Calitatile Psihologice, de Personalitate, ale Slujitorilor Bisericii

Calitățile psihologice, de personalitate, ale slujitorilor bisericii

Cuprins:

Rezumat

Capitolul I: Introducere

Capitolul II: Considerații teoretice

2.1. Explicarea în religie a termenului reconciliere

2.2. Păcatul

2.3. Originea păcatului. Concepții fără fundament biblic total

2.4. Originea păcatului. Concepția Biblică

2.5. Necesitatea reconcilierii

2.6. Jertfa ispășitoare a lui Hristos ca bază a reconcilierii

2.7. Perfecțiunea Jertfei

2.8. Consecințe ale reconcilierii religioase

Capitolul III: Obiectivele și ipotezele cercetării

Capitolul IV: Metodologia cercetării

Capitolul V: Prezentarea rezultatelor. Concluzii

Bibliografie

Rezumat

Lucrarea este concepută interdisciplinar îmbinând informații și cunoștințe din domeniul religiei și din cel al psihologiei. Întrebarea fundamentală pe care se structurează privește profilul de personalitate al omului profund credincios cu multe cunoștințe din domeniul religiei dar și cu o viață care demonstrează că trăiește conform perceptelor biblice.

Omul credincios este reconciliant. De unde a apărut noțiunea de reconciliere ca un factor central în concepția religioasă? Reconcilierea este legată de păcatul original? Omul profund credincios gândește și trăiește, are atitudini și valori moral creștine care-l deosebesc de omul ateu? Poate psihologul, cu ajutorul instrumentelor sale și a cunoștințelor de specialitate pe care le are să „creioneze” profilul de personalitate al credinciosului? Cu ajutorul unor chestionare de personalitate (scalele potrivite) am încercat să diferențiem comportamentele manifeste și atitudinale ale credinciosului.

Dificultatea pe care am întâmpinat-o a constat în lipsa bibliografiei de specialitate pe această temă, colaborarea dintre psihologi și preoți fiind încă una de suprafață și nu de profunzime deși domeniul investigat este același: sufletul uman.

Capitolul I

Introducere

1. Reperele întemeierii educației morale: reperul subiectiv (psihologic) și reperul obiectiv (axiologic-normativ)

Educația morală este o latură a educației care are în vedere formarea copilului/ tânărului în concordanță cu valorile, principiile, normele și regulile sociale care reglează relațiile dintre oameni.

Realizarea educației morale este influențată de cei din jur, de semnificațiile acordate de societate valorilor morale, precum și de adaptarea fiecărui om la normele morale ale societății. Acesta constituie reperul axiologic-normativ, reper-diferit în funcție de epoca istorică și de contextul social, spațial și încărcat cu obiectivitatea dată de acceptarea colectivă a cerințelor morale.

În același timp, educația morală presupune un proces de transformare a propriei individualități, conform unor valori, norme, principii morale dictate de conștiința și personalitatea fiecăruia – care-i ghidează relațiile cu sine și cu ceilalți. Acesta reprezintă reperul subiectiv psihologic pe care se întemeiază educația morală. Există, așadar, o dublă raportare a omului în ceea ce privește formarea profesorului său moral, a conștiinței și a conduitei morale: la propria persoană și la ceilalți, la societate în ansamblul ei.

2. Finalitățile, strategiile și formele de evaluare ale educației morale

Finalitățile educației morale pot fi analizate la nivelul idealului moral, al scopurilor și obiectivelor urmărite.

Idealul moral este o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral – imagine care să ghideze și în același timp să concretizeze realizarea idealului general: dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative.

Scopurile educației morale se referă la:

formarea conștiinței morale și

formarea conduitei – comportamentul moral.

Aceste scopuri generale se pot delimita la nivel teoretic sau la nivel practic: la nivelul teoretic se urmărește formarea percepțiilor, reprezentărilor, judecăților, sentimentelor, stăpânirea normelor morale, iar la nivel practic se urmărește integrarea normelor la nivelul convingerilor, formarea unor deprinderi, obișnuințe și atitudinii morale.

Obiectivele educației morale se diferențiază în funcții de conținutul concret utilizat, educația pentru disciplină, educația pentru muncă, educația în spirit umanist, educația trăsăturilor pozitive de voință și caracter.

Strategiile desemnează manierele de abordare a predării-învățării cu alegerea unui anumit tip de predare-învățare, determinarea ansamblului de metode, mijloace, forme de
organizare ce pot fi utilizate.

Educația morală este un proces continuu, toate disciplinele de învățământ, cu situațiile educative specifice având o contribuție în sfera morală. în funcție de vârsta elevilor, de contextul general, de conținutul utilizat drept suport pentru educația morală, etc. profesorul poate alege strategii analogice, inductive, deductive, algoritmice, euristice, conversative, dirijate, expozitive, acționale ș.a.m.d.

Există, pe lângă metodele și situațiile generale de predare-învățare, educative – metode specifice de educație morală – ele fiind utilizate pentru formarea conștiinței morale (mai ales metodele cu caracter expozitiv) sau pentru formarea comportamentului moral al elevilor (metodele acționale).

Principalele metode de educație morală sunt: explicația, prelegerea, dezbaterea, chestionarul, exemplul, studiul de caz, exercițiul moral, jocul de rol, formularea unor cerințe, reflecția, convorbirea etică, comunicarea persuasivă, sugestia, autoanaliza, ordinul, instructajul.

Fiecare metodă poate fi pusă în aplicare prin procedee diferite: prelegerea – prin procedee, conferințe, referate tematice; convorbirea morală – prin dialog moral, dezbatere, povestiri, comentariul moral; exemplul moral poate fi direct-indirect, real-imaginar; exercițiul moral se poate realiza prin procedee externe (ordinul, dispoziția, lămurirea, încurajarea, stimularea) sau prin procedee interne (exersarea propriu-zisă, autoevaluarea morală).

Metodele de educație morală nu se aplică separat, ele sunt mai eficiente, în momentul în care sunt combinate.

Activitățile de educație morală pot fi organizate sub formă de: joc, activități didactice, activități de dirigenție, activități extradidactice, activități de cultural-sportive sau concursuri, vizionarea unor filme, teatre, spectacole. Ca materiale sunt utilizate lecturile, biografiile, proverbele, filmele, imaginile.

Cea mai eficientă formă de organizare a clasei de elevi, educația morală este organizarea frontală, în colectiv, dar pentru unele situații sunt potrivite forme de organizare individuală sau în grupuri de elevi.

Evaluarea rezultatelor educației morale este un proces cu un specific aparte: nu se evaluează conținuturi stricte, identificabile și măsurabile, c comportamentele și conștiința morală. Forma de evaluare preponderentă este evaluarea continuă, iar ca metode specifice menționăm aprobarea și dezaprobarea în diverse variante: acordul, lauda, evidențierea, recompensa sau dezacordul, observația, mustrarea, admonestarea, avertismentul, pedeapsa.

Chiar dacă evaluarea are un caracter difuz, profesorul/învățătorul poate orienta elevul spre comportamente morale adecvate în urma unor chestionări orale sau ca urmare a unor probe practice, observând activitatea și interacțiunile lui sociale.

Elena Macavei indică trei categorii de metode folosite în educația morală:

metode de influențare și formare;

metode de evaluare (formele aprobării și dezaprobării);

metode de terapie educațională – metode de contracarare, antrenare în activitate, metode conctive, reconstructive. (Macavei, E., 2001)

3. Comportamentul moral: definiție, forme de exprimare, caracteristici

Comportamentul poate fi definit ca activitatea observabilă care apare în urma interacțiunii cu mediul înconjurător. Termenul de conduită se referă la reacțiile complexe ale omului, organizate ierarhic, în funcție de caracteristicile ansamblului de stimuli externi.

Comportamentul moral constă în acțiuni și manifestări psihice cu conținut normativ -axiologic care se formează în raporturile cu ceilalți oameni.

Astfel, comportamentul moral apare ca o obiectivare a conștiinței morale (ce cuprinde la rândul ei: valori, norme, noțiuni, convingeri și judecăți morale) în fapte și acțiuni. Conștiința și comportamentul moral se intercondiționează: elementele conștiinței morale orientează și stimulează comportamentul, care valorifică aceste elemente și le integrează într-un mod specific.

Formele de exprimare concretă a comportamentului moral sunt:

deprinderile

obișnuințele morale

trăsăturile (pozitive) de voință și caracter.

Deprinderile morale sunt componente automatizate ale comportamentului ca răspunsuri la cerințe care se repetă în condiții relativ identice. Este important ca elevul să fie pus în situația exersării deprinderilor morale, iar formarea lor să fie corectă încă de la început.

Obișnuințele morale sunt reacții automatizate și perfecționate prin intensificarea motivului intern al acțiunii, cu efecte stabilizatoare în timp. Față de deprinderile morale, obișnuințele implică în plus faptul că acțiunile automatizate au devenit o trebuință internă a persoanei.

Trăsăturile de caracter sunt considerate forme • stabile de comportare morală. Spre deosebire de deprinderile și obișnuințele morale care apar în condiții relative asemănătoare, trăsăturile de voință și caracter acoperă o gamă largă de situații, uneori deosebite calitativ, dar se manifestă constant. Trăsăturile de voință și caracter – identificate cu calitățile morale asigură o anumită configurație a personalității manifestată în relațiile cu societatea, cu ceilalți oameni și cu sine însuși.

Educația morală urmărește formarea unor deprinderi și obișnuințe morale corecte și a trăsăturilor de voință și caracter pozitive la copil sau tânăr (perseverența, bunătatea, cinstea, disciplina etc).

4. Autoeducația morală – parte constitutivă a educației morale: semnificații, forme, surse și componente structural-funcționale

Existența reperelor subiective și obiective ale educației, precum și 'teoriile referitoare la dezvoltarea/evoluția comportamentului moral (îndeosebi teoria lui J. Piaget) confirmă trecerea la autodirijarea sau autonomia morală, asemenea trecerii de la educație la autoeducație.

Formarea elevului ca subiect moral se realizează prin interiorizarea moralei sociale și construirea propriei conștiințe morale. Dezvoltarea constituției de sine – în preadolescentă și în adolescență – este sursa principală, punctul de plecare pentru autoeducația morală.

În acest sens, putem face o distincție între morală – cunoașterea valorilor, normelor și moralitate – comportamentul conform cu morala.

Autoeducația morală dobândește funcții și semnificații pe care le deține și autoeducația în general: participarea și autoperfecționarea personalității.

Autoeducația morală se poate desfășura prin: autoînvățarea valorilor, stabilirea unor legături adecvate cu semenii, automodelarea comportamentului moral, exersarea unor deprinderi și obișnuințe pozitive de comportament: prin utilizarea lecturilor, vizionărilor de emisiuni, participarea la dezbateri, observarea și autoobservarea comportamentului moral.

în autoeducația morală sunt implicate mecanismele socializării bazate pe: imitație, învățarea socială, identificare, asumare și exercitare de roluri.

5. Nivelurile și stadiile dezvoltării și educării comportamentului moral: concepțiile lui Piaget, Kohlberg și Allport

Evoluția comportamentului moral poate fi analizată din multiple perspective: filosofică, sociologică, psihologică și pedagogică.

Studiile din psihologie, realizate îndeosebi de Jean Piaget și Lawrence Kohlberg, au explicat determinarea comportamentului și a conștiinței morale de capacitatea de înțelegere a copilului, precum și de anumite caracteristici specifice fiecărei vârste, identificând astfel stadii ale dezvoltării morale.

Ca urmare, educatorii, familia, pot valoriza în mod optim condițiile care concură la realizarea educației morale pentru flecare nivel și stadiu pe care ția comportamentului moral poate fi analizată din multiple perspective: filosofică, sociologică, psihologică și pedagogică.

Studiile din psihologie, realizate îndeosebi de Jean Piaget și Lawrence Kohlberg, au explicat determinarea comportamentului și a conștiinței morale de capacitatea de înțelegere a copilului, precum și de anumite caracteristici specifice fiecărei vârste, identificând astfel stadii ale dezvoltării morale.

Ca urmare, educatorii, familia, pot valoriza în mod optim condițiile care concură la realizarea educației morale pentru flecare nivel și stadiu pe care îl parcurge cel educat.

Studiind dezvoltarea, comportamentului moral, Jean Piaget a arătat că interiorizarea
valorilor morale de către copil parcurge trei stadii:

stadiul moralei heteronome (a ascultării) – până la vârsta de 7,8 ani – când copilul acționează din constrângere;

stadiul autonomiei morale (între 7,8 ani-12 ani) când copilul este capabil să interiorizeze normele, le înțelege, dar nu le emite el.

stadiul conștiinței morale (12-18 ani): copilul își formează convingeri și prejudecăți morale proprii.

Astfel, dezvoltarea și educarea compui tamentului moral parcurge un drum oarecum invers: de la exersarea lui, la înțelegerea cerințelor și interiorizarea lor, în ansamblu, de la heteronomia la autonomia morală.

Lawrence Kohlberg distinge trei niveluri ale dezvoltării morale și, corespunzător lor, alte șase motive pentru care în fiecare nivel sunt respectate normele morale:

I.Nivelul premoral

Normele sunt respectate:

Pedagogie și elemente de psihologie școlară

pentru a evita pedeapsa;

pentru a obține o recompensă.

II. Nivelul moralei conformării Normele sunt respectate:

pentru a evita dezaprobarea celor dragi;

pentru a evita dezaprobarea publică (a autorităților) și sentimentul de culpabilitate.

III. Nivelul principiilor de autoacuptare

Formele sunt respectate:

pentru a păstra respectul celorlalți oameni;

pentru a evita autoblamarea.

Copilul trece la un stadiu superior numai după ce a parcurs celelalte studii, uneori nu poate ajunge la nivelul principiilor de autoacceptare, iar respectarea normelor poate fi determinată de motive diferite în funcție de tipul de normă morală și de contextul specific în care se manifestă.

Gordon Allport a explicat personalitatea umană și caracterul prin modelul trăsăturilor comune, identificând o organizare ierarhică a caracterului și, de aici, posibilitatea explicării și educării comportamentului moral.

Trăsăturile comune sunt acele caracteristici generale ale copilului/adultului, relativ stabile și de durată care permit caracterizarea și evaluarea comportamentului său. In plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziția de a răspunde în același fel la o varietate de stimuli.

La fiecare persoană întâlnim trăsături cardinale (2-3) care domină întreaga sa personalitate, trăsături principale sau centrale (10-15) care îi sunt proprii persoanei respective și trăsături secundare (mai multe zeci) – trăsături care apar și la alți oameni și care sunt slab exprimate. Trăsăturile cardinale'contrariază și orientează comportamentul moral care are o structură organizată concentric.

Cele trei modele de analiză a evoluției comportamentului moral propun fie o respectivă temporală asupra acestei componente (au trecerea prin niveluri supraordonate) – teoria lui Piaget și Kohlberg, fie surprind comportamentul moral transversal – ca organizare ierarhică, dar care este parcursă simultan: teoria lui Allport.

6. Limbajul moral: specificitate psihopedagogică; implicații în activitatea instructiv-educativă

În general, limbajul deține o funcție de exprimare și de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne care au valoare identică pentru toți indivizii din aceeași specie, în limitele unei arii determinate.

Limbajul moral cuprinde:

noțiuni morale instrumentale care se referă la principalele norme și reguli morale;

noțiuni morale pragmatice care au în vedere realitatea morală și

noțiuni axiologice (sociale și abstracte), cum sunt „binele", „adevărul", „dreptatea", etc.

Pentru trecerea de la gândire la acțiune în plan comportamental – de la conștiința morală la comportamentul moral – este necesară cunoașterea de către elevi a limbajului moral, a semnificațiilor terminologiei sale, a posibilităților de definire a înțelesurilor și construcțiilor explicative morale.

Activitatea instructiv-educativă presupune, pe lângă alte acțiuni pentru educația morală:

comunicarea informațiilor morale;

analiza fundamentului existențial, valoric și cognitiv pe care aceste informații se sprijină;

crearea unor situații de exersare practică a acestora.

7. Educația morală – instituții sociale: determinisme și conexiuni

Principalele instituții sociale care se implică în educația morală sunt: familia, școala, comunitatea (etnică, națională, internațională), Biserica, instituțiile cultural-educative (biblioteci, muzee, Case de Cultură, teatre, cinematografe), mass-media.

Influențele și acțiunile educative pe care le exercită instituțiile sociale se află în strânsă interdependență, de aceea este important ca ele să se desfășoare convergent, unitar, școala și familia având în acest sens, un rol „catalizator". Realizarea educației morale poate avea uneori un caracter difuz în practică sau se poate confrunta cu problema relativizării scalei valorilor morale.

Educația morală este determinată de următoarele conținuturi:

educația în spiritul disciplinei;

educația pentru muncă;

educația în spirit umanist;

educarea unor trăsături de voință și caracter.

Determinarea educației morale este atât socială cât și individuală.

Ca parte a educației axiologice (pentru valori), educația morală contribuie la realizarea unei educații integrale a omului, fiind în strânsă conexiune cu
laturile/conținuturile/dimensiunile clasice ale educației (educația intelectuală, estetică, fizică, profesională) și cu „noile educații" (educația ecologică, educația economică, educația pentru timp liber, educația pentru sănătate ș.a.m.d.).

