Cauze Si Efecte Psihosociale ALE Discriminarii Romilor
CAUZE SI EFECTE PSIHOSOCIALE ALE DISCRIMINARII ROMILOR
CUPRINS
CAP I
Discriminarea. Aspecte generale. Discriminarea Rasial – Etnică
Prejudecățile și discriminarea
Explicațiile prejudecății și ale discriminării
Discriminarea și teoria identității sociale
CAP. II
2.1. Minoritățile. Aspecte sociologice
2.2. Identitatea rromilor. Istorie și actualitate http://www.romanes.ro/discriminare.aspx
2.3. Construirea identității. Influența mass-media
2.4. Aspecte legislative privind discriminarea rromilor
CAP. III
3.1. Consecințele psihologice ale discriminării rromilor
3.2. Combaterea discriminării rromilor
CAP IV
Studiu de caz
Bibliografie
Discriminarea. Aspecte generale. Discriminarea Rasial – Etnică
Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 137/ 2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Discriminarea ca formă de marginalizare de orice fel și în orice situație este un fenomen încă prezent în societatea democratică, fiind atât de obișnuit încat e considerat normal de către foarte mulți români.
În conformitate cu documentele internaționale, discriminarea este privită ca orice excludere, restricție, distincție sau preferință care are drept scop interzicerea sau refuzarea drepturilor egale și a protecției acestora; este interzicerea principiului egalității și un afront adus demnității umane.
Principiul egalității, conform căruia toate ființele umane au drepturi egale și ar trebui tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noțiunii de drepturi ale omului și își găsește realizare în funcție de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al egalității nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor ființelor umane, nici în trecut, nici în prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al contemporaneității.
Științele sociale au oferit o serie de explicații pentru practicarea discriminării. Potrivit unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuția inegală a puterii statului și a bogăției între grupuri” . Grupurile dominante încearcă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu statut superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate.
Teoria conflictelor reale, susține că discriminarea apare în condițiile competiției dintre două grupuri pentru resurse limitate. În aceste situații indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup. O altă serie de explicații ale fenomenului discriminării leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitatea socială. Potrivit teoriei identității sociale elaborate de Henry Tajfel în anul 1981, indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual.
Teoria interacțiunii comportamentale, consideră că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a-și maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului căruia simt că îi aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia, la rândul lor, să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din punct de vedere economic. Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării, într-o anumită societate, vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți mai puțin decât cei care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice.
Ca o consecință a experiențelor istorice, interzicerea discriminării este stipulată în multe tratate internaționale și legi naționale care se referă la drepturile omului. Cu toate acestea, discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie, precum și pe religie, gen, orientare sexuală etc., este o formă de violare a drepturilor omului cu cea mai largă răspândire în întreaga lume.
Discriminarea pe bază de rasă, culoare sau etnicitate reprezintă aproape întotdeauna o violare a drepturilor omului. Fundamentale pentru principiul non-discriminării sunt drepturile membrilor minorităților rasiale, etnice sau naționale la egalitate în fața legii și protecție egală a legii. Legea internațională interzice discriminarea rasială într-o serie de domenii, dar fără a se limita la educație, sănătate, locuințe, locuri de muncă, și prevederea accesului la bunurile și serviciile publice. Statele au o obligație pozitivă de a preveni, pedepsi și remedia discriminarea rasială.
Aceste reguli, deși formulate ca neutre la etnicitate, pot dezavantaja în mod disproporționat membrii anumitor grupuri minoritare, care au tendința de a purta fuste lungi sau capul acoperit.
În anumite țări unde lucrează Centrul European pentru Drepturile Romilor (CEDR), mulți oameni cred că romii sunt împotriva discriminării, pentru că legea sau Constituția declară discriminarea ilegală, recunoaște în mod explicit romii ca minoritate sau ceva asemănător. Aceasta reprezintă o neînțelegere a ideii de discriminare așa cum este aplicată în prezent în Europa. Existența unei legi împotriva discriminării nu exclude posibilitatea ca tu să fii discriminat – înseamnă doar că tu deții un instrument împotriva discriminării.
Într-un număr limitat de situații, discriminarea poate să nu fie ilegală. În relație cu discriminarea directă, acest lucru se reflectă în ceea ce este cunoscut ca o excepție de “calificare ocupațională reală”. Ar putea, de exemplu, să nu fie ilegală restricționarea candidaților pentru un loc de muncă ca rabin pentru oamenii de credință iudaică, sau a candidaților pentru un loc de muncă lucrător social pentru romi.
De asemenea, în anumite cazuri, legea permite discriminarea indirectă. Acolo unde plângerea a stabilit că o anumită procedură dezavantajează în mod disproporționat un grup rasial sau etnic, atunci persoana responsabilă are obligația legală de a dovedi că procedura are un scop legitim și este proporțională și rezonabilă. Un exemplu ar putea fi un șantier de construcții care prevede ca toți muncitorii să poarte căști solide de securitate. Această politică ar discrimina în mod direct anumite grupuri care interzic acoperirea capului în acest mod. Angajatul ar putea totuși să-și justifice cererea arătând că în acest caz, scopul legitim este de a asigura securitatea muncitorilor, că cererea este proporțională cu riscul și că, a purta căști solide, este o cerere rezonabilă prevăzută de regulile de securitate privind condițiile de muncă.
Prejudecățile și discriminarea
Discriminare (din latină – discriminatio – a diferenția) înseamnă tratament inegal, defavorizat al indivizilor, al categoriilor de indivizi sau al grupurilor umane, pe bază de diverse criterii, cum ar fi apartenența etnică, rasială, religioasă etc. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noțiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conștientă.
Discriminarea este concepută ca un fenomen „structural, de sistem sau instituțional”.
Prejudecata este definită ca fiind atitudinea în general negativă îndreptată înspre membrii unui grup, întemeiată pe simpla apartenență a „subiecților țintă“ la acel grup, predispoziție spre agresiune sau orice altă dispoziție negativă fața de un grup care a fost stereotipat după niște caracteristici simple, bazate pe o informație incompletă. Această definiție se concentrează asupra aspectelor negative ale prejudecății și nu se referă la toate predispozitțile îndreptate spre orice categorie de obiecte sau evenimente.
Privită conceptual, prejudecata este o noțiune relațională, care pune în legătură o informație categorială cu o informație particularizată., reprezintă o atitudine operațională ce permite o gestionare mai facilă a informației din mediul social.. Prejudecata, asemeni stereotipului generic, este puternic încărcată de afectivitate si scurtături cognitive.
Țintele ostilității și victimele prejudecăților variază de la o societate la alta și de la o cultură la alta. Uneori, ele sunt asociate cu lipsa de putere, care atrage la rândul ei scăderea probabilității unei razbunari efective. Unul dintre grupurile sociale care duc cel mai evident greul prejudecăților sunt asiaticii, afro-caraibienii, femeile, homosexualii și tinerii șomeri. Un stigmat mai puțin evident, dar nu mai puțin real este pus în funcție de accent, stil vestimentar, tip de ocupație, sănătate mentală sau greutate corporală.
Discriminarea implică exprimarea atitudinilor de prejudecată. Totuși, unele studii au arătat că discriminarea nu vine întotdeauna ca urmare a prejudecății, ci depinde în mare parte de contextul social.
Explicațiile prejudecăților sunt multe și variate, după măsura în care este susținută prejudecata în interiorul grupului și între grupuri. Unii oameni acceptă membrii unei așa numite minorități etnice ca angajați, dar nu și ca rude apropiate, prin căsătorie, pe când alții nu vor accepta acele grupuri nici măcar ca vizitatori sau cetățeni ai tării lor.
Frustrarea și agresiunea au fost adesea postulate drept cauza prejudecății. Dacă unui individ îi este blocată calea spre realizarea unui scop, iar obstacolul este prea puternic pentru a fi depășit, atunci o agresiune ulterioară va fi înlocuită și directionată spre o țintă mai vulnerabilă. Unii teoreticieni au sugerat ca o altă explicație a prejudecății, la fel de importantă, este conformitatea: evaluarea negativă a grupurilor selectate poate fi localizată cultural, reprezentând o parte inerentă a socializării. Alții au încercat să definească o personalitate autoritară mai predispusă a fi victima unei prejudecăți, datorită unui stil de gândire dogmatic.
Analiza prejudecăților rămâne o zonă diversificată și complexă, dar esențială pentru descrierea și explicarea relațiilor dintre grupuri, așa cum sunt ele formulate în contactul direct sau indirect din interiorul oricărui sistem social. În studiul comunicăii, recent a fost exprimat un anumit interes pentru rolul mass-media de localizare a rasismului și sexismului, într-un context social si cultural mai larg.
Cu cât sunt mai frecvent sunt folosite categoriile care alcătuiesc prejudecata, cu atât mai accesibilă devine aceasta și invers, prejudecățile activându-se automat. Prejudecățile nu determină doar o activare cognitivă a stereotipurilor, ci sunt însoțite și de o generare a unor sentimente negative.
Prejudecata reprezintă atitudinea ce tradează sentimente de profundă antipatie și dispreț fată de membrii unui alt grup sau ai unei categorii de persoane. Se bazează pe zvonuri și nu pe cunoașterea directă a persoanelor față de care există stereotipuri.
Forme ale prejudecăților:
– rasismul (atitudine de inegalitate față de rasele umane)
– naționalismul (tendința de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni)
– xenofobia (teama de indivizi “străini” care aparțin altor culturi sau grupuri etnice)
– antisemitismul (atitudine ostila fo generare a unor sentimente negative.
Prejudecata reprezintă atitudinea ce tradează sentimente de profundă antipatie și dispreț fată de membrii unui alt grup sau ai unei categorii de persoane. Se bazează pe zvonuri și nu pe cunoașterea directă a persoanelor față de care există stereotipuri.
Forme ale prejudecăților:
– rasismul (atitudine de inegalitate față de rasele umane)
– naționalismul (tendința de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni)
– xenofobia (teama de indivizi “străini” care aparțin altor culturi sau grupuri etnice)
– antisemitismul (atitudine ostila fată de evrei)
– sexismul (ansamblul mișcărilor de emancipare feminine pentru a desemna atitudinea și poziția socială dominatoare a bărbaților în societate
– gerontofobia (ostilitatea fată de bătrâni)
Explicațiile prejudecății și ale discriminării
Fenomenul numit prejudecată implică respingerea "celuilalt", considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative. Mai precis, prejudecata este o atitudine negativă sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup.
Prejudecățile sunt atitudini problematice în masura în care ele impun generalizări defavorabile asupra fiecăruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de diferențele individuale existente în interiorul grupului. Prejudecățile pot apărea față de membrii oricărei categorii sociale diferită de cea proprie, în legatură cu care există sentimente defavorabile. Prejudecățile sunt clasificate deseori în funcție de categoria socială care face obiectul generalizării.
De exemplu, sexismul este prejudecată în privința femeilor sau barbaților; antisemitismul este prejudecata față de evrei, iar rasismul este prejudecata față de indivizii unei alte "rase".
Rasismul rămâne un instrument ideologic foarte des utilizat de anumite grupuri pentru a-și justifica tratamentul inegal aplicat grupurilor sociale defavorizate. Prejudecățile se situează la nivelul judecăților cognitive și al reacțiilor afective. Când se trece în domeniul actelor, se vorbește despre discriminare. Frecvent, discriminarea reprezintă un comportament negativ față de indivizii membri ai unui out-group despre care avem prejudecăți, Deși discriminarea derivă, deseori, din prejudecăți, relația lor ramâne complexă si nu este automată. Comportamentul nostru depinde atât de convingerile noastre personale, cât si de circumstanțe exterioare care ne pot scăpa de sub control. De pildă, o persoana poate avea prejudecăți puternice în privința unei minorități etnice, însa realizează ca nu poate acționa sub impulsul sentimentelor sale negative deoarece astfel de comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social sau interzise prin lege. în schimb, un individ care nu are prejudecăți despre femei poate fi obligat să facă discriminări la adresa lor din cauza legilor sau regulamentelor sexiste existente la locul lui de muncă sau în țara unde trăiețte.
Discriminarea se manifestă într-un mod deosebit de subtil și dăunător mai ales în domeniul locurilor de muncă și al avansărilor din cadrul structurilor. O serie de studii efectuate pe lângă studenții anglo-canadieni din sudul provinciei Ontario demonstrează efectul pervers al discriminării la locul de muncă. Sarcina studenților era să joace rolul unui director de personal ce trebuie să evalueze și să selecționeze zece candidați pentru posturi având patru statuturi diferite în cadrul unei mari intreprinderi manufacturiere (Kalin & Rayko, 1978). Postul cu statutul cel mai înalt era cel de șef de echipă, urmat de cel de mecanic și de cel de asamblator pe o linie de montaj. Postul cu statutul cel mai coborât era cel de om de serviciu. Informația disponibilă despre fiecare candidat era manipulată în așa fel, încât toți să aibă aceeasi vârstă, statut matrimonial, educație și experiență prealabilă în muncă, în schimb, originea etnică a candidațior varia sistematic.
Diferitele științe umane au abordat problemele de existență ale discriminarii conform nivelurilor lor proprii de analiză onducnd la răspunsuri partiale, dar complementare.
Punctul de vedere sociologic pune accentul pe stratificarea socială bazată pe inegalitățile de avere, de putere și de statut dintre grupuri sociale. Grupurile dominante din majoritatea societăților explică sistemul de stratificare cu ajutorul unei ideologii care justifică situația de inegalitate ce îi pune n avantaj.
Psihologia socială propune un nivel de analiză care permite articularea nivelurilor sociale si psihologice ale realității între grupuri. Originalitatea contribuției ei constă în posibilitatea de a reuni analiza situată la nivelul individual cu cea situată la nivelul colectiv, în perioada anilor '50, studiile americane propunând explicații intrapersonale asupra prejudecatii și discriminarii.
Personalitatea autoritară oferă un exemplu clasic de analiză intrapersonală a prejudecății și discriminării. Un studiu efectuat in Statele Unite, demonstra că individul autoritar valorizează puterea si fermitatea; gandirea lui este organizată în funcție de categorii sociale rigide "noi/ei".
Relațiile indivizilor autoritari cu membrii out-group-urilor se caracterizează prin etnocentrism. Persoanele etnocentrice nu erau doar antisemite, ci aveau prejudecăți despre numeroase alte out-group-uri etnice, religioase și culturale din Statele Unite. Cea mai importantă contributie a studiului a fost de a constata că etnocentrismul era tributar personalității autoritare.
Studiul demonstra că un cadru familial foarte strict și competitiv putea genera personalitatea autoritară. Conform teoriei, ostilitatea reprimată în timpul copilăriei în astfel de familii era ulterior "proiectată" asupra minorităților etnice și asupra altor out-group-uri considerate indezirabile într-un context social dat. "Agresiunea autoritară" împotriva minorităților "indezirabile" poate servi drept supapă pentru sentimente de frustrare reprimate pe o perioadă îndelungată în contextul familial. De la acest tip de dinamică familială, se poate afirma că personalitatea autoritară este sursa etnocentrismului și a discriminării.
Legăturile dintre autoritarism, etnocentrism și intolerantă față de minoritățile etnice au facut obiectul multor cercetări efectuate, demonstrându-se că cei mai etnocentrici indivizi canadieni manifestă atitudini foarte putin favorabile față de minorități etnice și imigranți, în general. În plus, rezultatele arată faptul că cu cât indivizii sunt mai etnocentrici, cu atât mai mult ei evaluează pozitiv în grupuri și mai puțin pozitiv minoritățile etnice și imigranții. Astfel este confirmată ipoteza principală a etnocentrismului și anume că participanții la studiu identificați ca fiind cei mai etnocentrici manifestă efectiv tendința cea mai accentuată de a exprima atitudini pozitive față de grupul lor și atitudini negative față de out-group.
Începând cu anii '60, explicația prejudecății și a discriminării s-a făcut la nivel de intergrup. Această abordare, în același timp socială și psihologică, apare în cercetările empirice ale lui Sherif care duc la teoria conflictelor reale..
În Europa aniilor '70, Tajfel (1978) propune teoria identității sociale care face apel la factori motivaționali și cognitivi pentru a explica discriminarea și diferențierea socială. În anii '80 au fost elaborate noțiunile de echitate și de privare relativă care au determinat sa ne îndreptăm atenția asupra mobilizării sociale a grupurilor defavorizate în scopul de a-și ameliora situația în cadrul unei structuri sociale stratificate.
Teoria conflictelor reale afirma că una din cauzele fundamentale ale prejudecăților, discriminării și ostilităților intre grupuri o constituie concurența dintre grupuri pentru resurse limitate. Teoria conflictelor reale a fost pusă la punct cu ajutorul experiențelor pe teren. Această serie de studii, eșalonată pe parcursul câtorva ani, a fost efectuată în colonii de vacanțe tipice din Statele Unite. Rezultatele demonstrează impactul competiției și al cooperării între grupuri asupra apariției prejudecăților și comportamentelor discriminatorii.
Cooperarea generează perceptii și comportamente între grupuri pozitive, în timp ce competiția antrenează atitudini și comportamente defavorabile out-group-ului. Conform teoriei conflictelor reale, cu cât există o mai mare competiție pentru resurse limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecățile, discriminarea si ostilitatea dintre grupurile în cauză.
