Cercetarea Monografica a Familiei

INTRODUCERE

Etimologic, termenul de monografie provine din cuvintele grecești „monos” (unul) și „grafien” (descriere). Deci, prin monografie înțelegem descrierea unei unități, obiect, colectivități.

Unitatea supusă cercetării, deși apare ca un caz individual, poate să fie tipică, reprezentativă pentru alte unități. Aria de aplicabilitate a metodei monografice este întinsă, de la unități microsociale (familie, echipe de muncă, ateliere cătune), la altele de dimensiuni mijlocii (sate, comune, orașe mici, școli) și unități macrosociale (județe, orașe, națiuni).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Franța, Frederic Le Play (1806 – 1882), socotit părintele metodei monografice în sociologie, a creat și a condus timp de peste 30 de ani prima școală de cercetare monografică a familiilor muncitorești. El a elaborat și un model de cercetare monografică care cuprinde două părți: prima se referă la condițiile materiale și sociale în care se află unitatea investigată, a doua face referiri la calitatea vieții de familie (bugetul familiei, alimentația, locuința etc.).

Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, concomitent cu cercetările lui Le Play în Franța, la noi în țară Ion Ionescu de la Brad (1818 – 1891) a realizat cercetări monografice în județele: Dorohoi (1866), Mehedinți (1868) și Putna (1869). El poate fi considerat creatorul monografiei sociologice în mediul rural, cercetări continuate de B.P. Hașdeu și Dimitrie Gusti (1880 – 1955).

Școala Sociologică de la București marchează un salt calitativ în dezvoltarea metodei monografice. Ea și-a desfășurat activitatea între anii 1920 – 1948.

Principalele caracteristici ale noii etape de dezvoltare a metodei monografice au fost:

Efortul de fundamentare teoretică a cercetărilor;

Perfecționarea metodelor de cercetare,

Elaborarea de modele (scheme) de monografiere a unităților sociale;

Încercarea de teoretizare a rezultatelor cercetării și de ridicare de la nivelul descrierii la cel al explicației teoretice.

D. Gusti a elaborat o doctrină și un model de cercetare monografică a localităților rurale. Doctrina sa cuprinde un sistem teoretic de sociologie – etică – politică și metoda de cercetare monografică.

Unitatea socială prin care este studiată realitatea socială este analizată de diferite științe. Spre deosebire de acestea, sociologia le studiază integral. Realitatea socială apare cercetătorului ca un complex de manifestări paralele ale unităților sociale din care este alcătuită. Aceste manifestări sunt condiționate de cadre naturale sau sociale și sunt motivate de „voința socială”. Socialul apare ca un produs al unui concurs de împrejurări spațiale, temporale, vitale și sufletești care alcătuiesc cadrele vieții sociale sau mediului de existență al oamenilor. Prin acțiunea lor asupra cadrelor, sub impulsul voinței sociale (principiul dinamic al vieții sociale) se constituie manifestările sociale, se dezvoltă colectivitățile umane.

Considerând monografiile sociologice ca mijloace perfecționate de observație, D. Gusti a legat metoda vie a observației directe de utilizarea unor tehnici moderne – filmul sociologic. Gusti realizează în perioada 1929 – 1938 filme sociologice care redau cât se poate de firesc viața satului românesc, cu preocupările țăranilor, tradițiile și obiceiurile.

Sunt realizate astfel și prezentate în țară și străinătate filmele: „Drăguș – o zi din viața unui sat românesc” – 1929; „Satul Cornova” (Orhei) – 1931; „Comuna Șanț” (Năsăud) 1935; „Muzeul Satului Românesc” – 1936, un reportaj cinematografic despre această originală realizare a sociologilor români – „primul muzeu sociologic în aer liber”; „Locuința țărănească din România” – 1937.

Filmul sociologic constituie un „document viu” ce exprimă forme de viață, o specie a filmului documentar – științific. Este o experiență demnă de urmat și prezintă interes și pentru investigația de specialitate.

Conform programului de organizare și desfășurare a cercetărilor monografice de către Școala gustiană, pentru studiul fiecărui cadru și al fiecărei manifestări era constituită o echipă interdisciplinară coordonată de un sociolog. Ea era formată din geografi, agronomi, economiști, folcloriști, filologi, psihologi, sociologi etc.

Lăudată de unii, contestată de alții, doctrina gustiană își are incontestabilele ei merite și a însemnat pentru vremea în care a apărut o deschidere de drum în cercetarea sociologică. Modelul gustian relevă unitatea dintre teorie și cercetare, iar echipele interdisciplinare sunt o expresie a viziunii unificatoare a științelor, prin sociologie.

CAPITOLUL I. EMPRISIMUL SOCIOLOGIC, SOCIOLOGIA MONOGRAFICĂ ȘI MONOGRAFIA SOCIOLOGICĂ

Istoria are un talent anume de a demoda locurile comune. Aceasta se poate vedea, de exemplu, în dezvoltarea istorică a sociologiei. Stereotipul teoreticianului Gusti planând în imperiul ideilor pure, necontaminate de fapte lumesti, a devenit repede nu mai putin demodat decât stereotipul cercetătorului echipat cu chestionar si creion, pasionat de culegerea datelor statistice izolate si lipsite de sens. Aceasta pentru că, de-a lungul ultimelor decenii, construind lăcașul sociologiei, teoreticianul si cercetătorul de teren au învățat să lucreze împreună. Și, mai mult decât atât, ei au învățat să-si vorbească unul altuia în timpul activitătii lor comune. În unele cazuri, aceasta înseamnă doar că sociologul a învătat să-si vorbească sieși, deoarece tot mai mult același om se preocupă atât de teorie, cât și de cercetare. Specializarea și integrarea s-au dezvoltat mână în mână. Toate acestea au dus nu numai la conștientizarea faptului că teoria și cercetarea empirică trebuie să interacționeze, ci și la rezultatul că ele interacționează cu adevărat.

Ca o consecință, scade nevoia ca expunerile privind relațiile dintre teorie si cercetare să aibă un caracter pe deplin programatic. Existența unui număr crescând de cercetări cu orientare teoretică face tot mai mult posibilă discutarea cu folos a relațiilor reale dintre ele. Și, așa cum știm toți, nu se resimte lipsa unor astfel de discuții. Revistele nu duc lipsă de astfel de teme. Ele se centrează, în general, asupra rolului teoriei în cercetare, prezentând, adesea cu o luciditate admirabilă, funcțiile teoriei în ce priveste inițierea, planificarea și desfășurarea investigației empirice. Dar deoarece aceasta nu este o relatie unidirecțională, întrucât cele două preocupări interacționează, poate fi folositor să examinăm cealaltă direcție a interdependentei: rolul cercetării empirice în dezvoltarea teoriei sociale.

De la această idee putem începe prin a explica termenul de empirism. Empirismul este doctrina filosofică a testării, a experimenării, luaând înțelesul mai specific conform căreia toată cunoașterea umană provine în simțuri și din experiență.E mpirismul respinge ipoteza conform careia oamenii au idei cu care s-au născut sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.

Cercetătorii Costaforu și Stahl încep cu o supoziție sau ipoteză din care extrag diferite inferențe sau operații de derivare a unui enunț în altul, iar acestea, la rândul lor, sunt supuse testării empirice care confirmă sau respinge ipoteza. Cercetarea lor inițiază, reformulează, reorientează și clarifică teoria.

Serendipitatea implică faptul neasteptat, aberant și capital care constrânge pe cercetator spre o direcție nouă de investigație susceptibilă să extindă teoria sau spre o ipoteză nouă.

Reconstituirea teoriei apare atunci când o schemă conceptuală curentă aplicată unor anumite fapte nu le explică adecvat, cercetarea cerând insistent reformularea schemei. Acest fapt duce la introducerea unor variabile care nu fuseseră sistematic incluse în această schemă de analiza; nu pentru că aceste date fuseseră considerate aberante, neașteptate ori incompatibile cu teoria existenta, ci pur și simplu pentru că nu păruseră pertinente, în timp ce serendipitatea se centrează pe un fapt relevant, dar neglijat mai înainte, care reclamă lărgirea schemei conceptuale.

Reorientarea interesului teoretic. În lipsa unui studiu detaliat este dificil să ajungem la o apreciere generală în această chestiune, dar tendința însăși pare destul de clară atât în sociologie, cât și în alte discipline; când date noi, mai înainte inaccesibile, devin utilizabile datorită întrebuințării unor tehnici noi, teoreticienii își îndreaptă atenția analitică asupra implicațiilor acestor date și descoperă noi direcții de cercetare.

Clasificarea conceptelor. Cercetarea empirică are nevoie de concepte clare. Cercetarea stimulată de un interes preponderent metodologic poate fi axată asupra dezideratului sau a dorinței exprimate în mod oficial stabilirii relațiilor cauzale, fără a acorda atenția cuvenită analizării variabilelor implicate de investigație, acesta putând fi deunumit proiectul unei cercetări lipsite de preocuparea corespunzătoare pentru clarificarea variabilelor principale.

Succesiunea este adesea inversă. Nu este de ajuns nici să spui că cercetarea și teoria trebuie să fie împreună dacă sociologia vrea să dea roadele așteptate. Ele trebuie nu numai să facă schimb de promisiuni solemne, ci să știe cum să conlucreze după aceea. Îndatoririle lor reciproce trebuie să fie clar definite.

Sistemul sociologic al autorilor citați este unul integralist și raționalist. Principalele idei care dau substanță concepției acestora sunt următoarele:

Obiectul sociologiei este realitatea socială privita ca întreg, ca totalitate structurată de factori, relații și acțiuni. Realitatea socială este formată din unități sociale, din organizații sociale interconectate și articulate pe diverse niveluri: familie, sat, oraș, școală, biserică, comunități, grupuri sociale, instituții, fiecare dintre acestea având un caracter de sistem și fiind integrate într-o unitate socială integratoare, națiunea.

Esența societății este voința socială. Toate manifestările unităților sociale sunt expresii ale voinței, forme ale activității omenesti. Sub influența voluntarismului lui Wilhelm Wundt, autorii operează cu acest concept destul de confuz definit, afirmând, pe de o parte, că voința socială ar fi expresia conștiinței de sine a omului, iar, pe de altă parte, că ea este motivată de stări afective și organizată de diferite structuri raționale. În unele studii, se consideră că voința socială este determinată de nevoi și condiționată de necesitatea satisfacerii nevoilor umane.

Realitatea socială, cristalizată în unități sociale, este condiționată de patru cadre, care explică geneza faptelor sociale, condițiile și potențialitățile fenomenelor sociale: cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic, cadrul istoric. Primele două cadre sunt cadre naturale, iar ultimele două sunt cadre sociale. Totodată, realitatea socială cuprinde patru categorii de manifestări, care exprimă valorile obiective ale societății, genurile de activități ce definesc viața socială în integralitatea ei: manifestări economice, manifestări spirituale, manifestări politice, manifestări juridice. Primele două sunt manifestări constitutive ale societății, ele formează substanța vieții sociale. Ultimele două sunt manifestări regulative și funcționale pentru orice unitate socială.

