Atasamentul Si Intimitatea In Cuplu In Momentul Aparitiei Primului Copil
ARGUMENT
Postulatul prin prisma căruia familia reprezintă celula de bază a societății a intrat de o consistentă perioadă de timp în limbajul uzual, fiind prezent și ușor observabil la nivelul simțului comun. Procesele, fenomenele și faptele a căror sursă generatoare o constituie interrelațiile și interacțiunile permanent dezvoltate și întreținute în cadrul dimensiunii familiei au constituit în mod constant o temă de interes pentru cercetarea sociologică și psihologică, iar comunicarea este un proces vital care structurează relațiile familiale, un proces care poate fi imaginat ca o reală dimensiune a familiei. Prin comunicarea interpersonală, actorii sociali își împărtășesc reciproc gândurile, ideile, emoțiile, convingerile sau trăirile cele mai intime, interacționând, cunoscându-se și dezvoltând raporturi afective și relații precum atașamentul și intimitatea, care constituie condiția sine-qua-non a vieții sociale în ansamblu.
Însă atât problematica gender, cât și familia stau sub înrâurirea dinamicii sociale în general, astfel încât am considerat necesar să pornesc construirea lucrării de la trasarea noilor tensiuni și provocări cu care se confruntă cuplul în contemporaneitate, acordând o atenție deosebită atașamentului și intimității cuplului în general și apoi schimbările provocate de apariția primului copil, pentru ca mai apoi să încerc schițarea problematicii gender prin trecerea în revistă, în mod sintetic, a principalelor abordări ale ei. Am dezvoltat mai apoi partea teoretică a lucrării scoțând în relief implicațiile multiple ale conceptului de atașament, satisfacție și comunicare, insistând asupra dimensiunii interpersonale a acestora și mergând până la nivel individual – prin abordarea problemei particulare a stilului de comunicare.
A doua parte a lucrării realizează descrierea cercetării pe care am întreprins-o pe tema similarităților și diferențelor gender în cuplu, începând de la conturarea lui incipientă și trecând progresiv prin precizarea aspectelor metodologice și încheind cu prezentarea și interpretarea rezultatelor și a concluziilor care s-au impus, fără a lăsa la o parte asumarea limitelor investigației, deoarece stilul comunicațional este fundamentul relaționării. Am plecat de la premisa, oferită de palparea pulsului realității sociale, conform căreia diferențele gender care constituie baza existenței stereotipiilor și prejudecăților în acest sens, pot genera dacă nu stiluri comunicaționale diferite, cel puțin percepții distincte a căror intensitate și implicații am dorit să le înțeleg din perspectiva relatărilor actorilor sociali interpelați.
Există o oarecare carență sub aspectul teoretic și metodologic al studiului, derivat din mai slaba reprezentare a tratării temei în sociologia românească și europeană. Iată de ce modelele teoretice de referință, precum și multe din aspectele metodologice au fost preluate din sociologia anglosaxonă, cu precădere din cea americană, unde genderul și comunicarea în familie, precum și atașamentul și intimitatea în cuplu în momentul apariției primului copil s-au bucurat de o mai mare atenție. Însă această poziție sensibilă poate fi privită și ca un avantaj al cercetării, din prisma valenței de sondare și deschidere a unor noi direcții pentru investigații viitoare. De asemenea, absența unor modele replicabile propriu-zise din abordarea temei în realitatea imediată a stimulat spiritul creativ, flexibilitatea și emergența cercetării.
In ansamblu, am dorit ca demersul de față să ofere un plus de informații care să aducă un aport pozitiv înțelegerii din perspectivă psihosocială a unei dimensiuni fundamentale a vieții de familie, dimensiunea comunicării în cuplu, ca fundament al relațiilor interpersonale precum atașamentul și intimitatea, mai ales a dinamicii ei sub incidența genderului.
Având în vedere rolul, importanța și continua creștere a prezenței formelor alternative de familie (familii monoparentale, familii de homosexuali, cupluri care trăiesc în concubinaj) în cadrul societății, unii sociologi au sugerat chiar că ar fi mult mai eficient dacă am renunța la conceptul de ,,familie”, concentrându-ne atenția asupra studierii interrelațiilor sociale create și întreținute prin legături sexuale și de atașament. (Ritzer, 1994).
Iată de ce, în literatura de specialitate putem vorbi mai degrabă de definiri ale familiei decât de o definiție a familiei. Întâlnim mai multe definiții sintetice care au, însă doar o valoare orientativă, având o slabă validitate de conținut și multe limitări. E preferabil, deci, să nu vorbim despre definiția familiei, ci despre definirea familiei prin aducerea în discuției a caracteristicilor și funcțiilor ei, ținând cont aici că în nicio societate sau cultură ele nu sunt prezentate complet și exclusiv ( Iluț, 2005). Accepțiunea de gen și gender se impune în deceniul VIII al secolului trecut, venind să sublinieze deplasarea discuției asupra diferențelor dintre bărbați și femei în arealul psiho-socio-culturalului (Iluț, 2006).
În prezent, sociologii disting absolut între noțiunea de sex, prin care se denominează atributele biologice, și cea de gen – din engleză gender – care denotă trăsăturile psihice și socioculturale. Deși vocabularul sociologiei francofone promovează din ce în ce mai pregnant termenul de “gen”, literatura de specialitate anglo-saxonă și americană impune în continuare întrebuințarea noțiunii de “gender” pentru a denomina un atribut sau o serie de atribute ce exprimă diferențierea socială dintre cele două sexe, înlocuind în acest sens în terminologia științifică sociologică conceptul clasic de “sex”, față de care deține avantajul sublinierii necesității de a disocia diferențele sociale de cele biologice (Gilles, 1998).
Dintre dimensiunile comunicării, demersul nostru a vizat comunicarea interpersonală, care se referă la schimbul de mesaje pe care actorii sociali îl desfășoară în scopul construirii de înțelesuri comune. Deși la sfârșitul anilor 1970, studiul comunicării interpersonale era considerat deja o dimensiune de interes importantă a comunicării în SUA, rivalizând cu dimensiunea comunicării de masă, în Europa, Asia sau America de Sud tema a atras un slab interes din partea psihologiei, sociologiei sau antropologiei (Knapp, Miller, Fudge, 1994).
Conceptul de stil de comunicare a fost încă din cele mai vechi timpuri un subiect de interes. În general, stilul de comunicare se referă la modalitatea în care oamenii se percep pe sine în interacțiunea și comunicarea cu ceilalți, afirma Norton (1983, p.11), care încerca o definiție succintă a stilului de comunicare afirmând că acesta este “modalitatea în care un actor social interacționează verbal, nonverbal și paraverbal, exprimând felul în care semnificația trebuie luată, interpretată, filtrată sau înțeleasă”.
Competența comunicațională aduce în discuție factorii sociali care intervin în limbaj, dimensiunile ei de bază fiind preluarea cuvântului, stilurile conversaționale și asimetriile.
Preluarea cuvântului se referă la structura conversației, la modalitățile prin care participanții intervin în conversație. Există preluări simple, ca de pildă atunci când un vorbitor pune o întrebare și primește un răspuns după ce a terminat de adresat întrebarea, sau preluări mai complexe cum sunt iregularitățile în preluarea cuvântului, suprapunerile și întreruperile – o suprapunere se produce atunci când un participant la conversație începe să vorbească în timp ce un altul încă mai are câteva cuvinte de spus, astfel încât își suprapune discursul propriu peste finalul discursului celuilalt; întreruperile sunt de fapt încălcări ale regulilor de preluare a cuvântului, producându-se atunci când un participant la conversație intervine înainte ca un altul să-și termine discursul.
Stilurile conversaționale includ verbalizarea, răspunsurile minimale, expresiile ambigue, expresiile interogative de întărire, întrebările, imperativele, limbajul trivial și complimentele.
Asimetriile aduc în discuție problema comunicării dintre bărbați și femei evidențiind faptul că în conversațiile desfășurate în grupuri genderizate, înțelegerea cadrelor conversației este esențială, femeile având tendința de a fi atente la cum se spune ceea ce se spune, bărbații acordând atenție la ce se spune.
Familia este parte a unei lumi supuse continuu la transformări sociale și economice, o lume aflată în continuă schimbare astfel încât ea trebuie să suporte anumite transformări. Schimbările sociale și liberalizarea vieții cotidiene le-a conferit tinerilor mai multe opțiuni în privința comportamentului marital. În afară de asta, vârsta de primă căsătorie a femeilor a crescut din pricina implicării lor în dobândirea studiilor superioare sau a angajării în câmpul muncii, respectiv dedicării lor carierei profesionale (Iluț, 2005).
Comunicarea stă la baza tuturor relațiilor, deci cu atât mai mult la baza relațiilor de cuplu, astfel că un studiu asupra stilurilor comunicaționale reprezintă o modalitate unică și diferită de a conchide studiul teoretic asupra atașamentului și intimității în cuplu deoarece influențează în mod direct evoluția cuplului sub aceste aspecte în momentul apariției primului copil, precum și în momentul apariției diverselor evenimente de-a lungul vieții de cuplu.
CAPITOLUL I
ATAȘAMENTUL
Atașamentul poate fi definit ca o legătură afectivă, de durată, cu un individ specific. Această relație între indivizi, fondată pe calități esențial apetitive, este unul din fundamentele legăturilor familiale și sociale. Forța și natura acestei relații ies la iveală prin pierderea sau destabilizarea ei și prin apariția unor reacții afective puternice sau violente care dovedesc forța legăturii: anxietate și angoasă, tristețe, depresie; reciproc, relația stabilită este sursă de bucurie, echilibru, adaptare. (Dicționar de psihologie – R. Doron, F. Parot, 2006)
Atașamentul are un rol esențial în procesul de integrare socială a individului. Comportamental, acesta se manifestă prin căutarea proximității și a contactului direct cu persoana numită figură de atașament , mai ales în momentele de dificultate.
Deseori, se pune întrebarea dacă atașamentul este înnăscut sau învățat, iar răspunsurile vin de la cercetătorii interesați în dezvoltarea afectivă a personalității umane. Astfel, cercetările asupra atașamentului au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat relația copil – mamă. Bowlby (1969) și alți cercetători influențați de tradiția psihanalitică credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă, conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. Totuși, cercetări mai recente au subliniat și importanța atașamentelor care se formează cu ceilalți adulți, în special cu tatăl.
Pentru studierea atașamentului se impune analiza acestuia din prisma relației copil – părinți. (Psihologia dezvoltării, Ann Birch, 2000)
Multe dintre primele teorii au explicat că atașamentul acționează în sensul satisfacerii unei anumite nevoi înnăscute sau a unui instinct. Teoreticienii învățării în mediul ambiental au propus o explicație fundamentată pe teoria instinctului secundar – mama, ca sursă de hrană, satisface nevoile fiziologice de bază ale copilului. Instinctul primar este orientat spre satisfacerea nevoilor bazale, iar instinctul secundar reprezintă atașamentul față de mamă în scopul satisfacerii acestor nevoi. Totuși, această teorie a fost răsturnată de cercetările lui Harry Harlow care a investigat efectele deprivării maternale asupra puilor de maimuță. Acesta arăta că, dată fiind opțiunea cu o mamă „artificială” din sârmă care oferea lapte și una acoperită cu un material din pluș care nu oferea lapte, puii de maimuță au ales „mama îmbrăcată”, atașându-se mai degrabă de ea decât de cea care a oferit lapte.
Așadar, atașamentul este expresia comportamentală de apropiere socio – afectivă; de asemenea, este expresia relațiilor de comunicare socio-afectivă dintre copil și adult. Dimensiuneaerea lapte, puii de maimuță au ales „mama îmbrăcată”, atașându-se mai degrabă de ea decât de cea care a oferit lapte.
Așadar, atașamentul este expresia comportamentală de apropiere socio – afectivă; de asemenea, este expresia relațiilor de comunicare socio-afectivă dintre copil și adult. Dimensiunea afectivă a atașamentului este esențială, iar aceasta, așa cum am menționat anterior, nu este specifică doar ființei umane.
Multe dintre cercetările efectuate asupra comportamentului de atașament la copii au fost executate de Mary Ainsworth și colaboratorii săi (1967, 1974). Ea a descris comportamente, cum ar fi: surâsul și vocalizarea preferențial către mamă, plânsetul când mama părăsește camera, urmărirea mamei și ridicarea brațelor către aceasta, folosirea mamei ca bază de securitate de unde să exploreze o situație străină sau ca refugiu unde să se retragă când este înfricoșat. Ainsworth a dezvoltat o metodă de observare și evaluare a comportamentului de atașament pe care copiii îl manifestă față de mamă. În esență, este o metodă de evaluare a perioadei de timp în care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, a reacției copilului față de absența mamei și a răspunsului atunci când este plasat într-o situație străină mai puțin stresantă. S-a emis ipoteza conform căreia într-o relație efectivă de atașament, copilul se va folosi de mamă ca bază de explorare, dar va fi afectat de absența acesteia și va caută apropierea la revenirea mamei. Procedeul sau metoda (cunoscută sub denumirea „situația străină”) reprezintă un tip de observație controlată și se desfășoară într-o situație de laborator, echipat adecvat. El implică opt episoade scurte, în timpul cărora copilul se joacă succesiv în situațiile: în prezența mamei lui, când este lăsat singur, când mama revine în camera străină, iar apoi pleacă, când intră o persoană străină ș.a.m.d. Procedeul este destinat să provoace un răspuns din partea copilului, care va indica atașamentul său față de mamă, un simț al securității și sentimentul de confort în prezența ei. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezența mamei.
Pe baza descoperirilor obținute din studiile care utilizează procedeul „situația străină”, Ainsworth a identificat trei tipuri principale de atașament:
Comportamentul de tip A – atașament caracterizat de insecuritate (anxios / evitant). Copilul nu pare afectat de absența mamei; evită apropierea sau interacțiunea cu aceasta; o ignoră la revenirea ei în cameră sau o întâmpină ocazional.
Comportamentul de tip B – atașament caracterizat de securitate. Copilul explorează în prezența mamei; este afectat de absența ei; caută apropiere, interacțiune sau contact corporal.
Comportamentul de tip C – atașament caracterizat de insecuritate (ambivalent). Copilul este anxios după despărțirea de mamă; este afectat în timpul separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.
Ulterior, Main, Solomon și colaboratorii (1986) evidențiază al patrulea tip de atașament:
Atașamentul dezorganizat și dezorientat care se dezvoltă atunci când părinții nu acordă deloc grija și dragostea cuvenită copiilor. Ca adulți, aceștia sunt total dezorientați și dezorganizați, nu au o strategie de adaptare corectă și nu vor interacționa, decât foarte greu, cu membri comunității.
Studiile au arătat că o schemă de atașament odată formată, probabil că va persista. S-a constatat de asemenea că tipul de atașament al adultului influențează comportamentul de atașament al copilului.
Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață a adultului cu referire la sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de atașament), încercând să determine o corespondență între tipurile de atașament descrise în mica copilărie și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii. "Interviul de Atașament al Adultului" (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan și Mary Main, cere individului să reflecteze asupra relațiilor de atașament precoce și asupra experiențelor acestuia în acest sens.
Pe baza acestui interviu putem descrie următoarele tipuri de atașament la adult, corelate cu tipurile de atașament din mica copilărie și respectiv tipul de atașament care se poate dezvolta la copiii acestor adulți:
1. Adultul atașat autonom
– În copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil de a realiza cu ușurință procesele de adaptare.
– Este detașat, fiind încrezător în unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale.
– În relația cu copilul prezintă încredere în sine, ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.
2. Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent)
– În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat).
– Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.
3. Adultul cu atașament preocupat:
– În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării;
– Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, manie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente.
– Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.
4. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate):
– Corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil și dezorganizat în relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv la alcool și drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau parental;
– În mod predictibil, se poate afirma că își expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat și la copil;
– Important de precizat este faptul că o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de atașament, cu condiția ca intervenția să aibă loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținându-se un comportament față de copil asemănător atașamentului sigur autonom).
Până nu demult, aproape toate cercetările asupra atașamentului se concentrau pe investigarea copiilor din primul an de viață. Totuși, acest atașament selectiv nu se aplică numai copiilor din primul an de viață. Dacă atașamentul este definit în termenii tipurilor de relații care reduc anxietatea și asigură suportul afectiv în condiții de stres, atunci atașamentul este evidențiabil în toate stadiile vieții, inclusiv în perioada bătrâneții.
Există un interes considerabil în cercetarea factorilor care pot influența stabilitatea sau schimbarea relațiilor de atașament și, de asemenea, măsura în care relația timpurie de atașament copil – părinte poate influența raporturile ulterioare ale copilului, nu numai cu părinții, dar și cu frații, prietenii, partenerii de căsătorie sau cu proprii copii.
Factorii cheie în dezvoltarea atașamentului sunt:
1. Sensibilitatea adultului (figura de atașament), care îl face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil și să interacționeze cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia;
2. Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul. (A. Muntean, 2009).
Efectele de durată a atașamentului se răsfrâng în special în anumite sfere psihice. Un bun atașament dă, întâi de toate, sentimentul de securitate, de încredere în semeni, în sine și puterea de a face față problemelor vieții. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un atașament bun se va putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare, cunoaștere și cercetare, își va însuși sistemul de relații cauză – efect. În cadrul atașamentului, copilul învață reciprocitatea unei relații. Cu alte cuvinte, atașamentul determină calitatea integrării sociale, civice, morale a individului. Construirea identității de sine este determinată de asemenea de calitatea atașamentului: dezvoltă sentimentul valorii de sine și învață stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.
Tulburările de atașament sunt tulburări ale relațiilor prezente în majoritatea contextelor de dezvoltare și apar începând cu primii ani de viață, fiind produse de îngrijirea patogenică (Miclea M., 1997, Stres și apărare psihică). Ele există sub forma a două pattern-uri (modele) clinice:
– Copilul / adultul este inhibat, retras emoțional, nu are răspunsuri comportamentale adecvate, nu caută confortul și nici nu răspunde la confort
– Copilul / adultul manifestă sociabilitate indiscriminativă – caută confort, îngrijire și sprijin la orice persoană aflată în mediul său social.
Putem clasifica tulburările de atașament în:
– Non – atașament cu sociabilitate indiscriminativă
– Non – atașament cu inhibiție emoțională
– Tulburare de atașament cu punerea propriei persoane în pericol
– Tulburare de atașament cu hipervigilență / obediență excesivă
– Tulburare de atașament cu inversarea rolurilor părinte – copil.
În concluzie, viața afectivă joacă un rol important, deoarece emoțiile sunt cele care vor determina, pe termen lung, starea de bine, satisfacția și împlinirea individului. Afectivitatea este procesul reglator care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub forma unor trăiri subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuințe. Ca ființe sociale avem sentimente, de aceea atașamentul este crucial în dezvoltarea individului. Între calitatea atașamentului stabilit în copilărie și viața adultului există o strânsă legătură dar, totuși, există o considerabilă posibilitate de schimbare a tipului de atașament prin experiențe pozitive, fericite, care favorizează apariția figurilor de atașament compatibile și potrivite.
INTIMITATEA
Intimitatea este definită ca relație personală apropiată, familiară și de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a celeilalte persoane, precum și o exprimare activă a gândurilor și sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (Bagarozzi, 2001, p. 5). Este „un proces interactiv care conține o serie de componente bine structurate și interrelaționate”. În centrul acestora stau „cunoașterea, înțelegerea, acceptarea celuilalt și aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” (Bagarozzi, 2001, p. 56). Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supraviețuire, de atașament. Acest lucru poate fi observat cu relativă ușurință la persoanele care au fost private în perioada imediat după naștere de un atașament bun față de mamă și care, devenite adulte, au dificultăți de dezvoltare a intimității (Ainsworth, Blehar, Waters, Wall, 1978, Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984, apud Bagarozzi, 2001). Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferențiată și mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă ființă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite atât per global, cât și pe fiecare componentă a intimității în parte.
D. Bagarozzi (2001, p. 6-14) vorbește de nouă componente ale intimității:
1. intimitate emoțională
2. intimitate psihologică
3. intimitate intelectuală
4. intimitate sexuală
5. intimitate fizică (non-sexuală)
6. intimitate spirituală
7. intimitate estetică
8. intimitate socială și recreațională
9. intimitate temporală
1. Intimitatea emoțională reprezintă nevoia de a comunica și împărtăși cu partenerul toate sentimentele, atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative. Există câteva limite care pot influența manifestarea acestui tip de intimitate: credința că numai sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau, dimpotrivă, că doar cele negative, pentru a știi ce trebuie să îmbunătățești; credința că doar anumite tipuri de sentimente pozitive sau negative pot fi exprimate, de exemplu., doar bucuria și iubirea, dar nu și fericirea sau excitarea, sau doar tristețea și frustrarea, dar nu și furia sau ura.
2. Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și conecta cu o altă ființă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative și foarte personale, cum ar fi speranțele, visele, fanteziile, aspirațiile, dar și propriile îndoieli, nemulțumiri, temeri, probleme, insecurități, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtășește, deoarece el devine în astfel de momente foarte vulnerabil, dar și o mare capacitate de susținere a celui care ascultă pentru a nu-l răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.
3. Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica și împărtăși cu celălalt ideile importante, gândurile, credințele. Ea nu presupune intelectualizare sau raționalizare (cele două mecanisme de apărare inconștiente), orgoliu sau demonstrarea superiorității, sau cererea de laudă, recunoaștere sau adulație. Toate acestea vor crea distanță între parteneri și în nici un caz intimitate. Dimpotrivă, ea presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Se poate spune că este varianta cognitivă a empatiei.
4. Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și exprima cu partenerul acele gânduri, sentimente, dorințe și fantezii de natură senzuală și sexuală. Ea duce la trezirea dorinței sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate presupune săruturi, îmbrățișări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună etc. Evident, ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea narcisică. De asemenea, dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea sexuală.
5. Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrățișări, mersul de mână, dans, masaje nonsexuale etc.
6. Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtăși partenerului gândurile, sentimentele, credințele și experiențele referitoare la religie, supranatural și aspectele spirituale ale existenței, viață, moarte, valori morale etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală. De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtășesc aceleași valori, idei, practici.
7. Intimitatea estetică reprezintă nevoia și dorința de a împărtăși cu partenerul sentimentele, gândurile, credințele, valorile, experiențele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimități. Alte exemple sunt muzica, poezia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura și alte forme de expresie artistică. Acest tip de intimitate nu se asociază și nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate. Este o experiență care se trăiește, se împlinește prin ea însăși.
8. Intimitatea socială și recreațională este nevoia de a se angaja în activități și experiențe plăcute și de joc cu partenerul. Include activități precum: schimbul de glume și povestiri haioase, împărtășirea evenimentelor curente de viață, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi și jocuri, dansatul de plăcere etc. Aceste activități pot include și prieteni comuni sau rude.
9. Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă zilnic cu celălalt pentru activități intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi parteneri. Pentru unele persoane, 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele, două ore nu vor fi suficiente.
Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor și dorințelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe și sincere(Opre A., 2002, Noi tendințe în psihologia personalității).
Inhibitive sunt:
– mesajele mincinoase – partenerii pot minți fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă, minciunile erodează sentimentele de încredere și iubire dintre cei doi.
– mesajele confuze – când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înțelesuri. De exemplu, dacă soțul îi spune soției sale într-o zi „În sfârșit mi-au dat o primă consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soția nu va știi cu exactitate dacă el se
referă la mult-visata călătorie de la sfârșitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-și cumpăra frigiderul de care au nevoie;
– mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în același timp. De exemplu, un soț dominator și agresiv care îi cere soției să își exprime mai clar și mai des opiniile proprii sau o soție care plânge în urma unei certe cu soțul îi spune acestuia să nu țină cont de plânsul ei.
– mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;
– mesajele incongruente.
Gerard Leleu vorbește și el clar și pe înțeles despre intimitatea în cuplu, care de altfel se constituie ca fundament pentru intimitatea familială; merită menționat aici ceea ce el consideră condiții pentru o bună intimitate psihică:
– autocunoașterea;
– încrederea în sine și intimitatea cu sine;
– a trăi în prezent, adică „aici și acum”;
– îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea sau diminuarea complexelor corporale etc.);
– îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile);
– crearea cadrului pentru dezvoltarea și manifestarea senzualității.
În cartea sa "Cele 7 nivele de intimitate", Matthew Kelly definește intimitatea ca fiind o nevoie primară, legitimă, pe când dragostea este un verb, o acțiune prin care putem ajunge la intimitate. Intimitatea cuplului se construiește de la premisa că adevăratul scop al unei relații este acela de a ajuta partenerul să devină cea mai bună persoană care poate fi, iar partenerul trebuie să ajute celălalt partener în a deveni cea mai bună persoană care poate fii. Dincolo de componența sexuală, intimitatea trebuie să cuprindă toate aspectele vieții individuale și de cuplu: emoțiile, psihicul, fizicul și componența spirituală. Când un cuplu ajunge să fie intim pe toate aceste 4 planuri, cei doi se vor simți cu adevărat împliniți.
Primele 2 niveluri de intimitate: Când un cuplu este la început, intimitatea se află la cel mai scăzut nivel, manifestându-se la nivel conversațional: se discută foarte mult, însă discuțiile sunt încă superficiale, nu se împărtășesc prea multe secrete sau experiențe personale, de teama de a nu fi catalogați sau pentru a nu face o impresie proastă asupra noului partener. Intimitatea de nivelul 2 se manifestă atunci când vine vorba de fapte, de viața de zi cu zi, conversațiile de rutină și evenimentele comune. Interacțiunea dintre parteneri este destul de sigură și subiectele abordate sunt fie impersonale, fie centrate pe experiențele proprii, fără a pune accent pe trăirile partenerului.
Intimitatea de nivel 3: Acest nivel de intimitate se referă la intimitatea opiniilor. Pe măsură ce partenerii încep să se cunoască mai bine și să se apropie mai mult, există posibilitatea ca partenerii să nu fie mereu de acord, să nu aibă mereu aceeași opinie și să se încerce discuțiile pentru a ajunge la un numitor comun. Pentru ambii parteneri, acesta este un nivel test, care arată cum reacționează în viața de zi cu zi atunci când apar contrazicerile. Este momentul în care partenerii pot alege să se poarte normal și să demonstreze cine sunt cu adevărat, sau momentul în care partenerii pot crea o imagine nerealistă și nenaturală.
Chiar dacă partenerii se străduiesc să reacționeze pozitiv, deși nu sunt de acord cu anumite aspecte, în dorința de a părea partenerul ideal, acest fapt nu sporește intimitatea în cuplu, ci dimpotrivă, o distruge pe viitor, atunci când partenerii se vor simți siguri pe relație și vor reacționa natural. Din acest motiv multe cupluri sunt nefericite și partenerii își reproșează că nu au același comportament ideal pe care îl aveau la începutul relației. În ceea ce privește intimitatea, stadiul 3 testează disponibilitatea partenerului de a se purta natural și de a explora, fără a judeca, posibilitatea de a-și accepta necondiționat celălalt partener.
Nivelul 4 de intimitate: Pe măsură ce relația evoluează, intimitatea va crește tot mai mult, astfel că la nivelul 4 partenerii își pot împărtăși planurile de viitor, legate de propria persoană dar și de cuplu sau planurile generale legate de relații și familie. Partenerii se cunosc destul de bine și sunt legați de sentimente destul de puternice, încât nu le este teamă de o posibilă respingere în momentul exprimării planurilor de viitor. În această etapă, partenerii își pot face promisiunea a posibilei vieți pe care o pot avea împreună și tot împreună partenerii se decid dacă viziunile individuale sunt complementare și pot deveni viziuni de cuplu și mai ales, care este ordinea în care planurile de viitor ar trebui puse în practică, astfel încât ambii să fie mulțumiți.
Intimitatea de nivel 5: Acest nivel se referă la împărtășirea sentimentelor, partenerii împărtășind atât de mult din propria persoană încât riscul de a se simți răniți sau expuși este foarte mare, însă direct proporțional cu riscul asumat, crește și gradul de înțelegere, atât al partenerului cât și a propriei persoane. Prin împărtășirea sentimentelor, partenerii devin vulnerabili, își fac vizibile sentimentele, partea umana, sensibilitatea, nevoia de dragoste și ascultare. Cu cât partenerii își exprimă mai liber sentimentele, cu atât se vor simți mai liberi și le va fi mai ușor să comunice pe orice subiect. Singurul impediment pentru a atinge acest nivel de intimitate este faptul că partenerii nu se simt încă pregătiți pentru a lăsa garda jos și a împărtăși cele mai ascunse sentimente.
Nivelul 6 de intimitate: Acest nivel coincide cu cel al învinuirii, temerilor și eșecurilor. La acest nivel partenerii sunt complet expuși din punct de vedere emoțional. Au în sfârșit curajul de a-și împărtăși toate experiențele din trecut, de a retrăi și rememora împreună momentele dureroase din trecut, pentru ca apoi să le poată depăși împreună. De aceea, la acest nivel este foarte important ca partenerii să se accepte reciproc, cu toate experiențele trecute și mai ales să fie foarte clar modul în care acestea for afecta sau nu relația și modul în care va evolua relația. În acest moment este important ca partenerii să nu continue relația dacă nu știu clar dacă vor putea trece peste mărturisirile făcute în acest moment de intimitate, deoarece acestea se vor transforma în frustrări și vor refula mai târziu, pentru a distruge relația și a provoca neînțelegeri.