Educația morală este complementară cu educația religioasă și educația civică/cetățenească -fiecare dintre aceste dimensiuni educative având obiective, conținuturi și metodologii specifice de realizare. Educația civică îi familiarizează pe elevi cu valorile statului de drept, cu drepturile copilului/omului într-o societate democratică, urmărind dezvoltarea sentimentelor patriotice, a răspunderilor și comportamentelor specifice cetățeanului. Educația religioasă urmărește cultivarea și formarea religiozității ca manifestare a fenomenului de credință.

Capitolul II

Considerații teoretice

2.1. Explicarea în religie a termenului reconciliere

Cuvântul reconciliere este o formă a cuvântului francez, reconcilier. Acesta se traduce în limba română prin verbele: a (se) împacă, a (se) reconcilia.

O formă a lui reconcilier în franceză este reconciliation care se traduce tot prin reconciliere în limba română. Acesta are o sferă de cuprindere mai largă, conținând sensul de punere de acord, înțelegere, împăcare, acțiunea de a (se) reconcilia și rezultatul ei.

Dicționarul francez prezintă reconciliation astfel:

reconciliation = se folosește când este prezentată restabilirea prieteniei între persoane certate. Legile barbare obligau persoanele sau familiile care se împăcau, să anuleze amintirea insultelor, loviturilor sau a oricărei acțiuni care a dus la ceartă. Din punct de vedere a religiei, reconciliation este văzut ca actul prin care Isus Hristos a împăcat (reconciliat) oamenii cu Dumnezeu. Actul solemn prin care un eretic (propovăduitor al unei erezii) este primit în rândul bisericii.

Corespondentul cuvântului reconciliere în limba greacă este katallassein. Katallassein = formă compusă cu ajutorul verbului simplu, allassein.

Allassein = a schimba. Verbul e folosit pentru exprimarea schimbării formei, înfățișării culorii. Mai are sensul de „a face un schimb, a da un lucru în schimbul altuia". în Biblia Cornilescu , allassein are sensul de a schimba: ( Rom. 1:23, Gal. 4:20, F.A. 6:14) păgânii au schimbat (allassein) slava lui Dumnezeu, Pavel dorește să-și schimbe (allassein) vocea pentru cei din Galatia, Ștefan era învinuit că spunea despre Isus care va schimba (allassein) obiceiurile.

Urmărind textele în care allassein este folosit, se observă că acesta apare într-o varietate de situații, exprimând diferite schimbări.

În greaca clasică allassein poate lua forma compusă, katallassein. Literatura laică întrebuințează această formă cu sensul de a schimba bani sau în a exprima schimbarea dușmăniei în prietenie: Aristotel în cartea sa „Etica nicomahică" folosește acest cuvânt când spune despre soldații care sunt gata „să-și dea viața lor în schimbul unui câștig de nimic", iar Hemocrate îndemna părțile aflate în conflict să se reconcilieze între ele (Tucidide, 4:59). Se evidențiază în mod deosebit sensul de punere în acord a unor părți care s-au înstrăinat.

Astfel katallassein este cuvântul pentru reconciliere. Acest sens îl găsim și în Epistolele lui Pavel.

Când apostolul vorbește despre refacerea relației dintre om și Dumnezeu, el folosește katallassein. Textele următoare folosesc această expresie:

„ Căci, dacă atunci când eram vrăjmași am fost reconciliați (katallassein) cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum când suntem reconciliați (katallassein)…" (Rom. 5:10).

„ … prin Domnul nostru Isus Hristos prin care am căpătat reconcilierea (katallage)" (Rom. 5:11).

„ … Dumnezeu era în Hristos reconciliind (katallassein) lumea cu Sine" (2Cor. 5:19).

„ … vă rugăm fierbinte, în numele lui Isus Hristos, reconciliați-vă (katallassein) cu Dumnezeu" (2Cor. 5:20).

Dicționarul biblic propune termenul împăcare ca sinonim al termenului, reconciliere .

Acesta explică restabilirea relațiilor prin îndepărtarea dușmăniei. în mod obligatoriu se referă la două părți care la un moment dat sunt ostile una față de alta. Un anumit motiv a dus la separarea celor două grupări sau persoane care înainte avuseseră legături strânse de prietenie, colaborare. Biblia prezintă omul după cădere ca fiind dușman al lui Dumnezeu (Rom.5:10).

Prin păcat omul a trecut în tabăra lui Satan devenind astfel adversarul lui Dumnezeu.

Hotărârea de a păcătui, a dus la ruperea relațiilor dintre om și Creatorul său. Astfel a apărut distanțarea celor doi și instaurarea ostilității. Bariera a fost pusă de om prin păcat și de Dumnezeu prin faptul că El pretindea omului ascultare absolută. Pentru restabilirea părtășiei și a stării de normalitate inițială, era nevoie de o relegare a relațiilor. Acest fapt însemna reconcilierea. Când ea a avut loc, a fost îndreptată înspre cele două părți ostile, omul și Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului trebuia satisfăcută, împăcată. Aceasta nu înseamnă că a existat vreo schimbare, cândva, în sentimentul de dragoste al divinității față de om și că în locul iubirii s-ar fi instalat ura. Mânia este o atitudine sfântă a Dumnezeului sfânt împotriva oricărei nelegiuiri.

În al doilea rând, omul a fost împăcat cu Dumnezeu prin îndepărtarea păcatului făcută de lucrarea ispășitoare a lui Hristos. Omul nu avea puterea să schimbe ceva în relația sa cu Dumnezeu, din cauza păcatului. Schimbarea relației a fost inițiată și înfăptuită de Isus prin moartea sa.

Concluzionând, se poate concepe „împăcarea ca având efecte atât în direcția lui Dumnezeu, cât și în direcția omului".8 Păcatul luat drept cauza care a dus la frângerea părtășiei din grădina Edenului, a produs nu doar influențe negative asupra omului, ci și îndepărtarea temporară a lui Dumnezeu față de om.

Astfel, când se vorbește despre reconcilierea conținută în Biblie, se cuprind umanul și divinul puse împreună în părtășie, starea de fapt însemnând pace, armonie și relații perfecte.

2.2. Păcatul

Dat fiind faptul că efectele păcatului au cuprins într-o manieră universală creația, explicarea și definiția sa este cu atât mai dificilă. Există totuși, câteva încercări de a defini păcatul.

Astfel, păcatul este perceput ca lipsă de conformare la legea morală a lui Dumnezeu, fie în acțiune, fie în înclinații sau în stare. Orice din ființa creată care nu exprimă caracterul sfânt a lui Dumnezeu. Aici se includ atât atitudinile, cât și acțiunile care sunt îndreptate împotriva lui Dumnezeu.

„Păcatul este respingerea lui Dumnezeu și promovarea sinelui".

„Păcatul este natura nedreaptă a omului care îl determină să aibă atitudini și să comită fapte care sunt contrare caracterului Dumnezeului cel sfânt"."Am putea spune că orice violare a sfințeniei lui Dumnezeu este păcat.

O definiție generală a păcatului ar cuprinde mai multe aspecte ale acestuia. Ele sunt următoarele:

1. Păcatul este un rău moral.

Dumnezeu a creat omul ca ființă rațională. Prin urmare, omul este conștient atunci când face ceea ce nu ar trebui să facă, sau când este ceea ce nu ar trebui să fie, sau când nu este ceea ce ar trebui să fie. Comportamentul păcătos își are punctul de plecare în natura morală nedreaptă a omului. Astfel, faptele comise contrare caracterului lui Dumnezeu, sunt rezultatul unei moralități otrăvită de păcat.

2. Păcatul este atât un principiu, cât și un act.

Când omul se comportă înafara legii lui Dumnezeu, dovedește atât deficiență în natură cât și deficință în conduită. Orice acțiune sau atitudine păcătoasă, rezultă dintr-o natură sau principiu păcătos. Domnul Isus afirma aceasta în următoarele cuvinte: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele"(Matei 15:19). Omorul nu este decât izbucnirea urii neâmpăcate, adulterul este inițiat de patimile păcătoase, furtul poate fi rezultatul lăcomiei, iar minciuna poate apărea pe motivul mândriei sau egoismului.

În Scriptură există distincție între păcat ca natură și păcate ca expresii ale acelei naturi. în toți oamenii, păcatul este prezent înainte ca acesta să se exteriorizeze prin atitudini și fapte. Referitor la aceasta, apostolul Pavel afirmă că păcatul s-a folosit de o anumită situație, dând naștere apoi la diferite pofte (Rom. 7:8). Tot Pavel scria că, păcatul locuiește în om și stăpânește peste cei nemântuiți (Rom. 7:17; 6:12.). Starea de păcat nu se limitează doar la acțiuni și fapte, ci cuprinde și motivele sau stările interioare care au dus la acele acțiuni, fapte.

Analizând încercările sau motivațiile omului de a explica un anumit comportament vicios, se observă că oamenii atribuie faptele stricate, dispozițiilor lăuntrice, temperamentului. Chiar dacă aceste scuze sunt reale, nu se poate spune că cel ce a comis fapte ilicite se poate disocia de ele.

Se observă faptul că păcatul este atât un principiu cât și un act. Omul luminat de Dumnezeu, privește abaterile sale, ca fiind datorate stricăciunii interioare pentru care el regretă în profunzime (Rom. 7:24).

3. Păcatul este, în esența sa, egoism

Un aspect esențial al păcatului este inducerea în om a iubirii de sine. Aceasta merge până acolo încât interesele personale sunt puse înaintea intereselor sau voii lui Dumnezeu.

Observând formele păcatului, iese clar în evidență că egoismul este esența păcatului. Astfel senzualitatea, ambițiile egoiste, afecțiunile egoiste, sunt originare din egoism. Sentimentul idolatru pentru alții poate fi datorat unei impresii conform căreia cei idolatrizați sunt într-o oarecare măsură parte din noi. în acest fel, afinitatea pentru acești idoli, este o formă indirectă de iubire de sine. Atenția noastră purtată de egoism va fi îndreptată asupra propriei persoane, propriilor calități, realizări. Fiecare moment va fi folosit în vederea procurării a unui cât de mic confort în plus, față de alții. Dorințele influențate de egoism vor fi întotdeauna puse mai presus chiar decât nevoile altora. în toate acestea se evidențiază în mod clar, păcatul.

Apostolul Pavel condamnă această atitudine, numind-o păcat (2 Tim. 3:2). îndemnul lui este să păstrăm o dragoste desăvârșită pentru Dumnezeu. „Cristos a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru cel ce a murit și-a înviat pentru ei" (2 Cor. 5:15).

4. Păcatul este înțeles ca faliment

Cuvântul cel mai folosit în Noul Testament pentru păcat, este hamartia. în epistolele lui Pavel, acest cuvânt apare de șasezeci de ori. Verbul uzual care corespunde lui, este hamartanein și înseamnă a păcătui. Hamartia, în limba greacă clasică, are ca sens de bază ideea de faliment, iar hamartanein a însemnat inițial a greși ținta. Cele două cuvinte au mai mult înțelesul de eșec, decât greșală. Tennenul nu descrie o acțiune definită a păcatului, ci starea de păcat din care rezultă fapte ale păcatului. Ratarea țintei este o greșală voluntară și în același timp, culpabilă. Omul afectat de păcat nu ajunge ținta corectă, deoarece în mod voit, a ales una rea. Astfel, el rătăcește de la calea cea bună fiindcă se duce în mod deliberat pe cea rea, fără să-și pună problema unei greșeli.

Expresia hamartia face referire atât la greșelile dintre om și om, cât și la cele orientate împotriva lui Dumnezeu, dar în general este aplicată pentru cea de-a doua opțiune. Dumnezeu a fixat un standard, o țintă pe care omul trebuie s-o atingă. Ea nu este altceva decât dragostea și ascultarea perfectă de El. Când noi nu reușim să ne păstrăm în aceste limite, nu facem altceva decât să ratăm ținta și să păcătuim împotriva lui Dumnezeu, devenind astfel vinovați.

In acest caz, vinovăția se leagă de ratarea țintei. Indiferent de motivele care au dus la actul păcătuirii, responsabilitatea aparține înfăptuitorului.

5. Hamartia, păcatul este o putere ce ține omul subjugat.

Traducerea literală a expresiei huph-hamartian (l. greacă) este sub păcat (Rom. 3.9.).

Prepoziția hupo în cazul de față la acuzativ, are sensul de dependent de, în supunere față de, sub comanda. Astfel se poate spune că omul este sub puterea și în stăpânirea păcatului. Apostolul Pavel spune că păcatul stăpânește (basileuein, 1. grecă) peste oameni (Rom. 5:21). În limba greacă basileus înseamnă rege. Se poate spune atunci că păcatul este conducătorul oamenilor.

Tot Pavel, pentru a exprima modul în care păcatul domnește peste om, folosește expresia kurieuein – domnește peste noi (Rom. 6:14). Kurios este cuvântul în greacă pentru domn, și are nuanța de posesiune și dominare. Păcatul domnește peste om, îl domină, îl are în posesie.

Aichmalotizein înseamnă ne ia captivi (Rom. 7:23). Această expresie în limba greacă, este folosită pentru a exprima acțiunea de luare de captivi în război. Păcatul conform scrierilor lui Pavel, ne ia captivi, robi așa cum în război cei învingători luau prizonieri pe cei învinși.

Nu doar că omul este rob al păcatului, dar locuința răului se află în om. (Rom. 7:20) „ … ci păcatul care locuiește în mine". Apare aici expresia în greacă oikein, enoikein = locuiește în om. Este atât de intensă dominarea omului de către păcat, încât forța sa a pătruns în centrul ființei sale, luându-1 complet în stăpânire. Dacă s-ar face o comparație între stăpân – sclav și păcat – om, s-ar putea spune că întocmai cum stăpânul controlează toate domeniile și aspectele vieții sclavului, la fel păcatul nu lipsește nici un moment, din nici o activitate a omului.

6. Păcatul se identifică cu lipsa dragostei

Augustin propunea ca definiție a păcatului, tot ceea ce este îndreptat împotriva legii lui Dumnezeu. Aici se includ gândurile murdare, cuvintele nechibzuite, faptele care nu concord cu voia lui Dumnezeu.

Pentru presbiterieni, păcatul înseamnă lipsa de conformare față de voia divină și orice atitudine de împotrivire în ascultare. Luteranii consideră păcatul ca fiind o distanțare de la porunca lui Dumnezeu.

Toate cele trei propuneri de mai sus, au cel puțin un numitor comun. Domnul Isus răspunzând la întrebarea despre cea mai mare poruncă, a spus: „ Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. în aceste două porunci se cuprinde toată Legea și proorocii" (Mat. 22:37- 40).

Citatul de mai sus indică faptul că acțiunea împlinirii legii înseamnă dragoste de Dumnezeu, acesta este punctul comun a definițiilor lui Augustin, presbiterienilor și luteranilor.

Când dragostea de Dumnezeu lipsește, este normal ca păcatul să fie definit în acești termeni. Lipsa dragostei duce la încălcarea codului de legi divin și la acțiuni în afara voii lui Dumnezeu.

7. Alte definiții.

Strong definește păcatul ca fiind neconformare față de legea morală a lui Dumnezeu, atât în fapte, cât și în dispoziție sau stare.

Păcatul „este orice lucru în viața unei creaturi care nu exprimă sau care este contrar caracterului sfânt al Creatorului".

„Păcatul este natura nedreaptă a omului care îl determină să aibă atitudini și să comită fapte care sunt contrare caracterului Dumnezeului cel Sfânt."

Termeni care definesc păcatul

Având în vedere multiplele expresii din Scriptură, care au sensul de păcat, se vor urmări în continuare cuvintele din limba greacă asociate cu hamartia, păcatul.

Hamartia este asociat cu blasphemia

Acest cuvânt îl găsim în locul în care Isus vorbește despre păcatul împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:31). Sensul principal al lui blasphemia este insultă. Când omul săvârșește vreun păcat, aduce atingere sfințeniei lui Dumnezeu, îl insultă pe Dumnezeu. Poruncile date de El, sunt încălcate, desconsiderate, în locul lor primând voința omului independentă de voința lui Dumnezeu.

Hamartia este legat de apate.

Apate are sensul de înșelare. Păcatul pe lângă alte acțiuni, înșală. Așa cum Adam a fost înșelat, promisiunile păcatului sunt în continuare înșelare. Când omul dă ascultare păcatului, o face din considerentul că a ales opțiunea cea mai potrivită. După alegere, experiența sa are un gust amar. Epicur spunea referitor la păcat că niciodată nu poate da fericirea deoarece dincolo de aparenta satisfacție, omului îi rămâne teama continuă că va fi descoperit.

Autorul epistolei către Evrei îndemna destinatarii acesteia să evite înșelăciunea păcatului (Evrei 3:13).

Hamartia este asociat cu epithumia.

Epitumia = dorință. Aristotel a tradus acest cuvânt prin căutare de plăceri. Expresia aceasta are întotdeauna sensul de a dori ceea ce este interzis, țintind spre ceea ce poate da satisfacție, indiferent de preț, de moral sau legal. Dacă omul și-ar putea controla dorințele în așa fel încât să nu poftească lucruri neîngăduite, vița lui ar fi curată.

