Comportamentul Persoanelor Private de Libertate Si Asigurarea Securitatii In Mediul Penitenciar
CUPRINS
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE
CAPITOLUL 2: AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR
2.1 AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR
INSTITUȚIE PENALĂ
2.2 REGIMURI DE DETENȚIE
2.3 AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR – ÎN ALTE STATE
2.4 AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR – ÎN ROMÂNIA
2.4.1 Organizarea și activitatea Administrației
Națională a Penitenciarelor în România
2.4.2 Atribuțiile Administrației Națională a
Penitenciarelor
2.5 ASPECTE ETICE ȘI MORALE ALE PEDEPSELOR
2.5.1 Vulnerabilitatea deținuților în timpul
executării pedepselor
CAPITOLUL 3 : AGRESIVITATEA UMANĂ
3.1. DEFINIREA AGRESIVITĂȚII
3.2. FORME DE MANIFESTARE A AGRESIVITĂȚII
3.3 TEORII ALE AGRESIVITĂȚII UMANE
3.3.1 MODELUL ETOLOGIC
3.3.2 MODELUL PSIHANALITIC
3.3.3 MODELUL PSIHOSOCIAL
CAPITOLUL 4 : VIOLENȚA
4.1 VIOLENȚA VERBALĂ
4.1.1 CALOMNIA
4.1.2 DENIGRAREA
4.1.3 AUTODENIGRAREA
4.1.4 IRONIA
4.1.5 SARCASMUL
4.2 VIOLENȚA FIZICA
4.2.1 AUTOAGRESIVITATEA
4.2.2 TERORISMUL ÎN PENITECIARE
4.2.3 EVADAREA SAU PĂRĂSIREA PUNCTULI DE LUCRU
4.2.4 REVOLTA
4.2.5 SUICIDUL
CAPITOLUL 5: PSIHOLOGIA PERSOANELOR PRIVĂTE DE LIBERTATE
5.1 PSIHOLOGIA INDIVIDULUI CARE A SĂVÂRȘIT
INFRACȚIUNEA
5.2 FACTORII IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA
COMPORTAMENTULUI INFRACTORULUI
5.3 PERSONALITATEA INFRACTORULUI
5.4 FENOMENELE PSIHOSOCIALE
5.4.1 Specifucul relațiile interumane în penitenciare
CAPITOLUL 6: PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
6.1. PREVENIREA CRIMINALITĂȚII – teorie și practice
6.2 STRATEGIA NAȚIONALĂ DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII – Proiect
6.3 CRIMINALITĂTEA ȘI POLITICILE PENALE
6.3.1 Organizarea și atribuțiile Direcției pentru
prevenirea criminalității în mediul penitenciar
6.4 PREVENIREA TERȚIARĂ ȘI DREPTURILE
FUNDAMENTALE ALE DEȚINUȚILOR
6.4.1 Carta drepturilor fundamentale ale deținuților
CAPITOLUL 7: STUDIU DE CAZ
CAPITOLUL 8: CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1:
INTRODUCERE
Tranzițiile și schimbările prin care a trecut România de la Revoluția din decembrie 1989, după căderea comunismului, se reflectă în sistemul de sănătate, în învățământ, în justiție, în politică, în nivelul de trai al populației.
Din păcate România se află în topul țărilor cu rata crescută în ceea ce privește criminalitatea.
După 24 de ani de libertate mai sunt multe întrebări care își caută răspunsuri.
De ce se omoară oameni?
De ce nu funcționează cum trebuie mecanismele de apărare al societății noastre când vine vorba de de cei care încalcă legea penală?
Cu ce probleme se confruntă tinerii din România?
Cine ne apără drepturile și siguranța națională?
Cât de greu este să lucrezi cu persoanele încarcerate și ce șanse mai au aceștia după eliberarea din penitenciare, dar mai ales cât de greu îi este societății să îi accepte și să le acorde o a doua șansă?
Este perioada în care societății noastre i se potrivește zicala ,,ochi pentru ochi și dinte pentru dinte,, . Din păcate această zicală este mult mai agreată de mulți tineri, acest lucru poate fi o încurajare și chiar o justificare pentru mulți dintre indivizii care fac parte din societatea modernă a zilelor noastre și care încearcă să-ți facă singuri dreptate.
Indivizii se nasc, apoi cresc și trăiesc în societate și de aceea nu putem concepe viața noastră fără această societate.
De asemenea, familia are cel mai important rol în formarea oricărui individ. Socializarea individului are loc pe mai multe planuri și în mai multe etape.
Procesul de socializare este continu și în orice societate există norme de urmat pe care majoritatea indivizilor aleg să le respecte atunci când se află într-o anumită situație, există îndatoriri și există posibilitatea alegerii libere. Suntem liberi să alegem între a respecta anumite norme și a ignora total sau doar parțial, dar însă nu se poate vorbi despre criminalitate, fără a o defini, aceasta reprezentând un ansamblu de manifestărilor antisociale, ce încalcă prevederile înscrise în norma de drept.
Criminalitatea înseamnă încălcarea legii penale și atragerea după sine a pedepselor ce se impun.
Specialiștii au afirmat că nu poate exista o societate fără delicvență. De aceea este acut resimțită nevoia unei justiții mai individualizate, pentru a împiedica o reacție confuză din partea sistemului de aplicare.
Astfel odată comisă o faptă infracțională aceasta trebuie pedepsită de către organele judiciare. Ispașirea pedepsei se face în penitenciare.
Persoana care execută o pedeapsă privată de libertate, mediul penitenciar ridică mai multe probleme: adaptarea la normele și valorile specifice acestui cadru de viață și evoluția ulterioară a personalității sale.
Aflată în detenție persoana privată de liberate care a săvârșit un act antisocial intra în contact cu o lume diferită, în care funcționează alte norme, reguli, valori la care proaspătul deținut trebuie să se adapteze. El are un grad de socializare care îi permite să își continue viața personală în condiții normale după ispășirea pedepsei, dar pe parcursul executării acesteia el este puternic influențat de către ceilalți deținuți, influență evidențiată prin învățarea de tehnici și trucuri noi, pe care deținutul le asimilează, pentru ca apoi ajuns în liberate pune în practică deprinderile dobândite în perioada de detenție.
Intrarea în penitenciar tulbură echilibru personalității și a comportamentului social. Acest comportament trebuie cunoscut și controlat de către personalul așezămintelor de detenție, deoarece propagarea acestuia are efecte negative asupra liniștii și securității așezămintelor de detenție.
CAPITOLUL 2:
2.1. AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR – INSTITUȚIE PENALĂ
Infracțiunea este o faptă a omului prin care se aduce atingere unei anumite valori sociale, iar cel care a savârșit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă.
Potrivit art. 17 Codul penal ,,Infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Persoana care a săvârșit o infracțiune, în funcție de gravitatea ei trebuie să se supună de bunăvoie și conform normelor de drept unei pedepse.
Scopul acestei pedepse este o măsurtă de represiune și de constrângere împotriva celui care a comis o abatere de la lege iar prin executarea ei, se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de societate.
Trăsătura esențială a infracțiunii este fapta ce prezintă pericolul social, împrejurările în care s-a săvârșit, momentul, și persoana care a săvârșit-o.
Pericolul social este cunoscut în doctrina penală sub aspect genetic (când legiuitorul apreciază aceasta ca faptă periculoasă și o înscrie în legea penală ca infracțiune) și concret (când fapta comisă este periculoasă și este sancționată penal).
Pedeapsa pentru fapta comisă este judecată și hotărâtă de instanțele de judecată, conform Codului penal.
Pentru a aplica pedepsele hotărâte de instanțele de judecată statul a creat instituții denumite în timp grote, saline, temnițe, închisori, pușcării, centre și penitenciare.
În România primele mențiuni despre închisori au apărut în anul 1380 sub denumirea de ocne. Acestea erau de fapt ocnele de exploatare ale minelor subterane de sare și unde persoanele condamnate (pentru tâlhărie, omoruri) erau coborâte în aceste ocne și obligate la muncă, dar de unde nu erau scoși decât după ispășirea pedepsei.
Una dintre aceste ocne era la Ocna Trotușului, iar la Mănăstirea Snagovului își ispășeau pedeapsa boierii și nobilimea.
În perioada dominației austro-ungare ocnele subterane au fost conform procedurii penale promulgate de Iosif al II-lea, înlocuite cu ,,temnițe curate, uscate, să aibă văzduh și lumină și așa alcătuită ca sănătatea robului să nu fie pusă în pericol.”
Începând cu anul 1790 în Țările Române sub domnia Domitorului Nicola Mavrogheni, iar mai târziu la începutul secolului XIX anul 1802 Domnitorul Mihai Suțu cere ca pușcăriile să aibă infirmerie, femeile să fie închise separat de bărbați, să se raporteze săptămânal situația celor închiși, să fie curate și sigure.
Primul regulament al închisorii apare la Iași în anul 1851 și Târgu Ocna când se redactează primul regim de detenție denumit ,, Auburian” prin care se interzice bătaia pușcăriașilor și sunt introduse primele reglementări în ceea ce privește educația religioasă și obligația pușcăriașilor de a învăța meserie, lucru în comun, izolarea în celulă, îndreptarea socială precum și obligativitatea la muncă fără excepție.
Este perioada în care închisorile se împart în închisori de prevenție și închisori de osândă care la rândul lor erau de mai multe categorii și anume închisori corecționale, de muncă silnică, de recluziune și de detenție.
A.I. Cuza în anul 1862 introduce Regulamentul pentru organizarea stabilimentelor penitenciarelor și cele de binefacere din România, iar în anul 1874 regele Carol I a promulgat Legea Inchisorilor și inființează închisorile pentru minori.
O dată cu victoria alianților din anul 1944 și intrarea României în zona de influență a Rusiei staliniste a dus la modificarea modului de executare a pedepselor, iar din această perioadă se poate vorbi despre detenția politică, apariția persoanelor cu comportament antisocial prin prisma opțiunilor politice diferite.
În acest sens apare,, Regulamentul pentru înființarea și funcționarea centrelor de internare și reeducare” .
,, Cât deținuții polidici, cei mai odioși dușmani al clasei muncitoare și ai Republicii nu vor fi tratați cu acea justă ură de clasă și atât timp cât adaptarea morală și pregătirea deținuților de drept comun victime ale fostei societăți burghezo-moșierești bazată pe exploatarea, va fi neglijată’’
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 prevedea prin noul regulament înființarea coloniilor de muncă, domiciliul obligatoriu, batalioanele de muncă, paza și regimul deținuților.
Astfel deținuții erau folosiți la realizarea unor lucrări de interes național, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Complexul hidroenergetic de la Bicaz, sistemele de irigații din Dobrogea etc. și erau supuși la muncă zilnică, înlesnirea legăturilor cu familia, respectarea ordinelor, tortura.
Până la Revoluția din decembrie 1989, sistemul s-a confruntat cu serioase limite impuse de ideologia socialistă, dar o dată cu câștigarea libertății din acel an prin Legea nr. 21/15.10.1990, sistemul penitenciar trece din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului de Justiție și are loc reforma sistemului, prin respectarea demnității umane, eliminarea discriminării bazată pe naționalitate, opinii politice, convingerea religioasă, drepturi precum vizite, pachete, țigări, hrană, accesul la mijloacele de informare, tratamente medicale, educație etc.
Din anul 2006 prin Legea nr. 275/2006 sistemul penitenciar se alinează la cel european și se introduce elemente noi, în ceea ce privește drepturile omului.
Prin drepturile omului se înțelege totalitatea condițiilor elementare considerate indispensabile pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui individ.
În ultimii ani, analiza regimului penitenciar se face prin prisma modului cum sunt respectate drepturile omului, aflat în ipostaza de deținut.
În acest sens, rolul unificator al Consiliului Europei referitor la standardele vieții deținuților vieții deținuților este evident. Recomandarea nr. R(87) 3 privind Regulile Penitenciarelor Europei constituie baza progresului administrațiilor penitenciare, fiind un adevărat cod deontologic pentru toate categoriile de personal care lucrează cu deținuții.
O dată cu condamnarea în penitenciar unele drepturi precum libertatea de mișcare, dreptul la viața familiară, dreptul de proprietate, dreptul la viața sexuală, sunt lezate.
Încarcerarea nu oferă populației decât o protecție temporară, deoarece doar un număr restrâns de deținuți ispășesc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, restul sunt pe o periaoadă de.
Astfel deținuții erau folosiți la realizarea unor lucrări de interes național, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Complexul hidroenergetic de la Bicaz, sistemele de irigații din Dobrogea etc. și erau supuși la muncă zilnică, înlesnirea legăturilor cu familia, respectarea ordinelor, tortura.
Până la Revoluția din decembrie 1989, sistemul s-a confruntat cu serioase limite impuse de ideologia socialistă, dar o dată cu câștigarea libertății din acel an prin Legea nr. 21/15.10.1990, sistemul penitenciar trece din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului de Justiție și are loc reforma sistemului, prin respectarea demnității umane, eliminarea discriminării bazată pe naționalitate, opinii politice, convingerea religioasă, drepturi precum vizite, pachete, țigări, hrană, accesul la mijloacele de informare, tratamente medicale, educație etc.
Din anul 2006 prin Legea nr. 275/2006 sistemul penitenciar se alinează la cel european și se introduce elemente noi, în ceea ce privește drepturile omului.
Prin drepturile omului se înțelege totalitatea condițiilor elementare considerate indispensabile pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui individ.
În ultimii ani, analiza regimului penitenciar se face prin prisma modului cum sunt respectate drepturile omului, aflat în ipostaza de deținut.
În acest sens, rolul unificator al Consiliului Europei referitor la standardele vieții deținuților vieții deținuților este evident. Recomandarea nr. R(87) 3 privind Regulile Penitenciarelor Europei constituie baza progresului administrațiilor penitenciare, fiind un adevărat cod deontologic pentru toate categoriile de personal care lucrează cu deținuții.
O dată cu condamnarea în penitenciar unele drepturi precum libertatea de mișcare, dreptul la viața familiară, dreptul de proprietate, dreptul la viața sexuală, sunt lezate.
Încarcerarea nu oferă populației decât o protecție temporară, deoarece doar un număr restrâns de deținuți ispășesc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, restul sunt pe o periaoadă determinată, după care se reîntorc în colectivitate.
Pe durata pedepsei lucrătorii de penitenciar intervin pentru reeducarea acestor persoane și reintegrarea acestora în societate
2.2 REGIMURI DE DETENȚIE
Pentru a asigura efectuarea pedepselor, penitenciarele trebuie să îndeplinească unele condiții precum și anume regimuri de detenție.
Detenția în comun
Regimul celular, pennisylvanian
Regimuri mixte, regimul auburnian și regimul progresiv
Regimuri regresive deschise sau de încredere.
Studiile efectate de specialiști prin compararea diferitelor tipuri de regimuri de detenție, au arătat că nu există un tip ideal de satisfacere a pedepselor private de liberate.
Detenția în comun – indivizii locuiesc în comun, dorm în dormitoare comune, mănâncă și muncesc în comun. Acest tip de detenție este cel mai ieftin sistem de executare a pedepsei și permite organizarea eficientă a muncii dar totodată acest sistem are și dezavantaje. Acest sistem nu permite dezvoltarea morală a deținutului, el poate fi corupt în mediul penitenciar și astfel la eliberare să fie mai desocializat decât era înainte de condamnare.
– Regimul celular, de detenție individuală (pennisylvanian) – se bazează pe Principiul izolării deținutului de ceilalți el locuiește singur într-o celulă, acolo mănâncă, doarme, muncește iar când este scos la plimbare este obligat să poarte o cagulă. În acest regim izolarea totală formează meditația, iar deținutul poate avea regrete pentru faptele comise dat totodată acest regim este scump, costisitor munca nu poate fi organizată eficient sau poate duce la depresii și chiar la tulburări mentale.
Regimul auburnian – este o combinație între detenția în comun și cel individual și
are ca scop eliminarea dezavantajelor dintre cele două regimuri. Acest regim constă în izolarea pe timpul nopții dar pe tipul zilei acțiunile să fie în colectivitate cu restricția deținutului de a vorbi cu ceilalți. Acest regim are unele avantaje: munca este organizată, asigură intimitatea vieții, dar dezavantajul îl reprezintă interzicerea comunicării, ceea ce poate duce la efecte nefaste asupra psihicului deținutului.
Regimul progresiv – este cel mai evoluat sistem de detenție el se desfășoară gradat,
etapizat. Acest sistem a început din anul 1828 și are ca scop corectarea erorilor de comportament a individului, reintegrarea acestuia și cuprinde mai multe etape începând de la izolarea completă și până la libertate. Pe parcursul detenției comportamentul deținutului îl ajută pe acesta să treacă într-o fază superioară sau îl poate retrograda la o fază inferioară. Scopul acestui regim este de a-l reeduca, în vederea reintegrării individului în societate.
Toate aceste regimuri de detenție cuprind ansamblu de reguli care stau la baza executării pedepselor. Regimurile de executare a pedepselor sunt bazate pe regimul progresiv si regresiv unde persoanele condamnate trec dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege.
Toate regimurile trebuie să asigure respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor private de libertate , a drepturilor și libertăților acestora, fără ca ele să cauzeze suferințe fizice sau să înjosească persoana condamnată.
2.3 AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR – ÎN ALTE STATE
La nivel European asezămintele de detenție diferă de la un stat la altul, ca mărime, ca tip, ca număr de instituții, ca număr de deținuți.
Ele pot fi clasificate după anumite criterii și anume:
După gradul de siguranță – majoritatea administrațiilor europene dispun de instituții de maximă siguranță, închise, semideschise și deschise.
În funcție de categoria persoanelor care sunt deținute în instituțiile penale: așezăminte pot fi pentru arestați preventiv, instituții pentru minori, pentru bărbați, pentru femei.
În funcție de durata pedepsei de executat există instituții penale pentru pedepse scurte și pentru pedepse lungi.
În țări precum Estonia, Finlanda, Polonia, Slovenia, Spania, Belgia penitenciarele se clasifică astfel:
– penitenciare deschise – care au un regim educativ cu forme de corecție în ceea ce privește deținuții și nu necesită siguranță maximă,
penitenciare semi-deschise – unde deținuții petrec noapte în celulă iar ziua lucrează în ateliere sau în natura,
– penitenciare închise, care au toate sistemele de siguranță iar aici stau deținuți periculoși.
Repartizarea deținuților se face luând în considerare unele criterii precum sexul, vârsta, condamnările anterioare, durata condamnării, restricțiile impuse, apartenența sănătatea,etc.
În Belgia pentru evaluarea comportamentului deținuților principalele instrumente folosite sunt: WISE-3 sau RAVEN pentru măsurarea inteligenței, MMPI pentru personalitate testul TAT.
În Estomia se folosește pentru aprecierea regimului de detenție un chestionar structurat de evaluare a riscului și nevoilor.
În Finlanda evaluarea riscului și al nevoilor se face prin diferite programe de intervenție, iar evaluarea riscului se face prin interviuri, discuții și evaluare scrisă.
În Polonia evaluarea deținutului se face pe baza testelor de personalitate, testelor psihologice sau psihiatrice, iar evaluarea riscului prin prognoza infracțional-socială.
În Slovenia se folosește pentru evaluarea deținutului planul indiviadualizat, planul de executare care cuprinde activitățile concrete ale deținutului, comportamentul și cooperarea acestuia, iar evaluarea riscului se face printr-un raport de evaluare care cuprinde date despre deținut.
În Bulgaria ca regim de detenție există:
– penitenciarul și centre de detenție inchise:
– cu regim general – pentru persoanele condamnate în penitenciare și centre deschise
– cu regim special – pentru persoanele condamnate la detenție pe viață
– cu regim restrictive – pentru persoanele condamnate în penitenciare și centre închise
-cetrul de detenție deschise
– cu regim general
– cu regim permisic.
Clasificarea deținuților se face pentru regimul special pentru persoanele condamnate la detenție pe viață, regimul restictiv pentru persoanele condamnate în penitenciare și centre de detenție închise, iar regimul general pentru persoanele condamnate și repartizate în centre de detenție deschise. Regimul inițial poate fi înlocuit de următorul regim după executarea unei pătrimi din pedeapsă, dacă are un comportament bun, demonstrarează că face progrese.