Numeroase cercetari au confirmat alte aspecte ale studiilor lui Sherif (1966) demonstrând caăo competiție între grupuri poate provoca o intensificare a coeziunii și a solidarității între grupuri în cazul membrilor grupului învingător, în timp ce coeziunea și solidaritatea celor învinși se diminuează. Studiile arată faptul că nu putem alege grupurile sociale din care facem parte la naștere (clasa socială, sex, etnicitate). Nu toți indivizii se pot nasște în "grupul învingător" sau clasa dominantă a unei societăți date. Eșecurile repetate ale unui grup defavorizat pot avea ca efect diminuarea coeziunii sociale și a stimei de sine a membrilor acelei colectivități. Minoritățile sociale dezavantajate se găsesc deseori într-o situatie de "învinși" fată de clasele dominante care controlează pâghiile importante ale societatii.
Pornind de la ideea că percepțiile indivizilor sunt modelate de experiențele personale și de cele ale membrilor grupului lor de referință, considerăm că discriminarea percepută poate reprezenta un proxy important al incidenței actelor de discriminare în spațiul social românesc. Analizarea acestor percepții la intersecția mai multor criterii de discriminare ne oferă posibilitatea identificării unor sub-grupuri sociale cu risc crescut de discriminare și care, cel mai frecvent, se asociază cu forme specifice de discriminare puțin vizibile prin abordarea unidimensională a fenomenului discriminării.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse. În România, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are ca obiectiv prevenirea și sancționarea tuturor formelor d discriminare.
Noua legislație interzice discriminarea la angajare și în cazul instruirii profesionale pe baza rasei sau originii etnice, orientării sexuale, religiei sau convingerilor, vârstei sau dizabilităților. Regulamentele cu privire la discriminarea rasială se referă de asemenea și la alte domenii cum ar fi: învățământul, securitatea socială, serviciile medicale, accesul la bunuri și locuintele.
Discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, iar prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup
Percepția socială presupune dezvoltarea unei atitudini față de o altă persoană sau grup de persoane. Un stereotip este o atitudine fată de o persoană sau un grup, pe baza a unor caracteristici fizice. Stereotipurile individuale sunt atitudinile fată de persoanele individuale.
Prejudecățile și discriminarea continuă să năpăstuiască omenirea. Această crudă realitate este o reflectare nu numai a timpurilor pe care le trăim, ci și a naturii imperfecte a omului. Dar situația nu e chiar lipsită de speranță. Nu putem elimina discriminarea din societatea umană; ceea ce putem face însă este să stârpim prejudecățile ce sălășluiesc în inima noastră.
Oricine poate avea prejudecăți. Nici o ființă înzestrată cu capacitatea de a raționa și de a vorbi nu e imună la prejudecăți. Este nevoie de eforturi voite și conștiente pentru a elimina prejudecățile și cu o motivație corectă, prejudecățile pot fi învinse.
Educația a fost descrisă drept „cea mai puternică armă“ în lupta împotriva prejudecăților. O educație corespunzătoare poate scoate la iveală adevăratele cauze ale prejudecăților, poate ajuta examinarea la rece a modului de a gândi, dar și de a reacționa cu înțelepciune când oricare individ poate fi ținta prejudecăților.
Prejudecățile îi pot determina pe oameni să denatureze, să interpreteze greșit sau chiar să ignore unele realități care nu corespund ideilor lor preconcepute. Semințele prejudecăților pot fi semănate în familie prin insuflarea unor valori aparent inocente, dar greșit direcționate. Ele pot fi sădite și de cei ce promovează cu bună știință opinii eronate despre alte rase sau culturi. Prejudecățile pot fi alimentate și de naționalism sau de învățături religioase false și pot fi o consecință a mândriei nepotrivite.
Prin urmare, discriminarea este un fenomen des întâlnit în structurile, normele și instituțiile sociale. Politicile, practicile, cerințele și alți factori cu influență negativă asupra membrilor anumitor grupuri deseori par a fi „neutre” sau obiective față de cei implicați. De regulă, un grup dominant discriminează un alt grup mai puțin puternic și numeros. Dominația poate fi exprimată în termeni de număr.
In concluzie, prin noțiunea de discriminare înțelegem orice tratament diferit și inegal, care se realizează prin distincție, excludere, restricție și preferință, pe baza de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, cetățenie, origine socială, religie, convingeri, educație, limbă, opinii, apartenență politică, starea sănătății, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau alte criterii ori semne individuale, care are ca scop sau rezultat anularea sau lezarea drepturilor omului și a protecției lor, violarea principiilor egalității, non-discriminării și a demnității umane.
Discriminarea se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: discriminarea directă; discriminarea indirectă; discriminarea multiplă; discriminarea prin asociere; tratamentul defavorizat; hărțuirea; intenția declarată public de a discrimina; instigarea la discriminare; victimizarea; ordinul de a discrimina; segregarea etc.
Din cele relatate conchidem că respectarea principiului egalității în drepturi a tuturor persoanelor, indiferent de sex, rasă, religie, apartenență politică etc., exclude discriminarea. Egalitatea este opusul discriminării, deoarece ultima presupune limitarea și încălcarea drepturilor omului după criterii de rasă, sex, naționalitate, limbă, religie, avere, opinie etc. Prin urmare, egalitatea este un principiu fundamental al drepturilor omului, deoarece oferă oamenilor sentimentul că sunt tratați cu respectul care li se cuvine și că se bucură de dreptatea pe care o merită toate ființele umane.
Constituția României menționează principiul egalității în articolul 16 alineatele 1 și 2, conform cărora: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Nimic nu este mai presus decât legea.”
În ceea ce privește criteriile de discriminare, acestea sunt prevăzute în articolul 4 alineatul 2 din Constituție: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără discriminări în bază de rasă, naționalitate, proveniență etnică, limbă, religie, sex, opinie, viziune politică, avere sau poziție socială.” Din Constituția României deducem două principii ce asigură egalitatea și non-discriminarea: principiul egalității în fața legii și a autorităților publice și principiul non-discriminării.
Discriminarea și teoria identității sociale
Conform teoriei identității sociale, categorizarea socială îi permite individului să se definească în calitate de membru al grupurilor specifice din cadrul structurii sociale. Ca rezultat al acestui proces de categorizare, individul se identifică cu anumite grupuri specifice caracterizate de sex, vârstă, etnicitate, clasă socială etc. În opinia lui Tajfel și a lui Turner (1986), ar fi esențial pentru individ să dorească să-și mențină sau să ajungă la o identitate socială pozitivă în calitate de membru al propriului său in-group. Identitatea sociala este acea parte a conceptului de sine al unui individ asociată "cunoasterii propriei apartenențe la anumite grupuri sociale și semnificației emoționale și evaluative rezultată din această apartenență".
Pentru a ajunge la o identitate socială pozitivă, grupul de apartenență trebuie să apară diferit de celelalte grupuri pe dimensiuni considerate pozitive și importante de către individul membru al grupului. Inspirindu-se din teoria comparației sociale, Tajfel (1978) precizează că o identitate socială pozitivă poate fi obținută și menținută prin intermediul comparațiilor sociale favorabile in-group-ului. Membrii in-group-ului și cei ai out-group-ului se compară pe dimensiuni valorizate într-un context între grupurile date. Cu cât comparația este mai favorabilă membrilor in-group-ului, cu atât mai mult beneficiază aceștia de o identitate socială pozitivă. Astfel, favoarea in-group-ului manifestat în distribuția resurselor, le permite indivizilor să se compare favorabil cu membrii out-group-ului. În schimb, comparațiile defavorabile membrilor in-group-ului contribuie la o identitate socială negativă cu efect nefast asupra stimei de sine a indivizilor în cauză.
Această identitate socială negativă poate duce la o respingere a grupului de apartenență ca grup de referință și la o supraevaluare a out-group-ului, perceput ca având majoritatea caracteristicilor valorizate social.
O exemplificare a fenomenului apare în studiile asupra identităii sociale a tinerilor americani negri care alegeau ca jucării preferate papușile albe, decât negre, deși știau că papușile negre le semănau mai mult decât cele albe, în plus, opțiunile în favoarea simbolului out-group-ului erau deseori asociate cu evaluări mai pozitive ale membrilor out-group-ului alb decât ale in-group-ului afro-american. Rezultate asemănatoare s-au obținut și pe lângă alți copii membri ai grupurilor dezavantajate. Copiii învată de mici că aparțin unui grup defavorizat, perceput mai mult sau mai puțin neativ de către majoritatea dominantă.
Dezvoltarea cognitivă, alegerea grupului de referință, precum și nevoia de a avea o identitate socială pozitivă constituie factorii ce afectează identitatea socială a membrilor grupurilor minoritare din copilărie pâna la maturitate.
Teoria identității sociale susține că discriminarea nu este singura strategie care permite să sstabilească o comparație favorabilă față de out-group. Atunci când comparația socială este defavorabilă membrilor in-group-ului, aceștia pot recurge la strategii individuale sau colective pentru a-și repune în valoare imaginea de sine.
Strategiile individuale sunt adoptate mai ales atunci când membrii grupului percep situația între grupuri ca stabilă și legitimă..În situațiile cind este posibilă mobilitatea socială, indivizii care se compară defavorabil pot încerca să se alăture grupului dominant adoptând caracteristicile culturale și valorile fundamentale ale acestuia. A învata limba grupului dominant, a-și schimba numele și a adopta valorile culturale ale grupului majoritar sunt strategii de mobilitate ce caracterizează persoanele care încearcă să-și îmbunătățească situația mai mult în calitate de indivizi decât ca membrii ai grupului lor de apartenență.
Studiile recente demonstrează ca indivizii aleg strategii de mobilitate individuala chiar și atunci cînd șansele lor de avansare la grupul avantajat sunt aproape nule.
O altă strategie individuala constă în ameliorarea stimei de sine prin comparații cu alți indivizi mai dezavantajați pe anumite dimensiuni. De exemplu, membrii unui grup dezavantajat pot alege comparația între grupuri, adica între ei inșiși și alți membri ai in-group-ului mai săraci. Această strategie repune în valoare identitatea personală a individului fără însa a face pozitivă identitatea socială a in-group-ului dezavantajat. Trebuie remarcat faptul că utilizarea acestor doua tipuri de strategii individuale nu incriminează structura relației între grupuri, permițându-le grupurilor dominante să-și mențină poziția.
În situatiile în care structura relatței între grupuri este percepută ca fiind mai mult sau mai puțin instabilă și ilegitimă, se adoptau strategiile colective. Dintre aceste strategii, creativitatea socială le permite membrilor unui grup să reinterpreteze pozitiv caracteristicile in-group-ului sau să creeze noi dimensiuni de comparație care îi vor putea avantaja în cadrul comparațiilor sociale cu membrii out-group-ului. De exemplu, în anii '70, americanii negri au redefinit în mod pozitiv caracteristicile in-group-ului lor, multă vreme denigrat de majoritatea anglo-americană alba. Mișcarea Black is Beatiful a revalorizat, de asemenea, caracteristicile fizice și culturale ale Afro–Americanilor pe alte dimensiuni de comparație decât cele impuse de majoritatea albă. Această diferențiere pozitivă prin intermediul unor dimensiuni noi de comparație a contribuit la o valorizare a identității sociale a negrilor americani și a încurajat lupta pentru emanciparea acestei minorități vizibile, numărând in jur de 30 milioane de persoane în Statele Unite (12% din populatia SUA).
Același fenomen a avut loc și în Quebec, în timpul "Revoluției liniștite", când limba și cultura Quebecului au devenit dimensiuni de comparatțe valorizante pentru francofoni, în contextul anglo-canadian. Un fenomen asemănător de revalorizare a identității sociale nu se petrece numai printre națiunile autohtone din Canada, Statele Unite și America Latină, ci și printre minoritățile lingvistice ale CCE, cum ar fi catalanii, bascii si galicii din Spania, corsicanii, bretonii, bascii si alsacienii din Frantț, galezii și scoțienii din Marea Britanie .
Competiția socială mai este numită acea formă specifică de competiție motivată de dorința de a ameliora poziția socială sau materială a propriului in-group, apărută în urma unui proces de comparație socială. În cazul grupurilor minimale, distribuția resurselor în favoarea in-group-ului fiind singura dimensiune disponibilă pentru a crea o distincție pozitivă între cele doua grupuri. Astfel, strategia discriminatorie de diferențiere maximală contribuie direct la construirea identității sociale pozitive a indivizilor în cadrul studiilor.
Tajfel si Turner (1986) au afirmat că această dorință de diferențiere pozitivă fată de out-group stă la originea prejudecăților și a discriminării nu doar în situația grupurilor minimale, ci și în relațiile între grupurile din viața de toate zilele.
Conform teoriei identității sociale, discriminarea contribuie pozitiv la identitatea socială care, la rindul ei, poate afecta favorabil stima de sine a indivizilor. Această ipoteză fundamentală a teoriei identității sociale este confirmată de numeroase studii efectuate.
Specialiștii au propus o explicație a fenomenului bazată pe o cu totul alta motivație decât nevoia unei identități sociale pozitive. Conform modelului de interacțiune comportamentală, individul ar analiza situația în termenii relațiilor de interdependență între doua grupuri, ceea ce ar determina apariția unui sentiment de împărtășire a unei sorți comune cu a membrilor in-group-ului. Acest sentiment suscită participanților așteptări de reciprocitate din partea membrilor in–group-ului. La rândul lor, aceste așteptări determină individul să favorizeze membrii propriului grup în detrimentul celor ai out-group-ului (discriminarea). De aici se ajunge la concluzia că a da mai multe resurse membrilor in-group-ului decât membrilor out-group-ului reprezintă pentru individ cea mai bună modalitate de a-și maximiza câștigul personal, deoarece el se asteapta ca membrii propriului grup să procedeze la fel în privința lui.
Conform acestei ipoteze de interdependență instrumentală, discriminarea în favoarea in-group-ului ar fi percepută ca mijlocul cel mai rațional și mai eficient de a-și asigura un câștig personal maxim în situația în care individul nu-și acordă resurse lui însuși.
Pentru a evalua capacitatea explicativă, ar trebui eliminată percepția prezentată la anumiți indiviz. Situația lor personală depinde de in-group și de out-group, asigurându-i, in avans individual câștigul maxim posibil în cadrul experienței.
Un comportament discriminatoriu este asociat pozitiv gradului de identificare cu in-group-ul, independent de situația de interdependență dintre subiecți. Atât "autonomii", cât și "interdependenții" manifestă un comportament discriminatoriu atunci când se identifică puternic cu in-group-ul. În schimb, subiecții a căror identificare cu in-group-ul este mai slabă, nu au discriminat. Rezultatele confirmă premisa teoriei identității sociale conform căreia discriminarea între grupuri este asociată motivației de a dobândi și a menține o identitate socială pozitivă.
Până la proba contrară, modelul interactțunii comportamentale nu poate constitui o explicație valabilă a discriminarii, teoria identității sociale rămânând cea mai solidă explicație a acestui fenomen.
Cel mai important autor în problematica identității sociale este Henri Tajfel, care a și demonstrat experimental că simpla apartenența la un grup, chiar și creat în laborator, determină favorizarea în aprecieri a membrilor din propriul grup și defavorizarea indivizilor din celalalt grup. La originea acestei diferente stă motivația de a dobândi o identitate socială pozitivă. În acest fel, un individ va căuta să-și mențină apartenența la un grup, și va încerca să adere și la alte grupuri care îi pot conferi aspecte pozitive ale identității sale sociale.
Tajfel specifica faptul că identitatea socială pozitivă nu se poate realiza decât în raport cu diferențele fată de celelalte grupuri (Tajfel 1972). Individul are nevoie de o identitate socială pozitivă, și dacă aceasta nu poate fi obtinută decât prin compararea cu ceilalți, atunci apartenența la un grup are un rol important în această evaluare. Grupurile sociale sunt asociate unor conotații pozitive sau negative.
Identitatea socială se bazează pe comparațiile pozitive făcute între grupul de apartenență și celelalte grupuri; grupul va fi perceput în mod pozitiv ca diferențiat sau distinct de alte grupuri pertinente. Atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii au tendința de a-și părăsi grupul, sau de a-i atribui conotații pozitive.
O dezvoltare a teoriei identității sociale o constituie teoria categorizării sinelui, sau a autocategorizării. La baza acesteia stă noțiunea de depersonalizare, care descrie trecerea de la identitatea personală la identitatea socială.
La un prim nivel, individul se compară cu celelalte specii umane. La al doilea nivel, cel intermediar, el se percepe ca membru al unui grup, iar diferențierea acestui grup de celelalte este esentială pentru identitatea sa socială. La nivelul al treilea individul se definește prin diferențele fată da alte ființe particulare, însa, de obicei, ținând cont de articularea ierarhică a nivelurilor, este vorba de alți membri ai propriului grup. Acest nivel corespunde polului interpersonal și stă la baza distinctivității personale. În conformitate cu această teorie, individul abandonează o reprezentare de sine bazată pe diferențierea dintre el și ceilalți indivizi pentru a se defini la un nivel de categorizare mai înalt, ca membru al unui grup distinct de alte grupuri. Depersonalizarea omogenizează atât in-group-ul cât și out-group-ul
Noțiunea de identitate propune o definiție a individului situată la convergența dintre domeniul sociologic și cel psihologic. Ea permite să aflam care este importanța apartenențelor sociale în definirea individului și care este partea propriu-zis individuală, introdusă în această definiție.