Hamartia este identificat cu anomia

Anomia = încălcarea legii, fărădelege. Păcatul îl determină pe om să-și dorească evadarea de la restricție și să se comporte după placul său. Anomia îl obligă pe om să-și etaleze propriile dorințe în detrimentul îndatoririi față de lege. Apostolul Ioan atrage atenția asupra acestui tip de păcat (lloan 3:4). Se poate spune că anomia înseamnă instalarea centrală a sinelui și neglijarea lui Dumnezeu.

Hamartia este cuprins în adikia.

Adikia = nedreptate, nelegiuire, rău, comportament păcătos. În limba greacă, cuvântul adikia îmbracă nuanțe diferite. Unul din sensurile acestui cuvânt indică neglijarea obligațiilor față de zei. Lipsa de evlavie, opusul dreptății, umblarea cu strâmbătate sunt sensuri ale aceluiași cuvânt, toate indicând eșuarea de la standardul dreptății. Adikia este așadar un act al păcatului (ICor. 6:9).

Privind în general definițiile pentru păcat propuse de diferiți teologi precum și termenii întâlniți mai des în asociere cu păcatul, se pot semnala următoarele concluzii: – păcatul poate lua diferite forme

păcatul folosește diferite metode pentru a-și atinge scopul

păcatul poate cuprinde toate aspectele viții umane

orice păcat este o atitudine ostilă împotriva lui Dumnezeu

păcatul acționează întotdeauna împotriva unui standard existent

omul este responsabil de toate acțiunile sale

păcatul este condamnat de Dumnezeu

2.3. Originea păcatului. Concepții fără fundament biblic total

Rațiunea umană este obligată să admită existența păcatului, dar este complet incapabilă să explice originea păcatului și prezența sa în rasa umană. în încercarea de a face lumină în acest aspect, s-au conturat mai multe concepții, fiecare dintre ele încercând să dea o explicație cât mai acceptabilă.

Concepția Dualistă

Această ideologie susține că păcatul nu are un anumit început. Părerea dualiștilor este că atât binele cât și răul sunt două principii autoexistente. Cele două au existat dintotdeauna, astfel nu poate fi vorba despre un început al păcatului reprezentat de rău, sau al binelui. Dacă acest enunț este adevărat, atunci se poate spune că păcatul nu are un creator special, ci el există, fiind independent față de Dumnezeu și nu poate fi controlat de acesta. în acest caz, va trebui să admitem că Cel despre care se spune că este Atotputernic are totuși anumite limite. El nu poate controla un lucru pe care nu 1-a creat și anume răul.

O altă idee a acestei teorii consideră materia ca pe ceva rău. Aici se include și trupul, ceea ce înseamnă că omul nu poate decât să-și reprime dorințele sau să se lase rob al acestora. Dacă așa stau lucrurile, atunci omul este iresponsabil față de păcat.

Păcatul, consecința limitării umane

Această concepție susținută de Leibniz și Spinoza, afirmă că păcatul a rezultat din cauza limitării ființei umane. Lucrurile create de Dumnezeu în afara Sa, sunt limitate și conțin astfel o doză de rău. Limitările fizice ale omului sunt argumente suficiente și se aplică și la natura morală umană. în aceste neajunsuri este conținut păcatul.

Teoria amintită nu ține cont de faptul că omul chiar dacă a avut limitări fizice, nu este obligatoriu ca și moral să fi fost limitat. Omul nu avea limite morale, putând să asculte de Dumnezeu dacă ar fi dorit. Natura morală a omului nu a fost una imperfectă. Dacă nu era așa, Dumnezeu nu i-ar fi pretins omului ascultare deplină. Scriptura ne spune că omului i-a fost poruncit să dea curs ascultării de porunca Creatorului în toate aspectele ei (Gen. 2:17). Acest lucru nu s-ar fi putut cere unei ființe limitate moral.

Păcatul își are originea în senzualitate

Senzualitate = înclinare spre plăcerile trupești, sensibilitate senzorială, erotism.

Adepții acestei teorii, susțin că păcatul își are originea în natura umană senzuală. Astfel, această caracteristică a naturii omului, simțurile sunt automat considerate rele. Din acest considerent au apărut grupări care prin diferite practici încearcă diminuarea sau chiar anihilarea simțurilor. Aici putem aminti ascetismul.

Asceții încearcă să slăbească puterea simțurilor cu scopul de a controla manifestarea fizică.

Când analizăm rolul simțurilor în viața umană, observăm că acestea sunt de un neapărat și real folos. Ele însă devin uneori instrumente în vederea comiterii păcatului.

Un alt neajuns al acestei teorii, este faptul că există multe păcate care nu sunt și nu țin de natura fizică. Apostolul Pavel în Epistolele sale surprinde liste întregi de păcate care țin de natura spirituală: dușmănia, cearta, gelozia, mânia, egoismul, invidia, răutatea.

Concepția eliberării

Conform acestei teorii, păcatul a apărut în urma luptei economice. Astfel păcatul are un caracter comun, luând dimensiuni sociale. El a apărut în urma oprimării sociale, a luptelor pentru supraviețuire sau în urma unor aranjamente economice mizere.

Dacă s-ar îndepărta oprimarea și inechitatea, rezultatul ar fi eliminarea păcatului. Aceasta ar însemna însă, că cei care promovează inechitatea și oprimarea, sunt păcătoșii, iar cei oprimați, umiliți alcătuiesc gruparea celor fără păcat.

Adevărul constă în faptul că atât promovatorii oprimării cât și cei ce suferă efectele ei, sunt păcătoși. Eliminarea nedreptăților, redistribuirea puterii și a bogăției nu anulează tendința de a căuta interesele proprii în dauna altora.

Păcatul are natura unei substanțe

Susținătorii acestei concepții afirmă că păcatul este substanță sau un anumit lucru. Dacă admitem această ipoteză, atunci se poate spune că inclusiv păcatul face parte din ceea ce Dumnezeu a creat. Aceasta ar însemna că păcatul în esența sa ar fi bun. Biblia contrazice concluzia de mai sus. Nu se poate afirma că păcatul este bun și că își are originea în Dumnezeu. Toată scriptura conține exprimări care condamnă păcatul. „Nu putem afirma că Dumnezeu este autorul (cauza eficace) păcatului, căci atunci i-am atribui o calitate contrară revelației despre El." Dumnezeu este Sfânt. Păcatul nu a fost planul Lui, nici nu poate face parte din ceva ce aparține lui Dumnezeu.

În concluzie toate cele cinci teorii analizate mai sus conțin grave deficiențe în explicarea originii reale a păcatului. Nici una dintre ele nu reușește să se pună pe deplin de acord cu Scriptura. Totuși, chiar dacă nu s-a reușit explicarea concretă a originii păcatului, nu putem nega faptul că acesta, păcatul face parte din realitate.

2.4. Originea păcatului. Concepția Biblică

Încercarea teoriilor de mai sus a dat greș în modul de prezentare a originii păcatului, pentru că au exclus și nu s-au bazat suficient pe reala furnizoare de date, adică Scriptura. în ea se găsesc răspunsurile și la această enigmă.

În primul rând, trebuie menționat faptul că păcatul nu e cauzat, nici creat de Dumnezeu. Răul nu e un lucru, nu este etern, nu e datorat limitării umane fizice sau morale, nu își are originea în senzualitate, ci mai degrabă este o chestiune de relație. Explicarea prezenței sale în univers, o găsim atunci când analizăm originea rasei umane, deoarece aici ne spune Scriptura că se află poarta de intrare a păcatului (Rom. 5:12.-19). Din motive, rațiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a permis posibilitatea răzvrătirii. Adam a fost creat de Dumnezeu cu un statut de inocență neconfirmată sau sfințenie netestată. În acest perimetru s-ar putea afirma că se găsește dorința lui Dumnezeu de a-1 testa pe om. Pentru ca ascultarea și închinarea omului față de Dumnezeu să aibă sens, era necesar ca acestea să fie voluntare. Din acest motiv, omul a fost creat cu capacitatea de a alege între a asculta sau nu de Dumnezeu. Dorințele naturale cu care a fost dotat omul, sunt potențiale domenii ale ispitei. De exemplu dorința de a te bucura, de a obține anumite lucruri, de a realiza ceva, toate sunt lucruri normale și necesare pentru existență. Pentru realizarea lor, există căi adecvate și limite impuse în mod divin, voința liberă fiind singurul atribut inițiator. Când se trece peste ordinea instituită de Dumnezeu, cu scopuri egoiste, apare automat păcatul.

În interdicția de a mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului", nu era nimic care să sugereze că Dumnezeu a căutat să-1 facă pe om să păcătuiască. Tot ce se poate spune despre această poruncă, este că a aparținut exclusiv voinței sfinte a Creatorului. Când ea a fost dată, a fost creat și cadrul ideal pentru ca omul să o poată împlini. In momentul în care a apărut posibilitatea unei alegeri, Adam și Eva au comis neascultarea de Dumnezeu și implicit păcatul. Putem afirma așadar că păcatul a intrat în lume prin exercitarea voinței libere, însușire cu care omul a fost dotat (Rom. 5:12-14). Satan 1-a determinat pe om să-și dorească ceea ce Dumnezeu îi interzisese. îndoiala cu privire la voia lui Dumnezeu, a fost strecurată în mintea omului. Pasul următor a fost hotărât de om. El a decis să treacă peste voia lui Dumnezeu, folosindu-se de propria-i voință.

Păcatul are ca origine alegerea liberă, voința liberă a ființelor pe care Dumnezeu le-a creat Eva nu a dat curs voinței lui Dumnezeu, ci a crezut minciuna lui Satan. La fel și Adam s-a lăsat ademenit de Diavol, prin dorința necumpătată de a avea ceea ce nu-i fusese destinat. Primul păcat a fost afirmarea dorinței omului, alegerea intereselor proprii în locul intereselor lui Dumnezeu, preferința pentru autosatisfacere și nu pentru ascultare de Dumnezeu, respectiv aceiași tendință de înălțare găsită și la Satan.

Thiessen propune două motive care explică de ce Dumnezeu a permis ca omul să fie ispitit.

a) Necesitatea testării. Omul a fost dotat de Dumnezeu cu putere de decizie care îl făcea capabil să aleagă între diferite lucruri, stări, situații, atitudini. Aceasta a fost condiția necesară pentru dezvoltarea morală, normală. Fără această însușire, omul ar fi fost un robot făcut să trăiască pentru un scop bine definit al Creatorului, lipsindu-i posibilitatea de a alege

în această privință. Chiar dacă înclinația omului era spre Dumnezeu, a fost dată o perioadă de testare care să confirme această loialitate. Testarea a fost necesară chiar dacă Dumnezeu în preștiința sa cunoștea că urma căderea. Ea a scos în evidență dragostea divină arătată în promisiunea răscumpărării dată imediat după cădere,

b). Posibilitatea de a rezista ispitei. Când Satan și-a etalat propunerea, nu a avut nici o putere, nici el, nici ispita asupra omului. Decizia de a asculta de Dumnezeu sau de Ispititor, aparținea în totalitate omului. In egală măsură, omul avea puterea de a alege între poruncă și

ispită. Dacă omul ar fi hotărât să rămână fidel Creatorului, nimic nu l-ar fi împiedicat s-o facă, așa după cum nimic nu 1-a oprit să păcătuiască. Prin împotrivire față de păcat, omul ar fi confirmat un caracter sfânt, o natură sfântă. Prin ascultare de Diavol, omul a căzut în pierzare, fiindu-i stricată atât natura, cât și caracterul său.

Universalitatea păcatulul

Când primi noștri părinți au cedat ispitei și au păcătuit, au comis un act prin care întrega rasă umană a fost infectată de păcat. Scriptura susține universalitatea păcatului. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Rom. 2:23) „Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos" (Gal. 3:22).

Apostolul Pavel în cuvântarea sa din Atena, vorbește adunării pornind de la faptul că păcatul planează asupra tuturor (F.A. 17:30).

Domnul Isus, prin afirmația Sa referitoare la nașterea din apă și din Duh, arată starea de păcat în care se află fiecare om (Ioan 3:5).

În Noul Testament fiecare persoană este considerată sub blestemul păcatului, având nevoie urgentă de pocăință și naștere din nou.

Ryder Smith afirma: „Universalitatea păcatului este luată ca realitate. în urma unei examinări se va descoperi că fiecare cuvântare din Faptele Apostolilor, fiecare epistolă pleacă pur și simplu de la prezumția că toți oamenii au păcătuit.

2.5. Necesitatea reconcilierii

„Și măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte…"(Rom. 1:32).

Apostolul Pavel vede în toate acțiunile păcătoase ale omului, acte ilicite îndreptate împotriva justiției divine. Ele atrag, după comiterea lor, atitudinea Judecătorului conform Legii și standardului sfânt.

Păcatul este străin de Dumnezeu, dar îndreptat împotriva lui Dumnezeu, a caracterului și a dreptății sale sfinte.

Dreptatea Lui Dumnezeu nu permite păcatului și implicit păcătosului nici o asociere cu Divinul. Omul a devenit subiectul pedepsei, fiind condamnat de porunca lui Dumnezeu, care avea atașată pedeapsa. „ …printr-o singură greșală a venit o osândă…"(Rom. 5:18).

Vina este rezultatul înfăptuirii răului înaintea lui Dumnezeu, înfăptuire ce atrage după sine, consecințele.

Până și copilul ce se naște din cauza acestei boli a naturii umane și păcătoase, nu este curat s-au fără vină înaintea lui Dumnezeu. „Și poate cel născut din femeie să fie fără prihană" (Iov. 15:14)? „Iată că sunt născut în nelegiuire și-n păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51:5).

Conștientizând gravitatea stării omenirii decăzute, în raport cu exigențele Legii divine, apostolul Pavel ne prezintă condiția omului.

Astfel oamenii au nevoie disperată de a fi iertați de vină, de a fi eliberați de sub jugul păcatului, au nevoie de o nouă natură care să le facă posibilă trăirea unei vieți, în voia lui Dumnezeu, de asemenea, au nevoie de părtășia pierdută, precum și de bucuria unor relații sfinte. Dumnezeu nu poate tolera păcatul, nu-1 acceptă și este distant față de acesta, implicit față de omul păcătos. Justiția Sa condamnă orice abatere de la perceptele voii Sale, iar una din atitudinile Sfinte față de păcat este separarea.

John Stott, propune cinci metafore care arată tocmai această distanțare a Dumnezeului Veșnic Sfânt, de omul muritor, păcătos: înălțimea, distanța, lumina și focul, respingerea.

1. Înălțimea

Nu se referă la un loc anume, undeva sus, ci exprimă suveranitate. Pavel a exprimat această însușire a lui Dumnezeu, înțelegând prin ea, transcendența Dumnezeirii.83 Mărirea Lui, Slava Lui, Gloria lui, toate acestea reprezintă caracterul, statutul și poziția lui Dumnezeu. Acestea ne fac pe noi să vedem încă o dată că păcătoșii nu pot să se apropie de El, nu este accesibil păcătoșilor. Dumnezeu este deasupra tuturor. „Deaceea și Dumnezeu 1-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume…"(Filip. 2:9).

2 .Distanța

„Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial"(2Cor. 6:15).

Pavel exprimă faptul că Dumnezeu este departe de păcat, de omul rămas în întuneric. Găsim și în Vechiul Testament, câteva exemple în care oamenilor le este interzis să se apropie prea mult de un anumit loc. Putem aminti aici de „rugul aprins"; „Muntele Sinai", (Exod 3:5; Exod 19:21) „Cortul întâlnirii"(Exod 33:9). Regulile de închinare privitor la cortul întâlnirii, conțineau și porunca de a nu intra în partea numită „Sfânta Sfintelor". Oricine ar fi îndrăznit să treacă dincolo de perdea terbuia să fie omorât (Lev. 16:2). între chivot și popor, era poruncit să se păstreze o distanță de două mii de coți (Iosua 3:4). atunci când au pornit să treacă Iordanul.

Această distanță simbolizează imposibilitatea omului de a se apropia de Dumnezeul cel Sfânt, deoarece trăirea în păcat creează distanțarea.

3. 4. Lumina și Focul

Cele două sunt expresii ale însușirii Dumnezeirii. Unul din rolurile lor este de a descuraja și împiedica, apropierea de El.

„Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii" (1 .Tim. 6:16) „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29)

5. Respingerea. (Apocalipsa 3:16)

Față de păcat, Dumnezeu reacționează decisiv.

Emeo = a vomita. în limba greacă, verbul citat exprimă o reacție a organismului uman care respinge ceva dezgustător, incompatibil cu hrana umană. Isus vorbește Bisericii din Laodicea, conștientizând-o că reacția Sa față de păcatul din biserică va fi „emeo". Dumnezeu nu poate accepta păcatul. Acesta îi este dezgustător, incompatibil cu esența, cu caracterul Său.

Toate aceste metafore enumerate mai sus, ilustrează incompatibilitatea absolută dintre sfințenia divină și păcatul omului. înălțimea, distanța, focul și lumina, respingerea, toate spun că Dumnezeu nu stă în prezența păcatului, iar atunci cînd păcatul se apropie de El, reacția divină îl repudiază sau îl mistuie în foc.

Mânia lui Dumnezeu

Dușmănia împotriva lui Dumnezeu a avut rezultate dezastruoase pentru om. „încrederea, dragostea, siguranța, intimitatea au fost înlocuite de teamă, dușmănie, angoasă și evitarea lui Dumnezeu". Până la păcat, părtășia din Eden era una caracterizată de bucurie, împlinire. După păcat, părtășia se distruge iar omul a început să-și evite Creatorul.