Pentru a exprima raporturile dintre cadre, dintre manifestări, precum și dintre cadre și manifestări, autorii formulează legea paralelismului sociologic. Pentru a se distanța de concepțiile reducționiste și unilaterale, ce considerau că una dintre aceste manifestari ar fi cauză a celorlalte (concepțiile spiritualiste sau cele materialiste, cum ar fi marxismul), aceștia afirmă că aceste activități sunt inseparabile dar si ireductibile: În realitate, părțile totului social se dezvoltă în același timp, nu succesiv, având între ele raporturi de interdependență, nu de subordonare, raport exprimat în sistemul nostru de Legea sociologică a paralelismului social. Refuzând o ierarhizare a manifestărilor, autorii urmăreau să salveze ideea de integralitate a vieții sociale, respingând orice viziune reducționisărțile totului social se dezvoltă în același timp, nu succesiv, având între ele raporturi de interdependență, nu de subordonare, raport exprimat în sistemul nostru de Legea sociologică a paralelismului social. Refuzând o ierarhizare a manifestărilor, autorii urmăreau să salveze ideea de integralitate a vieții sociale, respingând orice viziune reducționistă, dar, în funcție de natura unității sociale supusă cercetarii, nu va fi respinsă ideea de prioritate a unui anumit factor care are o influență majoră față de ceilalți. Asupra acestei legi a paralelismului social se vor purta numeroase dispute in cadrul Școlii sociologice.

Realitatea socială este dinamică, în orice stare a ei cumulându-se efectele trecutului și putându-se întrevedea anumite tendințe și perspective de evoluție, pe care cercetarea sociologică le va identifica. Autorii vor elabora un sistem integrat de sociologie, etică și politică, disociind obiectul de cercetare al acestora astfel: sociologia are ca obiect realitatea socială prezenta, cu scopul de a o descrie și explica prin metoda cercetării monografice directe și prin sintezele teoretice ulterioare acestor cercetări; etica cercetează realitatea socială în raport cu idealurile sociale, cu valorile și scopurile acțiunii umane; politica cercetează mijloacele prin care societatea realizează valorile și scopurile ce și le propune.

Autorii elaborează o concepție integralistă asupra societății și o concepție interdisciplinară în ceea ce privește cercetarea realității sociale. Sociologia trebuie să sintetizeze informațiile științifice diverse și să recompună tabloul întregii societăți, să facă o diagnoză cu privire la starea națiunii. Astfel, sociologia devine o știință a națiunii, privită în totalitatea manifestărilor sale. Autorii citați argumentează unitatea dintre știință și acțiune socială, considerând că cercetările sociologice au o valoare practică și politică. Pe baza cunoașterii pe care o formulează sociologia, națiunea dobândește conștiința de sine și își poate coordona eforturile pentru a declanșa acțiuni de reformă socială adecvate stărilor reale. Principiul unității dintre cunoașterea socială și acțiunea socială este fundamental la acești autori.

Metoda de cercetare propusă este metoda monografică. Ea presupune o cercetare multi- și interdisciplinară a unităților sociale, o cercetară concretă, de teren, care să îmbrățișeze toate manifestările unei unități sociale. Această cercetare este menită să ofere un instantaneu panoramic care să facă inventarul faptelor sociale, a stărilor de lucruri, asupra cărora se aplică apoi o interpretare și o corelare rațională a lor. Obiectul monografiei sociale îl constituie unitățile sociale, la toate nivelurile societății, până la națiune și statul național ca unități integratoare. Această metodă, ce a avut un larg răsunet în epocă, depășește sociologia speculativă, strict teoretică, de cabinet, fiind interesată să întemeieze teoria pe fapte, pe cercetarea lor concretă. Prin această metodologie, autorii au adus o contribuție de seamă la dezvoltarea gândirii sociologice.

Unii reprezentați ai Școlii gustiene, cu o concepție realistă și științifică asupra societății, au intrat în dispută cu unii teoreticieni ai culturii, precum Blaga, sau cu orientarea ortodoxistă și tradiționalistă de la revista Gândirea. H. H. Stahl reproșa lui Blaga și gândiriștilor faptul că operau cu imaginea unui sat imaginar, mitic, scos din istorie.

CAPITOLUL AL II-LEA. ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA MONOGRAFICĂ

Monografia este cunoscută drept metoda literară inductivă, așa-zisa metodă experimentală în literatura contemporană, care își croiește drumul artistic în lumea reală a vieții creând acele descrieri de mediuri uimitoare prin iubirea și cunoașterea amănuntului și redarea veridica a atmosferei sociale (Balzac a alcătuit un tablou compelt al obiceiurilor epocii sale; Zola ne-a făcut cunoscută lumea atelierelor, a comerțului, a burgheziei, clasei înalte și a culminat în prezentarea unui oraș văzut din Montmartre, Paris).

Tipul metodei empirice îl constituie procedeul anchetei care culminează în cercetările statistice. Ancheta este un mijloc de informație, întrebuințat sistematic, pentru întâia oară în Camera Comunelor a Angliei pentru lămurirea chestiei industriale, a muncii copiilor și a duratei orelor de lucru (ancheta fiind acumularea unui cât mai mare număr de fapte pe cea mai vastă suprafață posibilă, prin mijlocul unui interogator de la distanță) ale Department of Labour din Statele Unite ale Americii și monumentala lucrare anchetatoare engleză întreprinsă în India de către comisia numită de Parlament, în frunte cu Sir John Simon. Se recunoaște că statistica (materialul comparativ care nu poate lua locul științei societății pentru că oferă numai indicații asupra fapelor, dar nu și explicații) și monografia au unele trăsături comune, cum ar fi identitatea domeniului lor de aplicare. Aceleași probleme sociale pot fi tratate prin ambele metode, însă identitatea domeniului nu exclude deosebirea cercetătorilor. Deosebirile sunt marcate de preocuparea statisticii vis-a-vis de ansamblul elementelor unei colecții, pe când monografia se limitează la examenul unui fapt izolat precis delimitat; caracterul cantitativ al cercetărilor statistice se opune celui calitativ al monografiei (cifrele nu au în monografie decât un caracter documentar); procedeele matematice ale statisticii folosite ca să degajeze aspecte generale nu-și află aplicația în monografie, deoarece aici faptul de cercetat e unic sau în număr neînsemnat.

Faptul că statistica a adus mari servicii științelor sociale și politice, dar că în același timp a creat prin tratarea și interpretarea ei lipsită de critică, multă pagubă și confuzie (Viel Unheil und Verwirrung), o declară însuși decanul sociologilor și statistisienilor germani, Ferdinand Tonnies, care invită pe statisticieni să se grupeze în jurul unui nou program sau concept: sociografia (termen descoperit de sociologul olandez R. Steinmetz ce o înțelege ca fiind un corpus documentorum, o imensă adunare de material social).

Sociologia empirică își găsește un adapost nesigur și discutat, în afară de domeniul statisticii și sociografiei, în cel al antropologiei, etnologiei și etnografiei. Este de reținut că oamenii de știință nu sunt de acord asupra delimitării lor și nici măcar asupra întrebuințării termenilor, mărturie în acest sens stând lucrarea unuia dintre cei mai cunoscuti etnologi ai timpului, Pater W. Schmidt, L`Ethnologie moderne.

Alături de etnologie se afirmă în istoria cercetărilor sociale ca o disciplină distinctă folclorul. În fazele științifice de evoluție a studiilor folcloristice se disting, în special, două momente importante: 22 august 1846, când englezul William John Thoms recomanda ca adunarea de material popular să se numeasca Folk (popor) – Lore (studiu, cunoștiință), iar doisprezece ani mai tarziu, profesorul de statistică și istorie culturală de la universitatea publica Die Volkskinde als Wissenschaft. După această perioadă a urmat publicarea și altor culegeri ale diverselor aspecte ale vieții populare făcându-se într-un alt fel decat acela pe care îl pretinde studiul sociologic al vieții sociale, lucrându-se, mai ales, cu ajutorul chestionarelor.

În seria năzuințelor de a supune studiul fenomenelor sociale metodei riguroase a științei, un loc de onoare ocupă școala franceză a lui Le Play, căreia îi datorăm revista La Science Sociale și La Societe internationale de Science sociale. Această mișcare merită o atenție deosebită pentru că, de obicei, prin monografie se înțelege metoda preconizată întâia oară de Le Play, care însă, se deosebește fundamental, atât ca punct de plecare constructiv, cât și ca scop al cercetării științifice de monografia sociologică, neavand comun cu ea decât doar numele.

Un loc deosebit de important în mișcarea realistă a sociologiei contemporane îl ocupă sociologia americană, percepută în special de alegerea și clasificarea faptelor sociale. Interesul cantitativ pentru materialul de fapte a luat proporții atât de impunătoare în Statele Unite ale Americii, încât organizarea cercetărilor întreprinse de sociologia americană poate fi socotită ca un punct culminant al tuturor eforturilor de acest fel. Amintesc aici doar două instituții ale Americii menite să organizeze și să stimuleze cercetările sociologice atât proprii, cât și mondiale: Fundația Rockfeller și The Social Science Research Council.

Ceea ce smulge admirația științei sociale europene este activitatea desfășurată în domeniul sociologiei rurale. După două decenii de la inițiativa președintelui Rossevelt, sociologia rurală, după ce a dobândit o largă recunoaștere în învățământ a fost popularizată și răspândită în toate comunele și satele americane printr-o armată de învățători, preoți, agricultori și funcționari sociali. Figura simbolică a unificării științei sociologice cu politica oficială rurală este Ch. I. Galpin, unul dintre cei mai buni analiști sociologi ai vieții de sat și a raporturilor dintre oraș și sat și, în același timp, șeful secției Division of Farm Population în departamentul agriculturii.

Datorită eforturilor, uneori remarcabile, de cercetare empirică a realității sociale, cu gândul de a le impune o rigurozitate științifică, ajungem cu necesitate la îmbinarea sociologiei cu metoda monografică. În urma îmbinării sociologiei cu monografia, cea dintâi câștigă o îndrumare sigură spre realizarea ei ca știință.

Sociologia este știința realității sociale, care ni se înfățișează sub forma unor unități concrete, multiple si complexe, răspândite pretutindeni, cu variații după timp și loc, încât stăpânirea ei științifică nu este posibilă de la masa de lucru și nici numai cu ajutorul bibliografiei. Ea trebuie cercetată direct în toate domeniile și toate amănuntele în care se găsește, iar acest mijloc ni-l dau cercetările monografice.

Necesitatea metodei monografice pe care autorii citați se axează și o accentuează în scrierile lor poate fi descrisă și ca necesitatea de observare directă a realității vii cu gânduri teoretice, explicative. Metoda monografică este singura metodă care și-o poate însuși sociologia, deoarece nu se poate opri nici la speculație, la deducție sau interminabile clasificări conceptuale, nici la anchete superficiale sau impresii fără de control, dar nici la empirismul omului practic. Această metodă deschide sociologiei posibilitatea de a se construi ca știință autonomă alături de științele considerate consacrate. Observatia sistematică la care ne duc cercetările monografice nu înseamnă, așadar, pentru sociologie, o metodă facultativă, ci însăși condiția de existență a ei ca știință.

Monografia sociologică trebuie să cuprindă, pentru a fi completă și pentru a putea înlesni cândva o privire sintetică a familiei românești, un studiu al tuturor catedrelor. Ea trebuie sa urmărească amănunțit cadrul cosmologic, să vadă cum e așezaă familia, cum e determinată viața acesteia. Trebuie să urmărească toate lucrările omului în legătură cu familia. În câteva cuvinte, ea trebuie să urmărească toate raporturile familiei cu mediul pentru a desprinde adaptarea sa activă sau pasivă la mediu. Trebuie să studieze în aceeași măsură cadrul istoric și cadrul psihic, adică trecutul familiei și viața sa sufletească. Monografia sociologică urmărește apoi un studiu integral al unităților sociale (familia, neamul, cartierele, gospodăria, moara, cârciuma, primăria, biserica, etc.), al realităților sociale (relatii de bunăcuviință, etc.), al proceselor sociale (procesul de individualizare, socializare, diferențiere, etc.).