Evaluarea comportamentului deținuților și a riscului de infracțiune este reglementată de Regulile pentru Evaluarea Infractorilor.
În Anglia și Țara Galilor – regimul de detenție cuprinde următoarele categorii:
– pentru deținuții bărbați tineri (18-21 ani) și femei (peste 18 ani) categoria A, statut restricționat cuprinde deținuții periculoși cu condiții închise – deținuții cu măsuri stricte de siguranță și condiții deschise – deținuții cu risc scăzut;
pentru deținuții bărbați adulți (peste 21 de ani) cuprinde:
categoria A – deținuți periculoși, care sunt considerați de poliție un pericol pentru societate și care fac imposibilă evadarea acestora din penitenciare,
categoria B – deținuți care nu necesită măsuri stricte de siguranță, dar pentru carea evadarea trebuie să fie deasemenea imposibilă,
categoria C – deținuți care pot fi plasați în condiții deschise
categoria D – deținuți care prezintă un risc redus.
pentru deținuții bărbați tineri (18- 21 de ani) și pentru femei (peste 18 ani) cuprinde:
categoria A
Statut Restricționat- deținuții cu risc serios pentru populație și care necesită siguranță maximă,
Condiții închise- deținuții care nu necesită siguranță maximă și nu reprezintă un pericol pentru populație,
Condiții deschise – deținuți care prezintă un risc redus.
Clasificarea deținuților se face fără discriminare de rasă, vârstă, religie, naționalitate, orientare sexuală, sau orice alți factori care nu au relevanță pentru procesul de clasificare.
În evaluarea comportamentului deținuților principalul instrument folosit este Offender Assessment System (OASys) pentru persoanele cu vârsta de 18 ani și peste. Alte instrumente folosite sunt Spousal Abuse Risk Assessment (SARA) pentru persoanele violente , Risk Matrix 2000 (RM2000) folosit la infracțiunile sexuale și violente la bărbații cu infracțiuni sexuale, instrumente ca HCR-20 și PCL-R la deținuții cu pedepse mari, OASys pentru persoanele cu pedepse mai mici de 12 luni.
În Cehia – regimurile penitenciare sunt clasificate în funcție de nivelul siguranței în 4 categorii:
minimă siguranță- penitenciarele cu supraveghere
siguranță medie – penitenciarele cu supraveghere intensivă
siguranță crescută – penitenciarele cu pază
siguranță maximă – penitenciarele cu pază intensivă
Repartizarea deținuților se face în funcție de condamnările anterioare, gravitatea faptei, lungimea pedepsei.
Schimbarea regimului de detenție se face pe baza evaluarii programelor de tratament, a propunerii de trecere dintr-un regim în altul pe baza dezvoltării personalității deținutului, schimbările care au loc în comportamentul lui, evaluarea și programele pe care deținutul le-a urmat.
În evaluarea comportamentului deținuților se folosesc o serie de măsuri și metode , de teste psihologice precum și instrumetul SARPO (Evaluarea Generală a Riscurilor și Nevoilor). Evaluarea riscului este realizată pentru fiecare caz în parte prin proceduri unitare la nivelul sitemului penitenciar.
În Italia deținuții sunt repartizați în funcție de tipul infracțiunii în penitenciare cu:
securitate crescută – pentru deținuții periculoși,
securitate redusă – pentru dependenții de droguri și care au ca scop tratamente speciale intensive,
securitate medie – pentru restul deținuților care nu se încadrează în celelalte două tipuri.
Regimurile de detenție sunt :
regimul penitenciar special- dedicat persoanelor periculoase care au legături cu organizații criminale. Membrii ai acestor organizații
regimul de supraveghere specială – pentru deținuții care nu pot fi controlați ușor și prezintă un risc ridicat
regimul semi-deschis – permite deținuțior să petreacă o parte din zi în afara penitenciarului pentru a participa la diverse activități.
Deținuții sunt repartizați în diferite tipuri de circuite penitenciare în funcție de tipul infracțiunii comise, de persoana care a comis infracțiunea, fapta, elementele care au dus la infracțiune precum și dacă este sau nu membru a unei grupări mafiote.
Evaluarea comportamentului deținuților se realizează de către o comisie de observare și tratament care trebuie să evalueze orice deficit fizic, psihic, emoțional, educativ și social. Această observație începe din prima zi și continuă pe tot parcursul detenției. Administrația penitenciară nu evaluează riscul de recidivă înainte de eliberare.
În Lituania există:
centre de reeducare pentru tineri
centre de reeducare pentru adulți
penitenciare
colonii deschise
Repartizarea deținuților se face pe baza stării de sănătate, personalitatea deținutului, natura și periculozitatea faptei comise, siguranța publică, vârsta, calificare, sănătatea, iar pe parcursul sentinței deținuții pot fi transferați într-un alt tip de unitate penitenciară în următoarele condiții: la recomandarea medicului, după vârstă, la decizia unui tribunal la propunerea directorului unității penitenciare.
Înstrumentele folosite în evaluarea comportamentului deținuților sunt HCR-20 riscul de violență, STATIC-99 riscul de infracțiune sexuală, SVR-20, SARA riscul de agresiune, sistemul OASys.
Instrumentele folosite pentru evaluarea riscului de recidivă sunt aceleași cu cele folosite pentru evaluarea comportamentului infracțional.
În ceea ce privește numărul așezămintelor penitenciare, acesta este cuprins între limite ce variază de la 2 în Andora la 564 în Turcia.
Capacitea instituțiilor penitenciare diferă de la o țară la alta, în funcție de tipul de așezământ. În Finlanda și Slovacia sunt instituții penale cu 20 de locuri, în Danemarca sunt 270 de locuri în penitenciarele deschise și 180 de locuri în cele închise, 590 de locuri în Irlandeze, iar în Austria 990 de locuri. Așezăminte penitenciare cu peste 1.000 de locuri sunt în Turcia- 2.500, România-2.300, Bulgaria – 2.100, Lituania-1.900, Cehia- 1.200.
Controlul asupra sistemului penitenciar este executat de către procuratură, comisiile de control parlamentare iar controlul juridic se realizează prin judecătorii in Italia, Portugalia, Macedonia.
2. 4 AȘEZĂMÂNTUL PENITENCIAR – ÎN ROMÂNIA
În România potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului României nr.
1849/2004 ,, Administrația Națională a Penitenciarelor” este o instituție publică de apărare, ordine publică și siguranță națională a statului în subordinea Ministerului de Justiție.
Ea își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul persoanelor private de libertate, cu dispozițiile Legii nr. 293/2004, privind Statutul funcținarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, a Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, a Codului penal al României, aprobat prin Legea nr. 301/2004, a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În România conform Legii 275/2006 există 4 tipuri de regimuri de detenție:
Regimul deschis – se aplică persoanelor condamnate la pedepsă închisorii de cel mult un an.,, oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în interiorul locului de deținere, de a presta munca și de a desfășura activitățile educative, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afara locului de deținere, fără supraveghere”.
Persoanele pot frecventa cursurile de calificare, școlarizare pot participa la acțiuni sportive, culturaleartistice, religioase etc.
Regimul semideschis – se aplică persoanelor cu pedeapsă între 1an și până la 5 ani. În regimul semideschis persoanele private de libertate au posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în zonele din interiorul locului de detenție, își organizează timpul liber, sunt cazate în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, consiliere psihologică. Munca acestora se poate presta fie în interiorul locului de detenție, fie în afara locului de detenție sub supraveghere asigurată de personal neînarmat.
În acest regim pot intra și persoanele lipsite de libertate clasificate inițial în regimuri deschise dar care au comis o abatere disciplinară, dar și persoanele private de libertate care au fost inițial în regim închis și care au avut o comportate bună.
Regimul închis – se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depășesc 15 ani.
În acest regim intră persoanele care au fost inițial clasificate în regimul semideschis sau deschis dar nu au comis abateri disciplinare, persoane care au fost clasificate în regimul de maximă siguranță dar care au avut o comportare bună, bărbații care au vârsta de 60 ani și femeile 55 ani, femeile însărcinate, persoanele invalide de gradul I și care au comis fapte încadrate la pedepse mai mari de 15 ani. În acest regim persoanele sunt cazate în comun, prestează muncă, desfășoară activități educative, culturale, consiliere, psihologică, asistență socială în grupuri și pot presta zilnic program de muncă în regim închis sub pază și supraveghere continuă, atât în interiorul cât și în exteriorul locului de detenție în limita minimă de 4 ore.
Regimul de maximă siguranță se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa pe viață și la persoanele cu închisoare mai mare de 15 ani.
Acest regim se aplică persoanelor care au comis fapte grave, prezintă un care prezintă un pericol pentru societate
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă și desfășoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă.
Persoanele private de libertate care au o comportare bună și respectă regulile de ordine interioară pot presta o muncă dacă sunt apte:
în grupuri mici,
în interiorul locului de deținere,
în spații prevăzute cu dispozitive de închidere sigure
sub supraveghere permanentă
În acest regim prestează muncă sau alte activități în limita a minim 3 ore. Penitenciarele din România cuprind mai multe categorii:
– de scurtă durată – închisoarea mai mică de un an. – de medie durată – închisoarea cuprinsă între un an și cincisprezece ani, căreia îi corespunde regimul închis și semi –deschis. – de lungă durată – inițial, închisoarea de lungă durată includea pedepse mai mari de 10 ani pentru infracțiuni grave (omor, tâlhărie, infracțiuni contra siguranței statului etc.). Ulterior s-a renunțat la cerința ca infracțiunea să fie gravă, unicul criteriu pentru considerarea închisorii ca fiind de lungă durată fiind durata acesteia. -rezultă un regim special de detenție pentru condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață sau la cea a închisorii mai mare de 15 ani , cărora le corespunde regimul de maximă siguranță.
În România există mai multe categorii de deținuți:
După vârstă:
– minori sub 18 ani
pentru – tineri 18-21 de ani
majori peste 21 de ani
vârsnici persoanele care au trecut de 60 ani și femeile care au împlinit vârsta de 55 ani
Minorii și tinerii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluși, pe durata executării pedepsei, în programe speciale de consiliere și asistență, în funcție de vârsta și de personalitatea fiecăruia, conform art.28 din Legea nr. 275/2006 privind regimului de executare a pedepselor.
După sex.
– Bărbați
Femei
După starea de sănătate :
Sănătoși
Bolnavi
– cu psihoze termen generic pentru bolile mintale; stare morbidă caracterizată prin reacții neadecvate la mediu, prin ciudățenii în comportare, de care bolnavul este constient,
– cu psihopatii – boală psihică manifestată prin grave tulburări ale comportamentului, gândirii și afectivității, de care bolnavul nu este conștient plus violența.
4. După trecutul infracțional:
– Recidiviști
Primari
2.4.1 Organizarea și activitatea Administrației Națională a Penitenciarelor în România
Organizarea și activitatea Administrația Națională a Penitenciarelor este coordonată direct de către Ministerul Justiției, iar potrivit Hotărârii Guvernului României. nr. 1849/2004 privind organizarea și atribuțiile Administrația Națională a Penitenciarelor locurile de detenție organizate sunt astfel:
25 penitenciare cu regim de maximă siguranță
Aiud,Arad, Bacău, Baia Mare, Satu Mare, Botoșani, Brăila, București, Rahova, Codlea, Craiova, Drobeta Turnu-Severin, Focșani, Galați, Gherla, Giurgiu, Iași, Mărgineni, Oradea, Poarta Albă, Slobozia, Tîrgu Jiu, Timișoara, Tulcea.
7 penitenciare cu regim închis:
Bistrița, Miercurea Ciuc, Ploiești, Satu Mare, Tîrgușor, Târgu Mureș, Vaslui.
2 penitenciare pentru minori
Craiova, Tichilești,
1 penitenciar cu regim semideschis. Pelendava
6 penitenciare spital
București, Rahova, Dej, Targu Ocna, Colibași, Poarta Albă.
3 centre de reeducare
Buziaș, Găești, Targu Ocna
După capacitate penitenciarele pot fi:
penitenciare mici (200 -500 locuri),
penitenciare mijlocii (500 -1000 locuri),
penitenciare mari și foarte mari (1000 -2000, 3000 locuri) iar cel mai mare penitenciar este Jilava 1691 de persoane la 23.05.2012
2.4.2 Atribuțiile Administrației Națională a Penitenciarelor
,,În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită, în principal, următoarele atribuții:
a) organizează și coordonează activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive și a măsurii educative de internare a minorilor în centre de reeducare, pronunțate de instanțele judecătorești;
b) coordonează, îndrumă și controlează asigurarea pazei, escortării și supravegherii condamnaților, arestaților preventiv și minorilor din unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor, astfel încât să se asigure prevenirea evenimentelor negative;
c) elaborează strategia de aplicare a regimului penitenciar, urmărește transpunerea ei în practică, ține evidența nominală și statistică a persoanelor private de libertate și urmărește folosirea lor la activități productive, potrivit legii;
d) controlează și ia măsuri pentru executarea misiunilor de pază și escortare a persoanelor private de libertate la instanțele de judecată, transferul acestora la organele de urmărire penală sau la alte locuri de deținere;
e) organizează, controlează, îndrumă și sprijină activitățile privind asigurarea dreptului la asistența medicală a persoanelor private de libertate și a personalului din sistemul administrației penitenciare;
f) evaluează nevoile de asistență socială, educație și terapeutice ale persoanelor private de libertate și stabilește strategia și modalitățile de realizare a activităților de reintegrare socială a acestora;
g) organizează și îndrumă activitatea de pregătire școlară și de calificare a persoanelor private de libertate și coordonează planificarea etapelor și a programelor educaționale;
h) planifică, organizează și coordonează activitățile destinate executării pedepselor, înzestrării, dotării și asigurării cu bunuri și mijloace materiale în funcție de obiectivele sistemului penitenciar, prioritățile și resursele materiale și financiare avute la dispoziție și urmărește derularea contractelor de achiziții, conform legii;
i) elaborează programe anuale și de perspectivă pentru investiții și reparații capitale ale spațiilor de deținere, precum și realizarea locuințelor de serviciu și intervenție pentru personal;
j) coordonează nemijlocit aplicarea și respectarea legilor, instrucțiunilor și ordinelor ministrului justiției și deciziilor directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, referitoare la problematica resurselor umane, aplică legislația specifică numirii și eliberării din funcție a personalului, a recompensării și sancționării acestuia;
k) elaborează, organizează și coordonează programele de formare, pregătire și perfecționare profesională a personalului din sistemul penitenciar, prin centrele de pregătire proprii, precum și activitatea de perfecționare continuă a pregătirii de specialitate desfășurate în unități;
l) organizează, îndrumă și coordonează activitățile de menținere a capacității de intervenție și acțiune a unităților, de întocmire a documentelor de mobilizare pentru trecerea unităților de la starea organizatorică de pace la starea organizatorică de război;
m) elaborează și fundamentează proiectul bugetului de venituri și cheltuieli al Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților subordonate, pe care îl propune spre avizare ministrului justiției, asigură executarea bugetului în condițiile legii, îndrumă și controlează respectarea dispozițiilor legale pe linie financiar-contabilă;
n) asigură administrarea patrimoniului potrivit dispozițiilor legale, organizează și asigură alocarea, mișcarea, evidența și controlul mijloacelor și echipamentelor din dotare;
o) îndrumă, controlează și ia măsuri pentru respectarea prevederilor legale referitoare la evidența, întocmirea, multiplicarea, manipularea, păstrarea și transportul documentelor clasificate;
p) elaborează studii, efectuează analize și întocmește proiecte de acte normative privind organizarea și activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților subordonate și le prezintă ministrului justiției pentru a decide;
r) organizează activitatea de relații publice, îndrumă și coordonează activitățile de primire, evidență și soluționare a petițiilor;
s) asigură sistemul informatic integrat, prelucrarea datelor, realizarea, implementarea și exploatarea aplicațiilor informatice pentru Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate;
t) reprezintă în fața instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție interesele Administrației Naționale a Penitenciarelor și coordonează această activitate la nivelul unităților subordonate”.
2. În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
În îndeplinirea atribuțiilor care îi revin Administrația Națională a Penitenciarelor cooperează pe bază de protocol cu instituțiile publice de apărare ordine publică și siguranță națională, cu alte instituții ale statului precum și cu organizații și asociații negurvenamentale.
2.5 ASPECTE ETICE ȘI MORALE ALE PEDEPSELOR.
Categoriile și limitele generale ale pedepselor sunt prevăzute în Codul Penal la Titlul II și III Pedepse și conform art.53 pedepsele sunt de trei feluri:
,,Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice
Pedepsele sunt principale, complimentare și accesorii.
1. Pedepsele principale sunt:
a) detențiunea pe viață;
b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
2. Pedepsele complimentare sunt:
a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;
b) degradarea militară.
3. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condițiile prevăzute în art. 71.”
Pedepsele complimentare conform art.64 prevăd:
,,Interzicerea unor drepturi:
(1) Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
d) drepturile părintești;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
(2) Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.”
Dintre aceste pedepse detenția pe viață și închisoarea de la 15 zile la 30 de ani presupune privarea de liberate a individului.
Din multitudinea de date statistice existente îngrijorătoare se remarcă următoarele date:
de la 26.010 în 1990 numărul persoanelor private de libertate a crescut la 28.244 în anul 2010,
de la 3.589 în anul 1990 numărul persoanelor recidiviste a crescut la 12.690 în anul 2010 rezultând o creștere de 44%,
Totodată statisticile arată că au crescut numărul persoanelor aflate în penitenciare a celor cu studii superioare datorită infracțiunilor de fals, abuz în serviciu sau mită. Este perioada când în economie au proliferat societățile create fictiv, cu o activitate economică subterană, bancrută frauduloasă, evaziunea fiscală, falsul, uzul de fals, înșelătoria. O altă cauză o reprezintă corupția de la nivelul țării, din ministere, instituții publice etc.
O altă cauză care a dus la creșterea numărul de persoane private de liberate este profiferarea jocurilor de noroc, a contrabandei, a traficului de droguri, arme, materiale radioctive, a traficului de carne vie,( traficul de femei, copii), dezvoltarea industriei pornografice, crima organizată care a devenit un pericol de stat, terorismul și nu în ultimul rând grupurile sataniste.
Pentru a putea face față condițiilor din închisori deținuții sunt nevoiți să se adapteze noului mediu de viață. Relațiile dintre ei sunt bazate pe manipulare și control. Este locul unde datorită spațiului mic apare fenomenul de teritorialitate. Fiecare își apără ce este al lui, spațiul propriu.
Fiecare persoană are dreptul la 6 m2 dar datorită supraaglomerării apar stări de agresivitate ceea ce duce la apariția nevrozei penitenciare.
Deținuții sunt primiți conform legii în penitenciare după ce li se stabilește identitatea și dacă mandatul de execuție a pedepsei cuprinde mențiunile prevăzute de lege, împreună cu dosarul de penitenciar întocmit de organele de executare a mandatului.
Deținuții sunt repartizați în penitenciar după natura infracțiunii, durata pedepsei, comportament, sex, vărstă. În românia femeile sunt închise separat de bărbați, iar minorii separat de adulți.
Perioada de detenție cuprinde trei faze:
Carantina
Perioada de execuție a pedepsei
Perioada pregătirii pentru libertate
Carantina – este perioada cea mai grea pentru un deținut. Ea se prelungește până la 21 de zile și reprezintă perioada când acesta trebuie să ajungă la noua formă de viață acceptabilă. La cei care vin pentru prima dată apar o serie de probleme: nu dorm, plâng, sunt dezorientați, șocul este foarte mare. După o lună, două se instalează sentimentul de victimizare, este perioada când deținutul realizează amploarea pierderilor din cauza condamnării, pierderile familiare, sociale și profesionale. Sentimentul de neputință, de deposedare, prezența celorlalți deținuți măresc șocul. Destul de repede dezamăgirea ia locul dispărării, părăsiți de familie, luarea cu forța a unor lucruri de către deținuți mai vechi, contactul cu mentalitatea și stiluri de viață greu de conceput grăbesc aderarea deținuților la normele și valorile neoficile.
Perioada de execuție a pedepsei cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în care se încearcă reeducarea deținuților prin muncă, prin diverse acțiuni culturale, artistice, prin învățământ, prin muncă etc.