Reflecția asupra identității pune problema generală a integrării agenților sociali într-un spațiu social și, în același timp, problema faptului că acești agenți caută un loc specific în acest spațiu social.
Dacă noțiunea de identitate ocupă un loc central în psihologia socială, aceasta se explică prin faptul că ea nu face decât să reia o temă majoră, una din preocupările principale ale acestei discipline.
Intr-o societate complexă, nu există una, ci mai multe personalități modale, în funcție de diversele subculturi.
Conceptul de identitate este definit cu ajutorul a patru dimensiuni:
1. Conștiința unei identități individuale trebuie considerată ca un sentiment pozitiv, prezent în toate aspectele eului;
2. stabilitatea caracterului personal;
3. sinteza pe care o constituie eul este concepută ca o forrna de integrare a eului, superioară sumei identificărilor din copilărie;
4. o solidaritate internă cu idealurile și cu identitatea de grup.
Identitatea este concepută ca rezultand din interacțiunea dintre dimensiunile sociologică și psihologică ale individului, identitatea rezultând din interacțiunea dintre individ și societate. În paralel cu această conceptualizare, se pune o altă problemă majoră: aceea de a ști cum putem intui, cum putem măsura identitatea, mai ales identitatea socială.
Noțiunea de identitate socială este legată de cercetările asupra rolurilor sociale, asupra pozițiilor ocupate de un individ într-o societate.
Statutul reprezintă poziția, locul ocupat în structura socială. Dacă rolul permite plasarea unei persoane pe o dimensiune de statut, el permite și evaluarea acestei persoane, plasarea ei pe o dimensiune evaluativă. Cu cît implicarea unui individ într-un rol va fi mai importantă, cu atît acest rol va contribui la identitatea sa.
Tajfel și Turner rezumă concepția lor despre „identitatea socială" :
1. indivizii încearcă să mențină sau să mărească stima de sine – ei caută si acceadă la o concepție pozitivă despre sine;
2. grupurile sociale sau categoriile sunt asociate unei conotații pozitive sau negative și, din acest motiv, identitatea socială poate fi pozitivă sau negativă, în funcție de evaluările acelor grupuri care contribuie la constituirea identității sociale a individului;
3. evaluarea propriului grup este determinată prin raportare la alte grupuri specifice, prin intermediul comparațiilor sociale în termeni de atribute sau de caracteristici da valorizate. O diferență pozitivă între grupul de apartenență și un alt grup produce un prestigiu ridicat; o diferență negativă antrenează un prestigiu scăzut
Tajfel și Turner adaugă că există cel puțin trei feluri de factori care pot influența discriminarea dintre grupuri: mai întîi, indivizii trebuie să fi interiorizat apartenența lor la un grup ca un aspect al conceptului de sine; situația socială trebuie să permită comparații între grupuri în care selecția și evaluarea atributelor pertinente este posibilă; cu cît două grupuri vor fi mai asemănătoare, mai apropiate, cu atît posibilitatea de comparare va fi mai mare sau, în alți termeni, grupul de apartenență nu poate fi comparat cu orice alt grup: acesta trebuie să pară pertinent pentru a determina o comparație între grupuri.
Numeroase cercetări care au folosit paradigma experimentală a „grupului minimal", pusă la punct de Tajfel și de colaboratorii săi, au urmărit punerea în evidență a efectelor căutării unei identități sociale pozitive asupra comportamentelor intre grupuri. Rezultatele arată că, atunci cînd subiecții trebuie să-i remunereze pe membrii propriului grup experimental, ca și pe membrii unui alt grup pentru participarea la experiment, ei nu caută în mod sistematic să sporească câștigul propriului grup. Dimpotrivă, ei elaborează o strategie constând în sacrificarea unei părți a recompensei monetare destinată propriului grup și lor înșiși, pentru a dobândi o distincție pozitivă față de celălalt grup.
Subiecții discriminează mai mult în favoarea propriului grup de apartenență atunci cînd comparațiile cu alt grup sunt pertinente. Aceste cercetări ilustrează o formă de discriminare competitivă între grupuri, bazată nu numai pe interese economice opuse, ci chiar sacrificand aceste interese. O asemenea discriminare în favoarea grupului de apartenență nu poate fi explicată prin teoria conflictului obiectiv dintre grupuri.
Procesele identității sociale pot reprezenta un factor autonom în discriminarea între grupuri, a cărui cauză este distinctă de relațiile între interesele obiective ale grupurilor.
Aceste cercetări lasă să se creadă că, indivizii caută să acceadă sau să persevereze o imagine pozitivă de sine; ei tind către această auto-evaluare pozitivă prin intermediul unei competiții sociale între grupuri, tinzând să valorizeze grupul lor de apartenență în raport cu alte grupuri.
Acestor afirmații referitoare în mod direct la identitatea socială trebuie să le adăugăm anumite elemente ce permit mai buna sesizare a modului în care sunt conceptualizate, din această perspectivă, raporturile dintre aspectele sociale și aspectele personale ale identității. Categorizarea în sine nu este suficientă pentru a provoca o diferențiere între grupuri; subiacentă procesului de categorizare socială ar fi tendința de a stabili o diferențiere pozitivă între eu și altul.
În alți termeni, dacă individul, prin identificarea cu grupul, accede la o identitate pozitivă, el stabilește o diferență între grupuri, dar nu mai are tendința de a stabili o diferențiere față de ceilalți membri ai grupului său, iar dacă individul are posibilitatea de a se diferenția direct de celălalt, el nu va mai stabili o diferențiere între diferitele grupuri din anturajul său.
Plecând de la aceste teorii comportamentele individuale între grupuri, cu cât identitatea socială este mai puternică, cu atât identitatea personală este mai puțin importantă, și cu cât identitatea personală este mai salientă, atât individul are mai puțin nevoie de o identitate socială, de vreme ce identitatea socială, ca și identitatea personală, satisfac aceeași nevoie de imagine pozitivă de sine. O mai mare saliență a apartenenței la un grup presupune o identificare a fiecărui subiect cu in-group-ul și, în același timp, diminuarea diferențierii în sine și in-group, în paralel cu exacerbarea diferențelor între grupuri.
Studierea identității nu s-a păstrat în aceleași configurații de-a lungul timpului. Au variat definițiile identității, au variat interesele legate de fenomenul identitar, au variat metodele de cercetare a identității.
In sociologia tradițională identitatea era concepută ca ceva dat, în timp ce în sociologia modernă, identitatea este ceva construit. In perspectiva modernă de studiere a identității, aceasta era dată de ocupația cuiva, de funcția cuiva în sfera publică sau familială. Ea implica alegeri fundamentale care defineau ceea ce este individul (alegeri din sfera profesiei, familiei, a identificării politice etc.). În perspectiva postmodernă, identitatea este constituită în jocul de rol și în construirea propriei imagini.
Astfel, în teoriile sociologice individul devine tot mai activ în construirea propriei identități; el are tot mai multe posibilități de a fi sau de a părea ceea ce-și dorește. Se poate pune problema dacă este vorba despre o adaptare a teoriei la schimbările identității în condițiile post-modernității sau dacă sociologia nu a fost capabilă de la începuturi să identifice caracterul construit al identității. Cei mai mulți autori consideră că studierea identității s-a adaptat vremurilor, că atunci când caracterul identității s-a schimbat odată cu epoca, sociologia, cu promptitudine, a dezvăluit noile valențe ale acesteia.
În societățile contemporane, identitățile sunt tranzitorii, mobile, identitățile indivizilor se schimbă frecvent de-a lungul vieții și că acest lucru permite prezentarea teatrală a identității.
Construirea identității presupune acceptarea sau respingerea unor norme, valori, semnificații. Ea se realizează în cadrul interacțiunilor față în față dintre indivizi.
2.1. Minoritățile. Aspecte sociologice
Conform recensământului din ianuarie 1992, structura populației este urmatoarea: români (89.4%), maghiari (7.13%), țigani (1.80%), germani (0.52%), ucraineni (0.29%), ruși-lipoveni (0.17%), sârbi (0.14%), turci (0.13%), tătari (0.11%), slovaci (0.09%), alte naționalități bulgari, evrei, croați, cehi, polonezi, greci, armeni ș.a. (0.3%).
Minoritățile etnice au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din populația României. În anul 1930, populația României Mari era puțin peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau 73% după limba maternă și 71,9% după etnie, din populația tării. Peste șase decenii, conform ultimului recensământ, procentul minorităților din totalul populației României (de circa 22 milioane de locuitori) reprezintă circa 12%.
Minoritățile etnice cele mai importante au fost și sunt cele reprezentate de maghiari, țigani, germani, ucraineni, ruși-lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi, croați, slovaci, cehi, polonezi, greci, albanezi, italieni. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 18 minorități etnice, fiecare dintre acestea (cu excepția celei maghiare) fiind reprezentate automat în Parlamentul României. Lor li se mai adaugă organizații deja constituite ale slavilor macedoneni (de asemenea, cu un reprezentant în Camera Deputaților), ale rutenilor etc.
În general, cu unele excepții tragice, minoritățile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi și libertăți care le-au permis să-și conserve și promoveze specificul etnic sau cultural. Nu trebuiesc trecute totuși cu vederea unele momente din istorie precum perioada de robie a țiganilor, masacrarea a numeroși evrei și țigani în anii '40, politicile de deznaționalizare a maghiarilor sau cele de favorizare a plecării din țară a germanilor și evreilor în timpul regimului comunist.
Principalul grup etnic în România îl reprezintă romii, vorbitorii limbii române. Ei reprezintă 89,5% din populație. O comunitate etnică importantă (6,6% din populație) este cea a maghiarilor din România, care numără peste 1.400.000 și cea a țiganilor (2% din populație). Conform recensământului oficial peste 500.000 de țigani locuiesc în România. Maghiarii, care sunt o minoritate importantă în Transilvania, constituie marea majoritate în județete Harghita și Covasna. Ucrainenii, Germanii, Rușii-lipoveni, Turcii, Tătarii, Sârbii, Slovacii, Bulgarii, Croații, Grecii, Rușii, Evreii, Cehii, Polonezii, Italienii, Armenii și celelalte grupuri etnice, numără restul 1.4% din populație. Densitatea populației a țării s-a dublat începând cu 1900 deși, în comparație cu alte state Europene există spațiu pentru creștere. Numărul românilor și a urmașilor românilor născuți în România care locuiesc în străinătate se numără la 12 milioane.
Limba oficială a României – limba română este vorbită de 91% a populației. Maghiară și țigănească sunt cele mai importante limbi ale minorităților, vorbite de 6.7% și respectiv 1.1% a populației. Noțiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecarui urmator grup : grupuri raziale, religioase, nationale si etnice.
In sociologie, cuvantul etnic are un inteles mai larg, referindu-se uneori fie la rasa, fie la religie, fie la grupuri naționale, și deseori la o combinație a acestor trei.
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societatii dominante. Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbracaminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viață. Ceea ce e specific si important e sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, conștientizând deosebirea dintre noi-imaginea de sine și ei-imaginea celorlalți; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.
Termenul cheie în definirea minorităților etnice este cel de cultură , prin cultura specifică a unei minorități etnice înțelegându-se sistemul înțelesurilor împărtășite și dezvoltate într-un context economic si social, pe un fundal istoric și palitic specific.
Originea țiganilor și cauzele migrării lor au fost interpretate în diferite feluri de către specialiști. „Cercetarile sistematice de lingvistica, antropologie si istorie au stabilit insa originea indiana a celor numiti tigani, fapt probat de limba lor înrudita cu limba neo-hindi și derivata, ca și acestea, din prakrit, forma vernaculară a vechii sanscrite. Tot prin studii lingvistice și etnografice s-a circumscris și aria geografică și culturală din care au migrat strămoșii romilor : nord-vestul Indiei, teritoriul actualului Punjab si Rajastan”.
Multă vreme țiganilor li s-a atribuit originea egipteană și aceasta datorită înfățisării cu vechii egipteni și a obiceiurilor păgâne. Tiganii și-au însușit această faimă a pseudo-strămoșilor lor pâna în momentul în care spre sfarsitul secolului al XVIII-lea Grellman, un învățat de origine germană, a încercat să dovedească originea industară a țiganilor prin compararea limbilor. De atunci și până astazi se acordă o mai mare credibilitate originii indiene a țiganilor.
Pentru estimarea numărului de țigani sunt date din anii 1830-1860 care indică pentru Țara Românească și Moldova un numar de 200000-250000 de persoane. La recesământul general al populației din anul 1930 s-au declarat de neam țigănesc 262.407 persoane, adica 15% din populația României, ân Dobrogea fiind 11.446 (1,4% din populatie). În 1977 numărul lor a ajuns la 540.000 persoane, iar în 1992 cifra minimă este de 819.446 persoane (3,6% din populatia tării) și cea maximă de 1.010.646 persoane (4,6% din total). Toate aceste cifre nu reprezintă numarul exact de persoane, întrucat în studiile recente sunt făcute și alte estimări cu privire la numărul acestui grup etnic : minim 1.800.000 si maxim 2.500.000 țigani.
2.2. Identitatea rromilor. Istorie și actualitate
O dimensiune importantă în definirea grupului minoritar este identitatea. Identitatea este istoria unei vieți refigurată continuu de către toate istoriile, veridice sau fictive, pe care subiectul le povestește despre sine. Această refigurare face din viața însăși o tesătură de „istorii povestite”, identitatea fiind văzută ca un proces continuu de (re)construcție punând accent pe componenta, comunitatea se identifică cu ceea ce povestesc ceilalți. De asemenea , este important de observat cum se raportează individul la comunitatea sa etnică.
Identitatea romilor este greu de definit în mod obiectiv, întrucat are multiple moduri de manifestare și se întemeiază mai cu seamă pe criterii subiective și pe sentimentul acut de apartenență la o comunitate distinctă. Fiind o comunitate foarte eterogenă, societatea romilor este împărțită în corporații sau grupări care au o identitate aparte ce se transmite de la o generație la alta, și care îi structurează relațiile cu mediul social. Astfel pot fi identificați în funcție de: îndeletnicirile vechi sau care se practică și astăzi, modul de viață nomad sau sedentar, și chiar după o specifitate culturală (rudarii sunt de exemplu fie vlaxuti-crestini, fie turcani-musulmani).
Dreptul la identitate culturală este o expresie a diversității culturale a lumii, a diferențelor, a dreptului la diferență.
Declarația asupra rasei și a prejudecăților rasiale, adoptată la Conferința generală a UNESCO la 27 noiembrie 1978 , afirma în art.2 ca: "Toate persoanele și toate grupurile au dreptul să fie diferite, să se considere și să fie percepute ca atare".
În același sens, Declarația asupra principiilor cooperării culturale internaționale adoptată de Conferința generală UNESCO în 1966, postulează că fiecare cultură are demnitate și valoare, ceea ce trebuie să fie respectate și protejate "în bogata lor varietate și diversitate".
Literatura de specialitate, mai ales psiho-sociologia, afirma că mecanismele de formare a identiățti etnice pot fi împarțite în doua categorii: auto-identificarea sau identificarea internă (auto-categorizarea) și categorizarea externă, tocmai pentru că, nu întotdeauna oamenii sunt în poziția de a alege cine sunt sau ce înseamna identitatea lor în termenii consecințelor sociale.
Diferențierile în ceea ce privește puterea și cine o deține sunt foarte importante. Aceste două procese operează diferit la nivelul individului, la cel al interacțiunilor acestuia cu ceilalți indivizi, dar și la nivelul instituțiilor.
Identitățile sunt întotdeauna construite de către indivizi, de către organizații și grupuri sociale, dar și de interacțiunile dintre indivizi și grupurile sociale. Identitățile individuale sunt văzute de către unii dintre teoreticieni ca fiind o "potrivire" care se stabilește între indivizi (sau grupuri) și mediul lor social. Câteodată, grupurile și indivizii încearcă sa se schimbe (să schimbe modul în care se văd pe sine, identitățile lor, modul în care se comportă) conștient, dar de cele mai multe ori identitatea este construită și modificată inconstient, în cadrul procesului de creștere și maturizare (socializarea primară și secundară), dar și în cadrul interacțiunilor de "a da și a primi" desfășurate în cadrul propriului grup și în relațiile dintre grupuri. În contextul social, noile mișcări sunt îndeosebi interesate de identitatea și problemele legate de stilul de viață, încercând să se folosească de noile tehnici de prezentare pentru a promova adoptarea noilor sau mentinerea vechilor identități
Identitatea culturală ține în esentă de alegerea proprie a fiecărei persoane care trebuie să fie liberă de a se recunoaște în valorile, tradițiile și practicile unei comunități determinate și ale împărtăși.
Documentele internaționale se referă la elemente esențiale ale identității persoanelor, ca fiind tradițiile și patrimoniul lor cultural.:Rezultă că identitatea culturală este întemeiată pe existența obiectivă a acestor elemente. Această concepție a stat la baza Conventiei europene din 1994 , privind protecția minorităților.
Drepturile legate de identitatea culturală, așa cum rezulta din documentele cele mai recente, se referă la respectarea ei de către stat, alte comunități și alte persoane, păstrarea, exprimarea și dezvoltarea ei.