Până de curând, cercetările monografice erau conduse de puține persoane și, datorită numărului mic de cercetători, îndrumarea se făcea direct, de la om la om. Astazi, lucrul acesta a devenit cu neputință. Cei câțiva cercetători cu experiență nu mai reușesc să ia contact cu toți cercetătorii noi, care îngroașă din ce în ce mai mult rândurile observatorilor de teren.

Monografia sociologică înseamnă, în primul rând, un efort de logică, o elaborare teoretică, o încercare de confruntare sistematică între teorie și realitate. În cadrul acesteia este nevoie de un plan de lucru a familiei dupa un formular, în care să se cerceteze, mai întâi, viata economica a familiei, un formular care încearcă să prindă toate elementele mai importante din acest domeniu de activitate, manifestările spirituale (graiul, stratificarea lingvistică pe vârste și diferențierea după sex, gradul de cultură, experiența socială, etc.), cultura legată de carte, viața religioasă, viața artistică, portul după anotimpuri, după zilele de lucru și de sărbătoare, după vârste și starea socială, după prilejuri și ceremonii, studiul manifestărilor moral-juridice (concepțiile politice), relații sociale. Aceste cercetări trebuie cartografiate și, astfel, se obțin hărți sociologice cu ajutorul cărora va ajunge sociologul la teorii întemeiate pe realitate. Metoda prin care cercetătorul acționează este sinceritatea, obiectivitatea față de fapte, observația controlabilă și verificată, ducând la raționament experimental, iar tehnica aplicată de acesta este sistemul fișelor: lista informatorilor pe probleme (aflarea fiecărui gen de problemă și care sunt informatorii cei mai autorizați pe care familia îi cunoaște), fișa de informator (cuprinde numele, prenumele și porecla pentru identificarea informatorului, sexul, vârsta pentru că atât mentalitatea, cât și experiența socială variază după aceste criterii), fișa de opinie (opinia informatorului), fișa de constatare (faptul însuși, determinat în mod obiectiv de către cercetător), fișa de răspândire (numărul cazurilor în care pot fi întâlnite fenomenele respective, dar în functie de vârstă, sex, gradul de cultură, starea socială, etc.), fișa de frecvență (înregistrează latura socială a fenomenului în funcție de tradiție, gust, modă, etc.), fișa de circulație (ne dezvăluie originea fenomenului, influența altor unități sociale asupra familiei, precum și agenții, căile și mecanismul de răspândire a fenomenelor sociale).

Pe lângă sistemul fișelor, tehnica monografiei cuprinde și întrebuințarea unui număr destul de mare de formulare, aceste formulare reducând cercetarea la termenii esențiali și uniformizând-o, ducând la rezultate comparabile.

Revenind la problema trasată în prezentul capitol, într-o lucrare de largă circulație, Méthodes des sciences sociales de Madeleine Grawitz (1972, 347-348), se iau în discuție pentru tipologizarea observației două criterii: sistematizarea și cuantificarea. Conform primului criteriu, se tratează separat: observația nonsistematizată, observația elaborată (préparée) sau sistematizată și observația întărită (armée). În funcție de posibilitatea de cuantificare se discută despre observația calitativă, recomandată în studiile monografice (descriptive), în abordarea fenomenelor complexe și pentru pregătirea observației cantitative. Acest al doilea tip de observație permite generalizarea statistică.

O clasificare mai elaborată a observației o întâlnim în lucrarea Einführung in die Methoden der empirischen Soziologie de Renate Mayntz și colab. (1969), în care se analizează distinct: observația sistematizată și observația nesistematizată, observația de teren și observația de laborator, observația participativă și observația nonparticipativă.

În lucrările mai recente se constată aceeași diversitate de tipologii și de criterii de clasificare a observației. Earl Babbie (1992, 285) amintește doar tipurile de observație participantă și observație directă. R. Guy Sedlack și Jay Stanley (1992, 286-293) au în vedere mai multe criterii: gradul de implicare a observatorului în viața colectivităților studiate (observație participativă și nonparticipativă),

Observația nestructurată (sau slab structurată), care interesează în această lucrare, se întâlnește atât în studiile sociologice de teren, cât și în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică având drept scop descrierea amănunțită a unei culturi sau subculturi se bazează pe observația nestructurată. Studiile realizate de Margaret Mead (1901 – 1978) în insulele Samoa sau în Noua Guinee (Coming of Age in Samoa, 1928; Sex and Temperament in Three Primitive Societies, 1935) sunt un bun exemplu de ceea ce înseamnă utilizarea observației nestructurate. Metoda etnografică a fost aplicată cu succes și în monografiile realizate în perioada interbelică de Școala sociologică de la București, de sub conducerea lui Dimitrie Gusti. Henri H. Stahl face o expunere magistrală a acestui tip de observație în Tehnica monografiei sociologice (1934).

Observația nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren. Se înțelege că, și în acest caz, fără aportul teoriei, observația este oarbă. Fondarea pe teorie diferențiază observația științifică (și observația nestructurată este observație științifică) de observația spontană. Cercetătorul nu se lasă furat de ceea ce iese din comun, observația științifică nu trebuie să conducă la o colecție de excentricități. Prin aceasta nu se neagă valoarea unor fapte de observație neașteptate, dar capitale, în măsură să inițieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente. Robert K. Merton (1972, 286) numește acest fapt serendipitate, după povestea celor trei prințese din Serendip (vechiul nume al insulei Ceilon) care aveau darul de a descoperi grație perspicacității lor lucruri pe care nu le căutau. Astfel de fapte neașteptate, aberante și capitale înregistrate prin observația nestructurată oferă ocazia dezvoltării unei noi teorii (Termenul de serendipitate a fost creat de Horace Walpole în 1754, Robert K. Merton utilizându-l pentru prima dată în studiul Sociological Theory publicat în American Journal of Sociology, 1945, 50, 469). Se înțelege că – așa cum remarca René König – nu observația naivă a unui observator naiv, ci dimpotrivă observația naivă a unui observator instruit constituie serendipity pattern.

În mod deosebit, lucrările cu caracter monografic trebuie să rețină atenția cercetătorului de teren. Deplin întemeiat, Henri H. Stahl (1974, 23) spunea: „e cu neputință de admis ca un sociolog să nu fi citit și studiat Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir sau Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia (1718) a lui Dell Chiaro“. În această ordine de idei, inițiativa publicării complete a însemnărilor de călătorie despre țara noastră în colecția Călători străini despre țările române – datorată Institutului de Istorie „N. Iorga“ – nu poate fi decât salutară. Se continuă astfel o tradiție extrem de valoroasă. Nicolae Iorga, în cadrul lecțiilor făcute la Școala de războiu, ne-a dat – așa cum se știe – Istoria românilor prin călători (1922), operă de largă informare, cu numeroase elemente de interes sociologic. În aprecierile călătorilor străini care au trecut prin țările române, alături de remarci subiective, uneori nedrepte, întâlnim numeroase consemnări ale faptelor de observație referitoare la instituțiile politice, juridice, administrative, dar și la psihosociologia poporului, la munca și viața de zi cu zi a țăranilor și orășenilor. Tocmai aceste fapte de observație ne interesează, ele stau mărturie evoluției noastre sociale.

De asemenea, inițiativa publicării unor monografii de comune sau orașe ar trebui să fie mai mult încurajată. Tradiția publicării unor astfel de lucrări este foarte veche la noi în țară (Constatinescu și colab., 1974, 31). Primele monografii de județe: Județul Dorohoi, 1866 (539 p.), Județul Mehedinți, 1868 (368 p.) și Agricultura în județul Putna, 1878, sunt datorate personalității marcante a lui Ion Ionescu de la Brad (1818 – 1891), considerat întemeietorul economiei agrare, inițiatorul metodei monografice, precursor al sociologiei agrare românești, primul profesor de contabilitate la noi în țară și cel dintâi în lume care a stabilit caracterul previzional al calculelor, contabilității în conducerea științifică și a conceput simbolizarea conturilor.

Monografierea comunelor (Chelcea, 1934) – de dată la fel de veche ca și cea a județelor, dacă luăm în considerare că Vasile Gr. Borgovanu, care în 1892 a tipărit prima monografie a unei comune (Monografia comunei Ilva Mare, în Revista nouă (pp. 314-349), amintește că încă din 1863 exista un manuscris al monografiei comunei Ilva Mare întocmit de Pavel Galan – a cunoscut la sfârșitul secolului trecut o adevărată vogă. Au fost inițiate concursuri de către revistele vremii, iar cele mai merituoase monografii au fost premiate: Monografia comunei Orlat de Romul Simu (1895) și Monografia economică culturală a comunei Gura Râului de Ioachim Munteanu (1896).

Programul de monografiere a comunelor (1903 – 1905), stabilit de A. V. Gîdei, ansamblul cercetărilor monografice realizate sub conducerea lui Dimitrie Gusti, începând cu cele din comuna Goicea Mare (1924-1925), studiile cu caracter monografic publicate în Arhiva pentru știința și reforma socială (apărută în 1919) sau în Sociologie românească (apărută în 1936) sunt tot atâtea surse de informare pentru sociolog. Aceeași funcție au avut-o și majoritatea studiilor de teren publicate în revista de sociologie Viitorul social editată, serie nouă, începând cu 1972 sau în Seria Sociologie a Analelor Universității București, ca și investigațiile sociologice publicate în revistele de specialitate apărute după decembrie ′89 (Sociologie românească – serie nouă, Cercetări sociale, Studii și cercetări socioumane, Revista română de sociologie ș.a.).

Din punct de vedere sociologic, foile de zestre furnizează informații prețioase referitoare la obiceiurile juridice ale poporului nostru, dând în același timp o imagine autentică asupra situației materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai depărtat al patriei. Aduc în discuție, în acest sens, un singur exemplu. Ion Răuțescu semnalează în monografia comunei Dragoslavele (1923) că într-o foaie de zestre din 1859 se consemna și „o litră de fierăstrău“ (p. 165), cu drept de pădure în Valea Cheii. Acest lucru constituie un indiciu prețios pentru viața economică a satului și zonei (Muscel-Argeș), evidențiind importanța exploatărilor forestiere, industria sătească, meșteșugăritul, ocupațiile tradiționale. Coroborate cu alte documente oficiale sau neoficiale, foile de zestre ajută la reconstituirea vechilor structuri sociale.

În același scop pot fi utilizate și „spițele de neam“ cu sau fără prezentare grafică. Spițele de neam, ca documente personale neoficiale, redau sistemul de rudenie pe mai multe generații. În trecut, țăranii obișnuiau să-și facă spițe de neam și să le transmită din generație în generație pentru ca să se calculeze mai ușor cota parte ce revenea fiecăruia în sistemul devălmășiei familiale. Xenia C. Costa-Foru, care reproduce în lucrarea sa de metodologie a cercetărilor monografice asupra familiei câteva spițe de neam descoperite în cursul cercetărilor de la Nerej (1927), atrage atenția asupra faptului că: „De câte ori ne va fi cu putință să găsim asemenea spițe de neam familiale va trebui să le analizăm cu mai multă atenție, tehnica alcătuirii lor dându-ne multiple indicații asupra felului de organizare veche și nouă a familiei din acel loc“ (Costa-Foru, 1945, 63).