2.5.1 VULNERABILITATEA DEȚINUȚILOR ÎN TIMPUL EXECUTĂRII PEDEPSELOR
Primul contact cu penitenciarul ridică probleme serioase. Va începe cu explorarea treptată a mediului, va continua cu învățarea argoului și se va resemna în fața,,uitări,,celor de afară.
Supraaglomerarea penitenciarelor reprezintă un factor care are un impact deosebit asupra noilor veniți. Aceasta provoacă o serie de consecințe negative: pierderea libertății de mișcare în spațiul atribuit, creșterea stimulării interpersonale (prin contact vizual, voci, miros) creșterea sentimentelor negative (manie, depresie), pierderea controlului situațiilor, scăderea posibilității anticipării comportamentelor colegilor de cameră.
La toate acestea se adaugă și prăbușirea ierarhiilor, creșterea agresivității, scăderea serviabilității în relațiile interpersonale. Toate acestea duc la minciuni, umilințe, practici anormale în sfera sexualității, izolarea și dorința de răzbunare, pierderea controlului, dorința de sinucidere, automutilări, greva foamei. Deținutul devine izolat, dezamăgit se refugiază în sine, înghite diferite obiecte (cuie, ace etc,). După un timp acesta se liniștește, acceptă să participe la activitățile sportive, culturale, la muncă, la cursuri școlare.
Deținuții bolnavi mintal analfabeți, deținuții fără familie sau din familii sărace care nu au sprijin din afara închisorii reprezintă o categorie defavorizată, care devin sclavi față de ceilalți colegi avuți, cărora le îndeplinesc o serie de sarcini în schimbul unor bunuri (țigări, hrană, protecție etc.).
Deținuții tineri sau noii veniți pot fi supuși la violuri, sau pot întreține relații sexuale, homo sexuale liber consimțite, dar neprotejate cu deținuții mai vechi, iar riscul de transmitere al infecției HIV fiind ridicat, iar de multe ori în caz de refuz, aceștia sunt molestați.
Un pericol în penitenciare îl constituie drogurile, folosirea acelor ace și siringi în comun, folosirea instrumentelor de tatuaj, folosirea aparatului de ras de către mai multe persoane toate acestea pot duce la răspândirea de boli.
În acest sens în penitenciare se acordă o atenție deosebită pentru discuții, iar sănătatea deținuților reprezintă un aspect prioritar.
Astfel pentru promovarea sănătății s-a elaborat la Haga în noiembrie 1998 Declarația de Consens, referitoare la promovarea sănătății mentale.
Pe timpul executării execuției pedepsei sănătatea mentală, psihicul unui deținut este puternic influențat ca de exemplu calitatea cazării, relațiile cu familia, prietenii, cu grupurile sociale, depresiile care apar, hrana, supraaglomerația, supunerea ierarhică, batjocura, umilința, violul, agresivitatea fizică și verbală, rasismul, singurătatea, lipsa de intimitate, lipsa de a decide singur, lipsa de asociere, de relaxare, de reflecție, disciplina impusă de alții, comunicarea, toate acestea au un impact devastator asupra sănătății mentale.
Perioada pregătirii pentru libertate- cuprinde cele câteva săptămâni
dinaintea liberării, când deținutul este supus unui program de instruire, primește sfaturi privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni după punerea în libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă și modul de comportare și integrare în societate.
Libertatea ridică probleme noi identității sociale a persoanei. După executarea pedepsei individul este privit cu neîncredere de societate. El trebuie să-și câștige un loc în societate, să câștige încredere, simpatie, respectul și mai ales curajul în noua viață.
Din păcate foarte multe persoane eliberate nu-și găsesc drumul, dar mai ales nu primesc sprijnul de la societate și nici chiar de la autoritățile statului și de cele mai multe ori aceștia ajung din nou să greșească, de multe ori obligați de situație și din păcate ajung din să comită infracțiuni și să fie din nou închiși.
CAPITOLUL III
AGRESIVITATEA UMANĂ
3.1. Definirea Agresivității
,,Agresivitatea are intensități foarte diferite în stucturile persoanei umane, ea depinde de integritatea structurilor neuropshice ,de capacitatea de inhibiție și abținere,de starea de sănătate fizică și morală, de cultură, educație și religie și firește de circumstanțele existenței individuale și colective, agresivitatea cunoaște o imensitate de forme și intensități atât in individ cât și în societate. Agresivitatea există deci în noi, în fiecare.”
Agresivitate provine din latină – agresivio- care înseamnă a ataca și reflectă starea sistemului pshihologic, prin care o persoană răspunde printr-un ansamblu de conduite conștient, înconștient cu scopul distrugerii, degradării, umilirii, negării unei ființe sau lucru, pe care agresorul le consideră un pericol pentru el.
Având originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, agresivitatea este o înșușire a ființelor vii.
Manifestăriile agresivității sânt foarte diverse și de diferite niveluri, pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței.
În dicționarul Walman agresivitatea este definită astfel ,,tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresiune tendința de a depăși opozițiile întâlnite tendință de autoapărare prin promovarea neabătută a propiilor interese”.
Formele de manifestare a agresivității sunt excitabilitatea, impulsivitatea, propulsivitatea.
Exitabilitatea – exprimă starea sistemului nervos central, față de factorii de mediu extern și intern.
Bordenaut și Pringney consideră că excitația psihică presupune ridicarea tensiunii psihologice și exarcerbarea dinamismului psihic,stării care devin patologice atunci când sânt insoțite de o tulburare afectoasă reactivă.
Stăriile de excitație se manifestă diferit în funcție de: factorul vârstă în cazul normalității dar aceste stări pot căpăta caracter permanent și devin patologice.
copii pot prezenta episoade de hiperexcitație,
la adoleșcenți excitabilitatea crescută poate ascune debutul unei psihoze periodice,
la persoanele vârsnice hiperexcibilitatea nervoasă traduce evoluția unui proces demențial,
Formele de manifestare ale hiperexcibilității sunt: gesturile, tonurile ridicate și iritat al vocii, voiciunea crescută, eferveșcența limbajului și al imaginației agresivității.
Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacționa prin impulsuri.
Impulsul este o reacție involuntară bruscă, necontrolat, act violent, reacție de mânie etc. Impulsilsiunea desemnează un act de violență agresivă R. Lafon definește impulsivitatea: ,, descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională într-un act sau comportament,,
Actul impulsiv poate fi necontrolat, imprevizibil și irațional.
Propulsivitatea este declanșarea agresivității datorită unui resort intern care apare în mod forțat, automat fără a putera fi controlat.
Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi kinetice, monotipiile ritmice, mișcări parazite, accese de automatisme.
Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea conștiinței și personalității, ele izbucnesc brusc și apar sub forma de acte de agresiune, apărare, de fugă sau ca automatisme profesionale.
Impulsurile verbale sunt de tipul ecolalie, polilatie,coprolatie, ticuri verbale sub formă de strigăte.
Comportamentul agresiv reprezintă atitudini și acte, fapte manifestările de agresiune și violență față de alte persoană.
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament efectuate cu intenția de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane.
Actul agresiv poate viza unele obiecte( casă, mașină, bani, obiecte, etc) sau ființa umană (izolarea unui membru, etc).
Actul agresiv poate fi folosit în vederea atingerii unui scop sau obținerii unui câștig material.
,,Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament efectuate cu intenția de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane”
3.2. FORME DE MANIFESTARE A AGRESIVITĂȚII
Actele agresive pot îmbrăca forme diferite de manifestare mergând de la omor la simple replici.
In anul 1961 Burs identifica trei dimensiuni caracteristice agresiunii:
fizică – verbală
activă-pasivă
directă-indirectă”
Prin combinarea acestor dimensiuni se obțin opt tipuri diferite de agresiune:
1) În funcție de agresor sau de persoana care adoptă comportament agresiv, agresivitatea poate fi clasificată astfel:
agresivitatea tânărului vs agresivitatea adultului
agresivitatea masculină vs agresivitatea feminină
agresivitatea individuală vs agresivitatea colectivă
agresivitatea spontană vs. Agresivitatea premeditată
2) În funcție de mijloacele folosite pentru comiterea actului agresiv, agresiunea poate fii:
– agresivitatea fizică și agresivitatea verbală Agresivitatea fizică este mult mai gravă, datorită consecințelor sale care pot declanșa o ripostă agresivă și pot duce la izbucnirea unui conflict.
– agresivitatea directă ( direct asupra victimei) și agresivitatea indirectă (când există intermediar între agresor și victimă)
3) în funcție de obiectele urmărite agresivitatea poate fii:
– agresivitatea care urmărește obținerea de beneficii
– agresivitatea care urmărește rănirea sau distrugerea victimei
4) În funcție de forma de manifestare a agresivității avem:
– agresivitate violentă și agresivitate nonviolentă
-agresivitate latentă și agresivitate manifestă
După Burs agresiunea poate fi:
a) -agresiunea pasivă
-fizică- directă (loviri și rănire)
– indirectă (atacuri adresate asupra victimei)
-verbală – directă (insulte)
– indirectă (bîrfe)
b) -agresiunea pasivă
– fizică – directă ( blocarea victimei)
– indirectă (neangajarea într-un comportament)
– pasivă – directă (refuzul de a vorbii)
-indirectă (lipsa aprobării)
Dacă actul agresiv poate prezenta forme violente dar și nonviolente, noțiunea de violență se referă la un act agresiv care utilizează forța.
Pentru a înțelege conduita agresivă care este sancționată de lege, se impune o analiză a tuturor factorilor implicați și anume factorii sociali, psihosociali, psihoindividuali pe agresor și victima lui precum și situația.
Din studiile efectuate rezultă că femeile sunt mai puțin agresive decât bărbații, ele fiind de cele mai multe ori victimele agresiunii.
Un loc important în etiologia comportamentului infracțional îl au cauzele principale și secundare a acestuia.
Astfel cauzele directe sânt întotdeauna entogene, psihoindividuale, iar cauzele indirecte sunt de natură psihosocială și socială.
Sursele agresivității din păcate sunt foarte multe și se pot grupa în trei categorii:
– surse ce țin de individ
– surse ce țin de conduită
– surse ce țin de compotament
Frustrarea este cel mai des factor întâlnit în declanșarea agresivițății.
Alți factori care pot declanșa actul agresiv sunt: căldura, aglomerația, durerea fizică și morală, atacul sau provocarea directă, verbală, fizică, toate pot duce la comportamente agresive.
Un rol important în influențarea agresivității îl are accesul la materialele pentru adulți (filme, reviste, internet, etc ).
Cercetăriile sistematice și observațiile empirice specifice vârstei adolescenței au pus în evidență existența unor forme de manifestare ale agresivității pasive sau a agresivității indiferenței.
Agresivitatea pasivă poate devenii un mod de viață cu obiceiuri inrădăcinate în copilărie și care se manifestă prin critică, sfidare, ceartă, ranchiune, invidie, răutate, nepăsare și nemultumire sufletească.
Agresivitatea indiferenței este o altă formă de manifestare care se poate descrie prin: lipsa implicării, refuzul de a gândi, de a crea, de a exista manifestestîndu-se în relația cu familia, cu societatea, cu școala.
3.3 TEORII ALE AGRESIVITĂȚII UMANE
În conceptul criminal agresiunea culminează și este caracterizată prin diversitatea actelor infracționale și a motivației acestora.
Orice act criminal este produsul unei personalități umane care are la bază un complex factorial.
FORMELE AGESIVITĂȚII CRIMINALE
În comportamentul criminal agresivitatea culminează și este caracterizată prin diversitatea actelor infracționale și a motivației acestora.
Orice act criminal este produsul unei personalități umane care are la bază un complex factorial.
Din această perspectivă s-au definit următoarele tipuri de criminali:
– Normali:
a) Profesioniști, caracterizați prin capacitatea de a evita represiunea legii și prin luciditate în elaborarea acțiunii
b) ocazionali, pentru care actul criminal constitue un accident neprevăzut comis din neglijență, imprudență
-Anormali:
oligofreni, care comit acte criminale, datorită lipsei de discernământ.
deteorații mintal, demenții, care comit acte cu scopul de a-și satisface unele dorințe elementare.
schizofrenii, care comit crime bizare de neînțeles, dar acestea sunt frecvente asupra membrilor familiei.
cei cu deliruri sistematice în cazul paranoic, când crima este comisă din cauza gândirii( gelozie, persecuție, ignorare, etc ).
epileptici care în momentul rapturului pot executa acte de mare cruzime.
personalități dizarmonice care comit acte criminale datorită polimorfismului simtomatic consecutiv.
Manifestările comportamentale este rezervată specialistului (criminolog, psiholog, neuropsihatru ) care pot considera formele clinice sau penale.
În ceea ce privește cercetările întreprinse asupra agresivității acestea au ridicat numeroase necunoscute.
Un prim ajutor în descoperirea structurală a agresivității este cel oferit de modelul etologic elaborat de către K. Lorenz și H. Tibergen.
3.3.1 Modelul etologic se ocupă de agresivitatea în perspectiva filogenetică, deci de comportamentul agresor al animalelor comparativ cu cel uman.
Lorenz concepe agresivitatea ca un instinct de luptă exprimat în comportamente agresive,care sunt modelate de factorii de relație și de mediu, de o energie instinctulă, acumulată pe perioade mari de timp și descărcată într-un anumit grad , în funcție de factorii conjuctuali.
Agresivitatea la animale este adaptabilă și spontană, spre deosebire de om unde cunoaște modificări importante în înșuși procesul de producere, de declanșare și motivație.
Totuși agresivitatea animală are elemente comune cu agresivitatea umană și anume :
– motivele principale ale actelor agresive: frustarea unor trebuințe fundamentale ( nevoia de hrană, apărarea speciei ,competiția sexuală, apărarea teritoriului ).
– unele conduite precum atitudinea de supunere , de neajutorare, de slăbiciune .
– derularea unor comportamente specifice de luptă sau amenințare ca forme de inhibare a agresorului.
Un rol important îl are agresorul în lupta de apărare și păstrarea teritoriului. Instinctul de agresivitate oferă șansa de supraviețuire și de reproducere , accesul la hrană, iar în cadrul aceleiași specii agresivitatea are funcții pozitive și în cea sexuală. Luptele dintre membrii unei specii, pot duce la grave răniri și chiar la moarte, ceea ce pot duce la efecte negative asupra speciei, de aceea la anunite animale instinctul agresivității este dublat de cel care inhibă distrugerea totală a adversarului.
K.Lorenz prezintă 2 tipuri de manifestări ale comportamentului agresiv în lumea animală și anume :
a) lupta de vătămare și lupte turnir
b) controlul biologic al agresivității
3.3.2. Modelul neurobiologic – pleacă de la reacțiile excitabile ale celulelor vii.
În ultimele decenii s-au făcut experimente intense prin metoda stimulării electrice a sistemului nervos central atît la animale cât și la oameni.
Lless Roberts demonstrează comportamentul agresiv are un mecanism neural, iar Fernandez Molina a demonstrat că există o interrelație morfologică și funcționala lobul temporal și diencefal, iar anumiți centri ai amigdalitei influentează reacții la afecțiunea de apărare, furie și fugă. La animale comportamentul agresiv se manifestă prin atitudini ostile, de atac .La om comportamentul agresiv are caracteristici particulare care sunt date de organizarea specifică a sistemului nervos central.
A doua caracteristică a modelului neurobiologic este constituit de funcționalitatea sistemului nervos, bazată pe mecanismul de polarizare-repolarizare de transmitere transsinoptică a influxului nervos, pe jocul de excitație –inhibiție, pe ierarhizarea neurofuncțională.
Aceste procedee asigură mecanismele de adaptare hemostatică a organismului internă și externă.
Agresivitatea ar fi un mijloc extrem de apărare care stă la baza stărilor emoționale negative , de ură sau de furie.
Astfel comportamentele agresive reprezintă exteriorizări ale unor stări de afect, în care sunt implicate funcții ale psihicului.
A treia caracteristică a modelului neurobiologic este de implicarea glandelor endocrine în agresivitate, iar J.G.Vanderrberg a demonstat rolul hormonului masculin în declanșarea agresivității la vertebrate.
3.3.3 Modelul pshianalitic se referă la structura de bază ale pshihicului uman. Formula de organizare abisală a arhitecturii psihologice a persoanei are trei instanțe : eul, sinele și supraeul.
Eul se formează prin incastrarea conflictuală a eurilor multiple, iar în ceea ce privește autoagresivitatea ea este determinată de conflictualitatea între structurile personalității.
Eul reprezintă o organizare coerentă a proceselor mintale și are un rol fundamental în percepția lumii din afară, reprezintă sinteza între rațiune și inconștient. Eul anticipează asupra timpului și modalităților. Orice stare conflictuală între sine și eu provoacă agresiuni de toate formele.
Sinele este izvorul energiei instinctive a individului, reprezintă marele rezonator al libidoului și este inconstient. El domină principiul plăcerii, urmărește promovarea pornirilor libiduale este imoral, ilogic și este depozitarul pornirilor refulate. Supraeul este o reacție împotriva fixărilor.
Libidinal, are în compoziția sa înzestrarea filogenetică –nucleul arhaic, are multe elemente din eul părinților cu care copilul s-a identificat. Supraeul este în conflict cu sinele ,are un caracter compulsiv, este hipermoral și tiranic față de eu .
Modelul pshianalitic are la bază existența pulsiunii de agresiune, o încărcătură energetică, care impinge organismul spre un scop. Freud arată că organismul este supus la două tipuri de excitație și care trebuie să se descarce :
Una o reprezintă excitațiile externe, pe care organismul le înlătură prin fugă, sau prin autoprotecție și sursele interne excitative de care organismul nu poate scăpa șicare angrenează mecanismul psihic .
Astfel avem conform lui Freud pulsiuni sexuale și pulsiunile Eului. Aceste pulsiuni explică mecanismele fundamentale ale agresivității .
Pulsiunea agresivității se opune pulsiunii vieții și tinde spre reducerea tensiunilor și întorcerea la starea anorganică.
Adler consideră agrsivitatea ,, o aspirație general umană, ca un factor indisensabil vieții. Ea este o pulsiune care urmărește depășirea propriilor sentimente de inferioritate și exprimă dorința de putere”.
Pulsiunea de distrugere este una dintre coordonatele pulsiunii morții, înrudită cu pulsiunea de agresivitate îndreptată spre exterior.
Pulsiunea de ascendență (se stapânire, de autoritate) nu este o pulsiune sexuală dar are la bază o cruzime infantile.
Pulsiunile eului reprezintă un tip special de pulsiuni a căror energie se află în serviciul eului și sunt similar cu pulsiunile de autoconservare și opuse pulsiunilor sexuale.
Pulsiunea sexuală este concepută de un puseu intern ale cărei acțiuni nu trebuie echivalate cu cele ale activității sexuale în sensul că pulsiuea sexuală acoperă un cîmp mai larg de manifestare. Deci putem spune că pulsiunea sexuală este fagmentată în pulsiuni cu satisfacție locală și este legată de reprezentări specific ei.
Pulsiunile vieții constituie cea mai puternică forță pulsională împotriva pulsiunilor morții și tind să păstreze unitățile vieții și să le înglobească în ansambluri tot mai mari.
CAPITOLUL IV
VIOLENȚA
4.1 VIOLENȚA VERBALĂ
Din punct de vedere psihosocial, deținuții dintr-o instituție penitenciară reprezintă un grup uman care dețin toate caracteristicile unei astfel de formațiune socială. Astfel, se întâlnesc și în acest mediu roluri formale și informale, apar lideri formali și informali care pot influența manifestările și existența grupului.
Carierele infracționale mai deosebite ale unora dintre ei conferă aura unor lideri capabili de orice sau, în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audiență mărită în masa deținuților obișnuiți.
Structura status- rol este o componentă importantă privind gradul de funcționalitate a grupului de deținuți. Între deținuți există un procent mare de indivizi cu un ego slab, cu o imagine precară asupra propriei persoane, cu o mare nevoie de dependență și o schiță neclară și întunecată asupra viitorului.
Cu toate acestea, din motive administrative o serie de condamnați dețin „funcții“.
În fruntea ierarhiei informale se află șmecherii, statutul acestora se obține odată cu îmbogățirea experienței de penitenciar, cu creșterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală și de inventivitate implicate în actul infractional.
Statutul de șmecher poate fi dobândit și prin protecția unui prieten sau rude aflate în penitenciar, dacă aceasta din urmă are o poziție ierarhică superioară.