Acel moment descoperă atitudinea lui Dumnezeu față de păcat. Pavel numește această atitudine, mânia lui Dumnezeu.

„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…"(Rom. 1:18). Omul a rămas complet descoperit și neputincios în fața revărsării mâniei lui Dumnezeu. Încercările lui de mai târziu cu scopul de a se apropia de Dumnezeu erau pline de nesiguranță, pline de teamă.

„Sentimentul de a fi supărat Divinitatea se găsește la toate popoarele păgâne: religia lor este dominată de teamă, sacrificiile pe care le aduc și le fac au ca scop potolirea mâniei divine. Omul fuge de Dumnezeu, urăște pe Dumnezeu, păcatul 1-a îndepărtat pe om de Creatorul său, a tăiat punțile de legătură dintre ei și i-a pus în relații de vrăjmășie."87

„Mânia lui Dumnezeu" descoperită în această situație, este reacția divină față de păcat, față de neascultare.

A păcătui înseamnă a trece în tabăra adversă, devenind un dușman al lui Dumnezeu. „Umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu" (Rom. 8:7).

„…voi, cari odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele" (Col. 1:21).

Important de observat este că apostolul Pavel nu se referă la Dumnezeu considerându-l adversarul creației sale reprezentată de om. El este împotriva păcatului. Iubirea Sa față de om a rămas neschimbată și se concretizează în făurirea și împlinirea planului etern de reconciliere a omului. Ceea ce este limpede e că Dumnezeu privește cu mâhnire păcatul, acesta atrage automat mânia, supărarea lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel vede drept consecință a acestei atitudinii a Dreptății, permiterea degradării morale umane. Această degradare se manifestă pe două planuri:

Alfred Kuen, Trebuie să vă nașteți din nou, Stephanus, București, 1995, p. 10. John R. W. Stott Noua Societate a lui Dumnezeu, p. 52. Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 81.

a) neamurile au ales să trăiască în idolatrie (Rom. 1:19). Pavel afirmă că oamenii care stau sub mânia divină, aleg trăirea idolatră care înseamnă de fapt a trăi fără Dumnezeul adevărat. Ideea se regăsește și în scrierile istorice: „Nu era deci o exagerare să descrii lumea antică, neiudaică drept fără nădejde și fără Dumnezeu. Perioada de aur a grecilor era pusă; ei nu aveau promisiunea unui viitor spre care să privească. Ba mai mult, dumnezeii Greciei și ai Romei au falimentat complet în a satisface foamea inimilor umane. Oamenii erau atheoi, nu în sensul că erau necredincioși, ci în sensul că ei nu aveau o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu, ca aceea pe care o dăduse El lui Israel și nici o părtășie cu El". Atheoi = fără Dumnezeu.

Se conturează, astfel, tot mai clar cât de necesară este o restaurare a relațiilor cordiale, o înlăturare a vrăjmășiei dintre om și Dumnezeu.

b) nemurile aleg să trăiască păcatul. „Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat să trăiască în voia unor patimi scârboase "(Rom. 1:26).

Relației deteriorate cu Dumnezeu îi urmează și falimentarea relațiilor umane.91 Pavel afirma că acest lucru se realizează cu acceptul lui Dumnezeu: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase…" (Rom. 1:26).

Viața după rânduiala lui Dumnezeu se bazează pe caracteristicile naturale stabilite de Creator. După cădere se nasc ieșirile păcătoase a omului, manifestate prin perversiuni sexuale, patimi scârboase unite cu adulterul spiritual, idolatria. Trupul omului care a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ajunge să fie pângărit, devine pradă necurăției, necinstei și ajunge o locuință pentru duhurile necurate.

Astfel „Dumnezeu i-a lăsat":

pradă necurăției

să urmeze poftele inimilor lor

să-și necinstească trupurile (Rom. 1:24)

„Dumnezeu i-a lăsat":

în voia unor patimi scârboase = relații afectate, stricate.

femeile au schimbat întrebuințarea firească a lor.

bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii

s-au aprins în poftele lor unii pentru alții

au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească

Prezentarea acestor păcate sexuale de către Pavel, nu au alt rol decât conturarea unui tablou trist al omenirii decăzute, al relațiilor distorsionate, rezultate în urma păcatului care a atras mânia lui Dumnezeu.

Există și un aspect subiectiv al acestui concept și anume că omul separat de Dumnezeu, sub efectul acțiunii justiției lui Dumnezeu pierde în mare parte sensibilitatea la problemele spirituale și posibilitatea de a acționa sau a lua atitudine în mod spiritual.94 Această stare nu lasă omului nici cea mai mică șansă în găsirea unei soluții pentru a repara ceea ce a stricat odată prin neascultare. Datorită păcatului întreaga natură umană a suferit modificări radicale, astfel că fără vreun ajutor din partea cuiva aflat în afara sferei de cuprindere a păcatului, omul este complet pierdut.

Status quo-l omenirii

Temelia vieții omului înainte de cădere a fost dată de comuniunea și părtășia cu Dumnezeu. Duhul, sufletul și trupul lui Adam erau într-o părtășie deplină cu Creatorul. Planul divin cuprindea o evoluție a omului de la inocență la sfințenie, printr-o serie de etape, alegeri prin care acesta să pună voia lui Dumnezeu înaintea voinței sale. încercarea a dat omului ocazia să decidă în a alege călăuzirea divină, exprimându-și dragostea față de Dumnezeu și astfel să treacă de la „starea de inconsecvență a neprihănirii și a sfințeniei la cea de statornicie morală. Adam a refuzat să facă așa și aceasta a însemnat căderea. Consecința imediată a fost retragerea acelui Duh care susținea omul în comuniune cu Dumnezeu. Sprijinul lui Dumnezeu a fost retras și întreaga armonie dintre Creator și creație s-a rupt. Relația dintre om și Dumnezeu a fost afectată. După cădere, omul a devenit dușmanul lui Dumnezeu, prin trecerea sa în tabăra opusă.

Crearea omului a fost un act special, hotărât de Dumnezeu. Creatorul stabilise un conducător care să guverneze peste pământ, în persoana omului. Noi, oamenii suntem pe această planetă nu doar pentru nevoia noastră, ci mai mult decât atât, pentru voia lui Dumnezeu. Această voie o găsim explicată în faptul că după răzvrătirea lui Satan, Dumnezeu a creat omul cu scopul de a prelua autoritatea din mâna vrăjmașului și s-o folosească el pentru a recupera pământul din mâna lui Satan. Problema s-a ivit atunci când omul a permis intrarea păcatului în creație și prin aceasta amestecul lui Satan în planul lui Dumnezeu. Astfel, omul nu numai că nu a reușit să îndeplinească scopul lui Dumnezeu, dar pe deasupra s-a și aliat cu Diavolul căzându-i în supunere prin ascultare de el. Din acel moment, planul lui Dumnezeu de a aduna împreună sub un singur cap toate lucrurile a fost afectat, iar omul a căzut într-o stare de alienare față de Dumnezeu. Acest plan care conținea creația ca o exprimare a gloriei lui Hristos iar omul conformat lui Hristos, a făcut necesară o acțiune a lui Dumnezeu prin care să restabilească ceea ce a fost stricat prin păcat.

Alienarea care caracteriza relația după cădere, i-a așezat pe om și pe Dumnezeu la poli opuși, între ei interpunându-se bariera păcatului. Consecințele au fost dezastruoase pentru om. Din moment ce el nu mai aparținea lui Dumnezeu, nu doar că era la polul opus, dar a devenit și rob al noului său stăpân. Astfel moartea care a cuprins atât partea fizică cât și cea spirituală, cât și Diavolul erau cei ce stăpâneau peste om, peste planeta Pământ.

Cel mai îngrozitor rezultat al păcatului este despărțirea de Dumnezeu. Acest fapt nu numai că este clar arătat în Scriptură, dar este confirmat și de experiența dureroasă a omului. „In momente de primejdie sau de bucurie sau când privim natura, Dumnezeu ne apare atât de aproape, dar de multe ori ne simțim departe de El, părăsiți. Da, lucrul acesta este o realitate, până ce păcatele noastre nu au fost iertate, noi suntem niște exilați, departe de adevăratul nostru cămin. N-avem părtășie cu Dumnezeu. Există o foame în inima omului care nu poate fi săturată cu nimic altceva, un gol care poate fi umplut numai cu Dumnezeu însuși. Senzații tari, filme, romane negre, precum și epidemia de droguri, beție, sex și violență, toate acestea sunt simptome ale nesatisfacției inimii omenești. Ele dau de gol depărtarea de El. Sfântul Augustin avea dreptate când spunea despre inimile noastre neliniștite care nu se odihnesc decât în Dumnezeu."'

Pavel observă că omul înaintea lui Dumnezeu este atât rebel, cât și falimentar, suntem cu „mintea întunecată" și „străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței…" (Ef. 4:18). Atât de mult sau deteriorat relațiile încât starea în care se află omul poate fi numită „dizgrație divină." Prin ascultare de Diavol, omul a trecut pe teritoriul dizgrației, a ales să devină dușman al lui Dumnezeu. In acest fel omul a hotărât prin atitudinea sa, ruperea relației cu Divinitatea. Consecințele absenței acestei relații erau veșnice. Odată îmbrățișând păcatul, Dumnezeu ne consideră ținta mâniei sale. Acesta este sensul cuvintelor lui Pavel când spunea că Dumnezeu îi consideră pe cei din Israel, drept vrăjmașii săi. Atâta timp cât omul face acțiune comună cu Diavolul, este clar că mânia lui Dumnezeu ne are ca obiectiv. Din această cauză nu poate exista o stare de înstrăinare mai gravă decât aceasta și nici o mai urgentă nevoie de împăcare.

Karl Marx a fost unul dintre cei care au popularizat cuvântul „alienare" folosindu-1 pentru a explica acțiunea ilicită a patronului care vinde bunurile produse de muncitor. Patronul era acuzat, în acest caz, de alienarea muncitorului față de bunurile sale. Alienarea poate fi definită ca sentiment de nemulțumire față de situația existentă și starea de neputință în a schimba lucrurile. Sensul principal al acestui cuvânt rămâne însă cel de înstrăinare.

Mai înainte de Marx, Pavel a vorbit despre un alt tip de alienare și anume, cea umană. Alienarea umană presupune două aspecte: primul este alienarea față de Dumnezeu, iar cel de-al doilea este alienarea noastră unii față de alții. Nimic nu este mai josnic pentru om decât ruperea relațiilor cu Divinitatea și apoi cu semenii. în Epistolele lui Pavel cuvântul alienare este folosit cu referire la ambele situații.

Apallotrioo = a înstrăina, a exclude, a aliena. „…fiind străin de viața lui Dumnezeu" (Ef. 4:18). „…fără drept de cetățenie în Israel și străin de legămintele promisiunii" (Ef. 2:12).

Tema capitolului 2 din Epistola lui Pavel către Efeseni cuprinde referiri privind această dublă alienare. Primele 10 versete descriu ființele umane ca fiind alienate față de Dumnezeu. Celelalte versete prezintă ființele umane ca fiind alienate unele față de altele.

Un caz particular din cel de-al doilea tip de alienare amintit de apostolul Pavel, este cel dintre neamuri și Israel. Deși Biblia declară limpede unitatea omenirii, totuși după cădere și apoi după potop se conturează tot mai mult divizarea și separarea umană. Acest caz face tot mai clar gradul de decădere în care se zbătea omul. Toate ființele umane sunt alienate față de Dumnezeu, datorită păcatului, iar neamurile în plus sunt alienate și față de poporul lui Dumnezeu.

William Barclay prezenta ostilitatea dintre cele două grupări astfel: Iudeii aveau un imens dispreț pentru neamuri. Neamurile, spuneau iudeii, au fost create de Dumnezeu ca să devină combustibilul pentru focul iadului. Dumnezeu, dintre toate națiunile pe care le-a creat, iubește numai pe Israel… Era chiar împotriva Legii să întinzi o mână de ajutor unei mame dintre neamuri aflată în durerile nașterii, pentru că aceasta ar fi însemnat aducerea pe lume a încă unui neevreu. Până la venirea lui Hristos, neamurile erau un obiect de dispreț pentru iudei. Bariera dintre ei era absolută. Dacă un băiat evreu se căsătorea cu o fată neevreică, sau dacă o fată neevreică se căsătorea cu un băiat neevreu, era făcută o înmormântare simbolică pentru acel băiat evreu sau acea fată evreică.Un asemenea contact cu neamurile era echivalent cu moartea."

Simbolul acestei duble alienări a neamurilor față de Dumnezeu și față de Israel, era reprezentat de „zidul de despărțire de la mijloc" (Ef. 2:14).

Istoricul iudeu Iosif Flaviu scria în cartea sa „Antichități" că templul era „imprejmuit de un zid de piatră despărțitor ,având pe el o inscripție care le interzicea tuturor străinilor intrarea, sub amenințarea cu moartea"; iar în cartea „Războiul Iudeilor" el scria: „o împrejmuire despărțitoare zidită din piatră, de jur-împrejur, a cărei înălțime era de trei coți. Constucția era foarte elegantă; pe ea erau așezați, la egală distanță unul de altul, stâlpi ce purtau inscripții privind legea curăției; pe unii scria în limba greacă, pe alșii în limba latină că nici un străin nu avea voie să intre în sanctuar."

Au fost găsite și două inscripții în limba greacă care conțineau următorul text: „nici un străin nu poate trece peste această împrejmuire în curtea Templului. Oricine este prins făcând aceasta va fi singur vinovat pentru moarte ce-1 așteaptă."108

Privitor la neamuri, apostolul Pavel aduce și mai elocventă alienarea acestora, făcând o listă cu neajunsurile lor (Ef. 2:11,12.). Astfel neamurile sunt: „Fără Hristos". Expresia este și mai tragică atunci când privim câte binecuvântări sunt în starea de „a fi în Hristos." „Fără Hristos", omul în definitiv este în afara bunătății veșnice a lui Dumnezeu, pe un alt tărâm, sub o altă stăpânire, „ Fără nădejde și fără Dumnezeu în lume".

Poporul Israel era națiunea aleasă de Dumnezeu căreia El a hotărât să i se descopere. Modul în care Israel a fost ocrotit, călăuzit și binecuvântat a dus la recunoașterea neamurilor, că acest popor aparținea suveranului Dumnezeu. De la toate aceste haruri, neamurile au fost excluse. Pentru ele nu exista nimic favorabil, nici o binecuvântare. Nu aveau nici măcar dreptul de a fi cetățean în Israel, „ Fără drept de cetățenie în Israel".

2.6. Jertfa ispășitoare a lui Hristos ca bază a reconcilierii

Starea în care se afla omul, nu lăsa nici cea mai mică șansă pentru a restabili relația cu Dumnezeu. Robia sa, decăderea sa, natura sa păcătoasă, precum și statutul său erau incapabile să emită și să susțină o soluție care să pună din nou în acord umanul cu divinul. Nici un om care se naște în această lume nu poate face nimic pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu. Stricăciunea care-1 caracterizează pe om, nu înseamnă că acesta n-ar putea sau nu are acțiuni cu o tentă pozitivă, nu înseamnă că omul păcătos nu poate judeca între bine și rău, nici că omul se complace în cel mai intens grad, în păcat. Stricăciune înseamnă că întreaga ființă a omului a fost coruptă, asfel încât el nu va putea niciodată să facă ceva pentru a remedia relația cu Dumnezeu. Este necesar ca ajutorul să vină de la altcineva care n-a fost afectat de stricăciune, cineva fără păcat care să stea între sfințenie și păcat, între dreptate și nelegiuire, între dragoste și ură, între adevăr și minciună, între Dumnezeu și om.

Astfel, chiar dacă vina nu a fost a lui Dumnezeu, El a făcut primul pas pentru a-i asigura omului un mijloc de a-1 aduce înapoi la o relație bună cu El însuși. în preștiința Sa a alcătuit un plan, o metodă prin care să refacă ceea ce s-a pierdut prin neascultare. Aceasta este Evanghelia propovăduită de Pavel. (Ef. 1:9,10). Cel ce a asigurat această metodă de mântuire este Dumnezeu. Tot ce avem asigurat, este asigurat de El. întreaga acțiune pornește de la Dumnezeu Tatăl, prima persoană din Sfânta Treime. De la început și până la capăt, mântuirea este a lui Dumnezeu. Planul mântuitor ne este dezvăluit în Scripturi, în „Lege și prooroci" (Rom. 3:21). „Despre ea mărturisesc Legea și proorocii" afirmă apostolul (Rom. 3:21).

Prin „Lege", apostolul Pavel se referă la cele cinci cărți ale lui Moise, primele din Vechiul Testament. Prima referire la Evanghelie o găsim în expresia: „Sămânța femeii îți va zdrobi capul" (Gen. 3:15).

Relatarea despre jertfa lui Abel și a lui Cain, conține și ea mesajul evangheliei în faptul că Dumnezeu primește o anumită jertfă, la fel cum mai târziu a fost primită jertfa lui Isus.

