Protectia Mediului Si Dezvoltarea Durabila a Teritoriului

BIBLIOGRAFIE

a) Tratate de drept, manuale, cursuri

ALINA FRĂSIE-DEBREȚIN, „Ghid etic și juridic în probleme de mediu”, [NUME_REDACTAT] de Vest, Timișoara, 2009;

ANA CULIC, „Managementul și legislația deșeurilor”, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Europene, Cluj-Napoca, 2006;

COTEL ENE, „Dreptul mediului. Noțiuni”, Editura C.H.Beck, București, 2011;

CRITINA IONESCU, MIHAI MANOLIU, „Dezvoltarea durabilă și protecția mediului”, Editura HGA, București, 1998;

DANIELA MARINESCU, „Tratat de [NUME_REDACTAT]”, Ediția a II-a, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2007;

DRAGOȘ D.C, VELIȘCU R., „Introducere în politica de mediu a [NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2004;

DUMITRA POPESCU, Mircea I. Popescu, „[NUME_REDACTAT]. Documente și tratate internaționale”, Volumul I, [NUME_REDACTAT], București, 2002;

ERNEST LUPAN, „Dreptul mediului”, note de curs, Cluj-Napoca, 1993;

GABRIELA CECILIA STĂNCIULESCU, „Modelarea factorilor de influență a dezvoltării urbane durabile”, Editura ASE, București, 2008;

GYULA FABIAN, „Drept instituțional comunitar”, Ediția a II-a, [NUME_REDACTAT] Juridică, Cluj-Napoca, 2006;

IOAN ALBU, VICTOR URSA, „Răspunderea civilă pentru daunele morale”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 1979;

LIVIU POP, „Teoria generală a obligațiilor”, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2000;

MARIA MANIU , „Ecologie și protecția mediului”, [NUME_REDACTAT] București, 2004;

MIHAI BERCA, „Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor”, [NUME_REDACTAT], București, 1998;

MIRCEA DUȚU, „ Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului”, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

MIRCEA DUȚU, „Dreptul urbanismului”, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

MIRCEA DUȚU, „Dreptul mediului”, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2008;

RĂZVAN CĂLIN, CRISTIAN TUDOR, „Politica de Mediu”, [NUME_REDACTAT], București, 2007;

RUXANDR-MĂLINA PETRESCU-MAG, „Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2011;

SORIN FILIP, „Planning urban”, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2009;

VICTOR MARCUSOHN, „Mijloace juridice de drept civil privind protecția mediului”, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2012;

[NUME_REDACTAT] Europene de Mediu, 2002;

ANPM, [NUME_REDACTAT] privind [NUME_REDACTAT] în România pe anul 2009, București, 2010;

b)[NUME_REDACTAT] asupra Mediului și Dezvoltării, Rio de Janeiro, 1992.

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului;

O.U.G. nr. 234 din 28 noiembrie 2000 privind protecția atmosferei;

Legea 205/2004 privind protecția animalelor;

Legea grădinilor zoologice și acvariilor publice nr. 191/2002;

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor;

O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor;

O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul;

Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților;

O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile;

Hotărârea de Guvern nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje;

O.U.G. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului;

Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal;

Directiva nr. 96/61 a CE privind prevenirea și reducerea integrată a poluării;

Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului cauzat mediului;

Directiva 2006/21/CE privind gestionarea reziduurilor;

Directiva 2009/31/CE privind stocarea geologică a dioxidului de carbon;

Directiva 91/271/CE privind epurarea apelor uzate urbane;

Directiva 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice;

Directiva 75/442/CCE privind regimul juridic comun al deșeurilor;

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

Noțiunea de mediu natural și artificial, protecția mediului și dezvoltarea durabilă

Factorii care influențează dezvoltarea durabilă

Cadrul instituțional privind protecția mediului

CAPITOLUL II. DEZVOLTAREA DURABILĂ A TERITORIULUI

2.1. Strategii și programe de acțiune pentru protecția mediului

2.2. Strategia europeană privind un mediu sănătos

2.3. Dezvoltarea durabilă înainte de 1989

2.4. Strategia națională privind dezvoltarea mediului rural-urban

2.5. Reciclarea, refolosirea deșeurilor și prevenirea poluării globale

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

3.1. Răspunderea contravențională

3.2. Răspunderea civilă

3.3. Răspunderea penală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

Noțiunea de mediu natural și artificial, protecția mediului și dezvoltarea durabilă

Factorii care influențează dezvoltarea durabilă

Cadrul instituțional privind protecția mediului

CAPITOLUL II. DEZVOLTAREA DURABILĂ A TERITORIULUI

2.1. Strategii și programe de acțiune pentru protecția mediului

2.2. Strategia europeană privind un mediu sănătos

2.3. Dezvoltarea durabilă înainte de 1989

2.4. Strategia națională privind dezvoltarea mediului rural-urban

2.5. Reciclarea, refolosirea deșeurilor și prevenirea poluării globale

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

3.1. Răspunderea contravențională

3.2. Răspunderea civilă

3.3. Răspunderea penală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În prezenta lucrare de licență mi-am propus să tratez o serie de aspecte referitoare la protecția mediului și dezvoltarea durabilă a teritoriului, pentru ca în final să evidențiez câteva concluzii pe care le consider că se impun în urma analizei efectuate – cu scopul sublinierii importanței faptului că dezvoltarea durabilă a devenit un concept de mare actualitate, iar schimbările globale în acest domeniu sunt din ce în ce mai accentuate acum în anul 2014. Suportul teoretic al lucrării se constituie din lucrări variate, relevante pentru o abordare cred eu, riguroasă și pentru fundamentarea conceptelor de bază utilizate în lucrarea de licență; astfel am făcut recurs la tratate și manuale care reflectă activitatea specifică domeniului analizat; actele legislative care reglementează domeniul, publicațiile științifice ale autorilor din țară și de peste hotare care abordează problematica dezvoltării durabile a teritoriului constituie o altă categorie de resurse bibliografice. Scopul prezentei lucrări de licență îl constituie prezentarea unor aspecte legislative referitoare la protecția mediului și dezvoltarea durabilă a teritoriului românesc, precum și posibilitatea de armonizare cu noile concepte, reglementări și directive ale [NUME_REDACTAT].

Totodată, aici intervin mai multe considerente dintre care menționez:

– conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural;

– conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisa constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare;

– politicile publice care se elaborează pe această bază, precum [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural;

– pentru România, ca stat membru al [NUME_REDACTAT], dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu. Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării. În istoria recentă, prima semnalarea faptului că evoluțiile economice și sociale ale statelor lumii și ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecințele activității umane asupra cadrului natural s-a consemnat în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creșterii ([NUME_REDACTAT]). Documentul sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susținut pe termen lung. Problematica raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în preocupările comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) și s-a concretizat în lucrările [NUME_REDACTAT] pentru Mediu și Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland și intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiție acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi”. Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici și decizionali, în care protecția mediului și creșterea economică pe termen lung sunt considerate complementare și reciproc dependente. De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la [NUME_REDACTAT] pentru Mediu și [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro (1992), la [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] ONU și adoptarea [NUME_REDACTAT] (2000) și la [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acțiune la nivel global și local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global și să acționăm local”. În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenții internaționale care stabilesc obligații precise din partea statelor și termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversității, protejarea fondului forestier și zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informații privind starea mediului și altele, care conturează un spațiu juridic internațional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaște, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic și de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafeței sistemelor forestiere tropicale și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei. Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate. [NUME_REDACTAT], ca stat membru al [NUME_REDACTAT], dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu. Astfel, la finalul primului trimestru din anul 2013, după o tranziție prelungită și traumatizantă la democrația pluralistă și economia de piață, România mai avea de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale [NUME_REDACTAT], simultan cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate că România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate și o administrație aflate încă în căutarea unei viziuni unitare și un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile. Există deja la nivel național o Strategie care stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, un model de dezvoltare generator de valoare adăugată, propulsat de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural. În strânsă corelare cu cele expuse mai sus trebuie precizat faptul că în acest complex in domeniu s-a dezvoltat și un vocabular specific: mediu, urbanism, amenajarea teritoriului, autorități publice centrale, autorități publice locale, certificate de urbanism, calitatea în construcții, avize tehnice, autorizații de construcție, regim tehnic, regim economic, regim juridic, efectele poluării, poluare fonică, mediu, biodiversitate, specie umană, dezvoltare durabilă, documentație de amenajare a teritoriului și de urbanism, teritoriu administrativ, teritoriu intravilan, teritoriu extravilan, teritoriu metropolitan, parcelare, programe de dezvoltare, zonă de protecție, zonă protejată, reglementări juridice interne și internaționale, răspundere și sancțiune juridică, contravenții, răspundere penală și civilă.

Lucrarea pe care am realizat-o am structurat-o pe trei capitole, fiecare trateaza probleme specifice denumirii lui. Dezvoltarea durabilă cuprinde ideea de dezvoltare și de schimbare, strategia unei dezvoltări durabile urmărind obținerea îmbunătățirii continue a calității vieții, accentul punându-se pe menținerea procesului de îmbunătățire a vieții și bunăstării oamenilor. Când vorbim despre dezvoltarea durabilă ne referim la acel concept dinamic ce acceptă schimbările societății, a mentalităților oamenilor, transformarea resurselor naturale sau modul de viață al cetățenilor. Pentru fiecare dintre noi, protecția mediului trebuie să reprezinte activități de respectare a limitelor resurselor naturale ale Terrei, măsuri de protejare a capacității Pământului de a menține viața în toată diversitatea ei, activități de asigurare a unui nivel maxim de protecție și îmbunătățire a calității mediului prin reducerea poluării existente și promovarea permanentă a unei producții durabile și a unui consum durabil, pentru a înlătura legătura existentă între creșterea economică și poluarea mediului. Este important să subliniem faptul că acțiunile de ecologizare ajută la redresarea economiei și la crearea unor noi locuri de muncă, iar pe termen mediu sau lung, acestea stimulează tehnologiile noi și diminuează impactul pe care îl avem asupra mediului și asupra schimbărilor climatice, asupra degradării ecosistemelor ori epuizării resurselor naturale. Savantul român [NUME_REDACTAT] definea mediul înconjurător ca fiind „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă”. Observăm astfel că orice element al naturii se află într-o strânsă comuniune cu omul, astfel, respectul cetățenilor față de sine se reflectă în respectul cetățenilor față de mediul care îi înconjoară. [NUME_REDACTAT], Președinte al Comisiei de anchetă privind gestionarea apei în Quebec, afirmă că există în prezent o dublă criză, cea a mediului și cea a dezvoltării. Astfel, e necesar să recurgem la etică, trebuind să ne impunem reguli de conduită cu scopul atingerii unui obiectiv superior, asumându-e existența biologică. Dezvoltarea durabilă presupune o respectare a mediului, respectarea echilibrelor ecologice și asumarea echității intra-generații. [NUME_REDACTAT], politician camerunez, spunea că „se înțelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural și infrastructura umană indispensabilă activităților social- economice”. Atunci când vorbim despre dezvoltarea durabilă, trebuie să facem referire la trei aspecte importante: dimensiunea socială și umană, care se referă la satisfacerea nevoilor și trebuințelor generațiilor prezente și viitoare, dimensiunea economică, pe plan regional și mondial și dimensiunea naturală, care constă în compatibilitatea între mediul creat de om și mediul pur natural. Următorul deceniu va fi o provocare pentru toate țările de a oferi modele de dezvoltare eficiente din punct de vedere economic, social și sustenabil din punct de vedere al conservării mediului. Dezvoltarea durabilă este expresia unui echilibru între o creștere economică sustenabilă, o dimensiune ecologică, coeziunea socială și înfruntarea provocărilor demografice. Principiul care trebuie să stea la baza acestor acțiuni de dezvoltare este acela care presupune ca resursele naturale să nu fie consumate peste limitele lor de regenerare. Altfel spus, toate țările nu trebuie să mai ia, nici chiar sub formă de împrumut, nimic din cota generațiilor viitoare. Dezvoltarea durabilă constă în schimbări calitative ale sistemului, schimbări care trebuie să se afle într-un echilibru dinamic cu mediul înconjurător. Astfel se pune problema apariției de noi idei, specifice unei economii ecologice. Așadar, nu trebuie să se mai folosească bunuri al căror cost nu este plătit pe loc de generațiile prezente, punându-se problema creării unui sistem eficient de utilizare și distribuire a resurselor pe termen lung. În acest caz se poate vorbi despre o societate durabilă, care să dăinuie un timp nedefinit, să posede o mare putere de anticipare, să fie suficient de flexibilă și inteligentă pentru a nu-și submina propriul fundament fizic și social. O societate durabilă din punct de vedere social presupune ca fiecare dintre indivizii săi să aibă, în primul rând, un standard de viață materială adecvat și sigur, fapt posibil numai printr-o bună configurare a sistemului format din trei elemente de bază: populație, capital și tehnologie. “[NUME_REDACTAT] privind un mediu sănătos”, pune in discutie o serie de probleme precum: Summit-ul Pământului de la Rio din 1992, despre Agenda 21, despre Comisia privind [NUME_REDACTAT], Convenția privind [NUME_REDACTAT], despre Strategia de [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] de la Goetheborg din 2001, [NUME_REDACTAT] pentu Mediu și Dezvoltare, [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Orizont 2005 precum și despre [NUME_REDACTAT] de Mediu și Sănătate, toate făcând referire la relația dintre dezvoltarea durabilă a teritoriului și păstrarea unui mediu sănătos, fără să fie afectată populația, mediul, fauna și oricare element al acestuia. Deasemenea, “[NUME_REDACTAT] privind dezvoltarea mediului rural- urban”, s-a analizat dezvoltarea mediului urban care trebuie să corespondeze cu prioritățile stabilite de “Europa 2020. O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”. Am tratat și câteva aspect referitoare la zonele rurale, cu îndemnul ca acestea să răspundă provocărilor în materie de creștere, dezvoltare durabilă și ocuparea forței de muncă, politica de dezvoltare rurală axându-se pe domenii de bază precum mediul, economia agroalimentară și populația rurală.

In ceea ce priveste, “reciclarea, refolosirea deșeurilor și prevenirea poluării globale”. Deșeul reprezintă “orice substanță, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislația specific privind regimul deșeurilor, pe care deținătorul îl aruncă, are intenția sau are obligația de a-l arunca” conform articolului 2 pct. 19 din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. Categoriile de deșeuri care pot fi refolosite precum și la aspecte referitoare la măsurile pe care trebuie să le luăm împotriva poluării globale, dintre care amintim: folosirea resurselor în mod rațional; folosirea mai rară a automobilelor, promovând mersul pe jos, mersul pe bicicletă sau transporturile publice; reciclarea masivă. [NUME_REDACTAT] spunea că: “prin urmare, pot spune că pămantul aparține fiecărei generații pe durata existenței sale, care i se cuvine pe deplin și în întregime, nici o generație nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existențe”. Așadar, dezvoltarea durabilă nu este un concept nou ci este cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică relațiile oamenilor cu mediul înconjurător și responsabilitățile generațiilor actuale față de generațiile viitoare. Politica de mediu trebuie să fie parte integrantă a tuturor strategiilor de dezvoltare la nivel local, regional, național și internațional. Dezvoltarea durabilă a unei societăți trebuie să abordeze integrat obiectivele economice, politice, sociale și de mediu la toate nivelurile. Atitudinea cetățenilor și a oamenilor politici față de mediu a început să se schimbe în anii 70, înțelegându-se mai bine, științific, problemele de mediu. Această atitudine, întâlnită la nivel internațional, față de problemele de mediu este generată de înțelegerea că foarte multe probleme de mediu au impacturi transfrontaliere. Scopul strategiilor naționale de dezvoltare durabilă este de a integra considerațiile referitoare la mediu în planurile generale de dezvoltare economică și socială și de a promova o politică națională în domeniul mediului, care să fie coerentă și cuprinzătoare.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

[NUME_REDACTAT] am înțelege cu toții că trebuie să luăm în serios protecția mediului și că un mediu înconjurător sănătos e un drept important al fiecăruia de care avem mare nevoie și pe care trebuie să îl apărăm, ar fi mult mai ușor să desfășurăm acțiuni care să promoveze dezvoltarea durabilă a unui teritoriu. Protecția mediului înconjurător este de fapt lupta continuă între ceea ce ne-a pus la dispoziție natura și evident, percepția oamenilor în legătură cu acesta.Ce nimeni nu poate contesta este faptul că omul afectează mediul în fiecare clipă într-o multitudine de feluri, unele mai dăunătoare decât altele. Un alt adevăr este acela că așa cum putem să stricăm, murdărim, tăiem, putem foarte bine să și reparăm, curățăm, plantăm, într-un cuvânt să ajutăm natura. De aceea, educația pentru mediu are scopul de a îmbunătăți calitatea vieții, poate ajuta oamenii să câștige cunoștințe, deprinderi, motivații și valori de care au nevoie pentru a gospodări eficient resursele pământului și de a-și asuma răspunderea pentru menținerea calității mediului. Mai ales în ultimele decenii, omul a început să conștientizeze și să înțeleagă că progresul societății umane s-a transformat treptat în instrument de distrugere cu efecte dezastruoase asupra naturii. Odată cu apariția civilizației umane a apărut și intervenția brutală a omului prin exploatarea nerațională a naturii și alterarea mediului prin poluarea produsă de totalitatea activităților industriale, agricole și menajere. Mediul inconjurator descrie cel mai bine gradul de civilizație al societății în care trăim. Prin urmare, a face un bine naturii, înseamnă a face un bine societății si indivizilor ei. Așadar, prin protecția mediului ambiant se înțelege ocrotirea atmosferei, solului, apei, florei și faunei.Este important faptul că protecția mediului ambiant prevede și protecția sănătății omului, orientată spre asigurarea unei stări psihologice și fizice normale, favorabile pentru trai și muncă. Mediul ambiant este un univers material, în care omul ca ființă umană își satisface necesitățile sale. În cele mai multe cazuri, prin acțiunile sale, omul influențează mediul ambiant, spre exemplu: extinderea orașelor, sporirea numărului de termocentrale, a instalațiilor de gaze, industrializarea intensivă, producerea mijloacelor de transport auto, care poluează masiv aerul din atmosferă cu bioxid de carbon și substanțe nocive ca: funinginea, hidrocarburile, compușii sulfului și azotului, plumbului, precum și produsele cancerigene. Atunci când vorbim despre protecția mediului în direcția unei dezvoltări durabile, ne referim la tot ceea ce putem oferi urmașilor noștri, la tot ceea ce trebuie să întreprindem pentru ca generațiile viitoare să beneficieze de ceea ce ne bucuăm cu toții în zilele noastre. Astfel, această protecție a mediului înconjurător este strict legată de moștenirea pe care o transmitem prin modul de “gospodărire” și prin totalitatea acțiunilor oamenilor. Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării și are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Utilizarea responsabilă a resurselor precum și utilizarea rațională a teritoriilor și menținerea unui mediu ambiant fie rural sau urban, trebuiesc urmărite îndeaproape pentru stabilirea acelui echilibru funcțional și structural de care fiecare sistem are nevoie. Optimizarea funcțională a unui sistem reprezintă aducerea acestuia la un nivel cât mai ridicat, pentru o cât mai bună funcționare a tuturor elementelor componente, precum și a legăturilor conexe dintre acestea. Un nivel mai înalt înseamnă un bun mers al activităților ce întregesc și definesc un teritoriu ca fiind un țesut optim atât pentru locuire, dezvoltare economică, socializare, educație cât și pentru conturarea spațiului ca parte integrantă a vieții. Un sistem teritorial eficient depinde într-o foarte mare măsură de factorii economici, demografici, politici, sociali, culturali, administrativi, la rândul lui acționând asupra acestora și punând pe roate un întreg teritoriu. Un sistem teritorial optim presupune stabilirea cu atenție a mediului în care se construiește, a facilităților de care dispune acel teritoriu, a surselor cu care este investit teritoriul, a potențialului de modelare în funcție de abordarea acelui „colaj” care ulterior va deveni parte componentă a omului.

Noțiunea de mediu natural și artificial, protecția mediului și dezvoltare durabilă

Atunci când ne referim la protecția mediului natural sau artificial, dispozițiile legale le găsim în Constituție, unde la articolul 35, denumit „Dreptul la mediu sănătos”, ni se precizează că „Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”. Instituțiile statului sunt cele care trebuie să vegheze la protejarea mediului care ne înconjoară, însă, la fel și noi, cetățenii, suntem obligați să avem grija de mediul în care trăim, de natură și de tot ceea ce înseamnă bogăție naturală. În același articol, la alineatul 2, se precizează că „ Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”. Datoria noastră, a cetățenilor, este iarăși una reglementată la nivel juridic, articolul 3 menționând că „Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.”

Alte dispoziții legale întâlnim Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, sau în Legea 350 din 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului. Alături de aceste prevederi naționale, voi prezenta și reglementările legale de la nivelul [NUME_REDACTAT], în special directivele, dar și tratatele internaționale referitoare la problematica protecției mediului. Atunci când vorbim de protecția mediului natural, vorbim de protecția tuturor elementelor care-l compun: aspecte juridice legate de protecția apelor, a solului și subsolului, a atmosferei, a vegetației forestiere, a faunei și florei terestre și acvatice, a monumentelor naturii sau a ariilor naturale protejate. Când discutăm despre protecția mediului artificial, ne referim la protecția juridică a așezărilor umane și la tot ceea ce înseamnă creații antropizate, artificii create de oameni, construcții, lacuri făcute de oameni sau alte spații de agrement.

Protecția mediului natural

a) Protecția juridică a apelor

Apa este elementul cheie în orice proces, fie el industrial, economic, social, fiind elementul cheie în viețile noastre, elementul indisponibil vieții. Știm că la nivelul aprecierii gradului de civilizație și dezvoltare al unui stat stă cantitatea de apă consumată de fiecare locuitor în parte. Datorită importanței pe care aceasta o are, un consum mare de apă înseamnă implicit realizare de procese, înseamnă activitate economică, bogăție industrială, într-un cuvânt, înseamnă productivitate pe toate planurile. Legătura dintre apă și individ este una foarte strânsă. Pentru a trăi, omul are nevoie de hrană, care se obține doar cu folosirea unor resurse de apă. O altă întrebuințare este cea din agricultură, unde iarăși este nevoie de cantități uriașe de apă pentru recolte bogate. O cantitate mai mică este necesară industriei, iar o parte și mai mică din resursele de apă se folosește în gospodăriile oamenilor. În cadrul unei Conferințe a [NUME_REDACTAT], care a avut loc la Istanbul în anul 1996, s-a discutat foarte serios pe necesitatea unei informări cât mai precise asupra rezervelor de apă de care dispune planeta noastră, precum și de modul în care e gospodărită aceasta în marile orașe și nu numai, pentru că populația care trăiește în mediul urban crește de la an la an. S-au luat măsuri de creștere a resurselor de apă pentru mediul urban, creându-se foarte mari dezechilibre între resursele pentru mediul urban și cele pentru mediul rural, cel din urmă fiind clar dezavantajat, devenind o problemă pentru autoritățile împuternicite, satele confruntându-se cu lipsuri foarte mari de apă.