Nivelul 7 de intimitate: Reprezintă momentul nevoilor legitime. În general, o relație progresează atunci când sunt satisfăcute adevăratele nevoi și nu dorințele de moment. În această categorie intră nevoia emoțională de a primi și a dărui afecțiune, nevoia fizică de a fi ținuți în brațe, nevoia intelectuală de stimulare, nevoia spirituală de a se simți împliniți și liniștiți. Secretul este acceptarea reciprocă, dezvăluirea nevoilor personale, pentru ca partenerii să poată construi împreună o nouă viață de cuplu, în care nevoile personale se transformă în nevoi de cuplu și în scopul comun al relației.
CUPLUL
Încercarea de a defini cuplul nu este tocmai ușoară. Sunt implicate atât de multe trăiri, gânduri, valori, încât aproape fiecare ar putea găsi o proprie definiție a ceea ce înseamnă a forma un cuplu erotic. Este cunoscut faptul că un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite (deși nu este obligatoriu), care au pentru o vreme:
– sentimente de afecțiune unul pentru celălalt (iubire, atașament, respect etc.);
– atracție sexuală, care duce (sau nu) la relații sexuale;
– scopuri comune;
– timp petrecut în comun (unul cu celălalt, dar și în sfera socială);
– dorința de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată.
Din punct de vedere psihologic, Iolanda Mitrofan (1998, p.14) oferă o definiție mai complexă cuplului: „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)”.
Când aceste elemente sunt statuate și prin lege, atunci cuplul erotic se transformă în cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicționarul Explicativ al limbii române ca fiind uniunea legală, liber consimțită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii. Mai este denumită și mariaj. Tot DEX-ul spune că mariajul reprezintă o convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie, care și-au luat obligația să trăiască împreună. Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o „relație psihologică” între doi oameni conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” (Jung, 1994, p. 63). Ea este „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității” (Mitrofan, 1998, p.16). Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit, implică manifestarea, dar și dezvoltarea ca ființe. Există provocarea pe multiple paliere ale psihicului: în cadrul sentimentelor, convingerilor, credințelor, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, precum și în cadrul comportamentului. În cuplu, partenerii învață ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă ființă, ce este iertarea, toleranța, dar învață să își manifeste și emoțiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, partenerii își împlinesc sexualitatea. De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare și autoevoluție. Nici o relație, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferențele dintre parteneri, ci, dimpotrivă, atunci când relația este foarte profundă și satisfăcătoare, aceste diferențe se completează reciproc. E drept că până se ajunge la această completare, se trece prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoțională și reveniri. Orice relație presupune ajungerea și „pe culmile raiului și în adâncurile iadului” (Ferrini, 2002, p. 130). De altfel, abilitățile de relaționare sunt cele care permit oamenilor să formeze un cuplu erotic. Aceste abilități se formează de timpuriu, încă din uterul matern, în funcție de atitudinea părinților, în special a mamei, față de făt. Apoi se dezvoltă foarte mult în prima copilărie și se definitivează în adolescență și tinerețe. Ajuns la tinerețe sau vârsta adultă, de regulă, oamenii se îndreaptă spre a stabiliza un cuplu. Adică, apare, la cei mai mulți, nevoia de a petrece timpul și a trăi alături de o singură persoană. De regulă, această hotărâre duce la oficializarea relației, adică la căsătorie și, astfel, la întemeierea familiei.
FAMILIA
Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, Ciupercă, 1998, p.17). Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulți copii proprii. Funcția fundamentală a familiei este aceea de a forma personalitatea copiilor apăruți în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare membru dobândește caracteristicile care vor ajuta la definirea ca persoane. Aici, membrii învață și dezvoltă identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiția de bărbat sau femeie și la care ceilalți se așteaptă, tocmai datorită apartenenței la un sex sau altul.
APARIȚIA PRIMULUI COPIL
O dată cu nașterea primului copil, în cadrul cuplului apar o multitudine de schimbări, de la prioritățile în viață până la ritmul zilei, bineînțeles și sub aspectul relației cu partenerul. Din momentul în care devin părinți, partenerii sunt încercați de un puternic sentiment de conservare, acesta fiind doar una dintre schimbările psihologice. Sosirea pe lume a primului copil produce o imediată schimbare a rolurilor și a punctelor de interes, copilul primind toată atenția celor din jur(Stan Olivia Violeta, 2003, Predictibilitatea "Interviului de atașament al adultului"în domeniul parentalității).
Specialiștii în științe comportamentale și antropologie au demonstrat că, după sosirea primului copil, viața de cuplu este modificată de o mulțime de factori. Pe lângă aspectele legate de nivelul psihosocial al condiției de părinte, există și o serie de transformări la nivel instinctiv, la nivel biopsihologic și la nivel hormonal. Toate aceste modificări pe planuri diferite care acționează asupra conștientului și inconștientului, determină o schimbare temporară a modelelor de interacțiune dintre partenerii de viață. Copilul poate conduce fie la o întărire a relației de cuplu, fie la o îndepărtare a partenerilor, aspect ce apare cel mai frecvent la 4-5 ani după nașterea primului copil sau la vârsta adolescenței acestuia.
În funcție de vârsta partenerilor în momentul apariției primului copil, schimbările în cadrul cuplului diferă.
Părinți între 18 și 25 de ani: În cazul femeilor cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani, odată cu nașterea pot avea loc transformări în controlul secreției unor hormoni masculini din ovar și glandele suprarenale. Acest fapt duce la faptul că, 19% din femeile care nasc la o vârstă de sub 25 de ani devin fie mai iritabile și chiar agresive față de partener, fie aparent nepăsătoare și neglijente față de viața de cuplu și față de copil. Acest aspect este cu atât mai accentuat cu cât stresul este mai intens. Bărbații care devin tați la vârsta adolescenței târzii, adică între 19 și 25 de ani, sunt foarte apropiați de parteneră și de copil în primele 18 luni de viață ale micuțului. Dacă mama are între 18 și 25 de ani, iar partenerul are între 25 și 45 de ani, acesta va dezvolta un comportament parental mai intens, dar mai ponderat în manifestări exterioare față de parteneră sau față de copil. În această situație, problemele apar numai în primele 6-8 luni de la nașterea copilului, deoarece în acel moment, bărbatul pare mai neglijent cu partenera sa, datorită redirecționării stricte a afecțiunii către copil. În cazul în care tânăra mamă nu înțelege acest fenomen, în cele mai multe situații apare o reacție exagerată de repulsie față de comunicarea cu partenerul.
Părinți între 26 si 39 de ani: Acesta este cazul cel mai frecvent în zilele de astăzi, iar în momentul apariției primului copil în această perioadă de vârstă, femeia suferă o serie mai complexă de modificări, atât pe plan neurohormonal, cât și pe plan psihologic, biopsihologic și comportamental. Psihicul femeilor devenite mămici la această vârstă este însă mai stabil, datorită unui echilibru mai bun între producția de hormoni feminini și masculini din ovar și suprarenale. S-a demonstrat astfel că o femeie, în primii 2 ani după naștere, își poate diminua drastic reacțiile afectiv-emoționale față de soț și copil dacă are un somn de noapte întrerupt sau insuficient de odihnitor timp de 9 ore pe noapte. În cazul nerespectării odihnei de noapte, creierul afectiv este bombardat cu anumite impulsuri nervoase, neavând posibilitatea să se refacă în procesul activ al somnului. Ca urmare, poate apărea o temporară distanțare fie față de copil, fie față de tatăl copilului. Acest aspect legat de efectul somnului insuficient apare cel mai frecvent după primele 8 luni de la naștere și poate dura 7-10 luni. În aceste 7-10 luni, în care bărbatul percepe o distanțare evidentă, există riscul ca și acesta să devină mai rece și intolerant. O altă problemă recent descoperită este cea a femeilor din această categorie de vârstă care stau numai în casă cea mai mare parte a timpului, în primii 2 ani după naștere. Femeile devin astfel extrem de irascibile, nervoase, iar tensiunea psihică acumulată poate izbucni frecvent sub forma unor accese de furie. Bărbații cu vârste între 25 și 45 de ani deveniți tătici au o altă categorie de probleme în primii 2 ani după nașterea copilului – fie devin foarte protectori față de copil si soție, fie, dacă sunt respinși de soție (fiindcă aceasta se dedică excesiv îngrijirii copilului), se încarcă agresiv în familie și caută să-și descarce tensiunea la serviciu sau acceptă orice tentativă de a fi sedus, căutând afecțiune la o altă femeie.
Părinți la peste 40 de ani: Dacă în urma efectuării testelor genetice s-a permis o sarcină la o vârstă de peste 40 de ani, problemele nu sunt foarte complicate din punct de vedere psihologic. O femeie genetic sănătoasă, pentru a da naștere unui copil, are o capacitate de reacție neuro-hormonală normală. Deși există unele riscuri privind apariția unor forme de nevroză, acestea apar la doar 1 din 10 femei care nasc la vârste de peste 40 de ani. Problemele de cuplu apar atunci când femeia aflată la prima sarcină la această vârstă are un apetit scăzut pentru intimitate. Așa cum arată sexologii norvegieni, păstrarea unei bune relații cu partenerul de viață necesită un minim de evenimente intime în primii 2 ani după naștere. În lipsa totală a contactului intim cu partenerul, există riscul blocării pe o perioadă lungă a descărcării de oxitocină, responsabilă de plăcerea sexuală la femei. Această situație determină o creștere rapidă a acumulării efectelor stresului și implicit duce la stări de nervozitate ce creează un teren propice conflictelor în următorii 3-4 ani după naștere.
CAPITOLUL II
OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII
Obiectivul teoretic este reprezentat de identificarea factorilor psiho-sociali care acționează pe parcursul evoluției relației conjugale, asigurând homeostazia interacțională familială și stabilitatea cuplului. Acești factori sunt:
– nivelul de adaptare la viața de cuplu
– nivelul de satisfacție în cuplu
– nivelul de coeziune în cuplu
– nivelul de consens în cuplu
– nivelul de expresie afectivă
– nivelul calității relației conjugale
– nivelul de intercomunicare în cuplu
Obiective metodologice sunt asigurate de următoarele aspecte:
1. Studiul factorilor implicați în funcționarea și stabilitatea cuplului în momentul apariției primului copil (comunicarea)
2. Studiul corelației dintre factorii psiho-sociali ce acționează la nivelul cuplului în momentul apariției primului copil
Ipotezele cercetării
Ipoteză generală:
În comparație cu cuplurile care au durata parteneriatului mai mică de 5 ani, în momentul apariției primului copil, cuplurile cu durata parteneriatului mai mare de 5 ani își formează un sistem de adaptare mai stabil la viața de cuplu favorabil nașterii și creșterii copiilor.
Ipoteze derivate:
1. Se prezumă că există o corelație semnificativ mai puternică între nivelul de adaptare la viața de cuplu și nivelul de intercomunicare, în cazul cuplurilor cu durata parteneriatului peste 5 ani, comparativ cu cele cu durata parteneriatului sub 5 ani. De asemenea, se prezumă că nivelul de satisfacție în cuplul conjugal corelează cu nivelul de intercomunicare în cuplu. O altă prezumție este faptul că nivelul de consens diadic corelează cu nivelul de intercomunicare în cuplu, precum și că nivelul de coeziune al cuplului corelează cu nivelul de intercomunicare în cuplu. O ultimă prezumție este aceea că nivelul de expresie afectivă corelează cu nivelul de intercomunicare în cuplu.
2. Se prezumă că există o corelație semnificativă între modul de evaluare a relației de cuplu de către parteneri și nivelul de adaptare la viața de cuplu.
3. Se prezumă că există o corelație semnificativă între modul de evaluare a relației de cuplu de către parteneri și nivelul de intercomunicare în cuplu
Obiectivele cercetării
Scopul general al cercetării, derivând din tema propusă spre abordare, este reprezentat de identificarea și descrierea diferențelor și similarităților gender în comunicarea în cuplu în spațiul public și în spațiul privat, orientând cercetarea spre o serie de interogații generale, construite după recomandările lui Aries (1996) care propunea cinci întrebări cheie care trebuie avute în vedere atunci când sunt abordate diferențele gender în interacțiunile conversaționale:
a) Cât de diferite sunt stilurile conversaționale ale femeilor și bărbaților? Cât de mari sunt aceste diferențe?
b) Este posibil ca variabile precum rolurile sociale sau statusul să fie responsabile de diferențele percepute între bărbați și femei?
În ce măsură diferențele gender depind de contextul situațional al interacțiunii?
În ce măsură influențează stereotipurile percepțiile și evaluările participanților la conversație?
Se acordă, prin analiză, semnificațiile corecte comportamentelor studiate?
STUDIU DE CAZ : STUDIUL COWAN
Începând cu 1975, soții Cowan, cercetători în domeniul psihologiei familiei, au realizat două studii longitudinale, primul întins pe 3 ani și al doilea pe 10 ani, studii care au stat la baza lucrării lor ,,Când partenerii devin părinți: cea mai mare încercare pentru viața de cuplu’’. Cei doi au urmărit 16 cupluri pentru testul pilot și 96 de cupluri pentru testul care l-a urmat, majoritatea fiind cupluri căsătorite. 72 de cupluri așteptau primul lor copil și 24 nu aveau copii. 15 dintre cuplurile care nu aveau copii în momentul începerii studiului i-au avut mai târziu, astfel cercetătorii au putut face distincția între schimbările ce apar în cuplu datorită trecerii timpului și cele care apar datorită copilului.
Conform rezultatelor acestui studiu, majoritatea participanților au resimțit că satisfacția față de viață de cuplu a scăzut simțitor după apariția primului copil, doar câteva cupluri au fost de părere că viața de cuplu s-a îmbunătățit pe măsură ce au început să se obișnuiască în rolul de părinți. Autorii au concis că există 3 factori cheie care influențează viața de cuplu după venirea primului copil: așteptările legate de venirea pe lume a copilului, schimbările legate de comunicare și problemele din căsnicie înainte de apariția copilului.
Referitor la așteptările legate de venirea pe lume a copilului, dintre noii părinți care au resimțit că relația lor de cuplu a devenit mai tensionată după venirea copilului, majoritatea au avut așteptări nerealistice legate de acest eveniment. Femeile se așteaptă în general ca bebelușul să doarmă, să fie cuminte și să le permită să se odihnească după ce tocmai au trecut printr-o naștere. Însă nu se întâmplă acest lucru, astfel mama e mereu obosită și epuizată. De asemenea, majoritatea femeilor au reclamat faptul că se așteptau la un ajutor mult mai mare din partea soțului cu privire la îngrijirea copilului și treburile casnice.
Din prisma schimbărilor legate de comunicare, aproape toate cuplurile s-au plâns că după prima naștere au simțit schimbări la nivelul cantitativ și calitativ al comunicării, deoarece bebelușul le ocupă atât de mult timp încât nu reușesc să mai vorbească la fel ca înainte, despre lucrurile banale, de zi cu zi. Discuțiile se învârt în general în jurul copilului și se ajunge mereu la reproșuri legate de tatăl care nu se implică destul și mama care e tot timpul singură acasă cu cel mic.
