Comportamentul Agresiv Definitie Si Particularitati

Încă din cele mai vechi timpuri ne confruntăm cu termeni precum agresiune, agresivitate, ostilitate, furie, violență, abuz, rănire, impulsivitate; cu indivizi care devin agresivi sau din contră, sunt agresați. De-a lungul anilor s-a dovenit faptul că nu există domenii complet lipsite de acest fenomen, al agresivității. De mare importanță este stabilirea originii sale prime. Aceste origini sunt la poluri diferite: „unii autori consideră că germenii ei sunt prezenți încă de la naștere, țesuți în structura intimă a ființei noastre, agresivitatea e deci înnăscută, pe când alții o consideră o achiziție ulterioară, rodul unor mecanisme diferite de asimilare” ( Claudia Marian, Agresivitatea în școală, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, pg 14).

Putem spune astfel că agresivitatea este un produs al istoriei individuale al fiecărei persoane, atât la nivel emoțional cât și la nivel comportamental. Deși acest domeniu este foarte larg și foarte studiat, au existat mereu cercetători care au încercat să stabilească criterii și clasificări ale tipurilor de agresivitate. Acestea pot fi reprezentate schematic astfel:

după modul de manifestare: avem agresivitate directă (când e orientată asupra sursei frustrării) și agresivitate indirectă (când e îndreptată înspre alte persoane sau situații, decât cele care constituie sursa frustrării);

după intenționalitate: avem agresivitate ostilă (a cărei scop este producerea unui rău unei persoane fără obținerea de beneficii) și agresivitate instrumentală (a cărei scop este lezarea unei persoane în vederea obținerii unor beneficii);

după finalitate: avem agresivitate reactivă (adaptativă ca mod de răspuns la un comportament agresiv din afară) și agresivitate proactivă (spontană biologic non adaptativă, manifestată chiar și fără provocări prealabile);

după perspectiva actului social: avem agresivitate prosocială (sancțiuni și pedepse aplicate cu scopul de a determina alinierea la norme sociale) și antisocială (când comportamentul determinat de acesta contravine normelor sociale);

după mijloacele utilizate: avem agresivitate verbală (când utilizează mijloacele comunicării verbale în vederea lezării altor persoane) și agresivitate fizică (când determină leziuni corporale utilizând diferite mijloace materiale).

CAPITOLUL I.1. Comportamentul agresiv-definiție și particularități

Fenomenul agresivității nu este unul nou apărut. Omenirea s-a confruntat de-a lungul timpului cu acest fenomen care a existat dintotdeauna și care continuă să se manifeste și dezvolte în cele mai diverse spații, tradiții culturale și regnuri. Termenul de agresivitate vine de la latinescul adgradior, care înseamnă „a merge către…” și a evoluat apoi în „agredire”, care înseamnă „a merge către…cu un spirit belicos, cu tendința de a ataca.” (Stănciugelu, 1998, pg 35). În literatura de specialitate există o varietate de delimitări conceptuale, fiecare cercetător sustinându-și opinia bine conturată.

În viața de zi cu zi obișnuim să punem chiar în mod direct și nu tocmai adecvat, etichete negative asupra unor persoane, aupra comportamentelor și atitudinilor lor, asupra acțiunilor sale, criticăm mult, facem des reproșuri. „Preferăm să spunem <Ești prost!> în loc de <Nu a ieșit tocmai bine!>, <Nu te pricepi!> în loc de <Noi procedăm așa, nu alminteri>, <Nu ești în stare!> în loc de <Poate nu ți-am explicat eu destul de bine, hai să mai încercăm o dată cu atenție!>” (Irina Petrea, Și tu poți fi SuperNany, 2010). Astfel psihologii au subliniat două condiții necesare care stau la baza agresivității: „1. frustrarea, care rezultă din interferența cu comportamentul orientat spre scop sau neîmplinirea scopurilor propuse și 2. atacul sau amenințarea la propria viață, bună starea materială sau conceptul de sine și stimă de sine.” (Ioan Neacșu, Copilul și violența- comportamente și responsabilitate, 2006)

În literatura de specialitate se conturează două mari maniere de definire a agresivității: în sens larg și în sens restrâns. În sensul său larg, potrivit lui Gorgos agresivitatea este o „caracteristică generală a organismelor vii”, care se referă la excitabilitatea și activitatea de explorare necesare satisfacerii trebuințelor fundamentale (EisiKowitz, 1998). Iar în sens restrâns, agresivitatea este definită de Preda (1998) prin termenul de „agresiune”, raportată exclusiv la ființa umană, adică „atac provocat asupra unei persoane”. Analizând aceeași teorie, Alexandru Hudițean scrie în cartea sa, Devianța comportamentală la elevi, (2001) despre necesitatea completării unei definiții mai sistematice propusă de Norbert Sillamy (în dictionar de psihologie, Larousse, în versiunea românească, Ed.Univers Enciclopedic, București, 1988) care arată că „agresivitatea este tendința de a ataca”. În completarea acestei idei, Alexandru Hudițean, afirmă că: „agresiv e un comportament care acoperă toate conduitele flexibile și progresive sau stereotipe și ritualizate- de amenințare și de atac care intervin în situațiile de rivalitate între congeneri”(pg 51). Astfel autorul delimitează trei mari planuri ale manifestării agresivității:

luat în sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei persoane;