Iulius Rostaș pretinde că “fiind marginalizați și supuși opresiunilor timp de secole, subiecți ai asimilării forțate și ai discriminării, romii și-au dezvoltat propriile lor strategii de supraviețuire, strategii care îi fac diferiți față de indivizii de altă etnie. Experiența Porrajamos-ului – echivalentul Holocaustului în limba romani – a conferit romilor sensul apartenenței la aceeași comunitate, indiferent unde trăiesc”.
Experiența istorică a diferitelor grupuri a generat o mulțime de caracteristici istorice particulare. Fiind o minoritate, indiferent unde trăiesc, romii au fost nevoiți să se adapteze la mediul aflat în schimbare. Aceasta a dus la diferențe de cultură, de obiceiuri, de limbă. Ei pot fi clasificați în funcție de ocupațiile tradiționale pe care le practică și de dialectul pe care îl vorbesc. În România trăiesc mai multe grupuri diferite. Chiar dacă există o oarecare distanță între grupuri, există un sens al apartenenței la aceeași comunitate ce este întărit de adversitatea celor de alte etnii față de ei.
Romi sunt de mai multe categorii in functie de decizia pe care o iau privind identificare cu etnia romă și stilul de viață :
a) romi care prezintă toate caracteristicile etnice tradiționale și care se autoidentifică drept romi în toate contextele, atât în cele oficial–administrative, cât și în cele informale;
b) romi care prezintă toate caracteristicile etnice tradiționale, pe care și ceilalți îi identifică ca romi după modul lor de viață, dar care nu se autoidentifică în contextele oficial-administrative ca fiind romi; informal ei se autoidentifică ca romi;
c) romi “modernizați” care și-au schimbat modul de viață, în sensul modernizării și care deci nu mai prezintă indicii vizibile ale modului tradițional de viață, care se autoidentifică ei înșiși ca romi, atât în contexte formale, cât și informale (activiștii etnici, oameni de afaceri);
d) romi “modernizați” care tind să nu se mai autoidentifice ca romi sau o fac în mod fluctuant și pe care ceilalți îi pot sau nu identifica, ca romi;
e) “foști romi” care s-au integrat în populația majoritară până la dispariția trăsăturilor distinctive, care au renunțat chiar pentru ei înșiși la autoidentificarea ca romi.
Tendința romilor de a adopta limba și chiar religia existente în zona în care trăiesc, uneori declarând la recensăminte că aparțin altor etnii, este probabil motivată, în cea mai mare măsură, de instinctul lor de autoconservare și nu de alți factori.
În prezent, autopercepția comunităților de romi tinde să fie similară percepției pe care majoritatea o are despre aceștia. Cercetarea întreprinsă de Helsinki Watch pare să susțină următoarea teorie: „nu numai românii se uită de sus la țigani, dar chiar și țiganii îi abordează, frecvent, pe alți țigani cu aceleași stereotipuri”. Nu se poate spune însă că această atitudine este întâlnită la toți indivizii, depinzând de comunitatea specifică și de zona în care comunitatea trăiește. Discriminările din școală asigură autoperpetuarea acestui cerc vicios. De la căderea comunismului, în România numărul incidentelor de natură naționalistă sau etnică a crescut considerabil. În timp, ținta unor astfel de incidente au fost minoritățile, romii, cei mai vulnerabili membrii ai societății, fiind considerați țapi ispășitori atât de către autorități cât și de către populația majoritară.
Istoric
Romii sau rromii (termenul din grecescul "rhomaios", fiind denumiti astfel locuitorii Imperiului Roman de Răsărit, iar dupa creștinare, pâna la prabușirea Imperiului, crestinii Bizantului), alaturi de "sinti" (rromii din spatiul germanic) si "kale" (rromii din spatiul hispanic, gitanii) sunt o comunitate etnică transfrontalieră, având limba și cultura comună. Mulți dintre ei trăiesc în Balcani și în Europe de Est, cel mai numeros grup fiind în România, dar sunt răspândiți și în tările Europei de Vest, precum și în Africa și America.
Situația romilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului că sunt a doua minoritate natională, puține se știu si înca mai puține se cunosc la nivel de masă despre cultura si tradițiile comunităților de romi care trăiesc pe aceste meleaguri de câteva sute de ani. Cu toate că nu există surse documentare sigure despre modul în care au ajuns în aceasta parte a Europei, se poate deduce, dupa unul din documentele vremii – datat 1387, semnat de Mircea cel Batrân – că romii au ajuns în Valahia cu cel putin un secol înainte de acea dată. Un alt document, datat 1385, menționează, sub forma unei note de recepție, că "40 de familii de țigani sclavi" au fost oferiți ca dar.
În Evul Mediu, schimbările sociale survenite au influențat tratamentul aplicat romilor și celorlalte popoare din regiune. Legile votate în acea perioadă făceau sclavia și mai neînduplecată; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnita. Furtul era crunt pedepsit și, conform unei legi din 1652, "un sclav care viola o femeie trebuia condamnat să fie ars de viu". Legislatia era astfel concepută încât să prevină comerțul ilegal cu sclavi, cei de etnie romă fiind valoroși datorită faptului că stapâneau meșteșugul prelucrării lemnului.
Până în sec. XVI, termenii de "rob" și "țigan" erau sinonimi cu "sclav", deși ultimul a fost la origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie romă.
Primul război mondial și tratatele de pace încheiate postbelic au dus la creșterea populației minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei atitudini de respectare într-o oarecare măsură a drepturilor și libertăților cetățenilor de alte etnii. În 1933 a fost fondata Societatea Generală a Romilor, în București, urmând ca în același an să ia naștere un ziar, Glasul Romilor, ce avea să apară timp de șase ani. Ulterior au apărut și alte ziare, precum și alte organizații. În 1934 s-a ținut o conferință pentru a înființa Uniunea Generală a Romilor din România. Pâna în 1939 aceasta a încercat să promoveze drepturi egale pentru romii de naționalitate română, dar amploarea fascismului și consecințele războiului au pus capăt acestei lupte.
Cu toate acestea, situația economică a României de la acea dată nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a găsi un țap ispășitor i s-a răspuns repede – romii constituiau cel mai bun material pentru a putea construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare și obiectivele clare de a româniza această populație nu au facut decât să înrăutățească din ce în ce mai mult situația acestei etnii.
La începutul anilor '60, regimul comunist, pentru a asimila populația romă, a abordat o serie de politici cu privire la acestia – cum ar fi stabilirea forțată în localități, urmată de ignorarea existenței lor. Spre deosebire de maghiari și de germani, ei nu aveau dreptul de a fi reprezentați ca minoritate etnica, nu erau liberi să-și promoveze tradițiile culturale. Socialismul sau comunismul a distrus multe din ocupațiile lor tradiționale și din elementele specifice modului lor de viață, iar romii au început să se integreze în stilul de viată care le-a fost impus. În timpul comunismului, romii, ca și ceilalti români, primeau locuri de muncă în fermele de stat și în fabrici. Chiar daca multe din rezultate au fost obtinute ca urmare a unui tratament coercitiv, multe familii au beneficiat de o oarecare securitate economică și socială ca urmare a acestor politici de sedentarizare și de muncă forțată. În acest mod, ei aveau posibilitatea de a-și întreține familiile (fiind obligati sa lucreze), având în acelasi timp asigurată o locuință.
Execuția lui Ceaușescu în 1989 a adus speranța pentru cetățenii României, dar, ca și în cazul abolirii sclaviei, romii și-au dat seama că situația lor nu s-a îmbunătățit prea mult sau chiar deloc și că, în multe cazuri, chiar s-a înrautățit. Ei au fost cei mai afectați de tranziția la o economie de piață.
În prezent, legile din România le permit să își formeze asociații, partide, să aibă reprezentant în parlament și să publice ziare, dar, în acelasi timp, ei sunt din nou țapii ispășitori, într-o perioada în care țara se luptă cu procesul de tranziție. Actele de violentă colectivă împotriva romilor, care nu caracterizau România comunistă, au devenit mult mai larg raspândite, fiind chiar tolerate.
În timpul scurs de la revoluție și până în prezent, gradul discriminării populației romă s-a accentuat tot mai mult, în numeroase ocazii ajungându-se pâna la violență fizică din partea comunității. Li s-au ars casele pâna la temelii, dupa care au fost forțați să părăsească satele în care locuiau, unele atacuri soldându-se chiar și cu morți în rândurile romilor.
Centrul European pentru Drepturile Romilor a facut în 1996 o cercetare menită să identifice faptele ce au avut loc în România, descoperind că acest model se afla într-un proces de schimbare și că raidurile poliției în comunitățile de romi înlocuiau, treptat, actele de violență comise de comunități împotriva romilor. Scăderea numărului actelor de violență îndreptate împotriva maselor a lăsat multe cazuri nerezolvate în care făptașii de altă etnie decât roma încă nu au fost aduși în fata Justiției. Din păcate, cei care au comis acte incriminatorii împotriva romilor sunt foarte rar trași la răspundere.
2.3. Construirea identității. Influența mass-media
Identitatea etnică romă nu este o construcție recentă tocmai pentru că sentimentul diferenței a existat în cadrul acestor comunități înca din timpul primelor migrații. Acesta se datorează caracteristicilor culturale specifice, dar si marginalizării, discriminării și opresiunii la care au fost supusi. Datorită acestora, romii și-au dezvoltat propriile lor strategii de supravietuire, care îi fac diferiți față de indivizii de altă etnie. Experienta Porrajamos-ului – echivalentul Holocaustului în limba română – a conferit romilor sensul apartenenței la aceeasi comunitate, indiferent unde traiesc.
O altă reacție la experiențele prin care au trecut este menținerea separării, din interiorul comunității, față de societatea în care trăiesc, prin divizarea lumii în "gadjo" si romi, dar si prin respectarea și menținerea regulilor familiei si a neamului. Astfel există o distincție clară între romi și "gadje", ceea ce îi determină pe multi romi la o atitudine de izolare socială, tocmai pentru ca această diferentă nu este respectată. La aceasta se adaugă tradițiile culturale (ritualul purității) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale vestice, precum și lipsa de încredere pe care o simt romii fața de gadje. Se poate afirma că identitatea romă s-a format datorită tradțtiilor culturale, dar și datorită factorilor externi ca discriminarea si marginalizarea.
Diversitatea comunitătilor de romi este ilustrată de ideile diferite în cea ce priveste modul în care identitatea etnică trebuie combinată cu procesul de construire a instituțiilor politice democratice. Se accentuează faptul că se poate vorbi despre romi ca despre un popor multicultural, cu diferite religii, locuind în zone diferite și dispersat în toata Europa, si nu numai, cu diferențe în ceea ce privește limba maternă romani (fiind estimate între 13 si 30 de dialecte), precum și limbile oficiale ale statelor în care aceștia sunt cetățeni, etc. În acest caz, procesul de construcție a identitătii va avea de luat în considerare toate aceste diferențe interne, la care se adaugă diferențele introduse de culturile statelor gazdă.
Ceea ce este comun și poate constitui elementul de unitate este faptul că întotdeauna au fost priviti și tratați ca fiind niste "straini", (existând similaritati cu istoria evreilor), "intrusi" în propriile lor țări, această percepție bazându-se în general pe atitudinea față de "rasă".
Mass media îsi aduce aportul în a întari și susține acest mod de raportare prin referirile frecvente la "colorați", "bruneți", cu modele comportamentale deviante.
În prezent se creează noi bariere care trebuie depășite între romii si societatea în care acestia traiesc.
Primul punct ce trebuie subliniat se referă la istoria romilor și la realitățile vieții cotidiene, care pot fi considerate mai degrabă ca fiind cazuri "deviante" în comparație cu modelele istorice ce au format naționalismul cultural, dar care sunt și instrumentele politicilor culturale folosite de guvernele statelor națiune și de elitele diferitelor minorități naționale.
Deoarece reacțiile împotriva romilor sunt adânc înradacinate în cultura europeană, ele fiind puse sub semnul întrebarii doar în ultimul timp, acestea rămân înca parte a "codurilor culturale" ale majorității populatiei. Literatura despre romi cuprinde titluri ca "Țigăncușa de la iatac", "Vinul de viață lungă", "Groapa", "Sonata pentru acordeon" și "Amantul colivaresei", în care sunt exploatate modelele vechi, cristalizate în special în perioada iluministă, în care romii apar ca ființe iraționale, pasionale, seducătoare, ființe agresive și de temut prin devianța lor de la normele sociale. Ramân înca multe stereotipuri negative care pot avea efecte în ceea ce priveste dezvoltarea unei identitati etnice normale, valorizată pozitiv, care să determine la nivelul individului sentimente de mândrie și atașament pentru modelul său identitar. Acestea constituie o amenințare atâta timp cât identitatea etnică romă este cel mai frecvent definită și prezentată de către membrii culturii dominante.
Majoritarii se folosesc de mijloacele moderne de comunicare de masa pentru a transmite si reproduce definiții care neagă elementele reale ale identității etnice rome, constituind în acest fel o altă modalitate de oprimare și discriminare, care poate avea efecte asupra procesului de auto-identificare cu comunitatea romă.
Mass-media este o sursă activă de stereotipuri anti-romă. O serie de titluri apărute în două ziare naționale în perioada mai-iulie 1998, demonstrează foarte clar această atitudine. “O lichidare de conturi sângeroasă între doi țigani” (Adevărul, 20 mai 1998), “Procesul lui Fane Căpățână – Confruntare între mafiile țigănești” (Adevărul, 24 iunie 1998), “Țiganii din Căzănești se bat pentru aluminiul furat” (Adevărul, 13 iulie 1998), “Luptele dintre mafiile țigănești iau o pauză – Vinovații “asaltului de la Străulești” au fost arestați” (Ziua, 14 iulie 1998), “Două cete de țigani înarmați cu bâte de baseball s-au bătut în zona ștrandului Tineretului” (Ziua, 29 iulie 1998).
Integrarea rromilor în societate se bazează pe prejudecățile și stereotipurile populațiilor din jur, sunt de primă importantă, pentru că aceste reprezentări determină atitudini și comportamente. De cele mai multe ori ele sunt singura sursă de informație care îi leagă pe romi de mediul social din jur.
Romii sunt receptați eronat, cu atât mai rău, cu cât realitatea pierde în fața imaginarului. De-a lungul secolelor, un întreg set de imagini a fost construit și dezvoltat, cristalizând stereotipurile colective și formând un rezervor de reprezentari mai mult sau mai puțin fixate în memorie. Fie că promovează respingerea sau asimilarea, aceste reprezentări se constituie ca un fundal de argumente și justificări ale acțiunilor. Romii sunt rareori definiți așa cum sunt, mai degrabă sunt percepuți așa cum ar trebui să fie pentru a justifica politicile si comportamentele celorlalti față de ei. Astfel, etnia romă este marginalizată de către societate.
Istoria romilor este un incredibil șir de persecuții și discriminare. Cauzele care au dus la situația economică și educațională a romilor din ziua de astăzi, precum și cele care au dus la discriminarea cu care ei se confruntă sunt mult mai multe și mai complexe decât cele prezentate. Ele trebuie recunoscute și înțelese, atât de romi cât și de restul românilor, pentru că cercul vicios în care ne aflam să fie întrerupt.
În România există un procent semnificativ de romi integrați în momentul de față cel pțtin la nivel normativ și funcțional. Cei mai bine integrați sunt membrii elitei intelectuale și a celei economice, dar si cei cu nivel mediu de pregătire sau profesii moderne, au un nivel satisfăcător de integrare socială.
Rolul mass mediei în modelarea, construirea și deconstruirea percepțiilor, atitudinilor și modurilor de a întelege realitatea este bine cunoscut. Ea impune semnificații, impune realități, impune anumite informații în detrimentul altora. Mass-media ne oferă o lume, sau mai multe lumi, pe care noi putem să le alegem (sau ni se lasa impresia ca putem face acest lucru). Are cel puțin trei relevanțe diferite pentru audiență: este o sursă de informații și un mijloc de supraveghere a contextului social, sugerând un curs al acțiunii, sau cel puțin o pregatire pentru; este o sursa de identitate socială sau auto-legitimare, asigurând un sens de apartenență la comunitate, cultura sau ordine politica; este un mijloc de distractie, oferind o scăpare de anxietate și de plictiseală.
Ca sursă de identitate socială îsi exercită influența prin portretizarea într-un anumit mod a indivizilor sau a grupurilor, prin ton, atribute, prezentarea actiunilor la care participă aceștia, având un rol important în modelarea relațiilor interetnice. Mai ales în cazul minorităților și a celor care încearca să depășească istoria neîntelegerilor născută din miturile și legendele stereotipice negative, mass media este un spatiu (public) unde este nevoie de o comunicare deschisă și cinstită.
Acesta este un deziderat în ce priveste societatea românească pentru că se vehiculează în continuare imagini negative ale romilor, "informațiile" sunt prezentate discriminator. Monitorizările, începând cu anul 1991, urmăresc să ofere o diagnosticare a modului în care este prezentată minoritate roma în media românească.