Sub aspectul problemelor din căsnicie înainte de apariția copilului, studiul a demonstrat că cel mai important factor care influențează relația de cuplu după venirea copilului este calitatea relației pe care au avut-o partenerii înainte, respectiv problemele din cuplu. Cuplurile care aveau o comunicare deficitară înainte, vor comunica și mai puțin, de exemplu. Însă cuplurile care înainte de venirea copilului au avut o relație mai puțin tensionată, bazată pe comunicare, managementul conflictului și rezolvarea problemelor s-au declarat mai fericite după venirea copilului decât înainte.
STADIILE DEZVOLTĂRII COPILULUI ȘI A CUPLULUI
STADIILE DEZVOLTĂRII…
TABELUL 1 – Stadiile dezvoltării copilului și a cuplului (Modelul stadiilor dezvoltării copilului a fost elaborat de Margaret Mahler și Louise Kaplan, acesta fiind adaptat la relația de cuplu pentru a evidenția în această lucrare modificările ce apar în cadrul acestuia, în momentul apariției primului copil)
RELAȚIILE SOCIALE ALE NOU-NĂSCUTULUI
De la prima mișcare a bebelușului, de la primul zâmbet și prima privire, de la prima atingere a mamei până la primele momente de joacă alături de alți copii, bebelușul este o ființă socială. Bebelușul începe să socializeze încă din timpul sarcinii, datorită relației speciale pe care o dezvoltă cu mama. Chiar în lipsa contactului vizual, bebelușul aude, este atent la vocea și la tonul vocii mamei.
Specialiștii susțin că profilul psihologic al copilului se formează încă din timpul sarcinii. Se presupune că mama are deja o legătură stabilită cu fătul prin simplul fapt că face parte din corpul ei pentru 9 luni, în timp ce tatăl nu are un asemenea "privilegiu", dar poate la fel de bine să-i vorbească bebelușul din burtă, să-l mângâie, pentru a stabili și el o relație socială cu acesta, deoarece la naștere, nou-născutul va face rapid legătura între vocea pe care a auzit-o timp de câteva luni și vocea părinților. Inconștient, nou-născutul va ști care este mama lui și că de la aceasta va veni toată protecția, iubirea și căldura de care are nevoie. Pentru început, din punct de vedere relațional și nu numai, mama reprezintă universul copilului. De asemenea, bebelușul va interacționa doar cu mama pentru o bună perioadă de timp prin alăptare, ținut în brațe, masaj etc.
Mai târziu, în jurul vârstei de 9 luni, atunci când simțurile i se vor dezvolta suficient, va percepe imaginea sa din oglindă, chiar dacă nu se va recunoaște încă în ea, dar își va inchipui că este un alt bebeluș. Tot în această perioadă va începe să reacționeze la auzul propriului nume și va rosti primele cuvinte care, de obicei, sunt mama sau tata, cuvântul pe care l-a auzit cel mai des. Bebelușul va începe și să imite tot ce vede și aude. În jurul vârstei de 1 an, apar și primele încercări de a face primii pași, susținut de părinți. Este dovada faptului că relația dintre bebeluș și părinți este deja bine consolidată și bebelusul are încredere în aceștia. Primii 3 ani din viața copilului sunt definitorii pentru dezvoltarea lui ulterioară, așa că părinților le revine sarcina de a avea grijă în a pune bazele unui caracter puternic și frumos construit.
DEZVOLTAREA COPILULUI ÎN TEORIA ÎNVĂȚĂRII SOCIALE
Teoreticienii acestei abordări avansează ideea că personalitatea sau comportamentul copilului se dezvoltă ca urmare a interacțiunii sociale – prin recompense și pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol și conformarea la expectanțe. În cursul dezvoltării copilului intră în joc toate procesele sociale: percepția socială și înțelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate și comunicarea, atât verbală cât și non-verbală. Primul contact al copilului cu lumea exterioară are loc, în mare măsură, prin gesturile, mimica și vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea îi pot oferi copilului o experiență destul de variată: ridicarea și strângerea în brațe sunt diferite de mesajul verbal, iar zâmbetul părinților constituie un tip de stimulare diferit de zâmbetul afișat de copil atunci când este gâdilat. Din această diversitate de comportamente pe care le manifestă părinții (nu trebuie neapărat ca părintele să fie principala persoana care are grijă de copil), copilul începe să își formeze cunoștințele asupra lumii.
După cum au arătat mulți cercetători, în special Schaffer (1971), copilul are o tendință mult mai puternică de a reacționa la oameni, decât la alți stimuli din mediul său, cum ar fi licăririle de lumină sau zgomotele. La copil pare să existe o tendință de sociabilitate foarte puternică și foarte bine conturată.
O altă modalitate importantă de interacțiune între adulți și copii este imitarea. S-a dovedit că până și copiii foarte mici imită expresiile mamelor lor, iar mamele afișează deseori expresii faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor. Stern (1977) a arătat că bebeluși de câteva săptămâni se angajează în interacțiuni cu mamele lor, în care imită expresiile acestora. Plânsul poate fi de asemenea considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil neajutorat locomotor acesta este o strategie esențială pentru supraviețuire. Mamele își dezvoltă adesea o capacitate de înțelegere a plânsului copilului lor, diferențiind situațiile în care copilul este flămând, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare între mamă și copil, asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători este contactul vizual. Fitzgerald (1968) a constatat că dilatarea pupilelor, care este o cale prin care semnalăm inconștient afecțiunea față de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit și copiii, mai ales față de părinții lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afișează la vederea oricărei figuri. Acest aspect sugerează două lucruri, mai întâi că persoanele care interacționează cu copilul vor primi și alte mesaje în afară de zâmbet, care le arată că și copilului îi face plăcere interacțiunea, în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul începe să aibă preferințe în privința persoanelor din jurul său.
Atunci când analizăm fenomenul de durată al dezvoltării copilului, putem observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învață să se conformeze normelor societății și să acționeze adecvat. Deși acest proces poate implica expectanțe diferite de la o societate la alta, se pare că natura foarte sociabilă a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare de a învăța și de a răspunde la influențele sociale.
Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. Majoritatea teoreticienilor învățării sociale consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei.
Imitarea
Copilul observă și imită persoanele din jurul său: copiii mici se joacă adoptând roluri sociale și imitând adulții pe care i-au văzut în aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învață o gamă de comportamente pe care le poate utiliza mai târziu. Imitarea este deseori descrisă drept o „scurtătură” în învățare. Aceasta presupune copierea unei anumite acțiuni sau a unui set de acțiuni și permite copilului să dobândească o serie de deprinderi fizice, rapid și eficient. Prin imitare copilul este capabil să învețe mai mult decât ar putea prin învățarea directă.
Identificarea
Este un proces care se realizează în două etape și este implicat în învățarea bazată pe observație. Deseori, un copil va învăța un stil mai general de comportament asumându-și un rol complet sau modelându-se după o altă persoană. Identificarea are loc într-o perioadă mult mai mare de timp decât imitarea și se crede că, în mare măsură, învățarea rolurilor sociale, cum ar fi învățarea rolului de gen și sex, are loc prin procesul de identificare. Prezența modelelor de rol este foarte importantă în dezvoltare. În jurul copilului trebuie să existe oameni pe care acesta să îi poată copia, ca să își poată forma o idee despre felul în care o ființă umană reală se comportă într-un anumit rol social. Astfel de modele de rol îi oferă copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat în viață. Bandura și colaboratorii (1963) au realizat o serie de experimente prin care au investigat imitarea la copii. Aceștia au constatat că nu toate modelele au fost imitate în mod egal. În principiu, copiii au imitat modelele pe care le-au considerat similare lor, de exemplu pe cele de același sex.
Alți cercetători au investigat felul în care stimulii pozitivi (cum ar fi lauda sau încurajarea) pot influența învățarea prin imitare. Dacă o purtare agresivă a copilului este ignorată sau pedepsită de către adulți, atunci este mai puțin probabil ca acesta să repete acest comportament. Însă, acțiunile agresive care au consecințe satisfăcătoare pentru cel ce agresează, au o probabilitate mai mare de a se repeta.
Mussen și Rutherford (1963) au investigat efectele pe care cordialitatea și apropierea dintr-o relație le pot avea asupra procesului de identificare. Au constatat că băieții care au relații de afecțiune calde cu tații lor obțin, în principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decât băieții a căror relație cu tatăl este mai rezervată. Același lucru este valabil și pentru fete: cu cât relația cu mamele lor este mai strânsă, cu atât mai puternică este identificarea cu feminitatea.
Din aceste studii putem vedea că imitarea și identificarea pot fi mecanisme importante de învățare pentru copii. Alte tipuri de studii au investigat aspecte diferite de învățare socială, precum efectele diverselor tipuri de pedepse asupra copiilor. Deși copiii învață foarte mult prin imitare și identificare, există și unele comportamente care sunt dobândite prin intermediul reacțiilor directe din partea adulților și, deseori, aceasta este o modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta conform exigențelor societății.
Autoîntărirea
Oamenii își definesc standarde de succes pentru propriul comportament în diferite situații și prin raportarea la aceste standarde își autoadministrează recompense și pedepse pentru atingerea și depășirea standardelor. Autoîntăririle și pedepsele iau cel mai adesea forma unor întăriri emoționale (mândria și satisfacția în primul caz, rușinea și culpabilitatea în cel de-al doilea). Depresia face și ea parte frecvent din setul de pedepse autoadministrate. Setul inițial de standarde de apreciere este învățat de regulă prin modelare, în principal de la părinți sau de la alte persoane semnificative în copilărie.
Deși fiecare societate modelează comportamentul copiilor săi prin recompense și laude (sau prin amuzamentul și atenția adulților, pe care copiii le consideră recompense), există o altă latură a educației pe care fiecare societate o utilizează: pedepsirea purtării rele sau neadecvate social. Tipul de pedepse pe care le utilizează părinții pare să se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simț puternic al conștiinței la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon în 1938 a arătat ca studenții care s-au dovedit că au o conștiință puternică (nu au copiat la un test atunci când au avut ocazia), suferiseră pedepse psihologice de la părinții lor, iar cei care au trișat (deci nu aveau probabil o conștiință puternică), suferiseră pedepse fizice. Când vorbim despre pedepse fizice nu sugerăm doar lovirea copiilor. Studiul a inclus și pedepse ca: interdicția de a ieși din casă, suprimarea banilor de buzunar. Pe de altă parte, în pedepsirea psihologică nu este necesar nici un tip de „amendă”, dar copilului îi este reproșată rănirea pe care a produs-o părintelui sau altei persoane, ori este făcut să se simtă vinovat și responsabil de acțiunile sale. Relațiile sociale constituie aspectul de bază al acestor tipuri de pedepse. Copilul simte că acțiunea sa i-a dezamăgit pe părinți sau că a cauzat inutil suferință altcuiva, dar în afară de a-și cere scuze, nu poate face nimic în compensație.
Hill susține (1964) că motivele pentru care pedepsele psihologice par să fie atât de eficiente în producerea unei conștiințe puternice la copii, au la bază actul de a-și cere scuze. Treptat, acesta se interiorizează, astfel încât, în loc să spună doar „îmi pare rău”, copilul ajunge chiar să îi pară rău și, mai târziu, să se simtă vinovat și responsabil. Pe de altă parte, dacă este pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să o plătească pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit și nu neapărat dezvoltarea unei conștiințe puternice.
Pentru copii, importanța explicațiilor, pentru a li se clarifica expectanțele adulților și motivele regulilor, este un alt aspect al socializării, care poate diferi de la un grup social la altul. Explicațiile par să încurajeze copilul să se comporte sociabil. Un alt factor foarte important în dezvoltarea copilului este felul în care acesta înțelege ceea ce se întâmplă în jurul său și rațiunea pe care o dă regulilor și comportamentelor observate.
MECANISMELE DE FORMARE A CUPLULUI
Alegerea partenerului este primul pas în formarea identității unui cuplu. Acest pas este într-un fel legat de istoria vieții fiecărui individ, pentru că alegerea poate să fie făcută datorită unor asemănări sau diferențe cu părintele de sex opus. Se poate vorbi despre două cazuri: în primul caz, este vorba despre o alegere complementară, astfel, un bărbat alege o femeie care seamănă cu mama, iar femeia alege un partener care seamănă cu tata. iar în al doilea caz, apare alegerea contrastantă, în care partenerul prezintă caracteristici în contrast cu modelele parentale.
Dicks a fost primul psiholog care a vorbit despre complementaritate inconștientă, în care partenerii încearcă să își rezolve nevoile nesatisfăcute din trecut, așteptându-se ca partenerul să întruchipeze posibilitatea satisfacerii actuale a acestor nevoi. Acest fenomen creează o legătură în cuplu, ajungându-se până la un fel de relație terapeutică naturală, pentru că permite manifestarea primelor relații din viața afectivă a individului, rămase nerezolvate. Astfel, cuplul poate deveni mediul în care se rezolvă anumite tematici interne individuale.
Dinamica din cuplu poate acționa în două sensuri, într-unul care duce către evoluție, ca și moment legat de procesul de separare/individualizare și ieșire din familia de origine, sau într-unul patologic, de formare a cuplului în care predomină nevoia de deținere a controlului. În acest caz din urmă, în psihicul partenerilor cuplului apar frustrări și sentimente de persecuție.
În urma unor studii asupra relațiilor de cuplu, s-a constatat că dacă rolul în cuplu este complementar, există coeziune în cuplu, spre deosebire de rolul simetric în care partenerii ajung să fie în competiție și să apară conflicte între ei.
Al doilea moment fundamental în construirea identității unui cuplu este faza în care partenerii se îndrăgostesc, în care un rol deosebit de important îl are sexualitatea, care completează unitatea dintre parteneri, idealizarea reciprocă, în baza căreia fiecare membru din cuplu atribuie o imagine ideală pentru sine și pentru partener. La început partenerii se îndrăgostesc de relație, nu de persoane.
În fază de îndrăgostiți, partenerii trăiesc un proces de uniune care ar trebui să se desfășoare în paralel cu procesul de individualizare în cuplu, pentru a putea merge mai departe fără să fie deranjați de această uniune. Dacă uniunea funcționează bine, va stimula aspectele de autonomie ale fiecărui partener in cuplu.
În literatură se cunosc cinci descrieri posibile ale unui cuplu, determinate de natura contextului și de relație:
Cazul umilitor, care corespunde unei acceptări deprimante, caracterizată de o slabă încredere în sine și în partener. Este ca și cum se spune "mai mult de atât nu merit sau nu merităm ca și cuplu".
