Climatul Familial

Delimitări conceptuale

Conceptul de familie

Derivând din latinescul famulus ce inseamna „sclav domestic”, termenul familie s-a schimbat în decursul vremurilor, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți (Caluschi, 2008, apud, Bonchis, 2011, p.14).

Dacă am încerca să definim familia, am fi probabil influențați de tipul de structură familială în care trăim. Totuși mulți autori definesc acest concept. (Mitrofan, Ciuperca, 2002, p. 21).

Una dintre cele mai invocate definiții date familiei îi aparține lui Murdock 1967, care consideră că familia este un grup social, caracterizat prin rezidenta comună, cooperare economică și reproductive. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute social și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați pe care-I cresc i îngrijesc” (apud, Bonchis, 2011, p. 18)

Elisabeta Stănciulescu consideră familia ca “o unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație – naturală sau socială – indiferent de orice alte considerente”.( Stanciulescu, 1998, p.26)

Doron și Parot definesc familia ca” un grup de indivizi uniți prin legături transgenerationale și interdependente privind elementele fundamentale a vieții (Bonchis, 2011, p. 12).

În concluzie putem afirma, că toate definițiile date mai sus au prezentat familia ca grup social, format din cuplul căsătorit sau nu și descendenții direcți sau indirecți. Prin urmare dezvoltarea unei societăți morale și responsabile, depinde foarte mult de modul și mediul în care se dezvoltă fiecare dintre noi. Dificultatea definirii termenului derivă – subliniază Chipea (2001) – tocmai din „multitudinea perspectivelor din care este abordată familia, din suprapunerea obiectivului și subiectivului, a formalului și informalului” (p. 21).

Grupul familial poate fi restrâns sau lãrgit în raport de functiile economice sau functiile de altã naturã exercitate de membrii sãi, dar si de contexte istorice si culturale. Indiferent de mãrimea ei, familia este o institutie regãsitã în orice societate din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru alte tipuri de institutii: religioase, economice, politice, educationale, medicale. Nu existã societate fãrã relatii familiale. (Schifirnet, p.2004, p.153)

Conform perspectivei functionaliste, familia este o institutie sociala care, asemenea tuturor celelalte institutii sociale, exista in virtutea exercitarii unor anumite functii. Tipurile generale de functii familiale identificate sunt: reproducerea(producerea unui numar suficient de urma~i pentru a garanta perpetuarea comunitatii ori a societatii respective), socializarea (transmiterea catre copii – dar nu exclusiv catre acestia – a modelelor culturale dominante), ingrij irea, protectia si afectiunea, identificarea (conferirea unui status identitar ~i social prin legitimarea apartenentei la un anum it grup de rudenie) si reglementarea comportamentului sexual. Pespectiva conflictualista concepe familia ca un sistem de permanente conflicte, negocieri si armistitii. In sfiirsit, perspectiva interactionista intelege familia ca pe o entitate dinamica, in care persoanele isi modeleaza continuu existenta si isi defines relatiile.( Bistriceanu, 2005, pp. 14-15)

Definită ca ansamblu de relații sociale reglementate, familia este un complex de roluri și statusuri sociale. Partenerii cuplului familial se raportează unul la altul prin rolurile și statusurile de soț și soție. Aceiași parteneri îndeplinesc în raporturile cu descendenții lor rolul de părinți. Descendenții îndeplinesc rolul de copii în relațiile cu părinții lor și rolul de frați, surori în raporturile cu colateralii lor sau de nepoți în raporturile cu părinții părinților lor.( Eranaut, Meillat, 1959)

Nerespectarea comportamentelor de rol familial este sancționată la nivel familial și comunitar. Exercitarea adecvată a rolurilor familiale pretinde un îndelungat proces de învățare socială. În cazul în care acest proces se realizează în mod eficient, persoanele își vor exercita în mod adecvat rolurile familiale; în caz contrar, vor apărea eșecuri în exercitarea rolurilor. Pregătirea pentru exercitarea rolurilor familiale se face pe baza unor norme și modele sociale difuze. Nu toate familiile au aceeași capacitate de socializare a rolurilor. În unele familii, învățarea rolurilor familiale nu se face în mod adecvat, se realizează doar parțial sau se face contrar așteptărilor de rol.( Mihăilescu, p.159)

Celibatul reprezintă o alternativă a familiei, în care bărbatul sau femeia evită să se căsătorească (sau recăsătorească). Datele statistice evidențiază că, bărbații cu studii au mai puține șanse să devină celibatari decât muncitorii, pe când, femeile cu studii preferă varianta celibatului mai mult decât cele fără studii. Acest fapt se datorează temerilor bărbaților de a se căsători cu femei școlite și implicit de a pierde controlul în familie, dar și datorită femeilor instruite, care prefer realizarea profesională mai presus decât împlinirea familială. (Mitrofan, Ciuperca, 1998, p.48) Potrivit definitiei date de Iolanda Mitrofan, în concubinaj se pot gasi doua persoane necasatorite sau cel putin una sa fie casatorita, dar sa nu locuiasca cu concubinul.

Turliuc (2004) subliniază o serie de aspecte legate de familia contemporană( apud, Bonchis, 2011, p.21):

– traversează o perioadă de tranziție în cele mai multe țări europene;

– se rediscută structura sistemului familial, valorile, credințele și normele legate de relațiile premaritale și de căsătorie;

– pattern-urile relațiilor din interiorul sistemului familial s-au schimbat, reflectând rata divorțurilor, creșterea numărului de mame care lucrează, scăderea ratei nașterilor;

– se accentuează valoarea independenței în detrimentul căsătoriei tradiționale;

– autonomia personală tinde să ia locul asumării angajamentelor maritale;

– s-au modificat normele privitoare la comportamentul sexual premarital, la sarcină, la menținerea relațiilor maritale.

Conceptul de căsătorie

Termenul de „căsătorie” are în dreptul nostru un dublu înțeles. El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. În al doilea rând, el desemnează și situația juridică – în principiu permanent – a celor căsătoriți, situație care se naște ca efect al actului juridic odată încheiat( Albu, p.34)

Filosofii antici au subliniat esența căsătoriei și familiei: dragostea reciprocă între parteneri. Pentru tineri și pentru pãrinți, una dintre funcțiile cãsãtoriei este legatã de sentimentul de securitate: oricare ar fi calitatea raporturilor conjugale, a nu fi singur este un fapt securizant și este foarte probabil ca obligația moralã și legalã a asistenței și controlului reciproc sã joace un rol foarte important în cadrul căsătoriei (Stănciulescu, 1998).

Mitrofan și Ciuperca definesc căsătoria ca “un proces interpersonal al devenirii și maturității noastre ca personalitate, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afirmațiilor inconștiente, de autocunoaștere prin inter cunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și personalității” (Mitrofan și Mitrofan, 1994, p. 16).

În anul 1973, Duberman, detecta existent a trei tipuri de căsătorii (apud, Munteanu, 2004, pup. 31-32):

Căsătorii tradiționale: care acordă soțului cele mai multe prerogative, rezervând pentru soție doar suveranitatea în gospodărie și îngrijirea copiilor.

Căsătorii camaraderie: care nu accepta discriminări între parteneri în privința responsabilităților și a deciziilor

Căsătorii colegiala: se aseamănă cu tipul precedent, având ca nota definitorie coparticiparea partenerilor la calitatea vieții de cuplu, cu mențiunea că fiecare este responsabil cu un sector sau altul al mariajului, în funcție de capacitățile și interesele sale.

Căsătoria are însă și un scop social în accepțiunea lui cea mai deplină, și anume întemeierea unei comunități de viață între soți, în vederea procreerii, creșterii, educării și pregătirii copiilor pentru viață. În unele cazuri, scopul social al căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunități de viață, ca în cazul persoanelor incapabile de a procrea, care cunosc această realitate la încheierea căsătoriei, fie pentru a legaliza în ultim moment (in extremis vitae momentis) o uniune de fapt preexistentă, situații admise în dreptul nostrum.(Ionascu, p.21)

Conceptul de cuplu

Astăzi familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu cu fața spre viitor. Din punct de vedere psihologic, Iolanda Mitrofan oferă o definiție complexă cuplului: “o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează că individualități biologice afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (apud, Mitrofan și Ciupercă, 2002, p. 14).

Relația dintre un bărbat și o femeie poate fi structurata în 4 moduri (Schifiner, 2004, p. 153):

Monogamia (Cuplul conjugal)

Poligamia (Un bărbat cu mai multe soții)

Poliandria (O femeie cu mai mulți soți)

Grupul de cupluri (Doi sau mai mulți soți, cu două sau mai multe soții)

Pentru a forma cuplul, cei doi parteneri au parcurs adesea o etapa de autonomizare fata de propria familie nucleara, iar tensiunile care au putut lua nastere cu aceasta ocazie pot marca chiar si pe tennen lung evolutia cuplului. Viata în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare de stabilitate relationala, la un nou echilibru al cuplului ca sistem format din cei doi parteneri. Dar acest echilibru este dinamic, supus influentelor externe si evolutiei fiecaruia dintre parteneri. Aparitia copilului în cuplu poate reprezenta o provocare pentru aceasta stabilitate, noul sistem familial creat având nevoie de regasirea unui nou nivel de echilibru.(Tudose, 2004, p.29)

Cuplul reprezinta înainte de toate o relatie în doi, în care fiecare dintre cei doi parteneri vine cu propria sa individualitate si istorie personala. Iau nastere astfel diferente între cei doi parteneri, diferente ce pot uneori perturba echilibrul cuplului, pâna la disolutia acestuia. Exista bineînteles si diferente individuale, legate de personalitatea fiecarui partener si fara legatura cu apartenenta la un sex sau altul. Fiecare partener duce în relatia de cuplu propria amprenta erotica, formata

in functie de istoria personala a fiecaruia, dar si de specificul masculine sau feminin al erotismului, dezvoltat odata cu integrarea rolurilor sociale masculin si feminin.(ibidem, p.25)

Wright, și Locke, fac o analiză minuțioasă a relației de cuplu în perspectivă diacronică, încercând să găsească diferențele între familiile fericite și cele dizolvate. Sintetizând, principalele elemente de analiză a relației de cuplu sunt următoarele (apud, Ghebreau, 1999, p.9):

•primele momente

•perioada de dinaintea căsătoriei

•cum, cine a luat decizia de căsătorie

•cum a reacționat rețeaua socială

•sursele insatisfacției sau decepției

•dacă s-au separat până acum vreodată.