La nivelul României, întâlnim toate tipurile de resurse de apă ( lacuri naturale numeroase, fluviul Dunărea, râuri sau ape subterane). Resursa cea mai importantă de apă dulce este reprezentată de fluviul Dunărea, precum și de celelalte râuri (Someș, Timiș, Mureș, Olt, Argeș, Siret). Poziția noastră, la nivel european, în ceea ce privește resursele de apă utilizabilă, nu este una fruntașă, datorită contaminării apelor, aflându-ne doar pe locul 9. România trebuie să aplice prevederile comunitare din Directiva nr. 91/271/CE privind epurarea apelor uzate urbane, cu termen până în 2018. Țara noastră, fiind situată în bazinul [NUME_REDACTAT] și al Dunării, a decis prin Hotărârea de Guvern nr. 352 din 21 aprilie 2005 că întregul teritoriu este o zonă sensibilă, în articolul 5, al. 1, menționându-se că „ Având în vedere așezarea geografică a României în cadrul bazinului Dunării și al [NUME_REDACTAT] și luând în considerare necesitatea protejării mediului în aceste zone, România declară întregul său teritoriu ca zonă sensibilă. Această decizie înseamnă că pentru toate aglomerările umane cu un număr mai mare de 10.000 locuitori echivalenți trebuie să se asigure infrastructura necesară în domeniul epurării apelor uzate, care să permită epurarea avansată a apelor uzate urban”. Un studiu realizat în anul 2005 arată că, în România, aproximativ 80% din apele uzate, care au provenit de la importante surse de poluare, au ajuns în râuri. Stațiile de epurare naționale sunt foarte învechite, rețelele de canalizare se află într-o stare deplorabilă, la fel și rețelele stațiilor de epurare, nefiind adaptate de standardele în vigoare, fiind manageriate slab și fiind neîntreținute, datorită lipsei fondurilor. În articolul 136 din [NUME_REDACTAT] se precizează că „ Bogățiile de interes public ale subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.” În prezent, regimul apelor este reglementat de Legea nr. 107/1996, modificată și completată prin Legea nr. 310/2004 și prin O.U.G nr 3/2010 aprobată prin Legea 146/2010.

b) Protecția juridică a atmosferei

Calitatea mediului atmosferic este foarte importantă pentru viețile noastre și pentru sănătate. Pe plan național, prevederile legale în domeniu sunt cuprinse în O.U.G. nr. 234 din 28 noiembrie 2000 privind protecția atmosferei, ordonanță aprobată prin Legea nr. 655/ 2001, modificată prin O.U.G. nr. 12/2007. Această ordonanță are rolul de a prezenta cadrul juridic referitor la prevenirea, limitarea deteriorării și ameliorarea calității atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătății omului și asupra mediului ca întreg, în acest mod asigurându-se adaptarea la normele internaționale de drept, precum și la reglementările juridice ale [NUME_REDACTAT]. Pe plan național, protecția atmosferei este analizată și reglementată în capitolul X din Legea mediului, intitulat „Protecția atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental”. Pe plan internațional, există numeroase manifestări care au tratat tema sensibilă a protecției atmosferei, printer care: Convenția de la Viena privind [NUME_REDACTAT] de Ozon din 1985; [NUME_REDACTAT] a ONU asupra [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro din 1992; Protocolul de la Kyoto din cadrul Convenției cadru asupra [NUME_REDACTAT] din 1997; Cea de-a 13 Conferință ONU asupra schimbării climatice, în Bali, în 2007. Avem apoi [NUME_REDACTAT] Unite despre schimbările climatice, în 2010, la Cancun. După această conferință, au continuat negocierile ONU privind elaborarea unui sistem la nivel planetar de combatere a schimbărilor climatice după anul 2012, când nu mai sunt în vigoare dispozițiile cuprinse în Protocolul de la Kyoto (acordul internațional privind mediul, negociat de 160 de state). O altă reglementare de la nivelul [NUME_REDACTAT] este cuprinsă în Directiva 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării, o reglementare prin care se dorește asigurarea unei abordări integrate a măsurilor folositoare pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării provenite din anumite activități agricole sau industriale. Tot aici se precizează că orice instalație poluantă are nevoie de o autorizație de mediu de la autoritățile competente din statele membre UE. Aceste instalații trebuie să dispună de cele mai bune tehnici pentru ca impactul asupra mediului să fie unul minim și să nu-l afecteze. Acest act normativ dorește să îmbunătățească, încă de la nivel local, calitatea aerului, a apei și a solului, printr-o reglementare mult mai drastică a emisiilor unei palete largi de poluanți, inclusiv particule de praf sau metale grele. Toate aceste implementări vor duce la aplicarea uniformă, pentru toate statele membre UE, a celor mai înalte și calitative tehnici din domeniul instalațiilor industriale.

c) Protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvatice

În acest domeniu, putem vorbi despre normele juridice privind protecția animalelor, la cadrul general, normele care se aplică privind animalele din captivitate, în grădini zoologice și acvarii publice, reglementări referitoare la animalele domestice, sau reglementări juridice privind protecția faunei. Reglementarea de bază în ceea ce privește protecția animalelor, la cadrul general, este Legea 205/2004 privind protecția animalelor, modificată și completată prin Legea nr. 9/2008, prevedere la care se adaugă normativele sanitar-veterinare, cum ar fi Ordonanța nr.42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare, cu modificările și completările ulterioare. Aceste legi cuprind dispoziții referitoare la modul în care animalele trebuie crescute, condițiile de deținere, precum și condițiile referitoare la mediul în care acestea trebuie crescute. Avem apoi Legea grădinilor zoologice și acvariilor publice, nr. 191/ 2002, modificată în anul 2007, care are ca obiect protejarea faunei sălbatice și conservarea biodiversității. Orice grădină zoologică are nevoie de autorizații date de instituțiile competente, cele de mediu si cele sanitar-veterinare. În capitolul III din prezenta lege se analizează obligațiile și răspunderea privind conservarea vieții sălbatice. Dispozițiile referitoare la animalele domestice sunt cuprinse în Legea 60/1974, legea sanitară-veterinară, modificată și completată prin OUG 42/2004, apoi [NUME_REDACTAT] 72/2002 cu completările și modificările ulterioare sau Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția animalelor de companie. În ceea ce privește protecția juridică a florei, aceasta însemnând totalitatea plantelor dintr-o anumită regiune, cadrul legal e reprezentat de O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Ordonanță modificată prin Legea 329/2009. Alte reglementări sunt cuprinse în [NUME_REDACTAT], în Ordinul nr.255/2007 privind unele măsuri pentru aplicarea regulamentelor [NUME_REDACTAT] privind comerțul cu specii sălbatice de faună și floră, Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, sau O.U.G. nr 195/2005 unde găsim reglementări privind protecția apelor și a ecosistemelor acvatice. Există o serie de Convenții internaționale referitoare la protecția juridică a faunei și a florei terestre și acvaticeâ, ratificate și de către țara noastră, dintre care amintesc aici: Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, de la Berna, în 19 septembrie 1979; Acordul privind protecția mediului la tratatul asupra Antarcticii, de la Madrid, din 4 octombrie 1991; Convenția privind diversitatea biologică de la Nairobi, din 22 mai 1992; Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților de la Kiev, în 22 mai 2003. Există numeroase acte normative la nivelul [NUME_REDACTAT] referitoare la protecția juridică a florei, printre care [NUME_REDACTAT] nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice; Directiva 92/22/CE privind grădinile zoologice, Directiva nr. 98/58/CE privind protecția animalelor de fermă. O Directivă nouă este 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, o reglementare care instituie măsuri de protecție a animalelor folosite în scopuri științifice, urmărindu-se înlocuirea și reducerea utilizării animalelor în tot felul de proceduri, precum și îmbunătățirea mediului în care acestea sunt crescute, adăpostite și îngrijite.

d) Protecția juridică a pădurilor

Toate reglementările din domeniul silvic fac referire la relațiile care se crează referitoare la îngrijirea, recoltarea și valorificarea fondului forestier, precum și la modul în care funcționeaya aparatul silvic. Protecția juridică a fondului forestier este reglementată în [NUME_REDACTAT], apoi de legea 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate, Legea nr. 56/2010 privind accesibilitatea fondului forestier național, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 18/1991- Legea fondului funciar, ori O.U.G. nr 195/2005, privind protecția mediului, cu completările și modificările ulterioare. [NUME_REDACTAT] Silvic, la articolul I, alineatul 1, ni se precizează că “ Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național”. Administrarea fondului forestier este reglementată în Titlul II din [NUME_REDACTAT]. O chestiune foarte importantă este cea a dezvoltării durabile a pădurilor. În articolul 5 din [NUME_REDACTAT], se prevede care sunt principiile care stau la baza dezvoltării durabile a pădurilor:

a)promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor;

b) asigurarea integrității fondului forestier și a permanenței pădurii;

c) majorarea suprafeței terenurilor ocupate cu păduri;

d) politici forestiere stabile pe termen lung ;

e) asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituțională și operațională în gestionarea pădurilor;

f) primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii;

g) creșterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală;

h) promovarea tipului natural fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii;

i) armonizarea relațiilor dintre silvicultură și alte domenii de activitate;

j) sprijinirea proprietarilor de păduri și stimularea asocierii acestora;

k) prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acțiunilor umane și a factorilor de mediu destabilizatori.”

Rezultă astfel că o conservare a biodiversității ecosistemelor forestiere are nevoie de măsuri de gestionare durabilă, prin realizarea unor tratamente puternice care să regenereze natural pădurile, să conserve pădurile virgine și pe cela cvasivirgine. Regenerarea mediului forestier, reconstrucția ecologică sau îngrijirea pădurilor se realizează în deplină concordanță cu prevederile cuprinse în studiile de specialitate, studii realizate la rândul lor în conformitate cu normele tehnice specifice. Lucrările de împădurire și reîmpădurire, precum și cele de completare a pădurilor se realizează în termen de cel mult două sezoane de vegetație de la tăiere. Extinderea suprafețelor de pădure trebuie să constituie o prioritate națională, o obligație pe care o avem cu toții, începând de la simpli cetățeni până la instituțiile statale. Astfel, se asigură un echilibru ecologic la nivelul localităților, adică la nivel local, național și apoi mondial, care se realizează prin Programul național de împădurire. În anul 2002, la Summit-ul Mondial pentru [NUME_REDACTAT] de la Johannesburg, s-a discutat problema pădurilor în contextul dezvoltării durabile. Apoi, la Viena, în 2003, în cadrul celei de-a patra Conferințe interministeriale privind protecția pădurilor în Europa, s-au stability definiții și concepte commune statelor member UE, precum și un set de acțiuni pentru protecția și gestionarea durabilă a pădurilor. La nivelul [NUME_REDACTAT], odată cu adoptarea reformei PAC ([NUME_REDACTAT] Comună), în anul 2003, s-a consolidate politica de dezvoltare rurală, care s-a soldat cu reale evoluții în ceea ce privește dezvoltarea unei politici silvice la nivelul Uniunii. Acțiunile forestiere de bază ale Uniunii au fost [NUME_REDACTAT] adoptată în 1998 și Planul de Acțiune pe perioada 2007-2011, adoptat în 2006. [NUME_REDACTAT] a acceptat provocarea de a lupta împotriva exploatării ilegale forestiere, astfel a adoptat Planul de Acțiune privind aplicarea legislației, guvernanță și comerț în sectorul forestier. [NUME_REDACTAT] își propune să consolideze politica de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013, pentru integrarea silviculturii în dezvoltarea rurală. Există o serie de Convenții internaționale care vizează protecția și gestionarea durabilă a vegetației forestiere: Convenția O.N.U privind [NUME_REDACTAT] de la Paris; Protocolul privind conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice și a diversității peisajelor, adoptat și semnat la București în 19 iunie 2008.

e) Protecția mediului artificial

Mediul artificial, denumit și mediul antropic, este cel creat de către om. [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] referitoare la Așezările umane a avut loc la Vancouver, în anul 1976. Această declarație cuprinde principiile generale prin care se dorește îmbunătățirea calității vieții oamenilor, acesta fiind obiectivul principal. Toate aceste politici trebuie să îmbunătățească continuu și eficient calitatea vieții tuturor cetățenilor, începând cu satisfacerea trebuințelor principale referitoare la hrană, ocuparea forței de muncă, apa curată, săănătatea, securitatea social, adăpostul, formarea profesională sau educația, fără să existe vreo discriminare pe bază de sex, religie, origine națională sau socială, rasă, culoare sau limbă, în prezența unui décor de justiție social, libertate și demnitate. Trebuie ca fiecare politică referitoare la așezările umane să se bazeze pe o integritate în deplină armonie precum și pe cumulul unor multiple elemente, cum ar fi ocuparea forței de muncă, utilizarea rațională a terenurilor, creșterea populației precum și serviciile ori infrastructura. Ulterior, la Istanbul, în anul 1996, a avut loc [NUME_REDACTAT] II, care a dorit derularea unei altfel de viziuni asupra așezărilor umane durabile ale secolului în care trăim, punându-se accentul pe importanța și rolul organismelor locale și al descentralizării acțiunilor. În cadrul acestei conferințe au fost adoptate: Declarația de la Istanbul, unde se prevede accentual pus pe solidaritatea între popoare, în scopul obținerii dreptului la locuință, precum și îndepărtarea oricăror urme de discriminare. Un al doilea document a fost [NUME_REDACTAT] de Acțiune, ce cuprinde o multitudine de linii directoare ori programe de acțiune, guvernele fiind îndreptățite să faciliteze accesul tuturor cetățenilor la dreptul de locuință. În decursul acestei Conferințe, s-a înființat [NUME_REDACTAT] Unite asupra [NUME_REDACTAT], o instituție formată din reprezentanți ai colectivităților locale și din reprezentanți ai societății civile. Toate aceste texte legale internaționale au scopul de a asigura gestionarea durabilă a localităților urbane. Vorbim aici cu precădere despre localitățile din țările aflate în curs de dezvoltare, cu dorința de a spori capacitățile proprii de îmbunătățire a condițiilor de trai ale cetățenilor, care pot fi defavorizați ori marginalizați. La nivelul [NUME_REDACTAT], tot ceea ce înseamnă dezvoltare durabilă a fost abordat și din perspectivă spațială iar diversele probleme economice, ecologice, politice sau sociale s-au axat pe regiunile din mediul urban. În anul 2005, s-a încheiat “Acordul de la Bristol”, care cuprindea o serie de caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească o comunitate ca să poată fi considerată ca fiind una durabilă:

Bine conectate: rețelele de comuncație și cele de transport asigură accesul la centrele de formare și educație, la centrele sanitare, la alte servicii sau la locurile de muncă;

Active, sigure și cuprinzătoare: coeziunea sau toleranța sunt caracteristici pozitive ale comunității;

Bine proiectate și construite: să existe un cadru natural construit cu bună calitate;

Echitabile pentru toți;

Bine administrate: conducerea și reprezentarea trebuie să fie focalizate și să aibă la bază principiul incluziunii și principiul eficienței;

Conștiință ecologică dezvoltată: spațiile care sunt destinate locuirii trebuie să respecte normele legale în vigoare privind protecția mediului;

Existența unei economii locale diversificată, bazată pe inovații;

Existența unor servicii publice ori private care să-i mulțumească pe cetățeni și să fie accesibile acestora;

Observăm astfel că prin acest acord de la Bristol, comunitățile durabile au fost prezentate ca fiind niște spații în care proprii cetățeni vor să trăiască și să desfășoare activități, atât în present cât și în vremurile ce urmează. La nivelul [NUME_REDACTAT] și la nivel internațional există stricte reglementări privitoare la protecția mediului artificial, dintre care: Declarația de la Rio și Agenda 21- ONU, de la Rio de Janeiro, din iunie 1992; Tratatul de la Amsterdam din 1999, care implementează faptul că dezvoltarea durabilă e un scop al [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT], de la [NUME_REDACTAT], din iunie 2001; Declarația privind [NUME_REDACTAT], de la Johannesburg, din august 2002; Carta de la Leipzig privind dezvoltarea durabilă a orașelor, în mai 2007. La nivelul reglementărilor naționale, protecția mediului artificial este tratată în Constituție, apoi în OUG nr. 195/2005, în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, cu modificările și completările ulterioare. Avem apoi Legea nr. 442/2001 privind protejarea monumentelor istorice, modificată în 2006, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, modificată în 2009, sau Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, modificată în 2009.

Dezvoltarea durabilă- noțiuni

„Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care răspunde nevoilor actuale fără a periclita capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Pentru ca dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protecția mediului va constitui parte integrată a procesului de dezvoltare și nu poate fi abordată independent de acesta.”

Dezvoltarea durabilă poate fi privită ca fiind dezvoltarea care satisface nevoile generației prezente, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi, reprezintând suma aspirațiilor de natură economică, socială și de mediu ale unor grupuri umane care pot sau nu să aibă ca prioritate creșterea economică. Principiul care trebuie să stea la baza acestor acțiuni este acela că resursele naturale să nu fie consumate peste limitele lor de regenerare. Altfel spus, toate țările nu trebuie să mai ia, nici chiar sub formă de împrumut, nimic din cota generațiilor viitoare. Dezvoltarea durabilă constă în schimbări calitative ale sistemului, schimbări care trebuie să se afle într-un echilibru dinamic cu mediul înconjurător. Astfel se pune problema apariției de noi idei, specifice unei economii ecologice. Așadar, nu trebuie să se mai folosească bunuri al căror cost nu este plătit pe loc de generațiile prezente, punându-se problema creării unui sistem eficient de utilizare și distribuire a resurselor pe termen lung. În acest caz se poate vorbi despre o societate durabilă, care să dăinuie un timp nedefinit, să posede o mare putere de anticipare, să fie suficient de flexibilă și inteligentă pentru a nu-și submina propriul fundament fizic și social. O societate durabilă din punct de vedere social presupune ca fiecare dintre indivizii săi să aibă, în primul rând, un standard de viață materială adecvat și sigur, fapt posibil numai printr-o bună configurare a sistemului format din trei elemente de bază: populație, capital și tehnologie. Acest proces de “dezvoltarea durabilă” aduce nu atât o schimbare a potențialului teoretic și a metodologiilor de abordare a problemelor dezvoltării teritoriului, cât o restructurare a ierarhiei valorice și a parametrilor funcționali, o reevaluare a prioritățiilor și a ponderii unor procese și fenomene. Din perspectiva dezvoltării durabile, mediul este canalizat spre valori estetice, economice precum și ecologice, acordând o deosebită atenție gestionării teritoriului. Principalele implicatii ale conceptului de dezvoltare durabila asupra amenajarii teritoriului pot fi rezultate prin implementarea unei noi viziuni de integrare a problemelor mediului natural în obiectivele diferitelor niveluri de planificare; globalitate si interdependență, respectiv o abordare sistematică a problemelor mediului natural antropizat;consultarea publicului cu privire la valorificarea mediului;

Un element fundamental este adoptarea unei strategii generale de dezvoltare ce integrează de la bun început problemele mediului natural și ale evoluției așezărilor umane urmând a se impune reevaluarea rolului și poziției documentațiilor de urbanism și amenajare a teritoriului. Trebuie totuși să se țină seama de integrarea dezvoltării si principiilor de amenajare a teritoriului intr-o conceptie globala si unitara precum și de transformarea planurilor de amenajare a teritoriului în instrumente complexe de gestiune. Din perspectiva dezvoltării durabile, amenajarea teritoriului poate fi definită ca o intervenție sau acțiune ce urmărește identificarea respectiv rezolvarea nevoilor umane, individuale și sociale, cu resursele și potențialul real al mediului natural și construit, pe de o parte și cu nivelul tehnologic și resursele financiare, pe de altă parte, în condițiile protejării și conservării patrimoniului existent.Amenajarea teritoriului într-o manieră durabilă nu operează cu modele sau metodologii unice, fiind adaptabila, flexibila și formativă.

Factorii care influențează dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă se axează pe coroborarea a 5 categorii de factori: resursele naturale, producția agricolă, populația, producția industrială și calitatea mediului ambiant. Pe de altă parte, atunci când vorbim despre dezvoltarea durabilă, trebuie să facem referire la trei aspecte importante: dimensiunea socială și umană, care se referă la satisfacerea nevoilor și trebuințelor generațiilor prezente și viitoare, dimensiunea economică, pe plan regional și mondial și dimensiunea naturală, care constă în compatibilitatea între mediul creat de om și mediul pur natural. Următorul deceniu va fi o provocare pentru toate țările de a oferi modele de dezvoltare eficiente din punct de vedere economic, social și sustenabil din punct de vedere al conservării mediului. Dezvoltarea durabilă este expresia unui echilibru între o creștere economică sustenabilă, o dimensiune ecologică, coeziunea socială și înfruntarea provocărilor demografice.

Resursele naturale

Dezvoltarea lumii în care trăim înseamnă acces la resursele principale pentru un trai decent: hrană, sănătate mai bună, adăpost, îmbrăcăminte. Mediul înconjurător ne oferă servicii culturale, cum ar fi beneficiile estetice, cele recreaționale sau cele spirituale, servicii de aprovizionare, cum ar fi alimentele, apa, lemnul sau fibrele, sau servicii de reglare, ca impactul asupra climei, asupra apelor, controlul inundațiilor sau controlul deșeurilor. Astfel observăm dependența care există între om și mediu. Secolul în care trăim este denumit și [NUME_REDACTAT], dându-ne seama că nu suntem deloc separați de natură, iar problemele pe care le are societatea, se reduc într-un final la cele ale naturii. Chiar dacă de cele mai multe ori ne credem independenți de natură, trebuie să conștientizăm că depindem de serviciile ecosistemelor, acestea influențând chiar supraviețuirea noastră. Resursele naturale înseamnă tot ceea ce provine din natură: apă, petrol, metale, plante, animale, lemn. Folosim aceste resurse pentru a ne hrăni, pentru a produce energie, pentru a ne deplasa, pentru a munci. Aceste resurse le întâlnim peste tot, natura oferindu-ne tot ce avem nevoie, însă pe multe dintre ele le folosim irațional, fără să ne gândim că sunt greu de înlocuit. Însă, atunci când vorbim despre o dezvoltare durabilă, trebuie neapărat să vorbim de reducerea consumului acestor resurse, deoarece ele se pot termina mai curând decât ne putem imagina. Dacă vorbim despre resursele regenerabile, cum ar fi energia solară, fiind o resursă care poate fi înlocuită, atunci consumul trebuie crescut și trebuie profitat, rațional, de acest tip de bogății. Pe de altă parte, când vorbim de resursele neregenerabile, care nu mai pot fi înlocuite și odată consumate dispar de pe pământ, consumul trebuie să fie unul scăzut, rațional, asumându-ne că dispunem de cantități mici sau insuficiente de acest tip de resurse.