În ultimele două decenii, pe plan mondial se înregistrează o reorientare a sociologilor spre studiul documentelor neoficiale, în special al biografiilor sociale. Bertrand de Jouvenel atrăgea atenția asupra pericolului de a rămâne doar la o viziunea globală a societății oferită de datele statistice, ignorându-se studiile monografice ale familiilor, și, în cadrul lor, schimbările modurilor de viață, perspectivele, aspirațiile membrilor de familie (evidențiate de biografiile sociale). Urmând îndemnurile lui Bertrand de Jouvenel (1972), două din colaboratoarele sale, Cécile Bouzitat și Florence Evin, au realizat un număr de șapte monografii de familii, fără preocuparea de reprezentativitate, în cadrul cărora s-a cerut mebrilor familiilor anchetate să-și povestească viața și, individului. De exemplu, nașterea unui copil într-o familie poate influența mobilitatea socială a părinților.

Gândită astfel, demografia se centrează pe analiza longitudinală a fenomenelor demografice, nu pe studiul evenimentelor îndeosebi, perioada recentă, așa cum a fost ea resimțită prin prisma avantajelor și inconvenientelor sale, și apoi să descrie o săptămână așa cum le-ar fi plăcut să o trăiască (săptămâna ideală). Complementar biografiilor sociale, în studiul amintit s-au utilizat metoda anchetei, pe baza interviului nestructurat, și metoda bugetului de timp, pe baza chestionarului lui Szalai și a „funcției saturniene“, propusă de Bertrand de Jouvenel (1969).

CAPITOLUL AL III-LEA. CERCETAREA MONOGRAFICĂ A FAMILIEI

Dimitrie Gusti observă că pentru a vorbi despre monografie, trebuie să vorbim despre un domeniu social bine determinat, care să permită ca prin metoda observației directe să clarifice necunoscutele acelui domeniu. Prin urmare, acesta fixează șapte trăsături ale observației (Gusti 1968). Observația trebuie să fie: sinceră și obiectivă; exactă, pătrunzătoare și completă; verificată și controlată; colectivă; informată și pregătită; intuititvă.

Traian Herseni definește metoda monografică drept studiul pe teren, multilateral și intensiv, al unei unități sociale sau fenomen social. Iar ca trăsătură principală îi observă caracterul interdisciplinar și multimetodologic.

Dimitrie Gusti, discutând temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice, a definit societatea ca o totalitate autonomă, motivată de voința socială a unor manifestări economice și spirituale (constitutive), manifestări juridice și politice (regulative), condiționate de cadrul cosmologic și biologic (natural), respectiv de cadrul istoric și psihic (social). Monografia trebuie să cuprindă, așadar, pentru a fi completă, un studiu al tuturor cadrelor: cadrul cosmologic: cum e așezat satul, cum e determinată viața acestuia de teritoriu (munți, ape etc.), de subteritoriu (zăcăminte etc.), și de suprateritoriu (faună, climat etc.); cadrul biologic: studiul populației, alimentație, igienă etc.; cadrul istoric: trecutul satului; cadrul psihic: conformism și inovație, conflicte etc. și al manifestărilor sociale: manifestări economice: producție, câștiguri, comerț etc.; manifestări spirituale: religioase, artisitice, morale, ideologice; manifestări juridice: obiceiuri juridice locale, forme de reglementare a conflictelor; manifestări politice: forme de organizare și administrare

Dimitrie Gusti atrage atenția că aceste cadre și manifestări se studiază urmărind: unitățile sociale: familia, neamul, șezătoarea, cârciuma etc. – relațiile sociale: relații între vecini, între sexe etc. – procesele sociale: procese de orășenizare sau modernizare – tendințele de evoluție socială: dezvoltare etc.

În lucrarea sa Tehnica monografiei sociologice (1934) Henri Stahl, prezintă etapele, regulile și rezultatele cercetării monografice: luarea contactului cu informatorii (localnicii care dețin cele mai multe informații); regula neamestecului în faptele sociale și a observării directe; înregistrarea observației: descrierea, numărarea și măsurarea, înregistrarea mecanică, schița și desenul, colecționarea de obiecte; studiul complexelor de fapte – exemplificări

Lista satelor unde au avut loc cercetpri monografice este după cum urmează: Goicea-Mare (1925), Rusețu (1926), Nerej (1927), Fundu Moldovei (1928), Drăguș (1929, 1932, 1933), Runc (1930), Cornova (1931), Șanț (1935-1936).

Planul monografiei satului Nerej (Henri H. Stahl, 1939) este:

Vol. I:

I. Cadrul cosmic:

1. Geografia fizică

2. Geografia umană

3. Considerații privind lupta omului cu natura

II. Cadrul biologic:

1. Populația din Vrancea

2 Structura natropologică a populației

3. Istoria descendenței familiale

4. Analiza demografică a zonei

5. Alimentația locuitorilor

6. Locuințele

III. Cadrul istoric:

1. Satul – formă elementară a vieții răzeșilor

2. Satele stup și roirile

3. Organizarea cvasistală a Vrancei

4. Luptele sociale în Vrancea

5. Apariția satului Nerej actual

6. Procesul de dizolvare a organizării sociale din Nerej

IV. Cadrul psihic:

1. Colectivitatea psihică țărănească

Vol. II:

I. Manifestările spirituale:

1. Școala

2. Biserica

3. Teologia populară

4. Știința populară

5. Arta populară: arhitectura; literatura

6. Ceremonii și obiceiuri

II. Manifestările economice:

1. Categorii economice în satul Nerej

2. Munca pământului

3. Exploatarea pășunilor naturale

4. Creșterea vitelor

5. Exploatarea forestieră

6. Industrii diverse

7. Comerțul

8. Unități economice: gospodăria și bugetele țărănești

III. Manifestările morale și juridice:

1. Viața juridică în trecut

2. Viața procesivă la Nerej

3. Codul pădurilor

IV. Manifestări administrative

V. Unitățile sociale:

1. Familia

2. Gospodăria și familia lui I. Șt. Badiu

3. Țiganii

VI. Procese și tendințe sociale:

1. Invadarea terenul

Cu privire la cecetarea monografică a familiei, oprindu-mă la obiceiurile de nuntă și îngropăciune, învățatul moldovean Dimitrie Cantemir insistă asupra secvențelor rituale în care rudele și vecinii îndeplinesc acte ceremoniale obligatorii prin puterea tradiției și legea nescrisă a pământului. Lui Cantemir, îi va urma o întreagă pleiadă de intelectuali luminați: Vasile Popp, Damaschin T. Bojincă, Vasile Alecsandri, Al. Lambrior, Petre Ispirescu, Tudor Pamfile, Victor Păcală, Simion Florea Marian, George Pitiș, Artur Gorovei. Preocupați de valoarea documentar – estetică a creației populare, ei surprind de multe ori și aspecte privind structura de rudenie, rolul sau implicațiile acesteia în plan social și etno – cultural.

Sistemul relațiilor de familie a stat la baza mai multor demersuri taxonomice întreprinse de renumiți filologi și folcloriști: Al. Philippide, Lazăr Șăineanu, sau, în prima jumătate a secolului nostru, Dumitru Caracostea, Ion Mușlea, Constantin Brăiloiu.

Cercetările mai recente (M. Pop, D. Pop, Valeriu Ciobanu, Pavel Ruxăndoiu, Ion Șeuleanu, N. Constantinescu) consacră, între paginile unor cărți cu conținut etnologic, capitole speciale, raportului multifuncțional dintre sistemul de înrudire și sistemul obiceiurilor.

Școala monografică a lui Dimitrie Gusti a sesizat rolul fundamental pe care-l deține structura de rudenie în sânul comunităților rurale, dar, cu excepția câtorva studii, vizând în primul rând metodologia unei posibile cercetări, demersuri temeinice pe această temă nu s-au întreprins. Abia în zilele noastre, lucrările de specialitate consacră capitole speciale structurii de rudenie și implicațiilor acesteia în viața folclorică tradițională a satului românesc.

Cele mai vechi referiri la rolul rudelor la anumite prilejuri de convenire socială Xenia Costaforu le identifică în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Vorbind despre pețitori (petitores), marele învățat arată că: aceștia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca să nu pățească rușinea să nu vrea părinții fetei. Dacă bagă de seamă însă că aceștia vor s-o dea, atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei, sau, într-un anume moment al nunții, savantul observând: Duminica se strâng toate rudeniile mirelui ca să aducă mireasa și trimit înainte colăcari ca să vestească sosirea mirelui. Vorbind apoi despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni, Cantemir menționează: Vecinii se adună când aud clopotele și își arată întristarea către rudele de sânge care stau în jurul mortului. În ziua sorocită pentru îngropăciune, toți vecinii se adună și-l petrec pe mort, după ce se isprăvește slujba la biserică, în vreme ce preoții merg înaintea lui, iar rudele în urmă. Subliniind, de mai multe ori, rolul pe care îl îndeplinesc rudele în astfel de momente solemne, Costaforu menționează că Cantemir dorea să evidențieze în primul rând solidaritatea ce caracteriza poporul, din rândul căruia făcea parte, la bine și la rău.

La un secol după Cantemir, Vasile Popp publica, la Viena, o lucrare despre obiceiurile de înmormântare în Transilvania. El sublinia, printre altele, rolul rudeniilor în bocirea mortului sau al vecinilor și consătenilor în organizarea jocurilor de priveghi.

În aceeași epocă, bănățeanul Damaschin T. Bojincă, într-o voluminoasă scriere, se oprește asupra obiceiurilor de nuntă la românii bănățeni, pomenind obiceiul străvechi al răpirii miresei (menținut până aproape de zilele noastre și între practicile nupțiale din zona Codrului), sau acela al ridicării miresei de către socrul mare în brațe, până trece pragul casei.

Nemaiatestat în sociologia românească, acest gest ceremonial, îndeplinit de tatăl mirelui, ne duce cu gândul spre timpurile îndepărtate când se credea că mirele se află într-un moment critic al existenței sale și trebuie ajutat de bărbații inițiați din neamul său: părinți, la început, și, mai apoi, nași.

Aspecte privind rolul familiei și membrilor acesteia în desfășurarea evenimentelor capitale ale vieții (naștere, nuntă, moarte) se desprind din vechile și uneori unicele noastre monografii folclorice: Al. Lambrior Cumătriile (1875), Înmormântarea (1875); Simeon Florea Marian Nunta la români (1890), Nașterea la români (1892), Înmormântarea la români (1892); Elena Sevastos Nunta la români (1889).

Contribuții la obiceiurile de naștere și nuntă își vor aduce și George Pitiș, în studii de mai mică întindere, publicate în periodice, sau Artur Gorovei, în culegeri modeste, alcătuite după exemplul lui Simion Florea Marian.

Ion Mușlea și Constantin Brăiloiu au elaborat chestionare amănunțite privind viața de familie în folclor, credințele și riturile subiacente acesteia. Mușlea va aduna, prin intermediul lor, un bogat material, mai ales din Transilvania. Brăiloiu va folosi chestionare proprii, deosebit de bogate, însoțite de tehnici moderne de înregistrare și transcriere.