într-o accepțiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăți, nici de luptă;

pe un plan și mai larg, caracterizează acea dispoziție fundamentală datorită căreia ființa vie poate obține satisfacerea trebuințelor sale vitale, în principal alimentare și sexuale.

În ultima perioadă, mai precis ultimul deceniu interesul pentru cercetarea agresivității este într-o continuă creștere. Acest fapt se datorează frecvenței tot mai crescute a agresivității în rândul tinerilor, mai cu seamă a elevilor. Acest fenomen ia amploare, e în continuă creștere de la o zi la alta. Studiată mai îndeaproape, se observă faptul că agresivitatea este în multe cazuri confundată cu violența sau invers. Rădăcina latină a termenului de violență este de „vis” care înseamnă „forță” și trimite la ideea de putere, de dominație, de utilizare a superiorității fizice împotriva altuia. „Violența este agresiunea comisă de o persoană sau mai multe (agresorul) împotriva unei alte persoane (victima) în scopul terorizării, umilirii, înfrângerii voinței și supunerii sale totale”. (Irina Petrea, Și tu poți fi SuperNany,2010). Violența poate fi verbală, sexuală și psihică. Observând marea asemănare dintre cele două concepte este foarte greu de diferențiat semnificația lor. Dacă la nivel lexical întâmpinăm dificultăți de acest gen, la nivel comportamental e și mai greu să trasăm o axă de separare între cele două, atâta timp cât ele se întrepătrund aproape în totalitate. Agresiunea pregătește astfel, din toate punctele de vedere violența. Floro (Sălăvăstru 2003, apud Floro, 1996) nuanțează în opinia mea foarte interesant diferențele între aceste două concept, pe baza a trei criterii ( în cartea Claudiei Marian, Agresivitatea în școală):

Criteriul topologic (agresivitatea e o tendință internă care se va materializa într-un comportament violent extern);

Criteriul funcțional (agresivitatea ține de pregătirea cognitivă a acțiunii, iar violența e o acțiune care asigură adaptare la mediu);

Criteriul etic (agresivitatea ca o potențialitate poate fi acceptabilă atunci când servește scopurilor adaptative ale individului, în timp ce violența, cu potențialul său distructiv e considerată indezirabilă).

Dintre larga varietate de definiții și orientări, mi-a atras atenția în special cea a lui Baron și Byrne (Iluț, 2004 apud Baron&Byrne, 2001), dar nu definiția în sine ci interpretarea ei. Definiția e scurtă și precisă „agresivitatea reprezintă orice comportament fizic sau verbal care intenționează să rănească pe altcineva.” Fiind remarcabilă de mulți specialiști pentru concizia sa, adevăratul său nucleu se află în câteva cuvinte cheie prezente. Acestea sunt: -intenționează-, -rănirea- și –altcineva-. Primul cuvânt, „intenționează” exclude prin definiție acte agresive accidentale, spontane sau neintenționate. Rănirea este un indiciu clar al actului de agresivitate, însă nu putem omite faptul că rănile sunt mereu doar cele vizibile. Putem răni și cu vorbele. Ultimul termen „altcineva” e de asemenea un cuvânt cheie. Acesta desemnează o sursă exterioară. Deși definiția este una restrânsă, analizând în detaliu termenii cheie, avem parte defapt de mult mai mult, multe lucruri ascunse în spatele unor cuvinte așa mici.

La final, după lecturarea și cercetarea diferitelor teorii asupra acestei largi teme, m-am oprit la o definiție care am găsit-o în cartea domnului Prof.Univ.Dr. Ioan Neacșu, Copilul și violența- Comportamente și responsabilitate, și cu care sunt în totalitate de acord: „agresivitatea este o conduită care se dezvoltă de timpuriu în viață, pe calea socializării și persistă până la vârsta adultă. Cercetările pe termen lung ale conduitei agresive arată că copilul care a fost evoluat ca agresiv de cei egali cu el la vârstă fragedă, este cel mai posibil să fie agresiv și ca adult” (Golu,2003, pg.360). Astfel, importanța cu care ne creștem copiii este de neegalat. Fiecare experiență trăită cu cel mic contribuie la modelarea acestuia, la orientarea lui prosocială, la empatie, la stimă de sine pozitivă. Socializarea pozitivă cu copilul nostru contribuie la dezvoltarea unor caracteristici importante cum ar fi: afecțiunea, sesizarea nevoilor copilului, explicarea regulilor…Aceste lucruri bine făcute, la timpul lor, vor împiedica sau încetini apariția unui comportament agresiv.