Sistemul familial

2.1. Tipologii familiale

Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de funcțiile economice sau funcțiile de altă natură exercitate de membrii săi, dar și de context istorice și culturale. Indiferent de mărimea ei, familia este o instituție regăsită în orice societate din orice timp. (Schifirnet, 2004, p. 153).

Abordarea structurii familiei – afirmă Chipea (2001) – presupune stabilirea dimensiunilor acesteia, făcându-se referire, pe de o parte, la componența numerică și generațională, iar pe de alta, la relațiile care se stabilesc între membrii ei.

În cadrul familiei monogame s-a individualizat trei structuri: familia extinsă, nucleară și mixtă. Monogamia este formă de familie preluată în societățile civilizate (Mitrofan și Ciuperca, 2002, p.44).

2.1.1 Familia nucleară

Stigma “familie nucleară” este folosită pentru delimitarea unui grup alcătuit de regulă din tată, mama și copii lor. Acest tip de familie, este cea mai universală formă de organizare socială. Malinowski și Murdock, au susținut idea că familia nucleară este și universală și esențială pentru că de la ea pleacă apoi toate celelalte forme de organizare socială, ea a existat ca grup distinct și puternic funcțional în fiecare societate cunoscută (apud, Bonchis, 2011, p. 21).

Acest tip de familie permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relațiile democratice și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială (Vasile, 2007, p. 29).

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional, de satisfacerea nevoilor de securizare, protective și apartenența ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare și “creștere a personalității”. Acesta nu înseamnă că toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare membru al nucleului familial, doar ca urmare a apartenenței lui la acesta. (Mitrofan și Ciuperca, 2002, p. 47).

Aceastã formã de familie predominã în societatea contemporanã. Este semnificativ cã fiecare membru al cuplului conjugal provine la rândul lui dintr-o familie nuclearã. În afirmarea familiei nucleare un rol decisiv l-au avut schimbãrile generate de industrializare si urbanizare.( Schifirnet, 2004, p.153)

Familia nucleară este foartede importantă în creșterea și educarea copiilor, în asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Adultul, respectiv soțul sau soția găsește în familie un refugiu în fața competiției socioeconomice care poate duce la dezumanizare; familia aceasta îi oferă căldură, înțelegere, armonie, protecție. Bonchiș (2011) afirmă că în zilele noastre, o familie nucleară bine închegată îi ajută pe membrii ei să facă față situațiilor stresante: ea devine o rețea cu un important rol protectiv.(p.25)

2.1.2. Familia extinsă

Stănciulescu (1998) este de părere că ,conceptual de familie extinsă este utilizat pentru a desemna unități sociale foarte variate din punctul de vedere al dimensiunilor și structurii. în sensul cel mai larg, el are următoarele note de conținut: unitate de locuire (care nu implică în mod necesar existența unui menaj unic); existența unui număr mai mare de adulți legați, de regulă, prin raporturi de rudenie și existența unui număr oarecare de copii. (p. 228)

Cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații: părinți, frați, surori ai/ale soțului/soției, bunicii, mătușa etc. În acest tip de familie, membrii conviețuiesc laolaltă, diviziunea muncii și rolurile sunt bine stabilite. În familia extinsă, sistemul de reguli și norme se perpetuează de la o generație la alta, conservatorismul fiind caracteristica principală. Avantajul acestui tip de familie este că, există un număr mai mare de membri are contribuie la rezolvarea de probleme de ordin material. Dezavantajul este, că trebuie să își asume mai multe cheltuieli pentru satisfacerea nevoilor de bază (Bonchis, 2011, p. 22).

În acest tip de familie, patternurile educaționale sunt mai rigide, iar așteptările întregii familii față de fiecare membru al său, sunt mai uniforme, mai previzibile (Mitrofan și Ciuperca, 2002, p. 45).

Îndeplinește o funcție educativă atotcuprinzătoare și esențială pentru menținerea ordinii sociale se înscrie în această logică de tip comunitar și autarhic; educația copiilor este atribuită grupului în întregul său și nu părinților.(Stănciulescu, 1998, p. 31)

2.1.3. Familia monoparentală

Este un concept recent introdus în limbajul administrativ și în cel științific pentru „a da un nume” unităților sociale – al căror număr este în creștere –constituite dintr-un singur părinte și unul sau mai mulți copii, unități care pot rezulta ca urmare a unor experiențe diferite: nasterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se „rezolvă” într-o căsătorie „de reparație”; decizia (opțiunea voluntară) a unor femei (trecute de treizeci de ani, de regulă) de a avea un copil

(copii) în afara unei căsătorii legale sau uniuni libere (parentalitate celibatar\); divorțul unor cupluri cu copii necăsătoriți; decesul unuia dintre parteneri.( Stănciulescu, 1998, p.228)

Bonchiș (2011) definește familia mnoparentală ca o ”categorie aparte de familie a cărei frecvență a crescut mult în ultimul timp. Acesta se distinge de familia nucleu că structura doar prin absența unui părinte” (p. 25).

O altă definiție este dată de Mitrofan și Ciuperca (2002) ”este formată dintr-un părinte și copil (copii), său (sai), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizi de a nu se căsătorii a părintelui, fie prin adopțiunea realizată de persoană singură, fie prin nașterea “întâmplătoare” a unui copil dintr-o relație dorită sau nedorită, în afară căsătorie, în special la “părinții adolescent”„ (, p. 50).

Schifirnet (2005) afirmă, că familile monoparentale sunt, în cea mai mare parte, rezultatul divorțului și, într-o micã mãsurã, al decesului unuia dintre pãrinþi sau al nașterilor în afara cãsãtoriei. Aceste familii se confruntã, inevitabil, cu dificultãþi mult mai numeroase decât familiile nucleare complete. (p.157)

2.1.4. Familii mixte( compusă)

Stanciulescu (1998) descrie termenul „familie compusă” ca principala trăsătură grupurilor, apărute ca urmare a unei compuneri de unități sociale, este existența unei structuri familiale mai complexe în comparație cu structura familiei conjugale și diferite de aceea a familiilor lărgite, din care rezultă o complexitate sporită a interacțiunilor familiale și a raporturilor fiecăruia dintre

membri și ale familiei ca întreg cu exteriorul. ( p. 154)

Opiniile ceretatorilor (Pescaru-Baran 2004) cu privire la familiile mixte sunt diferite. Negativiștii susțin idea căsătoriei pe termen lung, plecând de la supoziția, că părintele vitreg este de regulă inferior celui biologic. Voluntariștii considera că părinților vitregi ar trebui să li se permită să-și asume responsabilități, iar reformiștii susțin definirea legată a drepturilor și responsabilităților. (apud, Bonchis 2002, p. 27).

Familia compusă poate fi de două feluri ( Stănciulescu, 1998, p 154):

simplu compus- cînd unul dintre parteneri a mai fost căsătorit și aduce cu el copii dintr-o căsătorie anterioară,

dublu compus- cînd ambii parteneri se află în această situație complex, atunci

cînd, pe lîngă copiii aduși din căsătorii anterioare, cuplul are și copii născuți din relația respectivă.

În mod obișnuit familiile mixte se împart în familii cu tati vitregi și familii cu mame vitrege. Familia cu tații vitregi sunt mult mai frecvente, deoarece în cele mai multe situații copilul este încredințat mamei, doar 10 % dintre cazuri satisfăcătoare copilul este încredințat tatălui. (Bonchis, 2002, p. 28).

Familiile cu tați vitregi sunt mult mai frecvente decât familiile cu mame vitrege, întrucât în cele mai multe situații copilul/copiii este/sunt încredințat/încredințați mamei; doar în 10% dintre cazuri copilul/copiii sunt încredințat/încredințați tatălui ( Stănciulescu, 1998, p.140)

Problemele familiei mixte, ale părților vitregi și copiilor vitregi, țin de specificul relației din sistemul familial structurat după recăsătorie, de riscul repetării anumitori erori din mariajele anterioare și de relațiile cu consorții. Aceștia de regulă, rămân în relații cu copii lor (mai mult sau mai puțin reglate juridic și psihologic). (Mitrofan și Ciuperca, 2002, p. 48).

2.2. Familia ca sistem

Teoria sistemelor își are originile în ani 1940, când cercetătorii au descoperit, că lucrurile oricât de diverși ar fi, au un ansamblu organizat de părți, care formează un întreg complex. Batesen și colegii lui, au descoperit teoria sistemica ca fiind instrumentul perfect pentru eliminarea modalităților în care familiile funcționau că unități organizate, mai curând, decât ca o adunare de indivizi. Din această perspectivă sistemică, familia este mai mult decât o colecție de indivizi, este o rețea de relații (Nichols, 2005, pp. 108-110).

Bertalanffy a lansat idea, conform căreia, un sistem este mai mult decât suma părților lui, deci cu alte cuvinte, aplicat la familie acesta este mai mult decât suma membrilor ei componenți. Adică ceea ce contează în abordarea familiei este și interacțiunea dintre acești membri, care se realizează după anumite reguli, având funcții și căutând să mențină un anumit echilibru în interiorul acestuia (apud, Vasile, 2007, p. 23).