Chemarea și făgăduințele date lui Avraam sunt un rezumat la Evangheliei. Asigurând o jertfă substituționară lui Isac, Dumnezeu arăta în ce mod se va desfășura și împlini planul mântuitor de salvare al omului. Dreptatea lui Dumnezeu putea fi satisfăcută numai când un om murea pentru un alt om. Nici un animal, nici un înger nu puteau fi locțiitori ai omului înaintea lui Dumnezeu. Din acest motiv, lui Avraam i se cere să-1 aducă jertfă pe fiul său, singurul său fiu Isac (Gen. 22:2). Dacă omul a păcătuit, atunci numai un om poate prelua pentru pedeapsa pentru acel păcat. Relatarea despre Isac dezvăluie și un alt gând important. Nu omul s-a îngrijit de jertfă. Omul trebuie să vină cu o jertfă, dar de aceasta s-a îngrijit Dumnezeu. Apostolul Pavel mai târziu prezintă și el acest aspect:

„Dumnezeu își arată dragostea Sa față de noi prin faptul că, pe când noi eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi" (Rom. 5:8). Omul cu întocmirea inimii îndreptată spre rău, nu putea cu nici un chip să pregătească obiectul jertfei.

Legea ceremonială întâlnită în cartea Exodului și apoi în celelalte cărți ale lui Moise, nu fac altceva decât să prezinte lucrarea pe care Fiul o va face. Noțiunea de sacrificiu este indispensabilă în realizarea iertării, a păcii, a reconcilierii. Dumnezeu a rânduit această instituție care privea spre adevărata jertfă, spre un sacrificiu perfect care urma să vină.

Legea dată lui Moise cuprindea o cale prin care Evreii să aibă parte de o relație a păcii cu Dumnezeu, de iertare reală a păcatelor. Intermediarii jertfelor erau preoții, iar jertfa era soluția pentru păcatul individual sau colectiv. Vărsarea sângelui era parte importantă a actului sacrifîcial. Sângele reprezintă viața care se scurge în moarte (Lev. 17:11).

Trecând de la „Lege" la „Prooroci", găsim scrierile lui David care conțin multe referiri la planul și persoana implicată în realizarea acestui plan dumnezeiesc. Se poate aminti aici Psalmul 22 care descrie perfect lucrarea pe care Isus o va realiza la vremea stabilită.

Profețiile din cartea lui Isaia, Ieremia conțin pasaje importante, privitoare la hotărârea de salvare a omenirii, dată de Dumnezeu. Cartea lui Daniel conține și ea referiri la vremea venirii și lucrării lui Mesia, o mărturie a tot ce urma să se întâmple. întreg Vechiul Testament indică planul prevăzut de Dumnezeu în a salva omul. Evanghelia Noului Testament este o împlinire a profețiilor din Vechiul Testament, concepute de Creator, „mai înainte" (Rom. 1:2).

Jertfa lui Hristos este implicată în reconciliere

Una din marile întrebări la care s-au dat răspunsuri diferite, a fost aceasta: De ce trebuia Dumnezeu să primească o jertfă ca substituent al omului, sau cui i s-a dat această satisfacție? Această întrebare implică o alta: Din moment ce Dumnezeu a pretins jertfă, nu aduce aceasta atingere reputației divine?

Sir Alister Hardy, în prelegerile pe care le-a publicat în cartea „The Divine Flame", spunea: „Sunt sigur că El (Isus) nu ne-ar fi predicat un Dumnezeu care să fie îmbunat prin sacrificiul crud al unui trup torturat… Eu nu pot accepta nici ipoteza că moartea groaznică a lui Isus a fost în ochii lui Dumnezeu o jertfa pentru păcatele lumii, sau că Dumnezeu luând forma Fiului Său, S-a torturat pe Sine pentru răscumpărarea noastră. Pot mărturisi doar atât că în străfundul inimii mele găsesc că asemenea idei religioase sunt printre cele mai puțin atractive din întreaga antropologie." Chiar și în Biserica Primară exista o concepție potrivit căreia Diavolul cerea ca preț pentru păcat, jertfă de ispășire.

Se observă aici două moduri de interpretare ale actului, metodei instituite de Dumnezeu în vederea reconcilierii.

Adevărul Scripturii este altul. Apostolul Pavel, în epistolele sale, arată că jertfa de ispășire este un act ce a cuprins mai multe planuri, dându-le satisfacție. Se pot amintii aici următoarele concepte: satisfacerea Legii, satisfacerea onoarei și dreptății lui Dumnezeu, Dumnezeu își oferă satisfacție lui însuși, Dragostea sfântă a lui Dumnezeu.

Satisfacerea Legii

Conform scrierilor lui Pavel, în explicarea necesității morale a satisfacției divine de la cruce, apare acest concept. Astfel, apostolul vede eliberarea omului nou de sub condamnarea Legii, pe baza morții lui Hristos (Rom. 7:4).

Din moment ce Legea a fost călcată, pedeapsa este inevitabilă. Păcătoșii sunt pasibili de pedeapsa divină, deoarece au încălcat Legea divină. Această pedeapsă era cerută spre satisfacerea Legii. Oricât de mult îl iubește Dumnezeu pe om, dorindu-i bunăstarea, mântuirea și iertarea nu i le poate oferi împotriva Legii care condamnă pe bună dreptate. în acest impas intervine jertfa de ispășire pe care o cerea Legea.

Henry Wace, decan de Canterbury, spunea: „O lege care nu are nici o sancțiune, cu alte cuvinte o lege care poate fi călcată fără ca cel ce a călcat-o să fie obligat să plătească o plată cuvenită, nu este deloc o lege; și este de neconceput ca Legea morală a lui Dumnezeu să poată fi încălcată fără ca lucrul acesta să atragă după sine cele mai teribile consecințe. Simpla încălcare a vreuneia dintre legile lui fizice putea atrage după sine mizeria cea mai cruntă, atât în ce privește durata cât și în ce privește aria de răspândire, indiferent dacă omul a călcat legea cu voia sau fără voia lui; atunci oare putem noi concepe că încălcarea cea mai flagrantă și mai rău intenționată a celor mai înalte legi – a legii adevărului și dreptății – nu va atrage după sine rezultate de felul acesta?"

Apostolul Pavel face referire la această idee scriind galatenilor: „Cristos ne-a răscumpărat de blestemul Legii" (Gal. 3:10).

Susținătorii acestei teorii sunt printre alții, Ambrozie și Ilarie. Ei au interpretat textele privitoare la acest subiect, folosindu-se și de aspectele juridice ale legii romane: „satisfactio" = suportarea sentinței legii.

Reformatorii sec. XVI au folosit și ei acest concept, dezvoltându-1. Astfel, ei au subliniat faptul că supunerea lui Isus față de Lege a fost indispensabilă salvării noastre. Ascultarea lui desăvârșită a avut două aspecte: activă, manifestată în viața lui și apoi pasivă, exprimată în purtarea pedepsei prin moarte. Cele două aspecte ale ascultării fac distincție între împlinirea cerințelor Legii și suportarea condamnării Legii.

Satisfacerea onoarei și dreptății lui Dumnezeu

Anselm de Canterbury referindu-se la jertfa de ispășire, o vede ca o satisfacție a onoarei lui Dumnezeu, pe care omul i-a pătat-o. Pentru Anselm, verbul a păcătui însemna „a lua de la Dumnezeu ceea ce este a Lui", adică a-1 dezonora. Astfel, păcatul îl insultă, îl dezonorează pe Dumnezeu, iar rezultatul acestui act este pedeapsa. Ca să existe iertare, trebuie aplicată pedeapsa. Faptele bune sau ascultarea nu sunt suficiente și prin urmare nu poate exista mântuire. Apare astfel necesar ca cineva să dea satisfacție celui dezonorat. Omul păcătos nu are mijloacele necesare, deși el este dator să facă asta. Singurul în măsură să rezolve această stare, spunea Anselm, este Isus Cristos, Persoana unică care poate satisface onoarea și dreptatea lui Dumnezeu.

John Stott nu este de acord în totul cu această interpretare. El afirmă că este incorect prezentarea reconcilierii ca o satisfacere necesară onoarei și dreptății lui Dumnezeu, atunci când acestea sunt considerate existând în afara Lui.

Dumnezeu își oferă satisfacție Lui însuși

Pornind de la adevărul că Dumnezeu este perfect, putem afirma că El acționează în confomitate cu perfecțiunea Sa, cu natura Sa. Afirmația că el trebuie să-și ofere satisfacție Lui însuși, nu este una acuzatoare, ci adevărul exprimat despre El. Pavel afirma referitor la Dumnezeu că: „nu se poate tăgădui singur", ,,nu poate să mintă" (2 Tim. 2:13, Tit 1:2).

Scriptura atrage des atenția asupra consecvenței lui Dumnezeu, precum și asupra faptului că pedeapsa pentru păcat este rezultatul consecvenței cu Sine însuși.

Stott folosește câteva aspecte ale „limbajului care exprimă consecvența divină".

a) Limbajul care exprimă provocarea lui Dumnezeu

Idolatria, urâciunile, imoralitatea sau într-un cuvânt păcatul, e stimulul care produce reacție de mânie, de indignare a divinității. Răul este cel care-1 provoacă pe Dumnezeu la gelozie, la atitudine dreaptă. De câte ori acesta apare, reacția lui Dumnezeu este pe măsură.

b) Limbajul care exprimă arderea

Diferitele expresii care arată reacția lui Dumnezeu față de rău, conțin de multe ori sensul de mistuire prin ardere: „Mânia Lui izbucnește și arde ca un foc", (Ieremia 21:12) „se aprinde de mânie", (Iosua 7:1) „focul mâniei lui" (Iov 20:23). Acestea sunt câteva din manifestările lui Dumnezeu, față de păcat, exprimate metaforic. Toate sunt manifestări normale, sfinte și nu rezultatul unui capriciu sau o atitudine necontrolată. Arderea, mistuirea, aprinderea se opresc doar când judecata a fost înfăptuită, păcatul eliminat.

c) Limbajul Numelui

Acțiunile lui Dumnezeu sunt totdeauna conforme cu Numele Său. în multe situații judecata lui Dumnezeu s-a declanșat tocmai pentru că era pângărit Numele Său. Alteori mila Sa se descoperea tot din pricina Numelui Său.

Poporul Israel apela în situații de criză la Dumnezeu, bazați pe însușirile Numelui Său. Binecuvântările date de Dumnezeu, poporului Său, aveau aceeași origine, Numele Binecuvântat. Acționând așa, Dumnezeu își protejează Numele Său și în același timp este credincios aceluiași Nume, fiind preocupat în mod prim de consecvența Sa.

Dragostea Sfântă a Lui Dumnezeu

„Dar Dumnezeu își arată dragostea Sa față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi"(Rom. 5:8).

Pavel prezintă atitudinea lui Dumnezeu în compatibilitate cu propriul Său caracter. Nu este suficientă satisfacerea Legii sau onoarei și dreptății, trebuie avut în vedere satisfacerea lui Dumnezeu în fiecare aspect al Ființei Sale, inclusiv dragostea Lui.

Biblia nu prezintă un Dumnezeu în contradicție cu El însuși, nici vreo discordie în atributele divine. Totuși există expresii care arată o dualitate în Dumnezeu, în special atunci când se descrie jertfa de ispășire. Pavel scrie privitor la cruce că Dumnezeu își demonstreză dreptatea Lui, în așa fel încât rămâne consecvent legilor divine și în același timp îndreptățește pe cel ce crede în Isus. Această acțiune nu arată că există vreun conflict între mânia și dragostea Lui. La crucea lui Cristos se descoperă sfințenia și dragostea într-un singur eveniment. Acest lucru nu înseamnă că cele două acționează contrar. Dualitatea existentă în Dumnezeu nu poate fi considerată ireconciliabilă. Dumnezeu nu este în dezacord cu El însuși, fiindcă El este Dumnezeul păcii, al orânduielii. Totuși, e dificil să ți-L imaginezi ca pe un judecător care pedepsește și în același timp ca tată iubitor, dar în profunzimea acestui mister, Dumnezeu este în același timp și una și cealaltă. Calvin a scris că Dumnezeu ne-a iubit și atunci când ne-a urât. Cele două sentimente sunt expresii ale aceleași realități.

„Fără un Dumnezeu sfânt nu ar exista o problemă a reconcilierii. Sfințenia dragostei lui Dumnezeu este aceea care face ca crucea reconcilierii să fie necesară." Dumnezeu nu poate fi privit ca unul indulgent, care pentru a scuti de pedeapsă își compromite sfințenia Sa. Nu este nici ca unul aspru, răzbunător care pentru a da pedeapsa nu ține cont de dragostea Sa. întrebarea care cere răspuns este: cum ne mântuie și în același timp să se satisfacă pe Sine? Aici apare motivul jertfei. „Cu scopul de a se satisface pe Sine, El S-a sacrificat pe Sine, S-a dat pe Sine în locul nostru." Hristos a fost înlocuitorul divin pentru păcătos, așa încât pedeapsa să cadă asupra înlocuitorului iar iertarea asupra păcătosului. Dragostea și dreptatea Sa nu se manifestă separat în funcție de situație. „Este cu totul eronat să presupunem că Dumnezeu acționează la un moment dat în conformitate cu unul din atributele Sale și într-o altă împrejurare, în conformitate cu un alt atribut. în cruce este prezent un caz de acțiune combinată și nu de acțiune contrară a acestor atribute" (Tomas Crawford).

2.7. Perfecțiunea Jertfei

S-a discutat anterior despre planul lui Dumnezeu de reconciliere, pregătit și făgăduit, cât și despre necesitatea unui înlocuitor care să conțină toate atributele necesare în vederea obținerii reconcilierii. Persoana potrivită pentru această lucrare a fost Isus, Dumnezeul – om. Numai o asemenea Persoană a putut realiza mântuirea noastră. El, unic în toată istoria, este singurul potrivit pentru a fi Mântuitorul omenirii. El trebuia să fie uman pentru a putea să moară și în același timp El trebuia să fie Dumnezeu pentru a face din sacrificiul Său o jertfă suficientă pentru păcat. Când Pavel vorbește despre Evanghelie, nu uită să spună că ea se referă la Fiul lui Dumnezeu care a fost uman – „sămânța lui Davia"' și divin – „Fiul lui Dumnezeu" (Rom. 1:1,3,4)

De-a lungul anilor teologii au încercat să formuleze o motivare unică și cuprinzătoare a morții lui Hristos pe cruce. Motivele sunt multe, „a căuta să reducem toate aceste motivații la una singură înseamnă să sărăcim semnificația sfântă a jertfei.

În cele ce urmează se va urmări moartea Domnului Isus ca o jertfă de ispășire pentru păcate și nu găsirea cauzelor acestui fapt.

„Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele lui, o jertfă de ispășire" (hilasterion, 1. greacă) (Rom. 3:25). Versetul citat arată că moartea lui Isus pe cruce este o jertfă de ispășire. Expresia hilasterion o găsim și în Epistola către Evrei 9:5. „Deasupra erau heruvinii slavei care acopereau capacul ispășirii (hilasterion) cu umbra lor." în acest verset expresia hilasterion a fost tradusă cu expresia capacul ispășirii.

Pentru a înțelege exact atributele jertfei de ispășire ce rezultă din cele două versete se va face în cele ce urmează, referiri la ispășirea din Vechiul Testament.

Ispășirea este un act al lui Dumnezeu prin care păcatele sunt acoperite cu prețul sângelui vărsat, arătând astfel că prețul păcatului a fost plătit, iar Dumnezeu poate privi iarăși cu îndurare înspre om.

În ziua ispășirii, conform Legii, doi țapi erau aduși ca jertfă pentru păcat (Lev. 16:1-10). Primul trebuia înjunghiat iar sângele său stropit peste scaunul îndurării. Sub scaunul îndurării se aflau cele două table din piatră cu cele zece porunci. Legea încălcată pretindea judecată și moarte, însă când sângele era stropit, Dumnezeu privea spre moartea animalului și nu spre Legea încălcată. Odată cu sacrificarea vieții nevinovate exista un temei pentru milă, har, iertare. Al doilea țap, țapul pentru Azazel, era izgonit în pustie, indicând că păcatele au fost iertate și îndepărtate.

Aplicând modelul ispășirii Vechi Testaméntale la expresia hilasterion din Rom. 3:25 apare următorul concept: Scaunul îndurării este Domnul Isus, locul unde Dumnezeu se întâlnește cu omul. Sub scaunul îndurării este Legea. Odată ce Isus a venit cu sângele său, Legea a fost onorată, păcatele ne-au fost iertate iar Dumnezeu a fost satisfăcut.

Martyn L. nu este de acord cu această interpretare și afirmă că Pavel nu putea să introducă pe neașteptate un termen tehnic, scaun de îndurare. El propune traducerea cuvântului hilasterion din greacă cu jertfa de ispășire. Cuvântul ispășire este traducerea ebraicului kipur. Kipur = acoperire cu un preț, a potoli, a împăca, a înlătura mânia. Esențial în ispășire este așadar îndepărtarea ofensei, satisfacerea persoanei ofensate.

Apostolul Pavel scria despre Hristos dat pe Sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu." (Ef. 5:2). Motivul acestei jertfe a fost: peri hamartias — pentru păcat (Rom. 8:3).