Producția agricolă

Efectele nefavorabile asupra mediului au apărut încă de când se practica o agricultură tradițională, constând în defrișarea pădurilor, cultivarea empirică a pământului, suprapășunatul sau irigarea la întâmplare. Efectele negative au continuat să apară chiar și când agricultura s-a modernizat, pentru că s-au introdus tehnologii prin mecanizare, au fost folosite cantități din ce în ce mai mari de pesticide și îngrășăminte. Aceste intervenții abuzive desfășurate împotriva terenurilor agricole au dus la eroziunea solului. Ideea existenței unei agriculturi durabile se referă la ridicarea productivității acesteia, prin obținerea unor profituri însemnate cu efecte negative cât mai puține asupra mediului și asupra securității alimentare a populației. Agricultura de durată înseamnă tehnologii viabile pe o perioadă lungă de timp, cu costuri scăzute și cu recolte bogate. Sistemele agricole trebuie să producă pe termen lung, să aibă productivitate ridicată, care e condiționată de calitatea bazei de resurse cât și de calitatea cadrului economic și social. Ca să profităm de o agricultură durabilă, trebuie să fim cu toții responsabili de actele pe care le facem (agricultorii, consumatorii, politicienii, cercetătorii sau simpli cetățeni).

La începutul secolului XX, a luat naștere agricultura ecologică, denumită și biologică, în urma unor experiențe negative cauzate de folosirea cât mai mare a produselor chimice de sinteză, de folosirea în cantități mari a pesticidelor pentru protecția plantelor. Acest tip de agricultură s-a dezvoltat foarte mult în anii 80, când a crescut numărul de producători, cerându-se pe piață produsele ecologice. Astfel, producția agricolă trebuie să se transforme treptat în una ecologică pentru că cetățenii își doresc produse sănătoase iar concepția socială se îndreaptă și spre protecția mediului.

[NUME_REDACTAT] durabilă depinde foarte mult și de factorul demografic, pentru că populația este cea care întreprinde activități asupra mediului, trăiește în natură, se folosește de aceasta și îi culege roadele. Un mediu înconjurător curat înseamnă o populație civilizată iar o populație civilizată înseamnă o rată ridicată a ocupării forței de muncă, investirea în dezvoltarea competențelor, combaterea sărăciei ori modernizarea piețelor muncii. Pe de altă parte, tot populația este cea care poate afecta mediul înconjurător, prin acțiunile de distrugere, acțiunile de poluare a solului, a apelor sau a atmosferei.

Producția industrială

Toate activitățile industriale afectează într-o măsură sau alta calitatea mediului înconjurător. Chiar daca reglementările legale în vigoare presupun o serie de autorizații pe care fabricile trebuie să le obțină, sau diverse standarde europene pe care trebuie să le respecte, operatorii industriali produc numeroase dezechilibre la nivelul ecosistemelor. [NUME_REDACTAT] Europene au avut succes în curățarea producției industriale și în încurajarea proceselor mai eficiente, ceea ce a condus la reduceri semnificative ale poluării și deșeurilor și la niveluri mai ridicate ale reciclării. Cu toate acestea, sunt necesare măsuri suplimentare de promovare a eficienței materialelor și de încurajare a celor mai inovatoare tehnologii în toate sectoarele. Îmbunătățirea eficienței resurselor reduce dependența de materiile prime, încurajează utilizarea și reciclarea optimă a resurselor și poate reduce semnificativ cheltuielile curente ale întreprinderilor.

Tehnologia verde (tehnologii ecologice care permit o utilizare mai eficientă a produselor) ar fi soluția optimă, cu o contribuție majoră adusă materialelor de protecție a mediului și de utilizare mai eficientă a resurselor.

Calitatea mediului ambiant

Deteriorarea mediului înconjurător este resimțită tot mai acut în zilele noastre, cu precădere în centrele urbane populate. Poluarea mediului afectează în aceeași măsură apa, atmosfera și solul. În aceste condiții, se ridică tot mai multe probleme privind poluarea și apare obligativitatea elaborării unor noi reglementări administrative de stat în măsură să facă față tuturor aspectelor legate de protecția mediului înconjurător. Se pune un accent din ce în ce mai mare pe mărirea suprafeței de spațiu verde, elemente ale sistemului urban, a cărui importanță este recunoscută, dar care adeseori se regăsește pe o poziție defavorizată în cadrul politicilor și strategiilor de dezvoltare urbană, mai ales în raport cu acțiunile concrete de planning și gestiune urbană. În ciuda recunoașterii ca fiind un obiectiv de interes public cu implicații în asigurarea calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației, gestionarea spațiilor verzi relevă în numeroase cazuri profunde disfuncționalități. Din domeniul legislației naționale, pot fi amintite în acest sens Ordonanța de Urgență nr. 195/2005, modificată și completată de Ordonanța de Urgență nr. 114/2007 , Legea nr. 24/2007 sau Norma tehnică pentru elaborarea [NUME_REDACTAT] al spațiilor verzi din 4.12.2008, în conformitate cu Ordinul nr. 1549 din 4.12.2008. Concluzionăm că mediul ambiant influențează atât societatea, cu elementele ei componente, cât și dezvoltarea ce se presupune a fi durabilă.

Cadrul instituțional

Organizații globale interguvernamentale

[NUME_REDACTAT] Unite (ONU) include 15 agenții specializate referitoare la mediu, printre care amintim [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Maritimă, Organizația pentru Agricultură și Alimentație, [NUME_REDACTAT] sau [NUME_REDACTAT] Internațional. Există o serie de alte organisme sau programe, cum ar fi: [NUME_REDACTAT] Unite pentru [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] pentru Alimentație sau [NUME_REDACTAT] Unite pentru Copii (UNICEF). Principalele organisme ale ONU sunt:

Consiliul de Securitate, [NUME_REDACTAT], Secretariatul, [NUME_REDACTAT] și Social, Consiliul de Tutelă sau [NUME_REDACTAT] de Justiție. Dintre toate aceste structuri, rolul principal în crearea și dezvoltarea dreptului internațional al mediului o are [NUME_REDACTAT], instituție care a adoptat diverse programe folositoare pentru dezvoltarea principiilor juridice privind protejarea și conservarea mediului. Încă de la începutul anilor 70, datorită faptului că deteriorările de mediu au luat amploare, s-au instituit acțiuni internaționale de protejare a mediului. [NUME_REDACTAT] a avut loc prima Conferință ONU pentru Mediu, în anul 1972. Astfel, a luat naștere [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu, cu sediul la Nairobi, în Kenya. Acest organism îndeplinește rolul de apărător al mediului și al utilizării durabile a resurselor naturale. În cadrul acestuia, se evaluează tendințele de evoluție a mediului la nivel național, regional și mondial, se dezvoltă instrumentele naționale și cele internaționale de protecție a mediului, se încearcă consolidarea instituțiilor pentru o mai bună gestionare ambientală, se încurajează noii parteneri și inițiativele în domeniul protecției mediului. Este foarte important de precizat aici „[NUME_REDACTAT]”, un program de supraveghere a mediului la nivel planetar, prin intermediul căruia se culeg date referitoare la starea mediului. Există apoi o comisie ONU „pentru mediu și dezvoltare”, înființată în 1982, care realizează cercetări privitoare la relația mediu- dezvoltare economică, această comisie realizând un raport foarte important în anul 1987, denumit „Viitorul nostru comun”, de aici născându-se și concepția de „dezvoltare durabilă” (sustainable development). În 1992, a fosr creată Comisia asupra dezvoltării durabile, formată din 53 de reprezentanți, care are rolul de a desfășura controlul aplicării hotărârilor luate în cadrul [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro.

UNESCO ([NUME_REDACTAT] Unite pentru Educație, Știință și Cultură), cu sediul la Paris, fondată în 1945, are ca scop contribuția la pacea și securitatea lumii prin colaborarea între națiuni în domeniul științei, educației și culturii. Toate programele UNESCO se axează pe promovarea dezvoltării durabile ca mod de viață. Obiectivele programelor sunt adoptarea dezvoltării economice, politice și sociale, păstrându-se valorile culturale proprii fiecărei țări. Un program foarte important a fost „Omul și Biosfera”, care a promovat relațiile armonioase dintre oameni și mediu. În 1993, în cadrul [NUME_REDACTAT] a ONU, s-a constituit Camera privind chestiunile ecologice. [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] este forul mondial interguvernamental pentru cooperare științifică și tehnică în domeniul nucelar, cu sediul în Viena, fiind creat ca organizație autonomă legată de Consiliul de Securitate al ONU. Acest for stabilește reguli referitoare la transportul materialelor radioactive și creează norme în domeniul securității nucleare.

Organizații internaționale sau naționale neguvernamentale (ONG-uri)

ONG-urile sunt cele mai active și mai întâlnite forme prin care cetățenii își pot exprima interesul pentru protecția mediului. Ele influențează mult politicile de mediu precum și instituțiile abilitate în protejarea mediului. Cele mai importante ONG-uri sunt: [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] a 3-a, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Nature, [NUME_REDACTAT] sau Friends of the [NUME_REDACTAT]. În 1948, a fost creată [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], sub egida UNESCO, cu sediul în Elveția, care are ca obiectiv promovarea conservării și a utilizării durabile a resurselor vii, având un rol consultativ pe lângă guverne sau alte instituții. [NUME_REDACTAT] Fund for Nature ([NUME_REDACTAT] pentru Natură) este un ONG creat pentru conservarea naturii și restaurarea ecologică a mediului natural. Această organizație există și în România încă din anii 90, și sprijină proiectele de protecție a zonelor umede din [NUME_REDACTAT]. Greenpeace este un ONG care a luat ființă în 1971, la Amsterdam, ea făcând campanie împotriva degradării mediului chiar din anul înființării. Greenpeace a avut un rol important în adoptarea unei convenții a [NUME_REDACTAT] privind un mai bun management al pescăriilor din lumea întreagă, a contribuit la înființarea unui sanctuar al balenelor în [NUME_REDACTAT], sau a contribuit la stoparea și diminuarea deversării deșeurilor radioactive, industriale sau petroliere.

Organizații regionale

[NUME_REDACTAT] Americane, înființată în 1948, cu rol în protecția mediului, a elaborat o serie de proiecte pentru valorificarea apelor continentale. În anul 1996, această organizație a demarat primul summit pe tema dezvoltării durabile. [NUME_REDACTAT], este formată din 53 de state și a fost creată după modelul [NUME_REDACTAT], având rolul de a promova democrația, dezvoltarea pe continentul african, de a promova drepturile omului și de a crește nivelul investițiilor străine pe teritoriul Africii. În 1963, s-a înființat [NUME_REDACTAT] pentru Management în domeniul [NUME_REDACTAT] Sălbatice, în Tanzania iar cinci ani mai târziu, a intrat în vigoare Tratatul asupra [NUME_REDACTAT] Sălbatice in Africa. Preocupările pentru dezvoltare au intensificat atenția asupra mediului și a naturii. Printre scopurile principale ale acestei Uniuni, amintim despăduririle și degradarea solurilor, rezolvarea secetei și a deșertificării, problemele de salubritate a mediului, cele legate de sănătate și de aprovizionarea cu apă, problemele poluării masive și conservarea resurselor naturale.

Instituții și organisme europene

În cadrul [NUME_REDACTAT] există [NUME_REDACTAT] 11, care se ocupă cu politica de mediu, cu securitatea nucleară și protecția civilă. Această direcție are rolul de a promova și de a garanta un nivel înalt de protecție a mediului înconjurător, are rolul de a îmbunătăți calitatea vieții, de a garanta dreptul generațiilor care vin, la un mediu viabil, precum și rolul de a implementa o utilizare eficientă a resurselor de mediu. Există în cadrul [NUME_REDACTAT] și alte direcții care se referă direct ori indirect la problemele de mediu, cum ar fi cea de transporturi, agricultură, energie și industrie sau cea de politici regionale. Există și o serie de comitete științifice alcătuite din experți proveniți din statele membre, specialiști care ajută Comisia în luarea deciziilor. Există numeroase directive la nivelul Uniunii ce curpind programe de depoluare pentru anumite regiuni care sunt contaminate, sau unde nivelurile de poluare sunt aspru depășite. Statele membre trebuie să transpună la nivel național prevederile directivelor, trebuie să promoveze ori să adopte tehnologii evoluate prin care să se reducă emisiile poluante. E nevoie de autorizări, procedee de inspecție sau diverse interpretări ale directivelor, autoritățile locale și cele naționale trebuind să contopească realitatea situației existente cu normele comunitare. [NUME_REDACTAT] are mai multe funcții de bază, dintre care aceea de gardian al tratatelor, cea de organ executiv al Uniunii, are dreptul de inițiativă legislativă, are rol de a asigura reprezentarea externă a Uniunii sau are puterea de prevenire sau informare. Institutul pentru Mediu și [NUME_REDACTAT] are sediul în Italia și oferă informații științifice referitoare la starea mediului din țările membre. Activitatea acestui institut ajută la dezvoltarea politicilor pentru asigurarea unui mediu sănătos și sigur precum și pentru conservarea resurselor naturale în folosul cetățenilor europeni. Domeniile de bază studiate sunt cele referitoare la calitatea aerului, a sănătății, la schimbarea globală, ori la resursele naturale terestre și la sursele regenerabile de energie. [NUME_REDACTAT], format din cei mai înalți reprezentanți politici ai statelor membre, este instituția care oferă Uniunii, pârghiile necesare dezvoltării și definește prioritățile politice generale.

[NUME_REDACTAT] este alcătuit din parlamentari, aleși o dată la cinci ani, are trei funcții esențiale: are atribuții legislative, adoptă legislația [NUME_REDACTAT], împarte autoritatea în domeniul bugetar cu [NUME_REDACTAT] Europene și exercită funcții de control politic. [NUME_REDACTAT] European în politica de mediu de la nivelul Uniunii are loc prin cooperarea lui cu alte instituții abilitate și implicarea în luarea unor decizii. Parlamentul a înființat un Comitet de Mediu, [NUME_REDACTAT] și Politică a Consumatorului, un comitet format din specialiști privind protecția mediului și a consumatorului. Parlamentul nu a dorit doar o legislație mai progresivă și mai eficientă a mediului, ci a dorit o transparență în privința problemelor de mediu, un acces total la informații și o participare mai numeroasă a organizațiilor la procesul de luare a deciziilor. Influența pe care [NUME_REDACTAT] a avut-o asupra dezvoltării legislației mediului a crescut foarte mult în ultimii ani. Programele de acțiune generală referitoare la mediu sunt adoptate prin decizii a [NUME_REDACTAT] împreună cu [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] de la Amsterdam s-a introdus procedura codeciziei în problemele de mediu. O realizare foarte mare a Parlamentului a fost crearea unei comisii de anchetă asupra problemelor emisiilor de dioxină la Seveso. [NUME_REDACTAT] și Social, e un organ cu caracter consultativ, fiind un organ secundar sau de asistență, compus din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții economice și sociale mai ales ai producătorilor, muncitorilor sau ai reprezentanților interesului general. Părerea acestui comitet încă nu are o influență semnificativă asupra conținutului directivelor ori reglementărilor europene în materie. Jurisdicțiile comunitare (Curtea de Justiție a [NUME_REDACTAT] și Tribunalul de [NUME_REDACTAT]) își bazează activitatea pe îndeplinirea principiului conform căruia legea trebuie să fie aplicată și interpretată conform prevederilor tratatelor. Curtea de Justiție a [NUME_REDACTAT] intermediază „conflictele” între preocupările economice și cele care vizează mediul, la nivel european. Aceste instituții întotdeauna încearcă să interpreteze legislația într-un mod favorabil protecției mediului și să aducă conceptul de drept al mediului la un nivel superior.

Alte structuri

[NUME_REDACTAT] pentru Mediu a fost creată prin [NUME_REDACTAT] Europei în 1990, având sediul la Copenhaga, cu funcționare din anul 1993. Această structură are rolul de a sprijini dezvoltarea durabilă și de a contribui la îmbunătățirea semnificativă a mediului înconjurător în Europa, prin transmiterea de informații de actualitate, de interes, pertinente și exacte, către responsabilii politici și către public. [NUME_REDACTAT] pentru Mediu vrea să stabilească un dialog bilateral cu beneficiari și grupurile sale țintă în vederea identificării în mod corect a necesităților țărilor. Ea oferă evaluări și informații referitoare la situația mediului înconjurător, factorii economici și sociali, tendințele și presiunile actuale, eficiența politicilor și identificarea tendințelor, perspectivelor și problemelor viitoare, rapoarte pe care le distribuie țărilor. În regulamentul prin care s-a înființat această agenție, se prevede la articolul 3 care sunt domeniile principale de activitate ale acestei structuri: presiunile asupra mediului; calitatea mediului; sensibilitatea mediului; Se dorește astfel rezolvarea fenomenelor transfrontaliere, globale, trebuind să se țină cont și de dimensiunea socială ori economică. [NUME_REDACTAT] Europene este o structură înființată în anul 1995, când a fost numit primul mediator al [NUME_REDACTAT]. Acesta are ca atribuții protejarea cetățenilor împotriva practicilor abuzive din domeniul administrativ. Printre reclamațiile pe care le primește, sunt și cele din domeniul mediului, care desigur sunt mai puține.

Alte instrumente comunitare

La nivel european, s-a creat o structură financiară specifică pentru mediu, cu numele de [NUME_REDACTAT], care are ca rol finanțarea proiectelor prioritare în materia mediului, proiecte alese de [NUME_REDACTAT]. Acest program facilitează integrarea problemelor de mediu în cadrul celorlalte politici și participă la dezvoltarea durabilă.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA DURABILĂ A TERITORIULUI

Introducere.

Dezvoltarea durabilă poate fi privită ca fiind dezvoltarea care satisface nevoile generației prezente, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi, reprezintând suma aspirațiilor de natură economică, socială și de mediu ale unor grupuri umane care pot sau nu să aibă ca prioritate creșterea economică. Principiul care trebuie să stea la baza acestor acțiuni este acela că resursele naturale să nu fie consumate peste limitele lor de regenerare. Altfel spus, toate țările nu trebuie să mai ia, nici chiar sub formă de împrumut, nimic din cota generațiilor viitoare. Dezvoltarea durabilă constă în schimbări calitative ale sistemului, schimbări care trebuie să se afle într-un echilibru dinamic cu mediul înconjurător. Astfel se pune problema apariției de noi idei, specifice unei economii ecologice. Așadar, nu trebuie să se mai folosească bunuri al căror cost nu este plătit pe loc de generațiile prezente, punându-se problema creării unui sistem eficient de utilizare și distribuire a resurselor pe termen lung. În acest caz se poate vorbi despre o societate durabilă, care să dăinuie un timp nedefinit, să posede o mare putere de anticipare, să fie suficient de flexibilă și inteligentă pentru a nu-și submina propriul fundament fizic și social. O societate durabilă din punct de vedere social presupune ca fiecare dintre indivizii săi să aibă, în primul rând, un standard de viață materială adecvat și sigur, fapt posibil numai printr-o bună configurare a sistemului format din trei elemente de bază: populație, capital și tehnologie. Acest proces de “dezvoltarea durabilă” aduce nu atât o schimbare a potențialului teoretic și a metodologiilor de abordare a problemelor dezvoltării teritoriului, cât o restructurare a ierarhiei valorice și a parametrilor funcționali, o reevaluare a prioritățiilor și a ponderii unor procese și fenomene. Din perspectiva dezvoltării durabile, mediul este canalizat spre valori estetice, economice precum și ecologice, acordând o deosebită atenție gestionării teritoriului. Principalele implicatii ale conceptului de dezvoltare durabila asupra amenajarii teritoriului pot fi rezultate prin implementarea unei noi viziuni de integrare a problemelor mediului natural în obiectivele diferitelor niveluri de planificare; globalitate si interdependență, respectiv o abordare sistematică a problemelor mediului natural antropizat;consultarea publicului cu privire la valorificarea mediului;

           Un element fundamental este adoptarea unei strategii generale de dezvoltare ce integrează de la bun început problemele mediului natural și ale evoluției așezărilor umane urmând a se impune reevaluarea rolului și poziției documentațiilor de urbanism și amenajare a teritoriului. Trebuie totuși să se țină seama de integrarea dezvoltării si principiilor de amenajare a teritoriului intr-o conceptie globala si unitara precum și de transformarea planurilor de amenajare a teritoriului în instrumente complexe de gestiune. Din perspectiva dezvoltarii durabile, amenajarea teritoriului poate fi definită ca o intervenție sau acțiune ce urmărește identificarea respectiv rezolvarea nevoilor umane, individuale și sociale, cu resursele și potențialul real al mediului natural și construit, pe de o parte și cu nivelul tehnologic și resursele financiare, pe de altă parte, în condițiile protejării și conservării patrimoniului existent.Amenajarea teritoriului într-o manieră durabilă nu operează cu modele sau metodologii unice, fiind adaptabila, flexibila și formativă.

2.1. Strategii și programe de acțiune pentru protecția mediului

Politica de mediu trebuie să fie parte integrantă a tuturor strategiilor de dezvoltare la nivel local, regional, național și internațional. Dezvoltarea durabilă a unei societăți trebuie să abordeze integrat obiectivele economice, politice, sociale și de mediu la toate nivelurile. Atitudinea cetățenilor și a oamenilor politici față de mediu a început să se schimbe în anii 70, înțelegându-se mai bine, științific, problemele de mediu. Această atitudine, întâlnită la nivel internațional, față de problemele de mediu este generată de înțelegerea că foarte multe probleme de mediu au impacturi transfrontaliere. Scopul strategiilor naționale de dezvoltare durabilă este de a integra considerațiile referitoare la mediu în planurile generale de dezvoltare economică și socială și de a promova o politică națională în domeniul mediului, care să fie coerentă și cuprinzătoare. Elementele fundamentale ale unei strategii naționale de dezvoltare, sunt:

datele la care aceste obiective vor fi îndeplinite;

obiectivele cantitative (de exemplu, reducerea emisiilor de particule la un anumit număr de tone);

implicațiile economice și financiare ale acțiunilor specifice;

acțiunile specifice întreprinse de toate sectoarele (transport, industrie, comerț, agricultură, construcții);

clarificarea rolului și responsabilităților ministerelor în supravegherea și monitorizarea acțiunilor specifice.

Principalii actori instituționali ai politicii de mediu din România sunt: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] este instituția de specialitate ce vizează gestionarea problemelor de mediu. Acest organ de specialitate intră în subordinea [NUME_REDACTAT] și este responsabil de realizarea politicilor specifice în domeniul protecției mediului și a pădurilor. Acesta este responsabil pentru inițierea strategiilor naționale de mediu și crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din mai multe direcții care vizează managementul apelor, controlul poluării biodiversitatea, gestionarea deșeurilor, pădurile și dezvoltarea forestieră.