Primul și poate cel mai influent model al felului în care familiile funcționează, a fost cibernetică, studiul mecanismelor feed-back-ul în sisteme de autoreglare. Ceea ce familiile împart cu alte sisteme cibernetice, este tendința de a menține stabilitatea prin folosirea informațiilor despre performanta sac a feed-back. La baza ciberneticii se afla conceptual de buclă feed-back, procesul prin care un sistem preia informația necesară pentru a menține o stare stabile. Aceste bucle feed-back pot fi atât pozitive at și negative. Feed-back-ul este folosit de familii că mecanisme prin care își mențin stabilitatea și echilibrul dinamic. Feed-back-ul pozitiv, este mecanismul prin care informația semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze, iar feed-back-ul negative este mecanismul prin care informația semnalizează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări. (Nichols, 2005, pp 105-107).

Salvador Minuchin definește structura familială ca “setul de invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează”. Autorul consideră, că structura familială se bazează pe flexibilitate, deoarece trebuie să reziste la schimbările produse, șiș a se adapteze cerințelor impuse de mediu, pentru a-și putea menține integritate și funcționalitatea. Aceste lucruri se realizează prin intermediul subsistemelor familiale

(apud, Vasile, 2007, p 25).

Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schaffer (2005). Din perspectiva autorului, familia este văzută atât ca totalitate complexă, cât șic a fiind alcătuită din subsisteme ce pot fi tratate ca entități independente. Ca orice sistem, familia se supune următoarelor principii (apud, Bonchis, 2011, p. 18):

Totalitate: familia nu poate fi considerată o sumă a comportamentelor individuale sau a relațiilor, ea are proprietăți (cum ar fi coeziunea) ce nu pot fi aplicate pârtiilor;

Integritatea subsistemelor: se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme, care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită la rândul ei, ca un subsistem;

Circularitatea influenței: se referă la faptul că toate componentele sunt independente, în sensul că un anumit comportament al copilului este influențat și influențează la rândul său.

Stabilitatea și modificarea: se referă la faptul că familia este un sistem deschis.

Familia este un sistem, care are capacitate de reglaj, de modificare, de creștere, de schimbare. Familia este organizată ierarhic, în interiorul ei existând mai multe subsisteme (Vasile, 2007, p.26):

Subsistemul adulților (subsistemul marital sau al soților, deoarece include de regulă, diada soțiilor)

Subsistemul parental (apare atunci când se naște primul copil și de regulă, cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse-bunicii)

Subsistemul frățiilor (include copii din familie și le oferă acestora primul grup social, în care sunt cu toți egali)

Rolurile specific fiecărui subsistem sunt foarte importante. Rolul preponderant al subsistemului adulților este Acela de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele atribuit necesare îndeplinirii acestui rol, sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. Responsabilitatea părințiilor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabilii limitele și de a-i disciplina. Orice influență exterioară asupra copilului său modificare în evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem. În subsistemul frățiilor, se învață negocierea, cooperarea, competiția, suportul reciproc și atașamentul față de prieteni. Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar în același timp flexibile, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze șiș a interacționeze cu acesta (Vasile, 2007, pp. 26-28).

3. Climatul familial

Mitrofan și Mitrofan (1991) definesc climatul familial că “o formațiune psihosocială complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp. (apud, Sion, 2007, p. 173).

Calitatea vieții familiale este determinat atât de exterior (cadrul socio-cultural), nivelul de satisfacere al nevoilor material (hrana, spațiu locuibil, confort, trăi civilizat) cât și din interior (calitatea relațiilor interpersonale). (Mitrofan și Ciuperca, 2002, p. 359).

Climatul familial poate fi analizat după mai mulți indicatori. Cei mai importanți fiind următoarele (Sion, 2007, p. 173-174):

Modul de raportare interpersonală al părților

Ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme și valori social

Gradul de coeziune al membrilor grupului familial

Modul în care este perceput și considerat copilul

Modul de manifestare a autorității părintesc

Gradul de acceptare a unor comportamente voite ale copiilor

Nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial

Dinamica apariției unor stări conflictuale și tensionate

Modul de aplicare a recompenselor și a sancțiunilor

Gradul de deschidere și sinceritate manifestat de membrii grupului

Climatul familial poate fi atât pozitiv cât și negative. Climatul familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcțiilor cuplului conjugal și grupului familial la cote înalte de eficientă. Climatul familial determina pe o parte eficienta influențelor educative, dar pe de altă parte are un rol important în creșterea și dezvoltarea copilului și adolescentului. (Sion, 2007. P 174)

3.1. Familii funcționale

A stabili gradul de funcționalitate al unei familii este o sarcină destul de dificilă, deoarece fiecare familie își găsește propriile mecanisme prin care să își mențină echilibrul, iar normalitatea arata în multe feluri. (Vasile, 2007, p. 89)

Bistriceanu, considera că, familia se poate dovedi funcțională sau disfuncționala față de societate. Familia poate manifesta față de societate anumite funcții, cum ar fi cea de reproducere biologică, culturală sau materială, paralel acestora se alătură și alte funcții precum cea sexuală sau cea afectivă, care însă nu vizează finalitatea societății ca entitate exterioară și superioară a familiei. (Bistriceanu, 2005, p. 145)

Nichols este de părere că, într-o familie funcțională nu sunt absențe problemele, ci aceste familii au o structură funcțională care operează cu ele. Toate cuplurile (familiile) trebuie să învețe să se adapteze nul cu celălalt, mai rar cu copii lor, dacă ei aleg să-i aibă, să se descurce cu părinții lor, să rezolve problem privind serviciul lor șiș a armonizeze cu comunitățile lor. (Nichols, 2005, p.205)

Cuplurile (familiile) trebuie de asemenea să definească o granițe care-i separa de familiile lor de origine precum să stabilească granițe între subsistemele familiale, (ibidem, p.206)

Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar în același timp flexibile. Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze (apud, Vasile, 2007, p.27):

Granițele rigide: sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme

Granițe clare: sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor

Granițe difuze: sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsistem

Claritatea granițelor din familiei reprezintă un parametru util pentru evaluarea funcționalității. Nu trebuie exagerat în ceea ce privește granițele rigide sau difuze, deoarece ele se referă la stilul tranzacțional sau la un tip preferat, caracteristic familiei, pentru interacțiune și nu la diferențe calitative între funcțional și disfuncțional. (Vasile, 2007, p. 89)

Mitrofan și Mitrofan descriu principalele factori care determină cursul relațiilor familiale și stabilirea căsătoriei. Stabilitatea familiei devine funcții de efetul conjugat al mai multor variabile (Mitrofan și Mitrofan, 1994, pp. 132-142):

Capacitatea cuplului (familiei) de a-și dezvolta și modela resursele de a face față satisfăcător stresurilor interne și externe u care se confruntă. Acesta include:

Resursele și disponibilitatie intradaptative ale fiecărui partener de a adopta și execută funcțional și satisfăcător rolul conjugal

Capacitățile interadptative ale partenerilor în cadrul cuplului

Capacitățile extradaptative ale cuplului în procesul integrării sale I societate

Capacitatea cuplului și a microgrupului familial de a asimila, adopta și dezvolta modele de cultură relațional și comportament socio-familial emergente cu progresul social în general. Societățile în manifestările ei se oglindește în fiecare familie, care devine micromodel de existent și anticipare a evoluției acesteia.

Gradul de satisfacție resimțit prin intermediul coexistentei familiale – de către fiecare membru al microgrupului familial, privind autorealizarea individuală și colectivă. Aceasta variabilă importantă a stabilității familiale definește “vocația pentru fericire” a familiei. Comportamentul de sex adecvat și orientat rămâne o cheie în structura unor roluri familiale sănătoase, atât conjugale cât s parentale. Rolurile familiale reprezintă, setul coerent de comportamente pe care membrul familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupa în sistemul familial. Rolul marital include un ansamblu de comportamente care să asigure desfășurarea vieții familiale. Fiecare partener își asumă să își exercite rolul marital într-un stil personal, care participă la crearea unei ambianțe familiale, adică a unui climat de intimitate socio-afectivă, specifică. Rolul parental vizează creșterea și educarea copiilor, formarea identități sexuale a copiilor și stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copiii. Rolul fratern vizează relaționarea cu frații precum și susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații. Există în șa familii în cadrul cărora se produce o inversare de rol între membrii familiei (Vasile, 2007, p.36)

Un alt element de aprecierea a sănătății familiale este modalitatea ei de a face față stresului. Caplan a identificat șapte caracteristici ale comportamentului adaptativ la stress (apud, Vasile, 2007, p. 92):

Explorarea active a problemei

Exprimarea deschisă și liberă a sentimentelor pozitive și negative

Căutarea active a ajutorului de la celălalt, inclusive prieten, rude și cei de la serviciile sociale

Împărțirea problemei în mai multe aspecte și analizarea și rezolvarea lor pe rând, una câte una

Conștientizarea stării de oboseală, a disconfortului emoțional și a nevoii de a face pauze între eforturile cuiva

Manifestarea flexibilității și a dispoziției de a schimba comportamentul său de a inversa rolurile în familie

Păstrarea unei încrederi în sine, dar și față de membrii familiei și menținerea unei atmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole și crize

În concluzie putem deduce, că o familie funcțională ar fi caracterizat prin deschidere și prin granițe bine conturate dar flexibile între subsistemele din familie.