Analizele făcute pe relatările în presă ale conflictelor dintre romi și membrii comunităților majoritare, semnalează faptul că romii sunt prezentați prin atribute negative, în timp ce acțiunile celorlalți, dintre cei implicați în conflicte, sunt categorizate în termeni pozitivi. La primele incidente, accentul a fost pus pe proasta funcționare a sistemului de justiție care a eșuat în a pedepsi pretinsul comportament criminal al romilor, precum și pe inabilitatea societății de a îi asimila pe aceștia. În cazul incidentelor mai recente, comportamentul romilor a fost considerat ca fiind "ilegal", dar societatea nu a mai fost considerată ca fiind responsabilă pentru incidente, ci romii înșiși erau văzuți ca fiind cauza tuturor problemelor, precum și a lipsei de integrare în societate datorită atitudinii lor de "complacere" în aceasta stare.
O altă observație accentuează faptul că ziaristii foloseau un jargon al poliției, adesea reproducând textual termenii prezenți în informările de presă ale inspectorilor de poliție – "țigan, fără ocupație", "cu sau fără antecedente penale", "cu sau fără domiciliu stabil", "criminal cunoscut".
Un alt studiu realizat de catre Institutul Intercultural Timișoara, ca parte a unui proiect ce avea ca obiectiv analiza rolului presei în ceea ce privește armonizarea relațiilor interetnice, a surprins frecvența cu care variatele categorii de cuvinte cheie sunt folosite în articolele despre romi în cadrul a trei ziare din trei orașe din România (perioada fiind mai 1995 – aprilie 1996). Pentru doua dintre ziarele din Timișoara, categoria care apărea cel mai frecvent se referea la "culoarea pielii", a doua categorie fiind "infracționalitatea". În unul dintre ziarele Bucureștene și în cele două din Constanța, categoriile cele mai frecvente erau "etnici romi" și "infracționalitate".
Se remarcă astfel că ziarele practică în mare parte un discurs impregnat de atitudinea negativă față de romi, prezentând tendențios acțiunile acestei etnii precum și diferitele evenimente în care este implicată, accentuând partea negativă și conflictuală, putând fi astfel considerate surse de stereotipuri. Din cuvintele prin care sunt identificați romii în articolele analizate, iese în evidenta o trăsătură dominantă a imaginii romilor așa cum este prezentată de ziare – agresivitatea.
Procesul de construire a identității celuilalt se realizează în decursul vieții individului, pornind de la socializarea primară și trecând prin socializarea secundară. În tot acest răstimp, o viața de om, individul primește și dobândește, asimilează și caută informații pentru a putea să îsi modeleze categoriile sociale – primite sau dobândite. Aceste informații îi sunt furnizate în cadrul relațiilor inter-umane (familie, grup de prieteni, vecini, etc.), de cultură în care există modelele culturale, istorie, literatura, arta, teatrul, de formele de comunicare în masă, individul construindu-și judecățile despre celalalt pe baza contactului direct cu acesta, și/sau prin ceea ce i-au furnizat indivizii din mediul lui social.
În tot acest proces, mass media îsi aduce aportul, într-o oarecare masură, variabilă în funcție de individ, la construirea/deconstruirea categoriilor sociale, a stereotipurilor pozitive și negative prin "intermediul" cărora oamenii se raportează la lume și la celălalt.
În cazul populației de etnie romă, mass media poate fi considerată culpabilă de reproducerea și transmiterea prejudecăților și stereotipiilor negative față de aceștia, întreținând o imagine peiorativă în rândul populației. Din păcate, mass media din România contribuie prea puțin la schimbarea acestei atitudini de respingere manifestată atât de români cât și de maghiari referitor la romi, ignorând semnalele de atenție aduse în vizorul public prin monitorizările presei scrise, dar și a programelor de știri efectuate începând cu 1991.
2.4. Aspecte legislative privind discriminarea romilor
Necesitatea adoptării unei legislatii anti-discriminare este evidentă nu doar ca rezultat al analizei recomandărilor făcute de către ECRI sau Consiliul Consultativ al Convenției Cadru statelor. Existența discriminării, în toate aceste arii geografice, impune măsuri de remediere efectivă a drepturilor încălcate. Inexistența normelor juridice antidiscriminare sau insuficiența lor impune nu doar ca necesitate dar, în condițiile actuale, și ca obligație, adoptarea unor asemenea corpuri de acte normative.
Implementarea unor asemenea prevederi nu se poate realiza decât prin intermediul unui mecanism cu funcții speciale privind prevenirea și combaterea discriminării. Și, în acest sens, Recomandarea de Politică Generală a ECRI, nr. 2 prevede principiile pe care un asemenea organism ar trebui să le urmeze. Această recomandare adresată statelor nu are caracter obligatoriu. De la necesitate la obligație este totuși un pas important.
Acesta s-a realizat la sfârșitul lui iunie 2000, când Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2000/43/EC, “implementând principiul tratamentului egal al persoanelor indiferent de originea lor rasială sau etnică.
Produsul unei campanii de zece ani a unei largi rețele de organizații non-guvernamentale, Directiva Egalității de Rase a primit un nou imbold politic prin evoluțiile electorale din Austria în iarna 1999-2000, care au făcut ca un număr de guverne membre ale UE să ofere dovezi tangibile ale angajamentului lor în combaterea rasismului. Până la sfârșitul primului semestru al anului 2003, toate țările membre UE trebuie să adopte legile, reglementările și prevederile administrative necesare pentru implementarea principiilor. Mai mult, ca parte din acquis-ul comunitar, Directiva trebuie transpusă adecvat de toate țările candidate la Uniunea Europeană.
Până în prezent, protecția împotriva discriminării într-o serie de țări membre și candidate la UE a fost slabă sau inexistentă. Dacă a fi aplicată eficient, Directiva are potențialul de a transforma legislația și litigiile anti-discriminare în întreaga Europă.
Elementele definitorii ale ale Directivei sunt:
-Scopul discriminării: Directiva include în mod expres atât discriminarea “directă” cât și “indirectă” în scopul acțiunii interzise (Art.2).
-Actorii publici/privați: Directiva se aplică atât sectorului public, cât și celui privat, inclusiv
organismele private [Art.3(1)].
-Domeniile în care este interzisă discriminarea: directiva se aplică condițiilor de angajare și muncă, securității sociale și sănătății, educației, furnizării de bunuri și servicii destinate publicului, inclusiv locuințe [Art.3(1)].
-Acțiune pozitivă: Directiva deschide posibilitatea ca Statele să adopte “măsuri specifice pentru prevenirea și compensarea dezavantajelor legate de originea rasială sau etnică”(Art.5).
-Remedii legale: Directiva mandatează înființara de proceduri judiciare și/sau administrative “pentru implementarea prevederilor sale [Art.7(1)] și autorizează “asociațiile, organizațiile sau alte entități legale“ să se angajeze în căutarea de remedii legale, în numele victimelor care sunt de acord cu acest lucru [Art. 7(2)].
-Sarcina Probei: Directiva face fezabilă pentru multe victime dovedirea discriminării pe care au suferit-o în două moduri. În primul rând, Directiva transferă sarcina probei în cazurile civile (Art.8). În al doilea rând, Directiva prevede ca discriminarea indirectă să poată fi stabilită prin orice mijloace, inclusiv în baza evidențelor statistice.
-Sancțiuni: Directiva specifică cu claritate faptul că trebuie impuse “sancțiuni eficiente, proporționale și preventive pentru încălcarea normelor naționale anti-discriminatorii” (Art.15).
-Organisme de aplicare a legii: Directiva solicită ca Statele să “desemneze un organism sau organisme pentru promovarea tratamentului egal”, “capabil să furnizeze asistență independentă victimelor discriminării în susținerea plângerilor lor”, “prin desfășurarea de investigații independente referitoare la discriminare” și publicarea de rapoarte și recomandări.
Un rol important în elaborarea politicilor privind prevenirea și combaterea discriminării revine mecanismelor internaționale non-judiciare, ce realizează politici de recomandare Guvernelor în sensul îmbunătățirii cadrului legislativ național privind eliminarea rasismului, xenofobiei, intoleranței și discriminării. Trebuie menționat că efectul creat prin acțiunea lor este un mijloc de persuasiune în prevenirea și combaterea discriminării la nivelul statelor cărora se adresează.
Romii/țiganii continuă să fie în mod special expuși rasismului în multe țări. Ei suferă de pe urma prejudecăților și discriminării în multe aspecte ale vieții sociale și economice. Ei reprezintă, de asemenea, ținta unor violente manifestari de rasism și intoleranță.
Implementarea recomandării de politică generală nr. 3 a ECRI privind combaterea rasismului și intoleranței împotriva romilor/țiganilor ar putea servi drept ghid pentru o serie de activități în acest sens și rămâne o prioritate.
Analiza recomandărilor ECRI si a altor mecanisme internationale statelor europene si nu numai, relevă cel puțin un aspect care a devenit între timp definitoriu. Adoptarea legislației anti-discriminatorie, nu doar în țările membre ale Uniunii Europene, este recomandare de politică generală. CERD (Comisia pentru Eliminarea Discriminării Rasiale) în Recomandarea Generală XXVII, adoptată în 16 August 2000, recomandă statelor membre ale Convenției:- revizuirea, aplicarea sau amendarea adecvată a legislației, în scopul eliminării tuturor formelor de discriminare rasială împotriva romilor, ca și împotriva persoanelor sau grupurilor, în conformitate cu prevederile Convenției; – prevenirea, eliminarea și sancționarea adecvată a oricăror practici discriminatorii referitoare la accesul membrilor comunităților de romi la toate serviciile și locurile destinate uzului public, inclusiv restaurante, hoteluri, teatre, săli de muzică, discoteci și altele.
Mai mult, pentru implementarea legislației anti-discriminatorie se impune constituirea unor mecanisme specializate. Înaltul Comisar OSCE pentru Drepturile Omului sublinia: “este necesară instituirea de organe de stat pentru combaterea discriminării. Într-o serie de țări membre ale OSCE, astfel de organe și-au adus o contribuție valoroasă la combaterea rasismului și a altor forme de discriminare. Un alt model care s-a dovedit eficient în unele țări este cel al avocatului poporului.
La 29 iunie 2000, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2000/43/EC “care implementează principiul tratamentului egal al persoanelor, indiferent de originea lor rasială sau etnică.
În termen de trei ani de la adoptare (până la mijlocul lui 2003), toate țările membre UE trebuie să adopte legislația, reglementările și prevederile administrative necesare pentru implementarea principiilor acesteia. În plus, ca parte a aquis-ului communitaire, directiva trebuie transpusă adecvat de toate țările membre care doresc să se alăture Uniunii Europene. Aceste măsuri au fost adoptate ca rezultat al discriminării îndreptate din păcate și împotriva romilor.
Din punct de vedere legal, motivul pentru care romilor le este interzis accesul în locuri destinate publicului este irelevant. Restricționarea accesului unei anumite categorii de persoane constituie o violare a standardelor internaționale ale drepturilor omului și, ca atare, autorii trebuie aduși în fața instanței. Este într-adevăr remarcabil faptul că oamenii își dau osteneala să aducă astfel de cazuri în fața justiției. Procedurile judecătorești consumă mult timp și bani și nu rezolvă problema imediat și chiar în cazul în care vor câștiga, nevoia de a vizita restaurantul sau piscina respectivă pot fi minime. Mai mult, mulți romi au foarte puțină încredere în sistemul judiciar. Unele state au recunoscut consecințele sistemului juridic și lucrează pentru elaborarea unei alternative.
Adoptarea unor măsuri legislative anti-discriminatorii produc consecințe juridice asupra victimelor sau autorilor discriminării dar, în același timp, afectează întreg cadrul social asupra căruia normele juridice își vor găsi aplicare. În acest context, fie că este vorba de statele membre ale Uniunii Europene sau cele cu statut de țară-candidat la Uniunea Europenă, adoptarea legislației în domeniul discriminării etnice a devenit imperativă, fiind dublată de termene limită pe care aceste state trebuie să le respecte. Statele trebuie să își asume responsabilitatea creării unui asemenea cadru instituțional.
Dezvoltarea cadrului instituțional, prin mecanisme coerente, asigură oricărei victime posibilitatea de a se plânge împotriva discriminării și de a obține remediul dreptului încălcat în fața instanțelor de judecată. Impactul legislației anti-discriminatorii se răsfrânge asupra factorilor implicați în procesul de implementare al acestei legislații. În acest proces, orgnizațiile nonguvernamentale ale romilor de apărare a drepturilor omului joacă un rol esențial.
Existența unor cazuri de refuz privind accesul la bunuri și servicii, în ceea ce îi privește pe romi, ridică problema oportunității de șanse egale în acces la servicii destinate publicului larg dar, din punctul de vedere al victimelor, al activiștilor de drepturile omului sau al avocaților care apără reclamanți romi, se ridică un semn de întrebare. Acesta privește posibilitatea obținerii remediului pentru încălcarea dreptului unei persoane căreia i s-a interzis accesul la un bun sau serviciu pentru simplul motiv al apartenenței la o minoritate etnică.
Organizațiile nonguvenamentale de apărare a drepturilor omului și ale romilor, în special, joacă un rol important în asistarea legală a victimelor discriminării. Elementul esențial însă, într-un caz de discriminare, rămâne probarea acesteia. Problema mijloacelor de probă trebuie analizată din cel puțin două puncte de vedere: sub aspectul juridic al probelor trebuie analizate probele admise potrivit sistemului juridic intern al statului în care se manifestă discriminarea și sub aspectul sensibilizării opiniei publice trebuie prezentate suficiente elemente pentru a convinge prin materialul prezentat.
Experiența americană privind probarea discriminării a fost transpusă și în țările din Europa Centrală și de Est. Metoda folosită în probarea discriminării este cunoscută ca tehnica numită "testare". Această tehnică presupune în fapt un experiment. Testarea implică trimiterea de perechi de romi și ne-romi, persoane care în privința îmbrăcămintei, capacităților etc., sunt de altfel foarte asemănătoare – pentru a participa la un concurs de angajare, pentru a cumpăra sau închiria un apartament, a intra într-un restaurant sau într-o discotecă bănuită că practică regulat discriminare împotriva romilor. Dacă perechea neromă este tratată altfel decât perechea romă – de exemplu, dacă perechea ne-romă este primită în discotecă, în timp ce cea romă este rugată să prezinte legitimații de membru și apoi refuzată – atunci trebuie notate cu atenție mărturiile detaliate ale așa-numiților "operatori de testare". Aceste mărturii formează dovada actului discriminatoriu și, în multe țări, pot fi folosite în instanță.. În țările est europeane această metodă este relativ nouă, dar a fost folosită cu succes pentru cazurile care ulterior au fost înaintate spre soluționare instanțelor de judecată. Testarea în sine va fi o dovadă a discriminării. În cazul refuzului de a primi romi, spre deosebire de ne-romi, proba este evidentă. Aceasta poate fi însoțită de refuzul explicit: “nu intrați pentru că sunteți romi” sau poate fi implicită: ne-romii sunt primiți fără a li se cere legitimație, în timp ce romilor li se cere legitimații. Efectul tratamentuluidiferențiat este anularea dreptului de acces într-un loc public. Motivația acestui tratement diferențiat are ca bază apartenența la o categorie etnică, în cazul nostru romii. Analizând aceste elemente, instanța de judecată poate admite o acțiune civilă privind discriminarea prin probele administrate.
Exista însă și o altă tipologie de cazuri de discriminare în care părțile ajung la o înțelegere. Și în aceste cazuri, organizațiile nonguvernamentale joacă un rol important. Secțiunea următoare scoate în evidență elemente relevante privind mentalitatea și percepția unor persoane viz à vis de comportamentul unor indivizi, percepții generalizate. Un rol important în elaborarea politicilor privind prevenirea și combaterea discriminării revine mecanismelor internaționale non-judiciare, ce realizează politici de recomandare Guvernelor, în sensul îmbunătățirii cadrului legislativ național privind eliminarea rasismului, xenofobiei, intoleranței și discriminării. Unul dintre mecanismele nonjudiciare privind prevenirea discriminării la nivel național, prin adoptarea de recomandări, este Comsia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței. Aceste recomandări vizează și adoptarea măsurilor legislative privind combaterea discriminării în țările membre ale Consiliului Europei, dar și măsuri efective care vizează recomandările adresate respectivelor Guverne.
Alte asemenea mecanisme sunt: Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Înaltul Comisar al OSCE pentru Minoritățile Naționale, Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului-Punctul de Contact pentru Romi și Sinti, Comisarul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, Centrul European de Monitorizare a Rasimului și Xenofobiei, Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Consiliul Consultativ al conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale al Consiliului Europei etc.
Toate aceste mecanisme dețin un rol esențial în combaterea discriminării, datorită presiunilor pe care le pot exercita asupra statelor. Ele nu aplică sancțiuni, fiind organisme non-judiciare, însă efectul creat prin acțiunea lor este un mijloc de persuasiune în prevenirea și combaterea discriminării la nivelul statelor cărora se adresează.
Unul dintre mecanismele în vigoare, care poate fi utilizat în combaterea discriminării rasiale, este Raportorul Special privind formele contemporane de Rasism, Discriminare Rasială, Xenofobie și Intoleranța legată de acestea. Rapoartele anuale ale Raportorului Special conțin un rezumat al activităților acestuia în anul respectiv. Acestea includ misiuni în teren, răspunsuri trimise de guverne în replică la solicitările de informații sau la declarațiile transmise acestora, și reacții la vizite în teren cu privire la măsurile legislative, juridice și de altă natură luate de guverne. Rapoartele descriu, de asemenea, incidente de rasism în care a fost implicată discriminarea împotriva negrilor, arabilor, anti-semitism, xenofobie, discriminare împotriva romilor.