Cazul plictisitor, care corespunde unei acceptări de consolare, adică "mai bine această relație decât nimic"
Cazul deprimant, care corespunde unei acceptări tip dependent, adică "fără el sau ea nu exist"
Cazul exaltant, în care relația este una sănătoasă, de pe poziții de egalitate
Cazul magic, în care apare o relație hipnotică
Procesele de uniune și individualizare ar trebui să se manifeste într-un mod circular. Pe baza acestor concepții se poate vorbi despre un ciclu vital al cuplului, în trei faze:
În prima fază, de uniune – fuziune, are loc fuziunea celor doi parteneri și individualizarea cuplului, față de restul lumii
În a doua fază, există o graniță permeabilă între cuplu și exterior și este momentul în care se creează reguli interne și se stabilizează relația
În a treia fază este posibil să aibă loc separarea
Prima și a treia fază sunt caracterizate de stres, în timp ce a doua fază este o fază relativ plină de liniște. Uniunea și separarea sunt momentele cele mai dificile și pot afecta ambii parteneri sau pe unul din ei. Sunt cazuri în care cuplul evită trecerea prin faza a doua și de aceea, în cazul în care ajung la a treia faza, aceasta devine dificilă și obositoare.
Al treilea moment în formarea unui cuplu este căsătoria, care schimbă natura raportului precedent, în care se trece de la a fi îndrăgostit la iubire. Preocuparea pentru îndeplinirea nevoilor și dorințelor partenerului se transformă în acceptarea partenerului pentru ceea ce este, cu calități și defecte. Apare exprimarea liberă a propriei personalități. În această fază, cuplul trebuie să înfrunte o serie de exerciții importante, care duc la evoluție, printre care negocierea și organizarea aspectelor vieții cotidiene, dar în special gestionarea conflictelor care apar în mod inevitabil.
Este bine pentru cuplu să își dezvolte capacitatea de comunicare, adică să comunice în legătură cu aspectele disfuncționale, încercând să accepte și să înțeleagă punctul de vedere al partenerului. De asemenea, este important pentru cuplu să știe să regleze distanța față de familiile de origine. Părinții și rudele ambilor parteneri ai cuplului trebuie să fie informați despre această distanță într-un mod asertiv. Este suficient pentru partenerii unui cuplu să recunoască și să înțeleagă mecanismele care au dus la formarea cuplului respectiv și totodată să conștientizeze regulile interne, pentru ca funcționarea acestui cuplu să fie optimă.
ADAPTAREA LA VIAȚA DE FAMILIE
Un cuplu în care cei doi se sincronizează va avea o relație manifestată prin armonie și înțelegere, atât în ceea ce privește exprimarea verbală, cât și în ceea ce privește exprimarea non-verbală. Un cuplu în care cei doi nu se sincronizează se va confrunta cu înstrăinarea și lipsa de armonie. O relație poate fi stabilită cel mai ușor prin adaptare la ritmul celuilalt.
Partenerul poate să se adapteze la ritmul de viață al celuilalt în mai multe aspecte: starea sufletească, limbajul corporal, tonul și volumul vocii, ritmul de vorbire, cuvintele, frazele și concepțiile. De asemenea, pot fi adaptate opiniile, ideile, convingerile și chiar tehnica de respirație. Cu cât partenerul reușește mai bine să se adapteze la modul de a fi al celuilalt partener , cu atât mai multă armonie va fi între aceștia. .
Adaptarea dispoziției sufletești
Unii parteneri cred că firea lor veselă este superioară și încearcă să schimbe modul de a fi al partenerului lor. Dacă celălalt partener răspunde cu lipsă de cooperare, probabil că este mai înțelept ca primul să-și tempereze exuberanța, și, astfel, relația este stabilită. Un bun exemplu este entuziasmul mamei referitor la un gest făcut de copil, care tatăl nu îl percepe suficient de întemeiat pentru a fi deranjat dintr-un proiect important. Sau tatăl poate fi entuziasmat în legătură cu o nouă activitate, iar mama ar putea să nu răspundă cu același grad de entuziasm, din cauza oboselii create de îngrijirea și supravegherea copilului. Dacă partenerul entuziasmat își adaptează dispoziția sufletească.
Adaptarea limbajului corporal
Atunci când doi parteneri nu se sincronizează, comportamentul non-verbal atârnă cu mult mai greu în balanță decât cuvintele. Dar, în loc de a da o interpretare comportamentului non-verbal al partenerului, este mai important să i se răspundă într-un mod potrivit. Revizuindu-ți comportamentul, prin adaptarea modului tău de exprimare non-verbală la acela al partenerului tău, vei stabili o mai mare armonie în cadrul relației voastre.
Cu cât își copiază unul altuia mai multe mișcări, gesturi, expresii faciale, cu atât mai mare devine simțământul acceptării și al apartenenței. Cea mai mare parte dintre acestea se produce la un nivel inconștient, dar se poate ca adaptarea reciprocă să nu aibă loc. Acest fapt poate să însemne diferența dintre cooperare și împotrivire, dintre acceptare și respingere. Cercetătorii au observat că femeile se adaptează mai ușor decât partenerii lor. Ele sunt, din fire, mai experte în a prinde aluziile non-verbale și probabil că au și condiții sociale mai prielnice pentru a face acest lucru. Bărbații pot deveni și ei adaptabili, prin exercițiu, dar au tendința de a considera că, atunci când își ajustează comportamentul după al altcuiva, își pierd individualitatea și puterea.
Adaptarea exprimării verbale
Armonia de cuplu poate fi influențată, de asemenea, și de adaptarea comunicării verbale. Dacă partenerii nu-și ajustează diferențele care există între ei în ceea ce privește ritmul de vorbire, cel care vorbește mai repede îl va deranja întotdeauna pe cel care vorbește rar și invers.
Adaptarea volumului
Aceasta este o altă tehnică inteligentă și utilă. Partenerul care vorbește moale, blând, poate deveni insuportabil prin modul său de a răspunde pentru un partener care vorbește foarte tare. În același mod, partenerul care vorbește tare va fi impresionat de partenerul care de obicei vorbește calm, dacă acesta își va adapta volumul. Adaptarea eficientă permite partenerilor să stabilească un nivel profund de empatie între ei.
SATISFACȚIA ÎN CUPLU
Evaluarea gradului de satisfacție familială se face prin indicatori obiectivi și subiectivi. Satisfacția și fericirea sunt însă realități pur subiective, iar construirea și interpretarea indicatorilor subiectivității trebuie să țină seama de posibile distorsiuni introduse, mai ales de efectul dezirabilității sociale.
Studiile au scos în evidență deosebiri pe planul confortului psihic și al satisfacției între bărbați și femei în cuplurile maritale, precum și diferențe care apar mai pronunțate în cazul soțiilor care lucrează și cele casnice.
Astfel, cercetările din SUA au arătat că femeile căsătorite care au un loc de muncă sunt fizic și psihic mai sănătoase decât cele casnice, pe când bărbații căsătoriți apar mai sănătoși decât cei necăsătoriți. Femeile de vârstă mijlocie căsătorite dar casnice suferă în mai mare măsură de depresie decât bărbații de aceeași vârstă. Explicația ar fi dată de faptul că bărbații și femeile care lucrează au două surse virtuale de satisfacție și eventualele dificultăți dintr-o parte se pot compensa în cealaltă.
Sunt însă și ipoteze bazate pe anumite date empirice care susțin că, indiferent dacă lucrează sau nu, întrucât în economia de ansamblu a fericirii în viață la femei contează mai mult decât la bărbați reușita în căsătorie, ele beneficiază spiritual mai mult de mariaj.
Satisfacția maritală diferă mult și pe parcursul ciclului familial, nașterea primul copil aducând cu sine multe dificultăți și tulburări emoționale. Perioada 6-14 a copilului este de asemenea, una de presiuni economice, psihologice, sociale, soțul fiind preocupat mai mult de profesie, constrângerile multiple se răsfrâng cu deosebire asupra soției. Iluzia unei iubiri ce depășește toate obstacolele se destramă după nașterea copilului, iar distanțele culturale și educative ies acum pregnant la iveală în activitățile domestice cotidiene.
Diferențele și tensiunile sporesc și mai mult în stadiul adolescentin al copilului, când problemele erotice și sentimentale ale acestuia, valorile ,,tinerești’’ pot conduce atât la o criză intergenerațională, cât și la una interconjugală. (Segalen, 1987). Chestiunea satisfacției și a fericirii familiale se diferențiază și în funcție de categoriile socioprofesionale.
PSIHOTERAPIA DE CUPLU
Din cauza apariției unui copil în cuplu care are nevoie de îngrijire și atenție permanentă și din cauza tensiunilor partenerilor care se nasc din cauza schimbărilor produse de copil, relațiile se pot modifica într-un sens peiorativ. Aici poate interveni psihoterapia de cuplu.
Psihoterapia de cuplu diferă de psihoterapia individuală prin faptul că psihologul nu este atât de axat de experiențele individuale ale partenerilor, cât pe comunicarea între aceștia. Un bun psihoterapeut este o persoană care poate ajuta partenerii să-și identifice obiectivele și să îi orienteze spre atingerea acestora. Pentru rezultate bune, este necesar ca ambii parteneri să fie prezenți la ședințele de terapie.
Relațiile de cuplu sunt foarte complexe – fiecare aduce cu sine propriile experiențe, sentimente și așteptări. Astfel o relație poate fi o sursă de dezamăgire profundă, dar și o platformă pentru dezvoltare personală, vindecare și încântare. Cele mai întâlnite cauze de probleme în cadrul cuplului sunt aptitudinile proaste de comunicare, incompatibilitatea, sau chiar diverse afecțiuni și tulburări psihologice. Psihoterapia se adresează oamenilor care au suficientă conștiință de sine pentru a realiza că au nevoie de ajutor, deoarece prin terapie partenerii vor fi ajutați în a învăța tehnicile și instrumentele necesare pentru a avea o relație plină de satisfacții și o calitate a vieții mai bună.
Terapia de cuplu poate însemnă timp, provocări diverse, ieșirea la iveală a unor emoții și gânduri neplăcute, însă toate acestea fac parte din procesul de tratament, iar beneficiile sunt de durată. Conștientizarea cauzelor problemelor într-o relație și căutarea unui ajutor pentru a le elimina duce nu doar la îmbunătățirea calității vieții în doi, dar și la achiziționarea unor aptitudini necesare evitării unor viitoare probleme.
Principalul obiectiv al psihoterapiei de cuplu este restabilirea comunicării. În cadrul terapiei de cuplu, partenerii obțin o conștientizare a realității, ceea ce aduce cu sine schimbări în sentimentele și comportamentul în cadrul relației.
O tendință deosebit de malefică a cuplurilor este să apeleze la psihoterapeut în ultimul moment, când s-au adunat deja resentimente, insatisfacții din partea partenerilor de cuplu. Ideal este ca în momentul în care apar mici probleme de interacțiune, care nu par a se rezolva partenerii să ceară sfatul unui specialist. Sprijinul familiei și al prietenilor poate fi de asemenea benefic, însă nu la fel ca cel al unui psihoterapeut – acesta este special instruit pentru a asculta partenerii, a ajunge la problemele de fond și a-i ajuta să găsească soluția optimă. Pe de altă parte, psihologul are rolul de ghida partenerii spre îmbunătățirea relației și a calității vieții, însă cei doi trebuie să depună tot efortul și voința în scopul atingerii acestui obiectiv.
Ședințele de terapie de cuplu durează aproximativ o oră și au loc o dată sau de două ori pe săptămână, în cabinetul terapeutului. Pentru ca tratamentul să aibă succes este esențială cooperarea partenerilor și disponibilitatea acestora de a fi deschiși și sinceri – terapeutul va ghida partenerii și va face sugestii, însă schimbarea depinde de fiecare dintre parteneri.
De obicei, în primele două ședințe, terapeutul adună informații despre trecutul sănătății psihice și fizice ale partenerilor, va evalua situația cuplului și va determina care sunt problemele existente. Într-o a doua etapă va găsi cauzele problemelor și eventuale soluții, iar într-o a treia etapă va trece la intervenția practică prin tehnici de terapie specifice. Este important ca cei doi să stabilească o legătură cu terapeutul, astfel încât să se simtă confortabili. De-a lungul terapiei se va evalua periodic progresul tratamentului și se vor reevalua obiectivele.
Perioada de tratament este diferită pentru fiecare cuplu în parte și poate avea o durată de la câteva luni până la câțiva ani, aceasta depinzând și de tipul de terapie utilizată. Eficacitatea tratamentului se remarcă printr-o îmbunătățire a stării generale de spirit, va crește sentimentul de apropiere față de familie și partener, crizele care altă dată erau copleșitoare vor fi mai puțin stresante, interacțiunea în cuplu va fi sănătoasă. În mod ideal, terapeutul alege momentul în care cuplul și-a atins obiectivele și psihoterapia se încheie, însă cei doi pot hotărî în orice moment că sunt satisfăcuți de rezultate.
Există mai multe opțiuni pentru terapia de cuplu, însă niciuna nu poate fi considerată cea mai bună sau cea mai eficientă. Necesitățile fiecărui cuplu, alegerea personală și relația acestuia cu psihoterapeutul va dicta tehnica terapeutică aleasă. Printre modelele de terapie de cuplu se numără terapia comportamentală, modelul cognitiv, modelul psihoanalitic, terapie integrativă, terapie de grup. Cei mai mulți terapeuți îmbină mai multe tipuri de terapii, în funcție de situație.
• Terapia cognitiv comportamentală. Acest tip de psihoterapie subliniază schimbarea atitudinii și a comportamentului negativ. Abordarea cognitivă educă și mărește starea de conștiență asupra percepțiilor, comunicării și aptitudinii de a rezolva problemele in cuplu. Relațiile în cuplu sunt îmbunătățite mărind schimburile pozitive și scăzând frecvența interacțiunilor negative. Acest model se axează pe recompensarea comportamentului pozitiv.
• Terapie psihanalitică. Modelul psihanalitic este bazat pe conceperea unui sistem reciproc de sentimente conștiente sau inconștiente rezultate din experiențele familiale ale fiecăruia dintre parteneri. Starea de conflict în cuplu se naște din așteptările infantile nerealizate, pe care unul sau ambii parteneri speră că celălalt le va duce la îndeplinire.
• Psihoterapia psihodinamică. Acest model se bazează pe faptul că trecutul format din experiențele din copilărie și conflictele subconștiente stă la baza problemelor ce persistă la maturitate: de obicei stima de sine scăzută, anxietate, sentimentul de incomplet. Psihoterapia psihodinamică este un tratament de termen lung.
• Psihoterapie interpersonală. Acest tip de terapie se bazează pe teoria conform căreia problemele pe care partenerii le au în prezent se datorează unui comportament de neadaptare, cauzat de relațiile interpersonale precedente.
• Terapia de familie. Implică prezența mai multor membri din familie la ședințele de psihoterapie, pentru a ajuta la rezolvarea conflictelor și la îmbunătățirea interacțiunii. Acest model are la bază premisa că o familie este un sistem și, dacă un rol în familie se schimbă, toate celelalte sunt afectate și prin urmare trebuie să-și schimbe comportamentul.
• Terapia focalizată și individualizată. Terapeutul se concentrează pe psihoterapia individuală a partenerului afectat și încearcă reconstrucția cuplului, celălalt partener fiind în egală măsură inclus in programul psihoterapeutic.