Miller și colaboratori pe baza modelului McMaster ( model de evaluare și tratament a funcționalității familiei) identifică șase dimensiuni de funcționare a familiei:

Rezolvarea de probleme

Comunicarea

Roluri

Reacție afectivă

Implicare afectivă

Controlul comportamentului

Dimensiunea de rezolvare de probleme este definit ca “o capacitate a familiei de a rezolv problemele la un nivel eficient care menține funcționarea familiei. O problemă este văzută ca găsire de soluție și a cărei prezență amenința integritatea și capacitatea de funcționare a familiei. Problemele pot fi încadrate în două categorii: instrumentale și afective. Problemele instrumentale sunt problemele mecanice ale vieți de zi cu zi, cum ar fi gestionarea banilor. Problemele afective sunt legate de sentimente și experiența emoțională.

Comunicarea este definită de autori ca “modul în care informațiile sun schimbate în cadrul unei familii”. Unele familii au dificultăți de comunicare afectivă în timp ce funcționează foarte bine cu comunicarea instrumentală.

Rolurile de familie sunt “modele recurente de comportament prin care indivizii îndeplinesc funcțiile familiei”. Acestea sunt sarcini de familie de rutină (ex. Gătitul).

Reacția afectivă este definit a fiind “capacitatea familiei de răspunde la o serie de stimuli cu o calitate și cantitate corespunzătoare de sentimente”.

Implicarea afectivă poate fi definit că “ gradul în care familia ca întreg arata un interes în activitatea, valorile și interesele individuale ale abordării familiei.” Implicarea afectivă nu se referă doar la ceea ce face familia împreună ci mai degrabă gradul de implicare a membrilor familiei.

Controlul comportamentului – Familia adopta un model de comportament în trei situații. În primul rând există situații periculoase din punct de vedere fizic, în cazul în care familia va trebui să monitorizeze șiș a controleze comportamentele membrilor săi. În al doilea rând situațiile care implica satisfacerea nevoilor psihologice și fizice, iar în al treilea rând există situații care implica comportamente de socializare atât între membrii familiei cât și cu societatea (Miller și colab., 2000, pp. 169-175).

Familii disfuncționale

Disfuncționalitatea se referă la interacțiuni comune între membrii familiei, are sunt asociate cu afectarea funcționalității într-una sau mai multe dimensiuni d funcționare a familiei (Miller și colab., 2000, p. 175)

Familia disfuncționala este familia care neagă prezenta vreunei probleme sau creează probleme acolo unde nu există. Aceste familii dispun de o structură ierarhică necorespunzătoare. Orice organizare umană va întâmpina dificultăți și va fi disfuncționala dacă vor exista coaliții între nivelurile ierarhiei. Dac se cristalizează ele generează disfuncționalități (Vasile, 2007, p. 91)

Conflictul intrafamiliala reprezintă o perturbare momentană, temporară sau prelungită a funcționalității familiale, caracterizată printr-o încărcătură emoțională negative și prin scurtcircuitarea relațiilor de comunicare dintre membrii grupului respective (familia). El poate fi de intensitate variabilă luând forme diferite, de la o simplă discuție în contradictoriu până la înjurări și amenințări sau poate culmina cu agresivitate verbal, fizică îndreptată asupra partenerului de cuplu și/sau asupra celorlalți membri ai familiei (Ionescu și Negreanu, 2006, p.89)

Violenta de familie și maltratarea copilului

Conceptul de violență de familie cuprinde după Hogaș: “violent ace apare între partener, dar și violenta asupra copiilor, bătrânilor sau alte rude”. (Hogaș, 2010, p. 38)

Fenomenul violenței domestic poate fi definit ca “orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni, care se execută asupra unui membru de familie provocând acestuia o vătămare, care are loc profitat de incapacitatea de a se apăra, de a decide sau de a căuta ajutor” (Szamoskozy, 2005, p. 257)

Violență în familie se manifestă sub mai multe forme (Curic și Vaetis, 2001, p. 28):

Ușor observabile: – abuzul fizic

– Abuzul sexual

– Privare de libertate

Mai puțin evidente: – abuzul psihologic

– Abuzul verbal

“Noțiunea de abuz desemnează folosirea excesivă, fără măsură a unor prerogative în așa fel încât respective devine o faptă ilegală” (Hogaș, 2010, p. 45)

Szamoskozi definește abuzul ca fiind “acuzarea intenționată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului său a unei persoane adulte” (Roth- Szamoskozi, 2005, p. 45)

Abuzul fizic

Curic și Vaetisi definesc abuzul fizic că “acte de agresiune care au manifestări bătaia, mutilarea mergând până la omucidere”. (Curic și Vaetis, 2001, p. 41)

O altă definiție a abuzului fizic este dată de autoarea Szamoskozi “abuzul fizic este agresarea copilului în mod deliberat de către adultul în grijă căreia se afla el, provocarea leziunii sau otrăvirea lui.” (Roth- Szamoskozi, 2005, p 45)

Așa zise componente a abuzului fizic constau din îmbrânceli, palme, pumni, lovituri cu picioarele, strangulare, lovituri cu diverse obiecte, fracture, alungarea din cămin, abandon și crimă. (Hagos, 2010, p. 45)

Acest fel de abuz este însoțit de traumă psihice imediate sau ulterioare, care trebuie luate și ele în considerare în cazul aprecierii gravitați actului violent. Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă copilului. Părintele isis exercita dreptul de a pedepsi copilul. Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bătăi cu mâna, piciorul sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, așezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acțiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea lui. Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dăunează sănătății și integrității corporale a copilului, dar nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea mentală a copilului (Roth- Szamoskozi, 2005, pp. 46-48)

Acești copii care au fost abuzați fizic, au fost răniți în mod deliberat sau datorită insuficientei supravegherii. Semnele uzuale abuzări sunt contuziile și arsurile (Killen, 1998, p. 37)

Autorii descriu că, abuzul nu e cauzat de sărăcie, consum de alcool, temperament coleric sau educație scăzută, ci pentru că tiparele de putere care modelează interacțiunea dintre femei și bărbați în societate și viață de familie statuează superioritatea și autoritatea bărbatului. (Curic și Vaetis, 2001, p. 41)

Abuzul psihologic

“Intimidarea, amenințarea, limbajul disprețuitor, discriminatoriu în funcție de sex, șantajul emoțional și altele sunt considerate acte de agresiune la nivel psihologic “(Curic și Vaetisi, 2001, p. 43).

Este manifestat prin ridiculizare, intimidare, luare în batjocură a sistemului de convingeri ale victimei, șantaj și amenințare, manifestarea unui comportament posesiv și control exagerat (Hogaș, 2010, p. 45)

Formele de abuz psihologic cel mai des întâlnite sunt cele care recurg părinții sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului, neacordarea răspunsurilor emoționale, terorizarea copilului, refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia, degradarea lui, exploatarea lui, folosirea lui că servitor etc. Vătămarea psihologică se poate produce de către membrii familiei, singuri sau în grup, de către indivizii care prin vârsta și rolul pe care îl are în raport cu copii (Roth- Szamoskozi, 2005, p.49)

Cel mai des întâlnite forme de abuz (ibidem, p. 50-51):

Respingerea intenționată repetată a copilul manifestată prin nerecunoașterea consecventa a nevoilor și meritelor sale, constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă negarea legitimități dorințelor copilului și transmite acestuia idea că el e lipsit de drepturi.

Izolarea copilului de experiențele sociale firești ale vârstei sale, îl rupe pe copil de mediul social care îl poate asigura acestuia relații sociale necesare dezvoltării sale

Terorizarea copilului pe cale verbal, creează acesteia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Aceste amenințări pot pune în pericol copilul său persoane iubite de el.

Ignorarea nevoilor copilului adultul privează copilul de stimuli esențiali dezvoltării sale psihice și emoționale

Coruperea copiilor înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale

Deprivarea copilului de demnitate recurgerea de către adult la exprimări sau atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia.

Abuzul sexual

O definiție a abuzului sexual este dat de autoarea Roth- Szamoskozi (2005, p.45) “manifestările fizice cu tentă sexuală combinate cu comportament de dominat, sunt considerate acte de agresiune sexuală”.

Hogaș definește termenul de abuz sexual ca, obligarea forțată la gesturi sau raporturi sexuale nedorite, cererea că victima sa se îmbrace mai mult sau din contră mai puțin provocatoare, punerea în aplicare a fanteziilor pornografice. În ceea ce privește abuzul sexual al copiilor, acesta include forțarea acestora de a asista sau a lua parte l acte sexuale, în scop de prostituție sau pornografice (Hogaș, 2010, p. 45)

Dintre formele de abuz sexual împotriva copiilor Roth- Szamoskozi menționează (Roth- Szamoskozi, 2005, p.50):

Hartuirea sexuală

Comportament exhibiționist în fața unui copil

Manipularea organelor sexuale ale copiilor, sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului

Intruziunea uni obiect în organele sexuale ale copilului

Penetrarea sexuală

Exploatarea sexuală

Copiii sunt dependenți de cei care le sunt alături pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale, din această cauză, abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșită de părinți, bunici și alte rude apropiate, precum și de către adulți de “încredere”, cum ar fi profesorul, vecinul său persoane care îngrijesc copilul (Killen, 1998, p. 39)

Consecințele abuzului sexual asupra copilului depind de o serie de factori dintre care Friendich și Finkehor indica următoarele (apud, Roth- Szamoskozi, 2005, pp. 61-63):

Vârsta copilului în momentul abuzului: – cu cât un copil este mai mic cu atât efectele fizice pt fi mai dramatice

Gradul apropierii în relație agresorului și a victimei: – apropierea între victime și agresor poate îngreuna și întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual.

Durata abuzului: – un singur eveniment de tipul abuzului sexual poate avea un efect mai ușor de prelucrat decât abuzurile care se prelungesc și care au un efect extreme de traumatizant.

Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului și măsura în care agresorul a folosit forța: – acești factori pot mări senzația victimei de nesiguranță

Abuzul economic/financiar

Hogaș definește abuzul economic că “refuzul că victima să aibă banii proprii sau resurse de câștig, manipulare exercitată asupra bugetului familial, furtul acesteia, fraudă, înșelătoria sau deturnarea de fonduri (Hogaș, 2010, p. 46)

O definiție mai concise este dată de autorii Cruic și Vaetasi “starea de dependența economică în care se afla femeia fata e bărbat, sau invers” (Cruic și Vaetasi, 2001, p. 47)

Divorțul

Separarea prin divorț a partenerilor maritali sugerează cel mai frecvent o căsnicie aflată în derivă de multă vreme. După opinia lui Reiss (1991) cele mai frecvente divorțuri survin în primii 7 ani de la încheierea căsătoriei. În plus, cuplurile are s-au căsătorit înaintea vârstei de 20 ani, sunt mult mai expuse la divorț (apud, Munteanu, 2004, p. 54)

Motivele legate de divorț se referă la dificultățile legate de comunicare și intimidate, la echilibrul puterii sau la structura rolurilor maritali, la stabilirea îs menținerea unui nivel satisfăcător de intimidate psihologică, la așteptări nerealiste sau la evoluția în direcții diferite. Acești factori determinant ai deciziei de a divorța sunt legați de abuzul sau dependent de alcool, de abuz fizic, infidelitate, imaturitate sau problem de natură sexuală. Studiile observaționale a lui Gottman cu privire la cuplurile care ulterior ajung la separare, indică faptul că ele se implica gradual în tot mai multe interacțiuni negative. (Bonchis, 2011, p.343)

Bohanon (1985) descrie fațetele procesului de divorț (apud, Munteanu, 2004, p.59-61):

Divorțul emoțional: se caracterizează printr-un registru amplu de trăiri și comportamente negative;

Divorțul legal: se referă la procesul oficial desfacerii mariajului;

Divorțul economic: vizează ansamblul deciziilor pe care partenerii trebuie să și le asume până la finalizarea acțiunii de partajare a bunurilor și a banilor;

Divorțul coparental: este prezent doar în cazul cuplurilor cu copii și se concretizează prin aceea, cad doar unul dintre părinți obține custodia asupra minorului;

Divorțul comunitar: implica schimbările inerente pe care nul statut al persoanei le generează asupra relației ei cu anturajul;

Divorțul din dependența: se referă la faptul că persoanele autonome în viața conjugală, după divorț se emancipează rapid, în schimb persoanele aflate la antipod vor simți un acut sentiment de debusolare;

În privința efectelor asupra părinților, divorțul conduce la schimbarea locuinței, la dezavantaje economice la singurătate, etc. Consecința este de cele mai multe ori, o deteriorare la nivelul sănătății fizice și mentale a majorității persoanelor imediat după separare. Aceste simptome amânându-se după aproximativ 2 ani (Bonchis, 2011, p. 345)

Concluziile cercetătorilor din anii 1980, din Marea Britanie, au arătat că primii doi an după separare sunt caracterizate de o perioadă de tulburare ce poate evolua până la crize, după care persoanele se adaptează gradual noilor roluri, relațiilor și altor schimbări în familiile în care trăiesc (Sion, 1997, pp. 181-182)

Efectele asupra copiilor sunt cel mai frecvent abordate. Efectele pe termen scurt sunt legate de primii 2 ani după divorț, considerând a fi mai dificile. În această perioadă fetele prezintă tulburări emoționale iar băieții tulburări de comportament sau comportamente demonstrative. Efectele divorțului pe termen mediu, se referă la 3 -10 ani după divorț și studiile lui Carr susțin cad doar 20-25% dintre copiii prezintă problem psihologice serioase. Efectele pe termen lung sunt cele care se regăsesc în viața adultă a copiilor și se referă la dificultăți de relaționare și obținerea statusului economic dorit (Bonchis, 2011, pp.345-348)

Un studiu din 1974 a lui Wallerstein și Kelly arată că modul de angajări foștilor soți în relație parentală după divorț influențează situația copiilor. Copiii care la cinci ani după divorț au depozit în mare măsură șocul inițial, sunt beneficiarii unui atitudini de angajare din partea ambilor părinți, împreună sau separată. Dimpotrivă situația celor care “eșuează” reflectă un eșec al divorțului. Copii sunt utilizați frecvent ca “paratrăsnet” al conflictelor care nu încetează între părinți; în consecință atât relațiile cu mama cât și cu tatăl se deteriorizează după divorț (Sion, 1997, pp. 145-146)

În concluzie Sion (2007) precizează că nu se poate afirma cu certitudine că divorțul va fi o experiență negative cu consecințe asupra dezvoltării copilului, cum nu se poate afirma cu certitudine că o familie cu ambii părinți presupune exclusive o experiență pozitivă în viața copilului (Sion, 2007, p. 181)

Educația în familie

Educația este un fenomen social rezultat din acțiunea unor indivizi asupra altor indivizi în scopul transmiterii culturii prin învățare individuală și colectivă. Așadar educația este un raport între oamenii, unii pregătesc pe alții în procese de transmitere, influențare și modelare. (Schifirnet, 2004, p.159)

Stănciulescu ( 1998) definește educația familială ca ”ansamblul funcționalității familiale în raport cu educația.” ( p.27)

Lambs, definește educația parentală că o “tentative formal de creștere a conștiinței parentale și de utilizarea practicilor parentale.” (apud, Ionescu și Negreanu, p. 131)

Procesul de educație familială include trei tipuri de activitate socială (Stănciulescu, 1997, p. 27):

Activitatea desfășurată de părinți în vederea educării copiilor lor;

Activitatea de intervenție socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii și suplinirii părinților în activitatea lor de educare a copiilor

Activitatea de cercetare științifică și de învățământ având ca obiect educarea familială, așa cum este definit în primele două puncte:

4.1. Funcțiile familiei

Ioan Mihăilescu, identifica în operă sociologului roman Henri H Stahl, două mari categorii de funcții ale familiei (Mihăilescu, 2000, p.163).

Funcții interne: au rolul de a crea un regim de viață intimă, care să asigure membrilor familiei un climat de afecțiune, protective și securitate.

Funcții externe: au rol în dezvoltarea personalității membrilor grupului, precum socializarea și integrarea socială.

În opinia lui Tisher (1986) principalele funcții ale familiei sunt (Bonchis, 2011, pp 30-31):

Regularizarea comportamentului sexual, relevată de faptul că, prin setul de reguli formale și informale familia monitorizează acest tip de comportament.

Reglementarea modelelor reproducerii prin care se promovează o anumită concepție despre divorț, recăsători, se încurajează sau descurajează reproducția, se permit sau se interzic anumite forme de mariaj.

Organizarea producției și a consumului este o funcție de bază în societățile industrial/postindustrial, prin acesta familia propune o anumită organizare a bugetului sau a costului

Socializarea copiilor vizează procesul de educare a acestora, de control, de impunere a unor norme, reguli și tradiții

Funcția socioafectivă exprima capacitatea familiei de a asigura membrilor ei suport material și spiritual (în familie se consuma atât bucurii cât și necazuri)

Garantarea unui statut social prin apartenența la o anumită familie, se pot moșteni atât valori material cât și spiritual

Schifirnet considera că rolurile se împart în familie, atât printre cei doi soți cum și printre ceilalți membri ai familiei. Familia are ca scop realizarea unor scopuri clare derivate din trebuințele fiecăruia și din oportunități sociale. Conform acestor idei, autorul grupează funcțiile familiei în următoarele (Schifirnet, 2004, pp.154-155):

Reproducerea: familia este locul de procreere și de naștere a copiilor. Prin funcția de reproducere, familia contribuie la menținerea și supraviețuire umanității și societății.

Funcția economică: rezultă din necesitatea asigurării condițiilor material necesare vieții de familie și creștere a copiilor.

Socializarea: Familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din primele momente ale vieții. Părinții și cei din familie transmit copiilor, limbajul, norme, valori, principii de conduită.

Funcția sexuală: Familia reglementează comportamentul sexual., precum societatea însăși influențează normele de viață sexuală în familie.

Funcția educative: se manifestă în efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme proprii și cu scopul pregătirii lor de a se integra în societate.

Asigurarea cadrului de manifestare a afectivității: trăirea într-un mediu al intimității și al căldurii sufletești.

4.2. Funcțiile educației

În sens social , „educația constituie unul dintre mecanismele create de către societate în vederea perpetuării sale, prin care transmite atât tinerilor câtși adulților,ansamblul structurat al informațiilor sale sub formacunoștințelor, priceperilor și deprinderilor de comportament,estimate ca necesare”. (Călin, 1998, p. 15)

Educația are ca scop dezvoltarea capacitãții de asimilare, înțelegere și interpretare a valorilor culturale. Este semnificativ cã valorile transmise de la o generaþie la alta au un impact mai puternic cu individul decât cunoștințele transmise pe cãile de comunicare în masã. Prin culturã, tânãrul este introdus în societate și ințþiat în idealurile de viațã, aspirațiile, mentalitãțile comunitãții naționale. (Schifirnet, 2005, p.163)

Familia, văzută ca un mediu educational și socializator, este considerate ca o „unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială”.(Stănciulescu, 2002, 26)

Funcțiile educației decurg din realitatea pedagogică pe care o satisfac și din experiența de cunoaștere a domeniilor lor cu care se intersectează”. (Călin, 1996, 26) Prin ele educația se familiarizează cu trebuințele individului și încearcă să le satisfacă. Pe de altă parte, funcțiile educației susțin relația dintre cerințele de formare exprimate la nivel social și nevoile de „dezvoltare psihologică, resimțite la nivelul structurii personalității umane”. (Cristea, 2010, p.161,)

Cristea (2010) descrie trei funcții a educației (pp. 153- 154):

Funcția centralã (de bazã) a educației: formarea-dezvoltarea personalitãții în vederea integrãrii psihosociale permanente, realizabilã la scara întregului sistem social, având cel mai înalt grad de generalitate.