Urmează apoi în ierarhie impresia, indivizi ce afișează și pretind un statut ridicat, dar fără a fi capabili să-l mențină un timp îndelungat.
În a treia linie ierarhica sunt nepoții, cei ce îndeplinesc muncile de curățenie și ordine, la discreția celor cu rang superior. Rolurile sociale sunt insă mult mai diversificate. Personalitățile deosebite cu un statut foarte ridicat sunt numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie este fraier. Există însă și lideri informali, al căror statut ridicat se datorează pregătirii lor profesionale sau intelectuale.
Statutul poate evolua rapid în funcție de avantajele de care cei din pozitiile superioare pot beneficia, de la așa numiții căutați, (persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intră rapid în grupul smecherilor dacă este căutat.
Deținuții au o ierarhie depreciativă a infracțiunilor pe care le-au săvârșit. Pe baza acesteia o serie de deținuți dobândesc un statut de paria, fiind izolați și sancționați de către grup. Aceștia consideră inacceptabile: atacarea și terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinților sau bătrânilor.
În funcție de aceste ierarhii și de statutul dobândit în așezâmintele penitenciare violența se poate manifesta sub diferite forme: de la simple constrângeri fizice și psihice pentru înăbușirea unor bunuri sau obținerea unor servicii, până la agresiunea direct (loviri și bătăi) sau până la violențe extreme (tentative de omor, omor, agresiuni sexuale).
Violența în penitenciare este favorizată de supraaglomerare, creșterea numărului de deținuți cu grad sporit de periculozitate, a bolnavilor psihici, a drepturilor și facilităților ce le este acordată, a eșecurilor din viață, a constrângerilor că au fost pedepsiți prea aspru decât au meritat etc.
Aceste violențe se produc spontan, dar uneori ele sunt urmate de acte de sadism, de agresiunile în grup a celor care dictează regulile.
Foarte cunoscută în penitenciare este legea tăcerii, la care aderă uneori chiar și deținutul victimă care refuză să-l denunțe pe agresor, de teamă de a nu suferii alte acțiuni sau represalii.
Violența are trei forme de manifestare:
Agresiunea
Violența verbal
Violența fizică
Violența înseamnă forță și presupune utilizarea forței, iar cea mai periculoasă rămâne violența fizică care poate fi brutală, crudă, sălbatică și care duce la vătămare corporală și chiar la moartea persoanei.
Violența verbală constituie un abuz de limbaj care poate fi privată sau colectivă.
Limbajul, ca principal mijloc obiectiv de comunicare interumană, presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, toate bazându-se pe producerea și vehicularea simbolurilor și semnificațiilor.
Cuvântul are o încărcătură de informație logică, alături de elemente de ordin necomunicațional prin intermediul tonului și accentului, exprimând în special stările de profunzime sau relaționale.
Relațiile mijlocite de cuvânt sunt foarte sofisticate, mai ascunse și mai perfide decât cele prin acte, fapte, impulsuri exprimate violent. Prin intermediul cuvântului se ating valori esențiale ale ființei izolvarea identității și a demnității, știrbirea libertății de a exista. În fond, sunt atinse cele mai importante valori pe care se bazează eul și personalitatea socio-morală.
4.1.1 Calomnia – reprezintă cea mai agresivă formă verbal, ea pare a fii un act spontan, dar de fapt calomnia este un scenariu conceput dinainte.
,,Ea reprezintă o ucidere socio-morală, mai întâi se selectează ținta în jurul căreia se structurează conflictul, ceea ce înseamnă o acumulare de resentimente, de poziții adversative, de invidie, de ură. Prin calomnie se dorește o anihilare a încrederii în sine, o schimbare în sensul dorit de calomniator a dimensiunilor morale și sociale ale eului, o acceptare a falsului adevăr impus de adversar. Efectul „otrăvirii” verbale este moartea omului din punct de vedere moral și psihic”
Metodele folosite sunt foarte diversificate și bine studiate. Forța de sugestie a cuvântului produce, prin transmiteri sugestive ale unor fapte, contextul care atrage concentrarea asupra persoanei vizate a tuturor informațiilor asemănătoare.
Trebuința fundamentală de propulsare socială, de glorie, de succes, a generat descoperirea acestei „arme” perfide, cu care poți învinge mai rapid sau pe termen lung, adversarul. De fapt, este o formă suprasofisticată de luptă pentru existență, în aparență superioară, dar subminată de imoralitate. Calomnia este o „armă” imorală a parvenirii.
4.1.2. Denigrarea constituie un atac integritatea morală a persoanei, o formă e degradare între două persoane. Așa cum agresivitatea este bidirecțională la fel poate fi și denigrarea.
Denigrarea în esența ei exclude înțelegerea reciprocă dintre persone, iar mai mult denigratorul dă dovadă de neintegrarea valorilor de bază precum demnitatea, bunătatea, înțelegerea, acceptarea.
Denigrarea se practică iar cel ce o folosește adică denigratorul, descoperi descoperă acele ,,trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le îngroașă, le denaturează până la grotesc, obținând sau dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului”
Denigrarea sistematică produce de cele mai multe ori o marginalizare, atrage oprobriul public asupra celui denigrat și de multe ori asupra denigratorului, care nu face altceva decât să proiecteze pe adversar propriile slăbiciuni ale personalității.
Cel denigrat suferă de cele mai multe ori un traumatism afectiv și moral, manifestat prin suferințe psihice, uneoricu stări nevrotice, ca reacție la manifestările de depreciere a eului și a pierderii încrederii în sine, antrenând din partea acestuia forme de apărare agresive, violente, directe sau denigratoare
4.1.3.Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării și constă în nevoia de a-și provoca sieși o suferință morală . Ea poate fi replica unui complex de inferioritate, întrucât prin această formă se stimulează nevoia celorlalți de menajare, prin negarea defăimării și sublinierea unor calități, valori și realizări, fie reale sau inventate.
Autodenigrarea poate avea ca motivație și nevoia de afecțiune și ocrotire. În cazul în care există un fenomen de frustrare afectivă reală sau imaginară, autodenigrarea constituie o formă de stimulare a relațiilor de prietenie, simpatie, dragoste din partea celorlalți și firește, de ocrotire.
4.1.4. Ironia este o forma de agresivitate verbală unde enunțul ascunde semnificații latente, cu valoare agresivă, diferite de mesajul propriu-zis.
Ironia echivalează cu un act de agresiune verbal reală, și crează o plăcere cu nuanțe pentru cel ce o produce.
Prin caracterul său de joc, ironia nu produce totdeauna reacții instantanee, ea inducând numai stările de reactivitate latentă care pot determina trăirea unui sentiment de inferioritate la partener și organizarea în psihismul acestuia a urii.
J.P. Sartre spunea ,,în ironie omul distuge în unitatea aceluiași act, tot ce a afirmat, el se face crezut ca să nu fie crezut, el afirmă pentru a nega și neagă pentru a afirma”
4.1.5 Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj.
Dacă ar fii să traducem acest cuvânt, acesta înseamnă în limba greacă a mușca, deci putem spune că sarcasmul este o ironie mușcătoare, dar sarcasmul nu are o conotație netă de răutate.
Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima, ci și să asiste la trăirea durerii de către aceasta.
Toate formele de agresivitate verbală sunt vehiculate fie prin viu grai, fie prin scris. Efectul lor traumatic este în funcție de contextul în care se petrec, cele mai nocive fiind cele care presupun denigrarea, devalorizarea publică sau colectivă. Denigrarea publică conduce la marginalizare, la sentimentul abandonului, al disprețului moral, de aici rezultând tendința celui implicat de a se închide în sine sau de a se izola în propriul grup minim de relații. Aceste situații duc la restructurarea eului, alteori la comportamente agresive, antisociale.
4.2 Violența fizică
Faptul că în unitățile de detenție apar deseori acte de violență nu surprinde pe nimeni: tensiunile inerente vieții carcerale, reglările de conturi, lupta pentru putere, neînțelegerile cu personalul, sunt printre cele mai frecvente motive care incită anumiți deținuți să-i agreseze pe alții.
Fapt tipic pentru deținuți, asupra celui considerat dușman sunt revărsate toate constrângerile și frustrările îndurate de-a lungul timpului. Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale : alegerea canalelor de televiziune, nerespectarea regulilor unui joc, bănuiala unor trădări.
Violența fizică se manifestă în așezămintele penitenciare sub diferite forme : autoagresivitatea, „terorismul”, evadările sau părăsirea punctelor de lucru, actele suicidare.
4.2.1. Autoagresivitatea – constă în provocarea durerilor de orice fel, de la cele morale până la cele fizice, prin vătămări corporale, însoțite de o reducere de grade diferite a instinctului de conservare. În ceea ce privește trecerea de la gândire la acțiune, formele de autoagresivitate pot fi descrise la nivelul intențiilor autoagresive, fantasmelor autoagresive și comportamentelor autoagresive.
Principalele forme de autoagresiune în așezămintele penitenciare sunt : scarificări, secțiuni venoase, plăgi abdominale sau toracice, penetrante sau nu, plăgi ale membrelor însoțite uneori de amputarea unor segmente, autoînsămânțări cu produse biologice, înghițirea de obiecte dure sau substanțe toxice, refuzul alimentației.
În marea majoritatea cazurilor, provocarea de leziuni propriului corp are un caracter reactiv, expresivitatea având o intensitate disproporțională față de motivația care obligă individul la schimbarea relativ brutală a stereotipului de viață, autoagresiunea făcând noua stare mai ușor de suportat.
Uneori autoagresiunea este mijlocul prin care se solicită din partea anturajului atenția asupra unei anumite persoane sau situații, care din punct de vedere subiectiv dezavantajează persoana în cauză.
Autoagresivitatea este influențată de anumite circumstanțe, care depind de individ:
a) circumstanțele psihopatologice au în vedere: narcomaniile, psihopatiile (tulburări de personalitate impulsive), sindromurile psihoorganice (epilepsie, debilitate mentală), malformațiile congenitale, infirmitățile, bolile somatice grave ;
b) circumstanțele sociogene au în vedere tendințele antisociale, conflictele relaționale nerezolvate, intimidarea sau bravura.
În momentul punerii în pericol a teritorialității sau reducerii intimității, deținuții caută posibilitatea fizică de îndepărtare a obstacolului fizic. Cum în mediul de detenție obstacolul înseamnă reguli, devine imposibilă depășirea normelor prin realizarea protestelor.
Astfel, autoagresiunea se înscrie între normele interne ale comunității deținuților, fără a crea conflicte cu aceștia. Intensitatea actului este proporțională cu mesajul pe care vrea să-l transmită și cu acumularea de tensiune provocată de neputința de a se manifesta.
În acest context, autoagresiunea este interpretată ca un moment de slăbiciune, din neputința exteriorizării agresivității spre un adversar perceput ca foarte puternic, devenind astfel singura posibilitate de descărcare a tensiunilor.
Autoagresivii nu se regăsesc printre deținuții cu studii superioare și în număr foarte mic la cei cu studii medii.
În ceea ce privește personalitatea deținuților recidiviști, care se regăsesc printre cei cu infracțiuni de furturi, tâlhării,violuri, aceștia sunt în căutare permanentă de experiențe inedite, cu satisfacții pe termen scurt. Aceștia suportă foarte greu privarea de libertate și reacționează prin forme de protest originale și cât mai distructive cu putință. Deținuții condamnați pe viață, resemnați cu pedeapsa pe care o au, nu își provoacă autorăniri.
4.2.2 Terorismul în închisori
În Dicționarul Explicativ al limbii române (2002), a teroriza înseamnă „a inspira cuiva groază prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare; a face pe cineva să trăiască într-o continuă stare de frică, de groază; a îngrozi, a înfricoșa”.
Conform aceleiași surse, teroristul „este persoana care terorizează, partizan, adept al terorismului”, iar fenomenul terorist reprezintă „totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat ; atitudine, manifestare teroristă”.
În mediul penitenciar, fenomenul terorist exprimă tendințele de dominare a anumitor deținuți, pentru a obține unele privilegii și care îmbracă frecvent forma unor acte de hărțuire sistematizate, perturbând semnificativ ordinea și controlul din aceste unități.
Categoriile de deținuți care sunt terorizați cel mai frecvent sunt: cei tineri și fără forță fizică, cei aflați pentru prima dată în penitenciar, cei mai puțin inteligenți, infractorii sexuali, consumatorii de droguri și datornicii. Motivele invocate cel mai frecvent se referă la acapararea obiectelor personale ale victimei, obligarea acesteia să facă anumite servicii, pentru recuperarea unor datorii (țigări, alimente, bani, haine, cafea, droguri), din plăcerea de a umili pe celălalt.
Între formele pe care le pot lua actele de terorizare între deținuți, amintim: deposedarea, intimidarea, zvonurile, lovirea directă, înjurarea, interzicerea de a ieși la plimbare sau de a privi la televizor, insultarea familiei, obligarea de a face ceva sau de a sta într-un loc anume.
4.2.3 Evadările sau părăsirea punctelor de lucru
Evadările sunt considerate evenimentele negative cu cele mai importante consecințe asupra atât a deținuților și a personalului aflat în paza acestora: deținuții evadați trec prin situații dramatice și o dată prinși și readuși în penitenciar, ei pierd o serie de drepturi și pedeapsa de executat se mărește.
Personalul, care prin neglijență sau nerespectarea unor reguli privind paza și supravegherea deținuților au făcut posibilă plecarea acestora, sunt pedepsiți și uneori schimbați din funcție. În cazul evadării unor deținuți deosebit de periculoși, măsurile luate contra celor vinovați sunt foarte aspre.
În Codului Penal al României (2002), evadarea este „o infracțiune care împiedică înfăptuirea justiției, materializată prin părăsirea locului în care autorul se află, fără încuviințarea necesară obținută în condițiile legii și folosind diferite mijloace (escaladare, travestire, înșelăciune)”.
Evadarea este de fapt fugă impulsivă sau premeditate, părăsirea locului de detenție, determinate de o serie de factori de natură structurală (la nivelul personalității și mediului), sau de natură conjuncturală (precipitatori, catalizatori, favorizanți ).
Deținuții evadați provin atât din rândul celor recidiviști, cât și dintre nerecidiviști. Cele mai multe cazuri de evadare au avut loc fie de la puctele de lucru ale deținuților, fie din instanțele de judecată și în număr mai mic din așezământul penitenciar.
Printre motivele invocate de deținuții evadați au fost :
disperarea provocată de violențe fizice, amenințările, teroarea, umilirea sistematică.
teama de a nu se repeta suferința îndurată prin diferitele moduri de violență la care persoana a fost supusă.
dorința de libertate
sentimentul de injustiție care apare din disonanța așteptărilor deținutului și pedeapsa primită, din comiterea unor abuzuri, nedreptăți din partea autorităților sau a unor persoane.
situația familială – relațiile deținutului cu familia, cu persoane în care deținutul a investit afectiv, dorința de a participa la evenimente sau situații familiare. Aceasta îl face să se simtă neputincios, părăsit, abandonat, încărcat de ură.
– consumul de alcool, de stupefiante sau alte produse halucinante.
4.2.4 Revoltele deținuților
În penitenciarele din România se fac eforturi mari pentru a asigura un nivel satisfăcător de condiții materiale și spirituale care să mențină o pace interioară și să nu existe momentele tensionate în interiorul lor. Cu toate aceste eforturi, în rândul deținuților există o serie de nemulțumiri care pot oricând exploda, iar acțiunile în cazul unei revolte sunt greu de anticipat, victimele ar putea fii multiple.
În aceste condiții, personalul intervine indiferent de numărul deținuților implicați, pentru a restabili ordinea instituțională.
A fost necesară asigurarea câtorva condiții prealabile : creșterea comunicării interpersonale, crearea unei atmosfere de încredere reciprocă, creșterea abilității de a rămâne neutru în anumite situații, aplicarea strategiilor de intervenție.
Pentru a prevenii izbucnirea unor momente tensionate, a revoltelor din așezămintele penitenciare trebuie cunoscută situația reala din fiecare penitenciar, respectarea drepturilor,precum și luarea unor măsuri de prevenire a acestora.
Gheorghe Florin recomandă următoarele măsuri:
,,eliminarea conduitelor și deciziilor arbitrare, deoarece nimic nu poate înfuria mai mult și submina spiritual de dreptate și echitate decât ordinele absurde și excesele nemotivate ale celor de care depind deținuții;
eliminarea discriminării dintre deținuți, deoarece existența unor drepturi egale pentru toți aduce cu sine o stare de liniște relativă;
eliminarea ambiguității în problemele semnificative pentru deținuți și aducerea la cunoștință cu mult timp înainte a oricăror schimbări, legate de durata plimbărilor zilnice, orarul cabinetului medical, rotația deținuților pentru sarcinile cotidiene, durata convorbirilor telefonice și intervalul la care se acordă;
realizarea periodică a unor sondaje de opinie, în legătură cu problemele esențiale pentru deținuți: calitatea hranei, accesibilitatea la îngrijiri medicale, relațiile cu personalul, starea de igienă a spațiilor de detenție, programul activităților recreative și sportive;
transferarea deținuților care mențin o stare tensionată în colectivele de condamnați, a celor care îi terorizează pe ceilalți ;
stabilirea și respectarea unui program standard pentru activitățile curente : apelul de dimineață și de seară, ieșirea la plimbare sau la activitățile sportive, vizitele, prezentarea la cabinetul medical, plecarea la instanță;
consultarea periodică a reprezentanților din partea deținuților de către conducerea așezământului de detenție, în legătură cu problemele ivite în spatial de deținere;
organizarea timpului deținuților pentru a fi cuprinși în cât mai multe activități educative, sportive și recreative : realizarea unor reviste, scrierea și jucarea unor piese de teatru, participarea la diverse concursuri pe teme de cultură generală, realizarea unor lucrări decorative și de artizanat.
respectarea programului zilnic al deținuților , pe fiecare secție de deținere;
analiza gradului de integrare a deținutilor cu grad sporit de risc și al celor vulnerabili în grupul de deținuți;
eliminarea surselor de frustrare;
informarea corectă a deținuților cu privire la modificările legislative;
clarificarea afacerilor judiciare și a transferurilor la alte unități penitenciare;
asigurarea promptă a asistenței medicale, psihologice și juridice;
intensificarea legăturilor cu familia deținutului prin mijloacele legale avute la dispoziție, precum și acordare vizitei intime unui număr cât mai mare de deținuți , cu respectarea prevederilor legale”
In România au avut loc două mari revolte în penitenciare cea din anul 1989 și 1997.
Sistemul penitenciar a cunoscut după Revoluția din 1898 schimbări masive în viața instituțională, în instituțiile publice și economice, dar și acumularea în timp a unor probleme privind condițiile de viață ale deținuților, au dus la declanșarea revoltelor.
Revolta din 1989 a izbucnit în Penitenciarul București în data de 17 decembrie 1989 unde deținuții au reușit să iasă din camera prin forțarea ușilor să se urce pe clădiri, iar în cele din urmă au forțat dispozitivele de pază cerând libertate deși nu beneficiau de acest act de clemență.
Lucrurile au degenerate s-au luat ostatici din rândul cadrelor, au avut loc altercarții cu deținuții.
Revolta a durat 44 de zile până în 31 ianuarie 1990, iar după îndelungi dispute noile autorități au rezolvat unele doleanțe.
Revolta din 1997 a avut loc în Penitenciarul Jilava, unde cei 3500 de deținuți au intrat în greva foamei cerând respectarea drepturilor omului, condiții de igienă, hrană mai bună, filtrarea apei, necenzurarea corespondenței, respectarea condițiilor privind liberarea condiționată. Revolta s-a extins și în alte penitenciare, datorită mediatizării acesteia în presă, radio, televiziune.
4.2.5. Suicidul în așezămintele penitenciare
Perioada de detenție este resimțită din punct de vedere al imaginii de sine, a frustrărilor în plan social și instinctual ca un puternic șoc traumatic de aproape fiecare deținut dar cel mai puternic decal care se află la prima condamnare.
Neputința de a se adapta la situația dată, eșecul apărut în viața sa poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, iar gestul suicidar apare ca o soluție de scăpare. Oricum, soluția nu este rațională, deoarece practic nu există situație fără ieșire, limitele omului sănătos psihic fiind infinite.