Mecanismele internaționale juridice de combatere a discriminării se constituie ca organisme care sanctionează discriminarea rasială prin metode judiciare, obligând părțile pârâte la remedirea dreptului încălcat. Astfel de organisme depășesc caracterul de recomandare al politicilor pe care le promovează, devenind obligatorii pentru cei care încalcă prevederile normative în cauza.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului este un astfel de mecanism ce funcționează în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului. Convenția Internațională pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare a creat un precedent prin instituirea unui organism specializat – Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (CERD) – pentru audierea plângerilor individuale din partea unor persoane sau grupuri care se declară victime ale discriminării rasiale. Convenția Internațională pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare este principalul tratat ONU privind discriminarea pe criterii de rasă și a fost primul tratat adoptat din seria celor internaționale pentru drepturile omului. În conformitate cu prevederile Convenției, statele se angajează la o serie de măsuri specifice pentru interzicerea și eliminarea discriminării rasiale. De asemenea, se angajează să garanteze dreptul fiecăruia, fără discriminare pe criterii de rasă, culoare, origine națională sau etnică, la egalitate în fața legii și exercitarea drepturilor civile, politice, economice sociale sau culturale, inclusiv dreptul de acces în toate locurile și serviciile deschise publicului.
Necesitatea adoptării unei legislatii anti-discriminare este evidentă nu doar ca rezultat al analizei recomandărilor făcute de către ECRI sau Consiliul Consultativ al Convenției Cadru, statelor. Existența discriminării, în toate aceste arii geografice, impune măsuri de remediere efectivă a drepturilor încălcate. Inexistența normelor juridice antidiscriminare sau insuficiența lor impune nu doar ca necesitate dar, în condițiile actuale, și ca obligație, adoptarea unor asemenea corpuri de acte normative. Implementarea unor asemenea prevederi nu se poate realiza decât prin intermediul unui mecanism cu funcții speciale privind prevenirea și combaterea discriminării. Și, în acest sens, Recomandarea de Politică Generală a ECRI, nr. 2 prevede principiile pe care un asemenea organism ar trebui să le urmeze. Aceasta recomandare adresata statelor nu are caracter obligatoriu. De la necesitate la obligație este totuși un pas important.
3.1. Consecințele psihologice ale discriminării rromilor
Romii sunt, fără îndoială, o minoritate cu statut particular, nu doar în România, ci la nivel European. De sute de ani, ei au fost situați din mai multe puncte de vedere la limita inferioară a societății și au constituit ținta constantă a unor prejudecăți și obiectul unor puternice stereotipuri negative. Mai mult, romii au reprezentat, și reprezintă chiar în prezent în multe țări, inclusiv la noi, imaginea tipică a diferenței culturale. În decursul istoriei, diferite state europene, între care și România, au elaborat și pus în practică politici de excludere, de reprimare sau chiar de anihilare a romilor, ca identitate culturală, ca grup etnic sau ca mod de viață.
Din aceste motive, cazul romilor este o excelentă ilustrare a teoriei psihosociologice a țapului ispășitor. Conform acestei teorii, în special în perioadele de criză, frustrarea acumulată de grupul majoritar este transformată în agresivitate față de un grup minoritar care este făcut responsabil de dificultățile pe care le traversează ansamblul societății.
În cazul romilor avem de-a face cu atitudini negative și comportamente discriminatorii de factură rasistă. Existența rasismului la adresa romilor în societatea românească a fost puternic negată până recent dar este tot mai deschis recunoscută public. Această tendință de negare este de înțeles întrucât ea vine în contradicție cu o caracteristică importantă a auto-stereotipului românilor ca popor tolerant și deschis.
Existența la nivel social a unor tendințe de discriminare a membrilor unui grup social defavorizat cum este cazul romilor are mai multe tipuri de consecințe: sociale, legate de perpetuarea unor raporturi de inegalitate între grupuri, economice dar și psihologice.
O consecință psihologică foarte distructivă este interiorizarea imaginii negative a romilor promovată pe căi informale, explicit sau implict, la nivelul societății și adoptarea unor comportamente negative, anti-sociale, în acord cu previziunile acestor stereotipuri. Se generează astfel un cerc vicios extrem de greu de depășit și se afectează în profunzime din punct de vedere psihologic indivizii marcați de acest proces.
Conform teoriei psihosociologice a identității sociale, orice individ are tendința de a căuta o identitate socială pozitivă. Dacă grupul său de apartenență nu oferă o identitate socială satisfăcătoare, sunt adoptate mai multe tipuri de strategii identitare, fie colective, fie individuale.
Astfel, o strategie individuală frecvent utilizată în cazul romilor este aceea de părăsire a grupului, de refuz al identității rome și de asimilare în restul populației. Dintre strategiile colective, putem menționa:
creativitatea socială, care se referă la tendința de identificare a unor criterii de comparație cu celelalte grupuri care să pună romii în situație avantajoasă („romii au un simț practic foarte dezvoltat, sunt descurcăreți etc”; „romii sunt cei mai buni muzicieni”)
redefinirea caracteristicilor, adică reevaluarea unor caracteristici stereotipe dintr-o perspectivă care să le confere valoare pozitivă („romii sunt boemi, știu să trăiască viața cu adevărat, sunt mai fericiți chiar dacă nu au condiții materiale, sunt mai liberi”)
competiția socială, adică angajarea într-un proces care să ducă la modificarea raporturilor intergrupuri la nivelul societății prin formularea și susținerea unor revendicări publice în acest sens.
Această ultimă strategie este extrem de relevantă în cazul romilor. După cum se știe, în contextul unei mari diversități sociale și culturale, asistăm de mai multă vreme la un proces ce vizează coagularea unei identități culturale comune a romilor, la nivel național, european și internațional. Putem vorbi astăzi de existența unei mișcări a romilor, cu mai multe generații, și cu un mesaj din ce în ce mai clar articulat, atât către romi, cât și către restul societății. Un aspect esențial al acestui mesaj, ce tinde să devină parte a identității promovate de mișcarea romilor este tocmai combaterea discriminării.
Inițiatorii mișcării romilor de la începutul anilor 1990, organizațiile neguvernamentale create de aceștia și noile organizații ale romilor constituite mai recent au fost la originea afirmării publice a existenței discriminării și rasismului la adresa romilor în România. Mesajul lor nu ar fi putut însă găsi un ecou real în discursul public și în reacția instituțiilor statului dacă nu ar fi existat o constantă și susținută presiune din partea organizațiilor și instituțiilor internaționale și a unor organizații neguvernamentale internaționale active în domeniul protecției drepturilor omului și minorităților. Aceasta a compensat în mare măsură unul dintre dezavantajele semnificative ale romilor față de alte minorități naționale: inexistența unui stat înrudit protector.
Pentru multă vreme reacțiile autorităților în fața semnalării discriminării și rasismului în rapoarte și publicații, respectiv prin memorii administrative sau chiar acțiuni în justiție a fost una de negare. Se considera ca rapoartele în cauză exagerează, că prezintă o perspectivă deformată a realității, respectiv că revendicările formulate sunt exagerate, nerealiste și imposibil de acceptat.
Este semnificativ faptul că, la presiunea conjugată a organizațiilor rome și a organismelor internaționale, discursul promovat la nivel oficial a fost modificat. Deși încă mai persistă reacții de respingere a unor rapoarte ce scot în evidență persistența situațiilor negative în această privință, se acceptă astăzi oficial că există discriminare de tip rasial la adresa romilor și, mai mult, se transmite explicit un mesaj ce afirmă că poziția autorităților publice ale statului român este aceea de combatere a discriminării.
Acest lucru este cel mai bine ilustrat prin adoptarea unei legislații antidiscriminare și prin apariția și activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism guvernamental independent ce aplică sancțiuni pentru acte de discriminare inclusiv unor instituții publice sau unor aleși sau funcționari ai acestora. Multe dintre sancțiunile aplicate au la origine discriminări la adresa romilor. Din punctul nostru de vedere, este importantă aici dimensiunea simbolică a acestor acțiuni, ce indică faptul că, cel puțin oficial, instituțiile statului trebuie să se angajeze într-un proces de combatere a discriminării.
Minoritățile naționale au fost întotdeauna un subiect de interes în cadrul statelor europene, nu numai datorită complexității problemelor asociate acestora, cât și importanței economice, politice și sociale a acestora în dezvoltarea per ansamblu a statelor pe teritoriul cărora rezidă.
Termenul de minoritate, deși nu are o definiție legală universal acceptată, cuprinde o serie de elemente comune.
După căderea regimului comunist, drepturile minorităților au început să devină vizibile, atât pe scena politică, cât și pe cea legislativă din România.
Identitatea diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul României a început să fie recunoscută formal și protejată, dezvoltându-se o serie de mecanisme, mai mult sau mai puțin eficiente de implementare a unor legi ce au ca scop, printer altele, și protecția minorităților. Dealtfel, România a devenit țară membră a mai multor tratate internaționale privind drepturile omului și drepturile minorităților3 în procesul de transformare într-un stat cu regim democratic.
Introducerea unor măsuri legislative privind protecția minorităților a fost și una dintre precondițiile aderării la Uniunea Europeană.
Pe plan intern, România a făcut pași importanți în a menține și a dezvolta un climat de toleranță și înțelegere multiculturală, precum și în a crea un cadru legislativ și instituțional care să răspundă nevoilor de protecție și dezvoltare a drepturilor minorităților naționale existente aici. Persoanele aparținând minorităților naționale se bucură, pe lângă drepturile universale ale omului, protejate și de Constituția României și de drepturi speciale, cu scopul de a menține identitatea grupului minoritar, cel puțin la nivel cultural, lingvistic și religios. Normele care asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și interzic discriminarea la orice nivel nu sunt suficiente pentru a asigura egalitatea d acestor grupuri.
Noua legislație s-a axat în principal pe dezvoltarea criteriilor în domeniul nediscriminării, a folosirii limbii materne în sfera publică și în educație, reprezentare politică a minorităților atât la nivel central cât și local. Măsurile de implementare a legislației au fost deseori insuficiente
(resursele financiare jucând un rol important în neatingerea scopuluiadresat de diversele acte normative), iar stereotipurile existente la nivelulsocietății sunt în continuare o provocare pentru societatea românească.
Legislația românească prevede garanții importante pentru participarea minorităților
naționale în sfera politică. Ilustrativ este cazul minorității maghiare care joacă un rol activ în viața publică din România, participând în prezent la guvernare și influențând considerabil politica statului de protecție a minorităților.
Constituția României garantează un loc în Parlament câte unui reprezentant al fiecărei minorități naționale, în cazul în care nu au reușit să atingă pragul electoral în alegeri. Dreptul la educație în limba maternă este și el garantat prin legea învățământului. În conformitate cu Constituția revizuită, persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a utiliza limba maternă în instanțe, iar această posibilitate nu mai este restrânsă doar la instanțele penale.
În 1997 a fost înființat Departamentul pentru protecția minorităților, subordonat direct primului ministru care alege președintele Departamentului.
Scopul departamentului este acela de a monitoriza problemele legate de drepturile minorităților, de a propune inițiative legislative și de a investiga diversele plângeri primite, referitoare la situația din teritoriu a persoanelor aparținând minorităților naționale.
Cele mai importante provocări cu care se confruntă statul român în legislația privind drepturile minorităților sunt legate de accesul la mecanismele de participare existente și la susținere din partea statului care nu se extind către toate organizațiile și comunitățile interesate. Astfel, sunt necesare o serie de măsuri suplimentare pentru a asigura o aplicare mai eficientă a legislației antidiscriminare, pentru creșterea toleranței și a conștientizării publicului, în special în ce privește egalitatea deplină și efectivă a romilor (menționăm dificultăți în domeniile dreptului muncii, situației locative, sănătății și educației).
Ne-adoptarea proiectului de lege privind statutul minorităților naționale, lege care ar garanta respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale din România, dovedește încă sensibilitatea subiectului la nivel decizional și de voință politică.
Efectele pe care discriminarea le produce în plan personal sunt mai nocive decât cele din planul social. O persoană discriminată – mai ales dacă se află într-o perioadă a vieții în care personalitatea sa se structurează, este în plin proces de dezvoltare – suferă distorsiuni serioase ale personalității, în special în sfera atitudinală, concretizată în manifestarea unor seturi de valori aplicate sieși și societății, dar și în cea volitivă și în cea afectivă.
În felul acesta, scăderea stimei de sine, autoizolarea, nesiguranța, frustrarea, sentimentul jenei, rușinii, neputința, revolta (câteodată), complexele de inferioritate sunt, toate, procese care duc la destructurarea personalității, la anihilarea voinței, a capacității individului de a se apăra și de a lupta împotriva celor care îl discriminează, la transformarea lui într-o victimă. De aceea este atât de important să promovăm principiul egalității de șanse și non-discriminarea, pentru ca semeni de-ai noștri să nu mai fie puși în situații de acest fel.
Înțelegerea, respectarea și promovarea egalității de șanse și a principiului non-discriminării au drept beneficii și finalități de ordin etic: sensibilizarea morală față de discriminare; dezvoltarea reacției pertinente la nedreptate; curajul în confruntarea cu manifestările sexiste, rasiste, antisemite, șovine și xenofobe, cu intoleranța; respingerea inechității bazată pe diferențe independente de meritele unei persoane, a unor grupuri și comunități și orientarea spre egalitatea de șanse în competiție; solidarizarea cu alte grupuri excluse sau marginale aflate în situații de discriminare.
De asemenea, există și beneficii și finalități de natură psihologică, atât în plan social cât și în plan personal:
în plan social: mai multă simpatie comprehensivă față de victimele discriminării; motivație mai avizată pentru parteneriat public între bărbați și femei, pentru aprecierea și acceptarea diferențelor rasiale, etnice, religioase; creșterea capacității de comunicare, înțelegere și cooperare legate de alt gen, etnie, religie etc;
în plan personal: dezvoltarea personalității prin autoevaluare pozitivă și creșterea stimei de sine, a încrederii în propria persoană, ceea ce duce la adoptarea unei atitudini care favorizează depășirea barierelor existente, repoziționarea, depășirea inhibițiilor, schimbarea percepțiilor; dezvoltarea capacității de relaționare și socializare; dezvoltarea unei perspective optimiste – mai ales în ceea ce privește viitorul copiilor – creșterea dorinței și motivației pentru profesionalizare, pentru dobândirea unui statut social onorabil; renunțarea la tabu-uri, eliminarea propriilor prejudecăți și stereotipuri sau, măcar, ajustarea acestora, adaptarea lor unei viziuni noi.
3.2. Combaterea discriminării rromilor
Discriminarea reprezintă unul dintre puținele aspecte comune diferitelor situații în care se găsesc romii și comunitățile de romi. Multă vreme nerecunoscută, în special în sfera instituțională, ideea că romii au fost și sunt și în prezent frecvent victime ale discriminărilor și unor adânc înrădăcinate prejudecăți de tip rasist este tot mai mult acceptată și discutată, ea regăsindu-se în prezent în mai multe documente oficiale și fiind luată în considerare în politicile publice.
Acest fenomen este greu de cuantificat și de explicitat întrucât avem de-a face cu diferite tipuri de manifestări ale prejudecăților și discriminării, de la declarații ale unor politicieni, jurnaliști, lideri de opinie (acum tot mai voalate în condițiile în care legislația actuală este mult mai drastică în această privință), și până la manifestări subtile, deseori inconștiente, în viața de zi cu zi a instituțiilor și a comunităților.
Este însă semnificativ faptul că anchetele sociologice ce și-au propus măsurarea distanței sociale între diferitele grupuri etnice au evidențiat în mod sistematic o categorică respingere la adresa romilor din partea tuturor celorlalte grupuri etnice, inclusiv din partea majoritarilor. Spre exemplu, conform datelor celui mai recent Eurobarometru Rural, 40% dintre cei chestionați sunt de acord cu ideea că romii ar trebui forțați să trăiască separat de restul societății, având în vedere faptul că nu pot să se integreze, 78% consideră că majoritatea romilor încalcă legea, 51% susțin ideea că populația locală ar trebui să poată alege dacă să permită sau nu unor familii de romi să se instaleze în localitatea lor, iar 46% cred că Statul ar trebui să ia măsuri pentru a stopa creșterea numărului romilor. De asemenea, 65% dintre respondenți nu sunt de acord cu acordarea de către Stat a unor ajutoare financiare și administrative suplimentare pentru romi.
Teoriile sociologice și psihosociologice arată faptul că nu se poate vorbi de o reală eficiență în combaterea discriminării în absența unui cadru instituțional adecvat și în absența unui mesaj public clar exprimat de către instituțiile publice în sensul combaterii discriminării.
Din punct de vedere juridic, la nivelul legislației internaționale, discriminare rasială este considerată „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice” (Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială). Prin urmare, se consideră aici a fi discriminare rasială și ceea ce este cunoscut de publicul larg sub denumirea de discriminare etnică.