CAPITOLUL I.2. Formele agresivității

De-a lungul anilor diverși cercetători au încercat să diferențieze aceste forme ale agresivității după anumite criterii, însă din cauza complexității fenomenului acest lucru este foarte dificil de realizat. Cele mai întâlnite criterii după care se poate clasifica agresivitatea sunt:

În funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă, putem avea:

Agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

Agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

Agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

Agresivitatea spontană și agresivitatea premediată.

În funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive, diferențiem între:

Agresivitate fizică și agresivitate verbală;

Agresivitate directă (cu efecte directe asupra victimei) și agresivitate indirectă (între agresor și victimă există intermediari).

În funcție de obiectivele urmărite, avem:

Agresivitate ce urmărește obținere unor beneficii;

Agresivitate ce urmărește predominant rănirea/distrugerea victimei.

În funcție de forma de manifestare a agresivității, diferențiem între:

Agresivitate violentă și agresivitate nonviolentă;

Agresivitate latentă și agresivitate manifestă.

Bineînțeles, aceste tipologii nu acoperă în totalitate aria acestui domeniu; nu sunt criterii fixe și imposibil de combinat; cu siguranță mai sunt altele pe lângă sau poate acestea chiar nu există în concepția unor autori. Într-un act de agresivitate există doi membrii: un agresat și un agresor. Realitatea demonstrează că vina se împarte la doi. Din această cauză există și variate tipuri de victime:

Victime provocatoare- aceste tipuri de victime au comis ceva, fie conștient, fie inconștient față de agresor

Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorilor

CAPITOLUL I.3. Teorii ale agresivității

Din cauza amplului fenomen al agresivității, a numeroaselor forme de manifestare a acesteia, abordarea completă și în întregime a fenomenului este foarte dificilă, aproape imposibilă. Teoriile care abordează acest domeniu sunt într-un număr foarte mare și reflectă în mare parte „scopurile și domeniile de apartenență a autorilor lor, evoluția istorică a disciplinelor științifice din care fac parte” ( Claudia Marian, Agresivitatea în școală,2011). Rolul acestor teorii este de a explica fenomenul, de a-l descrie, de a spune în ce circumstanțe apare, ce înfățișare are, ce amploare va avea; să explice ce este el cu adevărat, să genereze ipostaze testabile, să fe descriptivă și explicativă în același timp, pentru ca fenomenul să fie înțeles cât mai bine și cât mai în întregime.

Este foarte important să se stabilească încă de la început originea sa primă. Părerile în această privință sunt la două poluri diametral opuse: autori care consideră că agresivitatea e înnăscută și alții care o consideră dobândită pe parcurs. Este de apreciat faptul că fiecare dintre cele două teorii acceptă existența și importanța celeilalte. „Înnăscutul și mediul intră într-o alchimie cu particularitățile, cele două surse se potențiază reciproc sau se inhibă, astfel încât postularea unei singure rădăcini a agresivității ar fi o eroare.” În cartea Claudiei Marian, Agresivitatea în școală, am găsit o clasificare a premiselor în funcție de orinigea sa primă, după cum urmează:

Agrevivitatea înnăscută

Premisele biologice ale agresivității

Perspectiva etologică asupra agresivității

Perspectiva psihanalitică asupra agresivității

Agresivitatea dobândită

Condițiionarea clasică a agresivității

Condiționarea instrumentală a agresivității

Învățarea observațională a agresivității

I.3.1. Agresivitatea ca trăsătură înnăscută

Sigmund Freud și Konrad Lorenz susțin că „Agresivitatea este înnăscută!” și că oamenii se nasc cu această predispoziție, de a agresa. Există totuși o diferență între teoriile celor doi: Freud consideră agresivitatea ca fiind predominant distructivă; iar Konrad afirmă că agresivitatea are o valoare adaptativă și este chiar esențială pentru supraviețuire. Din cauză că nu poate fi înlăturată, trebuie găsite modalități nedistructive, care prin educare canalizează energia negativă.