• Terapia de grup. Tratamentul include discuții, analize și schimbări în cadrul unor grupuri de cupluri disfuncționale. În general acest tip de terapie urmează după câteva ședințe de psihoterapie individuală. Apoi fiecare cuplu este evaluat în privința calității relațiilor afective și a motivațiilor partenerilor. Cuplurile nu se cunosc dinainte și sunt antrenate într-un joc de situații și comportamente specifice, având și moderatori, constituiți dintr-o pereche de terapeuți.
CAPITOLUL 3
METODOLOGIA CERCETĂRII
Diferențe și similarități gender în comunicarea în cuplurile tinere
Analizând metodologiile întrebuințate de diverși cercetători în abordarea familiei, se identifică existența câtorva strategii optimale, care, individual sau combinate, pot crește prin adoptarea lor șansele de reușită ale cercetării noastre. Pentru realizarea demersului nostru, am combinat aspecte ale strategiei de cercetare multifazată (reducând succesiv eșantionul inițial, astfel încât pe eșantioane din ce în ce mai reduse am aplicat metode din ce în ce mai de profunzime) cu dimensiuni specifice ale studiului de caz (care presupune studierea intensă, complexă, a unui număr mic de familii pe o perioadă mai lungă de timp), în încercarea de a răspunde cel mai bine scopului și obiectivelor demersului nostru. Grupul studiat este abordat aici ca un întreg, dintr-o perspectivă unitară, studiul de caz recomandând aplicarea unor tehnici diverse precum analiza documentelor, interviurile deschise (individuale sau de grup), observația participativă etc, menținându-ne centrați asupra urmăririi unei dimensiuni specifice, în ceea ce ne privește, comunicarea (Iluț, 2005). Se recomandă alegerea studiului de caz cu precădere atunci când se investighează desfășurare unui fenomen în contextul său din viața reală, și mai ales atunci când granițele dintre fenomen și context nu sunt clar delimitate. (Yin, 2005).
Punându-ne problema generalizării și a teoretizării, ne-am dorit realizarea unui studiu de caz multiplu. În consecință, am investigat mai multe cazuri în cadrul aceluiași demers de cercetare, propunându-ne să urmărim notele comune, similaritățile sau disonanțele majore în ceea ce privește structurarea gender a procesului comunicării. Firește, aceasta a implicat atât folosirea eșantionării teoretice, dar mai ales a comparației (Iluț, 2005).
Universul cercetării
Universul cercetării a fost reprezentat de familiile tinere existente în municipiul Timișoara, fiecare tânără familie reprezentând un caz, o unitate de analiză, și fiecare dintre parteneri un subiect de interpelat. Nivelul educațional superior (studii superioare sau facultate în curs de absolvire), vârsta tânără a subiecților (20-35 ani), locuirea împreună de cel puțin 1 an și mediul urban de rezidență au fost câteva trăsături care au conferit o oarecare omogenitate populației studiate.
Eșantionarea teoretică
Specificul eșantionării teoretice este dat în special de faptul că deciziile care determină alegerea și alcătuirea ansamblului de cazuri incluse în eșantion, sunt adoptate pe parcursul desfășurării procesului de interpretare și colectare a datelor, aspect care stimulează sensibilitatea și importanța creativității în cercetare (Iluț, 2005).
Eșantionarea teoretică, bazându-se pe emergența conceptelor relevante pentru dezvoltarea teoriei, are ca obiectiv, în consecință eficientizarea oportunităților de comparare a evenimentelor, întâmplărilor și situaților care determină modalitățile în care categoriile identificate variază în parametrii proprietăților și dimensiunile acestora (Mucchielli, 2002). Principiul fundamental al eșantionării teoretice este cel al selectării graduale a cazurilor, care presupune selecția cazurilor și a grupurilor de cazuri în concordanță cu criterii concrete referitoare la conținutul acestuia (Yin, 2005).
Firește că reprezentativitatea este un deziderat universal al oricărei cercetări sociologice, fie că este vorba de o abordare cantitativă, fie că este vorba de una calitativă, însă este important să menționăm că această ultimă perspectivă vizează realizarea reprezentativității conceptelor, și nu a reprezentativității subiecților intervievați. Folosind tipul de eșantionare teoretică sugestiv intitulat „bulgărele de zăpadă”, care presupune ca fiecare subiect din eșantion să-l determine pe următorul inclus, pornind de la un grup restrâns de familii (unități de studiu), am alcătuit un eșantion teoretic de 144 de subiecți reprezentând 72 de familii tinere care au fost interpelate prin aplicarea chestionarului comunicării genderizate în cuplu. Acest eșantion inițial l-am redus într-o a doua fază a cercetării la 21 de unități de studiu abordate prin metoda interviului individual deschis, selectând acele unități de studiu la nivelul cărora au fost înregistrate diferențe semnificative în răspunsurile partenerilor de cuplu în faza precedentă. Dorind să identificăm influența specificului situațional asupra diferențelor și similarităților gender în comunicare, am decis să operăm o structurare a eșantionului secund în trei grupări contrastante: familii cu copii, familii fără copii, familii cu copil în perioada prenatală.
În final pe un număr restrâns de unități de studiu între care exista un grad de familiaritate și apropiere, am desfășurat 3 serii de interviuri de grup cu caracter experimental, în care nu am urmărit atât formarea unor opinii pe tematicile propuse prin interacțiuni de grup, cât surprinderea și măsurarea diferențelor și similarităților gender în ceea ce privește competența comunicațională în spațiul public (întâlniri între persoane cunoscute, în locații familiare), vizând cele trei dimensiuni ale ei: Preluarea Cuvântului, Stilurile Conversaționale și Asimetriile.
Momentul opririi eșantionării a fost marcat de atingerea saturării teoretice a categoriilor care au fost identificate pe parcursul desfășurării cercetării – punctul în care analiza datelor a arătat că relatările actorilor sociali nu mai pot aduce nimic nou în mod semnificativ în sfera categoriilor relevate, rezumându-se la repetarea unor concepte deja prezente. Reamintim că în abordarea calitativă validitatea datelor se referă la cantitatea, densitatea și detaliul informațiilor colectate, și nu la numărul subiecților investigați (Mucchielli, 2002).
În urma eșantionării teoretice, populația noastră s-a compus în funcție de vârstă dintr-un segment de 40,3% subiecți cu între 31-35 ani, 29,9% subiecți cu între 26-30 ani și 29,9% subiecți între 20-25 ani. Proporțiile în funcție de media de vârstă ne arată că vârsta medie a subiecților a fost de 28,9 ani – vârsta medie a bărbaților a fost de 29,8 ani iar vârsta medie a femeilor a fost de 28 ani.
Un aspect important în populația noastră a fost reprezentat de prezența sau absența copiilor în unitățile de studiu abordate. Distribuția cuplurilor în populația noastră în funcție de prezența copiilor, arată că din cele 72 unități de analiză abordate în demersul nostru, am avut 46 cupluri fără copii și 26 cupluri cu un copil sau mai mulți.
Dacă urmărim și distribuția unităților noastre de analiză în funcție de starea civilă, din totalul celor 72 cupluri abordate, am avut 30 de cupluri căsătorite și 42 de cupluri necăsătorite, unde partenerii preferau concubinajul.
Derularea cercetării – etapele colectării datelor
1.Chestionarul Comunicării Genderizate în Cuplu
Pentru a obține o imagine statistică a percepției subiecților cu privire la diferențele și similaritățile gender în comunicarea în cuplu, am aplicat chestionarul comunicării genderizate în cuplu, instrument preluat din cercetările lui Ekstein și Goldman (2001) unde a fost folosit cu succes în abordarea comunicării în cuplu.
Le-am solicitat ambilor parteneri de cuplu care alcătuiau împreună fiecare unitate de analiză să descrie și să evalueze prin intermediul itemilor din chestionar, atât propriile atitudini și comportamente comunicaționale, cât i pe cele ale partenerului de cuplu. Itemii au vizat trei dimensiuni de comportamente și atitudini comunicaționale așa cum derivă acestea din literatura de specialitate care constituie baza teoretică a cercetării noastre: comportamente comunicaționale masculine; comportamente comunicaționale feminine; comportamente comunicaționale comune bărbaților și femeilor. (Anexa 1: Tabel A).
După aplicarea chestionarului descris mai sus, am executat o primă analiză a informațiilor oferite, comparând la nivelul unităților de studiu acordurile și dezacordurile prezente în răspunsurile partenerilor de cuplu la chestionar, raportându-le la principalele teorii care sintetizează cercetările asupra problematicii diferențelor gender în comunicare și notând ariile în care s-au înregistrat cele mai pregnante acorduri și dezacorduri, acestea constituind teme de discuție pentru interviurile individuale, deschise, de profunzime, aplicate în a doua fază a desfășurării etapei de culegere a datelor.
În evaluarea chestionarelor principiul urmat nu a fost atât acela de a identifica în ce măsură bărbații manifestă comportamente comunicaționale feminine și în ce măsură femeile manifestă comportamente comunicaționale feminine, deoarece am pornit de la premisa conform căreia este posibil ca ambele genuri să întrebuințeze, să combine în stilul de comunicare comportamente comunicaționale din ambele categorii. Scopul nostru a fost de a urmări cât mai precis tendințele și patternurile comportamentelor comunicaționale în interiorul fiecărei unități de analiză (cuplu) – a fiecărui subiect chestionat și a partenerului său de cuplu, preocupându-ne mai ales de a înregistra cât mai exact la ambii parteneri percepția de sine și percepția celuilalt.
2. Interviul individual deschis
Urmărind principiul reducerii graduale a eșantionului, specific strategiei multifazate în cercetare, după analizarea chestionarelor am procedat la reducerea eșantionului teoretic inițial, alegând 21 unități de studiu unde acordurile și dezacordurile dintre parteneri au avut valorile cele mai mari, aspect care ne indica prezența similarităților și a diferențelor gender în comunicare. Am aplicat 42 de interviuri individuale deschise, folosind un ghid de interviu.
A urmat a doua etapă a culegerii datelor, interviurile individuale deschise au fost conduse pe dimensiuni tematice reprezentate de principalele arii de acord și dezacord înregistrate și sintetizate în urma aplicării chestionarelor, pentru a crea premisele înțelegerii în profunzime a tematicii propuse spre investigare – am optat pentru acest tip de interviu calitativ, deoarece este bine cunoscut faptul că acesta reprezintă tehnica de bază de colectare a datelor în abordarea calitativă, și fiindcă facilitează realizarea cu o mai mare acuratețe a comparării semnificațiilor, înțelesurilor și conceptelor rezultate din relatările intervievaților, care sunt stimulați să ofere răspunsuri deschise, nerestricționate de alegeri apriorice, propuse de cercetător.
3.Interviul de grup
În studiul nostru am urmărit însă prin interviurile de grup să efectuam un microexperiment, unde prin stimularea unor discuții de grup, să urmărim apoi prin analizarea conținutului conversațional, identificarea similarităților și diferențelor gender în Competența Comunicațională în spațiul public (întâlniri între persoane cunoscute, în locații familiare). Am desfășurat 9 interviuri de grup – 3 grupuri au fost alcătuite doar din femei (grupuri unisex feminine – 6 participanți), 3 doar din bărbați (grupuri unisex masculine – 6 participanți), și în sfârșit 3 grupuri mixte (la care am avut 10 participanți, 5 bărbați și 5 femei).
În total am avut de analizat 9 conversații de grup – conversațiile le-am grupat apoi pentru a alcătui materiale de analiză sub forma unor discuții de ansamblu: discuția feminină, discuția masculină și discuția mixtă. Am întreprins așadar 3 serii de interviuri de grup (focus grup-uri), fiecare serie a câte 3 interviuri de grup (unisex-feminin, unisex-masculin și mixt), a căror rol a fost acela de a observa, înregistra și analiza diferențele gender în ceea ce privește competența comunicațională pe dimensiunile ei fundamentale – preluarea cuvântului; stilul de comunicare.
Mulți cercetători au observat influența vârstei (Helfrich, 1979; Blum-Kulka, 1997) și a statusului social (Labov, 1972; Bernstein, 1990) asupra folosirii limbajului, drept pentru care ne-am gândit că diferențele de vârstă și status social între participanții la focus-grupuri vor influența considerabil interacțiunile dintre ei, astfel încât, pentru a crea premisele necesare efectuării unor comparații între grupurile studiate, am decis să preselectăm participanți cam de aceeași vârstă și status social (Wardhaugh, 1995; Mesthrie et. al. 2000), delimitând cu această ocazie și populația țintă a demersului nostru: tineri căsătoriți sau în concubinaj cu vârstă cuprinsă între 25-35 ani, din mediul urban, studii superioare, care trăiesc și se gospodăresc împreună cu partenerul/partenera de cuplu de cel puțin 3 ani.
Observația
De asemenea, am folosit în procesul de colectare a datelor, ca formă de colectare și observația, în scopul eficientizării dimensiunilor urmărite în interviuri, relevând teme de discuție pentru acestea. După cum am amintit, beneficiind de implicarea directă în mediul social al segmentului de populație tânără din Timișoara, mai ales în perioada studiilor superioare, am avut oportunitatea de a mă afla deseori în postura de observator direct al desfășurării procesului comunicării interpersonale în cuplurile tinere, atât în spațiul public cât și în cel privat. Observațiile culese cu aceste ocazii au creat baza unei sensibilizări personale în legătură cu aspectele acestui fenomen care constituie tema cercetării, folosindu-ne la optimizarea surprinderii caracteristicilor urmărite (Mucchielli, 2002).
Deosebit de importante au fost informațiile oferite de observație în timpul desfășurării interviurilor de grup, unde am dorit să culegem date legate de manifestarea Asimetriilor în comunicare în grup, care reprezintă a treia dimensiune importantă a Competenței Comunicaționale, unul dintre aspectele cheie vizate de demersul nostru – asimetriile aduc în discuție problema comunicării dintre bărbați și femei evidențiind faptul că în conversațiile desfășurate în grupuri genderizate, înțelegerea cadrelor conversației este esențială, femeile având tendința de a fi atente la cum se spune ceea ce se spune, bărbații acordând atenție la ce se spune.
CAPITOLUL 4
ANALIZA CANTITATIVĂ ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Comunicarea genderizată în cuplurile tinere – reconfigurarea stilului masculin și feminin – emersiunea stilului mixt
Cum afirmam anterior, am pornit investigația noastră de la modelul distribuirii comportamentelor comunicaționale în literatura de referință (Anexa1 : Tabel A). În continuare vom prezenta sintetic situația analizei diferențelor și similarităților gender în comportamentelor comunicaționale în universul cercetării noastre, structurat pe două dimensiuni: vom urmări distribuirea comportamentelor comunicaționale la nivelul populației cercetării noastre, în funcție de apartenența de gen a subiecților (Anexa 1 : Tabel B) ; vom urmări distribuirea comportamentelor analizate la nivelul realității unităților de studiu, a cuplurilor investigate (Anexa 1 : Tabel C)
Analizând datele oferite de chestionarul comunicării genderizate în cuplu am dorit să identificăm măsura în care fiecare comportament comunicațional (masculin, feminin sau mixt) semnalat în literatura de referință se regăsește și se manifestă atât în cadrul populației noastre, dar și la nivelul unităților noastre de studiu. Percepțiile de sine și percepțiile celuilalt au fost de asemenea luate în considerare în scopul nuanțării înțelegerii rezultatelor, dar și a identificării posibilelor arii de conflict în comunicarea în cuplu în universul cercetării noastre.