Comunitatea romă este, potrivit tuturor rapoartelor realizate, minoritatea națională care este supusă, cel mai frecvent și de o manieră gravă, unor acte de discriminare. Pare firesc în consecință faptul că s-au adoptat mai multe programe și strategii naționale ce au avut drept scop îmbunătățirea situației membrilor comunității și reducerea incidenței cazurilor de discriminare a romilor.
Primul act important în materie a fost Strategia Guvernului României de îmbunătățire a situației romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/200168. Aceasta cuprindea, în general, angajamentul Guvernului de a elabora diverse programe și proiecte, precum și mai multe instituții care să supervizeze aplicarea lor. Strategia, al cărei punct final de implementare a fost anul 2004, cuprindea și un calendar de executare a obligațiilor asumate, fără a fi
prevăzute și sancțiuni în cazul nerespectării termenelor limită.
În consecință, adoptarea acestei strategii nu produs nicio o consecință semnificativă în scopul atingerii obiectivelor pentru care a fost elaborată. Mai recent, s-a adoptat o nouă strategie ce vizează în principal comunitatea romă, Strategia națională pentru romi, adoptată prin Hotărârea Guvernului 522/200669, care conține, în realitate, o prelungire a termenului de executare a angajamentelor asumate prin strategia adoptată anterior, al cărui punct final ar fi trebuit să fie anul 2004.
De asemenea, în 2004, a fost adoptat de către Guvern Planul național pentru
combaterea discriminării prin Hotărârea nr. 1258/200470. Executarea acestuia a fost trecută, în principal, în sarcina Comitetului Național pentru Combaterea Discriminării.
Principalele obiective stabilite au fost:
• Asigurarea respectării prevederilor legislației antidiscriminare, prin acțiuni specifice de investigare, constatare și sancționare a actelor de discriminare;
• Instituirea, conform legii, de măsuri și acțiuni speciale de protecție a persoanelor discriminate sau a categoriilor de persoane defavorizate;
• Monitorizarea respectării și promovării drepturilor omului;
• Creșterea capacității instituției pentru a asigura cetățenilor accesul la acțiunile și serviciile sale;
Formarea de specialiști în promovarea principiilor egalității de șanse și nediscriminării;
• Asigurarea cadrului legal adecvat pentru respectarea deplină a drepturilor omului și implementarea normelor europene în materie de nediscriminare;
• Îmbunătățirea educației în ceea ce privește promovarea drepturilor omului, prevenirea și combaterea discriminării;
• Informarea cetățenilor cu privire la producerea de acte/fapte de discriminare, precum și la efectele negative ale acestora asupra climatului social;
• Informarea cetățenilor cu privire la drepturile și obligațiile ce derivă din implementarea principiilor egalității de șanse și nediscriminării;
• Facilitarea comunicării între cetățeni și diferite organizații care le reprezintă interesele, între cetățeni și instituții de stat sau private, precum și între sectorul neguvernamental și guvernamental;
• Cooperarea cu societatea civilă în implementarea Planului național de acțiune pentru combaterea discriminării;
• Analiza științifică a nivelului actual de discriminare și a tratamentului egal, studiul fenomenului discriminării în contextul cultural și istoric românesc;
• Raportarea anuală a situației problematicii discriminării în România;
• Coordonarea acțiunilor de promovare și respectare a drepturilor omului, a egalității de șanse și a nediscriminării;
• Participarea în problemele din domeniul combaterii și prevenirii discriminării a altor instituții naționale și internaționale.
Elementele de baza ale interventiei pentru îmbunatatirea situatiei rromilor sunt:
Abordarea sectoriala si parteneriala a optiunilor/prioritatilor rromilor, prin includerea, finantarea si replicarea acestora în circuitul politicilor publice si al programelor institutiilor de stat, la nivelul structurii centrale/judetene/locale, în functie de specificitatea comunitatilor, în vederea resolidarizarii sociale si armonizarii spatiului public la standardele europene.
Initierea unor alternative formativ-normative specifice de sinteza a marcilor identitare cu valorile modernitatii, a unor oportunitati ocupationale si de dezvoltare de resurse umane calificate, inclusiv prin revalorizarea meseriilor itinerante ale rromilor la piata moderna, dezvoltarea unui circuit de schimb.
Constituirea unor institutii publice de formare/reprezentare identitara, dezvoltare comunitara, ca retea de informare, dialog, consultanta, expertiza, asistenta, monitorizare, prevenire si combatere a discriminarii fata de rromi, în scopul stabilirii unor punti de comunicare si cooperare cu institutiile locale si centrale, în vederea participarii active/directe a rromilor la procesul decizional si împuternicirii comunitatii pentru îmbunatatirea propriilor conditii de viata.
Strategia Guvernului României de îmbunatatire a situatiei rromilor a fost adoptata prin hotarârea de guvern. Textul Strategiei prezinta în detaliu un numar de principii directoare:
Principiul consensualitati, pe care Strategia îl defineste ca "efort comun al Guvernului si al organizatiilor reprezentative ale comunitatilor de rromi";
Principiul utilitatii sociale, care reclama masuri care sa raspunda nevoilor specifice ale comunitatii rromilor;
Principiul"distributiei sectoriale", prin care diverselor organisme li se atribuie responsabilitati în concordanta cu sectoarele sau sferele lor de competenta;
Principiul descentralizarii, prin care se atribuie responsabilitati specifice institutiilor publice la nivel local;
Principiul diferentierii identitare, care prevede existenta de masuri menite sa asigure rromilor dreptul de a-si afirma si de a-si proteja identitatea distincta ca minoritate;
Principiul egalitatii, care afirma ca masurile menite sa protejeze etnia rroma nu trebuie sa dezavantajeze alte grupuri.
Din punct de vedere al domeniilor prioritare de actiune, în strategie sunt formulate zece directii de actiune: dezvoltare comunitara si administratie publica; locuinte; securitate sociala; sanatate; economic; justitie si ordine publica; protectia copilului; educatie; cultura si culte; comunicare si participare civica.
Strategia guvernamentala combina cele doua perspective asupra problematicii rromilor, a discriminarii si a saraciei. Acest lucru este evident în modul în care sunt definite elementele specifice fiecarei directii de actiune si ale Planului general de masuri, unde se pot regasi aspectele legate de combaterea discriminarii si a saraciei.
În urma analizei legislației internaționale și naționale cu privire la drepturile minorităților așa cum acestea sunt prevăzute pot fi ușor trase trei concluzii.
Prima dintre acestea vizează modul în care reglementările legale interne sunt repartizate. Astfel, trebuie menționat a priori, după cum reiese și din structura lucrării, că dreptul român nu duce deloc lipsă de norme legale care să regleze situația minorităților naționale. În aceste condiții, cu greutate s-ar putea afirma că dreptul minorităților ar fi unul lacunar.
Cu toate acestea, reglementările legale existente sunt extrem de disparate, ele fiind cuprinse în textul a numeroase acte ale legiuitorului. Fără a pleca de la premisa că acesta reprezintă un aspect negativ în materie, considerăm că sistemul disparat de organizare poate avea repercusiuni la nivelul receptării efective a conținutului normelor juridice. Avem în primul rând în vedere principalul scop al acestor reglementări și anume crearea unui cadru legislativ clar și coerent care să permită o protecție efectivă și eficace a drepturilor cetățenilor aparținând
minorităților naționale. Or, o protecție eficientă presupune, cu necesitate, asigurarea
exercitării efective a acestor drepturi. Suntem de părere că, pentru a putea fi exercitate efectiv de destinatarii lor, drepturile trebuie să fie cunoscute de către aceștia. Aceasta implică în primul rând ca legile care garantează aceste drepturi să fie accesibile publicului vizat. În aceste condiții, suntem de părere că o structurare unitară a reglementărilor legale în materie ar fi de preferat.
Conținutul prevederilor legale ar fi mult mai ușor de receptat dacă acestea ar fi grupate într-un tot unitar. De aceea, propunem de lege ferenda crearea unui Cod al Minorităților care să cuprindă toate normele legale existente în prezent cu privire la drepturile minorităților. Totodată, în cazul în care normele juridice ar fi organizate în așa fel, aceasta ar facilita procesul lor de
„actualizare”. Altfel spus, alinierea progresivă a normelor juridice interne la cele internaționale, precum și coroborarea normelor de drept intern între ele, ar îmbunătăți simțitor în cazul creării unui unic Cod.
O a doua concluzie se raportează la principalii destinatari ai conținutului reglementărilor legale interne în materia dreptului minorităților. Astfel, în ciuda faptului că Constituția – legea fundamentală a statului – garantează, fără nici un fel de distincție bazată pe naționalitate, drepturile cetățenilor apar ținând tuturor minorităților naționale, numeroasele legi speciale în materie se referă cu precădere la minoritățile maghiară și romă. Fără a pierde din vedere faptul că în România aceste două minorități sunt cele care predomină, considerăm că prin referirea strict la ele se periclitează dreptul la identitate al celorlalte minorități. Făcând din nou apel la prevederile constituționale, pare să se fi pierdut din vedere faptul că potrivit art. 6 din legea fundamentală, este garantată protecția dreptului la identitate al cetățenilor aparținând minorităților, indiferent de naționalitate.
Având astfel în vedere acest articol, coroborat cu principiile nediscriminării și a egalității în drepturi între cetățeni, referirea punctuală la o minoritate sau alta este lipsită de sens. Mai mult decât atât, aceasta constituie o diferență de tratament juridic nejus tificată care poate avea consecințe nefaste, în sensul negării dreptului la identitate a cetățenilor aparținând celorlalte minorități.
Ultima observație, după studiul efectuat în parallel asupra reglementărilor legale naționale și internaționale în paralel, vizează modul de receptare al acestora din urmă în dreptul intern. Astfel, se considera că dispozițiile legislative privind drepturile minorităților din dreptul inter național au fost transpuse în dreptul român în general prin intermediul legilor speciale.
Cu toate acestea, lucrurile stau cu totul altfel la nivelul implementării practice. În primul rând dorim să reiterăm în acest context ideea afirmată cu prilejul primei concluzii, potrivit căreia o protecție eficientă și efectivă a drepturilor minorităților presupune crearea unui cadru în care acestea să poată fi exercitate. In prezent, în România, existența unui astfel de cadru ridică mari semne de întrebare. În acest sens, ne face referire la organismul care, deși a fost special creat în acest scop – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – acesta a fost până în prezent sesizat de aproximativ 20 de ori în 2007 pentru atingeri aduse drepturilor minorităților.
Mai mult decât atât, marea majoritate a sesizărilor provin din partea unor organizații non-guvernamentale, nu de la persoanele ale căror drepturi au fost efectiv lezate. Acest aspect se datorează în principal faptului că cetățenii aparținând minorităților naționale nu își cunosc drepturile. În acest context reiterăm propunerea de lege ferenda făcută cu prilejul primei
concluzii.
Existența unei legislații nondiscriminatorii, a unei legislații antidiscriminare și a unor instituții cu atribuții în combaterea discriminării sunt elemente importante dar nicidecum suficiente pentru asigurarea reducerii discriminării romilor. Toate acestea au, dincolo de rolul lor funcțional direct, consecințe psihologice semnificative.
Măsurile pozitive, deși reprezintă soluții ce trebuie bine adaptate la context și conjunctură, pot contribui în mare măsură la conștientizarea discriminării și, desigur, la echilibrarea raporturilor între romi și restul societății.
Acestea se referă la facilități adresate în mod specific grupurilor defavorizate, și au, în general, un caracter temporar, până când se ajunge la o situație echilibrată în societate a grupului vizat.
În domeniul educației s-au obținut rezultatele cele mai bune prin măsuri pozitive, asigurându-se, de exemplu, reșterea numărului de tineri romi care finalizează studii liceale și universitare. Aceasta face ca în prezent să existe o generație de tineri romi cu un nivel mult mai ridicat de educație, din care unii aleg să se implice activ în organizații și instituții care desfășoară activități în vederea îmbunătățirii situației comunităților defavorizate de romi.
Alte modalități concrete ce pot contribui la îmbunătățirea situației ar putea fi reprezentate de:
– oferirea de exemple pozitive de romi (auto-identificați, deci care își asumă identitatea romă) cu reușită profesională și socială. Aceste exemple, pe de o parte, pot contrazice stereotipurile majoritarilor, dovedind că prejudecățile rasiste sunt nejustificate și, pe de altă parte, pot reprezenta modele pentru copiii romi care au nevoie de încrederea că pot depăși presiunea limitativă a celor din jur, menținându-și și afirmându-și identitatea romă;
– sprijinirea unor contacte directe între copii romi și neromi care:
• să pună copiii romi în situația de a experimenta atitudini pozitive ale celorlalți;
• să permită celorlalți să depășească stereotipurile și prejudecățile vehiculate la nivelul societății.
Promovarea unei perspective interculturale în educație trebuie să aibă ca referință o anumită viziune asupra societății. Recunoașterea existenței diversității culturale în societate și în sistemul educativ estedesigur un pas important, dar modul în care sistemul educativ ar trebui să răspundă provocărilor diversității trebuie definit în raport cu un set de principii fundamentale, care este preferabil să fie explicitate, pentru a asigura cu adevărat dezvoltarea globală a tuturor copiilor și respectarea drepturilor acestora.
Se vorbește de educație în context multicultural, de educație interculturală, dar și de educație multiculturală, de multiculturalism sau de interculturalitate. Se considera utilă precizarea sensului acordat termenilor „multicultural” / „intercultural”, pentru a se evita neînțelegerile sau dezbateri sterile și superficiale.
Ambele noțiuni pot fi utilizate, fie în sens descriptiv, fie în sens normativ. Astfel, „multicultural” este utilizat în sens descriptiv atunci când se evidențiază caracteristicile diversității culturale dintr-o societate dată, spre exemplu recunoscându-se apartenența culturală, etnică, religioasă, lingvistică, a membrilor societății respective.
În sens normativ, „multicultural” este utilizat de cei care susțin importanța păstrării diversității cultural și a susținerii dezvoltării identităților specifice a diferitelor grupuri culturale, inclusiv prin recunoașterea oficială a acestei diversități și prin posibilitatea afirmării ei în spațiul public. Acest sens al termenului „multicultural” este promovat de adepții multiculturalismului și se manifestă în practică în modalități ce merg de la recunoașterea simbolică în legislație a anumitor comunități etnoculturale sau la posibilitatea utilizării mai multor limbi în spațiul public și în diferite instituții, inclusiv școli, până la înființarea de instituții separate ale diferitelor comunități, conferirea statutului de limbă oficială pentru mai multe limbi, respectiv asocierea unor drepturi specifice (în general lingvistice și culturale) cu un anumit teritoriu.
Accentul este pus, în aceste cazuri, pe simpla coexistență a diferitelor grupuri, fără a se acorda importanță contactelor și schimburilor culturale.
Termenul „intercultural” este utilizat în sens descriptiv atunci când se pune în evidență caracterul inevitabil al contactelor dintre persoane aparținând diferitelor grupuri etnoculturale și al interferențelor associate interacțiunilor dintre grupuri. De asemenea, „intercultural” este utilizat în sens descriptiv în sintagme de genul: „comunicare interculturală”, „dialog intercultural”, „conflict intercultural”, având deci sensul „între persoane cu apartenențe culturale diferite”.
Sensul normativ al termenului „intercultural” apare în sintagme de genul „abordare interculturală” sau „perspectivă interculturală”, dar și în „societate interculturală” și, mai recent „interculturalism”. Aceasta înseamnă, de fapt, promovarea unei anumite viziuni asupra societății și relațiilor între grupurile ce se afirmă cu identități etnoculturale specifice. Este vorba despre acordarea unei importanțe egale atât posibilităților oferite fiecărui grup cultural de a-și menține, dezvolta și afirma public propria identitate culturală, cât și comunicării, contactelor și schimburilor culturale, ce presupun cunoașterea, înțelegerea și respectarea reciprocă a persoanelor cu apartenențe culturale diferite.
Astfel, o perspectivă interculturală asupra societății:
– presupune luarea în considerare a dimensiunii culturale a relațiilor sociale;
– afirmă importanța asigurării unui echilibru între promovarea identităților culturale specifice și a respectului pentru diversitatea culturală, respectiv comunicării interculturale, acordând importanță deosebită dar egală ambelor elemente și susținând ideea că prin promovarea contactelor și comunicării interculturale nu se amenință dezvoltarea identităților culturale specifice;
susține depășirea stereotipurilor și prejudecăților între grupuri, respectiv combaterea discriminării, marginalizării și izolării unor grupuri dezavantajate.
O astfel de viziune a societății depășește deci recunoașterea diversității și coexistența în izolare a diferitelor grupuri culturale, fiind asociată cu un set de valori și opțiuni fundamentale, precum și cu un ansamblu de responsabilități, atât din partea grupurilor minoritare, cât și a majorității. Acestea ar trebui să fie deci reperele unei perspective interculturale în educație.
Rămân însă aspecte de ordin psihosociologic ce fac dificil transferul dezideratelor afișate spre nivelul comportamentelor cotidiene. Printre cele mai importante se situează manifestările subtile ale rasismului, rasismul camuflat și rasismul aversiv. La acestea se adaugă interiorizarea și acceptarea discriminării ca un fapt natural. Sunt numeroase situațiile în care, deși pentru un observator extern este evident vorba de discriminare, atât romii discriminați, cât și discriminatorii, acceptă situația ca fiind normală și nu conștientizează discriminarea. Acest fenomen se manifestă încă și mai acut în cazul copiilor romi care, frecvent, sunt învățați de mici să trăiască situații de discriminare ca pe ceva firesc.