Acest cadru de gândire este identic cu cel din Vechiul Testament. Nevoia de reconciliere, de părtășie cu Creatorul nu poate fi satisfăcută fără ispășire, pedeapsă pentru păcat. Cel care aducea jertfa, în Vechiul Testament, punea mâinile peste animalul de jertfă identificându-se astfel cu victima, înlocuitorul său. Moartea animalului avea ca efect intrarea omului într-o relație de pace cu Dumnezeu.

Așadar, conform afirmațiilor lui Pavel, se poate spune că Tatăl a hotărât ca Fiul Isus să fie jertfa de ispășire: „Pe El Dumnezeu 1-a rânduit …o jertfă de ispășire". Termenul ispășire înseamnă mijlocul prin care se satisfac cerințele justiției divine, astfel încât este abătută mânia lui Dumnezeu, putându-se arăta în schimb îndurarea prin intermediul unei jertfe acceptate în fața lui Dumnezeu.

Caracteristici ale jertfei de ispășire

Prima caracteristică a jertfei lui Hristos ca jertfă de ispășire este substituirea.

Substituirea are sensul de „a lua locul, în locul altuia."

„Suferințele lui Hristos nu au fost doar suferințele compătimitoare ale unui prieten, ci suferințele înlocuitoare (substituționare) ale Mielului lui Dumnezeu pentru păcatele lumii."

„Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El 1-a făcut păcat pentru noi…" (2Cor. 5:21). „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi" (Gal. 3:13).

Ideea comună desprinsă de aici este că Isus a purtat păcatele noastre. El a devenit păcat pentru noi iar noi am încetat să mai fim păcătoși.

Când Noul Testament vorbește despre jertfa lui Isus, pentru a arăta motivul jertfei, folosește două prepoziții: în loc de = anti (1. greacă)

În folosul cuiva = huper (1. greacă). Prepoziția anti arată clar ideea de substituție, atât în pasaje cu privire la jertfa lui Isus cât și în alte texte cu altă temă.

A. T. Robertson observă că prepoziția în locul (anti), apare în situații când două substantive puse în contrast sunt echivalente.

Prepoziția huper este folosită mai ales când se vorbește despre suferințele și moartea lui Hristos. Ea are sensul de „în folosul" sau „având în vedere folosul". Luată cu acest sens, textele unde e folosită exclud ideea substituției. „… Cristos a murit pentru noi" (Rom.5:8), „… S-a dat pentru noi toți" (Rom. 8:32).

În cele două versete jertfa lui Hristos nu pare a fi substituționară ci mai de grabă are sensul de: „în folosul" – huper.

Thiessen afirmă că prepoziția huper – în folosul poate însemna și anti – în locul, acolo unde ideea substituirii se regăsește în context.

„El s-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre" (Gal. 1:4). Este evident că Cristos a murit și în folosul păcătosului, dar și în locul lui. Ambele idei sunt cuprinse în prepoziția „huper", în timp ce prepoziția „anti" se referă special la substituire. Aceasta este poziția lui Thiessen.

Miliard J. Erickson spunea: „nu este necesar ca sensul de „anti = în locul" să fie vădit în fiecare caz. Aceasta pentru că există suficiente dovezi scripturale care arată că moartea lui Cristos a fost substituționară."

Leon Moris: „Cristos a luat locul nostru, la fel cum victima animală lua locul celui care se închina… Prin urmare El a murit ca înlocuitor al nostru.

A doua caracteristică a jertfei de ispășire este satisfacerea. Sfințenia este atributul fundamental al lui Dumnezeu. Păcatul a adus ofensă acestui atribut, astfel era necesară o anumită satisfacție pentru înlăturarea acestei ofense. Moartea lui Cristos generează această satisfacție în două sensuri:

1.- ea satisface justiția lui Dumnezeu

2.- ea satisface Legea lui Dumnezeu

1. Prin păcat omul și-a atras pedeapsa. Dumnezeul cel drept cere ca pedeapsa să fie aplicată iar apoi cel vinovat va fi liber. Nu poate fi declarat cel vinovat, nevinovat. Aici intervine moartea lui Cristos care a făcut posibil ca Dumnezeu să fie drept și totuși să-1 îndreptățească pe păcătos. Justiția divină a fost respectată. Prin moartea lui Cristos a fost dată o pedeapsă integrală pentru păcat. „Aceasta este ceea ce se numește perfecțiunea satisfacției lui Cristos. Ea satisface în mod perfect cererile justiției prin însăși valoarea ei intrinsecă."146

2. „Căci nimeni nu va fi socotit drept înaintea Lui prin faptele Legii…" (Rom. 3:20). Acest verset arată clar că nu există mântuire prin Lege. Evreul nu are nici un avantaj față de neamuri când privim starea generală a omenirii în fața mâniei lui Dumnezeu.147 Legea n-a fost o încercare de a mântui, ci ea a exprimat voia lui Dumnezeu, vorba Lui, dreptul Lui, cerințele Lui de la noi. Legea în sine este sfințenia de neîntrecut a lui Dumnezeu, însă prin întâlnirea ei cu omul păcătos, ea devine moarte pentru acesta, cere și aplică pedeapsa pentru păcat.

Golgota a arătat întregii lumi cât de serioasă este pentru Dumnezeu problema eliminării păcatului. Pentru rezolvarea acestei probleme, Dumnezeu a dat la moarte pe unicul Său Fiu, dăruindu-ne iertarea. Prin iertare, El eliberează omul de a satisface pedeapsa sau de a plăti datoria păcatelor. Acest act II poate face pe baza lucrării ispășitoare a lui Cristos.

Pavel subliniază faptul că jertfa adusă în afara oficiului preoțesc al iudeilor era supărătoare pentru ei, iar neamurile o considerau nebunie pentru că și unii și alții caută direcții false, dar jertfa de ispășire rămâne linia de hotar în omenire (1 Cor. 1:23).

Paul Pomerville, Galateni și Romani, Fundația EBE, Cluj -Napoca, 2001, p. 159.

în Fiul lui Dumnezeu trebuia împlinită cerința de dreptate a Legii pe care ea o impunea. Pretențiile lui Dumnezeu exprimate prin Lege n-au fost desființate ci îndeplinite. în Fiul, Dumnezeu acționează ispășind, în El suferă omenirea murind pentru viața ei păcătoasă; și în această suferire a pedepsei este satisfăcută cerința neprihănirii; cerința Legii, este îndeplinită.

2.8. Consecințe ale reconcilierii religioase

Pace = stare în care nu există conflicte armate sau războaie între state sau popoare, o bună înțelegere între popoare; lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire.

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui (Col. 1:19,20)."

Apostolul Pavel scria colosenilor, că Dumnezeu „a împăcat totul cu Sine, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu, manifestarea dragostei Lui. Versetul citat dă o dimensiune cosmică lucrării lui Cristos. Cuvintele totul și toate care se găsesc în primul capitol al Epistolei către Coloseni, se referă la întreaga creație. „Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu", „El este înainte de toate și toate se țin prin El". întâietatea Lui este în toate lucrurile. Acestea, toate, voia lui Dumnezeu a fost să le reconcilieze cu Sine (Col. 1:16-20).

Dacă toate au trebuit reconciliate, înseamnă că totul la un moment dat a suferit un eșec. Peter O. Brien scria: „…există presupunerea că unitatea și armonia din cosmos, au suferit o dislocare considerabilă, chiar o ruptură, necesitând astfel, reconcilierea."

Apar acum două posibilități cuprinse în cuvântul totul.

Prima se referă la reconcilierea care a dus la restabilirea ordinii în natură. Pavel scria romanilor, despre așteptarea firii, în vederea izbăvirii „din robia stricăciunii" (Rom. 8:21).

A doua posibilitate poate face aluzie la îngerii căzuți, dar în acest caz, nu mai există suport biblic care să ateste că ei au fost sau vor fi vreodată reconciliați cu Dumnezeu.

John Stott sugerează că aceste „domnii și stăpâniri" au fost reconciliate, în sensul că au fost dezbrăcate de Cristos și făcute de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce (Col. 2:15).

Expresia „făcând pace" ne indică, spunea F. F. Bruce, „o pacificare a ființelor cosmice care se supun împotriva voinței lor la o putere căreia ele nu i se pot împotrivi"155 (Col. 1:20). Astfel, Pavel scria că orice genunchi se va pleca înaintea lui Isus, orice limbă va mărturisi că Isus este Domnul. Toate au fost puse la picioarele lui Dumnezeu, până într-o zi când vor fi unite sub Cristos (Fii. 2:9-11, Ef. 1:10).

Ca o concluzie se poate afirma că din moment ce păcatul are o dimensiune universală, era absolut necesar ca reconcilierea să aibă o acțiune universală, pentru a împăca totul cu Dumnezeu. Acest fapt a fost posibil doar prin Cel ce are toată Plinătatea.

Pacea omului cu Dumnezeu

Sensul biblic al reconcilierii este „starea de har dintre oameni și Dumnezeu" rezultată în urma jertfei de ispășire a lui Isus Cristos. Prin moartea Sa, s-a pus capăt alienării, înstrăinării dintre om și Dumnezeu. Ostilitatea noastră față de Dumnezeu este înlăturată, noi suntem împăcați cu Dumnezeu. În această acțiune rolul activ aparține lui Dumnezeu; este lucrarea lui Dumnezeu, inițiată de Dumnezeu și înfăptuită de Dumnezeu.

Unul din textele în care Pavel vorbește despre reconciliere îl găsim în Rom. 5:8-11. Se relevă aici atât dragostea lui Dumnezeu care s-a manifestat în acțiunea morții lui Cristos, cât și rezultatul acesteia.

Ceea ce iese în evidență este atitudinea divină caracterizată de dragoste și nu atitudinea omului față de Dumnezeu.

John Murray observă faptul că expresia „reconciliați cu Dumnezeu" (vers. 10) este paralelă cu „îndreptățiți acum în sângele Său" (vers. 9). îndreptățirea fiind juridică nu se face aluzie la vreo schimbare subiectivă în natura omului. Astfel prima expresie trebuie să aibă și ea o formă juridică datorită paralelismului cu cea de-a doua. în acest caz se poate afirma că reconcilierea este o acțiune care a avut loc în sfera judecății divine.

Un alt aspect important din text este că reconcilierea a fost un dar primit. Omul a primit de la Dumnezeu îndepărtarea alienării de El și acceptarea în favoarea Sa, reinstaurarea umană. „Evanghelia ne aduce împăcarea cu Dumnezeu și stabilește o relație personală, vitală între noi și El. Viața noastră nouă este trăită în contextul acestei relații minunate. Intrarea în posesia acestei binecuvântări se face prin credință. Cei mântuiți care l-au primit pe Hristos ca Mântuitor și Domn au prin reconciliere o relație nouă cu Dumnezeu, trăiesc pentru El, iar moartea lui Isus pe cruce și vărsarea sângelui Său, este puterea lui Dumnezeu.

Un alt text important în care Pavel vorbește despre reconciliere, este 2Cor.5:18-21: „…Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos,… Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…"

În acest text, John Murray observă următoarele:

a) Reconcilierea aparține lui Dumnezeu,este începută si realizată de El „Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine"(vers.l9). Nu există nici un indiciu că în lucrarea aceasta ar mai fi intervenit cineva.

b) Reconcilierea este o lucrare care a luat sfârșit. Analizând verbele din punct de
vedere al timpului gramatical, se observă că acestea sunt la timpul trecut.
Lucrarea aceasta a fost realizată în trecut.

c) Expresia „neținându-le în socoteală păcatele lor are o forată juridică iar în relație cu reconcilierea acest aspect trece și asupra ei. în reconciliere nu ne-au fost imputate păcatele. Concluzionând, putem spune că reconcilierea realizată prin moartea lui Hristos se referă la relația lui Dumnezeu cu omul. Moartea Sa nu a fost doar una care a distrus și terminat păcatul, ci a fost și una eliberatoare. Se pornește de la înstrăinare, alienare și se realizează favoare, armonie, părtășie. Acest lucru este posibil prin eliminarea cauzei alienării și anume păcatul. Substituția, acea caracteristică a jertfei de ispășire a pus asupra lui Cristos vina, făcându-1 păcat pentru noi, blestemul și condamnarea luând-o asupra Sa.

Odată îndepărtată cauza, omul a primit reconcilierea. Analizând părerea acestui teolog asupra reconcilierii se pot sublinia următoarele aspecte:

– prin reconciliere nu a fost dată la o parte dușmănia omului.

– prin reconciliere este eliminată înstrăinarea lui Dumnezeu față de om, dușmănia Sa sfântă.

– nu se afirmă că omul a fost dușmanul lui Dumnezeu.

– reconcilierea constă într-o schimbare a relației pe care Dumnezeu a susținut-o față de om.

Diferența care se observă între John Murray și alți teologi privind percepția conceptului de reconciliere, apare atunci când intră în discuție atitudinea omului față de Dumnezeu înainte de reconciliere. Potrivit lui John Murray, este imposibil „să interpretăm reconcilierea ca îndepărtare de către Dumnezeu a dușmăniei noastre, sau darea la o parte a dușmăniei noastre.

John Stott are o altă părere referitoare la acest aspect. Potrivit lui, între om și Dumnezeu exista o barieră ridicată atât de om prin răzvrătire cât și de Dumnezeu, reprezentată de mânia lui sfântă îndreptată împotriva păcatului. Stott susține această poziție prin trei argumente:

1. Limbajul

Cuvântul vrăjmași din expresia lui Pavel „ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru", denotă reciprocitate.(Rom. 11.28.) Este adevărat că aici se aplică la Evrei și neamuri, dar același caracter de reciprocitate se aplică și când se vorbește despre vrăjmășia dintre Dumnezeu și om. Aceasta este reciprocă.

2. Contextul

Pasajele care tratează reconcilierea, conțin referiri la mânia lui Dumnezeu, urmate imediat de expresii care arată poziția noastră.

Exemplu: „…vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași am fost împăcați cu Dumnezeu…" (Rom. 5.9,10.)

Leon Morris spunea: „Există din punct de vedere a Scripturii o ostilitate pe care Dumnezeu și-o manifestă față de tot ce este rău…

3. Teologia.

Conform lui Pavel, pacea vestită înseamnă că Dumnezeu, pe baza jertfei lui Cristos, și-a dat la o parte vrăjmășia Lui, El s-a reconciliat cu noi. Emil Brunner, subscrie și el acestei păreri, spunând: „Reconcilierea presupune vrăjmășie între două părți…, adică presupune că omul este vrăjmașul lui Dumnezeu și că Dumnezeu este vrăjmașul omului. Vrăjmășia noastră se poate vedea în starea agitată care ne caracterizează, care poate lua forme de la ușurință de caracter până la respingere și ură față de Dumnezeu, în timp ce vrăjmășia Lui față de noi este mânia Lui. Așa cum se observă în explicarea cuvântului, reconcilierea nu descrie o acțiune de împăcare cu sine însuși. Biblia prezintă această lucrare a mântuirii ca fiind restabilirea relației de pace între Dumnezeu și om. împăcarea se produce între cele două părți: omul și Dumnezeu. Omul a primit reconcilierea prin actul lui Dumnezeu care „era în Cristos, reconciliind lumea cu sine" (2 Cor. 5:19) Din starea de frământări, de remușcări, păcătosul a devenit beneficiar al harului. în starea de păcat omul era în vrăjmășie cu Dumnezeu, dar prin Cristos, jertfa de ispășire, a fost împăcat cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta s-a încheiat la cruce, dar este necesar ca omul să accepte îndemnul spre pocăință și să se reconcilieze cu Dumnezeu. (2 Cor. 5:20)

A împăca, în sensul lui literal, ar putea fi interpretat ca „a schimba în întregime" sau „a face întru totul altfel". În acești termeni, reconcilierea poate fi văzută ca temelie a noii creații, omul nou. Iudeii și neamurile, despărțiți de Lege, sunt acum o singură umanitate. Cristos i-a adus laolaltă printr-un singur act al creației. Legea divizatoare a fost pusă deoparte, astfel apare „noua rasă umană" unită de către Cristos prin El însuși. „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Cristos Isus" (Gal. 3:28).

Caracteristic „omului nou" nu mai este alienarea, vrăjmășia, divizarea, ci apropierea, împăcarea, unitatea și pacea.

Lucrarea reconcilierii cuprinde așadar în primul rând, în sfera ei, pe Dumnezeu și om. Mânia sfântă a lui Dumnezeu împotriva păcatului și implicit a păcătosului, respectiv vrăjmășia omului împotriva lui Dumnezeu, stau față-n față. între Divinitate și umanitate exista o barieră, un zid pe care omul oricât s-ar fi străduit nu l-ar fi putut înlătura sau ocoli. Natura păcătoasă, păcatul imputat și cel personal apăsau greu asupra omului făcându-l incapabil de a găsi o soluție, o cale de a înlătura bariera. Starea aceasta a relațiilor stricate, a vrăjmășiei, a înstrăinării a hotărât Dumnezeu în planu-i veșnic, s-o schimbe. Locul ei trebuia reocupat de starea inițială a creației.

În acest punct, se observă atât inițiativa Tatălui plină de dragoste, cât și voia Fiului de a veni să împlinească planul veșnic. „Mintea ageră și inventivă a omului nu și-a putut închipui ceva asemănător cu suferințele ispășitoare ale Domnului, prin care Dumnezeu să fie socotit drept, păcatul să fie pedepsit, iar omul să fie reconciliat". Pentru aceasta trebuia ca cineva, adică Dumnezeu, doar El putea să împlinească acest plan, dar cineva, adică om, pentru că omul trebuia să-și rezolve problema păcatelor sale, să devină autorul reconcilierii.