Din cele 33 de comportamente comunicaționale, situația multora la nivelul populației noastre e incertă, adică, mai mult de jumătate din populația noastră, atât la nivelului ansamblului, cât și la cel al realității unităților de analiză nu își asumă anumite comportamente comunicaționale din toate cele trei stiluri abordate.
Dintre comportamentele comunicaționale masculine (Anexa 1 : Tabel A), am confirmat în cercetarea noastră preferința pentru abordarea soluționării practice a problemelor vieții de cuplu sau a gospodăriei, practicarea diminuată a dezvăluirii emoțiilor și sentimentelor prin comunicarea nonverbală și concentrarea atenției mai mult asupra conținutului informativ decât asupra celui emoțional-afectiv în discuțiile în doi, câteva dintre celelalte comportamente comunicaționale masculine intrând în cercetarea noastră în sfera comportamentelor mixte, cum este cazul deținerii și întreținerii unei bune imagini de sine sau a concentrării discuțiilor asupra aspectelor pragmatice ale vieții de cuplu. Am obținut rezultate incerte cu privire la:
Posesia unui spațiu privat în cadrul arealului locuibil al casei ;
Spiritul de competiție și tendința de impunere în fața partenerului de cuplu –
Importanța de a avea ultimul cuvânt în comunicarea în cuplu
Diferențe și similarități gender în comunicarea nonverbală – zâmbetul –
Inabilitatea de a interpreta corect limbajul nonverbal
Dintre comportamentele comunicaționale feminine (Anexa 1 : Tabel A), în cercetare noastră am confirmat doar preponderența reacțiilor și răspunsurilor emoționale în comunicarea în cuplu și bazarea pe intuiție în înțelegerea discursurilor partenerului. Spre surprinderea noastră, cedarea prim-planului în discuțiile în doi și asumarea unui rol pasiv s-a dovedit a fi un comportament comunicațional masculin în universul investigat de noi, la fel ca și tendința evitării conflictelor cu partenerul de cuplu, comportament comunicațional asumat mai mult de către bărbați la nivelul populației generale. Însă cele mai multe comportamente comunicaționale feminine, cum sunt: menținerea contactului vizual în timpul conversațiilor în doi; verbalizarea sentimentelor și trăirilor intime față de partener; acordarea feedbackului în comunicare în cuplu; importanța sporită acordată obținerii aprecierii partenerului/partenerei de cuplu dar și a aprecierii celorlalți în luarea deciziilor legate de alegerea vestimentației; abilitatea „citirii” limbajului nonverbal al partenerului sau inițierea atingerilor în apropierea de celălalt s-au dovedit a se regăsi la noi integrate sferei mai ample a comportamentelor mixte.
Dintre comportamentele comunicaționale feminine (Anexa 1 : Tabel A) rezultate incerte am obținut în ceea ce privește uzitarea cuvintelor și expresiilor care reflectă nesiguranță;
Dintre comportamentele comunicaționale care sunt integrate în literatura de referință stilului mixt de comunicare (Anexa 1 : Tabel A), s-au confirmat în cercetarea noastră importanța acordată conferirii unui timp special pentru discuțiile în doi; evaluarea unor comportamente ale partenerului/partenerei de cuplu prin raportare la stereotipii gender; evaluarea influenței negative a ascunderii unor informații sau a păstrării unor secrete asupra calității comunicării în cuplu; distanțarea fizică față de partener/parteneră la trăirea unor emoții, sentimente, stări negative. Am avut și surpriza de a descoperi că preocuparea față de problema atractivității fizice este un comportament comunicațional feminin în populația noastră. Am înregistrat o serie de comportamente mixte a căror situație este incertă, în sensul că manifestarea lor nu este percepută de mare parte din populația noastră.:
Ironizarea partenerului de cuplu în spațiul public;
Sentimentul de insatisfacție cu privire la aprecierea exprimată de partenerul de cuplu;
Dificultatea resimțită în găsirea unui timp oportun și a unui loc potrivit pentru a discuta cu partenerul/a de cuplu despre probleme, chestiuni importante legate de relație;
Dificultăți în dezvăluirea sentimentelor și emoțiilor intime, profunde, partenerului de cuplu; dificultățile resimțite în plan individual în derularea procesului de negociere și luare a deciziilor;
Folosirea unor expresii ostile, dure, sau a unor cuvinte mai triviale în comunicarea cu partenerul. În ceea ce privește acest ultim comportament comunicațional, la ambele nivele ale analizei, am observat o tendință a femeilor de a și-l însuți mai pronunțat decât bărbații.
Analizarea datelor și informațiilor oferite de subiecții noștri prin intermediul chestionarului comunicării genderizate în cuplu, ne-a relevat așadar la nivelul populației generale a cercetării un stil masculin sub incidența căruia bărbații manifestă în comunicarea în cuplu o preferință pentru abordarea problemelor pragmatice, își dezvăluie mai puțin emoțiile și sentimentele profunde față de partenera de cuplu prin limbaj nonverbal (gesturi, expresii faciale, mișcări ale corpului), și își concentrează mai mult atenția pe conținutul informativ al discuțiilor în doi decât pe conținutul emoțional. În plus, se pare că preferă să cedeze prim-planul în comunicarea cu partenera de cuplu și să evite mai mult conflictele cu ea de câte ori este posibil. Am constatat că la nivelul unităților de studiu, unele comportamente comunicaționale devin mixte – cum este cazul evitării conflictelor cu partenerul/partenera de câte ori este posibil, sau de centrare a atenției asupra conținutului informativ al comunicării, în detrimentul celui emoțional, comportamente care în cuplu sunt asumate și de către femei, nu numai de către bărbați, devenind deci comportamente comunicaționale mixte.
Situația este mai clară în privința stilului feminin de comunicare, unde atât la nivelul populației în ansamblu, cât și la nivelul realității unităților de studiu, am concluzionat că femeile sunt mai preocupate de problema atractivității lor fizice, obișnuiesc să ofere mai multe răspunsuri și reacții emoționale în comunicarea cu partenerii lor și se bazează mai mult pe intuiție decât pe logică în interpretarea și analizarea discursurilor celuilalt.
Stilul mixt de comunicare este mai complex, atât bărbații, cât și femeile, integrând în repertoriul lor comunicațional comportamente precum conferirea unui timp pentru discutarea aspectelor importante care țin de relația cu celălalt; evaluarea a unor comportamente ale partenerului/partenerei prin raportare la stereotipiile de gen; evaluarea influenței negative pe care păstrarea unor secrete sau ascunderea unor informații o au asupra calității comunicării; distanțarea fizică față de partener/partenerul de cuplu la trăirea unor emoții negative; deținerea unei foarte bune imagini de sine; concentrarea discuțiilor în doi asupra aspectelor pragmatice; preferința pentru a aborda subiectele în mod cât mai direct; menținerea contactului vizual în comunicarea cu partenerul; verbalizarea sentimentelor și emoțiilor intime; acordarea feedbackului; importanța acordată obținerii aprecierii partenerului și aprecierii celorlalți în alegerea vestimentației; abilitatea citirii limbajului nonverbal al partenerului.
Percepția importanței comunicării în satisfacția relației de cuplu
Există mai multe similarități decât diferențe în reprezentarea rolului și funcției comunicării în familie – funcția de bază este asigurarea coeziunii cuplului, a stabilității, echilibrului relației. Mai mult, comunicarea devine un concept umbrelă sub incidența căruia se întrețin și se consolidează alte valori importante, precum fidelitatea, încrederea, sau respectul. Un alt punct comun este practicarea diplomației prin discreție atunci când informațiile sunt dăunătoare celuilalt. Se pare că femeile conferă o importanță mai mare decât bărbații dimensiunii emoționale în comunicare, căreia îi subsumează dimensiunea dezvăluirii de sine. Bărbații, deși recunosc importanța dimensiunii emoționale a comunicării în cuplu, practică mai puțin dezvăluirea de sine, punând accent pe manifestarea fizică. Cel mai important este faptul că toți subiecții interpelați evaluează comunicarea ca fiind un factor vital în obținerea unei relații reușite.
Reprezentarea diferențelor gender
Bărbații au o perspectivă mai tradițională asupra diferențelor gender. Femeile sunt privite ca reprezentând „sexul slab” datorită sensibilității, temerilor și a acceptării în viață a situației de a fi întreținute. Femeile, în mod surprinzător, recunosc aceste diferențe, considerând că bărbații sunt mai echilibrați, mai practici și mai centrați pe dimensiunea materială a vieții, însă mai inhibați în ceea ce privește expresivitatea emoțională. Perspectiva tradițională se regăsește și la o parte din femei, care acceptă un rol secundar în conducerea vieții de familie. Surprinderea percepțiilor diferențelor gender în comunicare, a evidențiat faptul că bărbații se consideră a fi mai stăpâni pe ei în ceea ce privește etalarea emoțiilor și
sentimentelor în comunicare, pun un mai mare accent pe rațional în comunicarea cu partenera, sunt mai direcți, punând accent pe rolul comunicării în rezolvarea problemelor. Femeile sunt privite ca fiind mai orientate spre consens, mai extrovertite, dar totuși, mai subtile și mai indirecte.
Am sondat puțin percepția rolurilor în familie și am descoperit că atât bărbații, cât și femeile cred că în familie există roluri asumate tradițional, prin socializare, și roluri asumate rațional, prin negocierea dintre parteneri: bărbații cred că există roluri asumate tradițional (femeia mai responsabilă de îngrijirea copiilor și de împlinirea sarcinilor casnice, bărbatul stâlpul familiei, răspunzător de luarea deciziilor importante, îndeplinirea sarcinilor fizice și dator să aibă un venit mai mare ca al soției) și roluri asumate rațional (împărțirea unor sarcini și activități în funcție de timp și abilități); femeile acceptă rolurile tradiționale sub aspectul lor funcțional (îndeplinirea de către bărbați a sarcinilor gospodăriei care presupun efort fizic), punând însă un accent mai apăsat pe importanța asumării raționale a rolurilor. Observăm în universul cercetării noastre o combinație între modelul tradițional al rolurilor maritale și modelul egalitar. Dacă am face trimitere la precizările lui Coleman (1984), putem vorbi mai degrabă despre evidențierea modelului neotradițional sau pseudoegalitar, amendat de caracteristici importante ale mariajului contemporan, asociat explicit cu ideea de implicare personală și comunicare deschisă între parteneri. Având la bază dragostea romantică, relația conjugală ideală pune accent pe flexibilitatea rolurilor, împărțirea responsabilităților relația căpătând un aspect compasional sub incidența căruia femeia și bărbatul sunt considerați a fi parteneri egali, ambii contribuind în aceeași măsură la întreținerea relației și împărtășind în mod egal privilegiile derivate din sentimentul de siguranță fizică și psihică pe care o oferă gospodăria.
Sub impactul diferențelor gender percepute și asumate, există similarități în ceea ce privește conceptualizarea stilurilor genderizate de comunicare. Femeile îi percep pe bărbați în comunicare așa cum se percep și ei – mai direcți și mai orientați spre urmărirea unor scopuri pragmatice în comunicare. Aspecte caracteristice bărbaților în comunicare, evidențiate de femei, pe care însă aceștia nu le consideră importante, sunt accentul pus competitivitate în comunicarea cu ceilalți – dorința de etalare a cunoștințelor, de demonstrare a punctelor de vedere cu privire la subiectele de conversație.
La fel, bărbații le percep pe femei în comunicare, în general, la fel cum se percep și ele: mai indirecte în abordare, mai grijulii în alegerea și folosirea limbajului, mai orientate spre urmărirea unor scopuri relaționale. Interesant a fost mai ales faptul că femeile își asumă ca și comportamente specifice în comunicare două manifestări evidențiate și de perspectiva masculină: concentrarea asupra detaliilor în comunicarea cu ceilalți și verbalizarea excesivă (indiscreție, bârfă, cicăleală).
Controversa intuiției feminine
Am abordat și subiectul intuiției feminine, pe care am descoperit că bărbații o concep ca o modalitate anume de folosire a intuiției în general, bazată pe atenția acordată la detalii și analizarea amănunțită a faptelor. Femeile o concep cam în același mod, acceptând că intuiția, în general vorbind, este caracteristică ambelor genuri, însă în concepția lor există o dimensiune genderizată a intuiției, o dimensiune specific feminină asociată cu sensibilitatea și atenția mai pronunțată, dar și cu o anumită capacitate analitică ce conferă o aură de paranormal, de predicție a dezvoltării unor fapte spre un anumit deznodământ.
Versatilitatea stilului de comunicare
Există similarități gender importante în formarea și manifestarea stilurilor de comunicare. Indiferent de gender, relatările actorilor sociali interpelați au scos în evidență importanța contextului (cadrul de desfășurare a comunicării, gradul de familiaritate a interlocutorilor, factori de personalitate). În cadre oficiale, sau în situații în care gradul de familiaritate este mai scăzut și femeile, și bărbații, au nevoie de o perioadă de acomodare resimțind presiuni, constrângeri, folosind un limbaj mai protocolar. O similaritate importantă constă în influența activității profesionale asupra stilului de comunicare – natura profesiei, acolo unde ea presupune interacțiuni sistematice cu oamenii, determină formarea abilităților comunicaționale personale, făcând ca individul să posede un stil mai flexibil, mai dezinhibat și să aibă o capacitatea de adaptare mai mare în situații comunicaționale diverse.
În spațiul privat există, de asemenea, similarități, femeile și bărbații recunoscând că stilul de comunicare abordat stă sub incidența factorilor de personalitate și se modifică în funcție de subiectele abordate în conversație: există tematici unde vorbesc mai mult femeile (aspecte afectiv-emoționale) și tematici unde vorbesc mai mult bărbații. Ambele genuri pot să verbalizeze mai mult, sau pot fi mai tăcute în spațiul privat în funcție de prezența unor constrângeri de timp sau de personalitate. Un aspect interesant relevat constă în observația actorilor sociali conform căreia între partenerii de cuplu se formează în timp un anumit cod de comunicare care facilitează interacțiunile și prin intermediul căruia înțelegerea celuilalt este mai puțin dependentă de comunicarea verbală.