Totodată, în subordinea Guvernului intră și [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Dunării. [NUME_REDACTAT] Europene și [NUME_REDACTAT] sunt de asemenea două instituții guvernamentale și legislative ce coordonează, elaborează, corectează deciziile privind dezvoltarea și implementarea politicilor autohtone în concordanță cu cele europene. O altă instituție importantă este [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], care în colaborare cu [NUME_REDACTAT] și Pădurilor, supraveghează buna desfășurare a programelor de mediu privind aplicarea îngrășămintelor și a pesticidelor, dar și protecția pădurilor. [NUME_REDACTAT] de Mediu își exercită autoritatea în domeniul protecției mediului și are ca principale atribuții controlul activităților cu impact asupra mediului, aplicarea sancțiunilor contravenționale, verificarea sesizărilor cu privire la încălcarea legislației în vigoare și controlarea modului în care sunt respectate prevederile.

La nivel național trebuie să menționăm și alte organizații precum cele non-guvernamentale și fundațiile pentru protecția mediului care au o contribuție importantă în implementarea politicii de mediu naționale, precum și stabilirea unui dialog clar al societății civile cu autoritățile guvernamentale, punând accentul pe probleme specifice, punctuale, acolo unde autoritățile locale au omis includerea acestora în agendă. Acestea au un rol important și în dezvoltarea și implementarea politicii de mediu naționale. Coroborând toate aceste aspecte, trebuie să subliniem faptul că aranjamentul instituțional românesc în ceea ce privește protecția mediului a suferit numeroase modificări și transferuri de noi competențe în ultimii ani, însă ceea ce este important de remarcat este faptul că gradul de implicare și conștientizare a necesității unui control și a protecției mediului în România din partea instituțiilor competente a crescut considerabil.

Programe de sprijin a politicii naționale de mediu

Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile naționale și cele ale [NUME_REDACTAT]. Astfel putem aduce în discuție programele comunitare cum ar fi PHARE, ISPA, Agenda 21 și [NUME_REDACTAT] pentru Competitivitate și Inovare, dar și programe naționale precum [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] pentru Mediu, [NUME_REDACTAT] Sectorial de Mediu, Programul privind Promovarea achizițiilor publice Ecologice, [NUME_REDACTAT] Verde, cât și [NUME_REDACTAT]. Aceste proiecte își au originea atât în perioada de pre-aderare a României la [NUME_REDACTAT], cât și în prezent. Rolul acestora este acela de a veni în sprijinul politicii de mediu naționale și de a contribui prin măsuri specifice, punctuale, la protejarea mediului din România.

Programul PHARE a fost primul instrument de pre-aderare cu finanțare nerambursabilă, înființat în 1989, având ca principal rol, sprijinirea țărilor din [NUME_REDACTAT] și de Est candidate în procesul de integrare europeană. Fondurile alocate vizau domenii precum: protecția mediului, agricultură, administrație publică sau coeziunea economică și socială. [NUME_REDACTAT] a alocat începând cu 1991 până în 2004 o sumă de circa 1,7 miliarde Euro pentru asistență financiară nerambursabilă, iar începând cu anii 2000 gradul de absorție a crescut. Programul PHARE are trei componente: PHARE Național, PHARE CBC ([NUME_REDACTAT] Cooperation) și PHARE CES ([NUME_REDACTAT] și Socială). Programul PHARE Național finanțează proiecte de asistență tehnică, de investiții și twinning. PHARE [NUME_REDACTAT] și Socială vizează scheme de granturi și proiecte de asistență tehnică în domeniul protecției mediului, iar Phare CBC sprijină cooperarea transfrontrealieră bilaterală între zonele de graniță.

Programul ISPA a fost cel de-al doilea instrument financiar nereambursabil de pre-aderare, înființat în 1999 și ale cărui surse de finanțare sunt estimate până la 270.000.000 de euro pe an. Programul se concentrează pe implementrea directivelor de mediu pe următoarele domenii: protecția calității apei, gestionarea deșeurilor, protecția calității aerului. În perioada 2000-2006 ISPA a sprijinit proiectele în domeniul infrastructurii de mediu si de transport. După aderare, ISPA a fost înlocuit de Fondul de Coeziune.

Un alt program important ce trebuie menționat este Agenda 21. În anul 1992, la [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro, [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu și Dezvoltare, s-a prezentat conceptul de dezvoltare durabilă și un plan concret pentru punerea în aplicare numit Agenda 21. Acesta este un program de acțiune pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă și a fost adoptat de către statele semnatare ale Declarației de la Rio. Principalele linii de acțiune sunt lupta împotriva sărăciei și a excluderii sociale, producția de bunuri și servicii durabile și protecția mediului. [NUME_REDACTAT], această strategie locală a fost implementată până în 2003 în 9 orașe pilot (Ploiești, Galați, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Iași, [NUME_REDACTAT], Giurgiu, Oradea și [NUME_REDACTAT]), la nivelul cărora s-au înființat secretariate permanente în cadrul primăriilor și grupuri de lucru pe domeniile economic, social și protecția mediului. Strategia a fost extinsă la peste 40 de localități până în 2007. Un alt program cu un grad semnificativ de important este [NUME_REDACTAT] pentru Competitivitate și Inovare. Scopul acestuia este de a identifica cele mai bune exemple de proiecte derulate în domenii precum: reciclare, achiziții publice ecologice.

Fondurile alocate sectorului de mediu din România de către [NUME_REDACTAT], pentru perioada 2007-2013 se ridică la suma de 5,6 miliarde euro. Această finanțare provine din două fonduri ale [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (FEDR) și Fondul de Coeziune (FC). Strategia și distribuția acestor fonduri este realizată în cadrul [NUME_REDACTAT] Sectorial de Mediu (POS Mediu). Programul a fost elaborat în strânsă corelație cu obiectivele naționale strategice prevăzute în [NUME_REDACTAT] de Dezvoltare 2007-2013. POS Mediu a avut ca punct de plecare prioritățile și obiectivele politicii de mediu a [NUME_REDACTAT] și este conturat astfel încât să contribuie la îndeplinirea angajamentelor României în cadrul Tratatului de Aderare. Obiectivele specifice POS Mediu sunt: îmbunătățirea calității și accesului la infrastructura de apă și apă uzată, dezvoltarea sistemelor durabile de gestionare a deșeurilor,reabilitarea siturilor poluate, reducerea poluării prin modernizarea sistemelor de încălzire urbană. Un alt considerent important al POS Mediu este legat de protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural.

Fondul global pentru mediu este un program care a luat naștere în 1991, ca un fond global pentru finanțare de programe de mediu pe termen scurt și lung. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD ([NUME_REDACTAT] Unite pentru Dezvoltare), PNUM ([NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu) și [NUME_REDACTAT] și sunt derulate de organizații publice sau private. Acestea trebuie să îndeplinească două criterii: primul se referă la faptul că trebuie să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țărilor implicate, iar cel de al doilea se referă la faptul că trebuie să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan global. România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de țară și 12 proiecte regionale, majoritatea proiectelor au vizat protecția apelor [NUME_REDACTAT] și ale Dunării.

Un alt program reprezentativ pentru politica de mediu a României este [NUME_REDACTAT] Curată, care a fost lansat în 2002 ca o inițiativă de coordonare, verificare și accelerare a adaptării României la normele europene. Obiectivul principal al acestui program este de a se ocupa de educarea populației în scopul reducerii efectelor poluării. Obiectivele sale sunt asigurarea unui management integrat al deșeurilor, creșterea nivelului de educație și conștientizarea populației în spiritul protecției mediului și asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile.

Un alt exemplu de proiect ce vizează îmbunătățirea și protejarea mediului din România este Dezvoltarea piețelor ecologice emergente din România – ECOEMERGE, care are ca scop crearea unui cadru uniform pentru dezvoltarea piețelor ecologice din România, îmbunătățirea legăturii dintre sistemele de producție și cele de consum.

Promovarea achizițiilor publice ecologice este un alt exemplu semnificativ al politicii de mediu din România. [NUME_REDACTAT] și Pădurilor, împreună cu [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] au derulat acest proiect în perioada aprilie 2009 – septembrie 2010, având ca obiectiv principal creșterea gradului de conștientizare a impactului favorabil asupra mediului a achizițiilor publice ecologice.

[NUME_REDACTAT] de Acțiune pentru [NUME_REDACTAT] (PNAPM) este un alt instrument prin care se implementează politicile din domeniul mediului, prin promovarea, susținerea și urmărirea desfășurării celor mai importante proiecte cu impact important asupra mediului în vederea aplicării și respectării normelor juridice interne și a directivelor [NUME_REDACTAT]. PNAPM reliefează o abordare specifică României a problemelor legate de protecția mediului, o particularizare a [NUME_REDACTAT] de Acțiune pentru Mediu în țările [NUME_REDACTAT] și de Est. În încheiere pot fi menționate două proiecte importante ale politicii de mediu a României și anume [NUME_REDACTAT] Verde și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] Verde vizează instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energia regenerabilă. Scopul acestui program constă în îmbunătățirea calității aerului, apei și solului prin reducerea gradului de poluare cauzată de arderea lemnului și a combustibililor fosili utilizați pentru producerea energiei termice folosite pentru încălzire și obținerea de apă caldă menajeră.

[NUME_REDACTAT] vizează casarea mașinilor vechi și oferirea unei compensați financiare în vederea achiziționării unei mașini noi. Programul a avut un real succes în 2010, au fost casate 190 de mii mașini vechi și achiziționate 63 de mii de mașini noi. Aceste două proiecte au avut un succes considerabil, marcând un progres semnificativ în cadrul politicii de mediu a României.

În concluzie, putem remarca faptul că pe fondul contextului actual al schimbărilor climatice și al globalizării, [NUME_REDACTAT] a adoptat o serie de acte normative necesare protecției mediului și a calității vieții și dezvoltării durabile. Acestea vizează domenii precum emisiile în aer din surse industriale sau transport, gestionarea deșeurilor, protejarea și gestionarea resurselor de apă, protejarea naturii și a biodiversității, evaluarea impactului asupra mediului și răspunderea de mediu etc. În același timp, [NUME_REDACTAT], în calitatea sa de „gardian al tratatului”, asigură aplicarea măsurilor care decurg din aceste acte normative. România a moștenit din perioada anilor 1970 probleme de mediu grave ca urmare a politicii industriale și de dezvoltare dusă în acea perioadă. Însă, începând cu anii 1990, la nivel decizional și instrumental, politica de mediu a suferit modificări pozitive importante. [NUME_REDACTAT] la [NUME_REDACTAT] a avut drept consecință transpunerea aquis-ului comunitar, armonizarea legislației românești cu cea europeană și atragerea de fonduri structurale destinate conștientizării și protecției mediului. La nivel legislativ se remarcă o serie de noi inițiative legislative care vizează gestionarea deșeurilor, reducerea emisiilor de dioxid de carbon, protejarea biodiversității. Din punct de vedere instituțional, remarcăm înființarea unor organisme și instituții publice cu atribuții punctuale destinate protecției mediului. Pentru asigurarea sănătății și bunăstării populației este necesar un mediu curat care să se bazeze pe o utilizare rațională a resurselor naturale.

2.2. Strategia europeană privind un mediu sănătos

Ideea de „dezvoltare durabilă” s-a născut acum 30 ani, ca răspuns la apariția problemelor de mediu și a crizei privind resursele naturale, mai exact a celor de energie. În 1972, în cadrul Conferinței privind Mediul de la Stockholm, se ajunge la concluzia că activitățile întreprinse de om duc la poluarea și deteriorarea mediului natural, lucru care afectează în plan prezent și viitor planeta. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost susținut și de [NUME_REDACTAT], iar în 1987, după catastrofa de la Cernobîl, într-un raport al acestei comisii este lansată definiția acestei dezvoltări durabile: „dezvoltarea durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile lor.” Ulterior, în 1992, în cadrul Summit-ului Pământului de la Rio, a fost accentuată ideea de dezvoltare durabilă, acest principiu al dezvoltării durabile fiind acceptat, oficial, de majoritatea comunităților internaționale, fiind inclus apoi în Declarația de principii privind mediul și dezvoltarea. Principiul 3 din această Declarație ne spune că „dreptul la dezvoltare trebuie să se realizeze în așa fel încât să îndeplinească nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare”. [NUME_REDACTAT] al Pământului a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenții privind diversitatea biologică, schimbările climatice sau încetarea defrișărilor masive. Tot atunci a fost și elaborată Agenda 21- planul de susținere al dezvoltării durabile. Agenda 21 reprezintă modelul de dezvoltare durabilă din punct de vedere social, economic și de mediu. Instituții precum guvernele, organizațiile non-guvernamentale (ONG), industria și societatea civilă sunt primele care trebuie să participe la acțiunile acestei agende. Agenda 21 oferă un cadru pentru abordarea problemelor sociale și de mediu precum problematica poluarea aerului, a apei și solului, defrișările, pierderea biodiversității, sănătatea, tendințele demografice, sărăcia, consumul de energie, problemele legate de producția și transportul deșeurilor. Principiile dezvoltării durabile trebuie să constituie o parte foarte importantă a oricărei strategii locale. [NUME_REDACTAT] 21 abordează tema dezvoltării durabile ca o preocupare a autorităților și instituțiilor locale, implicând toate sectoarele societății, inclusiv grupurile comunitare, intreprinderile ori minoritățile etnice. Implicarea întregii societăți va oferi tuturor cetățenilor șansa de a participa în acest proiect și va genera o sursă de entuziasm și expertiză, care este esențială pentru realizarea dezvoltării durabile.

[NUME_REDACTAT] e focalizată pe problemele de ordin social, economic și de mediu și propune soluții la problemele existente prin implementarea unor practici mai eficiente. S-a conștientizat faptul că dezvoltarea durabilă se poate realize fără să fie afectată calitatea vieții, printr-o practică rațională și printr-un set de idei novatoare. În urma [NUME_REDACTAT] de la Rio, o multitudine de campanii [NUME_REDACTAT] 21 au avut loc în Bolivia, China, Suedia, [NUME_REDACTAT], Turcia, sau Bulgaria. Țara noastră este văzută ca exemplu în ceea ce privește implementarea prevederilor Agendei 21. Ideea de dezvoltare durabilă se bazează pe existența unei limite a capabilității sistemelor naturale în a furniza materii sau energie, absorbind, în același timp, deșeurile și poluarea. Pentru ca dezvoltarea să fie durabilă, e necesar ca nivelul epuizării resurselor naturale și emisiile de poluanți să nu depășească sau să fie mai rapid decât nivelul regenerării sistemelor naturale.

[NUME_REDACTAT] de la Rio, care privea diversitatea biologic, subliniând că e vitală anticiparea și atacarea la sursă a cauzelor reducerii diversității biologice, principiul dezvoltării durabile a fost adoptat ca politică de multe state. De exemplu, în Olanda prin National environmental [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] (1997-2000); în SUA prin [NUME_REDACTAT]- A [NUME_REDACTAT] în 1996; în India prin [NUME_REDACTAT] Plan în 1993.

La nivel internațional, aplicarea principiului dezvoltării durabile e reglementată de Comisia privind [NUME_REDACTAT]. Dezvoltarea durabilă este un element important în elaborarea responsabilității globale privind mediul. Putem menționa aici articolele 4 și 5 din [NUME_REDACTAT] Unite pentru combaterea deșertificării în țările afectate grav de secetă sau deșertificare; articolul 3 din Convenția- cadru a [NUME_REDACTAT] asupra schimbărilor climatice sau articolul 8 și articolul 10 din Convenția privind diversitatea biologică. Ideea principală de la baza dezvoltării durabile constă în faptul că mediul curat și calitatea mediului, la fel și oportunitățile pe care ni le oferă acest mediu sunt mult mai importante decât credem. Prin conturarea profilului mediului, dezvoltarea durabilă ne oferă o mai precisă înțelegere a funcțiilor pe care le îndeplinește mediul ambiant.

Dezvoltarea durabilă devine astfel și un obiectiv al [NUME_REDACTAT], în 1997 fiind inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001 a fost adoptată Strategia de [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT], la Goetheborg.

În 2005, comisa a început procesul de revizuire a Strategiei de [NUME_REDACTAT], desfășurându-se mai multe etape:

Februarie 2005: Comisia dă publicității o evaluare inițială și expune o serie de direcții ce trebuie urmate. Direcțiile de dezvoltare non-durabilă arătate și care au avut efecte negative, erau: amenințările la adresa sănătății publice; schimbarea climatic, creșterea sărăciei, excluziunea socială, afectarea biodiversității sau epuizarea resurselor natural.

Iunie 2005: șefii guvernelor și ai statelor din [NUME_REDACTAT] adoptă o declarație privitoare la liniile directoare ale [NUME_REDACTAT].

Decembrie 2005: Comisia prezintă propunerea de revizuire a strategiei. Se accentuau 6 priorități: transport, resurse natural, schimbare climatică, sănătate, excluziune social, fiind indicate și diverse căi ce trebuie urmate pentru a rezolva aceste probleme.

În iunie 2006 a fost adoptată Strategia de [NUME_REDACTAT] pentru o [NUME_REDACTAT] extinsă, care are la bază strategia de la Goetheborg. Cheia dezvoltării durabile e aceea de a stabili o interacțiune a 4 sisteme: cel ambiental, cel uman, cel economic și cel tehnologic. Între aceste sisteme trebuie să existe un proces continuu și dinamic de funcționare iar pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile e necesar progresul în toate aceste 4 sisteme amintite mai sus.

[NUME_REDACTAT] pentru Mediu și Dezvoltare a concluzionat că pentru o dezvoltare durabilă e nevoie de asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil, de reducere a creșterii demografice necontrolate, de eliminare a sărăciei și satisfacerea nevoilor de bază pentru hrană, locuințe, sănătate, locuri de muncă sau energie. E nevoie apoi de descentralizarea formelor de guvernare, de creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia, sau de conservarea și sporirea resurselor natural, întreținerea diversității ecosistemelor și supravegherea impactului economiei asupra mediului. Observăm astfel că esența unei strategii pentru o dezvoltare durabilă stă în reducerea dependenței de petrol, conservarea solului, stabilizarea creșterii demografice, promovarea resurselor regenerabile de energies au reciclarea materialelor.

Acțiunile de tratare a efluenților poluanți, cele de prevenire a poluării, punerea sub control a fenomenului de seră, conservarea și refacerea mediului, menținerea biodiversității speciilor sau gestionarea resurselor naturale au nevoie de eforturi mari, atât sub aspect economic, organizatoric, precum și ca mobilizare a potențialului de Cercetare. Trebuie să existe o legătură fundamentală între politica ecologică și cea economică, pentru a se atinge idea dezvoltării durabile, o legătură existentă la toate nivelele structurii de stat și în toate ramurile economiei.

La cadrul general, se poate afirma că principiul dezvoltării durabile are caracter erga omnes. Acest lucru rezultă din faptul că principiul afectează deja dreptul internațional precum și jurisprudența [NUME_REDACTAT] de Justiție. Amintim aici hotărârea din speța “[NUME_REDACTAT]- Nagymaros”, unde Curtea a făcut pentru întâia oară referire la “nevoia de a reconcilia dezvoltarea economic cu protecția mediului care este exprimată de conceptual dezvoltării durabile”. Pe plan național, în 1999, [NUME_REDACTAT] a adoptat [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] care constituie fundamentul pentru elaborarea și dezvoltarea strategiilor sectoriale, cea privitoare la problematica mediului înconjurător fiind prioritară. Apoi, în corelație cu [NUME_REDACTAT] Europene, a fost elaborată “[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Orizont 2005”, care cuprinde obiectivele pe termen scurt, mediu și lung referitoare la protecția mediului înconjurător.

Strategia de dezvoltare durabilă a [NUME_REDACTAT] revizuită, adoptată de [NUME_REDACTAT] Europene la Bruxelles, în 26 iunie 2006, prezintă noțiunile, procedeele și măsurile care trebuie luate pentru o dezvoltare durabilă a teritoriului în scopul menținerii unui mediu sănătos. Dezvoltarea durabilă, așa cum este prezentată la punctul 1, înseamnă satisfacerea necesităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități. Acest obiectiv este unul general și principal la nivelul [NUME_REDACTAT], stipulat în Tratat, guvernând toate acțiunile și politicile [NUME_REDACTAT]. E un principiu care face referire la menținerea capacității Pământului de a susține viața în toată diversitatea ei, o dezvoltare durabilă care are la bază principiul egalității dintre sexe, principiul democrației, cel al solidarității, respectul față de drepturile fundamentale, respectul față de lege, libertatea și egalitatea de șanse pentru toți.

Principiul dezvoltării durabile își propune evoluția continuă a calității vieții și a bunăstării, atât pentru generațiile prezente cât și pentru generațiile viitoare. Astfel, trebuie promovată o economie dinamică, care să asigure un înalt nivel de educație, locuri de muncă, ocrotirea sănătății, coeziune socială și teritorială și cel mai important protecția mediului, un mediu în care cetățenii să se poată dezvolta sănătos, să poată evolua și generațiile viitoare să aibă parte în continuare de resursele naturale și de un mediu ambiant cât mai plăcut. Primul din obiectivele principale ale acestei Strategii este acela de protecția mediului. „Protejarea capacității Pământului de a menține viața în toată diversitatea ei, respectarea limitelor resurselor naturale ale planetei și asigurarea unui înalt nivel de protecție și îmbunătățire a calității mediului. Prevenirea și reducerea poluării mediului și promovarea producției și consumului durabile, pentru a determina distrugerea legăturii dintre creșterea economică și degradarea mediului”.

[NUME_REDACTAT] de Mediu și Sănătate (SCALE) are ca obiectiv principal îmbunătățirea sănătății. [NUME_REDACTAT] de la Amsterdam, în articolele 152-174, este reglementată baza legală a acțiunilor [NUME_REDACTAT] referitoare la mediu și sănătate. Această strategie pune în evidență relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea, sănătatea umană și schimbarea caracteristicilor mediului. SCALE (Science, Children, Awareness, Legal instrument, Evaluation) e produsul preocupării continue a [NUME_REDACTAT] în această direcție, fiind inițiată în iunie 2003. Elementul nou cuprins în această strategie este focalizarea pe sănătatea copiilor, care reprezintă un grup social vulnerabil, afectat de poluarea mediului. [NUME_REDACTAT] participă la numeroase activități internaționale, cum ar fi [NUME_REDACTAT] pentru mediu și sănătate precum și în proiecte gen „Un mediu sănătos pentru copii”. Articolul 4 din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006, prevede ca modalitate de implementare a obiectivelor strategice înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează grav și nemijlocit sănătatea oamenilor.

2.3. Dezvoltarea durabilă înainte de 1989

“Prin urmare, pot spune că pămantul aparține fiecărei generații pe durata existenței sale, care i se cuvine pe deplin și în întregime, nici o generație nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existențe.”- [NUME_REDACTAT], 1789.