Acesta a fost Isus Cristos. El a fost Dumnezeu făcut om în Cristos. El Judecătorul, este cel care în dragostea Lui a preluat pedeapsa victimei care sta sub mânia judecătorului, ca apoi să triumfe dragostea deasupra mâniei, prin autojertfirea Divinității. Jertfa de ispășire a dus la împăcarea mâniei sfinte, la împăcarea Divinității.

Substituirea și satisfacerea, calități ale Jertfei, precum Jertfa însăși a fost suficientă, perfectă, desăvârșind relația dintre Divinitate și umanitate, dintre om și om, dintre Dumnezeu și creație. Ea a realizat reconcilierea.

Capitolul III

Obiectivele și ipotezele cercetării

Obiective:

O1: Identificarea trăsăturilor de personalitate ale oamenilor profund credincioși, fără a fi fanatici.

O2: Investigarea diferențelor de personalitate, sub aspectul unor trăsături tipologice între oameni credincioși și atei, credincioși bărbați și femei.

Ipotezele:

I1: Există diferențe semnificative între numărul de subiecți credincioși și atei, femei și bărbați, cu nivele diferite ale unor comportamente manifeste.

I2: Există corelații puternic semnificative între toleranța măsurată la frustrare și responsabilitatea la femeile credincioase.

I3: Există corelație puternic semnificativă între toleranța măsurată la frustrare și responsabilitatea la bărbații credincioși.

I4: Există diferențe de nivel în comportamentele manifeste pe factorul comunalitate între femeile și bărbații credincioși.

Capitolul IV

Metodologia cercetării

Metodă utilizată: testarea psihologică

Instrumente utilizate: chestionarele de personalitate BFQ și CPI

Alegerea eșantionară: Grupul testat în număr de 15 femei și bărbați au fost aleși din comunitatea creștinilor ortodocși ai bisericii „Sf. Pavel” din Satu Mare. Grupul experimental are subiecți cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani. Grupul de control a fost ales de la o firmă de prelucrare a lemnului și este alcătuit din 15 indivizi, bărbați și femei. S-a avut grijă să se respecte echivalența de vârstă, studii, mediu de proveniență, sex și statut social între ge și gc.

Criteriul de alegere în cele două subgrupe a fost cel al credinței sau ateismului.

Mod de alegere: s-a utilizat interviul structurat individual, au fost formulate și puse întrebări legate de cunoștințe din domeniul religiei (conținutul Noului Testament și a Vechiului Testament), atitudine religioasă: frecventarea slujbelor bisericești, ținerea posturilor, a sărbătorilor religioase, atitudine social-comunitară, credințe, valori moral-religioase bine conturate.

Descrierea instrumentului utilizat:

Chestionarele de tip „Big FIVE” – cei cinci superfactori (BFQ)

Paradigma lexicala a abordării lingvistice a dimensiunilor de personalitate afirmă că analiza dicționarului limbajului natural -lexiconul unei limbi – poate oferi o bază pentru o taxonomie cuprinzătoare a trăsăturilor de personalitate (Norman, 1963) limbajul natural este un depozitar al descriptorilor potențiali pentru personalitate (Goldberg, 1981) iar acele diferente care sunt cel mai semnificative în tranzacțiile cotidiene între oameni este posibil să fie încodate în limbajul lor.

Selecția termenilor din dicționare pune două tipuri de probleme: 1. cum se face o astfel de selecție; 2. ce tipuri de termeni – adjective, substantive, itemi din chestionarele de personalitate – trebuie incluși în experimentare. Nu există de fapt vreo definiție a personalității care să ghideze cercetătorul în legătură cu acei termeni (cuvinte singulare sau expresii) care care au calitatea de a fi descriptori ai personalității.

Majoritatea studiilor și eforturilor sistematice s-au axat pe adjective și au condus în principal spre teste sub forma unor seturi de adjective bipolare. Metoda inițială de selecție a pus accentul fie pe cunoștințele experților, fie a oamenilor obișnuiți, fie pe o îmbinare a experienței științifice cu experiența comună. Astfel Lista de adjective bazată pe engleza americană construită de Goldberg în 1981 a pus accentul pe judecata experților. In construirea listei de adjective olandeze în 1973 de Brokken și germane de Angleitner și al., 1987, decizia finală s-a bazat pe oameni obișnuiți. Experții au fost utilizați pentru a exclude inițial anumite clase de adjective care nu se referă la personalitate și la diferentele interindividuale.

Ipoteza că adjectivele sunt descriptorii cei mai adecvați și preferați când se fac descrieri libere ale personalității unui om (Fiske și Cox, 1979; Hampson, 1983; Livesley și Bromley, 1973) a fost însă relativizată prin alte cercetări experimentale. Astfel, De Raad, 1985, care doar în 11 cazuri dintr-un total de 113 subiecți care trebuiau să descrie liber un comportament, probează folosirea adjectivelor. Asemănător, Hofstee, 1990 descoperă că, pentru olandeză, doar 27% dintre adjectivele listei lui Brokken fac parte dintr-o listă de frecvente de 720.000 cuvinte scrise și vorbite, dintre care unele nici măcar nu sunt prezentate ca descriptori de personalitate. In vorbirea spontană apar nu atât adjective, cât mai ales expresii și propoziții.

Fie ca alternativă, fie ca suplimentare, au fost luate în considerație și alte clase de cuvinte ca potențiali descriptori de perso-na'itate precum: substantivele (Goldberg, 1982; De Raad și Hoskens, 1990, și verbele (De Raad,Mulder, Kloosterman și Hofstee, 1988 care pun accent pe. comportament, spre deosebire de adjective care pun accent pe dispoziție.

Altă direcție în construirea chestionarelor Big Five este cea care preferă propoziții (Bromley,1977) Studii ca cele ale lui Angleitner, John și Lohr, 1986, au realizat taxonomizarea tipurilor posibile de relații între conținutul itemului și trăsătura de personalitate, sau Hofstee, 1 984 care demosntrează că structura prototip a itemului unui chestionar este o trăsătură de tip condițional, deci o predispoziție de a se comporta într-un anume fel, într-o situație specificată.

Controversa majoră contemporană în evaluarea personalității privește diferențierea și utilitatea abordării de tip trăsături ale personalității – considerată de mulți clasică -, fata de abordarea de tip comportamental. Această diferență se regăsește și în diferențierea limbajului personalității. Există astfel adjective abstracte prin care se descrie personalitatea; fată de propoziții care fac referință la comportamente specifice relevante pentru personalitate, sau, în terminologia lui Bus și Craik, "acțiuni".

Aspectele care restrâng utilitatea adjectivelor sunt lipsa de specificitate, nivelul înalt de abstracție, caracterul inferențial (fată de observație) al atribuirii și aplicabilitatea diminuată, respectiv funcționarea lor într-o rețea semantică de tip asociativ care obscurizează relațiile lor empirice (Borkenau, 1984, Nisbett & Ross, 1980): Pe de altă parte, propozițiile de tip comportamental au o gamă mai restrânsă de cuprindere (generalitate) și nivelul de fidelitate este mai scăzut. Nivelul ridicat de specificitate pentru comportament este contraargumentat de o scăzută aplicabilitate; specificitatea situațională în mod paradoxal le poate face nefamiliare unora dintre subiecți.

În plan teoretic se face distincția între: 1. specificitatea comportamentală, – diferențiindu-se descriptorii în abstracți (nespecifici) și concreți (specifici) și 2. specificitatea situatională, -diferentiind între itemi care se referă la comportamente specifice pentru o anume situație (condiționali), fată de cei care nu sunt sensibili la specificul situafional (neconditionali).

O încercare de a clasifica limbajul personalității prin intermediul specificității comportamentale și a specificității situationale a condus pe De Raad, Mulder, Kloosterman, Hofstee, 1988, la a găsi 4 tipuri de itemi posibili pentru instrumentele de tip Big Five:

1. adjective singulare (de exemplu extravert, stabil, conștient etc.) care sunt simultan abstracte și necondifionale; 2. verbe singulare (de exemplu se bâlbâie, roșește, insultă etc.) care sunt specifice/concrete din punct de vedere comportamental, dar rămân neconditionale,"3. propoziții adjectivale (de exemplu, este deschis când se află în prezenta altora), care nu au specificitate comportamentală, dar au specificitate situațională; 4. propoziții cu centrul de greutate pe sensul verbului ( de exemplu, se bâlbâie când este în prezenta unei persoane de sex opus) care au prin formulare specificitate comportamentală și specificitate situațională. Dacă propozițiile de tip adjectival au fost utilizate mult în chestionarele de personalitate, ultima categorie, a propozițiilor centrate pe verb a fost mai puțin studiată și este mai puțin extinsă în practica chestionarelor.

În, planul instrumentelor propriu-zise, se lucrează fie cu teste ,,structurate în fiecare limbă, fie folosind traduceri acreditate, experimentate și analizate factorial.

Ca formă, aceste instrumente sunt de două tipuri: liste de adjective și chestionare de personallitate. Dintre cele mai studiate empiric și utilizate liste de adjective menționăm:

50 – BRS (Bipolar Rating Scales), respectiv lista de adjective Goldberg, 1981, care conține adjective în scale bipolare; reprezintă marcării standard pentru structura factorială Big Five și constă din scale de evaluare în 9 puncte (10 pentru fiecare dintre cei 5 superfactori)

IAS-R (Interpersonal Adjective Scales – Revised) construită de Wiggins, 1 990 (ce va fi prezentată în capitolul despre modelele circumplexe);

BARS (Bipolar Adjective Rating Scales), care cuprinde 179 de adjective bipolare organizate în scale;

SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), un check list care cuprinde 50 de adjective bipolare pentru cele 5 scale; realizat de Perugini, Leone, Galluci,. Lauriola, 1993

Chestionarele cele mai experimentate și cunoscute sunt:

NEO PI R (NEO Personality Inventory Revised), Costa & Mc. Crae, 1989;

PPQ (Professional Personality Questionnaire), Kline & Lapham, 1992;

ZKPQ-III, Zuckerman-Kuhlman Personality Inventory forma a III-a, 1992;

BFQ (Big Factor Questionnaire), Caprara, Barbaranelli, Borgogni, Perugini, 1993.

Superfactori ai personalității și fațetele acestora

Prezentarea superfactorilor o realizăm din perspectiva cercetărilor celor mai elaborate, respectiv cele realizate de echipele conduse de Costa & McCrae. In prezent, s-au validat câte 6 fațete pentru fiecare dintre superfactori. Desigur, având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de instrumente pentru cultura limbii respective, există posibilitatea, care se întrezărește din datele de cercetare ale echipelor olandeze și italiene, ca structura intrafactorială a celor 5 superfactori să difere în variatele spatii lingvistice, conform a ceea ce populația vorbitoare în mod specific consideră u ti î în evaluarea comportamentului / personalității.

Agreabilitatea (A)

Factorul agreabilitate apare, asemeni extraversiei, ca dimensiune pregnant interpersonală. Aspectele centrale ale factorului sunt: altruismul, un comportament cooperant, simpatetic și de ajutorare a altora, cu tendința de a considera pe ceilalți la fel de simpatetici și gata să le ofere sprijinul. Uneori, nivelele înalte semnifică și tipul de persoană dependentă (Costa & McCrae, 1990).

Opusul descrie un comportament dominant și antagonist, egocentric, sceptic fată de intențiile altora, competitiv. Adesea, empiric, reprezintă o persoană narcisistă, antisocială, uneori cu posibile tulburări de tip paranoiac (Costa și McCrae, 1990).

Fațetele agreabilității

A1 încredere

Factorul indică în plan empiric o dispoziție spre un comportament încrezător, care îi consideră pe ceilalți onești și bine-intentionafi. La polul opus apar cinicii sau scepticii care consideră pe ceilalți fie periculoși, fie lipsiți de onestitate.

A2: Sincer în expresia opiniilor, în conduită

Un astfel de factor, intrat în componenta agreabilitătii se referă la un mod deschis, sincer, franc și ingenios de manifestare. La polul opus sunt cei cărora le place să manipuleze pe ceilalți prin flatări, înșelăciune, minciună și care consideră aceste tactici ca deprinderi sociale necesare, iar pe cei opuși lor, naivi.

Autorii observă relativ la interpretarea factorului, necesitatea de a nu extinde semnificația sa dincolo de comportamentul interpersonal; astfel de persoane tind ca în modul de a-și exprima gândurile, emoțiile reale să fie indirecți, precautiy, manipulând felul de exprimare. Deci nu trebuie interpretat ca fiind ei înșiși manipulativi și lipsiți de onestitate.

A3 Altruism

Astfel de persoane au un interes activ pentru binele altora, sunt generoși, plini de considerație, gata să ajute. La polul opus, sunt cei centrați ^pe propria persoană, care ezită să se amestece în problemele altora.

A4 Bunăvoința

Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelational: persoane care au tendința să cedeze, să-și inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este blândețea și amabilitatea. La polul opus, agresivitatea, tendința spre competiție și exprimare directă a mâniei, enervării, furiei.

A5 Modestia

Modești, umili fără ca în mod necesar să le lipsească încrederea în sine sau autoaprecierea. Polul opus aparține celor care se consideră superiori altora, iar ceilalți îi consideră aroganți sau încrezuți. Nivelul patologic al lipsei de modestie face parte din sindromul narcisist.

A6 Blândețea

Fațeta indică atitudini de simpatie și preocupare fată de semeni: sunt sensibili la nevoile altora, la latura socială a politicului. La polul opus sunt cei mai duri, cu inima "împietrită", prea puțin simțitori și de loc miloși; se consideră realiști, raționali, conduși de logica rece.

Agreabilitatea este un superfactor în genere necontroversat. Există însă unele deosebiri între datele de cercetare care au condus echipa americană spre definirea fațetelor de mai sus, și adjectivele descriptori din scalele de termeni bipolari. Astfel: altruist vs. cinic, afectiv vs. răzbunător, simpatetic vs. individualist, ospitalier vs. egoist, neviolent vs. suspicios pentru lista italiană (SACBIF); blând, cooperant, simpatetic, cald, încrezător, plin de considerație, plăcut , agreabil, oferă ajutorul, generos fată de rece, lipsit de blândețe, nesimpatetic, neîncrezător, dur, care pretinde altora, bădăran, egoist, necooperant, necaritabil (Goldberg, 1992); blând, amabil, tandru, drăgur, caritabil, simpatetic, se acomodează, fără mojicie fată de lipsit de căldură, necaritabil, crud, cu inima de piatră, dur, nesimpatetic, rece (Wiggins, 1 990).

Chestionarul de personalitate BFQ este unul atitudinal despre moduri de a gândi, de a simți sau acționa ale indivizilor.

El are următoarele dimensiuni: energie (E) cu două subdimensiuni (dinamism și dominație), dârzenie (T) cu două subdimensiuni (scrupulozitate și perseverență), dimensiunea blândețe (A) cu două subdimensiuni (cooperare și cordialitate), stabilitate emoțională (EE) cu subdimensiuni (controlul emoțiilor și controlul impulsurilor), deschidere mentală (AM) cu subdimensiuni (deschidere la cultură și deschidere la experiență).

Instructaj

În continuare, veți întâlni o serie de fraze despre moduri de a gândi, de a simți sau a acționa, pentru a le citi cu atenție și pentru a marca răspunsul care reprezintă cel mai bine modul dumneavoastră obișnuit de a gândi, simți sau acționa.

Pentru a răspunde, utilizați Foaia de răspunsuri și marcați cu X spațiul unuia dintre numerele (de la 5 la 1), pe care le veți găsi alături de numărul frazei la care răspundeți.

Alternativele de răspuns sunt:

5. în totalitate ADEVĂRAT pentru mine;

4. In cea mai mare parte ADEVĂRAT pentru mine;

3. Nici ADEVĂRAT, nici FALS pentru mine;

2. în cea mai mare parte FALS pentru mine;

1. In totalitate FALS pentru mine.

Încercați să răspundeți la toate frazele. Nu uitați că trebuie să vă susțineți propria părere despre dumneavoastră. încercați să fiți sinceri chiar cu dumneavoastră și să răspundeți cu spontaneitate, fără a vă gândi prea mult.

Când marcați răspunsul dumneavoastră pe foaia de răspunsuri, asigurați-vă că numărul frazei la care răspundeți este același cu numărul alăturat spațiului pe care îl marcați cu X.

Dacă doriți să schimbați un răspuns, anulați prin hașurare semnul făcut și marcați cu X alt spațiu. Nu faceți nici un semn pe aceste foi.

Exemple de itemi:

10 (Cp) Observ cu ușurință când cineva are nevoie de ajutorul meu.

16 (Co) Nu este necesar să te porți amabil cu toată lumea.

19 (Cp) Nu-mi plac locurile de muncă unde există competitivitate.

22 (Co) Îmi place să mă amestec printre oameni.

28 (Cp) Nu știu, de obicei, cum să mă comport în fața necazurilor altora.

34 (Co) Dacă este necesar, nu mă deranjează să ajut un necunoscut.

52 (Co) În general, am o atitudine cordială chiar și față de persoanele care îmi provoacă o antipatie certă.