Premisele biologice ale agresivității

Perspectiva etologică asupra agresivității

Etologia are ca obiect de studiu comportamentul, moravurile, modul de viață animal și prin extindere uman. Lorenz (1998) susținea că „manifestarea agresivă poate fi independentă inițial de stimulii de mediu- este spontană și își are propria energie”. Acești specialiști pun un accent deosebit pe semnalele inhibitive ale agresiunilor, care se regăsesc în lumea umană în patternuri tipice cum ar fi plânsul, văitatul, mișcările expresive, etc. Etologii pornesc de la premisa că omul se naște cu un grăunte de agresivitate care se va modela în timp sub influența mediului, cu ajutorul învățării. Claudia Marian susține la final, în cartea sa, Agresivitatea în școală, faptul că „am putea recunoaște că ritualizarea înnăscutului în general și a agresivității în mod particular, urmărește succesiunea etapelor evoluției cognitive aprofundate de Piaget de la nivelul senzorio-motor până la gândirea formală.

Ceea ce la animal e doar mișcare, gest simbolic, la om devine imagine simbolică, cuvânt și gest.”

Perspectiva psihanalitică aupra agresivității

Psihanaliza se ocupă de zonele profunde ale omului, fiind întâlnită sub diverse forme precum acte, fantasme, sentimente. Freud „refuză să admită inițial existența unei pulsiuni agresive separate și o asimilează pe rând celorlalte pulsiuni- sexuale, ale eului, de autoconservare, tatonând formula cea mai adecvată pentru structura personalității.” Freud e de părere că există două categorii fundamentale ale pulsiunilor- pulsiunile vieții și pulsiunile morții: „Așa cum ne naștem cu forțe care luptă de la început pentru ca existența noastră să se mențină- pulsiunile vieții-, la fel în noi există încă de la început niște forțe care caută să ne suprime existența, să o reducă la stadiile anterioare, anorganice în care tensiunile să fie inexistente.” Astfel pulsiunile morțiisunt îndreptate spre interior, însă din cauza imperativelor libidoului, care le deviază spre exterior ele devin pulsiuni agresive și de distrugere. Această exteriorizare se manifestă în distrugeri, răniri și ofense, iar interiorizarea lor poate duce până la sinucid. Psihanaliticii sunt de părere că agresivitatea este înnăscută și ea trebuie lăsată săse manifeste.

I.3.2. Agresivitatea ca trăsătură dobândită

ALINA

Condiționarea clasică a agresivității

„Esența condiționării clasice a unui comportament constă în asocierea repetată a unui stimul care provoacă în mod înnăscut o reacție, cu un stimul inițial indiferent; treptat se ajunge ca și stimulul indiferent să genereze comportamentul chiar în absența declanșatorului înnăscut- se condiționează adică” ( Claudia Marian- Agresivitatea în șscoală). În cazul omului acest tip de condiționare este întâlnit foarte rar și seamănă mai mult cu dresajul, decât cu învățarea. Una dintre condițiile acestei teorii este dependența celui ce asimilează. De cel care impune un astfel de comportament.

Condiționarea instrumentală a agresivității

Având la bază această teorie, Bandura ( Geen, 2001) elaborează teoria sa cognitivă, devenind astfel element de referință în acest domeniu. Cuvintele cheie ale acestei perspective sunt întăririle pozitive și întăririle negative.

Bandura crede că apariția comportamentului agresiv la oameni este datorat de consecințele pe care individul le anticipează înainte, în vederea unui comportament respectiv. În concepția acestuia, întăririle negative blochează manifestările indivizilor, în timp ce întăririle pozitive duc la creșterea lor. În cercetarea sa Bandura afirma că „orice acțiune îmtreprinsă este motivată –conștient sau inconștient- de obținerea unor beneficii. Astfel se pune întrebarea care sunt beneficiile pe care agresiunea le poate obține astfel încât să justifice continuarea ei sau repetarea actului și care usnt beneficiile avute de pe urma retragerii.”

Învățarea observațională a agresivității

Modelul, și în special modelul agresiv joacă un rol foarte important, ba chiar esențial în acest tip de învățare. Pentru validarea acestui punct de plecare s-au desfășurat numeroase cercetări în care s-a stabilit impactul pe care îl are un model agresiv văzut de copil asupra conduitei lui și în ce măsură se produce imitația. Bandura, în urma experimentelor sale este cel care a ajuns la concluzia că un comportament agresiv poate fi asimilat cu mare ușurință prin imitație, mai ales în primii ani de viață. Chiar și mai târziu, imitația nu dispare în totalitate, ci este intercalată cu judecata morală.

Cele două din urmă mecanisme- ale condiționării instrumentale și ale învățării obsevaționale, deseori se întâlnesc împreună și se susțin reciproc. „Cu cât un comportament este mai complex, învățarea sa presupune nu doar aplicarea tiparelor preluate prin imitație sau întărire, ci mai ales nuanțarea lor sub influența factorilor individuali și mai precis a celor cognitivi” ( Claudia Marian, Agresivitatea în școală).