Organizația Mondială a Sănătății definește suicidal ca „ actul prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenția, mai mult sau mai puțin autentică, de a-și pierde viața, fiind conștient mai mult sau mai puțin de motivele sale”.
Sinuciderea este „actul prin care un individ își provoacă el însuși moartea”.
Suicidul se prezintă ca o realitate complexă, care se poate manifesta sub diverse forme:
a) conduite suicidare, având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa suicidară, sindromul presuicidar, ideile suicidare ;
b) echivalențe suicidare – autorăniri, anomalii ale conduitei, abandonarea rolului social, toxicomanii, alcoolism.
În așezămintele penitenciare se manifestă trei forme de suicid :
suicidul emotiv, rezultat dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice (teamă, mânie, tristețe);
suicidul pasional- care este o conduită de disperare, semnificând autodevalorizarea individului, când emoția este prelungită și intelectualizată, angajând întreaga personalitate a subiectului ;
echivalențele suicidare sunt foarte frecvente, datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.
Ceea ce trebuie estimate în fiecare caz în parte este intensitatea dorinței de a murii și nu autenticitatea procesului propriu-zis.
Psihologul Țogoie Sorina are o altă clasificare a actele suicidere și anume:
sinucidere – amenințare – care este practicată de cei care vor de fapt să trăiască dar prin amenințare vor să-și atingă scopurile pe care nu le-a putut rezolva.
sinucidere ca tentative – este o încercare a individului de a-și pune capăt vieții, fără a fii însă convinși că trebuie să o facă.
sinucidere reușită – constă în actul de autosuprimare a vieții, de către o persoană care a mai avut tentative.
Factorii determinant ai suicidului sunt:
factorii sociali, cel în cauză nu se simte bine în colectiv din care face parte
factorii economici
factorii psihologici cînd sinucigașul se simte vinovat de mai multe neregului de care alți se fac vinovați.
De regulă cei care-și pun capăt zilelor se simt deseori vinovați de durerea pe care o pricinuiesc celor din familie și de aceea lasă bilete de scuză pentru gestul lor, sau din contra vor acuza familie de ceea ce a dus la acest gest.
În penitenciare se manifestă două forme de autoagresivitate asemănătoare suicidului care au celeași efecte grave: simularea și automutilarea.
Simularea este o acțiune prin care cineva imită sau își provoacă conștient diferite modificări corporale sau fizice, cu scopul de a obține anumite avantaje
Automutilarea este o formă violentă de autoagresiune fizică, ce constă într-o rană sau desfigurare deliberată, cu bună știință, făcută de individ asupra propriei persoane, dar care nu este suficientă pentru a duce la moarte.
Autoagresiunea este privită ca o conduită agresivă îndreptată împotriva propriului corp iar în marea majoritate a cazurilor, provocarea de leziuni propriului corp are un caracter reactiv.
Unui deținut, mediul penitenciar, izolarea de familie, calitatea precară a relațiilor umane, resurselor personale și sociale au un impact puternic asupra lui, lipsa unui partener de discuții cu care să analizeze problemele sale, să vadă mai clar locul și rolul său în împrejurarea specifică de viață, un partener care să-l ajute să-și mărească posibilitățile de rezistență în fața duc la dorința de automutilare.
CAPITOLUL V
PSIHOLOGIA PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
5.1 PSIHOLOGIA INDIVIDULUI CARE A SĂVÂRȘIT INFRACȚIUNEA
Psihologia este știința centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă și acționează în mediul său fizic, dar mai ales social.
Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice și practice, genetice și experimentale.
Psihologia judiciară ca știință se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea actului de justiție și a căror decizii influențează viața celor certați cu legea.
,, Noțiunea de compartament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delicvent sau aberant”.
În realitate compartamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delicvent, la încălcările normelor juridice penale.
Pentru o persoană care execută o pedeapsă privată de libertate, mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.
Privarea de libertate prezintă aspecte specifice și manifestări complexe îmbrăcând mai multe forme. Analizând izolarea psihică și psihosocială pe de o parte și privarea de libertate pentru executarea unei pedepse penale pe de altă parte se constată că între ele există deosebiri care vizează atât latura cantitativă căt și latura calitativă.
Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici iar durata condamnării constituind principalul factor stresor.
Din punct de vedere calitativ- privarea de libertate dă naștere unei game complexe de frământări psihice și psihologice începând cu criza de detenție.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație cu rezonanță în modul său de viață, atât pe durata de detenție cât și după aceea în libertate.
În psihologia deținutului, privarea de libertate este percepută ca o poziție apăsătoare și artificială. El are în conștiință sa faptul că intră în închisoare împotriva voinței sale, cu un statut de subordonare pe termen lung, resimte pierderea libertății care devine dureroasă și zdrobitoare.
Fiecare deținut vine în penitenciar cu un univers plin de frustrări, neâmpliniri, ca urmare a unei conduite autosociale. Mulți sunt neadaptabili social, incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială, sau de o moralitate dubioasă și au un trecut încărcat.
Fenomenul de devianță este de obicei înțeles ca un fapt psihologic deși este în primul rând sociologic.
,, Deși nevroza se manifestă ca boală individuală existența ei are o origine colectivă și trebuie înțeleasă ca rezultat al acestui proces colectiv. Astfel se va putea vorbi de o nevroză socială pe baza analizei faptelor sociale sau de grup care prezintă caracteristicile nevrozei. Deci plecând de la nevroza individuală sa va ajunge găsind simptome comparative la nevroza grupului social”.
Devianța este un fenomen de colectiv, care are în vedere comportamentele unui grup, neacceptate de colectivitate, iar pe baza ei putându-se face individualizări.
Examinând psihologic un delicvent acesta va fi găsit psihotic sau debil mintal, el este deviant nu prin originea tulburării sale, ci prin apartenența la grupul considerat deviant.
Există grupuri deviante prin refuz, prin marginalizare, prin inadaptare ceea ce duce la concluzia că efectul de grup preexistă acținui individuale, iar cei care aderă la astfel de grupuri au anumite gesturi simbolice ( părul lung, tatuaje, însemne, etc.)
Astfel rădăcinile devianței nu trebuie căutate doar în zona psihologică a ființei umane ci și în mediul de unde provine.
Devianța este în același timp o transgresiune a unei norme, o rea integrare, a individului care asimilează rău valorile dominante, dar și o dezvoltare a instituțiilor care resping grupurile care nu corespund modelelor conforme cu buna funcționare socială.
Ceea ce este agreat în devianță și se leagă de diverse alte fenomene este această, incapacitate respinsă care sfârșește până la urmă în delicvență”
Devianța apare acolo unde societatea trece printr-o criză, o perioadă de tranziție, acolo unde individul speră să ajungă prin orice mod spre a-și atinge scopurile.
În ansamblu formelor de devianță socială se include delicvența (infracționalitatea sau criminalitatea) care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Delicvența apare ca un fenomen juridic prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social pentru securitatea indivizilor și grupurilor.
Prima condamnare și intrare în penitenciar va pune multe probleme individului care se simte străin și care va fi nevoit să exploateze încet acest mediu, să se resemneze, să uite viața de afară.
Trecutul și viitorul nu există ele sunt abandonate, important este doar prezentul.
Vulnerabilitatea personalității iese în primul plan, stima exagerată, ignoranța, dezarmoniile, structura imaginii de sine, toate acestea pot fi surse de dificultate de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.
De cele mai multe ori deținuții se prezintpă drept victime ale unor împrejurări, ei simt nevoia de compasiune de confirmare a propriei versiuni simt nevoia de ajutor, nevoia de a impresiona.
Profilul infractorului adult constă în:
instabilitate emoțională – fragilitatea eului
înclinație spre agresivitate bazată pe un fond de ostiltate și negare a valorilor sociale acceptate
inadaptare socială – vagabontaj, exacerbarea sentimentului de insecuritate.
duplicitarea conduitei
evitarea formelor organizate de viață
dezechilibru existențial – vicii, patimi, perversiuni
experiențe neplăcute
Neavând un statut social de apărat, sentimentul de autoapreciere pare a fi subminat, dacă este criticat sau încarcerat el nu are nimic de regretat, deoarece nu are nimic de pierdut.
5.2 FACTORII IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACTORULUI
În ceea ce privește comportamentul infractorului s-au făcut studii pentru a descoperi care sunt factorii influențatori. Astfel s-a constatat faptul că, comportamentul infractorului este influențat de o serie de factori, după cum urmează:
A. Factori endogeni:
factori neuro-psihici (disfuncții cerebrale);
deficiențe intelectuale capacitatea intelectuală redusă care îl împiedică în anticiparea consecințelor acțiunilor întreprinse (ex. trăiește mai mult în prezent);
tulburări de afectivitate- stări de frustrare; (ce duc la stări de frustrare);
dorința unei vieți mai ușoare;
tulburări caracteriale (imaturizare caracterială constand în instabilitate, autocontrol insuficient, impulsivitate, agresivitate, subestimarea greșelilor, respingerea normelor).
B. Factori exogeni:
– grupul și influența lui nefastă;
– climatul social (familii dezorganizate, familii conflictuale).
Factorii exogeni sau ambientali sunt prezenți în mediul fizic și socio economic în care oamenii trăiesc și își desfășoară activitatea.
În formarea și dezvoltarea infractorului, un rol important îl joacă factori exteriori începând cu familia, continuând cu mediul de muncă și terminând cu întreaga ambianță în care trăiește un om.
Astfel, se consideră că formarea infractorului depinde de înzestrarea ereditară dar și de condițiile de formare și de dezvoltare socială, adică de toate condițiile de mediu, toate acestea punându-și amprenta asupra săvârșirii unei infracțiuni.
Cu ocazia celui de-al IV-lea Congres Internațional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni:
factori antropologici (endogeni) reprezentați în trei grupe : cei care țin de constituția organică a infractorului, cei care corespund constituției sale psihice și în ultimul rând caracteristicile personale (vârstă, sex etc.).
factori fizici (climatul, natura solului, anotimpurile, etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;
factorii mediului social: densitatea populației, familia, educația, opinia publică, producția industrială, alcoolismul, organizarea economică și politică etc.
Noile studii precum și evaluarea biologică au demonstrate faptul că persoanele care suferă de anumite tulburări la nivelul factorilor biologici prezintă un risc mai ridicat de a se angaja în acte antisociale,
Se face distincție între factorii care au o legătură mai mare cu comportamentul antisocial și cei care au doar o legătură indirectă. Din prima categorie fac parte:
– tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos, care pot avea drept consecință tulburări de comportament;
– epilepsia sau diferitele sale forme;
– anomaliile de ordin endocrine.
Dintre factorii cu legătură in direct sunt menționați:
– complicațiile prenatale;
– tulburările comportamentale minore pe fond microsechelar;
– anomaliile cromozomice, insuficient cercetate, care ar putea releva o posibilă componentă ereditară cu efecte asupra personalității infractorilor.
Astfel, una din controversele științifice moderne a fost constituită de apariția studiilor asupra anomaliilor cromozomilor.
Aceste studii au relevat faptul că unii infractori posedă un cromozom Y suplimentar.
,,Cariotipul omului normal este înregistrat cu formula 46,XY la barbați și 46,XX la femei. Studiile în cauză au pretins că indivizii posesori ai formulei 46,XYY ar fi predestinați să comită fapte penale, motiv pentru care cromozomul Y suplimentar a fost denumit "cromozomul crimei". Cercetările ulterioare au demonstrat că procentul de posesori ai formulei 46,XYY este relativ egal, atât în rândul infractorilor, cât și al noninfractorilor’’.
Din datele obținute până în prezent rezultă că anomaliile genetice se asociază întotdeauna cu factori defavorizanți de ordin social, neputându-se trage o concluzie certă asupra rolului primordial al uneia sau alteia dintre cele două categorii.
Utilizând metodele matematice și statistice făcute de către Queteled s-a demonstrate că factorii sociali și individuali au influență asupra infractorilor.
Vârsta este considerate de autor că ar avea cea mai mare influență în comiterea crimei. Vârsta influențează tipul infracțiunii comise, astfel în tinerețe violența se manifestă față de alte persone, iar odată cu înaintarea în vârstă a infractorilor, infracțiunile comise se îndreaptă asupra proprietăților.
sexul influențează disponibilitatea de a comite infracțiuni, bărbații venind mult mai frecvent în conflict cu legea.
Anotimpul determină, la rândul lui, un impact important asupra criminalității. Vara se comite un număr mai mare de infracțiuni contra persoanei, iar iarna predomină cele contra proprietății;
climatul sudic stimulează săvârșirea infracțiunilor contra persoanei, iar cel nordic delictele contra proprietății;
eterogenitatea socială determinate de imigrare, poate conduce la discriminare, inegalitate socială și violență;
– profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis, în sensul că persoanele instruite se implică în fapte infracționale care presupun un anumit rafinament și pregătire intelectuală;
– sărăcia, omul săvârșește infracțiuni datorită stării de sărăcie,
– alcoolismul influențează săvârșirea infracțiunilor cu violență.
Problema criminalității și a infracțiunilor au fost studiate de-a lungul anilor .
Astfel J. Pinotel clasifică factorii criminogeni în factorii geografici, economici și politici.
La rîndul său R.Gassin consideră că factorii de mediu, favorizează săvârșirea infracțiunilor, iar H.Mannheim tratează corelația dintre tipurile de factor și tipologia infracțională. Doi ani mai târziu D. Szabo analizează complexitatea cauzelor și evaluează rolul factorilor socio – culturali, economici.
În urma analizelor făcute, factorii care determină infracționalitatea sunt clasificați în factori economici, demografici, culturali și politici.
Factorii economici
Baza și situația economică a unui stat sau a unei zone determină starea culturală și
economică a acestuia. În funcție de starea economică a unui stat, conform studiilor efectuate s-a evidențiat că fenomenul infracțional este mai complex și este generat atât de sărăcie cât și de prosperitate.
Un factor de progress economic și social îl reprezintă industrializarea, care oferă locuri de muncă și duce automat la creșterea nivelului de trai. Acest lucru atrage populația de la sate care spera în condiții de trai mult mai bune și de ce nu și la îmbogățire. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale în care individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa, iar sistemul relațional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutații în structura lor de personalitate, mai ales atunci când “transplantul” s-a soldat cu un eșec.
Studiile arată că industralizarea prin ,,mașinismul,, său produce specializări cu efecte de înstrăinare a omului care nu mai poate să-și manifeste spiritual creator. Industriile afectează grav echilibru ecologic din zonă, efecte care accentuează starea de stres a populației, iar sistemul industrializării constituie un factor criminogen .
Somajul influențează scăderea nivelului de trai și instabilitatea emoțională. Somajul atacă echilibru interior al individului punându-l în imposibilitatea de a-și mai realiza aspirațiile sale. Șomajul are un anumit procent în acțiunile infracționale.
Nivelul de trai care pentru unii este mai ridicat , pentru unii mediu, iar pentru alții există sărăcie este un alt factor al infracționalității. Invidia unora, precum și dorința de îmbogățire, de un trai mai bun, sau chiar foamea, împing spre delicvență un număr mare de persoane.
2. Factorii demografici – s-a constat faptul că rata natalității, structura demografică a sexelor reprezintă factori criminogeni importanți.
Rata natalității – studiile arată că perioada activă a infractorilor este între 18 -30 de ani, dar mai ales în jurul vârstei de 25 ani, unde sub influența actor factori explodează delicvența juvenilă.
Mobilitatea socială și urbanizarea
Mișcarea populației urbane în plan geograhic profesional ori cultural a provocat schimbări calitative în relațiile interumane, în structura și restructurarea grupurilor și în dezvoltarea personalității individului.
Familia a avut cel mai mult de suferit au crescut abandonurile, divorțurile, despărțirile, lipsa timpului necesar supravegherii copiilor, a timpului petrecut cu aceștia,. În aceste condiții au apărut inadaptații, alienații, înstrăinații, infractorii. Scăderea controlului social atât informal cât și formal a avut ca efect creșterea delincvenței.
Familia – este celula de bază a societății, are valențe multiple, în primul rând are rolul de socializare a copilului, imprimând acestuia un anumit standard valoric.
Familia asigură copilului stabilitate, siguranță precum și o identitate proprie. Orice perturbare în interiorul structurii are efecte importante asupra copilului. Structura familiei este afectată de numărul de membrii, de capacitatea educativă a părinților. Rolul de socializare deținut de familie se reduce tot mai mult în privința adoleșcenților datorită școlarizării prelungite precum și a altor factori cum sunt presa, televiziunea, filmele, grupurile, anturajele, acșiunile la care aderă tinerii.
Studiile au arătat că delincvența juvenilă a fost influențată de perturbările familiar.
Un număr important de copii delincvenți provin din familiile destrămate, copii care au fost prost întreținuți, au fost abuzați fizic, moral, stresați, umiliți, care au avut părinți alcoolici, violenți, infractorii.
Religia
Din punct de vedere religios contraversele sunt numeroase dacă aceasta reprezintă un factor criminogen sau nu. Totuși s-a admis că unele secte religioase practică infracționismul pentru obținerea unor avantaje materiale precum și faptul că în perioadele de criză economică și politice pot avea loc fenomene infracționale sub substrat religios. Totuși religia are un rol foarte important și influențează prevenirea și combaterea criminalității.
Timpul liber.
Cercetările afirmă că asocierea în grupuri sau bande a tinerilor și neintegrarea economică și socială a tinerilor absolvenți conduc la stări de frustrare și dezechilibru care generează infracționalitatea.
Impactul mijloacelor de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influența negativă a mijloacelor de informare în masă.
Cercetările efectuate au evidențiat impactul filmelor violente, a modelelor cu comportament negativ, a jocurilor violente, a pornografiei, asupra inconstientului uman și mai ales asupra tinerilor.
Programele violente determină o dezinformare a privitorului și îl scot din real determinându-l să săvârșească , calea imitației, fapte violente spontane și neplanificate.
Discriminarea – este considerată ca un factor criminogen important. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social, ea se poate exercita la nivelul claselor sociale, al sexelor, al apartenenței religioase, al grupurilor etnice, al emigranților etc.
Aceste preferințe nasc prejudecăți, atitudini negative asupra grupurilor, sentimentelor de frustrare care de regulă declanșează porniri agresive.
Toxicomania- include consumul de droguri și alcool.
Alcoolul și drogurile produc tulburări mentale cu efecte în comportamentul infractorului. Starea alcoolică, ca factor criminogen este influențat de temperamentul psihotic sau nervotic.
Alcoolismul acut poate fi o beție ușoară care poate cauza infracțiuni neintenționate, comise din imprudență și neglijență.
În schimb beția gravă provoacă o stare de confuzie mentală, exagerarea nevoilor sexuale, starea de delir, agresivitatea care duc la săvârșirea infracțiunilor de viol, violență, crimă.
Alcoolismul cronic modifică complect mentalitatea individului și dezvoltă agresivitatea și violența, se pierd sensurile eticii și moralei, produce gelozie , violență, abuzul.
Profesia
Într-un grad diferir profesia poate să ofere condiții pentru săvârșirea de infracțiuni.
Criminologul american Sutherland definește criminalitatea ,, gulere albe,, ca fiind infracțiunea săvârșite de persoanele respectabile care au statut social, sunt oameni de afaceri, personalitați politice persoane care au funcții de decizie. Ei săvârșesc infracțiuni de fals, luare de foloase necuvenite, luare de mită, abuz de putere etc.
5.3 PERSONALITATEA INFRACTORULUI
Cercetarea personalitații infractorului implică un câmp larg de investigații asupra ființei
umane.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care îngoblează noțiunea psoho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de fractor.
Tulburările de personalitate debutează în copilărie și persistă cea mai mare parte a vieții adulte.
Personalitatea este un concept operațional, un proces de adaptare a ființei umane la lume, un rezultat al interacțiunii dintre ansamblu, caracteristicilor, organizării interne a individului (factorii endogeni ) și ansamblu factorilor mediului social (factorii exogeni).
Adaptarea ființei umane în societate depinde de componența biologică a individului și este operată de sistemul nervos central, de care depinde viața psihică care împreună cu sistemul neuro-vegetativ reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura componentele personalității respectiv, aptitudinile temperamentul și caracterul.
Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioase sunt dobândite.
Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei determinate de secrețiile endogene de sistemul de activare din diecefal de cele ale tiroidei.