Funcțiile principale ale educației sunt implicate direct în asigurarea realizãrii effective a funcției centrale, pe grade de generalitate care reflectã dimensiunile celor mai importante ale procesului de integrare a personalitãții umane la nivel psihologic (cognitive și noncognitiv) și social (cultural . politic . economic).

Funcțiile secundare, derivate, rezultã din atribuirea unor semnificații și intenții speciale funcțiilor principale. Constituirea lor depinde de intervenția unor factori externi care le conferã, astfel, un caracter subiectiv. În aceasta constã diferența esențialã dintre funcțiile secundare, derivate, și funcțiile generale (centrale, principale), care au un caracter obiectiv.

4.3. Funcția educative a familiei

În primul rând educația familială transmite valori și atitudini. Nu toate familiile sunt orientate de același valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă în parte din structura socială (apartenenta social – profesional, nivelul de instituire, mediul de rezidența, orientarea educative a părințiilor. Părinții aparținând unor categorii socio – economici diferite, transmit copiilor lor valori diferite. De exemplu în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentual este pus pe ordine, curățenie, respect al vârstei și al regurilor exterioare, respectabilitate. Dependența valorilor educaționale de categoriile socio-profesională a părinților trebuie nuanțate. Kohn notează că mamele aparținând categoriei inferioare, ale căror aspirații școlare și profesionale înalte au fost întrerupte dintr-un motiv, optează pentru valori educative atipice categoriei cărei ale aparțin (oportunitățile de învățare a copilului reprezintă o posibilitate de a recupera statutul pe car ele le-au pierdut). Dependența valorilor educative, depinde de interacțiunea familială, obținut prin intersecțiunea a două dimensiuni: coeziunea internă, care desemnează modul în care membrii grupului se definesc ca atare (autonomie personală) și integrarea externă care se referă la modul în care grupul se deschide spre exterior. Sunt identificate patru tipuri de coeziuni: Familiile de tip paralel se caracterizează prin autonimie și închidere. Aceste familii neglijează cooperarea, dar valorizează autoreglarea. Familiile de tip bastion, se caracterizează prin închidere și fuziune, contactele cu exteriorul fiind percepute că frustrante sau periculoase. Se orientează către valori instrumentale acordând importanță maximă acomodări. Familiile de tip tovărășie sunt deschise și fuzionale, și înregistrează valori medii pe toată linia. Familiile de tip asociativ, sunt caracterizate prin deschidere către exterior și autonomie a membrilor. Acest tip de familie sunt cele care valorizează cel mai bine expresivitatea și autoreglarea (Stănciulescu, 1997, pp. 60-70)

În al doilea rând educația familială, transmite norma de internalitate. Norma de internalitate, este definite de Stănciulescu (1997) ca o “atitudine de conformitate a individului față de o normă socială foarte generală”. Norma de internalitate are două componente: prima componența se referă la reprezentarea pe care și le fac indivizii cu privire la cauza reacțiilor care sancționează comportamentul individului, cea de-a doua component se referă la explicația comportamentului individului, cu alte cuvinte la “eroarea de atribuție”. Din primii ani de viață copilul este convins mai mult sau mai puțin intensiv cu interpretările cauzale ale originilor actelor sale. (ibidem, pp. 70-71)

În al treilea rând, educația familială transmite cunoștințe și abilități profesionale. Există o coerentă între cultura profesională și valorile care orientează activitatea educativă a părințiilor în toate categoriile socio-profesionale. (ibidem, p. 72)

În al patrulea rând, educația familială transmite condițiile domestic și rolurile de sex. Se transmit informații cu privire la obiectele spațiului fizic și social familial, la modalitățile de utilizarea a lor, la structurile familiale și la câmpul de sociabilitate a familiei. Apar diferențe importante în distribuția sarcinilor pe sexe, încurajate sau descurajate de părinți. De exemplu fetele sunt mai solicitate decât băieții în activități gospodărești. (ibidem, pp. 72-73)

4.4. Implicarea parentală

Definită în sens larg, implicarea parentală a fost analizată în relație cu împlinirea elevului, fiind socotită atât cauză, cât și efect al acestei dimensiuni. Implicarea parentală a fost prezentată în literatură ca fiind deosebit de importantă în rezultatele educaționale ale copiilor (Berger, 1991; Christenson, Hurley, Sheridan, Fenstermacher, 1997; Christenson et al., 1992; Comer, Hynes,1991; Gordon, 1979; Griffith, 1996; Muller, 1993; Asociatia Națională a Psihologilor Școlari [NASP], 1999; Reynolds, 1992; Rioux, Berla, 1993; Stevelnson, Baker, 1987, Christenson, 2002, apud Darter-Lagos, 2003). Rezultatele acestor studii au arătat că implicarea parentală a fost singurul predictor al performanței școlare. Acest aspect i-a îndreptățit pe cercetători să indice că implicarea parentală afectează performanțele școlare și că, de fapt, „implicarea parentală mediază aproape toate influențele educației mamei asupra performanțelor școlare ale copilului” (Stevenson, Baker 1987, apud, Roman, 2011, p.131)

Din punct de vedere istoric, școlile au folosit forme de comunicare unilaterale cu familiile, diseminând informațiile importante prin scrisori administrative sporadice, manuale pentru părinți, ziare, fișe de raportare sau apeluri telefonice rare. După Epstein (2002), un element definitoriu al parteneriatului familie-școală îl reprezintă stabilirea unui sistem de comunicare bilateral eficient. Prin schimbul reciproc de informații, familiile sunt mai bine echipate pentru a se implica în programele școlii și pentru a înțelege progresele copiilor lor – iar școlile devin mai conștiente de capacitățile și preocupările părinților.(apud, Muscot si colab.,p.10)

În mod tradițional, implicarea familiilor în cadrul școlilor a fost nesistematică, voluntară și limitată (de exemplu, supravegherea copiilor în cadrul excursiilor în aer liber, participarea la strângerea de fonduri, mentoratul), și percepută de către unii profesori ca fiind mai degrabă cronofagă și obligatorie decât necesară.(Muscot si colab, p. 12)

Implicarea părinților în școlarizarea copiilor a fost măsurată într-un număr de moduri, inclusiv participarea la evenimentele școlare (de exemplu, Stevenson & Baker, 1987), citirea la domiciliu (de exemplu, Morrow, 1989), și ajutând cu temele (Walberg, 1984) (apud, Grolnick si colab.,1997 , .538)

Thus, Grolnick și Slowiaczek (1994) au definit implicarea parentală ca dedicarea de resurse de către mamă la copil în-un domeniu dat. Acești autori descris trei tipuri de implicare în școlarizarea copiilor: comportamental, cognitiv-intelectual, și personal. Din punct de vedere comportamental participară la activități referitoare la școală (de exemplu, participarea la conferințe părinte-profesor și activități școlare) și la domiciliu (de exemplu, ajuta cu temele, întrebă despre școală). Cognitiv-intelectual include expunerea copilului la activități stimulante intelectuale, cum ar fi să vorbească despre bibliotecă și evenimentele curente.A treia categorie, implicare personală, este de a ști ceea ce se întâmplă cu copilul la școală.( apud, Gronlick si colab., 1997, . 538)

Desforges și Abouchaar (2003) constată că implicarea părinților are un efect semnificativ asupra realizării copiilor. Diferențele în implicarea părinților au un impact mult mai mare asupra rezultatelor decât diferențele asociate cu efectele de școală, în intervalul de vârstă primară. Implicarea părinților continuă să aibă un efect semnificativ prin intervalul de vârstă, deși impactul pentru copiii mai mari devine mult mai evidentă în timpul sejurului la prețurile și aspirațiile educaționale decât ca realizare măsurată. ( p. 79)

Ca urmare a studiilor realizate, Kagan (1984, apud Roman, 2011) a concluzionat că implicarea parentală pare să aibă cel mai puternic efect asupra îmbunătățirii rezultatelor academice. Alte variabile intermediare între implicarea parentală, atât acasă, cât și la școală, și împlinirea elevului includ: clarificarea rolurilor și responsabilităților învățătorului, familiei și elevilor; îmbunățirea comportamentului elevului, o creștere a stimei de sine a acestuia și reducerea absenteismului.( p.132)

Peters, M., Seeds, K., Goldstein, A. and Coleman, N. (2008) in urma studiilor au ajuns la conlcuzia ca marea majoritate (92%) dintre părinții chestionați în 2007 au raportat că au simțit cel puțin "destul de implicati" în viața școlii a copilului lor. Aproximativ jumătate s-au simtit foarte implicati. Părinții vad educația unui copil ca fiind în principal sau în întregime responsabilitatea lor (28%), în anul 2007, comparativ cu anii precedenți, și aproape jumătate (45%) dintre părinți credeau că au avut responsabilitate egală cu scoala.Parintii, de asemenea, au participat în acest moment într-o gamă mai largă de activități cu copiii lor. Acestea includ: fac proiecte școlare împreună (83%) a face lucrurile (81%), joc de sport (80%) și de lectură (79%). (p. 3-4)

5. Stiluri educative parentale

5.1. Delimitări conceptuale

Expresia “stil educativ” vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educative. Dacă diferite familii transmit valori, atitudini, cunoștinte diferite, o fac apelând la stiluri, la metode și tehnici diferite. (Stănciulescu, 1997, p.91)

Stilurile de parenting diferă, nu sunt identice pentru toți părinții, întrucât nu toți părinții manifestă același atitudini față de copiii lor. Stilurile parentale depind de personalitatea părintelui, de modelul sau educative precum și de caracteristicile mediului, de modelele culturale și educative, de tradiții, de nivelul de cultură, condiții sociale, structura familiei și profesiunile părințiilor (Bonchis, 2011, pp. 73-74)

Constructul de stil parental este folosit pentru a capta variațiile normale în încercările părinților de a controla și de a socializa copiii lor (Baumrind, 1991, apud, Darling, Nancy, 1999, p. 2).