De aceea, un element esențial în tentativele de combatere a discriminării este legat de stimularea conștientizării discriminării, atât de către cei care o produc, cât și de către victime.
Măsurile afirmative, deși reprezintă soluții ce trebuie bine adaptate la context și conjunctură, pot contribui în mare măsură la conștientizarea discriminării și, desigur, la echilibrarea raporturilor între romi și restul societății. Rezultatele deosebit de pozitive obținute prin măsuri afirmative în domeniul educației nu se regăsesc însă din păcate la nivel satisfăcător în alte domenii.
STUDIU DE CAZ
Romii din Sinte;ti
Mic istoric al localitatii Sintesti
Localitatea Sintesti este situată în zona de sud a Bucureștiului și face parte alături de satele Cretești si Vidra din comuna Vidra.
Populația totală a acestei localități este de aproximativ 12.000 locuitori, din acest număr 10% fiind rromi (aproximativ 1200).
În Sintești locuiesc rromi care se împart în două categorii: rromi de vatră și rromi căldărari (sunt cei mai numeroși rromi, alcătuiesc o comunitate compactă, formată din aproximativ 150 de familii, însumând 900 de persoane).
Primele familii de rromi căldărari au ajuns în Sintești în anii '50, când majoritatea erau nomazi. Regimul comunist a schimbat modul de viață prin obligativitatea sedentarizării.
Dacă în anii '50 numarul familiilor stabilite a fost mic (10-15 familii), în prezent numărul lor a crescut.
Putem să-i numim pe căldărarii din Sintești "țigani autentici", deoarece sunt printre singurele neamuri de rromi care păstrează aproape intacte limba, portul și tradțiile. Totul este transmis din generație în generație, oral, fiind respectate așa zisele legii nescrise, numite generic " romanirenul" așa zisa lege țiganăească.
Principala ocupatie a rromilor căldărari pâna în anul 1989 era confecționarea cazanelor de cuplu, folosite la distilarea alcoolului.
Femeile și copii erau des întâlniți pe la porțile oamenilor din sat, fie cu ocazia comercializării acestor produse, fie la cerșit. Existau și femei care se ocupau cu ghicitul în ghioc, cartile de tarot, în schimbul acestor "servicii" obțineau bani sau alimente.
În perioada cuprinsa între 26 octombrie (Sfântul Dumitru) și 23 aprilie (Sfântul Gheorghe) plecau "pe teren" împreuna cu agoniseala cea mai importantă (caruțe, cai, corturile, păsările din curte, vase pentru gatit), mergând din localitate în localitate pentru a-și câstiga existența.
Dupa revoluție, multi dintre căldărari au avut simțul afacerist dezvoltat și s-au implicat în afacerile cu metalele neferoase. Au realizat în miniatura cuptoarele de topit neferoase dintr-o uzina din Bucuresti (IMGB), în care topeau metalele. Produceau lingouri pe care le valorificau în alte întreprinderi. Așa se face că situația materială a rromilor din Sintesti s-a îmbunatatit și în cei 19 ani de la revolutie au aparut miliardari "ca ciupercile după ploaie". Pentru ca totul să fie legal și-au deschis firme care valorifică deșeurile metalice, respectând legile în vigoare din acest domeniu, fiind considerați adevărați afaceristi.
6.2. Ipotezele cercetarii
– Dacă rromi nu vor fi puși în legalitate, atunci nu vor beneficia de serviciul asistență socială.
– Cu cât comunitatea de rromi respectă traditiile și obiceiurile, cu atât participarea la educație este mai scăzută.
Jumatate din populația de rromi caldarari (aproximativ 75 de familii) au o situație materială precară, motivul fiind lipsa capitalului.
Familiile bogate au cumparat terenuri pe țoseaua principală, locuri de casă unde au construit vile.
Familiile sărace au rămas în șatra veche (spatiu mărginaț aproape de țoseaua principală), fie s-au mutat în casele construite de cei bogați sau au rămas în corturi.
Modul lor de supraviețuire a rămas același de până în revoluție, ei plecând și acum "pe teren". Familiile bogate nu sprijină material pe cei din țatra veche, chiar daca îi leagă grade de rudenie, din motivul că acețtia nu-ți dau toată silința să schimbe starea în care se află, dar ți din egoism.
Lucrul cel mai grav este faptul că cei saraci nu au acte de identitate, nu au acte de proprietate, din punct de vedere legal ei neexistând. Punerea în legalitate cu acte de identitate este o problema pe care o întâmpina și în prezent autoritatile locale. Multe persoane nu stiu data exactă a nasterii, cum îi cheamă sigur pe parinți sau locul de unde provin.
Una din cauză, și cea mai importantă este analfabetismul, care în Sintesși este la scară ridicată. Demersurile necesare pentru obținerea actelor de identitate includ procedurii legale costisitoare, dar si complicate. De exemplu, pentru obținerea certificatului de nastere, în conditiile în care nu este cunoscută data națterii este necesară o expertiză medico-legală la Institutul Mina – Minovici, care costă 9 milioane de lei vechi, din lipsa banilor majoritatea nu merg să facă această expertiză.
Lipsa actelor este o piedica în includerea acestor persoane în programele de asistență socială. Cei care au reusit să-și obtină actele sunt puțini și ei beneficiază de legea V.M.G.(416/2001). Suma provenită din acest ajutor social este foarte mică și nu acoperă cheltuielile minime pentru o familie.
În prezent se fac demersurile necesare pentru punerea în egalitate a cetatenilor rromi din satul Sintești printr-un proiect PHARE câstigat de județul Ilfov, numit "Punerea în legalitate a cetățenilor din Ilfov – PHARE 2005".
O masură majoră luată în prezent pentru îmbunatățirea situației rromilor din Sintețti este și includerea in proiectul, ce are ca scop eliminarea alfabetismului.
Copii rromi frecventează școala începând din ani '90. În prezent din totalul de 203 elevi ai școlii din comunitate, 88 sunt de etnie rromă. școala este inclusă în proiectul "Acces la educatie pentru grupuri dezavantajate – PHARE 2004".
În acest proiect este inclus programul "A doua șansă" la care sunt înscriși 54 de copii, 21 la ciclul primar, 33 la ciclul gimnazial. În acest program sunt incluși copii rromi care nu au frecventat niciodată cursurile școlii sau cei care au abandonat. Cauza întreruperii sau nefrecventșrii scolii este nerespectarea tradițiilor acestor rromi. Fetele sunt logodite la o vârsta micș, astfel încât căsătoria se încheie la 10-11 ani, din acest motiv fetele sunt lasate la scoala cel mult pâna în clasa a IV-a, dupa care sunt oprite acasă de părinți. Băieți frecventează școala maxim pâna în clasa a VIII-a, motivația fiind obtțnerea permisului de conducere.
Pentru îmbunatățirea situației, din punct de vedere educațional MEC a aprobat formarea și angajarea mediatorului școlar. Sarcinile mediatorului școlar sunt:
Monitorizarea copiilor de vârsta școlară și preșcolară;
Realizarea recensământului și punerea la dispoziția școlii o bază de date care să cuprindă date exacte referitoare la populația de vârsta 0 – 18 ani;
Participă la înscrierea elevilor în învatamântul primar și prescolar;
Monitorizează elevii cu situație materială precară, realizează contactul cu instituțiile abilitate în vederea îmbunătățirii situatiei (serviciul de asistentă socială, consiliul local, dispensar, biserică, ONG-uri);
Organizează gradinița estivală pentru copii de vârsta preșcolară și școlară (6-7ani) care nu au frecventat niciodată grădinița și urmează să fie înscrisi în clasa I;
Monitorizează copii cu situatie de abandon și absenteism scolar, găsind soluții pentru îmbunătățirea acestei situatii (vizite la domiciliu, discutii cu parinti, discutii cu cadre didactice, realizarea contactului cu pedagogul);
Împiedică segregarea prin:înscrierea copiilor rromi în toate clasele sesizând situatia în care se fac clase separate de copii rromi;
Sesizează orice încalcare a drepturilor copilului, forme de discriminare sau segregare.
Modalități de intervenție a asistentului social în comunitatea de rromi din Sintești
Asistentul social din localitatea Sintești are urmatoarele atribuții:
Realizează documentația necesară înaintării dosarelor pentru ajutorul social;
Merge în comunitate în scopul efectuării anchetelor sociale la domiciliu;
Realizează o stabilitate cu situațiile întâlnite și sprijină pe cei care beneficiază de ajutor social, facându-le cunoscute actele necesare;
Contactează direcțiile abilitate în vederea elibeăarii actelor necesare;
Transmite dosarele înscrise serviciului de contabilitate pentru calcularea sumelor cu venite
Sesizează serviciul de Protecție a Copilului în legatură cu problemele apărute;
CONCLUZII
Rromi ocupă o poziție unică, atât din punct de vedere istoric, cât și politic, ca națiune legitimă a Europei. Procesul de emancipare a rromilor trebuie fundamentat pe rădăcini și perspective comune, care sunt dincolo de cetățenie, afiliere la un grup sau țară de origine. Astfel existând în Europa ca natiune fară stat și fără teritoriu, confruntată cu rasismul și cu persecuțiile de-a lungul istoriei, minoritatea rromă are nevoie de protecție specială.
O regândire a campaniei de luptă împotriva discriminarii care este centrată pe forme manifeste ale discriminarii individuale și directe ce pot fi clar instrumentate juridic, și mai puțin pe latura schimbării atitudinilor în care se înrădăcinează anumite practici discriminative institutionalizate. În acest context, putem vedea cum anumite prejudecăți etnice functionează ca și percepte acceptate și legitime ale structurării acțiunilor sociale. Acceptarea în masă a unor asemenea poziții reflectă clar că nu există o interiorizare suficientă a normelor ce impun tratamentul egal, care permite diferențierea doar pe baza performanțelor.
Consolidarea la nivelul opiniei publice a anumitor drepturi educaționale, lingvistice favorabile minorităților ca fiind forme de pluralism asumate de marea parte a clasei politice și nu ca prerogative instituționale legate de anumite minorități.
Bibliografie
CLASTRES, P. – Societatea contra statului și studii de antropologie politicã, Ed. Ararat, București, 1995.
ÃGUREANU, V. – Studii de sociologie politicã, Ed. Albatros, București, 1997.
Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom Bucuresti, 1998.
BERGER, P., LUCKMANN, T. – Construirea socială a realității, Ed. Art, București, 200.
CHELCEA S. – Memorie socialã și identitate naționalã, Ed. INI, București, 1998
ARGYLE, M. – Competențele sociale, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998.
CHELCEA, S.- Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială în Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom, Bucuresti, 1998.
Ghetau, Vasile (1996) – O proiectare conditionala a populatiei României pe principalele nationalitati (1992 – 2005), în "Bibilotheca Demographica", nr. 2, Centrul de Informare si Documentare Economica, Bucuresti.
Comisia Nationala pentru statistica (1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003) – Anuarul statistic al României, Bucuresti.
Ponc, Emanuelle (1999) – Tiganii din România – o minoritate în tranzitie, Compania Altfel, Bucuresti.
Preda, Marian (1999) – Grupuri sociale excluse/ignorate de politicile sociale în România, în Zamfir, C., coordonator (1999) – " Politici sociale în România '90-'98", Editura Expert, Bucuresti.
Achim, Viorel (1998) – Tiganii în istoria României, Editura Enciclopedica, Bucuresti.
Ponc, Emanuelle (1999) – Tiganii din România – o minoritate în tranzitie, Compania Altfel, Bucuresti.
Burtea, Vasile (1996) – Marginalizarea sociala si cooperare în cazul populatiei de rromi, "Revista de cercetari sociale", nr. 3, Bucuresti.
Neculau, A.; Ferreol, G. (1996) – Minoritarii, marginali, exclusi, Editura Polirom, Iasi.
Zamfir, Catalin, Zamfir, Elena (coordonatori) (1993). Țiganii. Între ignorare si îngrijorare. (Editura Alternative, Bucuresti).
Zamfir, Catalin; Preda, Marian (coordonatori) (2002) – Romii în România, Editura Expert, Bucuresti.
CLOȘCĂ, I, SUCEAVĂ I – Tratat pentru Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, București, 1995.
BOURHIS R. – Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1997.
MORARU, A. – Intoleranță, discriminare, extremism, Ed. Polirom, București, 2003.
LORENZI-CIOLDI, F., DOISE, W.- Identitate socială și identitate personală, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1996.
CLASTRES P. – Societatea contra statului și studii de antropologie politicã, Ed. Ararat, București, 1995.
ARGYLE, M. – Competențele sociale, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998.
CHELCEA, S.- Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială în Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom, Bucuresti, 1998
VRABIE, M. – Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007.
CLOȘCĂ, I, SUCEAVĂ I. – Tratat pentru Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, București, 1995.
POPESCU-NEVEANU, P. – "Personalitatea și cunoașterea ei", București, Ed. Militarã, 1969.
GARY J. – Comportament organizațional, Ed. Economicã, București, 1998.
NECULAU, A.. – Psihologia câmpului social: reprezentãri sociale, Științã și Tehnicã, București, 1995.
Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Editura C.H. Beck, București, 2007
Gh. Iancu, Problema minorităților etnice din România în documente ale Societății Națiunilor (1923-1932), Editura Napoca, Cluj-Napoca, 2002
M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache și M. Morteanu, Protecția legală împotriva discriminării și politicile publice față de romi, Editura ECA, București, 2007
http://www.romanes.ro/discriminare.aspx
Bibliografie
CLASTRES, P. – Societatea contra statului și studii de antropologie politicã, Ed. Ararat, București, 1995.
ÃGUREANU, V. – Studii de sociologie politicã, Ed. Albatros, București, 1997.
Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom Bucuresti, 1998.
BERGER, P., LUCKMANN, T. – Construirea socială a realității, Ed. Art, București, 200.
CHELCEA S. – Memorie socialã și identitate naționalã, Ed. INI, București, 1998
ARGYLE, M. – Competențele sociale, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998.
CHELCEA, S.- Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială în Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom, Bucuresti, 1998.
Ghetau, Vasile (1996) – O proiectare conditionala a populatiei României pe principalele nationalitati (1992 – 2005), în "Bibilotheca Demographica", nr. 2, Centrul de Informare si Documentare Economica, Bucuresti.
Comisia Nationala pentru statistica (1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003) – Anuarul statistic al României, Bucuresti.
Ponc, Emanuelle (1999) – Tiganii din România – o minoritate în tranzitie, Compania Altfel, Bucuresti.
Preda, Marian (1999) – Grupuri sociale excluse/ignorate de politicile sociale în România, în Zamfir, C., coordonator (1999) – " Politici sociale în România '90-'98", Editura Expert, Bucuresti.
Achim, Viorel (1998) – Tiganii în istoria României, Editura Enciclopedica, Bucuresti.
Ponc, Emanuelle (1999) – Tiganii din România – o minoritate în tranzitie, Compania Altfel, Bucuresti.
Burtea, Vasile (1996) – Marginalizarea sociala si cooperare în cazul populatiei de rromi, "Revista de cercetari sociale", nr. 3, Bucuresti.
Neculau, A.; Ferreol, G. (1996) – Minoritarii, marginali, exclusi, Editura Polirom, Iasi.
Zamfir, Catalin, Zamfir, Elena (coordonatori) (1993). Țiganii. Între ignorare si îngrijorare. (Editura Alternative, Bucuresti).
Zamfir, Catalin; Preda, Marian (coordonatori) (2002) – Romii în România, Editura Expert, Bucuresti.
CLOȘCĂ, I, SUCEAVĂ I – Tratat pentru Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, București, 1995.
BOURHIS R. – Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1997.
MORARU, A. – Intoleranță, discriminare, extremism, Ed. Polirom, București, 2003.
LORENZI-CIOLDI, F., DOISE, W.- Identitate socială și identitate personală, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 1996.
CLASTRES P. – Societatea contra statului și studii de antropologie politicã, Ed. Ararat, București, 1995.
ARGYLE, M. – Competențele sociale, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998.
CHELCEA, S.- Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială în Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Ed. Polirom, Bucuresti, 1998
VRABIE, M. – Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007.
CLOȘCĂ, I, SUCEAVĂ I. – Tratat pentru Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, București, 1995.
POPESCU-NEVEANU, P. – "Personalitatea și cunoașterea ei", București, Ed. Militarã, 1969.
GARY J. – Comportament organizațional, Ed. Economicã, București, 1998.
NECULAU, A.. – Psihologia câmpului social: reprezentãri sociale, Științã și Tehnicã, București, 1995.
Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Editura C.H. Beck, București, 2007
Gh. Iancu, Problema minorităților etnice din România în documente ale Societății Națiunilor (1923-1932), Editura Napoca, Cluj-Napoca, 2002
M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache și M. Morteanu, Protecția legală împotriva discriminării și politicile publice față de romi, Editura ECA, București, 2007
http://www.romanes.ro/discriminare.aspx
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauze Si Efecte Psihosociale ALE Discriminarii Romilor (ID: 164773)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.