Modul de manifestare a temperamentului depinde de măsura în care el poate fi reglat și stăpânit de caracter care la rândul lui este un ansamblu de însușiri ce reies din faptele de conduită ale individului.
Comportamentul este raportul dintre sistemul nervos central și sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne ale metabolismului.
Comportamentul infracținal nu poate fi determinat numai de factorii biologici. Interacțiunea dintre individ și mediu are influență în modelarea personalității. Procesul de socializare modelează un tip de personalitate definit prin unicitate, originalitate și care exprimă atitudinile, opiniile și acțiunile.
Personalitatea este un concept care presupune evoluția individului în raport cu modificările din mediu social.
Personalitatea umană este produsul epocii în care trăiește omul și care acționează asupra sa fie constructiv fie distructiv.
Adaptarea individului la societate este oparată de voința, caracterul, sentimentul și emoțiile acestuia.
Din punct de vedere infracțional cea mai importantă compomentă a personalității umane este caracterul care poate avea un rol important în prevenirea și combaterea fenomenului precum și în tratementul și resocializarea infractorului.
,,Infractorul este persoana care a săvârșit cu vinovăție o faptă care prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală,,
Personalitatea infractorului cuprinde ansamblu trăsăturilor însușirilor, calitaților persoanei care a săvârșit o infracțiune.
Personalitatea are o structură dinamică datorită interacțiunii dintre factorii endogeni și cei exogeni.
Fiecare individ iși formează propria personalitate prin invățare, prin socializare, prin orientarea socială.
Socializarea negativă, acțiunea factorilor familie, școală, grupuri au un rol important în personalitatea infratorului . Influențele negative se acumulează treptat în conștiința individului și sunt în relație directă cu trăsăturile de caracter ale acestuia. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informațiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care devin dominante.
Ele vor modifica structura de personalitate a individului la nivelul caracterului, iar acest fapt va fi exteriorizat la început în acte minore de conduită negativă care până la urmă generează în acte de de infracționalitate gravă.
Formarea personalității este determinată în mare parte de mediul psihosocial ( familie, școală, profesie).
Modelul părinților, comportamentul acestora exergită o puternică influență asupra personalității copilului. Părinții a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, curaj, respect vor fi exemplu pozitiv pentru copii. Cu toată influența lor asupra copilului, pot apărea trăsături negative asupra acestuia datorită factorilor negativi ( anturaje, vicii, etc.)
În familiile cu părinți alcoolici, drogați lacomi, care duc o viață parazită, copii sunt crescuți și educați negativ, delicvența fiind ridicată.
Cercetările au arătat că delicvența minorilor care provin din astfel de familii este tratată cu indiferență. În familiile unde se duce un stil educativ permisiv, tolerant unde copii sunt răsfățați pot apărea stări negative.
La fel și mediul conjugal, personalitatea individului mai este influențată și de școalaă, care are menirea de a dezvolta, să formeze și să dezvolte aptitudinile pozitive.
Profesia la rândul ei influențează cauzele infracționale. Majoritatea infractorilor au un statut precar, fără calificare cu venituri oneste.
Personalitatea infractorului se modifică o dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale.
Apariția ideii infracționale precum și circumstanțele în care s-a produs fapta poate să aibă o varietate de timp sau să fie instantanee. Aici se poate vorbi de o provocare de o idee infracțională, de un plan care necesită timp pentru a fi pus în aplicare.
Totodată infracționalitatea poate fi instantaneu (crima) .
Trecerea la actul infracțional face diferența dintre infractori. Analiza trecerii la act surprind impactul dintre personalitate și situația concretă de viață. Trecerea la actul infracțional constituie elementul decisiv al nucleului personalității al cărei componete sunt egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferența afectivă.
Infractorul are un comportament infracțional, el nu este reținut în săvârșirea actului , el este labil, dinamic și agresiv. În același timp el poate săvârși acte odioase, el nu nutrește sentimente de simpatie, este indiferent afectiv.
În procesul psihologic de deliberare pot intervenii criterii motivaționale, morale.
Pentru infractorul de profesie care are o personalitate marcată, rezultatul deliberării nu este o noutate.
5.4. FENOMENELE PSIHOSOCIALE
Impactul detenției asupra persoanele private de libertate pentru prima dată este de cele mai multe ori dramatic, generând conduite diferite. Persoana privata de libertate va începe cu explorarea treptată a mediului și va trebui să se resemneze în ceea ce privește viața de afară. Pentru el trecutul si viitorul vor fi abandonate pentru un prezent care are noi sensuri simbolice.
Contactul cu penitenciarul intervine pe fondul unei tensiuni psihice, legate de comiterea faptei, de contactul cu organele de poliție, de despărțirea de familie iar impactul detenției asupra individului se resimte în mod dramatic prin:
a) limitarea drastică în primul rând a spațului de mișcare;
b) organizarea timpului și activității oricarei persoane privată de libertate.
Față de perioada de libertate, odată încarcerat individul uman trebuie să se adapteze la
noile regului
Reducerea perimetrului de mișcare duce la apariția fenomenelor de teritorialitate, el trebuie să-și apere ,,spatiului personal" (locul de culcare, locul de alimentare, etc.). Dacă în liberate individul putea să-și stapânească impulsurile agresive, generate de spațiile suraaglonmerate, în onditiile detentiei, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate și generează o agresivitate mărită.
Primele perioade ale detenției provoacă sentimentul de frustrare datorită organizării impuse de petrecere a timpului, renunțarea fortată la o serie de obiecte de uz personal, renunțarea la unele plăcerile pe care și le-a putut oferi în viața liberă (consuul de alcool, jocuri de noroc, etc.). ceea ce mărește agresivitatea persoanei private de libertate,
Efectele supraaglomerarii se manifestă asupra persoanei lipsite de libertate prin: pierderea spațiului de mișcare, creșterea sentimentele negative (mânie, depresie), pierderea controlul privind unele situați, scade posibilitatea anticiparii comportamentelor colegilor de camera, creste, agresivitatea scade serviabilitatea.
Din punct de vedere al administratiei penitenciare perioada de executare a pedepsei se împarte în trei:
– carantina,
– perioada propriu-zisă
– perioada pregătirii pentru liberare.
1. Perioada de carantină poate să fie de 21 de zile sau mai mare pâna când persoana privata de libertate nou venită ajunge la o formulă de viață acceptabilă. În această perioadă relațiile emoționale, slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, dezorientați în timp, etc.
În perioada imediat următoare nu-și pot concentra atentia asupra activităților în care încep să fie implicați, sunt deseori absenți se întors în trecut la rememorarea faptei comise, a momentului arestării, a despărțirii de familie, marcându-i visele.
Din această fază începe să-și caute un coleg de suferință, căruia să-i facă destăinuiri, confidențe. Este perioada de comunicare, de ușurare și descărcare emoțională. Dacă această fază se prelungește și anxietatea se cronicizează, apar nevrozele depresive.
Urmează executarea propriu – zisă – este cea mai mare parte a pedepsei și în care se încearcă reeducarea persoanelor private de libertate, iar munca este principala activitate a majorității acestora. În aceasta etapa detinutți încep să se obisnuiască cu regulile monotone, obligatorii și repetitive ale mediului penitenciar, încearca un să aibă un comportament prin care să influenteze favorabil acea caracterizare întocmita de comisia de propuneri ce urmeaza a fi înaintată instanței de judecată. Aceste persoane private de libertate respectă regulilor de ordine interioară și se încadrează în program iar față de cadrele de penitenciar manifesta buna cuviință, iar în relațiile cu celelalte persoane private de libertate sunt cuviinșioți, folosesc un limbaj civilizat, încearcă să estompeze apariția unor conflicte, își regretă sincer fapta.
3. Pregătirea pentru liberare cuprinde cele câteva săptamâni dinaintea eliberării, când persoana privată de libertate este supusă unui program special de instruire: în ceea ce privește rezolvarea problemelor pe care le va întâlni imediat dupa punerea în libertate, mai ales cele referitoare la găsirea unui loc de muncă și modul de comportare.
Libertatea pune probleme noii identități sociale a persoanei. După executarea unei pedepse cu închisoarea, omul este privit altfel de către cei din jur, în special cu neîncredere.
În funcție de caracteristicile personalitatii persoanei private de libertate, au fost identificate următoarele tipuri de comportamente :
a) Comportament agresiv – caracterizat prin "crize ale deprimării" ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate spre alte persoane private de libertate sau chiar cadre, prin reacți autoagresive – automutilări și tentative de sinucidere.
b) Comportament defensiv – (de retragere) – care se manifestă prin , izolarea deținutului față de celelalte persoane private de libertate și de viața din penitenciar el construindu-si o lume imaginara unde încearcă să se refugieze.
c) Comportament de consimțire – se manifestă print-o conformarea pasivă a persoanei private de libertate la normele și regulile de penitenciar, respectarea acestora facându-se în maniera formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni suplimentare.
d) Conduita de integrare – se manifestă prin integrarea persoanei private de libertate cu celelale persoane private de libertate și cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare este vizibilă la persoanele private de libertate condamnate pe termene lungi.
Transformările psihologice trăite de o persoană aflată la prima condamnare cuprind următoarele etape:
ACOMODAREA – este dominată de teamă, sentimentul de parăsire și neputință.
2. ADAPTAREA – este perioada detentiei, în care persoana privată de libertate este atent la tot ce se întâmpla în jurul lui și în urma evaluării va adopta un comportament sau altul.
3. PARTICIPAREA – este periaoda când individul nu se mai simte străin, are anumite satisfacți în urma muncii depuse și un comportament activ în cadrul relaților interpersonale.
4. INTEGRAREA – această ultimă etapă a fost împărțită în trei subperioade corespunzătoare nivelului de integrare a individului în mediul penitenciar și anume:
a) nivelul integrarii sociale – în care s-au armonizat relațile dintre persoana privată de libertate și grup, iar atitudinile sunt cele împărțite de tot grupul;
b) nivelul integrării psihosociale – conduita persoanei private de libertate este exclusiv dependentă de statutul actual iar sursele de stres devin mai puține;
c) nivelul integrarii subculturale – la acest nivel deținutul devine un purtător activ pe timpul executării pedepsei.
Fenomenul de prizonizare
Privarea de libertate îl fac pe individ să-și formeze o noua viziune despre lume și îl obligă să-și elaboreze o strategie de "strategie de supravietuire"
Proces prin care persoana privată de libertate ajunge să se adopte la lumea din penitenciar este denumită de către D. Clemmer ,,fenomenul de prizonizare’’
Prizonizarea presupune adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea din "afara" , față de celelalte persoane private de libertate, sprijinirea reciprocă a intereselor reale sau imaginare ale persoanelor private de libertate când intră în conflict cu dispozițiile ale autoritatii.
În aceasta situatie, primul pas motivat psihologic va fi strădania persoanei private de libertate de a se integra grupului informal de persoane private de libertate, de a-și dezvolta conduite dezirabile în acest grup, printre altele și supunerea necondiționată la liderul informal. Acest fenomenul de prizonizare, reprezintă "presiunea socială" exercitată de grupul informal de persoane private de libertate și reprezintă o forță de contraeducatie, față de eforturile educative ale personalului specializat din penitenciare.
5.4.1 SPECIFICUL RELAȚIILOR INTERUMANE ÎN PENITENCIARE
Ca și în cazul altor institutii sociale în penitenciare există persoanele umane (deținuți, cadrele ), organizarea informală și formală, sistemele de statute și roluri, cadrul fizic care reprezintă componetele necesare funcționalității acestuia și bine înțeles toate aceste duc la formarea climatului interuman.
1. Climatul poate fi pozitiv și în aceasta situație constituie un factor de întărire a grupurilor în mișcarea lor spre atingerea scopurilor, sau negativ, constituind o sursă de perturbări și disfuncții, la nivelul întregii institutii.
Personalul penitenciarului , ca reprezentant al societății, este instruit și educat special pentru aplicarea politicii penale în domeniul executării pedepsei.
Persoanele privative de libertate, sunt pe o poziție diametral opusă față de lege. Cu toate deosebirile de roluri, statute și mentalități, cele două grupuri trebuie să coexiste și să conlucreze în condițiile stabilite de reglementările în vigoare, pentru a se putea realiză optim scopurile și funcțile pedepsei penale. Astfel ia naștere climatul interuman în penitenciar de care depinde, într-o măsură hotarâtoare, modul de funcționare a instituției.
Activitatea personalului din penitenciar este reglementată prin legi, regulamente și ordine și trebuie desfășurată în strictă conformitate cu acestea. Atitudinea cadrelor față de reglementări se exprima prin doua directii :
– respectarea reglementărilor existente ;
– urmărirea respectării lor de către persoanele privative de libertate.
În primul caz se impune o atitudine de însușire, înțelegere și asimilare completă a reglementărilor existente. În al doilea caz, atitudinea cadrelor trebuie să se caracterizeze prin exigență, fermitate, corectitudine și optimism în posibilitățile de îndreptare a oamenilor. Toleranța exagerată față de persoanele privative de libertate sau dimpotrivă abuzul, pot constitui motive de perturbare serioasă a climatului interuman.
În ciuda eforturilor care se fac, pot să apară și atitudini negative determinate în principal de factori ca :
– datorită perioadei îndelungate de timp unele persoane private de libertate nu renunță la convingerile și mentalitățile.
– influența liderilor informali care desfășoară un comportament negativ;
– dezechilibrele psiho-afective, caracteristice unor persoane privative de libertate
– folosirea neadecvată a pedepselor și recompenselor.
2.- Raporturile care existentă între cadre
Pentru realizarea scopurilor și atribuțiilor cele revin cadrele trebuie să statornicească raporturi de colaborare si întrajutorare, relații interumane care au un bogat conținut psihologic, ca cele de colaborare, de competiții, de încredere, de armonie sau tensiune, de atracție sau indiferență, de înțelegere sau neînțelegere.
Cea mai mare parte a relațiilor existente între cadre sunt prevăzute în regulamente, ordine și instrucțiuni. Acestea constituie relațiile informale, neoficiale și se pot desfășura orizontal, pe linie de colaborare de la egal la egal, și vertical, pe linie ierarhică, de la șefi la subordonatț. Un climat interuman favorabil realizarii sarcinilor se obtine dacă fiecare cadru își înțelege perfect menirea sa, aderă cu toată personalitatea sa la statutul ce i se conferă și acționează cu toată responsabilitatea.
3. Raporturile existente între persoanele private de libertate
Actionând sau trăind împreună persoanele private de libertate manifestă unii față de alții atitudini comune dar și diferite, bazate pe păreri, idei, concepții, emoți și sentimente variate. Ei nu se simt atrași în mod egal unii față de alții, manifestând preferințe care îi fac ca de unii să se apropie mai mult, de alții mai puțin, de unii deloc, iar pe alții chiar să îi respingă.
Din aceasta cauza, în rândul lor găsim frecvente relații de atracție, de respingere și indiferență. Cauzele sunt multiple – tendința accentuată de agresivitate și dominare, lipsa autocontrolului, egoismul, etc. De aici rezultă și dificultățile în procesul de reeducare și necesitatea intensificării preocupării cadrelor pentru cunoașterea operativă a fenomenelor existente în grup.
Raporturile existente între cadre și persoanele privative de libertate
Raporturile care există între cadre persoanele privative de libertate ocupă cel mai important loc în cadrul acestui climat iar calitatea acestuia depinde de măsurile educative, a raporturilor oficiale dintre acestea bazate pe drepturile și obligațiile pe care le au unii față de alții.
Cadrele au obligația de a aplica prevederile legale referitoare la executarea pedepsei și dreptul de a pretinde persoanelor private de libertate să se supună acestor reglementari.
Persoanele private de libertate au obligația de a se supune necondiționat tratamentului penitenciar și dreptul la un tratament numai în conformitate cu prevederile legii.
Raporturile care se stabilesc între cadre și persoanele private de libertate generează raporturi interpersonale care pot fi optime sau defavorabile.
Aceste relații se caracterizează prin:
a) atitudinea pe care o au cadrele față de delicvență:
– atitudine optimă – care presupune întelegerea în spiritului legii și desfășurarea unui comportament profesional caracterizat prin corectitudine, obiectivitate, exigență, fermitate;
– atitudine excesivă – autoritară – izvorăște din exacerbarea resentimentelor, a repulsiei față de condamnați și faptelor lor;
– atitudine tolerantă – determinată de înțelegerea eronată a rolului pedepsei.
b) atitudinea persoanelor private de libertate față de cadre:
– de subordonare neconditionată și de solicitare a sprijinului în vederea reeducării;
– de subordonare și de rezolvare a sarcinilor ce le primesc ( formal );
– de sesizare și informare
– de insubordonare
CAPITOLUL VI PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
6.1 PREVENIREA CRIMINALITĂȚII – teorie și practică
Peste tot în lume statisticile oficiale arată creșteri importante ale criminalității dar și eforturile din ce în ce mai mari pentru ai face față la nivel de stat sau la nivel internațional . Serviciile de poliție rămân esențiale în combaterea și prevenirea criminalității, dar alături de acestea un rol important îl au și cetățenii și comunitățile.
Datorită factorilor precum corupției, drogurilor, alcoolului, sărăciei, somajului, crima organizată, degradarea mediului urban precum și factorilor subtili (mass-media), rata înaltă a criminalității este alarmantă mai ales în rândul tinerilor, a femeilor, a bătrânilor, a persoanelor singure, a celor care trăiesc în cartiere marginalizate.
Ca urmare prevenirea criminalității devine un imperativ al acestei perioade pentru România în care obiectivele principale sunt ordinea socială, consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legilor, formarea și solidarizarea publicului la mecanismele de respectare și aplicare a legilor, formarea și solidarizarea publicului la acțiunile de prevenire, supraveghere și evaluare a riscurilor în timp și spațiu.
Este necesară o strategie națională de prevenire și combatere a criminalității în care puterile publice au rolul principal în coodonarea programelor la nivel național, județean și local.
Prevenirea delicvenței cuprinde acțiuni colective asupra cauzelor infracțiunilor pentru a le reduce probabilitatea și gravitatea.
În ultimii ani două modalități sunt cele mai utilizate în lume:
1) – Prevenirea socială – care prin educație și prin intermediul instituțiilor și specialiștilor implicacă evoluția indivizilor spre inadaptare și antisocializare.
Prevenirea socială este concepută astfel încât să provoace schimbări durabile la tinerii care sunt in pericol să ajungă rău. Ținta principală este evitarea inadaptării prin dezvoltarea aptitudinilor pozitive, creșterea rezistenței la seducțiile delincvenței, intervenții la nivelul familiei, a școlii, a grupului de prieteni sau a cartierului.
Prevenirea socială are două forme principale:
a) prevenirea prin dezvoltare mintală (developpentale), orientată în mod special spre individ și familia sa,
b) prevenirea comunitară, prin acțiuni la nivelul cartierului sau localității, dar a căror
finalitate să fie tot individul
– Prevenirea situațională care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor cu
ajutorul polițiștilor și experților în domeniul care stabilesc măsurile eficace. Sentimentul de securitate personală este condiția de bază a calității vieții și este cel mai mult alterat de criminalitate.
Statul coordonează întreaga activitate și asigură prevenirea normelor de securitate, legi
pentru alcool și arme, reglementările urbane.
Pe termen lung prevenirea socială este eficace, deoarece acționează asupra tinerilor
inadaptați. În acest sens acțiunile preventive au o dublă orientare pe de o parte spre familie și pe de altă parte spre comunitatea care trăiesc tinerii.
Cu cât vulnerabilitatea socială a copiilorși părinților este mai mare cu atât riscul apariției
conduitelor antisocial este mai amplă.
Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să diminueze criminalitatea prin acțuni asupra cauzelor, luate inainte ca ele să se manifeste
Pentru prevenirii criminalității mai trebuie luate in calcul și alte note distinctive: prevenirea are caracter colectiv și nu este coercitivă, acționează inainte de producerea infracțiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare.
Cei care au incredere in activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate fi modificată prin educație și prin schimbarea contextelor situaționale iar dinamica trecerii la act poate fi influențată decisiv.
Varietatea infracțiunilor este așa de mare încat nu pot fi toate prevenite în aceeași
măsură; costul unor modalități de intervenție este foarte ridicat; starea mentală de a unor delincvenți nu poate fi prevăzută; anumite măsuri pot veni in contradicție cu valorile sau tradițiile locale.