Legăturile de familie și modalitățile de manifestare ale acestora în contextul vieții tradiționale sunt evidențiate de Mihai Pop, Dumitru Pop și Valeriu Ciobanu în capitolul “Obiceiurile în legătură cu momentele mai importante din viața omului” din Istoria literaturii române.

Sugestii pentru o cercetare a relațiilor de familie în perspectivă etnologică ne oferă, de mai multe ori în studiile sale, Mihai Pop. Într-o lucrare de circulație mai restrânsă, folcloristul consacră un capitol special relației dintre sistemul de înrudire și sistemul obiceiurilor.

În interiorul comunității, raporturile interpersonale au fost sensibil influențate de existența claselor de vârstă: copii, adolescenți, maturi, bătrâni. La nivelul acestor categorii de vârstă, diferențierile se fac și ele vizibile, îndeosebi cu ocazia unor prilejuri de convenire socială. Astfel, un obicei, precum colindatul, a generat, în cadrul aceleiași generații, raporturi de vârstă strict delimitate. Copiii cu traista au dreptul să colinde numai în anumite momente. Ei se numesc cocuțători sau pițărăi. Cei de 7 – 10 ani umblă cu steaua, între 11 – 16 ani, tinerii – băieții – își întocmesc ceată (partid) și umblă la colindat cu viflaimul, între 16 – 25 ani, flăcăii colindă doar la casele cu fete, umblând cu mărirea (roata feciorilor).

La nivelul întregii colectivități rurale, există și relații izvorâte din procesul firesc al muncii sau al participării la anumite lucrări obștești. Așa au fost raporturile de muncă, stabilite cu ocazia construirii bisericii, amenajării drumurilor și fântânii satului, îndeplinirii obligațiilor de clacă (claca popii), întreținerii pășunilor și adăpătoarelor sau, mai nou, zidirii căminului cultural.

Distingem, totodată, și raporturi de asociere (adeziune) între membrii unui grup social mai restrâns (familie polinucleară, de ex.), definite, în accepțiunea populară, printr-o expresie plastică: a fi într-o pită. Altfel spus, membrii grupului beneficiază de același regim, se situează, pe plan ierarhic, la același nivel, au aceleași convingeri și sunt obligați, prin statutul lor, să le cultive. Cel ce se afla într-o pită cu un grup era un inițiat, cunoștea regulile și respecta îndatoririle impuse de-o atare adeziune. A nu le accepta însemna a nu fi acceptat (inadeziune = neacceptare).

De o importanță covârșitoare, pentru structura vieții sociale, au fost însă, întotdeauna, relațiile de rudenie, constituite într-un adevărat sistem, după reguli și legi proprii, imuabile. Privite din exterior, aceste relații oferă o perspectivă culturală asupra societății rurale, perspectivă care prevalează celei biologice. Ea nu interesează elementele rudeniei propriu-zise, cât raporturile dintre ele.

Sub aspect social, rudenia exprimă o relație de coeziune. Ea stă la baza numeroaselor structuri sociale. După cum arată Xenia Costaforu, aceasta s-a cimentat în societățile românești tradiționale prin consangvinitate (ținând seama de baza biologică-socială) și afinitate (prin schimburi matrimoniale). Din ultima, derivă și relația de alianță a nășiei cu repercusiuni deosebit de importante în plan social-economic.

În viața socială sistemul de înrudire a îndeplinit și mai îndeplinește încă un rol de o mare importanță. El avea menirea să reglementeze relațiile individului cu ceilalți. Astăzi această putere de reglementare cunoaște un evident proces de slăbire, rolul forțelor de coeziune ale înrudirii fiind jucat de alte elemente care-și impun funcționalitatea în viața satului. Principiul tabuului, izvorât din înrudire, a rămas normativ atunci când s-ar pune problema căsătoriei între neamurile apropiate.

Sistemul de înrudire a avut menirea să le asigure membrilor unui neam o anumită stare de încredere în propriile forțe și în rostul lor social. În momentele critice, dar și în restul împrejurărilor vieții, el asigura celor implicați o vastă asistență socială.

Renumitul sociolog citat, observa că, în cadrul unui atare sistem, trebuie să reținem două aspecte. Unul, derivat din specificul denumirilor pe care le incumbă și un al doilea, privitor la atitudinile pe care le dezvoltă. Așadar, el nu constă în legăturile obiective dintre indivizi, cât în felul cum se reflectă în conștiința oamenilor. Indivizii care uzează de termenii înrudirii, în relația cu celălalt, pot să se considere, după caz, legați unii de alții, sau să repudieze respectiva legătură. Prin urmare, sistemul de înrudire este un sistem arbitrar de reprezentări și nu dezvoltarea spontană a unei situații de fapt.

Legăturile datorate înrudirii, alături de cele create prin clasele de vârstă, comunitatea teritorială, practicarea aceleiași profesii, i-au conferit vieții colective a comunității o anume omogenitate, un echilibru de nezdruncinat și, în plan cultural, acest fapt se reflectă cu fidelitate prin creația folclorică. Ea este, sub acest aspect, o mină de fapte convingătoare.

În cultura românească, o tradiție a cercetării acestor relații privind viața de familie s-a constituit abia în anii noștri, odată cu lucrările unor cunoscuți folcloriști și sociologi: M. Pop, Tr. Herseni, O. Buhociu, N. Constantinescu etc. Ei sesizează puternica întrepătrundere dintre sistemul de înrudire și folclorul obiceiurilor, oferind sugestii și posibile modalități de interpretare a speciilor literaturii populare, sub acest raport.

Totodată, abia astăzi apar necesare studii aprofundate privind rolul și funcțiile endogamiei ca fenomen generator de fapte culturale la nivel de sat, sat și sate vecine, zonă sau ținut. Interesant apare în noua perspectivă, pe care o aduc cercetările recente, mecanismul subordonării membrilor grupului, în contextul mai larg al apartenenței la neam, față de o persoană cu prerogative recunoscute de leadership. Apare necesară și posibilă cercetarea sociologică aprofundată privind raportul dintre locuitorii satelor de astăzi și virtualii strămoși comuni pe care aceștia și-i arogă. Astfel, în mai multe sate din Codru, tradiția orală cultivă ideea descinderii dintr-un moșt’ean (întemeietor) comun.

Între locuitorii unui sat și spațiul pe care și-au întemeiat așezarea s-a stabilit, în timp, un raport de intimitate. Această legătură cu spațiul originar al satului sau casei părintești e marcată tot prin intermediul rudeniei, prin strămoși. Mai multe familii, așezate în vecinătate datorită unui teren pe care l-a stăpânit odinioară un strămoș comun, poartă și astăzi numele generic al acelui strămoș. Pe lângă acest nume de descendență comună, fiecare familie mai posedă o poreclă distinctivă în interiorul neamului.

În satul tradițional, constată autoarea, relațiile de rudenie aveau menirea să articuleze încrengăturile din interiorul neamului sau dintre neamuri, la nivelul întregii comunități. Ele se manifestau adeseori în procesul obișnuit al muncii, rudele deținând pământuri apropiate, moștenite de la strămoșul comun.

Reacția de sprijin și participare din partea rudelor era și mai puternică la prilejuri de convenire socială, la ceremonialuri și rituri de etapă, prin care treceau, pe rând, toți membrii neamului. În funcție de gradul de rudenie cu subiectul (sărbătoritul), indivizii din neam jucau roluri mai mult sau mai puțin relevante în astfel de împrejurări. Cu cât neamul era mai mare, cu atât participarea era mai numeroasă. De altfel, întreg sistemul obiceiurilor de familie (acte, rituri, practici) e situat la convergența cu relațiile de rudenie. El mai deținea și o funcție cu valoare compensatorie, asigurând starea de echilibru a vieții întregii comunități.

Integrarea indivizilor la diverse nivele sociale se făcea în funcție de spița de neam căreia-i aparțineau, adevărată instituție familială și comunitară, bucurându-se de un prestigiu real în rândul tuturor membrilor colectivității. Ideea de rudenie, concretizată prin spița neamului care descinde dintr-un strămoș comun, era în satul de odinioară un fenomen de conștiință socială, oglindind poziția individului în rândul consătenilor, care-l puteau ignora sau trata cu încredere, bunăvoință, respect etc.

Mergând pe spița de neam putem descoperi, ca un act de condescendență, obiceiul descendenților de a-și boteza copiii cu numele înaintașilor cei mai de vază și mai cunoscuți din tot neamul. Și astăzi, când puterea tradiției a slăbit, sub diverse influențe, mai dăinuie obiceiul ca nou-născutului-băiat să i se dea numele bunicului, iar fetiței pe acela al mamei bătrâne.

De multe ori urmașii se mândresc cu spița de neam căreia-i aparțin, iar calitățile știute ale strămoșilor le servesc drept modele comportamentale. Mândria acestei apartenențe se manifesta în ocazii sărbătorești, la târguri sau la măsurișul oilor, când cei de-un neam se alăturau, schimbând impresii, complimente, întrajutorându-se și afișând prerogative de cin sau rang, după cum le permitea starea socială.

Au existat și situații, când între membrii aceluiași neam se iveau animozități. Acestea au fost, de regulă, generate de împărțirea și risipirea moștenirii prin vânzări, cumpărări, înzestrări. Ele au dus, cu timpul, la dezorganizarea împărțirii pe neamuri a satelor.

Încă în dreptul nescris se practica sistemul egalității sexelor, dar modul de aplicare și transmitere a averii părintești privilegia moștenitorii de parte bărbătească.

Odată cu accentuarea pauperizării gospodăriilor cu venituri mijlocii, s-au accentuat și neînțelegerile în familie și între familii, în primul rând pentru pământ. Se pare că aceste certuri între neamuri, nu sunt un fenomen primitiv, ci unul de dată mai recentă, începând cu primele stadii ale Evului Mediu.

Pe pământul moștenit, descendenții își construiau, în ordinea firească a intrării în lume, gospodării. De regulă, fiecare familie închega o gospodărie, element social de bază în organizarea lumii sătești, până în zilele noastre.

Legătura familiei cu satul se făcea prin intermediul vecinilor. Pentru membrii familiei, ei constituiau cel dintâi nivel de colaborare. În copilărie, vecinii facilitau primele contacte umane din exterior, la căsătorie, băiatul sau fata, alături de părinți, pe ei îi regretă cel mai mult, la petrecanie, lor li se iau iertăciuni ca unor ființe apropiate. Relațiile cu vecinii sunt mai strânse decât cu neamurile aflate mai departe. Deseori relația de vecinătate se suprapune peste cea de rudenie, vecinii putând fi frați, veri, unchi, după cum se întâmplă.

În ceea ce privește căsătoria, regretul profund după ai săi (părinți și vecini) însoțește mirele sau mireasa, în numeroase secvențe ale ceremonialului nupțial. Căsătoria este însă o formă de înstrăinare, acceptată de colectivitate.

Costaforu consideră că, în satele românești tradiționale, în realizarea căsătoriei, aveau implicații neamurile, ierarhizate într-un sistem ce cuprindea cel puțin trei categorii: inferioară, medie, superioară. Existența mai multor neamuri în interiorul comunității asigura posibilitatea căsătoriilor endogame la nivel de sat. Concret, prin căsătorie, se închega o nouă familie, dar, în perspectivă mai largă, prin ea se uneau două neamuri. Pentru aceste neamuri căsătoria aducea avantaje reciproce. În urma ei, neamul se mărea, se-ntărea.