Dezvoltarea durabilă nu este un concept nou. Este cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică relațiile oamenilor cu mediul înconjurător și responsabilitățile generațiilor actuale față de generațiile viitoare. România parcurge din 1989 un proces dificil, dureros pentru majoritatea cetățenilor săi, procesul tranziției și al schimbărilor politice, sociale și economice aferente, de la un sistem cu organizare centralizată, la unul descentralizat, cu deschidere democratică și reguli economice de piață. Toate sectoarele de activitate sunt implicate și ca atare afectate de aceste schimbări; autoritățile locale, activitățile economice și viața comunităților fac față unei dinamici crescute a schimbării la toate nivelurile. Orientarea către structurile Nord-Atlantice și ale [NUME_REDACTAT] au adus mai multă coerență și eficiență în implementarea schimbării, de altfel extrem de solicitante pentru generațiile care îi fac față. Eforturile nu sunt însă mai mici; adaptarea legislației, a instituțiilor, a procedurilor, aderarea la documente internaționale, toate pe fondul proceselor economice și sociale care decurg din schimbarea sistemului, conduc la presiuni semnificative la toate nivelurile, sectoarele și în toate compartimentele de activitate. Efectele asupra vieții localităților se regăsesc în: comunitățile sărăcite și destructurate, economia distorsionată, dezvoltările necontrolate, lipsa de locuințe, problemele de mediu, degradarea generală a mediului construit și a calității vieții în general.

Adaptarea la noua dinamică este mai ușoară pentru teritorii, orașe cu precădere, acestea o duc mai bine de cele mai multe ori din punct de vedere economic, sunt mai atractive și gestionează mai eficient resursele; mai complicată e realitatea pentru localitățile rurale și orașele mici. Totuși este vizibilă difuzia directă sau indirectă a bunăstării, în special în cazul orașelor de rang superior, către localitățile din jur care joacă un rol din ce în ce mai activ în asigurarea unei părți din forța de muncă, a unor amplasamente pentru activități economice, de recreere, pentru o a doua locuință și pentru locuințe de vacanță, pentru servicii și spații de depozitare. Dacă înainte de 1989 procesele de acest fel puteau fi planificate și dezvoltarea era previzibilă, azi lucrurile s-au schimbat radical. Aceste procese de difuzie legate de revitalizarea economică, a mediului construit și natural sunt mai dificil de surprins și localizat pentru că ele depășesc granițele locale și depind de interdependența de alte zone, de dezvoltarea altor sectoare, de deciziile adoptate în domenii conexe, toate într-un câmp de fenomene cu dinamici diverse. Una din consecințele cele mai evidente este că granițele administrative ale orașelor nu se mai potrivesc cu cele ale dezvoltării. Iar urmarea ar fi necesitatea identificării unor modalități de abordare a dezvoltării la altă scară și într-un context instituțional adecvat.

Cât despre sistemul juridic de mediu din România înainte de 1990, putem spune că la sfârșitul secolului XIX- lea, ia naștere o mișcare de ocrotire a naturii, în 1920 creându-se Asociația „Hanul drumeților”, care se transformă apoi în „Societatea de turism pentru protecția naturii” în fruntea căreia se află pictorul [NUME_REDACTAT], poetul [NUME_REDACTAT], botanistul [NUME_REDACTAT] ori naturaliștii [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] sau [NUME_REDACTAT]- Baznoseanu. [NUME_REDACTAT] publică în 1924 programul mișcării pentru ocrotirea naturii în România denumit „Problema protecțiunii mediului în România”, pe baza căruia va apărea prima „Lege pentru protecția naturii”, o lege despre care spunea [NUME_REDACTAT] că e formată conform dezideratelor naturaliștilor. Legea a apărut în 1930 și statua înființarea Comisiei monumentelor naturii, o comisie care avea rolul de a inventaria și conserva informațiile referitoare la monumentele naturii. „[NUME_REDACTAT] Monumentelor naturii” apare în 1933, iar în 1934, [NUME_REDACTAT] elaborează un ghid privind definirea, clasificarea, rolul și gestionarea resurselor naturale. În acest mod sunt prezentate rezervații naturale, științifice și turistice, ca și formațiuni geologice și geografice, zăcăminte minerale, ori specii de animale. Odată cu începerea celui de-al doilea [NUME_REDACTAT], demersurile de conservare a naturii au fost suspendate. A apărut o nouă lege de conservare a naturii în 1950, completată cu un regulament de aplicare în 1954. Se confirmă idei precum aceea că monumentele naturii sunt bunuri aparținătoare întregului popor, iar protejarea acestora este o obligație care afectează pe toți cetățenii țării. Se constituie comisii regionale pe lângă filialele Academiei, care aveau rolul ocrotirii naturii și conservării genofondului României, prin realizarea unor publicații de specialitate ori prin planificarea explorării științifice a rezervațiilor. Apare revista „Ocrotirea naturii” în 1955, unde este subliniată necesitatea realizării unor studii complexe pe ariile ce urmează a fi declarate rezervații, studii care să evidențieze impactul economic și social raportat la beneficiile turistice, științifice și estetice. În 1960 a avut loc [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] pe [NUME_REDACTAT], care a avut ca și obiective stimularea activității de cercetare și a educației ecologice în învățământul preuniversitar sau asigurarea unei abordări interdisciplinare a problemelor ocrotirii naturii. Ca urmare a activităților întreprinse de această Comisie, a crescut numărul rezervațiilor naturale, dar deși pe plan legislativ a existat un cadru adecvat, aplicarea faptică a fost de cele mai multe ori foarte puțin eficientă.

În 1973, a apărut prima lege cadru în domeniul protecției mediului, încă de pe atunci accentuându-se ideea unei dezvoltări durabile printr-o serie de măsuri care trebuiau luate în regim de urgență:

Conservarea unui patrimoniu cu valoare informativă pentru cercetarea științifică;

Conservarea genofondului florei și faunei ca sursă potențială pentru viitoarele utilizări practice;

Conservarea ecosistemelor autohtone cu valoare bio-istorică recunoscută pe plan național și internațional;

Conservarea statutului estetic al naturii;

Conservarea ecosistemelor naturale care atenuează efectele distructive ale activităților antropice;

Conservarea unui cadru optim pentru valorificarea economică prin dezvoltarea unui turism armonizat cu principiile moralei ecologice.

Din cauze economice, după 1975, au avut loc numeroase reduceri de personal în cadrul [NUME_REDACTAT] pentru Monumente ale Naturii, fiind transformate apoi în organisme onorifice. Aceleași motive au dus la realizarea unor lucrări de amenajare a teritoriului care au determinat modificări climatice, topografice, minarea versanților sau inundarea unor mari suprafețe. În 1982 apare primul curs universitar de „Protecția mediului în România” realizat de [NUME_REDACTAT]. Până în 1989, în România nu a existat un Minister al Mediului. Structurile care au ca scop ocrotirea naturii s-au dezvoltat în ultimele două decenii pe factori de mediu: protecția apei- [NUME_REDACTAT] al Apelor sau protecția solului la [NUME_REDACTAT].

Protecția mediului și expresia sa juridică, enumerată printre cei 4 piloni ai dezvoltării durabile, alături de cel social, economic și cultural, sunt influențate foarte multe de evoluția lumii contemporane. Per ansamblu, dezvoltarea durabilă și-a propus reducerea amprentei ecologice a omului, prin promovarea echității între națiuni, a integrității ecologice și menținerea eficacității economice. Dacă inițial era acel tip de dezvoltare capabilă să asigure satisfacerea nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea de a răspunde celor ale generațiilor viitoare, dezvoltarea durabilă și-a modificat definirea, datorită mondializării economice agresive și datorită modificărilor suferite de societate. Datorită evoluțiilor ecologice de la nivel global, s-a impus luarea unor măsuri cât mai adecvate pentru asigurarea unui viitor viabil.

De la jumătatea veacului trecut, problema ecologiei s-a globalizat și a devenit aproape una a supraviețuirii, ea fiind asumată de ONU prin [NUME_REDACTAT] de la Stockholm, Rio de Janeiro și Johannesburg.

2.4. Strategia națională privind dezvoltarea mediului rural – urban

Ca și în alte țări, și în România problemele de protecție a mediului sunt tratate cu mare atenție, îndeosebi ca urmare a poluării masive la nivel local, de către industrie și agricultură ori de către centrele populate, precum și existența unei poluări transfrontaliere, care au făcut ca în unele zone ecosistemele să fie dereglate și condițiile de viață ale oamenilor să se înrăutățească. Dacă nu ocrotim mediul, nu putem asigura o dezvoltare durabilă. Dezvoltarea durabilă cuprinde protecția mediului, iar protecția mediului condiționează dezvoltarea durabilă. Strategia protecției mediului este cuprinsă astfel în [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] a României. În 1995 a fost elaborată Strategia protecției mediului, iar un an mai târziu a fost publicată cu sprijinul Programului PHARE, urmând ca în 1999 Guvernul să aprobe [NUME_REDACTAT] pentru dezvoltare durabilă. Din anul 2001 Programul de Guvernare cuprinde acțiuni și măsuri care au în vedere ocrotirea și asigurarea unui mediu curat și sănătos pentru toți cetățenii țării, cu respectarea principalelor obiective din [NUME_REDACTAT] de acțiune pentru protecția mediului. Modificările apărute în evoluția calității factorilor de mediu, modificările apărute în starea economică și socială a României în ultimii ani, elaborarea [NUME_REDACTAT] pentru dezvoltare durabilă, noile Convenții și Acorduri internaționale la care România a devenit parte, emiterea unor reglementări legale care au legătură cu protecția mediului sau alte asemenea acte, au făcut necesară actualizarea anuală a Strategiei protecției mediului în România, prin corectarea obiectivelor strategice precum și prin modificarea unor prevederi.

Principiile generale aflate la baza strategiei de protecție a mediului sunt:

▪ Dezvoltarea durabilă;

▪ Conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate ale oamenilor;

▪ Stimularea activității de redresare a mediului;

▪ Evitarea poluării prin măsuri preventive;

▪ Principiul „poluatorul plătește”;

▪ Conservarea moștenirii valorilor culturale și istorice;

▪ Conservarea diversității biologice și reconstrucția ecologică a sistemelor deteriorate.

Ideile care stau la baza stabilirii priorităților referitoare la acțiunile ce trebuie realizate, necesare pentru ocrotirea și refacerea mediului, sunt:

▪ Apărarea împotriva accidentelor și a calamităților naturale;

▪ Menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;

▪ Menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și a calității vieții;

▪ Respectarea prevederilor cuprinse în convențiile și programele internaționale privind protecția mediului.

[NUME_REDACTAT] protecției mediului există obiective pe termen scurt (până în anul 2004), pe termen mediu (până în 2010) și pe termen lung (până în 2020), având la bază ideile generale și criteriile avute în vedere la stabilirea priorităților referitoare la acțiunile ce trebuie realizate în vederea protecției mediului. În ceea ce privește dezvoltarea mediului urban, dezvoltarea localităților urbane trebuie să corespondeze cu prioritățile stabilite de „Europa 2020. O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”. Acest document propune o imagine generală a dezvoltării Europei în următorul deceniu, în scopul de a duce la ieșirea din criza economică și financiară, și de a transforma Uniunea într-o economie durabilă și inteligentă. Printre prioritățile [NUME_REDACTAT] 2020, se include promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor, al ecologiei și al competitivității. [NUME_REDACTAT] Teritoriale a [NUME_REDACTAT], una din provocările majore este supraexploatarea resurselor ecologice, pierderea biodiversității prin urbanizarea accentuată. Obiectivul propus de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] 2013- 2020- 2030 pentru anul 2020, este construirea la nivel de regiune, în conformitate cu strategiile de dezvoltare spațială, a sistemului de aglomerări urbane și de coridoare de urbanizare în lungul arterelor de transport de interes european. [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] România 2030 susține necesitatea adoptării în [NUME_REDACTAT] a principiilor devoltării policentrice, ca principal mijloc de echilibrare a dezvoltării spațiale viitoare pe toate nivelurile teritoriale, de la cel local la cel european. La nivel comunitar, există numeroase documente referitoare la situația dezvoltării urbane: Carta de la Leipzig pentru orașe europene durabile; [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT]; Promovarea dezvoltării urbane sustenabile în Europa; Europa 2020. O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii.

[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] 2013- 2020- 2030 cuprinde o serie de probleme întâlnite în mediul urban precum și declinul socio- economic al unui număr mare de centre urbane și diminuarea rolului pe care acestea îl au în dezvoltarea regiunilor, pierderea funcțiilor urbane ale multor orașe mici ori mijlocii, precum și calitatea scăzută a infrastructurii publice, incapacitatea de a conserva bunurile culturale și istorice ori degradarea utilităților urbane. Această strategie are ca obiectiv principal, pentru anul 2013, sprijinirea dezvoltării economice și sociale echilibrate teritorial și durabile a regiunilor României corespunzător nevoilor și resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de creștere; îmbunătățirea condițiilor infrastructurale și a mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a munci sau a investi. [NUME_REDACTAT] Naționale pentru [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] 2013- 2020- 2030, pentru realizarea acestui obiectiv principal, se va accentua ideea creșterii rolului economic și social al centrelor urbane prin adoptarea unei abordări policentrice în scopul unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor. Un alt obiectiv al acestei [NUME_REDACTAT] este constituirea la nivel regional a sistemului policentric de arii funcționale urbane și de coridoare de urbanizare în lungul arterelor de transport de interes european.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv se impun o serie de acțiuni, cum ar fi:

Realizarea centurilor verzi- galbene din jurul orașelor de rangul I;

Atingerea unui indicator de spațiu verde de 26 metri pătrați pe locuitor pentru orașele de rangul I și II;

Realizarea de spații publice de calitate în toate zonele principale ale orașelor;

Continuarea și amplificarea programelor de colaborare transfrontalieră, transnațională și interregională pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor de coeziune teritorială a [NUME_REDACTAT] și pentru a îmbunătăți interacțiunea și conectivitatea cu spațiile învecinate;

Până în anul 2030, Strategia își propune structurarea și dezvoltarea rețelei extinse de localități urbane și rurale ca premisă pentru afirmarea regiunilor României ca entități dinamice, competitive și atrăgătoare și pentru racordarea lor deplină la spațiul Europei. Pentru a se realiza acest obiectiv, trebuie luate o serie de măsuri printre care și creșterea nivelului de urbanizare până la 70%, prin includerea a 650 de localități rurale în categoria orașelor și prin aplicarea, la cadrul general a instrumentelor de dezvoltare urbană integrată. Dezvoltarea urbană are o puternică dimensiune europeană. Orașele interacționează și au influență asupra terenului înconjurător, astfel afectând mediul pe o suprafață mult mai întinsă. Dezvoltarea acestora este determinată și de factori externi precum schimbările demografice, nevoia de mobilitate, globalizarea și schimbările climatice. Scăderea numărului de locuințe și o îmbătrânire a populației sunt preconizate să amplifice presiunile asupra mediului în următoarele decenii. Dezvoltarea suplimentară a informațiilor, a serviciilor și a tehnologiei de comunicații aduce noi schimbări calitative importante în sistemele urbane.

Există o serie de componente natural care își pun amprenta într-un mod direct asupra configurației spațiale a orașelor. Un alt element natural cu influențe asupra structurii spațiale urbane este relieful, atunci când vorbim despre componenta geomorfologică, care are repercursiuni asupra configurațiilor stradale ori asupra configurației de ansamblu a structurii urbane. Orașele acționează ca motoare ale progresului, deseori influențând în mare parte realizările și inovațiile noastre culturale, intelectuale, educaționale și tehnologice. Totuși, tendința actuală către nou, abordările privind densitatea redusă în dezvoltarea urbană determină un consum crescut de energie, resurse, transporturi și terenuri, crescând astfel emisiile de gaze cu efect de seră și poluarea atmosferică și fonică la niveluri care deseori depășesc limitele legale sau limitele de siguranță umană recomandate. Consumul global, utilizarea energiei, utilizarea apei și producerea deșeurilor se întâlnesc într-un număr din ce în ce mai mare de locuințe urbane. [NUME_REDACTAT] Europene de Mediu arată că mai mult de un sfert din teritoriul [NUME_REDACTAT] a fost afectat în mod direct de utilizarea terenurilor urbane: între 1990 și 2000 o suprafață de cinci ori mai mare decât cea a [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]) a fost dedicată extinderii urbane. Acest lucru s-a produs mai ales pe foste terenuri agricole, având ca efect pierderea de servicii importante ale ecosistemului, precum producția alimentară, protecția împotriva inundațiilor și diversitatea biologică. Așa cum am mai notat, în dezvoltarea durabilă a unei societăți, sectorul așezărilor umane estede o importanță considerabilă.

Argumentul îl poate constitui următoarele aspecte practice:

reducerea consumului de materiale și energie în domeniul construcțiilor;

reducerea cantității de deșeuri din construcții și demolări și creșterea gradului de reciclare a acestora;

reducerea cantității de energie utilizată în spațiile construite, precum și a emisiilor produse (în special cele de canalizare);

creșterea eficienței prelucrării și a recirculării deșeurilor solide provenite din așezările umane;

reducerea consumului de energie în sectorul transporturi care deservesc așezarea umană (în acest fel se reduc emisiile nocive);

păstrarea unui mediu armonios din punct de vedere ecologic și estetic;

realizarea și conservarea așa-numitelor coridoare verzi, ca elemente de legătură a așezării umane cu restul teritoriului.

Dezvoltarea urbană durabilă poate fi abordată ținând cont de două direcții principale:

a) pur și simplu ca o politică de protecție a mediului,aplicată teritoriului urban; se insistă pe strategiile și programele municipalităților de a reduce consumul de resurse și impactul dezvoltării asupra mediului înconjurător.

b) ca abordare holistică, ce cuprinde o componentă ecologică (se insistă pe strategiile de protecție a mediului), aspecte economice (probleme fiscale și activitate de dezvoltare) și echitatea socială (distribuirea onestă a resurselor). Această abordare pune împreună problemele mediului cu cele ale dezvoltării și echității sociale.

Așadar, dezvoltarea urbană durabilă reprezintă o activitate complexă, care necesită un set de abordări complementare și strategii corespunzătoare. Există unspectru larg al concepțiilor de planificare urbană, care au în vedere asigurarea unei dezvoltări urbane durabile. Dintre acestea, trei sunt mai importante: orașul compact, orașul sănătos și orașul verde. Orașul compact este recomandat pentru că ar putea asigura sporirea eficienței unui sistem urban prin următoarele mijloace: optimizarea folosirii serviciilor existente și reducerea investițiilor și a consumului de materiale pentru alimentările cu apă, energie și gaze, canalizare, transport; reducerea navetismului și a aglomerației rutiere urbane; realizarea unui transport public de calitate. Majoritatea orașelor importante din Europa au ca politică urbană densificarea rațională. Teoria orașului compact, eficient din punct de vedere economic și ecologic, a devenit o paradigmă a urbanismului mondial. Din păcate, a copia fără discernământ teoriile de succes din [NUME_REDACTAT] se poate dovedi la fel de nociv pentru orașele românești.

Orașul sănătos, sub aspect fizic și social, permite locuitorilor săi să fie în plenitudinea capacităților fizice și intelectuale și, totodată, să fie îngăduitori, toleranți unii cu alții. Realizarea unei comunități sănătoase este un proces la care participă atât municipalitatea cât și cetățenii. În acest sens, pe lângă o politică de echitate publică, se întreprind acțiuni specifice pe tărâmul educației, al asigurării de locuințe și, în general, al planificării urbane. Pentru o dezvoltare durabilă „sănătoasă” a unei comunități umane, este necesară o coordonare inteligentă a eforturilor specialiștilor din domeniul social, al sănătății publice, protecției mediului, utilizării terenului, transporturi, economic. Acest concept, de oraș sănătos, este creat în special pentru îmbunătățirea mediului natural și social, pentru ca cetățenii să se bucure pe deplin de viață și să aibă libertatea de a-și exploata potențialul personal și pentru a putea fi realizată o armonie între societate, mediu și om. În zilele noastre, oamenii încearcă să fie din ce în ce mai apropiați de natură, ecologia devenind tot mai important, punându-se în aplicare proiecte prin care parcurile, spațiile verzi și grădinile să contribuie la schimbarea vieții locuitorilor din mediul urban. Conceptul de oraș verde recomandă ca dezvoltarea urbană să se bazeze pe înțelegerea judicioasă a proceselor ecologice și a fenomenelor naturale. Într-un oraș verde, organizațiile care se ocupă de spațiul verde și de cel construit reprezintă, pe de o parte, interfața om-natură și, pe de altă parte, interfața om-municipalitate. Orașul verde urmărește să pună omul și mediul înconjurător într-o relație de beneficiu reciproc. Apoi, așezările umane se vor dezvolta în funcție de posibilitățile și resursele propriilor ecosisteme. Asemenea colectivități umane se caracterizează prin noi forme de transport, de producere a hranei, o nouă concepție despre muncă, noi surse de energie regenerabilă, restaurarea habitatului natural din zonele urbane.

Fiecare dintre cele trei aspecte ale unui oraș are un rol capital în dezvoltarea urbană durabilă:

orașul compact promovează eficiența economică și fiscală, reducându-se efectele negative asupra mediului;

orașul sănătos accentuează calitatea mediului din perspectiva celor care îl folosesc;

orașul verde pune împreună procesele ecologice cu aspectele umane și sociale ale unei comunități.

Pe plan național se încearcă punerea în practică a numeroase acțiuni respectiv idei de promovare a mediilor sănătoase, verzi, aerisite și în același timp funcționale, un exemplu concludent ar fi municipiul Timișoara, cu încercările sale de acoperi suprafața unor blocuri cu câteva soiuri de plante agățătoare ori Cluj- Napoca, cu construcția efectivă a două blocuri care se ghidează strict pe principii ecologice, de susținere a unei ambianțe durabile și ecologice urbane.

Administrarea spațiilor verzi din teritoriile așezărilor umane are ca principal scop “asigurarea calității factorilor de mediu și a stării de sănătate a populației”. Astfel, statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos, dreptul de a contribui la amenajarea spațiilor verzi, dreptul de recreere în spațiile verzi proprietate public ori dreptul la crearea aliniamentelor de arbori și arbuști. În OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, se prevede la articolul 71 că: „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. 1 sunt lovite de nulitate absolută”.

În ceea ce privește regulile de urbanism, reglementările juridice cele mai vechi în acest domeniu încep cu idea protejării monumentelor istorice, în temeiul salvării patrimoniului cultural comun care, dacă nu erau luate măsuri de conservare, s-ar fi degradat sau chiar ar fi dispărut. Ulterior au apărut cerințe legate de ecologie, care au dus la crearea unor legături între mediu și urbanism, legături din ce în ce mai strânse.Se consideră că regulile de urbanism au următoarele caracteristici: modificarea important și durabilă a valorilor funciare prin introducerea unei inegalități între cetățeni în fața serviciului public; caracterul active al servituții în măsura în care aceasta se aplică la spații înainte de a fi girate. Interdicția de a construe reprezintă restricția cel mai des întâlnită, indifferent că e vorba de a proteja fauna, flora, resursele naturale, spațiile naturale sau de a preveni riscurile la adresa acestora.Această interdicție de a construi e o regulă urbanistică, astfel că într-o zonă strict delimitată, din motive de dezvoltare urbanistică durabilă, e interzisă emiterea autorizațiilor de construire. La fel sunt foarte întâlnite și interdicțiile de despădurire, de tăiere, de reîmpădurire, interdicțiile la pășunat sau interdicțiile de campare.