Există cateva condiții care asigură eficacitatea programelor de prevenire: voința
politică și alocarea de fonduri suficiente, o perspectivă pe termen lung, statistici oficiale uniforme, obiectivitatea mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea sectorului privat de securitate, implicarea cetățenilor, criterii de evaluare măsurabile, existența unui centru de informare și documentare pentru publicul larg, formarea adecvată a practicienilor.
In acest context este nevoie ca Ministerul Justiției să realizeze o strategie națională de prevenire a criminalității centrată pe dezvoltarea socială, in care puterile publice să aibă rolul principal in coordonarea programelor la nivel național, județean și local. Iată cateva obiective și recomandări in acest sens:
Prevenirea delincvenței cuprinde acțiuni colective necoercitive asupra cauzelor
infracțiunilor pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. In ultimii ani, două modalități sunt cele mai utilizate in lume: prima este prevenirea socială, care, apeland la educație, prin intermediul instituțiilor și specialiștilor, impiedică evoluția indivizilor spre inadaptare și antisocialitate.
A doua, este prevenirea situațională, care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor
cu ajutorul polițiștilor și experților in domeniu care stabilesc măsuri eficace in teren, instruiesc cetățenii, instalează dispozitive.
2. Sentimentul de securitate personală este condiția de bază a calității vieții și este cel mai mult alterat de criminalitate. Deseori, presa de senzatie joacă un rol important in percepția pericolelor de către cetățeni. Statul coordonează intreaga activitate și asigură prevenirea situațională prin norme de securitate, legi pentru alcool și arme, reglementari urbane privind amenajarea spațiului, iluminatul public și alte măsuri asemănătoare.
3. Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acționează asupra tinerilor inadaptați în contextele sociale în care trăiesc: familie, școală, grup de prieteni, cartier, localitate. In acest sens, acțiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte, spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei și a familiei sale și, pe de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceștia. In mod deosebit, prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competențelor de viață ale minorilor, de eliminare a carențelor parentale. A te purta civilizat, a nu țipa, a-ți controla violența, a respecta regulile, a-ți impune să fii bun cu cei din jur, a-ți oferi ajutorul, a face față fricii, a-i prețui pe cei apropiați, nu sunt achiziții atat de facile pe cat par la prima vedere. Cu cat vulnerabilitatea socială a copiilor și părinților este mai mare, cu atat riscul apariției și menținerii conduitelor antisociale este mai amplu
4. Problematica actuală a prevenirii criminalității este complexă și impune clarificări teoretice, investigații de teren și o bună comunicare cu lumea științifică din țară și străinătate.
5. Elementele componente ale unei strategi analizate de către Ministerului Justiției, sunt următoarele:
– programe de prevenire;
– studii și cercetări;
– Institutul Național de Criminologie (există deja);
– informarea și educarea publicului;
– formarea specialiștilor;
– centru de documentare;
– fond de investiții in prevenire;
– fundație publică pentru prevenire.
Conducerea și coordonarea activităților de prevenire trebuie desfășurată la două nivele: – la nivel național – Consiliul Național de Prevenire a Criminalității, conferința primarilor privind prevenirea, conferința comitetelor de părinți din sistemul școlar etc.
– la nivel local – consiliul județean, consiliul local, comitete de cetățeni, comitete
de intreprindere, parteneriate. Ele trebuie să realizeze programe pentru copii și familie, pentru școli și comunități, pentru victime, pentru minorități și imigranți, pentru deținuți, etc., dar și programe inalt specializate in domeniul toxicomaniei, corupției, crimei organizate, mediului natural și construit, ș.a.
Programele preventive, de orice natură ar fi ele, implică intotdeauna o mare parte denegocieri cu toate părțile interesate.
7. Un rol important îl au instituțiile și organizațiile implicate direct in prevenirea criminalității: ministere, organizații non-guvernamentale, intreprinderi, persoane particulare benevole.
8. De obicei populația localizează cauzele criminalitatii în alcool, droguri, șomaj, influența prietenilor sau în violența promovată prin presă. Soluțiile de reducere a stării infracționale sunt considerate diminuarea sărăciei, ameliorarea prevenirii, creșterea severității sentințelor și a numărului de polițiști. Deși identificarea și prevenirea riscurilor are deseori o conotație politică, ministerele și asociațiile societății civile ar trebui să aibă o largă autonomie pentru a duce lucrurile la bun sfarșit.
9. Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicită efortul tuturor. Ea se adresează unor ample categorii de oameni, nebănuite la prima vedere: corpului profesoral din toate categoriile de școli, arhitecților care trebuie să proiecteze imobile/spații de locuit ușor de supravegheat și care să incurajeze viața comunitară, persoanelor care pot deveni victime atrăgătoare pentru delincvenți, martorilor intâmplători care asistă la scene conflictuale, familiilor tinere care au dificultăți, polițiștilor al căror rol pacificator devine din ce in ce mai amplu , personalului din penitenciare și tuturor deținuților, portarilor și chelnerilor din baruri discoteci și restaurante, responsabililor cu iluminatul străzilor.
10. Activitatea de prevenire a criminalității nu va fi eficientă in orice condiții: în primul rând este nevoie de o legislație adecvată, de statistici uniforme, de o reflectare obiectivă in mass-media, de evaluarea corectă a nevoilor locale, de implicarea cetățenilor și a sectorului privat. In toate acestea, Ministerul Justiției are un roj major de jucat.
11. Diversele soluții avute în vedere pentru prevenirea criminalității, pun în balanță problema drepturilor omului, a libertăților și responsabilităților individuale cu necesitatea de a proteja populația în general, și mai ales, grupurile cele mai expuse, pe primul plan fiind minorii. Soluțiile pentru prevenirea delincvenței trebuie concepute într-un context cu dificultăți pe termen lung în care specialiștii intervin în baza unor diagnostice fundamentate științific.
12. In general, publicul larg crede că statul trebuie să reducă pericolele și să vegheze la securitatea comunităților, mai ales când sunt expuse la riscuri puțin evidente sau care nu depind de voința lor. De aceea, atunci când este abordată prevenirea criminalității, este necesar un climat de încredere între reprezentanții statului, experți publici și presă. In acest sens, guvernul trebuie să ierarhizeze și să obțină consensul și legitimitatea pentru acțiunile sale îndreptate spre combaterea principalelor riscuri care pot genera criminalitate.
6.2 STRATEGIA NAȚIONALĂ DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII
Cetățenii au dreptul de a trăi în securitate ceea ce duce la realizarea pe termen lung a unei strategii de combatere a criminalității.
Marile strategii naționale de prevenire a criminalității au apărut în Europa în anii 1980 datorită creșterii criminalității mai ales a violenței în rândul tinerilor, a consumului de droguri, alcool, apariției sărăciei, etc.
În Franța – datorită violențelor din anul 1981 provocate de tineri a făcut ca în anul 1982 primul ministru să însărcineze un grup de primari condus de Gilbert Bonnemaison să rezolve problema și astfel în anul 1983 s-a creat revoluția împotriva delicvenței prin:
– crerea Consiliului național de Prevenire a Delicvenței
– acțiunile represive care să se conjuge cu cele preventive
– alocare de bani de către Consiliul Național pentru diverse acțiuni utile tinerilor.
– apare contractul de acțiune preventivă care permite transferul bugetar către municipalități
– în anul 1988 s-a înfințat Comisia Națională de Dezvoltare Socială a cartierelor și Consiliul Național al Orașelor care definește marile orientări spre o politică globală de dezvoltare socială urbană și de clarificare a rolului fiecărei structuri .
În România problematica strategia actuală a prevenirii criminalității cuprinde ,, (Proiect)
1. Fundamentarea strategiei de prevenire
– pericolul criminalității pentru dezvoltare
– dreptul de a trăi în securitate
– evitarea societății terorizate
– centrarea justiției pe cetațean și mai puțin pe delincvent
– dreptul la servicii comunitare
– necesitatea acțiunilor proactive
– represiunea costă mult și are efecte perverse
– protecția cetățenilor relevă datoria de tutelă a statului
2. Dimensiunile criminalității contemporane
– marile flageluri sociale: sărăcia, șomajul, drogurile, alcoolismul, revoltele,etc.
– factori de risc la nivel internațional:
· terorismul
· instabilitatea regională
· catastrofe ecologice
· crima organizată
– factori de risc la nivel național:
– corupția
– deschiderea frontierelor
– emigrarea specialiștilor din domenii de vârf
– decalaje de dezvoltare între județele țării
– lipsa resurselor financiare
– degradarea mediului urban
– promovarea violenței prin mass-media
– factori subtili (absența controlului, abuzuri, incompetența managerială, absența unei strategii în domeniu, discriminări )
3. Tendințele criminalității în România
– criminalitatea înainte și după 1990 (statistici relevante)
– repartizarea geografică a criminalității
– principalele categorii de infracțiuni (frecvența, gravitate)
– caracteristicile infractorilor (noii delincvenți, recidiviștii)
– diversitatea cauzelor criminalității în present
– motivația infracționala
– vulnerabilitatea socială
– costurile sociale și economice ale criminalității
4. Imaginea criminalității la nivelul populației
– sentimental de insecuritate
– stilul de viață tradițional
– urbanizarea, săracii orașelor
– mentalități
– cauzele criminalității în ochii publicului
– ocaziile de crime (situațiile precriminale)
– subcultura delincventă
– grupuri vulnerabile (tineri, femei, vârstnici, etc.)
– soluții propuse de publicul larg
5. Problematica actuală a prevenirii criminalității în România
a) aspecte generale:
– prevenirea – construcție care are nevoie de o cultură adecvată
– nu aparține exclusiv poliției
– este un proces de responsabilizare
– sursele ordinii publice tradiționale (apărările sociale)
– limitele sistemului penitenciar
– formarea specialiștilor
– noțiuni ambigue: risc, forță, vulnerabilitate
b) domeniile prevenirii:
– infractorul
– victima
– mediul
– comunitatea
c) principiile strategiei naționale de prevenire
– rolul motor al puterilor publice
– integrarea politicilor sociale
– transparența
– prevederi constituționale
– cooperare și partenariate
– multidisciplinaritate
– drepturile omului
– interdependența national-internațional
– proporționalitatea intervenției
d) documente naționale și internaționale privind prevenirea criminalității
6. Obiectivele și structura strategiei naționale de prevenire a criminalității
a) obiective :
– protejarea cetățenilor și a comunitatii
– ordinea socială
– creșterea calității vieții
– formarea (educarea) publicului și solidarizarea sa la acțiunile de prevenire a criminalității
-consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legilor
– supravegherea și evaluarea riscurilor
b) structura strategiei (elementele componente) :
A.- programe de prevenire
B.- studii și cercetări
C.- Institutul Național de Criminologie
D.- informarea și educarea publicului
E.- formarea specialiștilor
F.- centru de documentare
G.- fond de investiții în prevenire
H.- fundația publică privind prevenirea
c) coordonarea/conducerea activităților de prevenire
– Consiliul Național de Prevenire a Criminalității
– Consiliul judetean de prevenire a criminalității
– Consiliul local de prevenire a criminalității
– Conferința primarilor privind prevenirea
– Conferința judeteană a directorilor de școli și licee
– Conferința comitetelor de părinți din sistemul școlar
– comitete de cetățeni
– comitete de intreprindere
– partenariate
d) institutii si organizatii implicate : – ministere representative : Justitiei, Administratiei si Internelor, Muncii, Sanatatii, Educatiei, Culturii, Mediului, Apararii, Tineretului si Sportului organizatii non-guvernamentale scoli intreprinderi firme specializate
e) atributii și recomandări pentru institutii și organizatii
7. Programe, priorități, condiții de eficiență
– diversitatea programelor:
– programe pentru familie
– programe pentru copii și tineri
– programe pentru școli
– programe pentru victime
– programe pentru comunitate
– programe pentru violența urbană
– programe pentru violenta in sport
– programe pentru prevenirea recidivei
– programe pentru deținuți
– programe pentru minoritati si imigranti
– programe pentru protectia datelor, etc.
– programe specializate :
– programe pentru toxicomani (strategia ANA )
– programe in domeniul coruptiei (strategia DNA )
– programe in domeniul crimei organizate
– programe in domeniul mediului ( natural si construit )
– programe in domeniul traficului de bunuri culturale
– legea prevenirii
– campanie in favoarea prevenirii si educarii publicului
– finantarea cercetarilor
– cartografierea delincventei
– indicatorii starii de securitate publica
– sondaje de victimizare
– formarea specialistilor
– conditii de eficiență :
– voință politică și resurse suficiente
– legislatie adecvată
– soluții pe termen lung
– consens intre instituțiile implicate
– competența tehnocratică
– statistici oficiale uniforme
– declararea infractiunilor
– obiectivitatea mass-media
– evaluarea nevoilor locale
– coordonarea/implicarea sectorului privat de securitate
– implicarea cetatenilor
– reuniuni nationale
– nu se dubleaza activitatea politiei
– criterii de evaluare masurabile
– redinamizarea periodica a masurilor
– limitele activității de prevenire
– care țin de indivizi (sănătatea mintală și starea de moment)
– care țin de infractiuni (varietate)
– care țin de tehnicile și programele utilizate (costuri, efecte perverse, atingerea libertatilor)
– slaba finanțare
– valorile și practicile sociale
8. Organizare și finanțare
– formarea personalului la toate nivelurile (invățămant de criminologie și de prevenire )
– calendarul activităților (pe primii trei ani )
– finanțare adecvata
6.3 CRIMINALITATEA ȘI POLITICILE PENALE
Pentru sociatate, criminalitea reprezintă o amenințare și o neliniște din ce în ce mai mare.
Statul are câteva obiective foarte importante pentru activitatea de prevenire în ansamblu său: menținerea ordinii publice, amplificarea solidarității cetățenilor și mai ales păstrarea păcii politice.
,, Politicile penale nu urmăresc decât de departe mișcările criminalității pentru că ele fluctuează după bunul plac al doctinelor, al sensibilității și lrgilor noastre, după sensul justiției noastre și după resursele noastre penitenciare. De aceea, nu este ceva excepțional să vedem criminalitatea și pedepsele funcționând ca două sisteme decupate evoluând aproape independent una de alta,,
În ceea ce privește infractorii de oriunde există pedepsele prevăzute de codurile penale, ele sunt cântărite îndelung de judecători astfel încât să fie utile să-l îndrepte pe cel care a încălcat legea dar și să-l protejeze eficace comunitatea oamenilor liberi.
Pentru cetățenii infractori aceștia își vor pierde libertatea și îți vor ispăși pedeapsa în închisori, unde se încearcă reeducarea și reintegrarea acestora în societate.
Maurice Curson consideră că: ,,Istoria ideilor privind eficacitatea sancțiunii penale este istoria unui pesimist crescând,,
Dacă faptele comise nu sunt grave iar autorul faptei infracționale este la prima abatere se recurge la ,, pedeapsa în comunitate,,.
În penitenciare sunt utilizate tehnici de supraveghere, raportare intermitentă, monitorizarea electronică, testele antidrog, prezența la muncă colaborarea cu sursele de control social, pentru a încerca crearea unui mediu care să conducă la autocontrol și la exercitarea unei libertăți responsabilele.
Cu toate eforturile depuse de instituțiile statului de cele mai multe ori toate aceste tehnici par a fi fără rezultat și deseori îndoielnice.
Infractorii nu au convingerea vinovăției, că toți vor ajunge în închisori, iar interlopii rămân deseori în libertate, sfidând legea și instituțiile de control social.
Din păcate în închisori recidiviștii cu o istorie infracțională bogată au o mentalitate de recidivist, ei sunt mândrii de faptele lor, vin în contact cu alți recidiviști cu care fac,, schimbul de experiență infracțională,,
Un mare pericol îl reprezintă în penitenciare condamnarea deținuților cu boli grave pe care le pot transmite și cu care pot fi și eliberați – tuberculoza, sifilis, hepatita, SIDA.
În prezent în lume sunt deținuți în închisori apoape 8,5 milioane de oameni. În penitenciare domină eșecul, răutatea, disperarea, corupția, hemosexualitatea, iar orice simț al datoriei și al responsabilității se anulează.
Pentru o persoană încarcerată, eliberarea este pentru el o problemă. Acesta va reprezenta pentru societate un fost deținut, un om re-format.
Atunci când se abordează penalitatea într-o țară trebuie să se distingă politicile penitenciare care privesc scopul și modalitățile de executare a pedepsei cu închisoarea și politicile penale cu ajutorul cărora putem evalua locul închisorii în ansamblu mijloacelor de control socialutilizate în societatea respectivă.
Politica penală este ansamblu de mijloace și procedee de represiune penală utilizată în vederea combaterii criminalității. Modalitățile și formele de realizare a apărării sociale a indivizilor, grupurilor și instituțiilor față de acțiunile indiviziilor delicvenți.
Pentru ca pedeapsa să fie cât mai eficientă și să contribuie la prevenirea repetării lor în viitor trebuie să indeplineascăp patru condiții:
– să aibă un conținut rezonabil care să fie recunoscut ca atare.
– să se adreseze unui public suficient de integrat în societate.
– să fie constant
– să fie justă, echilibrată și cunoscută de public.
În ceea ce privește politicile penitenciare dea lungul timpului a avut câteva perspective interesante.
În secolul al XIX lea politica penitenciară a fost concepută de filantropie ca o ,, închisoare mântuire,, unde infractorii erau izolați singuri într-o celulă unde trebuiau să reflecteze asupra faptei sale, prin singurătate, meditația religioasă se va reconstrui o personalitate care va respecta legile.
Urmează în sec. al -XX – lea în Europa doctrina apărării sociale care a avut ca obiectiv principal protejarea societății și a ordinii sociale și viza tratamentul aplicat infractorului și periculozitatea acestuia. Dacă acesta era periculos el era ținut în închisoare mult timp până când nu mai reprezenta un pericol pentru societated.
În SUA în anii 1970 a apărut doctrina justă datorii care respingea forma de individualizare în stabilirea pedepsei sau pe timpul executării acesteia.
La o anumită infracțiune îi corespundea o anumită perioadă în spatele gratiilor, iar această perioadă nu se putea negocia. Ele erau aplicate indiferent de individ fără milă, ele erau juste și pe înțelesul cetățenilor.
Doctrina detenției pozitive apare în SUA și Europa care are rolul de a reabulita personalul din închisori care sunt considerați principalii interlocutori ai deținuților care pot să-i pedepsească sau să-i recompenseze astfel încât aceștia să înțeleagă regulile societății să amelioreze personalitatea infractorului. Această doctrină prevedea formarea unui corp profesional de calitate.
La începutul secolului XX în Anglia apare doctrina proiectului de execuție a pedepsei în urma rapotului lordului Woolf (1991) și prevedea închisorile britanice în care fiecare deținut trebuie să aibă un plan de executare a pedepsei, la care să colaboreze, să fie activi, să primească sprijinul supraveghetorului.
În evoluția și funcționarea lor închisorile depind de numărul persoanelor încarcerate, periculozitartea infacțiunilor comise, raportul deținuților autohtoni, deținuți străini, incidența bolilor psihice și somatice, gradul de cultură a deținuților, numărul specialiștilor în probleme umane, protecția drepturilor omului, implicarea autorităților, problema securității.
Această problemă a securității este tot mai amplă, iar pentru realizarea ei se vorbește de creșterea duratei pedepselor a numărului de condamnați pe viață, creșterea exigenței disciplinare.
Totodată se urmărește diversificarea sistemelor de control, cooperare între veteranii și noii veniți, organizarea vieții lor în detenție și respectarea drepturilor acestei categorii de persoane.
Pentru dezvoltarea instituției penitenciare și a securității Domnique Lhuilier și Claude veil propun trei variante diferite.
1. Dezvoltarea alternativelor la închiderea , redistribuirea atribuțiilor între diversele eșaloane, ameliorarea procesului de formare a personalului, clarificarea liniilor ierarhice, revizuirea sarcinilor personalului de supraveghere și a celui socio-educativ, diferențierea regimurilor în perspectiva liberării deținuților, lărgirea competențelor judecătorului de aplicare a pedepselor etc.
2. Schimbări progresive orientate spre cercetare și studii apropierea condițiilor de viață, din închisoare de cele din afară, individualizarea pedepselor, creșterea măsurile alternative, urmărirea riguroasă a fiecărui deținut, personalul de supraveghere să fie atent recrutat, format și valorificat.