Neamurile își asumau dreptul de a se amesteca în căsătorirea copiilor din clanul lor, în cazurile când cele zvonite nu le conveneau. În cuprinsul satului, neamurile erau rele și bune. Se tindea ca cei din neam bun să contracteze căsătorii cu persoane aflate la același nivel. Celor din neam slab nu le rămânea decât să se căsătorească între ei. Iar, când unul își propunea să rupă aceste opreliști de castă, avea de întâmpinat rezistența puternică a celor din neamul vizat.

Când nu le convenea căsătoria cu unul din alt neam (mai prejos), rudele comentau, după formule cvasicunoscute în viața tradițională: „Nu-i d’e fata noastă!”, „nu să potrid’esc!”, „nu-s d’eolaltă!” sau, când erau puși în fața unui fapt împlinit: „Pă cin’e o adus în n’eamu nost!”. Așadar, o profundă desconsiderare.

În cadrul acestei atitudini tradiționale privitoare la neam, flăcăul urmărea, de obicei, să ia fată dintr-o familie mai bogată (gazde, bocotani), cu copii puțini. Încerca aceasta pentru prestigiu, avere. De altfel, în trecut, averea îi aducea deținătorului un real prestigiu în lumea satului.

Noua familie producea în sânul colectivității legături de încuscrire și cumetrie. Sociologii o definesc ca un aranjament social, bazat pe căsătorie și contract de căsătorie, incluzând respectarea unor drepturi și îndatoriri în gospodărie, ca reședință a soțului, soției și copiilor și ca obligații reciproce între soț și soție.”

În familia în care venea ca ginere sau noră, proaspătul căsătorit dobândea numele neamului respectiv. În sistemul onomastic popular, noului venit i se lega numele de noua sa reședință. De exemplu, Iulika Floarii lui Gabor, din Giurtelec, căsătorindu-se cu Văsălika Morikii Băbukii, devine, după căsătorie, Iulika Băbukii.

Sistemul onomastic al poreclelor, în societatea tradițională, era deosebit de puternic și funcționa în toate împrejurările privitoare la persoanele venite sau ieșite din neam. Chiar și cumpărătorul casei, în opinia publică a satului, era numit cu porecla casei, pe care o cumpăra.

Atribuirea poreclei neamului în care intra cel căsătorit era un semn de cinste din partea colectivității. Menținerea și funcționalitatea acestui sistem onomastic a fost posibilă atâta timp, cât căsătoria, în vechea mentalitate țărănească, era închegată pe ideea permanenței: ce s-a făcut nu se mai poate strica în veci.

Privitor la căsătorie întâlnim și anumite interdicții. Cea mai importantă vizează căsătoria între rude apropiate (până la gradul al III-lea). Este posibil ca, înainte, interdicția să fi mers până la gradul al VII-lea. În general, rudele se țineau de neam până la a 7-a spiță.

Din interdicția căsătoriei între rude apropiate derivă problema complexă a incestului. Tema este veche în folclorul codrenesc.

Respectând regulile incestului, familia se extinde și se întărește. Căsătoriile prin exogamie aduc rude noi de partea neamului.

Dacă se-ntâmpla ca unele persoane să eludeze legile incestului și să se căsătorească împotriva voinței colective, fapta lor stârnea o puternică reacție de dezaprobare și respingere. Satul întrerupea relațiile cu astfel de persoane nesăbuite și, adesea, acestea erau obligate să părăsească comunitatea sau să se izoleze.

Copiii proveniți din incest nu au șanse de realizare în societatea rurală. O astfel de fată, în Giurtelec, cu toate că era foarte frumoasă, nu a fost cerută de nimeni în căsătorie și, în cele din urmă, s-a măritat cu un țigan (Petrę Hărapului).

Din existența universală a prohibiției incestului rezultă caracterul primitiv și ireductibil al elementului de înrudire. Aceasta echivalează cu afirmația că în societatea umană un bărbat nu poate obține o femeie decât de la un alt bărbat care i-o cedează sub formă de fiică sau soră. Mentalitatea tradițională codrenească validează și ea aceeași regulă generală.

Între miri și părinți se stabilește o relație de reciprocitate, constată autoarea. Fiecare dintre cei doi însurăței este dotat cu o anumită zestre, căutându-se un echilibru între dota miresei și a mirelui. Această regulă evocă sistemul potlatch, atât de dezvoltat la slavi și alte popoare.

Practicarea endogamiei locale și circulația femeilor în sânul grupului social au menirea de-a înlocui un sistem de relații consangvine, de origine biologică, printr-un sistem sociologic de alianță.

Unitatea primară, în care insul trebuia să trăiască în bună înțelegere, era familia. Această armonie le asigura tuturor membrilor săi o bună integrare, în cadrul mai larg al categoriilor sociale de vârstă, sex, profesiune etc.

Familia veche românească de tip agro-pastoral avea un caracter (poli) nuclear. Prin căsătoria copiilor, din ea iradiau alte familii, separate, cu timpul, în gospodării proprii. De regulă, în casa părintească rămânea ultimul născut dintre frați. După căsătoria acestuia, familia trecea la forme mai ample: părinți – fii – nepoți. Adeseori, în familia polinucleară, nepoții și unchii se nășteau și copilăreau deodată.

În cadrul sistemului de rudenie, familia joacă rolul activ pe măsură ce societatea evoluează de la o treaptă inferioară la una superioară, iar sistemul cunoaște mutații evidente, abia atunci când familia s-a schimbat radical. Din această perspectivă aborda chiar și Henri Stahl evoluția vieții de familie.

În viziunea satului tradițional, familia se bucura de o trecere mai mare sau mai modestă, în funcție de trecutul membrilor (strămoșilor) săi. Existau familii de neam, respectate și căutate în vederea încheierii căsătoriilor, dar și familii ocolite. La căsătorie, șansele de a încheia un mariaj reușit erau minime pentru fata care provenea dintr-o familie de alcoolici, tuberculoși, cu cruci în sânge (sifilis), bătăuși, scandalagii etc. Pe lângă acestea, în concepția arhaică, existau așa numitele familii condamnate (blestemate până la a 7-a semințenie), ai căror membri plăteau un greu tribut, pentru faptele abominabile ale unor înaintași.

Alte familii se bucură de un prestigiu unanim recunoscut. În primul rând, pământul este acela care dă prestigiu. Față de aceste familii, colectivitatea răspunde cu solicitudine, la prilejuri ca: botez, căsătorie, pomană, sfeștanie, clacă etc. Familiilor mai modeste li se răspunde cu o anumită rezervă. Mai ales bocotanii sunt acei care nu-și recunosc neamurile sărace.

Familiile aparținătoare aceluiași neam își tratau rudele cu atenție sporită. Astfel, în cadrul obiceiului colindatului, la Crăciun, față de cei apropiați se manifesta un grad de deferență mult mai înalt decât în privința colindătorilor de rând. Pentru nepoți, se făceau colaci speciali, numiți dinainte, pentru fiecare băiat, iar nepoatelor (verișoare, mătuși, fine) li se dăruiau pupeze. Așadar, legătura de rudenie era consfințită prin colaci.

În unele cazuri, rudele, de descendență paternă (patrilineară sau agnatică), se bucurau de o mai mare considerație, decât cele de descendență matriliniară sau uterină. Uneori, chiar formulele rituale, uzitate în cadrul manifestărilor ceremoniale, trădau astfel de diferențieri. În contextul nunții, părinții mirelui sunt numiți socri mari, iar ai miresei socri mici.

Adeseori neamul, prin încrengăturile sale, depășea cadrul îngust al satului, extinzându- și rădăcinile în întreaga zonă. Cei dintr-un astfel de neam mare își construiau șuri uriașe, adevărate blazoane ale familiei, vestite în întreaga Țară a Codrului. Neamurile răsfirate se întâlneau, de obicei, la târgurile lunare sau la Târgul fetelor de la Asuaj. Aici participanții își transmiteau reciproc noutățile despre ai lor: cine s-a născut, a murit, va face nuntă, e bolnav și alte evenimente. Târgul era una din formele ce asigurau practicarea endogamiei la nivelul zonei Codru, în raport cu rangul neamului. La o astfel de manifestare se face evidentă una din funcțiile importante ale obiceiurilor tradiționale înțelese ca acte de comunicare: comunicarea de persoane. De altfel, dacă privim din acest unghi, faptele ne apar într-o perspectivă semiotică mult mai largă, la baza căreia se situează, ca o verigă socială fundamentală. Autoarea s-a orientat, cu predilecție, spre o abordare a lor, în primul rând, dintr-o perspectivă funcțională. Aceasta presupune cercetarea faptelor și fenomenelor de folclor în interacțiune cu toate aspectele vieții sociale.

Autoarea a urmărit mai ales rostul și importanța lor pentru indivizi, raportul de interacțiune și determinare dintre părțile componente ale sistemului de rudenie tradițional. Într-o astfel de perspectivă, interpretarea presupune o anumită structură socială, în raport cu care iesă se adaptează funcțional.

Cea mai veche relație de familie a fost, cu siguranță, aceea dintre mamă și copil. La început, comunicarea între cei doi s-a datorat puternicului instinct de conservare a speciei. Apoi, pe măsură ce societatea a evoluat, raporturile au dobândit profunde semnificații umane, sentimentul de dragoste față de copil devenind cel mai puternic dintre toate.

Imediat după naștere, dragostea mamei se răsfrânge asupra odraslei, hrănind-o și îngrijind-o, iar, pe măsura formării acesteia ca om, sentimentul devine reciproc.

Dorința femeii de-a avea copii apare firesc, încă din clipa căsătoriei. Aceasta este și rațiunea pentru care se încheie căsătoriile, în concepția țărănească, este de părere Stahl. O femeie, care nu dă naștere nici unui copil, nu-și atinge menirea socială. De aceea, când vremea trecea și copiii nu mai veneau, tânăra nevastă apela la mijloacele magiei benefice, bând mir sau mâncând stratul de la iepuroaie (prin acest aliment ritual se râvnește chiar la fecunditatea și prolificitatea speciei respective).

Avortul nu putea fi conceput de purtătorii civilizației tradiționale. Femeile care fac și pt’iard” sunt proiectate într-o viziune sociologică, deosebit de sumbră. Pe lumea cealaltă le sug șerțî, le iluięșt’e d’iavolu, ard în păgaię focului. Exista și credința că, după 9 ani, copilul avortat (țâpat) se-ntoarce la mama criminală, bate la fereastră și-i cere cămașă. Aceasta nu mai poate scăpa de el, decât prin demersuri magice complicate.

Mai există apoi numeroase credințe, practici și tabuuri, care dovedesc că preocupările femeii, privitoare la fecunditate și fertilitate, sunt prezente încă din copilărie și adolescență. Astfel, fetele se feresc să mănânce semințe, sâmburi de fructe, unele poame. Pentru a evita nașterile gemelare, ele evită consumul unor fructe concrescute.

Privitor la copil, femeia trebuie să respecte anumite interdicții, cunoscute de întreaga comunitate, încă din perioada gravidiei. În primul rând, femeia în altă stare nu are voie să se mire (să se minuneze), la vederea anumitor plante sau animale. Forma boabelor de struguri, a alunelor, cârtiței (guzunoiului), ar putea apărea pe obrajii copilului ce se va naște. Printr-o astfel de greșeală explică mentalitatea populară și eventualele atavisme. Nici pe bețivi nu-i bine să-i ia în seamă gravida, deoarece îi poat’e h’i ciled’iu bețiv!”.

