, G. și Neculau, A. (2003). Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Florian, G., și Pușcaș, M. (2008). Abuzurile asupra copilului. Forme, motivație, consecințe. Revista Română de Sociologie. Serie nouă, anul XIX, nr.5-6, 391-393;

Harwood, R. Miller, S.A. și Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Traducere din engleză Ioana Manole, Ioana Avădănei, Ioana Aneci. Iași: Editura Polirom;

Henslin, J.M. (1990). Social Problems. Englewood Clifs, New Jersey: Editura Prentice Hall;

Hotaling, G., T., Finkelhor, D., Kirkpatrick, J., T., și Straus, M., A. (1988). Family abuse and its consequences. Newbury Park, California: Editura Sage Publication, Inc;

http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010000_Ghid%20juridic%20privind%20protectia%20copilului%20si%20a%20familiei%202005.pdf – accesat la data de 13.01.2014;

http://whqlibdoc.who.int/publications/2006/9241594365_eng.pdf – accesat la data de 9.01.2014.

http://whqlibdoc.who.int/publications/2006/9241594365_eng.pdf- accesat la data de 10.01.2014;

http://www.cdc.gov/violenceprevention/intimatepartnerviolence/definitions.html- accesat la data de 20.11.2013

http://www.fundatia.ro/sites/default/files/CPE%20CercetareViolenta%20domestica%202003_0.pdf Accesat la data de 07.06.2014

http://www.fundatiasensiblu.ro/despre-noi/ Accesat la dat ade 08.06.2014

http://www.unicef.org/romania/ro/Studiul_Sanatati_Reproducerii.pdf. Accesat pe data de 10.06.2014.

http://www.unicef.ro/stopviolentei/despreviolenta/infografice-violenta/ -accesat la data de 09.01.2014;

http://www.unicef.ro/stopviolentei/media/infografice/ – accesat la data de 10.01.2014;

http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Brosura-Sa-punem-capat-violentei.pdf – accesat la data de 09.01.2014;

Iacob, A., Drăghici, C.V., și Valentin, M.I. (2009). Abuzul și exploatarea sexuală a copilului. Craiova: Editura Sitech;

Iluț, P. (2005). Sociologia și antropoligia familiei. Iași: Editura Polirom;

Ionescu, Ș. (2001). Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție. București: Editura: Fundația internațională pentru copil și familie;

Iovu, M.B. (2011). Maltratarea copilului în familia românească. De la teorie la practică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Jderu, G. (2010). Comportamentul agresiv. În S. Chelcea, (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași: Editura Polirom. 207-401;

Julian, J., și Komblum, W. (1974). Social problems. United States of America: Editura Pretince, Inc;

Laffaye, C., Kennedy, C., & Stein, M. B. (2003). Post-traumatic stress disorder and health-related quality of life in female victims of intimate partner violence. Violence and Victims, 18(2), 227-38. Accesat la data de 21.11.2013;

Lauer, R.H. (1995). Social Problems and the Quality of Life. United States of America: Editura Wm. C. Brown Communications, Inc.;

Mighiu, C. (2008). Rolul psihologului în lucru cu copilul abuzat/neglijat. În Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă. Iași: Editura: Asociația Salvați Copiii;

Mitrofan. I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie. Iași: Edutura Polirom;

Moraru, E. (2013). „A scrijeli cimentul neuscat”. Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în secolul XXI. În V. Rujoiu, (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE;

Muntean, A. (2001). Intervenția. În Ș., Ionescu, (coord.). Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție. București: Editura Fundația internațională pentru copil și familie;

Muntean, A. (2003). Definții și funcții ale familiei. În G., Neamțu, (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom;

Muntean, A. (2003). Violența în familie. În G., Ferreol, și A., Neculau, (coord.) Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Muntean, A., și Iliescu R. (2011). Copilul și violența în lumea contemporană. Revista de Asistență Socială, nr.1, p. 185-197;

Muntean, A., și Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom;

Neamțu, G. (2003). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom;

Pintrijel, O.M. (2013). Abuzul asupra copilului în familie: ecou patologic al devenirii umane. În V. Rujoiu, (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE;

Pirneci, O. (2012). „Spune copacul cât este tânăr!” sau violența asupra copilului. O analiză psihosociologică. În O., Rujoiu, și V., Rujoiu, (coord.) Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Pop, L.M., (2002). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert;

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editua Universității din București;

Rădulescu, M.S. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale: victime și agresori în familie. București: Editua Lumina LEx;

Rădulescu, M.S. (2010). Inocență și violență erotică. Abuzul sexual exercitat în familie asupra minorilor. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2004). Dicționar selectiv 100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei și sociologiei devianței. București: Editura Lumina Lex.

Rădulescu, S.M. (2008). Abuzul sexual comis asupra copiilor. Constatări preliminare rezultate din ancheta întreprinsă, în mai 2008, de Institutul Gallup. Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XIX, nr. 5-6, 361-379;

Rădulescu, S.M. (2010). Socilogia devianței și a problemelor sociale. București: Editura Lumina Lex;

Ropotică, I. M. (2009). Violența în școală. București: Editura Renaissance;

Ropotică, M. I. (2007). Violența intrafamilială. Bucurști: Editura Pro Universitaria;

Roth-Szamoskozi, M. (2005). Copii și femei victime ale violenței. Cluj-Napoca: Editua Presa Universitară Clujeană;

Rujoiu, O. (2012). Psihosociologia emoțiilor. Ce, când și cum simțim. București: Editura ASE;

Rujoiu, O., și Rujoiu, V.I. (2012). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Rujoiu, V. (2013). Violență și societate. Tematizări contemporane.București: Editura ASE;

Rujoiu, V.I. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea, (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editua Polirom. 223-257;

Sînzianu, S.G. (2006). Violența în familie prezentată în presa din România. București: Editura Lumen;

Vlăsceanu, L. (2011). Sociologie. Iași: Editura Polirom;

Voinea, M. (2005). Familia contemporana. Mică enciclopedie. București:Editura Focus;

Winton, M.A., și Mara, B.A. (2001). Child abuse & neglect: multidisciplinary approaches. United States of America: Editura Allyn & Bacon;

Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1993) Dicționar de sociologie. București: Editura Babel