2. Creșterea terapeuților și a reeducării deținuților prin intermediul utilizării alternativelor la pedeapsa închisorii.
O altă variantă este utilizarea frecventă a încarcerării și anume penitenciarele trebuie să aibă scopuri lucrative clare unde drepturile deținuților să fie respectate, să se urmărească creșterea securității, ceea ce va putea face prin diferențierea și clasificarea deținuților în funcție de periculozitatea și modalitățile de executare a pedepsei.
O a treia variantă presupune schimbări radicale în ceea ce privește politica penală prin luarea de măsuri severe, prin reintroduceerea pedepsei capitale și a temniței grea.
Organizarea și atribuțiile Direcției pentru prevenirea criminalității în mediul penitenciar din România
În România prevenirea criminalității în mediul penitenciar se desfășoară în conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr, 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor.
În cadrul fiecărui penitenciar din România există un birou de analiză și sinteză care cuprinde serviciul de prevenire a criminalității organizate și terorismului precum și cel al criminalității și corupției.
Personalul acestui serviciu este subordonat din punct de vedere administrativ directorului unității penitenciare, iar din punct de vedere profesional Direcției Generale.
Activitatea specifică acestui birou sunt specifice prevenirii criminalității, criminalității organizate, corupției și terorismului.
Acest birou vegheză la respectarea drepturilor deținuților, ori la supunerea acestora la tortură, supunerea acestora la tratamente inumane sau degradante, ori despre alte fapte sau evenimente ce pot avea consecințe grave pentru siguranța penitenciarelor, veghează la aplicarea regimului de detenție și respectarea legii, la eliminarea corupției din rândul funcționarilor.
,,Atribuțile acestei direcții prevăd:
a) identificarea și prevenirea faptelor, situațiilor și împrejurărilor de nerespectare de către personalul Administrației Naționale a Penitenciarelor și al unităților subordonate a drepturilor deținuților ori de supunere a acestora la tortură, tratamente inumane sau degradante, a prevederilor legale ce pot favoriza ori genera evenimente grave, a actelor de corupție sau a altor fapte ce constituie încălcări ale legii;
b) colaborarea cu instituțiile abilitate în realizarea acțiunilor de protejare a persoanelor incluse în Programul de protecție a martorilor, care se află în stare de arest preventiv sau execută o pedeapsă privativă de libertate;
c) identificarea și prevenirea acțiunilor specifice criminalității, criminalității organizate, terorismului și corupției, a faptelor sau evenimentelor cu consecințe periculoase pentru siguranța detenției, precum și a oricăror situații sau împrejurări din care pot rezulta asemenea pericole, precum și colaborarea cu instituțiile abilitate în vederea combaterii acestora;
d) identificarea persoanelor aflate în detenție (arestați preventiv sau condamnați), care au avut sau continuă să aibă legături cu organizații ori grupări teroriste sau de criminalitate organizată și semnalarea către instituțiile abilitate atunci când există indicii că este iminentă încălcarea legii.
e) identificarea persoanelor aflate în detenție, care intenționează organizarea unor acțiuni violente îndreptate împotriva personalului administrației penitenciare, judecătorilor, procurorilor, polițiștilor sau altor persoane ale căror funcții implică exercițiul autorității publice ori care se află în diverse împrejurări în mediul penitenciar;
f) informarea promptă și completă a conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor sau, după caz, a ministrului justiției, potrivit art. 6 alin. (1), atunci când sunt descoperite indicii referitoare la săvârșirea de abateri disciplinare de către personalul Administrației Naționale a Penitenciarelor ori la săvârșirea de infracțiuni de către aceștia sau de către persoanele aflate în detenție, în vederea luării măsurilor care se impun;
g) colaborarea cu organele de urmărire penală și cu instanțele de judecată, la cererea acestora, în scopul prevenirii criminalității, criminalității organizate, corupției și terorismului”.
Organigrama Direcției Prevenirea Criminalității și Terorismului
6. 4 Prevenirea terțiară și drepturile fundamentale ale deținuților
Penitenciarele au o semnificație politică deosebită iar tratamentul deținuților este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar viața instituțională este un indicator al democratizării aparatului de stat. Un popor se consideră civilizat după modul cum se poartă cu bătrânii, minorii, handicapații, șomerii, deținuții, emigtanții, etc.
Penitenciarul asigură un serviciu social cu scopul de a servii comunitatea, iar existența mai multor penitenciare duce la creșterea activității de resocializare a deținuților.
Penitenciarul trebuie să devină un spațiu de întâlnire a politicilor sociale în materie penală o sursă de idei pentru intervențiile sociale eficiente.
Pentru o bună practică în cea ce privește structura activităților din unitățile de penitenciar Organizația Națiunilor Unite și Consiliul Europei au elaborat recomandări clare și funcționale pentru o bună practică, accentuând asupra activităților cultural educative, considerate fundamentale pentru ameliorarea personalității umane și mai ales pentru reinserția socială a celor liberați din închisoare.
Aceste norme nu pot fi aplicate eficace în toate țările din cauza lipsei de resurse și a cunoștințelor insuficiente privind aplicarea lor practică.
Astfel la Reuniunea regională pentru Africa din 1-3 martie 2004 de la Addis-Abeba cu ocazia Congresului al XI-lea s-a convenit realizarea unui proiect privind ,, Carta drepturilor fundamentale ale deținuților,,
6.4.1 Carta drepturilor fundamentale ale deținuților,
– cuprinde drepturile fundamentale ale deținuților care trebuie să contribuie la apărarea principiilor de demnitate umană de către comunitatea internațională și care trebuie să se aplice de către toate statele membre.
Dreptul la demnitate – închiderea deținuților trebuie să se facă fără discriminare rasială, fără să se facă distincție în funcție de rasă, sex, culoare, religie, opinie politică, origine națională sau socială, de bogăție, de sărăcie, de religie, de cultură.
Dreptul la separare, la clasificare și la tratament – deținuții au dreptul să fie plasați în așezăminte sau cartiere ținând cont de sexul lor, de vârstă, de motivele deținerii lor, de antecedentele lor, de exigențele tratamentului lor. Orice persoană bănuită sau inculpată pentru o infracțiune penală sunt prezumate a fi nevinovate până la culpabilitatea lor va fi legal stabilită.
Dreptul la locuri de detenție umane. – orice deținut are dreptul să fie cazat în locuri curate, cu cubaj de aer, la suprafață minimală, iluminat, căldură și ventilație.
Dreptul la o alimentație decentă – orice deținut are dreptul la o alimentație având o anumită valoare nutritivă suficientă pentru menâinerea sănătății și forțelor sale, dreptul sî bea apă potabilă atunci când are nevoie.
Dreptul la îngrijiri medicale și de sănătate – orice deținut are dreptul la condiții de viață adecvate, la îngrijire medicală.
Dreptul la consultanță juridică, la o judecată rapidă și echitabilă, la o condamnared echitabilă – orice deținut are dreptul la un avocat cu care să se consulte, să recurgă la serviciile lui, la o judecată dreaptă ect.
Dreptul la inspecții sau la o supravizare independentă – orice deținut are dreptul de a beneficia de o supervizare independentă realizată de către persoane numite de o autoritate competentă.
Dreptul la reintegrare – orice deținut are dreptul să obțină în limitele resurselor disponibile o cantitate rezonabilă de materiale didactice. Dreptul să depună muncă utilă și renumerată, care să incurajeze respectul de sine și reintegrarea în societate.
CAPITOLUL VII
STUDIU DE CAZ: CAZUL P.I.R.
Deținutul P.I.R s-a născut la data de 21.11.1974 în comuna Agrișul de Sus, Județul Bistrița-Năsăud într-o familie de oameni modești cu patru copii, tatăl zidar, mama casnică.
A absolvit școal generală și școala profesională, fiind calificat în mesia de lăcătuș
mecanic la Grupul Școlar Forestier Bistrița.
S-a încadrat în muncă la SC MEBIS SA Bistrița, unde a lucrat până în anul 1993 ca lăcătuș,
de unde a fost disponibilizat.
Începe munca alături de tatăl său ca zidar, iar 2 ani mai târziu se căsătorește M.I. și pleacă
în Germania și se stabilește la Bremen unde începe munca. Aici viața grea își spune cuvântul , se împrietenește cu S.P de etnie romă.
Este momentul când P.I.R își începe viața infracțională. Începe să consume alcool, certuri din familie i-au amploare, fapt care duc la divorțul acestora. Soția însărcinată revine în țară, iar el rămâne în Germania unde împreună cu S.P încep infracțiunile de furt din locuințe.
În decembrie 1997 revine în țară și merge la fosta lui soție pentru a-și vedea copilul dar aici este refuzat, fapt care îl irită provocând certuri. Pe fondul consumului de alcool revine câteva zile mai târziu, încercând din nou o împăcare cu fosta soție, dar din nou lucrurile sunt scăpate de sub control. Intervenția fostului său socru îl scoate din minții și numitul P.I.R se năpustește asupra acestuia doborându-l la pământ și lovindu-l cu picioare. Acesta este bătut foare rău iar loviturile primite îi provoaca moartea. P.I.R. este judecat condamnat la 20 de ani de închisoare și este închis la Penitenciarul de Maximă Siguranța din Gherla.
La început refuză să-și recunoască vina, susține că este nevinovat și că a fost de fapt provocat. Încet începe să mediteze asupra faptelor sale și recunoaște greșelile făcute în viață, faptul că s-a îndepărtat de familia lui, de părinți, de frați, de soție și fetița lui.
Viața în penitenciar a fost foarte grea la început. Din 1998 și până în present PIR a fost sancționat de patru ori pentru următoarele abateri:
1998 aduce înjurii cadrelor și susține că este victimă judiciară- este sacționat cu 5 zile de izolare.
2000 lovește un deținut coleg de camera – sancționat cu retragerea dreptului la pachet și vizite.
2002 nerespectarea ROI- sancționat cu retragerea dreptului la pachet și vizite.
2003 refuză munca, colaborarea are un comportament violent cu un alt deținut- sancționat cu retragerea dreptului la pachet și vizite.
Pe perioada execuție pedepsei a beneficiat de asistență socială și a fost inclus în trei programe de grup (toate finalizate) printre care se află un program de formare a abilităților. A beneficiat de consiliere psihologică bilunară.
În acest timp a fost recompensat de 9 ori după cum urmează:
1999 – a contribuit la menținerea ordinii, curățeniei și disciplinei în camera.
2001 idem
2002 – consurs pe teme religioase
2004 – bună comportate ajută la cunoașterea stării de spirit în rândul deținuților
2005 – și-a deposit norma de lucru în procent de 110%
2006 – locul III cu echipa de fotbal este recompensat cu pachete și vizite
2007 – respectă ROI participă active la activitățile socio-educative organizate
Evaluarea personalității deținutului
Au fost utilizate testele psihologice SAVRY; RAVEN; CPI; FPI; SZONDY; Chestionar de sănătate mintală, anamneză psihologică, interviuri multiple.
Nivelul intelectual
Intelectul sub medie Q.I = 90 caracteristic unui muncitor necalificat . Capacitate redusă de a sesiza schimbări complexe, capaciatate redusă a imaginației, a atenției, a percepției.
Performanțele intelectuale scăzute sub nivelul studiilor declarate cu deficient cognitive și de raționament (multiple convingeri nerealiste).
Orientat temporo-spațial auto și allopsihic, fără tulburări calitative și amnezice.
Structura de personalitate marcată de instabilitaten psiho-afectivă, atitudinală și complementară cu reacții dezadaptative de tip impulsive-agresiv în situații percepute ca fiind critice sau în cazul decompensării psihice.
Dispoziția afectivă marcată de stări de tensiune și încordare precum și de reacții emoționale negative disfuncționale pe fondul dificultăților de gestionare a emoțiilor în situații afectogene și a toleranței scăzute la frustrare.
Afectivitate
Este inhibat afectiv. Se simte forțat să facă compromisuri. Manifestă dificultăți în realizarea unui atașament afectiv. Este predispus spre relații sado-masochiste. Relațiile lui nu sunt la înalțime ceea ce duce la dezamăgire.
Toleranță la frustrare mare, fiind capabil să suporte privațiuni timp îndelungat.
Voința și motivația
Dorește să producă impresie favorabilă, să fie considerat o persoană marcantă și este atent la atingerea acestor obiective. Urmează atent tactici care să-i asigure influența și recunoaștere
Stilul de viață
Este ușor detașabil, competitive, energic, alert, ambițios, active, acordă valoare muncii depune efort.
Este conservator, logic, dependent, inhibat, organizat, cumpătat în muncă.
CHESTIONARUL DE AGRESIVITATE
(BUSS & PERRY, 1992)
Folosind variantele de la 1 la 5 explicate mai jos, răspundeți în ce măsură vi se potrivesc afirmațiile scalei ce urmează. Marcați cu X în tabelul de mai jos în dreptul ciferi care corespunde cel mai bine comportamentului dumneavoastră.
1 – nu mi se potrivește deloc
2 – nu mi se potrivește
3 – neutru
4 – mi se potrivește
5 – mi se potrivește perfect
CHESTIONAR DE EVALUARE A RISCULUI DE A AVEA UN
COMPORTAMENT VIOLENT
CAPITOLUL VIII:
CONCLUZII
Mediul din așezământul penitenciar ar trebui să ofere deținuților un anume mesaj din partea conducerii și a personalului, să fie un mediu îngrijit unde să se conserve respectul de sine.
Personalul trebuie să fie activ, să fie present, în orice clipă, în tot penitenciarul. Supraaglomerarea și slaba cunoaștere a topografiei locului pot să contribuie la piederea controlului de către gardienii și la bruscarea noilor depuși, în special unde împărțirea celulelor de mai mulți deținuți este inevitabilă.
Penitenciarele ar trebui să adopte o strategie clară impotriva brutalității, inclusiv sprijin pentru victime și trebuie acordată o atenție deosebită trecutului deținutului atunci când sunt cazați cu alți deținuți.
Sprijinirea individuală a delicvenților în timpul executării pedepsei, în vederea liberării lor este o parte importantă a muncii oficierilor din așezământul penitenciar. Abilitatea din acest domeniu trebuie avută în vedere în momentul recrutării noilor cadre.
Relația penitenciar – comunitate trebuie să se reflecteze în procentul de reintegrare socială a deținuților, prejudecățile și mentalitatea socială trebuie să fie doar factorii care stau la baza impermeabilității societății față de foștii deținuți. Imaginea unui penitenciar nu trebuie să fie nici pozitivă nici negativă, ea trebuie să fie corectă și să reflecte realitatea la care, de regulă, cetățenii nu au acces.
Reintegrarea deținuților se poate face doar prim muncă, învățătură, religie, cultură, sport.
Deținuții, în măsura posibilităților, pot fi antrenați fie la munci neremunerate – de îngrijire și amenajare a penitenciarului și a teritoriului acestuia, fie la munca social-utilă remunerată.
În funcție de categoria penitenciarului și regimul de detenție, deținuții trebuie să fie antrenați la munci remunerate în penitenciare sau în afara acestora, în sectoarele, atelierele de producere sau gospodăriile auxiliare ale penitenciarelor, în lucrările de deservire a instituțiilor penitenciare, la întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, precum și la alte persoane fizice sau juridice indiferent de forma de proprietate.
O atenție deosebită ar trebui acordată agenților economici, care aleg să lucreze cu persoanele deținute și care ar facilitează reintegrarea socială a acestora, participarea la lupta împotriva recidivelor, să le oferă un venit care să permite deținuților să achite victimelor prejudiciul cauzat să le permite să ofere un suport financiar familiei.
Accesul la activitățile culturale reprezintă un element important de reintegrare socială a deținuților. Educarea modului de petrecere a timpului, aflat la dispoziția persoanei private de libertate, contribuie din plin la realizarea și conturarea profilurilor personalităților individuale, la dezvoltarea încrederii în forțele proprii și a dobândirii satisfacției personale.
Astfel de activități cultural artistice sunt menite să dezvolte și unele aptitudini care pot contribui la îmbunătățirea imaginii de sine a persoanelor private de libertate cât și descoperirea unor aptitudini artistice deosebite.
Sportul contribuie la prevenirea recidivei și permite persoanelor deținute de a se încadra într-un colectiv și de a respecta anumite reguli. Mișcarea, activismul, competițiile în general, pot constitui supape eficiente de descărcare a tensiunilor acumulate în perioadele de detenție staționară. Sportul favorizează adoptarea unei igiene corecte de viață, îndeplinind și un obiectiv major de sănătate. Printre activitățile sportive practicate de către deținuți, putem enumera: fotbal, volei, tenis, șah, dame, atletică ușoară/grea, domino, biliard.
În ceea ce privește cultura potrivit Tratamentul deținuților (Rezoluția nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957, Congresul Națiunilor Unite) (pct. 40): „Fiecare așezământ trebuie să aibă o bibliotecă pentru uzul tuturor categoriilor de deținuți, dotată suficient cu cărți instructive și recreative. Deținuții trebuie să fie încurajați s-o folosească cât mai mult posibil.
Cu toată greșelile comise deținuți continuă să fie personalități care merită respect, ei au dreptul la lectură. În închisoare, o carte bună menține mintea deținutului preocupată, transpunându-l în lumea pe care o deschide.
Din cărți deținuții pot achiziționa noi deprinderi și chiar dexteritate în anumite domenii, astfel pregătindu-se pentru o integrare reușită în societate.
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Florian – 2005 Prevenirea Criminalității teorie și Practică București , Editura Oscar Print
Constantin Paunescu – 1994- Agresivitatea și condiția umană – Editura tehnică București
Gheorghe Florian 1995 – Psihologia penitenciară, București – Editura Oscar Print
Banciu Rădulescu & Voicu 1985- Introducere în sociologia devianței- Editura științifică și Enciclopedică București,
Criminologia actuală – M. Cusson PUF Paris, 1998
OMJ nr. 1262/C/2006 privind aprobarea structurii organizatorice a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
OMJ nr. 1540/C/2006 privind organizarea și atribuțiile Direcției pentru prevenirea criminalității în mediul penitenciar;
OMJ nr. 2003/C/2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
OMJ nr. 3028/C/2008 privind aprobarea structurii organizatorice a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
Hotarârea 184/2004 Privind privind organizarea, functionarea si atributiile Administratiei Nationale a Penitenciare
Decizii ale Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor
Legea nr. 275/2006 privind regimului de executare a pedepselor
Codul penal art.17
Recomandarea nr, R(82) 17 la deținerea și tratamentul deținuților periculoși Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, Bruxelles.
Revista Administrației Naționale a Penitenciarelor – nr.1/2003 – Dinamica populației penitenciare
.K.Horney, The Neurotic Personalitz pf Our Time Norton,, New Zorg 1964 . pag.93
www.scribd.com
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Florian – 2005 Prevenirea Criminalității teorie și Practică București , Editura Oscar Print
Constantin Paunescu – 1994- Agresivitatea și condiția umană – Editura tehnică București
Gheorghe Florian 1995 – Psihologia penitenciară, București – Editura Oscar Print
Banciu Rădulescu & Voicu 1985- Introducere în sociologia devianței- Editura științifică și Enciclopedică București,
Criminologia actuală – M. Cusson PUF Paris, 1998
OMJ nr. 1262/C/2006 privind aprobarea structurii organizatorice a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
OMJ nr. 1540/C/2006 privind organizarea și atribuțiile Direcției pentru prevenirea criminalității în mediul penitenciar;
OMJ nr. 2003/C/2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
OMJ nr. 3028/C/2008 privind aprobarea structurii organizatorice a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
Hotarârea 184/2004 Privind privind organizarea, functionarea si atributiile Administratiei Nationale a Penitenciare
Decizii ale Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor
Legea nr. 275/2006 privind regimului de executare a pedepselor
Codul penal art.17
Recomandarea nr, R(82) 17 la deținerea și tratamentul deținuților periculoși Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, Bruxelles.
Revista Administrației Naționale a Penitenciarelor – nr.1/2003 – Dinamica populației penitenciare
.K.Horney, The Neurotic Personalitz pf Our Time Norton,, New Zorg 1964 . pag.93
www.scribd.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportamentul Persoanelor Private de Libertate Si Asigurarea Securitatii In Mediul Penitenciar (ID: 164826)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.