Femeia însărcinată, din precauție pentru înfățișarea copilului, nu avea voie să poarte nimic în sân, îndeosebi flori despre care se știa că se prind cu ușurință și apar pe epiderma viitorului făt.

Colectivitatea, la rândul ei, trebuia să se poarte cu precauție față de-o femeie însărcinată. Ea nu putea fi arătată cu degetul, pentru că semnul arătătorului apărea la naștere, pe fața nou-născutului.

Mai nou, unii informatori sunt de părere că gravida nu are ce căuta la filme sau la circ, pentru că iese copt’ilu hâd. Tabuul s-a născut, desigur, datorită unor imagini de groază, chipuri urâte, stranii, ieșite din comun, care pot apărea pe scenă sau ecran.

Pe măsură ce nevasta, care trebuie să nască, se apropie de soroc, preocupările celor din jur, în legătură cu viitoarea ființă umană, sunt tot mai evidente. În primul rând se caută să se determine sexul viitorului făt. În acest scop, femeia, care termină de țesut pânza, încalecă fușteii de la război și merge călărește, până întâlnește o ființă căreia îi recunoaște sexul: dacă e cocoș, câine, om (bărbat) înseamnă că cea căreia-i coată va avea prunc.

Analizând cu atenție comportamentul colectivității față de femeia grea, ne dăm seama că în mentalitatea tradițională s-a perpetuat un adevărat cult al femeii mame. Era o mare cinste să aduci pe lume prunci. Copilul venea dintr-o lume necunoscută, în lumea albă. Atât el, cât și mama care-i dădea viață, treceau printr-o perioadă critică a existenței lor. De aceea, familia și cei din jur o tratau cu grijă deosebită. Altfel spus, cu toții apreciau contribuția, pe care, prin naștere, ea și-o aducea la perpetuarea neamului. Apropiații lehuzei (mama, moașa, nașa, mătuși, vere) aduceau daruri, în primul rând, prăjituri și mâncăruri alese (delicatese).

Noul născut se integra familiei printr-o serie de rituri. Familia săvârșește numeroase acte magice pentru a-l proteja.

În legătură cu statutul noului născut, funcționau interdicții și tabuuri, impuse de tradiție celor din jur. Lehuza, în 6 săptămâni, nu avea voie să iasă la holde, în grădină, după apă, ori să se atingă de bărbat. Dacă se întâmpla un deces în familie în acest interval, proaspăta mamă trebuia să se ațină departe de haine sfinte sau de sicriu (copârșeu). Se credea că, dacă nu respectă aceste prescrieri tradiționale, copilul putea să primească baiul cel rău (epilepsie).

Alte interdicții adresate leuzei, izvorau, se pare, din rațiuni practice. După efortul parturiției, femeia nu trebuia să se lase imediat pradă somnului. Exista pericolul de-a nu se mai trezi. De altfel, interdicția somnului o întâlnim la nivelul tuturor celor 3 mari rituri de trecere: naștere, nuntă, moarte.

Cu privire la subiectul abordat, Henri H. Stahl consideră că familia îndeplinește o funcție internă care facitează crearea unui regim de viață intimă cu scopul de a asigura membrilor familiei sentimentul de securitate, protecție și afecțiune. Dintre funcțiile interne amintește:

Funcțiile biologice și sanitare care satisfac cerințele și necesitățile sexuale, procrearea copiilor și asigură necesitățile igienico-sanitare care conduc la dezvoltarea normală din punct de vedere biologic a indivizilor.

Funcțiile economice îndeplinite prin acumularea veniturilor și prin organizarea gospodăriei cu ajutorul bugetului comun.

Funcțiile de solidaritate familială.

Funcțiile pedagogico-educative și morale (asigurarea educației și a învățământului copiilor, precum și socializarea primară a lor).

Funcția externă îndeplinită de familie reprezintă o prelungire a funcțiilor interne.

Datorită faptului că individul își satisface instinctele, dar, în același timp, are și sentimente de dragoste, încredere față de partener se simte în siguranță din punct de vedere emoțional. Pentru a se putea îndeplini, dragostea erotică presupune ca sentimentele partenerilor să fie reciproce, să existe comunicare.

Funcția de procreare are o importanță emotională pentru cuplu, dar și pentru societate. Comportamentul reproductiv poate fi influențat de diverși factori. La nivel de cuplu aceștia sunt: vârsta soției, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (mai ales a soției), utilizarea mijloacelor contraceptive, dorința cuplului de a avea copii, nivelul de instrucție al indivizilor, angajarea profesională a partenerelor, distribuția rolurilor și a autorității. La nivelul societății se identifică următorii factori: demografici (nupțialitate), legislativi, de politică socială, urbanizare, modernizare etc.

În sfârșit, în ceea ce privește problema igienico-sanitară autorul citat ia în discuție:

Starea de sănătate a indivizilor. Se consideră că există o relație directă între gradul de cultură și atitudinea față de propria sănătate.

Igiena locuinței care influențează sănătatea individului.

Igiena alimentației

Funcția economică, în viziunea autorului citat, cuprinde trei dimensiuni: cea productivă (constă în producerea bunurilor și serviciilor necesare familiei), cea a pregătirii emoționale a descendenților și cea financiară (administrarea unui buget de venituri și cheltuieli necesare satisfacerii nevoilor)

De-a lungul timpului au avut loc modificări ale funcției economice. Spre deosebire de societatea traditională în care părinții se preocupau ca descendenții să le moștenească meseriile, în societatea contemporană sunt diminuate elementele traditionale. Datorită modernizării, a industrializării, locul indivizilor se deplasează din interiorul familiei spre exterior în întreprinderi și servicii sociale. Familia contemporană are un buget dezechilibrat datorită, pe de o parte, surselor de venit sporadice sau a cheltuielilor exagerate, pe de altă parte.

Particularitățile societății contemporane sunt, în general, următoarele: interesul familiei pentru realizarea unor venituri cât mai multe; dorința tinerilor de a se instrui indiferent de costuri; dorința tinerilor de a învăța o meserie cu un standard cât mai ridicat și care să le aducă venituri cât mai mari; gestionarea bugetului este diversificată.

Există câțiva factori care au determinat diminuarea rolului familiei moderne în instrucția descendenților: diminuarea timpului pe care părinții îl petrec cu copiii, aceștia din urmă fiind duși la creșă și grădiniță; transmiterea meseriei familiale nu mai este obligatorie datorită diversificării și transformării ocupațiilor; copiii trebuie să învețe mai multe lucruri decât învățau până acum, iar părinții nu îi pot instrui la aceste exigențe.

În ceea ce privește latura financiară, utilizarea bugetului a fost studiată de numeroși specialiști. Engel consideră că nivelul de trai este indicat de ponderea cheltuielilor pentru hrană în anasamblul cheltuielilor, că există o relație directă între nivelul de sărăcie și volumul cheltuielilor familiale care sunt necesare pentru a asigura traiul zilnic.

Totuși, în relația directă dintre bunăstarea economică și ponderea cheltuielilor zilnice, trebuie luate în considerare următoarele:

Indicatorul bunăstării economice familiale nu poate fi folosit în cercetările comparative internaționale pentru că există țări în care serviciile de asistență socială asigură unele cheltuieli ale familiei;

Termenul de subzistență se stabilește într-un context economic și social și are limite diferite;

Trăsăturile psihice ale individului, cele intelectuale determină ierarhia trebuințelor;

Ponderea cheltuielilor trebuie raportată la volumul veniturilor familiilor.

Maria Voinea, pornind de ideile autorului citat, consideră că există câteva particularități ale funcțiilor vizavi de membrii familiei și de societate:

Funcții strict specializate ale familiei (funcția biologico-sanitară, de solidaritate familială și de socializare primară);

Funcția de asigurare a socializării primare, a securității emoționale, a trebuinței de apartenență la grup a membrilor familiei. Este o funcție ce se realizează în raport cu membrii grupului.

Funcția de a se afirma ca grup unitar și conștient de sine, apt de a asigura bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității membrilor.

Asigurarea forței de muncă a societății (atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ).

Datorită faptului că fiecare funcție este importantă putem spune că felul în care una dintre ele este îndeplinită depinde de celelalte funcții, de modul în care acestea este satisfăcută. Gradul de realizare al funcțiilor specifice ale familiei este influențat de factori sociali (nivelul de dezvoltare economică, nivelul general de instrucție și educație, legislația, politicile sociale etc.) și de factori interni ai familiei (dimensiunea familiei, diviziunea rolurilor și a autorității, personalitatea membrilor grupului etc.).

CONCLUZII

Cu toții știm că monografiile sunt cărți grele, deoarece ele însumă ani de cercetare în arhive, biblioteci, scotocind în cufererele cu amintiri ale oamenilor pentru a le reda oamenilor.

Monografia este studiul științific amplu asupra unui subiect anumit, tratat detaliat și multilateral, studiu pe care Xenia Costaforu, Henri Stahl și Frederic Le Play l-au cercetat.

Tipul metodei empirice îl constituie procedeul anchetei care culminează în cercetările statistice.

Monografia sociologică trebuie să cuprindă, pentru a fi completă și pentru a putea înlesni cândva o privire sintetică a familiei românești, un studiu al tuturor catedrelor. Ea trebuie sa urmărească amănunțit cadrul cosmologic, să vadă cum e așezaă familia, cum e determinată viața acesteia. Trebuie să urmărească toate lucrările omului în legătură cu familia. În câteva cuvinte, ea trebuie să urmărească toate raporturile familiei cu mediul pentru a desprinde adaptarea sa activă sau pasivă la mediu. Trebuie să studieze în aceeași măsură cadrul istoric și cadrul psihic, adică trecutul familiei și viața sa sufletească.

Monografia sociologică urmărește apoi un studiu integral al unităților sociale (familia, neamul, cartierele, gospodăria, moara, cârciuma, primăria, biserica, etc.), al realităților sociale (relatii de bunăcuviință, etc.), al proceselor sociale (procesul de individualizare, socializare, diferențiere, etc.).

Monografia sociologică înseamnă, în primul rând, un efort de logică, o elaborare teoretică, o încercare de confruntare sistematică între teorie și realitate. În cadrul acesteia este nevoie de un plan de lucru a familiei dupa un formular, în care să se cerceteze, mai întâi, viata economica a familiei, un formular care încearcă să prindă toate elementele mai importante din acest domeniu de activitate, manifestările spirituale (graiul, stratificarea lingvistică pe vârste și diferențierea după sex, gradul de cultură, experiența socială, etc.), cultura legată de carte, viața religioasă, viața artistică, portul după anotimpuri, după zilele de lucru și de sărbătoare, după vârste și starea socială, după prilejuri și ceremonii, studiul manifestărilor moral-juridice (concepțiile politice), relații sociale. Aceste cercetări trebuie cartografiate și, astfel, se obțin hărți sociologice cu ajutorul cărora va ajunge sociologul la teorii întemeiate pe realitate.

BIBLIOGRAFIE

Bailey, Kenneth D. 1978 (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free Press

Baker, Therese. (1988). Doing Social Research. New York: McGraw-Hill Book Company. Bardin, Laurence. (1977). L’Analyse de contenu. Paris: P.U.F.

Berger, Peter L. 1966 (1999). Construirea socială a realității. București: Editura Univers.