Referitor la amenajarea teritoriului, prin aceasta se înțelegetotalitatea activităților de interes general care contribuie la dezvoltarea spațială echilibrată, la îmbunătățirea condițiilor de viață în localitățile urbane și rurale, precum și la protecția patrimoniului natural ori construit.Scopul său principal e reprezentat de armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor sociale, ecologice și economice stabilite la nivel local și național pentru asigurarea unui echilibru în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmărindu-se creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea. Pentru protejarea fondului natural din localități, se ia măsura zonării spațiului și atribuirea acestor zone cu un regim special de gestionare. Există “zonele protejate”, care sunt niște zone naturale, delimitate geografic, ce cuprind valori de patrimoniu natural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specific de conservare a valorilor de patrimoniu. Toate aceste aspect sunt prevăzute în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a [NUME_REDACTAT]- Secțiunea a III-a- [NUME_REDACTAT], publicată în [NUME_REDACTAT] nr. 152 din 12 aprilie 2000. Prevederile legale sunt obligatorii pentru autoritățile administrației publice centrale și locale, care trebuie să asigure preluarea lor în documentele de amenajare a județelor municipiilor, orașelor ori zonelor rurale.

În planul dezvoltării mediului rural, România, în comparație cu celelalte state membre ale [NUME_REDACTAT], are cea mai înaltă proporție a populației rurale, din care peste o treime lucrează în agricultură. În anul aderării României la [NUME_REDACTAT], în 2007, spațiul rural implicit agricultura prezenta o serie de caracteristici: perpetuarea unei structure agrare dominate de o excesivă fărâmițare a capitalului funciar; evoluția produsului agricol pe o traiectorie coborâtoare și la cote scăzute de performanță datorită factorilor climaterici; slaba legătură cu piețele europene; nivelul și proporțiile sărăciei în zonele rurale; excedentul semnificativ de forță de muncă în exploatațiile individuale; starea infrastructurii, starea sistemului de educație, de sănătate și formarea profesională continuă în mediul rural. Ca și consecință, în ultimii ani s-a continuat poziția periferică a producătorilor agricoli români în context European și s-a accentuat evoluția descendentă a competitivității în schimburile economice internaționale. Zonele rurale trebuie să răspundă provocărilor în materie de creștere, dezvoltare durabilă și ocupare a forței de muncă în cursul următorilor ani. Politica de dezvoltare rurală se axează pe trei domenii de bază: mediu, economie agroalimentară și populația rurală. Obiectivul strategiilor rurale este reprezentat de dinamizarea sectorului agroalimentar european. Se impun o serie de acțiuni și măsuri, dintre care amintim:

o mai bună integrare în lanțul agroalimentar;

crearea unor noi posibilități de comercializare a produselor forestiere și agricole, inclusiv dezvoltarea materiilor energetic regenerabile;

îmbunătățirea performanțelor de mediu ale exploatațiilor forestiere și agricole;

modernizarea sectorului agricol;

Există apoi o serie de măsuri referitoare la protejarea resurselor naturale și a peisajelor din zonele rurale, vizând domeniul biodiversității, al apei, al schimbărilor climatic sau al conservării sistemelor de mare valoare naturală:

menținerea unui echilibru de durată între zonele rurale și cele urbane, pentru a ajuta în mod pozitiv la, repartizarea în spațiu a activității economice și a coeziunii teritoriale;

promovarea serviciilor de mediu și a practicilor agricole, respectând animalele;

combaterea schimbărilor climatic, știind că silvicultura și agricultura sunt elemente importante în dezvoltarea surselor de energie;

agricultura ecologică ca abordare globală a agriculturii durabile.

2.5. Reciclarea, refolosirea deșeurilor și prevenirea poluării globale

Deșeul reprezintă “orice substanță, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislația specific privind regimul deșeurilor, pe care deținătorul îl aruncă, are intenția sau are obligația de a-l arunca” conform articolului 2 pct. 19 din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. O altă definiție dată deșeului, apare la nivel internațional în Anexa C (83) 180 din 1 februarie 1984 a Organizației pentru Cooperare și [NUME_REDACTAT] unde se reglementează că deșeul este “orice materie considerată ca fiind deșeu sau definită juridic ca deșeu în țările unde aceasta se găsește sau este trimisă spre a se găsi”. O definiție mai amplă a deșeului o întâlnim în Directiva OCDE din 1987, ca fiind “materiale destinate eliminării, materii accidental deversate, pierdute, contaminate, devenite improprii utilizării, diverse reziduuri ale producției, etc”. În cadrul Convenției de la Basel din 1989 referitoare la transportul peste frontieră al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, în articolul 2 se prevede că prin deșeuri se înțelege “substanțe sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar să fie eliminate în conformitate cu legislația națională”.

Deșeurile periculoase, potrivit OUG nr. 195/2005, sunt „deșeurile încadrate generic, conform legislației specifice privind regimul deșeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase”. Aceste deșeuri periculoase provin din activități antropice și odată ce ajung în mediu au efecte nocive asupra omului, plantelor, animalelor sau bunurilor materiale. Noțiunea de „substanțe periculoase” este definită în OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului ca fiind „orice substanță calificată ca periculoasă de legislația specifică în vigoare în domeniul chimicalelor”.

Societatea în care trăim, pe lângă aspectele pozitive, are și o serie de aspecte negative, de ordin economic, tehnic ori juridic în privința existenței deșeurilor și cerința diminuării lor. Este inevitabilă poluarea prin producerea de deșeuri, orice activitate generând resturi care nu mai pot fi folosite iar cantitatea acestora crește permanent datorită creșterii nevoilor societății. Problematica eliminării și colectării deșeurilor a apărut în primă instanță din rațiuni de salubritate publică. Apoi treptat s-a afirmat necesitatea dezvoltării unor politici de gestiune a deșeurilor. Legislativ vorbind, atenția este focusată pe reglementări referitoare la tratarea deșeurilor, interzicându-se depozitarea necontrolată a acestora în mediu sau încercarea de a scăpa de obligațiile legale ce revin producătorilor de deșeuri. Pe plan național, există câteva reguli privind gestionarea deșeurilor în condiții de protecție a sănătății populației și mediului, mai precis în articolul 29 din OUG nr. 195/2005. Există aici prevederi referitoare la competențele de efectuare a controlului în domeniu, referitoare la obligațiile ce revin autorităților administrative locale, precum și la persoanele juridice sau fizice care desfășoară activități de gestionare a deșeurilor.

În continuare, sunt prevăzute numeroase măsuri specifice:

realizarea introducerii pe teritoriu național a deșeurilor, în scopul recuperării, pe baza reglementărilor legale în domeniu, cu aprobarea Guvernului, conform prevederilor comunitare ori naționale;

realizarea tranzitului și exportului de deșeuri se face în conformitate cu prevederile acordurilor la care România este parte precum și cu legislația națională specifică;

interzicerea introducerii în România a deșeurilor de orice natură în scopul eliminării lor;

valorificarea deșeurilor numai în instalații, ori prin procese ori activități autorizate de organele publice competente;

transportul intern al deșeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile legale specifice, iar transportul internațional și tranzitul deșeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor la care România este parte.

Pentru a asigura un nivel ridicat de protecție a mediului și a sănătății populației prin desfășurarea activităților cu deșeuri, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], coordonează promovarea, implementarea și monitorizarea implementării [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT] de gestiune a deșeurilor.

Datorită proceselor industriale, sociale, a metabolismului, oriunde e vorba de consum de resurse, rezultă o serie de substanțe care împreună alcătuiesc masa de deșeuri a unei societăți. Conform provenienței lor, acestea se împart în:

▪ Deșeuri menajere, rezultate din activitatea socială, casnică ori culturală;

▪ Deșeuri industriale, provenite în urma prelucrării resurselor în procesele tehnologice industriale;

▪ Deșeurile metabolice, rezultate din activitățile de consum pentru întreținerea vieții omului și animalelor.

Automat deșeurile sunt descărcate în mediul înconjurător, devenind o sursă sigură și periculoasă de poluare. Cantitatea de deșeuri menajere și industriale diferă în funcție de gradul de dezvoltare al societății sau al spațiului geografic. Deșeurile orășenești, îndeosebi de proveniență menajeră au ajuns să fie o adevărată calamitate pentru marile orașe. De exemplu în perioada 1992- 1996, munți de gunoaie au acoperit cartierele locuibile, parcurile și locurile virane, devenind pericole de infecție pentru populație, adevărate bombe biologice, care au afectat mult sănătatea habitatelor urbane. Gestionarea eficientă a deșeurilor, conform principiului „dezvoltării durabile” e vitală pentru limitarea impactului lor negativ asupra mediului natural înconjurător. Orice deșeu care nu este valorificat și care nu este neutralizat ori eliminat, poluează mediul. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Gestionare a Deșeurilor a fost elaborată pentru perioada 2003- 2013, urmând a fi revizuită periodic conform progresului tehnic și cerințelor de protecție a mediului. La nivel intern, Directiva- cadru privind deșeurile a fost transpusă în legislația țării noastre prin OUG nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor aprobată prin Legea nr. 426/2001, modificată și completată de OUG nr. 61/2006, aprobată prin Legea 27/2007.

Managementul deșeurilor costă uneori foarte mult. În țările dezvoltate, din totalul cheltuielilor legate de protecția mediului: 20- 25% ajung în sfera industriei reciclării deșeurilor, obținându-se substanțe utile și recuperându-se cheltuielile făcute; 75- 85% constituind cheltuieli pentru colectarea, neutralizarea, eliminarea și eventual depozitarea deșeurilor nevalorificabile economic. [NUME_REDACTAT], nu există o preocupare atât de mare pentru valorificarea deșeurilor recuperabile, iar costurile pentru colectarea, transportul și evacuarea deșeurilor ajung abia la 27,5% din cheltuielile alocate protecției mediului.

În ceea ce privește gestionarea deșeurilor, potrivit articolului 3, alin. 1 din OUG nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare, obiectivele de bază ale gestionării deșeurilor sunt:

„a) prevenirea sau reducerea producerii de deșeuri și a gradului de periculozitate al acestora prin:

dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;

dezvoltarea tehnologiei și comercializarea de produse care prin modul de fabricare, utilizare sau eliminare, nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra creșterii volumului sau periculozității deșeurilor ori asupra riscului de poluare;

dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanțelor periculoase din deșeurile destinate valorificării;

b) reutilizarea, valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie”.

Prevederile legale referitoare la activitățile de gestionare a deșeurilor rezultă din prevederile de la nivel european, acestea fiind transpuse în legislația națională, intrând în atribuțiile Direcției de Deșeuri și [NUME_REDACTAT] Periculoase din cadrul [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT]. În acțiunile de gestionare a deșeurilor, se dorește utilizarea procedurilor și metodelor care nu pun în pericol viața și sănătatea cetățenilor ori a mediului, organele competente controlând eliminarea și valorificarea deșeurilor în condiții în care să nu se creeze riscuri pentru sănătatea oamenilor și pentru apă, aer, sol, faună ori vegetație, să nu producă poluare fonică, să nu afecteze peisajele ori zonele protejate.

Referitor la gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, există prevederile Hotărârii de Guvern nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, publictă în [NUME_REDACTAT] nr. 639 din 20 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care a transpus în legislația națională prevederile Directivei nr. 94/62/CE amendată prin Directiva nr. 2004/12/CE. Această ordonanță privește toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost făcute și de modul lor de folosire în activitățile comerciale, economice, în gospodăriile populației, precum și toate deșeurile de ambalaje, indiferent de modul lor de generare.

Regimul comunitar al deșeurilor

[NUME_REDACTAT] se confruntă de multă vreme cu problematica deșeurilor, cea mai comentată fiind aceea a gestiunii deșeurilor, care se tratează atât la nivel național, cât și la nivel european, putându-se realiza într-un termen mediu. O a doua problemă gravă este aceea a circulației internaționale a deșeurilor, care poate fi rezolvată la nivel continental, într-o perioadă mai scurtă. Juridic vorbind, bazele reglementărilor de la nivelul Uniunii privind deșeurile o reprezintă Directiva-cadru nr. 75/442/CEE din 1975, completată și modificată prima dată prin Directiva 78/319/CEE privind deșeurile toxice ori periculoase, iar apoi prin Directiva-cadru 91/156/CEE din 18 martie 1991. Primele prevederi se refereau la: încurajarea diminuării cantităților anumitor deșeuri; obligația statelor comunitare de a acționa pentru prevenirea, reciclarea și transformarea deșeurilor. [NUME_REDACTAT] 75/442/CEE se menționează că orice persoană fizică sau juridică ce deține deșeuri este obligat să le transmită unui colector public sau privat ori unei firme de eliminare, care trebuie să aibă autorizațiile specifice tipurilor și cantităților de deșeuri care trebuie eliminate ori tratate, care să aibă indicații clare referitoare la originea, destinația și tratamentul deșeurilor.

O definiție modificată a deșeurilor o întâlnim în Directiva 91/156/CEE, acesta desemnând orice substanță sau orice obiect care relevă apartenența la categoriile prevăzute în anexa I a Directivei, al cărui detentor se desistează ori față de care are intenția ori obligația de a se desista. Prevederile acestei directive nu se aplică pentru deșeurile radioactive, cadavrele de animale sau alte deșeuri agricole, apele uzate, explozibilii declanșați ori efluenții gazoși emiși în atmosferă.

Statele trebuie să ia măsuri de prevenție și de reducere a producției de deșeuri precum și a periculozității lor. Însă aceste măsuri au o importanță secundară, pe primul loc situându-se acțiunile de valorificare, reciclare, refolosire ori recuperare a deșeurilor, măsuri de obținere a unor materii prime din deșeuri sau chiar a folosirii acestora în scopul producerii energiei. Deșeurile trebuie eliminate sau valorificate fără să afecteze cetățenii ori sănătatea acestora și fără a reprezenta un risc pentru mediul înconjurător, eliminarea necontrolată sau aruncarea deșeurilor fiind strict interzisă. Apoi, statele europene trebuie să ia măsurile necesare creării unor instalații moderne de eliminare a deșeurilor. Trebuie să existe o rețea prin care deșeurile să fie eliminate în cele mai apropiate instalații, ceea ce reliefează principiul proximității. Statele comunitare trebuie să elaboreze planuri de gestiune a deșeurilor, care să cuprindă indicații referitoare la cantitățile și proveniențele deșeurilor, precum și informații tehnice ale instalațiilor de eliminare a deșeurilor.

Aceste planuri trebuie să cuprindă informații despre persoanele abilitate să colecteze deșeurile, despre măsurile potrivite unei colectări raționale, ori date despre acțiunile de tratament a deșeurilor. Deșeurile trebuie să ajungă la un colector public ori privat, sau sunt valorificate de cei care le produc. Orice unitate care se ocupă cu valorificarea deșeurilor au nevoie de diverse avize și autorizații. Toate statele întocmesc rapoarte, tot la trei ani, referitoare la aplicarea directivei, care ajung la [NUME_REDACTAT].

Directiva 75/442/CCE stabilește regimul juridic comun al deșeurilor, însă există o serie de directive care reglementează aspecte ale diferitelor tipuri de deșeuri. Directiva 91/689/CEE din 12 decembrie 1991 statuează aspecte referitoare la deșeurile periculoase. Această directivă are ca obiectiv asigurarea protecției mediului prin implementarea unor măsuri clare de stocare, tratament sau depozitare a deșeurilor toxice sau periculoase. Statele membre ale UE au obligația să ia măsurile optime pentru ca deșeurile să fie identificate pe fiecare sit de deversare, să nu fie amestecate cu alte deșeuri nepericuloase ori să fie amestecate între ele. În timpul activităților de colectare, transport, sortare ori stocare, deșeurile sunt etichetate și apoi ambalate, însoțite de un formular de identificare. Planurile de gestionare a deșeurilor periculoase sunt stabilite de organele competente, iar în cazurile de urgențe, statele comunitare sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a nu afecta populația sau mediul înconjurător. Excepție de la aceste reglementări generale sunt deșeurile radioactive, deșeurile provenite din instituțiile medicale, explozivii sau alte categorii de deșeuri reglementate la nivel comunitar.

În ceea ce privește transferurile internaționale de deșeuri, a fost semnată Convenția de la Basel, cea de la Lome și a fost adoptată decizia Consiliului OCDE din 30 martie 1992 privind controlul mișcărilor transfrontaliere de deșeuri destinate operațiunilor de valorificare a deșeurilor, de către [NUME_REDACTAT]. Exportul cu deșeuri care să fie eliminate este strict interzis, exceptănd transportul între țările membre ale [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] nr. 6 din 25 ianuarie 1991, publicată în [NUME_REDACTAT] nr. 18 din 26 ianuarie 1991, România a aderat la Convenția de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, un document extrem de important pentru păstrarea calității mediului, act considerat de cea mai mare importanță referitor la gestionarea deșeurilor. În acest act întâlnim și definirea traficului ilicit, care este orice deplasare transfrontalieră a unor deșeuri periculoase sau a altor reeziduri, dacă s-a realizat: prin eliminarea deliberată a deșeurilor periculoase sau a altor reeziduri cu încălcarea prevederilor Convenției și a principiilor generale de drept internațional; fără consimțământul unui anume stat interesat sau cu consimțământul obținut prin declarație falsă ori prin fraudă; dacă nu există o concordanță între actele însoțitoare și produsele din mijlocul de transport; ori dacă s-a efectuat fără consimțământul expres al tuturor statelor implicate, conform prevederilor cuprinse în Convenție.

Conform acestei Convenții de la Basel, părțile au obligația de a coopera pentru îmbunătățirea și asigurarea gospodăririi deșeurilor periculoase în condiții ecologie. Părțile pot oferi informații pentru promovarea metodelor ecologice privind o gospdărire rațională a deșeurilor periculoase.

Un alt act la fel de important în acest domeniu este Convenția de la Bâle, din 1989, care implementează principiul conform căruia deșeurile trebuie eliminate pe cât este posibil, într-un loc apropiat de cel al producerii lor, pentru a se elimina transporturile internaționale de deșeuri periculoase. Transporturile transfrontaliere ale acestor deșeuri nu sunt autorizate decât către țări care au instalații tehnologice care asigură o gestiune economică și rațională a deșeurilor.

Referitor la transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase, România a aderat la Acordul european referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase, încheiat la Geneva în 30 septembrie 1957. Acordul nu include mărfurile periculoase expres menționate și prevede că se poate realiza transportul mărfurilor periculoase care sunt autorizate, dacă respectă condițiile de etichetare și ambalare, precum și normele prevăzute pentru echiparea și circulația vehiculului care le transportă.

Deșeurile reciclabile

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 16/2001 vine să reglementeze gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, publicată în [NUME_REDACTAT] nr. 66 din 7 februarie 2001, aprobată și modificată prin Legea nr. 465 din 18 iulie 2001. Astfel se dorește asigurarea valorificării deșeurilor industriale reciclabile (deșeuri de hârtii și cartoane; de sticlă; de cauciuc și plastic; de textile; deșeurile metalice feroase și neferoase), în condiții de protejare a naturii și a sănătății oamenilor, în scopul obținerii unor extra-resurse de materii prime secundare. Cei care dețin astfel de deșeuri au obligația de a asigura strângerea, sortarea și depozitarea provizorie a acestora, respectând normele legale în vigoare, precum și cele tehnice, referitoate la protejarea mediului înconjurător și a sănătății cetățenilor. Persoanele fizice care dețin deșeuri industriale reciclabile trebuie să nu le depoziteze și să nu le abandoneze în condiții contrarii normelor de protecție a mediului și a cetățenilor, având și obligația de a depune separat deșeurile industriale reciclabile acolo unde există spații special amenajate ori recipiente speciale.

Întreprinderile ori unitățile care desfășoară activitatea de colectare a deșeurilor industriale reciclabile de la persoanele fizice, pot realiza activitatea doar în baza unei autorizații de colectare dată de prefectura județului, cu avizul primăriei din orașul în care își desfășoară activitatea, făcând dovada că deține spațiul și are aparatura corespunzătoare depozitării deșeurilor colectate, precum și în baza autorizației de mediu emisă de autoritatea competentă pentru mediu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Autorizația de colectare a deșeurilor reciclabile se acordă pe fiecare grup de deșeuri, unităților care îndeplinesc câteva condiții minime: au în proprietate aparate de cântărire verificate sub aspect metrologic; au avizul primarului din localitatea în care-și desfășoară activitatea; dețin în proprietate sau în folosință spațiul dedicat desfășurării activității; au în obiectul de activitate recuperarea deșeurilor și resturilor reciclabile; punctele de colectare au autorizație referitoare la protecția mediului și la protecția sănătății populației. Această autorizație de colectare are valabilitatea de un an, cu posibilitatea de a fi prelungită cu încă un an. Ea poate fi retrasă pe o perioadă cuprinsă între unu și doi ani, dacă sunt încălcate prevederile OUG nr. 16/2001. Ea se retrage de către organul emitent, în unele cazuri putând fi suspendată sau chiar anulată.

Unitățile care colectează deșeuri industriale reciclabile de la persoanele fizice trebuie să le reintroducă în circuitul productiv, predându-le unităților specializate pentru activitatea de valorificare a acestor deșeuri. Autorizația de valorificare se acordă unităților care îndeplinesc în același timp condițiile prevăzute de lege pentru fiecare grup de deșeuri industriale reciclabile, condiții cum ar fi cererea de autorizare, însoțită de documentele obligatorii cuprinse în Norme, care se adresează [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT]. Autorizația are o valabilitate de trei ani, putând fi reînnoită.

Unitățile specializate în acțiunile de valorificare a deșeurilor industriale reciclabile, au obligația să livreze materiile prime secundare obținute, numai însoțite de certificate de calitate, conform articolului 13, lit. c), din OUG nr. 16 din 26 ianuarie 2001.

Autorizarea din punct de vedere al protecției mediului a acțiunilor de valorificare a deșeurilor reciclabile se realizează de către autoritățile teritoriale de protecție a mediului, conform legislației specifice în vigoare. Nerespectarea prevederilor privind gestionarea bună a deșeurilor industriale reciclabile, atrage răspunderea contravențională ori penală.

Precizam că deșeurile care pot fi valorificate ca resurse secundare, deci cele reciclabile, sunt metalele feroase, metalele neferoase și prețioase, substanțele chimice, materialele de sticlă, materialele textile ori reziduurile agricole și din industria alimentară.