Comportamentul părinților din perspectiva controlului se descrie într-un interval de reactive, de la fixarea unor standard înalte, la are se cere copiilor să răspundă până la expectante foarte mici (Sion, 2007, p. 174)

În acest caz sunt utilizate indicatori care reflectă limitele și constrângerile impuse de părinți activității copiilor, responsabiltatile atribuite acestora, modul în care este exercitat controlul parental, modul în care sunt aplicate și controlate regurile (Stănciulescu, 1997, p.91)

Cea de-a doua dimensiune, căldura părintească (acceptare, receptivitate) reflectă gradul de angajare a părințiilor în activitatea copilului, suportul pe care i-l oferă, timpul pe care îl petrece cu copil, receptivitatea față de stările emoționale și față de nevoile sale (Stănciulescu, 1997, p.91) Unii părinți sunt toleranți cu copii lor și responsivi, se angajează frecvent în discuții deschise și comunicarea este bazată pe schimburi reale. În schimb alții sunt distanți și neresponzivi la inițiativele sociale ale copiilor (Sion, 2007, p. 175).

Combinând cele două dimensiuni, Baumrind identifica patru modele de acțiuni parentale: parenting exigent, parenting autoritar, parenting permisiv, parenting neimplicat (Bonchis, 2011,

5.2 Clasificarea stilurilor parentale

Clasificarea stilurilor parentale în funcție de cerințele absolutiste a părinților și capacitatea de reacție creează o tipologie a patru stiluri parentale: permisiv, exigent, autoritar, și neimplicat (Maccoby & Martin, 1983, apud, Darlin, Nancy, 1999, p. 3)

5.2.1.Parenting exigent

Confirmă niveluri înalte ale căldurii și controlului, părinții fiind centrați pe copii. Părinții manifestă sensibilitate și își exprimă frecvent afecțiunea față de copil, dar impun standard foarte înalte de comportament. Aceste standard sunt realiste, cer copiilor să se comporte conform vârste dar și abilităților proprii (Bonchis, 2011, p.75)

Părinții exigenți sunt pe de o parte exigenti, iar pe de-o parte receptivi. "Ei monitorizează și dau standarde clare pentru comportamentul copiilor lor. Ei sunt asertivi, dar nu intruziv și restrictivi. Metodele lor disciplinare sunt de sustinere, mai degrabă decât punitive. Ei doresc ca, copiii lor să fie asertivi, precum și responsabili social"(Baumrind, 1991, p.. 62).

5.2.2. Parenting autoritar:

Este caracterizat de un nivel înalt al controlului dar și un nivel scăzut al căldurii părintești. Părinții impun standard extreme de severe în privința comportamentelor copiilor, pe fondul unor amenințări și pedepse exagerate. Părinții autoritari nu manifestă căldura sau afecțiune față de copii, dimpotrivă pot induce frică (ibidem) Acești părinți sunt solicitanți și cer foarte mult de la copii lor, dâre i valorizează puternic în primul rând, conformismul copiilor și obediență. Părinții de acest tip recurg la pedepse și măsuri în forță pentru a înfrânge voința copilului (Sion, 2007, p.176)

Părinți sunt orientati spre ascultare si statu, și se așteaptă ca ordinele lor să fie ascultate fără nici o explicație" Acești părinți ofer medii bine ordonate și structurate cu reguli clar stabilite. Părinți autoritari pot fi împărțite în două tipuri: nonautoritar-directive, care sunt directive, dar nu intruzivi sau autocratic în utilizarea lor de putere, și autoritar-directivă, care sunt extrem de intruzivi. (Baumrind, 1991, p.. 62).

5.2.3Parenting permisiv:

Părinții indulgent (de asemenea, menționate ca "permisivi" sau "nondirective"), "sunt mai receptive decat cer. Ele sunt netradiționale și indulgenti, nu necesită un comportament matur, permite auto-reglementare considerabile, și evit confruntarea". Părinții indulgenti pot fi împărțite în două tipuri: părinți democratice, care, deși sunt indulgenti, sunt mai constiinciosi, , și părinții nondirective. (Baumrind, 1991 , p.. 62)

Acești părinți sunt centrate pe copil, exprimând un grad ridicat de acceptare al acestuia, precum și un nivel scăzut al controlului. Acești părinți evita confruntările directe, comportamentele inadecvate a copiilor și nu reușesc să impună reguli (Bonchis, 2011, p.76) Părinții permisivi sunt foarte toleranți cu copii lor, și permit acestora să-și urmeze aproape toate deciziile proprii. Acești copii sunt cei care merg la culcare atunci când doresc, urmează programele de televiziune far limite precise, nu sunt obligați să învețe bunele maniere sau să fie responsabili pentru unele sarcini casnice (Sion, 2007, p.176)

5.2.4.Parenting neimplicat

Copiilor nu li se impun reguli, nu li se acordă prea multă atenție, susținere sau sprijin. Părinții acestor copii, manifesta un nivel scăzut de încurajare și susținere a copilului, ajungând până la detașare (Bonchis, 2011, p.76) Părinții indiferenți sunt slab atașați de rolul lor parental. Deseori acești părinți sunt copleșiți de multe probleme zilnice și în viața lor sunt multipli făcători de stress, motiv pentru care ei au timp și energie redusă pentru a o împărți cu copilul. Ei pot răspunde la cerințele copiilor, cum ar fi hrană sau obiecte mai accesibile, dar atunci când ar fi necesar un efort ce implică scopuri pe termen lung, cum ar fi stabilirea și întărirea regurilor, părinții sunt neajutorați în încercarea lor de a face copii să se adapteze cerințelor (Sion, 2007, p. 176)

Părinții și copii sunt parteneri, iar relația educative se bazează pe schimb și reciprocitate. Aceste patru modele trebuie private după Stănciulescu, că tipuri ideale, deoarece în practicile cotidiene aceiași părinți adopta, de la caz la caz, o poziție sau alta, și fiecare model prezintă și avantaje și dezavantaje, astfel că nu se poate stabili o ierarhie valorică între ele (Stănciulescu, 1997, p.)

6. Violența

Ideea că familia reprezintă celulă de bază societății apare în mod implicit în dezvoltarea măsurilor de precauție în cazul violenței în familiei. Familia ca grup social cu existent private e guvernată de norme, valori și tipare comportamentale. Indiferent de forma pe care o ia violenta, apariția ei în relațiile dintre membrii familiei reprezintă un obstacol ce treptat va manifesta forme și manifestări tot mai ample. O gândire morală și rațională de către toți membrii adulți a familiei poate garanta calitatea vieții familiei (Mara, 2008, pp. 27-28).

6.1. Teorii ale violenței

Mihăilescu din punct de vedere etimologic descrie trei teorii principale ale violenței (Mihăilescu, 2003, pp. 131-138):

Teoria violenței înnăscute: considera că individual se naște cu predispoziții agresive, violente iar societatea inhiba aceste comportamente. Cercetările bio-psiho-sociale considera că violența nu este înnăscută, ci este determinate de mediul social în care trăiesc indivizii și de grupurile sociale.

Teoria violenta – frustrare: se bazează pe asumpția că violența este rezultatul frustrării, al privării individului de plăcerea satisfacției anumitor trebuințe și dorințe. Satisfacerea nevoilor fundamentale, oferă individului sentimente pozitive în timp ce nesatisfacerea este însoțită de neplăcere și frustrare. Conform teoriei măsura în care indivizii pot să-și satisfacă nevoile, aceștia sunt neagresivi, dar când satisfacerea nevoilor nu este posibilă ei pot deveni agresivi.

Teoria violenței învățare (sociale): explica violenta prin procesele de socializarea, prin influența pe care o exercita modul de organizare și funcționale a societății. Majoritatea cercetărilor pe care se bazează teoria culturală converg spre concluzia că extinderea violenței în societățile contemporane este generate de stările critice și de disfuncțiile sociale apărute sau accentuate în ultimul decenii. Knud Lausen considera că “violența depinde de variabile personale, de funcții fiziologice și de luptă pentru reușita într-o societate având resurse puține”. În concepția să “violență se produce în funcție de nivelul de frustrare, de riscul de represalii și de sprijinul colectiv. Ea nu se exprima atunci când nivelul frustrării este redus, când riscul repersaliilor e ridicat și când sprijinul este slab” (apud, Mihăilescu, 2003, p. 134)

O altă tipologie a teoriilor este dată de Roth-Szamoskozi, care împarte principiile explicative în domeniile majore care abordează fenomenul agresivității: biologia, psihologia, sociologia, psihologia dezvoltării, feminismul și dreptul (Roth-Szamoskozi, 2005, pp.16-26):

Din punct de vedere biologic violenta este ereditară, o condiție naturală de supraviețuire, o expresie a unor forțe impulsive, moștenite genetic. Caracteristicile genetice sunt explicate genetic, prin structuri cromozomiale aparte.

Din punct de vedere socio – cultural se analizează cauzele îs efectele socio – culturale ale violenței și ale diferențelor de gen. Tensiunile și conflictele din interiorul unor grupuri pot da naștere comportamentelor agresive. Modelul acestor grupuri poate fi preluat de la o generație la alta, de la un membru al unui grup la altul.

Din punct de vedere psihologic violenta poate fi abordată prin prisma psihanalizei, care se bazează pe teoria freudiană și concepțiile neofraudiene, care pun cauzele violenței intrapsihic (trauma din copilărie, tulburări de personalitate etc.) și prin prisma psihologiei clinice care descrie comportamentul agresiv al unei persoane, că pe o dificultate de adaptare ale personalități umane, situate în afară contextului social și al relației ei interpersonale.