Bernard, Claude. 1865 (1958). Introducere în studiul medicinii experimentale. București: Editura

Științifică.

Boudon, Raymond (ed.). 1992 (1997). Tratat de sociologie. București: Editura Humanitas.

Boudon, Raymond și alții (eds.). 1993 (1996). Dicționar de sociologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investigația socială. București: Editura Paideia. Burke, Peter. 1992 (1999). Istorie și teorie socială. București: Editura Humanitas.

Caplow, Theodore. (1970). L’Enquête sociologique. Paris: Armand Colin.

Chelcea, Septimiu. (2000). Cum să redactăm în domeniul științelor socioumane. București: Editura SNSPA

Chelcea, Septimiu. (2001). Meotodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitatzive.

București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan și Cauc, Ion. (1998). Cerecetarea sociologică. Metode și tehnici.

Deva: Editura Destin

Denzin, Norman K. și Linkoln, Yvonna S. (eds.). (1994). Handbook of Qualitatve Research. Thousand Oaks: SAGE Publications, Inc.

Durkheim, Émile. 1895 (1974). Regulile metodei sociologice. București: Editura Științifică. Durkheim, Émile. 1897 (1993). Despre sinucidere. Iași: Institutul European.

Ferréol, Gilles (ed.). 1995 (1998). Dicționar de sociologie. Iași: Editura Polirom.

Ghiglione, Rodolphe și Matolon, Benjamin. (1991). Les Enquêtes sociologiques. Théories et pratique.

Paris: Armand Colin

Giddens, Anthony. 1989 (2000). Sociologie. București: Editura All. Grawitz, Medeleine. (1992). Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz.

Gusti, Dimitrie (ed.). (1940). Îndrumări pentru monografiile sociologice. București: Institutul de

Științe Sociale al României.

Hammersley, Martyn (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice. Londra: Routledge.

Herseni, Traian. (1969). Metodologia cercetărilor sociologice de la Boldești. În Sociologia militans.

Metode și tehnici sociologice (pp. 25-55).

Iluț, Petru. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte și metode. Iași: Editura Polirom. King, Gary, Keohane, Robert și Verba, Sidney. 1994 (2000). Fundamentele cercetării sociologice.

Iași: Editura Polirom.

König, René (ed.). (1967). Handbuch der empirisches Sozialforschung (2 vol.). Stuttgart: Ferdinand Enke Verlag.

Kuhn, Thomas S. 1962 (1976). Structura revoluțiilor științifice. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Laplatine, François. 1996 (2000). Descrierea etnografică. Iași: Editura Polirom. Lewis, Oscar. 1961 (1978). Copiii lui Sanchez. București: Editura Univers.

Mayntz, Renate, Holm, K. și Hubner, P. (1969). Einführung in die Methoden der empirische Soziologie. Köln: Westdeutscher Verlag.

Mărginean, Ioan. (1982). Măsurarea în sociologie. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom.

Miftode, Vasile. (1995). Metodologia sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică. Galați: Editura Porto-Franco.

Mihăilescu, Ioan. (2000). Sociologie generală. București: Editura Universității din București. Mihu, Achim. (1973). ABC-ul investigației sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia. Mihu, Achim. (1992). Introducere în sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Miller, Delbert C. 1964 (1991). Handbook of Research Design and Social Measurement

(ediția a V-a). Newbury Park: SAGE Publications, Inc.

Moser, C. A. 1958 (1967). Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale. București: Editura Științifică.

Neuman, Lawrence W. 1991 (1997). Social Research Methods. Qualitative and Quantitatve Approach. Boston: Allyn and Bacon.

Nowak, Ștefan. (1977). Methodology of Social Research. Varșovia: Polish Scientific Publishers. Pârvu, Ilie. (1981). Teoria științifică. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Popa, Cornel. (1972). Teoria cunoașterii. București: Editura Științifică.

Popper, Karl R. 1934 (1981). Logica cercetării. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Rotariu, Traian și Iluț, Petru.(1997). Ancheta sociologică și sondajul de opinie publică. Teorie și practică. Iași: Editura Polirom.

Russell, Bernard H. (1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative Approach. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Silverman, David. 1997 (1998). Qualitative Research. Theory, Method and Practice. Londra: SAGE Publications, Inc.

Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne și Kaufman, Jean-Claude. ș1992ț(1998). Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv. Iași: Editura Polirom.

Stahl, Henri H. (1934). Tehnica monografiei sociologice. București: Institutul Social Român.

Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investigațiilor sociale (2 vol.). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Suppes, Patrick. 1984 (1990). Metafizica probabilistă. București: Editura Humanitas.

Tamași, Sergiu și Culea, Haralambie (eds.). (1972). Cunoașterea faptului social. București: Editura Politică.

Unguranu, Ion. (1990). Paradigme ale cunoașterii societății. Bucurști: Editura Humanitas. Veyne, Paul. 1971 (1999). Cum se scrie istoria. București: Editura Meridiane.

Vlăsceanu, Lazăr. (1982). Metodologia cercetării sociologice. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Vlăsceanu, Lazăr. (1986). Metodologia cercetării sociale. Bucurști: Editura Științifică și Enciclopedică.

Weber, Max. 1917 (2001). Sensul “neutralității axiologice” în științele sociologice și economice. În

M. Weber. Teorie și metodă în științele culturii. Iași: Editura Polirom.

Weber, Max. 1920 (1993). Etica protestantă și spiritul capitalismului.București: Editura Humanistas. Zamfir, Cătălin. (1987). Structurile gândirii sociologice. București: Editura Politică.

Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Texte alese. Iași: Editura Cantes. Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (eds.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

BIBLIOGRAFIE

Bailey, Kenneth D. 1978 (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free Press

Baker, Therese. (1988). Doing Social Research. New York: McGraw-Hill Book Company. Bardin, Laurence. (1977). L’Analyse de contenu. Paris: P.U.F.

Berger, Peter L. 1966 (1999). Construirea socială a realității. București: Editura Univers.

Bernard, Claude. 1865 (1958). Introducere în studiul medicinii experimentale. București: Editura

Științifică.

Boudon, Raymond (ed.). 1992 (1997). Tratat de sociologie. București: Editura Humanitas.

Boudon, Raymond și alții (eds.). 1993 (1996). Dicționar de sociologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investigația socială. București: Editura Paideia. Burke, Peter. 1992 (1999). Istorie și teorie socială. București: Editura Humanitas.

Caplow, Theodore. (1970). L’Enquête sociologique. Paris: Armand Colin.

Chelcea, Septimiu. (2000). Cum să redactăm în domeniul științelor socioumane. București: Editura SNSPA

Chelcea, Septimiu. (2001). Meotodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitatzive.

București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan și Cauc, Ion. (1998). Cerecetarea sociologică. Metode și tehnici.

Deva: Editura Destin

Denzin, Norman K. și Linkoln, Yvonna S. (eds.). (1994). Handbook of Qualitatve Research. Thousand Oaks: SAGE Publications, Inc.

Durkheim, Émile. 1895 (1974). Regulile metodei sociologice. București: Editura Științifică. Durkheim, Émile. 1897 (1993). Despre sinucidere. Iași: Institutul European.

Ferréol, Gilles (ed.). 1995 (1998). Dicționar de sociologie. Iași: Editura Polirom.

Ghiglione, Rodolphe și Matolon, Benjamin. (1991). Les Enquêtes sociologiques. Théories et pratique.

Paris: Armand Colin

Giddens, Anthony. 1989 (2000). Sociologie. București: Editura All. Grawitz, Medeleine. (1992). Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz.

Gusti, Dimitrie (ed.). (1940). Îndrumări pentru monografiile sociologice. București: Institutul de

Științe Sociale al României.

Hammersley, Martyn (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice. Londra: Routledge.

Herseni, Traian. (1969). Metodologia cercetărilor sociologice de la Boldești. În Sociologia militans.

Metode și tehnici sociologice (pp. 25-55).

Iluț, Petru. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte și metode. Iași: Editura Polirom. King, Gary, Keohane, Robert și Verba, Sidney. 1994 (2000). Fundamentele cercetării sociologice.

Iași: Editura Polirom.

König, René (ed.). (1967). Handbuch der empirisches Sozialforschung (2 vol.). Stuttgart: Ferdinand Enke Verlag.

Kuhn, Thomas S. 1962 (1976). Structura revoluțiilor științifice. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Laplatine, François. 1996 (2000). Descrierea etnografică. Iași: Editura Polirom. Lewis, Oscar. 1961 (1978). Copiii lui Sanchez. București: Editura Univers.

Mayntz, Renate, Holm, K. și Hubner, P. (1969). Einführung in die Methoden der empirische Soziologie. Köln: Westdeutscher Verlag.

Mărginean, Ioan. (1982). Măsurarea în sociologie. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom.

Miftode, Vasile. (1995). Metodologia sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică. Galați: Editura Porto-Franco.

Mihăilescu, Ioan. (2000). Sociologie generală. București: Editura Universității din București. Mihu, Achim. (1973). ABC-ul investigației sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia. Mihu, Achim. (1992). Introducere în sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Miller, Delbert C. 1964 (1991). Handbook of Research Design and Social Measurement

(ediția a V-a). Newbury Park: SAGE Publications, Inc.

Moser, C. A. 1958 (1967). Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale. București: Editura Științifică.

Neuman, Lawrence W. 1991 (1997). Social Research Methods. Qualitative and Quantitatve Approach. Boston: Allyn and Bacon.

Nowak, Ștefan. (1977). Methodology of Social Research. Varșovia: Polish Scientific Publishers. Pârvu, Ilie. (1981). Teoria științifică. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Popa, Cornel. (1972). Teoria cunoașterii. București: Editura Științifică.

Popper, Karl R. 1934 (1981). Logica cercetării. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Rotariu, Traian și Iluț, Petru.(1997). Ancheta sociologică și sondajul de opinie publică. Teorie și practică. Iași: Editura Polirom.

Russell, Bernard H. (1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative Approach. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Silverman, David. 1997 (1998). Qualitative Research. Theory, Method and Practice. Londra: SAGE Publications, Inc.

Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne și Kaufman, Jean-Claude. ș1992ț(1998). Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv. Iași: Editura Polirom.

Stahl, Henri H. (1934). Tehnica monografiei sociologice. București: Institutul Social Român.

Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investigațiilor sociale (2 vol.). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Suppes, Patrick. 1984 (1990). Metafizica probabilistă. București: Editura Humanitas.

Tamași, Sergiu și Culea, Haralambie (eds.). (1972). Cunoașterea faptului social. București: Editura Politică.

Unguranu, Ion. (1990). Paradigme ale cunoașterii societății. Bucurști: Editura Humanitas. Veyne, Paul. 1971 (1999). Cum se scrie istoria. București: Editura Meridiane.

Vlăsceanu, Lazăr. (1982). Metodologia cercetării sociologice. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Vlăsceanu, Lazăr. (1986). Metodologia cercetării sociale. Bucurști: Editura Științifică și Enciclopedică.

Weber, Max. 1917 (2001). Sensul “neutralității axiologice” în științele sociologice și economice. În

M. Weber. Teorie și metodă în științele culturii. Iași: Editura Polirom.

Weber, Max. 1920 (1993). Etica protestantă și spiritul capitalismului.București: Editura Humanistas. Zamfir, Cătălin. (1987). Structurile gândirii sociologice. București: Editura Politică.

Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Texte alese. Iași: Editura Cantes. Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (eds.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.