Referitor la materialele feroase, sunt necesare credite și subvenții pentru dotarea cu tehnologii moderne de prelucrare a fierului vechi. Deșeurile de metale neferoase și prețioase (Cu, Pb, Zn, Au, Ag) sunt valorificate în procent de 25%. Este singura eficiență tehnologică acceptabilă. O problemă de natură tehnică care nu este rezolvată, foarte importantă din punct de vedere managerial, o constituie realizarea și implementarea unor tehnologii care să nu polueze, pentru extragerea oxizilor de plumb din acumulatorii uzați, precum și extragerea plumbului. În ceea ce privește materialele plastice, gradul de reciclare la nivel de România este foarte redus, față de Japonia care de exemplu reciclează peste 50% din deșeurile plastice. Se cer noi soluții organizatorice și tehnologice pentru aceste deșeuri plastice. Deșeurile de hârtie și cartoane sunt valorificate într-un procent mai mare, dar totuși mic față de alte țări (45% Franța și 46 % în Anglia). Pentru o mai bună gestionare a acestei importante resurse secundare se mai impun unele condiții: descernelizarea hârtiei sau stocarea deșeurilor pe posibilitate de reutilizare. Lipsa de organizare a sortării și reutilizării fac ca această resursă important să fie folosită drept combustibil, în procent de 40- 50%, prezența lor în spațiile de gunoi fiind foarte mare. Deșeurile textile sunt și ele foarte numeroase, 4% recuperându-se pentru reutilizare în industrie, 50% pentru utilizare “second hand”, 40% fiind folosite în gospodării, devenind nevalorificabile industrial, ajungând în final în haldele de gunoi. Gestionarea corectă pe plan intern a acestei resurse presupune dezvoltarea rațională a unei subramuri specifice, care să asigure: destrămarea obiectelor din îmbrăcămintea scoasă din uz; sortarea, spălarea și dezinfecția materialelor, fabricarea de produse noi, cu precădere materiale izolante, ori crearea unor noi locuri de muncă. În privința deșeurilor de sticlă, trebuie luată o serie de măsuri pentru mărirea capacității de valorificare a acestor deșeuri: reutilizarea ambalajelor prin folosirea lor ca atare; organizarea colectării pe sortimente a deșeurilor de sticlă; reintroducerea în procesele de fabricare a cioburilor de sticlă. Deșeurile și resturile agricole și ale industriei alimentare pot fi utilizate prin rețele speciale, fie în furajarea animalelor, fie în industria chimică a medicamentelor sau alte conexe. Managementul utilizării acestor produse trebuie să rezolve o serie de probleme: valorificarea resturilor provenite din industria de sucuri, prin obținerea unor subproduse superioare (cheratine, gelatine); valorificarea superioară a unor subproduse, ca semințele de struguri, de roșii ori zerurile din industria laptelui.

Deșeurile municipale sunt deșeurile menajere și asimilabile colectate din localități -în mediul urban și rural, gospodării, instituții publice, unități comerciale, agenți economici (deșeuri menajere și asimilabile), deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, precum și deșeurile rezultate din construcții și demolări colectate de operatorii de salubritate. La nivelul [NUME_REDACTAT], deșeurile municipale reprezintă aproximativ 10% din totalul deșeurilor generate. La fel ca și în celelalte noi state membre ale UE, cantitatea de deșeuri municipale generată în România este mai mică față de cea din țările vestice și față de media întregii Uniuni. Raportat la toate celelalte țări membre ale [NUME_REDACTAT], România înregistrează cea mai mare discrepanță între cantitatea de deșeuri municipale generată și cantitatea tratată. Doar 78% din deșeurile municipale generate în România sunt tratate, față de o medie de 98% la nivelul [NUME_REDACTAT]. Prin “tratare” se înțelege atât reciclarea, incinerarea și compostarea deșeurilor, cât și depozitarea acestora în rampe de gunoi special amenajate. Țări ca Germania și Austria nu depozitează aproape nimic din deșeurile municipale, reușind să recicleze și să composteze peste 60% din cantitatea produsă, restul fiind incinerată. Un impediment major al creșterii cantității de deșeuri municipale tratate este procentul crescut de deșeuri biodegradabile (50%) din compoziția deșeurilor municipale. Este însă foarte important de menționat faptul că în anul 2010, doar aproximativ 54% din populația României beneficiază de servicii de salubritate, ponderea fiind de 80% în orașe și de 22% în mediul rural.

Pregătirea pentru reutilizare este a doua opțiune în ierarhia deșeurilor după cea de prevenire. Astfel, obiecte care pentru unii reprezintă deșeuri pentru că și-au pierdut valoarea de întrebuințare pot fi readuse „la viață” prin reparare și recondiționare. Pregătirea pentru reutilizare devine astfel o etapă necesară în managementul deșeurilor ce implică dezvoltarea unor sisteme și servicii inclusiv din sfera economiei sociale.

Prin urmare, reciclarea reduce cantitatea de deșeuri ce trebuie depozitată în gropi de gunoi sau incinerată. Câteva exemple concludente ar fi:

Fiecare tonă de hârtie reciclată salvează 17 copaci;

Energia pe care o recuperăm atunci când reciclăm un pahar de sticlă poate alimenta un bec pentru patru ore;

Reciclarea reduce numărul de agenți poluanți din aer si apă;

Reciclarea reduce semnificativ cantitatea de emisii de CO2 realizată prin extragerea și prelucrarea minereurilor;

Se folosește cu 95% mai puțină energie pentru reciclarea aluminiului față de cea necesară producerii din materii prime (60% în cazul oțelului, 40% în cazul hârtiei, 70% pentru plastic și 40% pentru sticlă);

[NUME_REDACTAT], o rată de reciclare de 30% ar fi echivalentă cu a scoate 25 de milioane de mașini de pe străzi;

Reciclarea ajută la conservarea resurselor naturale precum lemnul, apa și minereurile;

Reciclarea previne distrugerea habitatelor naturale ale animalelor, a biodiversității și previne eroziunea solului.

Instalațiile moderne de incinerare a deșeurilor pot fi utilizate pentru a produce electricitate, apă caldă și încălzire pentru clădiri. Deșeurile pot fi, de asemenea, utilizate drept combustibil în anumite procese industriale. Incinerarea realizată incomplet sau la temperaturi scăzute a deșeurilor poate cauza daune mediului și sănătății, prin eliberarea de substanțe chimice periculoase, inclusiv a dioxinei și a gazelor acide. În unele state membre, reciclarea și recuperarea sunt opțiunile principale de gestionare a deșeurilor, utilizarea depozitelor de deșeuri fiind redusă la cantități neglijabile, în timp ce alte state membre încă mai folosesc depozitele de deșeuri pentru majoritatea deșeurilor lor. Aceasta va fi o sarcină esențială în viitor pentru a stabili ierarhia deșeurilor și în aceste state membre, pentru a atinge obiectivul UE de a deveni o societate a reciclării.  

Prevenirea poluării globale

Din cauza multor tragedii ale mediului înconjurător, de la jumătatea secolului XX, multe națiuni au instituit legi cuprinzătoare proiectate pentru a repara distrugerile anterioare ale poluării necontrolate și pentru a preveni viitoarele contaminări ale mediului. Am putea stopa criza energetică folosind energia într-un mod rațional. Câteva din lucrurile care ar trebui luate în calcul pentru a salva energia sunt: folosirea mai rară a automobilelor: mersul, ciclismul sau transporturile publice; evitarea cumpărării bunurilor care sunt împachetate excesiv. Evitarea pierderilor de asemenea se realizează pe principii de reducere a ceea ce folosim, refolosirea lucrurilor avute în dotare în detrimentul altora noi, repararea de obiecte stricate în loc de aruncare a acestora precum și reciclarea masivă. La nivel comunitar există Directiva nr. 96/61 a CE din 24 septembrie 1996 privind prevenirea și reducerea integrată a poluării, care se referă la măsuri pentru evitarea ori reducerea emisiilor în aer, apă și sol ale activităților poluante ori care reprezintă un risc de poluare. Prevenirea poluării presupune că sunt analizate orice gen de emisii, care constau în eliminarea în mod direct ori indirect, de substanțe, căldură sau zgomot în apă, aer sau sol. Statele membre ale [NUME_REDACTAT] trebuie să exercite control asupra oricăror unități care dețin instalații mari de producere de energie, transformare a metalelor, industrie chimică sau instalații de gestionare a deșeurilor. Controlul care trebuie exercitat a devenit efectiv de la data aplicării acestei directive, adică din 30 octombrie 1999. Începând cu anul 1992, s-au discutat metodele prin care se pot reduce emisiile de substanțe poluante care produc efectul de seră. A luat naștere astfel Protocolul de la Kyoto, în 1997, prin care s-a stabilit că până în anul 2012 trebuie să fie reduse emisiile de gaze cu 5% față de nivelul lor din 1990. Legislația internațională, comunitară ori națională au dus la realizarea unui progres remarcabil în diminuarea poluării apelor și aerului în țările dezvoltate. De exemplu, vehiculele actuale emit mai puțini oxizi de azot decât cele vechi, coșurile industriale au în prezent numeroase filtre prin care scad emisiile, centralele electrice consumă în prezent mult mai puțini combustibili pe bază de sulf sau nu se mai folosește benzina cu plumb.

Țările care se află în curs de dezvoltare se luptă în continuare cu poluarea pentru că le lipsește tehnologia pentru curățare ori filtrare, ele fiind obligate să-și mărească puterea economică, de cele mai multe ori plătind cu poluarea mediului. În aceste țări pătrund investitorii străini datorită materialelor mai ieftine, forței de muncă mai ieftină și pentru că există mai puține restricții pentru substanțele poluante. Pentru evitarea dezastrelor ecologice, țările aflate în curs de dezvoltare au nevoie de ajutor și de tehnologie de la țările ori corporațiilor străine.

Există numeroase grupuri nonguvernamentale create la nivel local, regional, național și internațional, pentru a combate problemele cauzate de poluare în toată lumea (Greenpeace e o organizație care își focusează atenția internațională asupra guvernelor și industriilor care poluează terenul, apele sau atmosfera cu deșeuri toxice).

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

Răspunderea juridică este ansamblul de drepturi și obligații, care, în conformitate cu prevederile legale se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice, în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale.

3.1. Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională este acea formă a răspunderii juridice care se realizează prin aplicarea unor sancțiuni contravenționale cetățenilor vinovați de săvârșirea unor fapte încadrate în categoria contravențiilor. Contravenția e definită în articolul 1 din OUG nr. 2/2001 aprobat prin Legea nr. 180/2002 (modificată prin Legea nr. 293/2009), ea constituind fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin Hotărâre a Guvernului, sau, după caz prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT]. În articolul 5 se prevede că aceste sancțiuni contravenționale se împart în sancțiuni principale și sancțiuni complementare. Cele principale cuprind amenda contravențională, prestarea unor activități în folosul comunității, sau avertismentele. Sancțiunile contravenționale complementare includ suspendarea sau anularea unui aviz sau a unei autorizații de exercitare a unei activități, retragerea licenței pentru diverse operațiuni, blocarea contului bancar, sau desființarea unor lucrări și revenirea terenului în starea inițială. În OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, în articolul 96 este reglementată răspunderea contravențională, reglementări pe care le găsim și în alte legi privind protecția diverselor elemente ale mediului. Deducem astfel că noțiunea de contravenție reprezintă o încălcare a legii săvârșită cu vinovăție, având un pericol social mai redus decât infracțiunea. Răspunderea contravențională este bazată pe culpă, nefiind o răspundere obiectivă. Fapta ilicită se săvârșește când agentul uman a avut în mod obiectiv posibilitatea de a alege o conduită care contravine ordinii de drept și poare consta dintr-o: acțiune; inacțiune legată de o anumită atitudine psihică a autorului faptei față de consecințele sale negative.

Prevederile legale generale privind regimul juridic al contravențiilor prevede două mari categorii de sancțiuni contravenționale: principale (amenda contravențională, avertismentul, obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității sau închisoarea contravențională) și cele complementare (anularea sau suspendarea autorizației obținută pe baza unor date sau informații false, confiscarea unor bunuri care au legătură cu fapta contravențională și care trec în proprietatea statului, fără plată, urmând a fi valorificate ori conservate, refuzul de acordare de aprobări ori licențe de import pe timp de 2-10 ani pentru produse, substanțe sau deșeuri toxice dacă nu se conformează dispozițiilor cerute în acest sens).

Contravenția ecologică este fapta săvârșită cu vinovăție, având un pericol social mai redus decât infracțiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenția ecologică de mediu cuprinde obiectul, subiectul, fapta ilicită (care constă în a face ceva ce nu e permis sau a acționa într-un mod contrar normelor juridice din legislația mediului) și vinovăția (contravenientul putând acționa ilicit cu intenție sau din culpă). Atunci când povestim de încălcarea normelor de drept al mediului prin fapte contravenționale, sancțiunea cel mai des utilizată este amenda contravențională. Ea reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, cuantumul ei fiind stabilit ținându-se cont de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvârșirii faptei precum și de persoana contravenientului. Principalele etape ale procedurii contravenționale sunt:

constatarea contravențiilor ecologice;

aplicarea sancțiunilor contravenționale (pe baza procesului- verbal de constatare a contravenției);

împotriva procesului- verbal de constatare și aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, care se depune la organul din care face parte agentul constatator, apoi înaintându-se judecătoriei în raza teritorială a căreia s-a săvârșit contravenția. Ținând cont de natura lor, sancțiunile contravenționale se execută sub formă de amendă contravențională sau sancțiune de suspendare, retragere sau anulare a autorizației de funcționare.

3.2. Răspunderea civilă

Răspunderea civillă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. Răspunderea civilă este o categorie fundamentală și în același timp și o instituție extrem de largă și complexă a dreptului civil. Răspunderea civilă, ca sancțiune reparatorie, e o instituție juridică de mare importanță pentru repararea prejudiciilor de orice natură suferite în urma poluării mediului, chiar dacă ea nu face parte întru totul în concepția generală ce domină protecția mediului, principala îndatorire formulată de această politică fiind îmbunătățirea condițiilor de mediu și prevenirea poluării. În materie de mediu, vom întâlni cu precădere răspunderea civilă delictuală. Această răspundere reprezintă obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat unei alte persoane, printr-o faptă ilicită extracontractuală sau prejudiciul pentru care este chemată să răspundă. Chiar dacă dreptul civil cuprinde norme care se referă de exemplu la modul de dobândire a diferitelor drepturi de proprietate, și chiar dacă pare că există o nepotrivire între normele dreptului civil și cele de a proteja mediul, nu se poate exclude posibilitatea și utilizarea unora dintre aceste norme de drept civil pentru realizarea unor scopuri de prevenire și combatere a poluării ori de îmbunătățire a calității mediului. Răspunderea civilă delictuală presupune existența a patru elemente la care trebuie să ne referim continuu: existența unui prejudiciu, care poate fi material sau moral; existența unei fapte care a cauzat prejudiciul; existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu; existența vinovăției persoanei care răspunde de producerea faptei. Observăm astfel că răspunderea civilă are în substrat vinovăția celui care săvârșește fapta. Astfel, persoana vătămată trebuie să dovedească în instanță că persoana care i-a cauzat prejudiciul, este vinovată. Atunci când vorbim de răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului, observăm că este greu de stabilit și de dovedit vinovăția persoanei responsabile, deoarece acțiunile desfășurate de această persoană sunt legale și utile pe plan social. În acest sens, s-a dezvoltat principiul „poluatorul plătește”. În primul program de acțiune din 1973, acest principiu menționa că „cheltuielile ocazionate de prevenirea și suprimarea substanțelor toxice revin în principiu poluatorului; el va putea totuși să beneficieze de anumite excepții sau acorduri speciale, cu condiția ca din aceste înțelegeri să nu rezulte distorsiuni importante la nivelul schimburilor și investițiilor internaționale”. Acest principiu s-a consacrat juridic deplin în Actul unic din 1986, în Tratatul UE, stipulându-se că acțiunile [NUME_REDACTAT] în materie de mediu se bazează pe principiul „poluatorul plătește”.

Astfel, persoana care desfășoară o activitate prin care se provoacă un prejudiciu asupra mediului are obligația să repare prejudiciul cauzat. În acest mod, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală din dreptul comun, răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului are la bază riscul, mai precis riscul pe care activitatea sa îl prezintă pentru mediu. Deducem astfel că persoana care desfășoară o activitate ce produce un prejudiciu asupra mediului răspunde chiar dacă a acționat din culpă.

În articolul 95 din OUG număr 195/2005 privind protecția mediului cu modificările și completările ulterioare, se stabilește că:

„răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.

în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice”.

Răspunderea juridică față de mediu cu privire la prevenirea și repararea prejudiciului

În ultimii ani, datorită modului în care a evoluat starea mediului și datorită situației legislative existente în materia răspunderii pentru daunele provocate mediului, a fost nevoie de stabilirea unui cadru legislativ sigur pentru prevenirea și repararea acestui tip de prejudiciu. O să facem referire la OUG număr 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului. S-a transpus astfel Directiva număr 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului cauzat mediului, o directivă modificată prin o altă Directivă nr. 2006/21/CE cu privire la gestionarea reziduurilor din industria extractivă, dar și prin Directiva numărul 2009/31/CE privind stocarea geologică a dioxidului de carbon. Mult timp nu a existat un cadru legal prin care oamenii sau persoanele juridice să fie obligați să ia măsuri și să aplice practici pentru a exista riscuri minime, sau să ia măsuri pentru repararea unui prejudiciu, toate acestea având consecințe grave. [NUME_REDACTAT] de Urgență, modificată la rândul ei prin OUG număr 15/2009, se mulează pe Directiva număr 2004/35/CE, modificată, care stabilește o responsabilitate de natură administrativă, și nu una cu caracter civil, dar care se poate invoca alături sau separat de cea civilă. În articolul 3, alineatul 4 din OUG număr 68/2007 se prevede că: „prezenta ordonanță de urgență nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la compensație ca o consecință a prejudiciului asupra mediului sau a amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu. În aceste situații se aplică prevederile dreptului comun”. Prejudiciul adus mediului este acea daună sau pagubă produsă acestuia. În OUG număr 68/2007, la articolul 2, alineatul 12, ne este prezentată noțiunea de prejudiciu, ca fiind „o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect”. În continuare, la articolul 13 ne este prezentată noțiunea de prejudiciu asupra mediului, care include prejudiciul asupra speciilor și habitatelor naturale protejate, ca fiind „orice prejudiciu care are efecte semnificative negative asupra atingerii sau menținerii unei stări favorabile de conservare a unor astfel de habitate sau specii”, prejudiciul asupra apelor sau prejudiciul asupra solului. Aceeași ordonanță stabilește că regimul răspunderii obiective pentru prejudiciile cauzate mediului de anumite activități este regula de bază. Aceste activități sunt văzute ca prezentând un mare risc pentru mediu și sănătatea cetățenilor. Activitățile sunt incluse în anexa nr. 3, iar alte activități care nu sunt incluse aici dar care produc prejudicii habitatelor naturale sau speciilor, se aplică regimul răspunderii bazate pe vinovăția poluatorului. Nu în toate situațiile în care se produce un prejudiciu asupra mediului se aplică regimul răspunderii de mediu. Există cazuri când prejudiciul adus mediului este cauzat de: un fenomen natural inevitabil sau excepțional; un război civil sau un conflict armat; activități al căror scop este de protecție împotriva dezastrelor naturale; prejudicii pentru care este stabilit un regim la nivel internațional; activități care au ca scop principal securitatea internațională sau cea națională; utilizări în scopuri agricole a nămolului provenit din stațiile de epurare a apelor uzate urbane, tratat conform unui standard aprobat. Prin această ordonanță se transpun la nivel național prevederile Directivei număr 2004/35/CE. Această directivă are ca scop stabilirea unui cadru comun pentru repararea prejudiciului adus mediului, la un cost mediu ori rezonabil pentru societate. Aminteam mai sus de principiul „poluatorul plătește”, care a fost preluat pe plan intern încă din 1995, atunci când a intrat în vigoare Legea protecției mediului număr 137. Datorită acestor prevederi, operatorii trebuie să ia măsuri și să aplice doar acele practici care presupun riscuri minime de daune asupra mediului, în așa fel încât răspunderea lor financiară să fie redusă. Persoanele fizice sau juridice care produc prejudicii au obligația de a lua toate măsurile pentru a repara respectivele prejudicii sau trebuie să ia măsuri ca sa prevină producerea prejudiciului. Autoritățile competente în domeniul mediului pot lua ele măsurile reparatorii în cazul în care persoana fizică sau juridică nu poate fi identificată. Articolul 6 din această ordonanță stabilește că autoritatea competentă pentru stabilirea și luarea măsurilor preventive și reparatorii, precum și pentru evaluarea prejudiciului asupra mediului este [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT]. Această agenție se consultă cu oficiile [NUME_REDACTAT] de Mediu. Orice persoană fizică sau juridică care e afectată sau poate fi afectată de un prejudiciu asupra mediului are un interes legitim în luarea deciziei privind un prejudiciu, sau se consideră vătămată, poate informa autoritățile publice competente despre existența acestei daune și le poate solicita acestora să ia măsurile adecvate. Autoritățile iau decizii pe care le comunică persoanei, iar dacă acestea nu sunt mulțumite pot solicita revizuirea judecătorească sau administrativă a deciziei, conform Legii contenciosului admninistrativ număr 554/2004. Astfel, operatorul va suporta costurile acțiunilor reparatorii ori preventive, chiar dacă aceste costuri s-au făcut de către [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT].

Nu orice prejudiciu adus mediului poate fi remediat prin mijloacele mecanismului răspunderii. Pentru eficiența acestui mecanism, trebuie să fie cumulate următoarele:

– prejudicial trebuie să fie cuantificabil și concret (prejudicial trebuie să fie semnificativ)

– poluatorii trebuie să fie identificați

– trebuie să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciu și poluatorii identificați

În această OUG număr 68/2007, sunt cuprinse o serie de beneficii referitoare la mediu și la viața socială:

– îmbunătățirea sănătății oamenilor datorită acțiunilor voluntare de diminuare a riscului asupra mediului luate de către operatori.

– îmbunătățiri rezultate din reducerea îmbolnăvirilor, reducerea stresului datorat condițiilor de viață, reducerea condițiilor nefavorabile de viață, lucruri care vor avea un efect pozitiv asupra mediului economic, social și politic. Mai puține prejudicii legate de sănătate duc la reducerea solicitărilor de servicii publice de sănătate;

– îmbunătățirea mediului duce implicit la scăderea contravențiilor și infracțiunilor din domeniul protecției mediului;

În anexa numărul 2, denumită “Repararea prejudiciului asupra mediului” ne sunt prezentate cele treiforme de reparare:

repararea “primară” care “înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele naturale prejudiciate și/sau serviciile afectate la starea inițială sau la o stare apropiată de aceasta”;

repararea “complementară” care “înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă cu privire la resursele naturale și/sau serviciile pentru a compensa faptul că repararea primară nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale și/saua serviciilor prejudiciate”;

repararea “compensatorie” care “înseamnă orice măsură întreprinsă pentru a compensa pierderile interimare de resurse natural și/sau de servicii care au loc între data producerii prejudiciului și momentul în care repararea primară își produce pe deplin efectul”;

Dauna ecologică este cea care se abate asupra persoanelor și bunurilor, cauzată de mediul în care trăiesc, ori prejudiciul rezultat prin intermediul dreptului natural. Astfel, omul devine victima daunelor, mediul fiind considerat ca și cauză. Pe de altă parte, dauna ecologică poate fi vazută ca vătămarea adusă de om mediului. Într-o acceptare general, dauna ecologică este acea vătămare care afectează ansamblul elementelor unui sistem și care nu permite constituirea unui drept la reparație. Concluzionăm că daunele ecologice, prin prisma caracteristicilor natural ale mediului, au o serie de trăsături caracteristice precum:

se răsfrâng, după ce au afectat factorii naturali, asupra individului;

reversibilitatea consecințelor negative aduse mediului;

efectele cumulative ale poluării, care afectează în lanț toți factorii naturali ai mediului;

caracterul difuz al prejudiciilor ecologice în stabilirea raportului de cauzalitate precum și în ceea ce privește manifestarea lor.