Analiza feminist pornește de la conceptualizarea bărbaților că un grup investit cu putere, a căror dominare asupra femeilor se regăsește în istorie, care se produce și se menține într-o o mare varietate de feluri (manipulare, influențare, forțare, etc.). Violența de către bărbate este înțeleasă ca parte a unui sistem structurat de puteri și exploatare în cadrul relațiilor patriarhale.

Din punct de vedere al psihologiei dezvoltării agresiunea începe doar în momentul în care copilul înțelege că el poate cauza durere altcuiva. Una din explicațiile psihologiei dezvoltării umane pune violență pe seama formării diferențelor de gen. Teoria dezvoltării lui Freud, explica formarea identității de gen în privința agresiunii prin procesul identificării. O altă teorie care explica formarea diferențelor de gen, este teoria învățării sociale. Acesta e bazează pe asumpția ca părinți au un rol important că agenți de socializare și ei sunt cei care încurajează adesea comportamentul agresiv al copiilor lor, fie ignorând manifestările agresive, fie oferind copiilor ceea ce doresc (obiecte, atenție, gesturi). De asemenea părinții sau/și alți adulți contribuie la formarea agresivității copiilor oferindu-le modele de comportamente agresive.

6.2. Tipologia violenței

Galtung (1969) propune două tipologii ale violenței în funcție de șase dimensiuni (Mihăilescu, 2003, p.139):

Dacă violenta este fizică, psihologică sau biologică

Dacă există un demers negative său pozitiv

Dacă există sau nu un obiect afectat

Dacă există sau nu o persoană care acționează

Dacă violenta este deliberate sau involuntară

Dacă este manifestată sau latent

În raport cu aceste dimensiuni el stabilește mai multe tipuri de violență, dintre care el evidențiază două: violenta personală (directă) și violenta structurală (indirectă) (ibidem)

O altă clasificare a violenței este dată de Mihăilescu (2003) (p. 140):

Violenta directă/indirectă: presupune exercitarea violenței prin intermediul obiectelor. Individul nu se afla față în față cu acțiunea sa, astfel el nici nu știe ce efecte au acțiunile sale.

Violenta personală/structurală: violenta personală este exercitată de un individ sau un grup mic, iar violenta structural este exercitată de grupuri mari (ex: Instituii)

Violenta legală/nelegala: violenta legală implica exercitarea de către instituții conform unor coduri, iar violenta nelegală include exercitarea violenței în afară acestori coduri.

Violenta materială/simbolică: violența materială implica exercitarea prin intermediul producerii unor bunuri material, iar violenta simbolică se manifesta prin intermediul simbolurilor, care sunt produși de anumite raporturi de forță.

Curic și Vaetisi clasifica violență în trei tipuri (Curic și Vaetis, 2001, p.16):

Violenta directă (fizică, sexuală, socială, economică și psihologică): implica în general manifestări fizice, măsurabile, cuantificabile;

Violenta structural: implica alocarea diferitelor bunuri, resurse între diferite grupuri sociale

Violenta culturală: reprezintă acele aspect ale culturii care fac violenta să pară normal, o modalitate acceptabilă de a răspunde la diferite problem și conflicte, legitimând violenta directă sau structurală.

Violenta are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatizant. Manifestările specific traumelor sunt dificil de recunoscut în totalitate, deoarece simptomele manifestare la nivel cognitive, comportamental sau afectiv pot să dispară pentru o perioadă și să reapară ulterior, sau pot fi supuse unor reacții de apărare care sunt înțelese că reacții simptomatice. La nivel cognitive, simptomele manifestate sunt ideile și convingerile obsesie, iar reacțiile de apărare se manifesta prin amnezie și depersonalizare. La nivel afectiv simptomele se manifesta prin anxietate și furie, care implică reacții de apărare cum ar fi desensibilizarea emoțională și izolarea. La nivel comportamental, se manifestă creșterea sau scăderea nivelului de activitate și apare evitarea situațiilor aparent similar (Roth-Szamoskozi, 2005, pp.26- 29).

6.3. Atitudinea copiilor față de violență

Osofosky (1999) în lucrarea “The impact of violence on children” descrie efectele violenței familiale, școlare și a mass-mediei asupra copilului, precum și atitudinea copilor față de violență. El consideră că “expunerea la violență poate avea efecte asupra copiilor în timpul dezvoltării șic a ele formează propria lor relații intime între copilărie și maturitate” (1999, p. 34)

Chiar și în primele faze de dezvoltare a copilului și a copilului mic, cercetările existente indică o asociație între expunerea a violența și problemele de comportament. Sugarii și copii mici care sunt martori la violență, arata iritabilitate excesivă, comportament imatur, tulburări de somn, stress emoțional, teamă de a fi singur, regresie în toaletă și limbaj. Expunerea la traume, în special violență în familie, influențează dezvoltarea normal a încrederii și a comportamentului de explorare, care conduc mai târziu la autonomia copilului (Osofosky, 1991, p.36)

Copii de vârsta școlară, expuse la violență, au o probabilitate mai mare, să manifeste tulburări de somn, capacitate diminuată de explorare și joacă în voie, precum și motivație scăzută. Au adesea dificultăți de acordare a atenției și de concentrare, iar în cazuri extreme de expunere cronică la violență comunitară sau familială, pot prezenta de asemenea simptome asemănătoare stresului post-traumatic. Acești copii arata o frecvență mai mare de internalizare (retragere, anxietate) și externalizare (agresivitate, delicventa), precum și problem de comportament în comparative cu copii din familii non-violente (ibidem, p.37).

În ceea ce privește adolescenții, mai ales cei expuși la violente pe ot parcursul vieții lor, au tendința de a arăta niveluri ridicate de agresivitate, anxietate, comportamente problematice, problem școlare, chiulul și căutarea răzbunări. Adolescenții sunt expuși la mult mai multă violență decât copii mici (ibidem).

Studiile arată, că acei copii care au fost abuzați, neglijați sau martori ai violenței sunt mult mai mult predispuși să efectueze slab în școală, să se angajeze în infracțiuni, să manifeste problem emoționale și sexuală și manifeste comportamente abuzive (alcool, substanțe) (ibidem, p.36)

6.3.1. Atitudinea copiilor față de violența domestică

Copii pot fi prezenți în mod direct în timpul violenței domestice. Dobash și Dobash (1984) au constatat că jumătate dintre atacurile de violență a avut loc în fața altor persoane și treisferturi în fața propriilor copii a cuplului. Copii pot să nu fie prezenți direct, dar îi pot auzi violenta și pot fi conștienți de atmosfera tensionată, și de frică din casă. Jaffe (1990) a interviat copii, care au experimentat violența domestică și a constatat că majoritatea ar putea descrie în detaliu atacurile, chiar dacă nu au fost prezenți în mod fizic. Chiar dacă copii nu pot asista în mod direct la atacul în sine, ei pot vedea dovadă de asalt, leziunile victimei și probabil depresia acesteia (apud, McGee, 1996, pp.16-17)

McGee considera, că acei copii care se confruntă în mod direct (ca martori, că abuzați) pot crede că ei sunt de vină pentru violență. Dacă incidentele par să ie declanșați de prezența sau de comportamentul copilului, acesta întărește sentimental de vină a copilului. (ibidem)

Jaffe sublinia că “reacțiile copiilor reprezintă încercările lor de a face fața unor evenimente extreme de înfricoșătoare și imprevizibile” Potrivit autorului, răspunsurile copiilor la violența domestică sunt mediate de vârstă, sex, dezvoltare mentală, rolul I familie, frecvența violențelor și factori sociali și economici. (apud, McGee, 1996, p.18)

McGee concluzionează în lucrarea să “Childen’s experience of domestic violence” concluzionează, că “există într-adevăr un impact asupra dezvoltării copilor care sunt o victimă pasivă sau active a violenței, dar această relație nu este atotcuprinzătoare. După părerea autoarei trebuie cercetate și alte mecanisme care favorizează explicația de ce anumiți copii sunt afectați mai mult de impactul violenței decât alți, și de ce le afectează în diferite moduri (Mcgee, 1999, p.20).

6.3.2. Atitudinea copiilor față de violență școlară

Violența în școala este o expresie a violenței din societate. Când violență se produce în școală, ea conduce și la alte consecințe: alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violenta din școala reduce șansele elevilor de a-și dezvolta personalitatea pe deplin și de a dobândi o educație de calitate. (Marțian, 2008, p.62)

Într-un studio a lui Furlong (1995), copii care au fost victime a violenței școlare, au sugerat ca un copil cu atitudini ostile interpersonale ar putea fi un factor de risc pentru victimizarea violenței din școli (Brockenbroug & Cornell & Loper, 2002, p. 274).

Dolean și Dolean considera că una dintre cauze apariție comportamentului violent pot fi: mediul fizic imediat (temperatură ridicată, zgomot, aglomerație, trafic intens), dezinhibatorii (alcool, substanțe) și prezența unor potențial victime (copii a căror mimica trădează frică) (Dolean și Dolean, 2009, p.60

6.3.3. Atitudinea copiilor față de violență în mass-media

Expunerea la violență în mass-media prin televiziune, cinema și internet atinge inevitabil fiecare copil. Televiziunea comercială pentru copii este de 50-60 de ori mai violența decât programele pentru adulți. Unele desene animate pot conține mai mult de 80 de acte violente pe oră. Cu apariția cablului Tv, jocurile video, jocurile și filmele online, mai mulți copii și adolescent sunt expuși la mass- media cu conținut violent. Studiile asupra efectelor de expunere la violență mass-media indică o creștere în comportamentelor negative și agresive a copiilor (Osofosky, 1999, pp.34- 36)