65 (Cp) Nu-mi place să fiu într-un grup numeros.

67 (Cp) Niciodată nu m-au interesat viața și obiceiurile altor persoane.

78 (Co) În mod normal, nu fac conversație cu tovarăși ocazionali de călătorie.

84 (Co) Niciodată nu m-am certat sau luptat cu cineva.

88 (Co) Îmi este ușor să fac confidențe celor din jur.

93 (Cp) Cred că toate persoanele au ceva bun.

121 (Co) În general nu am un comportament deschis față de străini.

126 (Cp) În general am încredere în cei din jur și în intențiile lor.

127 (Co) Întotdeauna, am arătat simpatie față de toate persoanele pe care le-am cunoscut.

Prezentarea variantei CPI 1972: Cele 18 dimensiuni ale personalității normale conținuturi și atribute în comportame4ntul interpersonal

Deși din 1987 Gough experimentează o formă lărgită a C.P.I., forma care cuprinde cele 1 8 scale este larg utilizată în practica diagnostică. Pentru această formă, cele 18 scale au fost grupate și acest lucru se observă și în fișa de profil – în patru grupe de semnificații psihologice, astfel (Gough, 1969):

Prima grupă cuprinde acele scale care indică mai ales dimensiunile personalității ce intervin în afirmarea persoanei, siguranța de sine, imaginea de sine și adecvarea interpersonală: dominanta, capacitatea de statut, sociabilitatea, prezenta socială, acceptarea de sine, starea de comfort sau de bine psihic.

A doua grupă cuprinde scale care indică opțiunile valorice și maturitatea interrelațională astfel: responsabilitatea', socializarea, autocontrolul, toleranta, tendința de a face o bună impresie și alinierea la modelul comun sau comunalitatea;

A treia grupă de scale măsoară mai ales nivelul motivational în sensul potențialului de realizare personală și al focalizării pe valorile intelectuale: realizare prin conformism, realizare prin independentă și eficienta intelectuală.

A patra grupă cuprinde scale ce surprind unele modalități intelectuale, ce modelează un stil personal, astfel: scalele de intuiție psihologică, flexibilitate și feminitate.

Responsabilitatea – Re

Scala identifică persoanele conștiincioase, responsabile, care îsi iau obligațiile în serios și în care putem avea încredere. Astfel de structuri de personalitate sunt indivizi legați de reguli și ordine și consideră că viața ar trebui să fie guvernată de rațiune. Scala diferă de So (sociabilitate) și Sc (autocontrol) prin accentul pe gradul în care valorile și controlul sunt înțelese și conceptualizate.

Are un total de 42 itemi, dintre care 16 sunt exclusivi iar restul comuni cu scale precum: Do, Sy, Sc, To, Ac, Ai și Ie. Conținuturile manifeste ale acestor itemi vizează preocuparea pentru obligațiile sociale, civice și morale; accentul pe datorie și disciplină de sine; dezaprobarea pentru orice privilegii sau favoritisme speciale; afirmarea echilibrului și încrederii în sine și în ceilalți.

Un bărbat cu scor înalt la scala Re este perceput astfel: capabil, conștiincios, cumpătat, fidel, responsabil, serios, stabil, constant, temeinic. O femeie cu scor înalt apare descrisă de ceilalți prin: conștiincioasă, discretă, intuitivă, metodică, fidelă, cu tact, responsabilă, cumpătată.

Un bărbat cu scor sub medie este descris ca: nepăsător, turbulent, iresponsabil, comod, indiferent, face pe grozavul, risipitor. Femeia este percepută în următorii termeni: arogantă, neglijentă, nesentimentală, comodă, necuviincioasă, rebelă, obositoare, sarcastică.

Toleranta – To

Scala identifică atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăți, deschise, care acceptă pe ceilalți așa cum sunt.

Conținuturile manifeste ale celor 32 de itemi al scalei (9 suni proprii), reflectă: deschiderea și flexibilitatea opus rigidității și dogmatismului; interesul pentru estetic și scopuri intelectuale încrederea ca opus suspiciunii și criticismului; negarea resentimentelor, a tendințelor mizantropice și ostilității fată di ceilalți; negarea anxietății, izolării, alienării; afirmarea echilibrului și siguranței de sine.

Perceperea socială indică pentru bărbații cu scor în următoarea imagine: iertător, generos, binevoitor, independen, neformal, mulțumit, cumpătat, tandru, cu tact, altruist. Femeia cu scor înalt este descrisă astfel: calmă, eficientă, intuitivă, lentă, logică, matură, responsabilă, autocontrolată, cu tact, încrezătoare.

Un bărbat cu scor scăzut este perceput ca: afectat, rece, orgolios, sâcâitor, insensibil, superficial, mulțumit, plângăreț, cusurgiu, egocentric. Femeia este descrisă ca: arogantă, autocrată, aspră, defensivă, bănuitoare, nesentimentală, infantilă, supărăcioasă, obositoare, sarcastică.

Comunalitatea – Cm

Menită să detecteze protocoalele în care s-a răspuns într-manieră întâmplătoare, conținuturile manifeste ale itemilor (în total 28) reflectă: o bună socializare (de genul, "când conduc mașina, încerc să-i împiedic pe alții să mă depășească", cheia Fals); negarea tendințelor nevrotice ("nu pot să fac nimic bine", cheia Fals); comportament și atitudini convenționale; conformismul ("de obicei fac ceea ce se așteaptă de la mine pentru a evita critica", cheia Adevărat); optimismul ("mă îndoiesc că cineva este cu adevărat fericit", cheia Fals).

Scala indică gradul în care reacțiile și răspunsurile individului corespund unui model "comun" stabilit empiric.

Bărbații cu un scor peste medie sunt descriși ca: prudent, conștiincios, reflexiv, eficient, precis, organizat, practic, responsabil, temeinic, cumpătat. Femeia este descrisă astfel: lucidă, de încredere, energică, veselă, practică, rațională, realistă.

Bărbații cu un scor sub medie sunt descriși de ceilalți ca: atrăgător, neglijent, curajos, îndrăzneț, uituc, comod, nesăbuit, risipitor. Femeia este percepută ca: apreciativă, artistă, stângace, feminină, uitucă, iertătoare, indiferentă, iresponsabilă, nedemnă de încredere, neconvențională.

CP-L1 este un chestionar de personalitate având următoarele dimensiuni:

Realizare prin conformism (AC);

Realizare prin independență (AI);

Eficiență intelectuală (IE);

Responsabilitate (R);

Toleranță la frustrare (F);

Comunalitate (C);

Impresie bună (GI).

Descrierea itemilor scalei de comunalitate:

14. Uneori mă simt pur și simplu nefericit.

28. Mă necăjesc adesea pentru lucruri pe care nu trebuia să le fi făcut sau să le fi spus.

35. Sunt o persoană iritabilă.

63. Am adesea sentimente de vinovăție.

97. Mă frământ în legătură cu unele lucruri îngrozitoare care ar putea să mi se întâmple.

124. Îmi fac griji pentru sănătatea mea.

207. Sufăr de nervi.

220. Mă simt adesea singur.

Chestionarul cuprinde un număr de 240 de itemi cu afirmații cu răspunsuri dihotomice (adevărat sau fals).

Alegem să testăm grupa experimentală și grupa de control pe dimensiunea „toleranță la frustrare” care are următorii itemi:

8. Mi-ar place să spun „câteva vorbe” anumitor persoane.

16. În majoritatea cazurilor este important să obțin ceea ce doresc, chiar dacă trebuie să lupt pentru aceasta.

24. Banul are importanță, mai ales pentru că îi conferă putere celui care-l posedă.

32. Mă enervează să pierd o luptă.

42. Mă enervează dacă nu am ultimul cuvânt, chiar într-o problemă de mică importanță.

50. Știu câteva persoane, pe care în mod special aș vrea să le văd „puse la locul lor”.

58. Șovăi atunci când ar trebui să spun unora să-și vadă de treburile lor.

66. Suport greu să-mi „poruncească” prietenii sau membrii familiei.

72. Am avut deseori tentația de a spune oamenilor care „își bagă nasul peste tot” să-și vadă de treburile lor.

80. Când întreprind ceva împreună cu alte persoane, propunerile pe care le fac mi se par întotdeauna cele mai bune.

87. Când oamenii devin autoritari, simt tentația să fac exact contrariul a ceea ce-mi cer ei să fac.

95. Unii oameni sunt așa de nepoliticoși încât aș avea chef „să-i trimit la plimbare”.

103. Mă iau la harță sau discut pentru a-mi apăra prietenii.

112. Îmi place mult să-i fac pe alții să acționeze potrivit dorințelor mele.

118. Sunt capabil, dacă doresc, să înfrunt un organ public sau un superior.

125. Când cineva nu „joacă” cinstit, îmi place să-l văd încurcat în propriile ițe.

132. Dacă cineva încearcă să se atingă de unul din drepturile personale va avea de-a face cu mine.

140. Este mai bine să cedezi decât să te angajezi într-o ceartă.

148. Când sunt indignat de actele cuiva, i-o spun fără întârziere.

153. Cunosc (sau nu cunosc) pe cineva pe care mi-ar place să-l văd înapoia gratiilor.

160. Am grijă ca oamenii să nu profite de pe urma mea.

166. Mă simt nefericit când, în colectivul meu, lucrurile nu merg așa cum aș dori.

174. Atunci când lumea începe să se plictisească, propun imediat o distracție.

183. Mi-ar place să am destui bani sau putere ca să-i impresionez pe cei care ni se consideră superiori.

189. Adesea a fost necesar să lupt pentru ceea ce am crezut că este just.

196. Părerile celor mai mulți oameni sunt fără valoarea.

205. Mă deranjează ca oamenii să-mi spună ceea ce ar trebui să fac.

211. Mă irită să văd pe cineva făcând cu stângăcie un lucru pe care nu știu perfect cum se face.

218. Există persoane ale căror acte mă irită în mod continuu.

226. Dacă, stând la un rând, cineva mi-o ia înainte, poate fi sigur că va avea de-a face cu mine.

Modul de cotare:

Situație de respingere: responsabilitate (R), Comunalitate (C) și Toleranță la frustrare = 1 (cel puțin două din trei).

Capitolul V

Prezentarea rezultatelor. Concluzii

Studiul I: BFQ

Prezentarea rezultatelor la ge pentru dimensiunea A cu subdimensiunile sale.

Prezentarea rezultatelor la gc pentru dimensiunea A cu subdimensiunile sale.

Tabel cu nivelele comportamentale pe dimensiunea A

Histograma frecvențială a nivelelor comportamentale (ge, gc) pe dimensiunea A.

Descrierea ge: prin prisma superfactorului agreabilitate (A) care este o dimensiunea interpersonală datorită nivelelor comportamentale înregistrate în grup putem spune următoarele: persoanele credincioase au comportamente altruiste, cooperante, simpatetice, de într-ajutorare, tendința de a-i accepta și a-i tolera pe cei din jur. Persoanele cu punctaj mare pe subdimensiunile acestui factor sunt încrezătoare, îi consideră pe ceilalți oameni onești, bine intenționați. Au un mod de a fi deschis, sincer, franc. Astfel de persoane au un interes activ pentru binele altora, sunt generoși, săritori, respectuoși, gata să ajute.

În caz de conflict merg pe reconciliere, cedează, uită, iartă, conform convingerilor lor religioase, sunt blânde și amabile. Persoane sensibile la suferințele și nevoile celorlalți.

Ne-am întrebat dacă diferențele frecvențiale dintre ge și gc la punctaje mari și mici, pe factorul A, sunt semnificative sau nu (I1).

Am verificat acest lucru cu ajutorul criteriului χ2.

Extras din tabelul lui χ2.

Valoarea calculată a lui χ2 este de 7,99, mai mare decât valorile din tabelul de distribuție a lui χ2 la oricare dintre praguri, ipoteza nulă se respinge, se confirmă I1 conform căreia numărul persoanelor religioase cu punctaj mare pe factorul A este semnificativ mai mare la p=0,01 decât a celor ateiste.

Comportamente declarate ale subiecților din ge sunt conforme cu convingerile lor religioase, reconciliante.

Studiul II: CPI

Rezultate la scala „toleranță la frustrare”.

Rezultate la scala toleranță la frustrare pentru femei

Rezultate la scala toleranță la frustrare pentru bărbați

Rezultate la scala responsabilitate pentru femei

Rezultate la scala responsabilitate pentru bărbați

Corelația dintre toleranță la frustrare și responsabilitate la femeile credincioase

** Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed).

Măsurăm cu ajutorul coeficientului Bravais-Pearson dacă există o corelație semnificativă între toleranța la frustrare și responsabilitatea la femeile credincioase. Valoarea lui r=0,80 ne arată că există o corelație pozitivă puternic semnificativă la p=0,01. Femeile cu toleranță crescută la frustrare au și un grad înalt de responsabilitate. I2 se confirmă.

Corelația dintre toleranță la frustrare și responsabilitate la bărbații credincioși

** Correlation is significant at the 0.01 level (1-tailed).

Măsurăm cu ajutorul coeficientului Bravais-Pearson dacă există o corelație semnificativă între toleranța la frustrare și responsabilitatea la femeile credincioase. Valoarea lui r=0,86 ne arată că există o corelație pozitivă puternic semnificativă la p=0,01. Bărbații cu toleranță crescută la frustrare au și un grad înalt de responsabilitate. I3 se confirmă.

Rezultate la scala comunalitate pentru femei și bărbați credincioși:

Distribuție frecvențială în NS la femei și bărbați pe dimensiunea comunalitate

Compararea frecvențială la femeile și bărbații credincioși arată că femeile au punctaje mai mari decât bărbații pe dimensiunea comunalitate. I4 se confirmă.

Testarea psihologică cu scale potrivite pentru relevarea unor atitudini și comportamente manifeste ale persoanei credincioase au demonstrat că există un profil al omului credincios care este înclinat înspre înțelegerea semenilor lui, ajutorarea lor, este deschis, este tolerant la situațiile frustrante, evită conflictul iar atunci când se află în conflict cedează de la el, reconciliază. Aceasta este o conduită care provine din cunoștințele lui biblice privind jertfa supremă în procesul de reconciliere cu D-zeu, aceasta este convingerea creștinului privind atitudinea lui față de oameni și modul în care trebuie să trăiască.

Acest mod de viață îi aduce echilibru și raționalitate, speranța vieții de după moarte, credința și convingerea că trebuie să trăiască exemplar pentru a dobândi nemurirea.

Nu dorim să fim idealiști, profilul trasat este unul la cote superioare, desigur în viață oamenii sunt supuși greșelilor și se abat de la standardul de comportament creștin, sunt adeseori farisei dar tot de atâtea ori au ocazia să-și schimbe comportamentul și să se căiască pentru păcatele lor.

Societatea modernă trebuie să se preocupe de educația moral-creștină a tinerilor pentru a asigura dezvoltarea liberă, intergrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative. Nivelurile și stadiile educării comportamentelor morale au fost identificate de Jean Piaget, Kohlberg, Allport.

Reconcilierea în accepție curentă înseamnă restabilirea prieteniei între persoane certate. Din punct de vedere al religiei, reconcilierea este actul prin care Iisus Hristos a împăcat, a reconciliat oamenii cu D-zeu, prin jertfa sa.

Păcatul originar perceput ca lipsă de conformare la legea morală a lui D-zeu prin „respingerea lui D-zeu și promovarea sinelui” este iertat prin actul de reconciliere a lui Iisus în fața mâniei lui D-zeu.

Întrebările de la care s-a pornit în studiu: trăsăturile de personalitate ale oamenilor credincioși sunt deosebite de cele ale ateilor? Diferă aceste trăsături la femei și bărbați, fiind cunoscut faptul că numărul femeilor credincioase este mai mare decât cel al bărbaților?

Studiul oferă răspunsuri limitate de nivelul de cercetare, volumul eșantionului, instrumentele utilizate dar poate constitui un punct de plecare pentru o viitoare cercetare longitudinală pe generații, medii de viață, nivel de cultură și educație, religii diferite.

Bibliografie:

Archip B. B., (2007), Eul și religia (cercetări de psihologie și filosofie), București, Ed. Lumen

Barackman, Floyd H., (2000), Teologie Creștină Practică, Arad, Ed. Multimedia

Barclay, William, (1992), Analiza Semantică a Unor Termeni Din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Ed. Wheaton

Calvin, Jean, (2003), Învățătura religiei creștine, Oradea, Cartea Creștină

Dicționar Enciclopedic al Bibliei,(1998), Humanitas, București

Dicționar Biblic, (1995), Oradea, Cartea Creștină

Dicționarul explicativ al limbii române, (1975), Ed. Academiei RSR

Emile Durkheim, (1995), Formele elementare ale vieții religioase, București, Ed. Polirom

Fărăgău, Beniamin, (1999), Epistola lui Pavel către Romani, Logos

Heijkoop, (1990), H. L., Slava Lui Hristos în Jertfe, G.B.V.

Mihu Dan, (2001), Știință și religie în revista Știință și tehnică, nr. 12, pp.18-372, București, Ed. Tehnică

Sigmund Freud, (2000), Studii despre societate și religie (Opere, 4), București, Ed. Trei

Smith A. E. Wilder, (1996), Omul – origine si destin, București, Ed. Psychomassmedia,

Vernet Daniel, (1986), Biblia si știința, Paris