La negocierile pentru evaluarea pagubelor ecologice, trebuie să participe statul, prin instituțiile sale, poluatorul, victimele, organismele neguvernamentale de mediu, ori reprezentanții organismelor cu sarcini în domeniul protecției mediului. Directiva număr 2006/21/CE a fost adoptată ținându-se cont de nevoia de a reglementa juridic gestionarea deșeurilor provenite din industriile extractive. În articolul 1 se prezintă obiectul directivei, precizându-se că „prezenta directivă prevede măsuri, proceduri și orientări pentru prevenirea sau reducerea, pe cât posibil, a oricăror efecte nefaste asupra mediului, în special asupra apei, aerului, solului, faunei și florei și peisajelor, precum și a oricăror riscuri pentru sănătatea umană, rezultate din gestionarea deșeurilor din industriile extractive”. Această directivă este aplicabilă gestionării deșeurilor provenite din extracțiile, tratarea și stocarea resurselor minerale, precum și din exploatarea carierelor. În articolul 2, la alineatul 2, ni se prezintă deșeurile care se exclud din domeniul de aplicare a directivei:

deșeurile provenite din prospectarea, tratarea resurselor minerale sau exploatarea carierelor, care însă nu rezultă în mod direct din aceste operațiuni;

deșeurile rezultate din activități marine de prospecțiune, extracție și tratare a resurselor minerale;

injectarea și reinjectarea apei subterane pompate, în măsura în care sunt autorizate de articolul 11, alineatul 3 din Directiva 2000/60/CE.

Conform acestei directive, statele membre ale [NUME_REDACTAT] au obligația să asigure elaborarea, pe baza principiului dezvoltării durabile, de către operator a unui plan de gestionare a deșeurilor pentru valorificarea și eliminarea deșeurilor extractive.

Directiva 2009/31/CE privind stocarea geologică a dioxidului de carbon vine și instituie cadrul juridic pentru stocarea geologică sigură privind mediul, a dioxidului de carbon, în scopul de a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Scopul acestei stocări este reținerea permanentă de dioxid de carbon, în așa fel încât să se prevină sau chiar să se elimine efectele negative sau orice alte riscuri pentru sănătatea umană sau pentru mediul înconjurător. În articolul 2 se prevede că această directivă se aplică stocării geologice a dioxidului de carbon pe teritoriul statelor membre, în zonele economice exclusive și pe platourile continentale ale acestora, în sensul [NUME_REDACTAT] Unite privind dreptul mării. Statele membre rămân cu dreptul de a determina zonele de pe propriile teritorii în care pot fi selectate situri de stocare, în deplină conformitate cu prevederile acestei directive. Directiva mai cuprinde reglementări privind: cerințele pentru obținerea autorizațiilor de stocare, conținutul autorizațiilor de stocare, retragerea sau actualizarea autorizațiilor de stocare, colaborarea transfrontalieră sau soluționarea litigiilor. Concluzionând aspectele privitoare la răspunderea civilă în dreptul mediului, răspunderea pentru poluarea mediului trebuie fundamentată pe ideea răspunderii obiective, chiar dacă autorul poluării este vinovat sau nu, el trebuie să răspundă nu numai penal sau contravențional pentru faptele sale, ci și pentru pagubele materiale cauzate prin poluare. Pentru ca mediul natural și artificial să fie ocrotit, putem folosi și alte mijloace de drept civil, cum ar fi acțiunea de obligare la încetarea săvârșirii unor fapte de poluare a mediului ori asigurarea dreptului la acțiune în justiție pentru orice persoană, pentru că protecția mediului este o problemă de interes public.

3.3. Răspunderea penală

Răspunderea penală face parte din ansamblul răspunderii infracționale pentru încălcarea unor norme de drept. Pentru ca o faptă săvârșită să poată fi încadrată ca infracțiune, trebuie să aibă un anumit grad de pericol social, adică un grad ridicat, în așa fel încât să reprezinte o serioasă amenințare la adresa societății, să fie prevăzută de legea penală și să fie săvârșită cu vinovăție. Rezultă astfel că nu e suficient să se comită o faptă care prezintă pericol pentru societate și care să fie săvârșită cu vinovăție, fiind necesar ca această faptă să fie considerată infracțiune. Deci e nevoie să fie îndeplinite toate aceste trei elemente. La nivelul prevederilor naționale, răspunderea penală în domeniul protecției mediului este prevăzută în OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului. În ceea ce privește legislația europeană, [NUME_REDACTAT] a adoptat în anul 2001 directiva privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal. [NUME_REDACTAT] a adoptat în anul 2003 decizia-cadru număr 2003/80/JAI, o decizie coroborată cu dispozițiile cuprinse în Tratatul UE privind cooperarea între statele membre în materie penală. În 2007, [NUME_REDACTAT] a luat o nouă propunere, iar în anul 2008 a fost publicată Directiva numărul 2008/99/CE a [NUME_REDACTAT] și a Consiliului privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, ca urmare a nevoii de a răspunde așa cum trebuie, la nivelul Uniunii, existând un număr mare de infracțiuni asupra mediului, și care se extind tot mai mult în afara granițelor statelor în care sunt săvârșite. Statele membre ale [NUME_REDACTAT] au fost obligate să preia pe plan național aceste prevederi, transformându-le în legi naționale, înainte de decembrie 2010. Articolul 1 din această directivă stabilește că este necesar să se ia măsuri de natură penală pentru a exista o protecție adecvată a mediului. Aceeași directivă obligă statele membre ale [NUME_REDACTAT] să stabilească în legislația națională sancțiuni penale pentru încălcările grave ale prevederilor dreptului european în ceea ce privește protecția mediului. Prevederile cuprinse în această directivă sunt niște repere minime pentru protecția mediului, dar statele comunitare pot adopta măsuri mult mai ferme și standarde mult mai înalte pentru eficientizarea protecției mediului. În articolul 3 din directivă se stabilesc faptele considerate infracțiuni, unele săvârșite cu intenție, altele din culpă gravă:

„deversarea, emiterea sau introducerea unei cantități de materii sau de radiații ionizante în aer, sol sau apă, care provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;

colectarea, transportul, valorificarea sau eliminarea de deșeuri, inclusiv controlul acestor operațiuni și întreținerea ulterioară a spațiilor de eliminare și inclusiv acțiunile întreprinse de comercianți sau intermediari (gestionarea deșeurilor), care provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;

transportul de deșeuri, în cazul în care respectiva activitate intră în domeniul de aplicare a articolului 2, alineatul 35 din Regulamentul CE număr 1013/2006 al [NUME_REDACTAT] și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri și se efectuează într-o cantitate care nu poate fi neglijată, fie că se realizează printr-un singur transport, fie prin mai multe transporturi aparent legate între ele;

exploatarea unei uzine în care se desfășoară o activitate periculoasă sau în care sunt depozitate sau utilizate substanțe sau preparate periculoase și care, în exterioriul uzinei provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune semnificative calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;

producția, procesarea, manipularea, folosirea, deținerea, depozitarea, transportul, importul, exportul sau eliminarea de materiale nucleare sau de alte substanțe radioactive periculoase, care provoacă sau este probabil să provoace decesul sau vătămarea gravă a oricărei persoane sau daune calității aerului, calității solului sau calității apei ori animalelor sau plantelor;

uciderea, distrugerea, posesia sau obținerea de specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate, cu excepția cazutilor în care fapta afectează o cantitate neglijabilă de astfel de specimene și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;

comerțul cu specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate sau cu părți ori derivate ale acestora, cu excepția cazurilor în care actul afectează o cantitate neglijabilă de astfel de specimene și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;

orice act care provoacă deteriorarea semnificativă a unui habitat din cadrul unui sit protejat;

producția, importul, exportul, introducerea pe piață sau folosirea de substanțe care epuizează stratul de ozon.”

[NUME_REDACTAT] a adoptat în 6 octombrie 2010, proiectul de Lege privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal. Acest act juridic vine în completarea legislației naționale deja existente privind protecția mediului, astfel realizându-se alinierea României la standardele europene în materie. Infracțiunile cuprinse în Legea referitoare la protecția mediului prin intermediul dreptului penal se alipește celor existente din diferitele reglementări speciale, dintre care OUG număr 78/2000 privind regimul deșeurilor, OUG număr 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, OUG număr 195/2005 privind pretecția mediului, Legii apelor număr 107/1996, sau [NUME_REDACTAT].

Infracțiunea ecologică este fapta periculoasă pentru societate, săvârșită cu vinovăție care reprezintă o amenințare la interesele societății în domeniul protecției mediului, a vieții și sănătății oamenilor. Infracțiunea ecologică este fapta periculoasă care constă în poluarea mediului natural și artificial, alterarea activității de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, de natură a periclita sănătatea oamenilor, a animalelor și plantelor ori de a produce mari pagube economiei naționale. Din punct de vedere al dreptului mediului, obiectul periclitat al infracțiunii este mediul artificial sau natural, viața oamenilor, sănătatea acestora, sau spațiul în care aceștia își desfășoară acțiunile sau activitățile. Am observat, în legătură cu sancționarea faptelor pe care agentul poluant le-a întreprins în domeniul protecției aerului, solului, pădurilor sau apelor, că legiuitorul consideră contravenție numai atunci când faptele nu sunt săvârșite în condiții drastice, încât potrivit legii penale, să fie încadrate ca infracțiuni. Atât legislația mediului cât și [NUME_REDACTAT] încadrează fapta ca infracțiune când, prin săvârșirea ei, se pune în pericol viața populației sau sănătatea acesteia, ori se cauzează pagube importante economiei statului. Infracțiunea ecologică este fapta periculoasă, săvârșită cu vinovăție, ce reprezintă o amenințare la interesele societății, în domeniul protecției mediului, amenințare la viața și sănătatea cetățenilor. Infracțiunea asupra mediului constă în poluarea mediului natural și a celui artificial, în împiedicarea activităților de reducere și eliminare a poluării, acțiuni care pun în pericol sănătatea oamenilor, a animalelor și a plantelor, producând dezechilibre și pagube pentru economia națională. Putem vorbi de angajarea răspunderii penale în dreptul mediului doar atunci când infracțiunea prezintă un real pericol social și o amenințare fermă asupra intereselor oamenilor, bunurilor materiale, animalelor sau plantelor.

CONCLUZII

În lucrarea pe care am realizat-o am analizat strânsa legătură care există între protecția mediului și dezvoltarea durabilă a teritoriului, două aspecte care sunt condiționate una de cealaltă pentru a exista o lume curată, sănătoasă, pentru ca locuitorii Terrei să se desfășoare într-un mediu ambiant, plăcut, propice dezvoltării lor pe plan social, economic, cultural, tehnologic ori politic. [NUME_REDACTAT] Scott spunea că: „Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva mai mult decât dacă n-am fi încercat deloc”. Așadar, orice încercare cu privire la un mediu sănătos deci la o dezvoltare durabilă, oricât de mică sau neînsemnată ar părea, este un pas spre a realiza acel ansamblu de elemente ce luptă în permanență cu multitudinea de pericole și riscuri ce stau la baza teritoriului în care locuim, deci a mediului înconjurător. Știm cu toții că omul este singura ființă care își distruge mediul în care trăiește. Prin diversele sale acțiuni, omul a reușit să modifice într-un mod îngrijorător caracteristicile mediului înconjurător, punând astfel în pericol viața generațiilor viitoare. Soluțiile la care s-au gândit forurile și organizațiile de specialitate sunt la îndemâna oricărui cetățean de rând, căruia îi pasă de protecția mediului și crede într-o dezvoltare durabilă a societății. Cei care tratează cu neseriozitate problema poluării atmosferei și a mediului în general ar trebui să gandească pe termen lung și să facă ceva cât încă se mai poate. E necesar să ne gândim la dezvoltarea durabilă, deci la resursele epuizabile, la apa fără de care nu există viață, la reciclarea deșeurilor, la folosirea produselor ecologice, la sursele de energie neconvenționale. Să conștientizăm faptul că o plimbare cu bicileta este mai frumoasă, mai sănătoasă și mai economă decât o plimbare cu mașina. Toate pentru a le permite generațiilor care vor veni, să se bucure de ceea ce ne-am bucurat si noi: apă, aer curat, soare, locuri minunate în care să-ți petreci timpul liber. Cred cu tărie în faptul că un individ mai puțin egoist, conștientizează toate aceste lucruri și chiar ia măsuri pentru combaterea lor. Orice individ ar trebui să conștientizeze că el respiră în fiecare zi aerul iar dacă îl poluează, va înrăutăți situația planetei pe care unii încă încearcă sa o protejeze împotriva acestor efecte nocive care o distrug puțin câte puțin, și poate, când omul își va da seama de ce a făcut, s-ar putea să fie prea târziu. Din cauza poluării crește proporția gazelor numite gaze de seră. Și procesele industriale duc la poluare și peste un miliard de locuitori inspiră aer puternic poluat. Nu numai oamenii sunt afectați de poluare, ci și animalele și plantele. Datorită neglijenței omului, s-a ajuns la poluare și mii de hectare de păduri au fost distruse, iar animalele ori sunt pe cale de dispariție, ori mor pentru că nu mai pot respira aerul puternic poluat. Și apoi ne întrebăm ce rost ar mai avea această planetă fără frumusețea dată de plante și animale, pentru că ele sunt adevaratele bogății, iar omul este păzitorul acestor comori, scopul lui fiind protejarea acestora de tot ce este rau. Cel mai important lucru, după cum am mai spus, pe care omul îl poate face este să încerce să lupte împotriva poluării, a ploilor acide care cauzează boli în rândul populației și a tuturor formelor de degradare a elementelor naturale. Trăim în secolulul XXI, supranumit secolul marilor descoperiri și a tehnologiei, însă omenirea nu a descoperit încă de ce poluarea ne afectează atât de tare și cum anume trebuie să protejăm acest verde imens și tot ceea ce înseamnă lumină și culoare. Nu numai aerul pe care îl respirăm trebuie protejat de poluare ci și apa pe care o bem în fiecare zi și care este indispensabilă vieții. Reziduurile pe care omul le aruncă în apă, voit fiind sau poate din cauza faptului că nu este capabil să conștientizeze că nu face bine ceea ce face, sporesc numărul celor afectați de această modificare a compoziției naturale a aerului, a apei sau a solului. Poluarea este răul pe care omul îl face planetei lui, care va fi casa următoarelor generații, care le va oferi hrana și traiul necesar. Poate că unii oameni nici nu știu ce este poluarea și ce rău cauzează și atunci noi, cei ce știm ar trebui să-i informăm în mod permanent pe cei mai puțini cunoscători pentru că și prin acest pas, mic, vom putea contribui la această luptă împotriva poluării.

Toată populația și-a luat un angajament față de cei care vor trăi peste ani pe Terra, să pornească numeroase campanii care să tragă un semnal de alarmă că poluarea și-a făcut loc printre noi, și că nu vom putea să scăpăm de ea decât dacă facem ceva care să îndrepte această situație: plantarea de copaci, renunțarea la distrugerea pădurilor și în special a celor ecuatoriale, consumarea rațională de energie electric precum și valorificarea resurselor existente iar toate acestea vor fi pașii mărunți pe care îi vom face pentru o adevarată acțiune de protecție a mediului.

Am amintit des în lucrarea pe care am realizat-o despre instituțiile care se ocupă fie cu protejarea mediului, fie cu dezvoltarea durabilă în sensul neafectării naturii, ori cu programele implementate la nivel local, național, regional, comunitar sau internațional de protejare a mediului. Legislația în vigoare este una stufoasă, iar dacă înainte de 1990, accentul pus pe protejarea mediului era unul minim, în present există numeroase reglementări prin care e sancționat orice comportament contrar “intereselor” unui mediu curat și sănătos. Organismele, de la toate nivelurile, se preocupă de problematica păstrării unui mediu benefic locuirii, promovând o dezvoltare durabilă care să aibă la bază un echilibru mediu-dezvoltare. E clar că societatea evoluează, că e nevoie de progres pe toate planurile, pe cel social, economic sau pe plan tehnologic, și că această evoluție depinde de starea mediului, însă dacă factorul uman are grijă de ceilalți și acționează rațional, va avea de câștigat, va lăsa și celorlalte generații averea denumită “mediu sănătos și protejat”.

Sub aspect legislativ, instituțiile naționale au preluat prevederile legislative cuprinse în Directivele de la nivelul [NUME_REDACTAT] ori în Convențiile internaționale. Observăm astfel că toată planeta este preocupată de această temă, și că nu putem lupta decât împreună pentru o natură mai puțin afectată. Organele specializate în protecția mediului au o responsabilitate din ce în ce mai grea, au îndatorirea de a ne stabili cadrul legal în care putem acționa și au menirea de a ne ajuta să înțelegem că se poate acționa și intervene asupra mediului fără a-l distruge și fără a-l altera. Legislația de mediu n-a fost întotdeauna una potrivită și realistă. După 1960 s-a remarcat că e nevoie de adoptarea unor măsuri globale pentru a proteja mediul, datorită creșterii economice masive. Fenomenul de poluare este văzut ca o problemă globală doar de prin anii ’80, constatându-se atunci că e nevoie de un program comunitar în materie de mediu. S-a observat necesitatea protejării și ameliorării cadrului de viață al oamenilor, prin diminuarea sau chiar eliminarea poluării, prin protejarea mediului natural și artificial, prin folosirea rațională a resurselor naturale, altfel spus, prin ameliorarea condițiilor de muncă și viață.

În momentul de față, există un imperativ ecologic, astfel industria, fie la nivel local, național, regional sau european, trebuie ca pentru a fi competitivă, să respecte normele aspre de respectare a mediului, de nepoluare sau de ameliorare a poluării. Știm cu toții că poluarea nu are granițe, că ea există peste tot, masele de aer ori deșeurile circulând dintr-o parte în alta. Astfel, la nivelul [NUME_REDACTAT] s-au stabilit o serie de reglementări și norme propice rezolvării acestor probleme, urmărindu-se evaluarea și prevenirea eventualelor efecte negative asupra mediului, cel puțin la nivel comunitar. Din 1972 și până în prezent s-au făcut remarcabile progrese în domeniul protecției mediului și a dezvoltării durabile care să nu afecteze spațiile în care trăim, adoptându-se numeroase reglementări privind mediul (recomandări, decizii, directive sau regulamente) în scopul prevenirii și combaterii poluării, a limitării pagubelor ori pierderilor suferite de mediu, precum și stoparea oricărui abuz de alterare a mediului ori de realizare de acțiuni de dezvoltare care să pericliteze natura. Toate aceste reglementări de la nivel european au fost transpuse în legislațiile naționale, așa cum și legislația românească le-a preluat, ordonându-se statelor mai civilizate, preluând programe de la aceștia, luând exemplu de la ei.

BIBLIOGRAFIE

a) Tratate de drept, manuale, cursuri

ALINA FRĂSIE-DEBREȚIN, „Ghid etic și juridic în probleme de mediu”, [NUME_REDACTAT] de Vest, Timișoara, 2009;

ANA CULIC, „Managementul și legislația deșeurilor”, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Europene, Cluj-Napoca, 2006;

COTEL ENE, „Dreptul mediului. Noțiuni”, Editura C.H.Beck, București, 2011;

CRITINA IONESCU, MIHAI MANOLIU, „Dezvoltarea durabilă și protecția mediului”, Editura HGA, București, 1998;

DANIELA MARINESCU, „Tratat de [NUME_REDACTAT]”, Ediția a II-a, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2007;

DRAGOȘ D.C, VELIȘCU R., „Introducere în politica de mediu a [NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2004;

DUMITRA POPESCU, Mircea I. Popescu, „[NUME_REDACTAT]. Documente și tratate internaționale”, Volumul I, [NUME_REDACTAT], București, 2002;

ERNEST LUPAN, „Dreptul mediului”, note de curs, Cluj-Napoca, 1993;

GABRIELA CECILIA STĂNCIULESCU, „Modelarea factorilor de influență a dezvoltării urbane durabile”, Editura ASE, București, 2008;

GYULA FABIAN, „Drept instituțional comunitar”, Ediția a II-a, [NUME_REDACTAT] Juridică, Cluj-Napoca, 2006;

IOAN ALBU, VICTOR URSA, „Răspunderea civilă pentru daunele morale”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 1979;

LIVIU POP, „Teoria generală a obligațiilor”, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2000;

MARIA MANIU , „Ecologie și protecția mediului”, [NUME_REDACTAT] București, 2004;

MIHAI BERCA, „Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor”, [NUME_REDACTAT], București, 1998;

MIRCEA DUȚU, „ Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului”, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

MIRCEA DUȚU, „Dreptul urbanismului”, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

MIRCEA DUȚU, „Dreptul mediului”, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2008;

RĂZVAN CĂLIN, CRISTIAN TUDOR, „Politica de Mediu”, [NUME_REDACTAT], București, 2007;

RUXANDR-MĂLINA PETRESCU-MAG, „Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții”, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2011;

SORIN FILIP, „Planning urban”, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2009;

VICTOR MARCUSOHN, „Mijloace juridice de drept civil privind protecția mediului”, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2012;

[NUME_REDACTAT] Europene de Mediu, 2002;

ANPM, [NUME_REDACTAT] privind [NUME_REDACTAT] în România pe anul 2009, București, 2010;

b)[NUME_REDACTAT] asupra Mediului și Dezvoltării, Rio de Janeiro, 1992.

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului;

O.U.G. nr. 234 din 28 noiembrie 2000 privind protecția atmosferei;

Legea 205/2004 privind protecția animalelor;

Legea grădinilor zoologice și acvariilor publice nr. 191/2002;

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor;

O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor;

O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul;

Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților;

O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile;

Hotărârea de Guvern nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje;

O.U.G. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului;

Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal;

Directiva nr. 96/61 a CE privind prevenirea și reducerea integrată a poluării;

Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului cauzat mediului;

Directiva 2006/21/CE privind gestionarea reziduurilor;

Directiva 2009/31/CE privind stocarea geologică a dioxidului de carbon;

Directiva 91/271/CE privind epurarea apelor uzate urbane;

Directiva 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice;

Directiva 75/442/CCE privind regimul juridic comun al deșeurilor;