Am încercat să înțelegem, din perspectiva actorilor sociali, motivele manifestării genderizării comunicării în grupurile de prieteni sau cunoscuți, aspect relevat pe parcursul derulării cercetării de către subiecții intervievați, fenomen conform căruia în grupuri, femeile și bărbații se grupează și se separă unii de alții, chiar dacă nu pentru multă vreme. Am înregistrat similarități în percepțiile gender în ceea ce privește explicarea acestui fenomen comunicațional: conform concepției actorilor sociali interpelați, la bază stă preferința pentru anumite subiecte – bărbații preferă subiecte mai abstracte, femeile preferă subiecte mai concrete și mai legate de viața personală și relațiile cu ceilalți. O diferență importantă a constat în faptul că pe lângă subiectele de interes diferite, bărbații atribuie femeilor un spirit competitiv mai pronunțat (”spionarea adversarului”) care le determină să vorbească mai mult între ele în cadrul grupurilor – concurența fiind cu celelalte femei, dar și cu celelalte cupluri. Femeile însă nu își însușesc motivația concurențială atribuită, motivând mai degrabă că dezvăluirea unor aspecte personale celorlalte femei și totodată chestionarea acestora se datorează dorinței lor de a împărtăși cât mai multe experiențe comune.
Influența apariției copilului/copiilor în relația de cuplu
Am descoperit similarități importante în conceptualizarea influenței apariției copilului/copiilor în viața de cuplu asupra dinamicii comunicării, comunicarea este mai variată la cuplurile fără copii – unde se abordează tematici precum organizarea casei, comentarea cotidianului, planurile de viitor, relația de cuplu și relațiile cu ceilalți – și mai condensată în cuplurile cu copil/copii – unde temele principale fiind creșterea și îngrijirea copiilor, relațiile de familie, gestionarea banilor și organizarea gospodăriei.
Abordând cuplurile cu copil/copii am văzut că atât bărbații, cât și partenerele lor, semnalează o schimbare semnificativă pe care apariția copilului o generează în dinamica relației în general, dar și în structurarea comunicării în particular. Bărbații și femeile afirmă deopotrivă că apariția copilului în viața de cuplu implică avantaje și dezavantaje, însă percepția acestora este ușor diferită. În reprezentarea avantajelor aduse de apariția copilului/copiilor în relația de cuplu: în timp ce bărbații apreciază mai ales stimularea capitalului emoțional-afectiv, a stimei de sine (statutul de părinți) și a coeziunii relației de cuplu, femeile acordă o importanță mai mare altor avantaje – pentru ele, copilul reprezintă atingerea vârstei de maturitate a relației și totodată, punctul critic în dinamica relației în care căsătoria se transformă în familie. Un alt avantaj important pentru femei este stimularea intercunoașterii (creșterea capitalului de încredere în partenerul de cuplu, dacă acesta reușește să răspundă așteptărilor rolului de tată).
Există diferențe gender și în aprecierea dezavantajelor unde am realizat că cel mai important aspect sensibil pentru bărbați constă pierderea prim planului în atenția partenerei, precum și diminuarea atracției fizice în perioada imediată care urmează apariției copilului în relație, dar mai ales modificarea semnificativă a programului de viață (limitarea libertății de mișcare, a timpului petrecut în doi, renunțarea la unele tabieturi). Femeile împărtășesc aprecierea unor dezavantaje evidențiate de partenerii lor la acest capitol, cum ar fi limitarea timpului liber personal și a vieții sociale a cuplului, precum și renunțarea la unele tabieturi
personale, însă pentru ele toate sunt acceptate mai ușor fiind considerate firești, inerente dobândirii statutului de mamă.
Un amendament care reiese din studiul nostru se referă la posibilitatea de a surmonta cel puțin o parte din aceste dezavantaje, o au la dispoziție cuplurile care se bucură mai mult sau mai puțin de asistență din partea rudelor apropiate, care pot prelua, chiar dacă doar temporar, o serie de îndatoriri și sarcini legate de creșterea și îngrijirea copiilor.
Prezența copilului/copiilor în cuplu produce o serie de schimbări și la nivelul dezvoltării psihosociale individuale a actorilor sociali – pentru bărbați, dobândirea statutului de tată generează un sentiment de responsabilizare personală, care contribuie la creșterea stimei de sine, ei recunoscând și o stimulare a altruismului în rândul valorilor personale. Femeile resimt și ele responsabilizarea personală odată cu dobândirea statutului de „mamă”, însă declară și stresul și surmenajul fizic și psihic, precum și tensiunea și conflictul de rol.
Este percepută și evaluată în mod similar și schimbarea semnificativă pe care prezența copilului/copiilor o produce la nivelul structurii comunicării, în sensul pragmatizării acesteia. O schimbare importantă, de asemenea, la nivelul conținutului comunicării constă în faptul că problema copilului cu toate implicațiile ei, devine tema centrală a discuțiilor în doi, dar mai ales în manifestările comportamentale ale partenerilor în situații comunicaționale conflictuale, unde atât bărbații, cât și femeile au o tendință mai pronunțată de autocontrol asupra emoțiilor, temperându-și impulsivitatea și implicit limbajul agresiv, devenind mai raționali în abordarea situației.
Dezavantajele în comunicare sunt de asemenea resimțite în mod asemănător de femei și bărbați, care arată că au acum mai puțin timp sau chiar deloc pentru discuțiile intime în doi în cadrul cărora se practica dezvăluirea de sine, în care partenerii își vorbeau despre cele mai profunde sentimente, emoții, trăiri. Ca și efecte pozitive, se pare că prezența copiilor stimulează intercunoașterea, înțelegerea și consolidarea echilibrului în comunicarea în cuplu, orientând-o preponderent spre funcții pragmatice.
Conflicte în comunicare: surse, manifestări, strategii de soluționare
Am reușit să conturăm câteva arii generale de conflict în comunicarea în familie, de la care am dezvoltat linii secundare mai apoi relevate din relatările actorilor sociali intervievați.
O primă arie generală se conturează pe manifestarea comportamentului comunicațional masculin referitor la preferința pentru abordarea soluționării problemelor practice – am observat o tendință a femeilor de a-și percepe pe partenerii lor ca fiind aproape la fel interesați de abordarea aspectelor emoționale ale relației în comunicarea în cuplu, în timp ce bărbații se percep ca fiind mai interesați de aspectele instrumentale ale relației. Avem imaginea, astfel, a unei arii generale de potențial conflict în comunicarea în cuplu – deși femeile se așteaptă ca bărbații să fie preocupați de abordarea în comunicare a aspectelor afective, emoționale ale relației, aceștia sunt mai interesați de abordarea problemelor practice în scopul soluționării lor.
A doua arie generală generatoare de conflict s-a conturat pe comportamentul comunicațional feminin referitor la preponderența practicării răspunsurilor și reacțiilor emoționale în comunicarea cu partenerul/partenera – datele conferite de compararea percepțiilor ne arată că, deși acest comportament comunicațional este unul feminin, atât la nivelul populației în ansamblu, cât și la nivelul realităților de studiu, cu toate că femeile se percep a fi mai emotive și bărbații se percep mai raționali în comunicare, femeile îi văd pe bărbați ca fiind mai emoționali decât recunosc ei, iar bărbații le văd pe femei mai raționale decât admit ele. Se reliefează o potențială arie de conflict aici la nivel de interpretare a mesajelor în comunicarea în cuplu: de pildă, bărbații s-ar aștepta într-o mai mare măsură ca femeile să ofere răspunsuri și reacții raționale în comunicare.
O altă arie conflictuală generală am identificat-o cu privire la manifestarea comportamentului comunicațional referitor la importanța deținerii ultimului cuvânt în comunicarea în cuplu – compararea percepțiilor ne dezvăluie o diferență gender în ceea ce privește importanța de a avea ultimul cuvânt în conversațiile în doi, unde vedem că mai mult de jumătate dintre bărbați consideră că acest comportament nu le este caracteristic, însă din perspectiva femeilor doar pentru 38% este valabil acest lucru. Putem vorbi, astfel de o potențială arie de conflict cu privire la manifestarea autorității și puterii în cuplu în dimensiunea luării deciziilor.
În sfârșit, ultima arie generală generatoare de conflict în comunicarea în cuplu se construiește pe marginea manifestării comportamentului comunicațional de acordare a feedback-ului în comunicarea cu partenerul/partenera – majoritatea femeilor și bărbaților consideră că acordă suficient de bine feedback-ul în comunicarea cu partenerul/partenera de cuplu, fapt pentru care am încadrat acest comportament comunicațional în sfera stilului mixt de comunicare. Totuși, acest comportament poate genera o arie de conflict în cuplu, deoarece compararea percepțiilor ne relevă faptul că bărbații se percep ca fiind ceva mai buni decât partenerele lor, în timp ce femeile declară contrariul. Problemele se pot ivi în dimensiunea receptării mesajelor, a ascultării active a partenerului/partenerei, atât femeile, cât și bărbații, considerând că se ascultă suficient unii pe alții, când de fapt se supraestimează.
Din analiza relatărilor oferite de actorii sociali investigați, o similaritate gender în percepția asupra surselor de conflict în comunicarea în cuplu o regăsim la cuplurile cu copii, care identifică două arii conflictuale principale: aspecte legate de creșterea și îngrijirea copilului și petrecerea timpului liber. În ansamblu, o similaritate gender este dată și de identificarea relațiilor cu familia extinsă ca sursă de conflict, atât la cuplurile cu copii, cât și la celelalte. Există și diferențe gender, relatările subiecților noștri indicându-ne că bărbații sunt mai sensibili la atitudinile critice ale partenerelor lor, față de anumite comportamente și manifestări, mai ales în spațiul public, precum și la reproșurile adresate susținerii emoțional-afective pe care-o oferă. Un alt subiect sensibil pentru bărbați este legat de abordarea gestionării resurselor financiare. Pentru femei percepția suportului emoțional-afectiv este importantă, ele semnalând interiorizarea partenerului ca aspect sensibil al comunicării în cuplu, precum și lipsa feedback-ului din partea partenerului atunci când ele și-l doresc.
Similarități și diferențe gender în manifestările conflictuale
O diferență gender constă în atitudinea de retragere care apare ca și comportament comunicațional adoptat mai mult de bărbați în cadrul conflictelor, sub forma verbalizării minimale, a abandonării dialogului, sau chiar a părăsirii spațiului conflictual. Pentru femei, verbalizarea excesivă este comportamentul adoptat în conflicte ca și modalitate de descărcare a tensiunilor acumulate și resimțite în plan individual, comportament manifestat prin agresivitate verbală. Acest lucru se confirmă și la nivelul populației generale: folosirea expresiilor dure, ostile, sau triviale în conflictele din comunicarea în cuplu. În aproximativ jumătate din populația noastră în care comportamentul se manifestă, am înregistrat o diferență gender importantă la nivel de percepții conform căreia femeile își asumă într-o mai mare măsură decât bărbații folosirea unui limbaj mai dur în conflictele comunicaționale, cu toate că bărbații nu sesizează acest lucru Am înregistrat și similarități în privința ridicării tonului vocal, a impulsivității, a ironizării celuilalt, dar și în trăirea unor sentimente negative.
Strategii de soluționare
Am identificat două strategii principale folosite de unitățile de studiu investigate în gestionarea conflictelor: abordarea rațională – unde partenerii de cuplu valorizează medierea înțeleasă ca dorință împărtășită de atingere a consensului și toleranță reciprocă. Etapele principale sunt abordarea imediată a problemei și discutarea ei până la epuizare. Ca și observație interesantă aici, am constatat că apariția copilului poate declanșa orientarea cuplului spre strategia rațională de gestionare a conflictului; abordarea emoțională – unde partenerii manifestă comportamentul de abandonare și retragere, rezultatul fiind amânarea discuției. Soluționarea se realizează tardiv, fie prin reluarea discutării problemelor, fie prin trecerea lor definitivă într-o sferă tabu.
Gottman (1994) afirma că se pot distinge trei tipuri de cupluri în funcție de modalitățile de gestionare a conflictului în familie: cuplul certificant, cuplul volatil și cuplul evaziv. Și în demersul nostru am identificat existența acestor trei categorii de cupluri, cu mențiunea că am descoperit și tipuri combinatorii. În cuplul certificant partenerii discută imediat problemele sensibile, își respectă punctele de vedere diferite în cadrul conflictelor, manifestând în același timp o tendință spre compromis. i în cuplul volatil, partenerii discută imediat, ușor problemele sensibile, însă sunt foarte expresivi emoțional, persuasivi, urmărind fiecare să câștige disputa. În cuplurile evazive partenerii de cuplu detestă ideea de discordie, străduindu-se fiecare să evite conflictele potențiale, să-și facă pe plac unul altuia astfel încât interacțiunile conflictuale să nu aibă loc. Atunci când disputele nu pot fi evitate, de obicei se alege ca soluționare abandonare definitivă a subiectelor de discordie.
Diferențe și similarități în comunicarea în spațiul public – Competența Comunicațională
Preluarea cuvântului
În grupurile unisex, bărbații folosesc mai multe Întreruperi, iar femeile mai multe Suprapuneri, de unde am concluzionat că discuțiile feminine au o tendință mai pronunțată spre colaborare, în timp ce discuțiile masculine sunt orientate mai mult spre competiție. În grupurile mixte, femeile au folosit cel mai mult Suprapunerile, însă în stilul masculin de data aceasta, Întreruperile sunt folosite la fel de mult ca și preluările simple, crescând și folosirea suprapunerilor. Rămâne o ușoară tendință a bărbaților de a folosi mai mult întreruperile în preluarea cuvântului. La femei, stilul se menține centrat pe folosirea suprapunerilor.
Există o diferență gender în folosirea Preluărilor Simple, în sensul că femeile folosesc mai puțin preluările simple decât bărbații în discuțiile unisex, în timp ce în discuțiile mixte, am înregistrat o similaritate în această privință.
Stilul conversațional
Am înregistrat similarități în grupurile mixte în ceea ce privește distribuirea intervențiilor și timpul ocupat în discuție, deși scorurile bărbaților sunt ceva mai mari decât ale femeilor. În discuțiile unisex, conversațiile s-au concentrat în jurul a câtorva vorbitori dominanți care au ocupat cel mai mult timp în spațiul comunicațional, având cele mai multe intervenții și cele mai lungi perioade de timp. Și în discuția mixtă, am avut patru vorbitori dominanți, doi bărbați și două femei, între care nu am înregistrat diferențe semnificative în privința verbalizării.
În legătură cu răspunsurile minimale, și în cercetarea noastră s-au confirmat observațiile studiilor anterioare, conform cărora femeile folosesc în discuțiile unisex mai multe răspunsuri minimale decât bărbații. Nu am înregistrat diferențe semnificative în privința folosirii expresiilor interogative de întărire, deși am constatat o tendință subțire a femeilor de a le folosi mai mult în limbaj în grupurile unisex decât bărbații. În discuția mixtă, diferențele s-au menținut, în sensul că în discursurile feminine am înregistrat mai multe răspunsuri minimale decât bărbații în discursurile lor.
Am confirmat rezultatele indicate de cercetările anterioare, și în studiul nostru femeile folosind de aproximativ de trei ori mai multe expresii ambigue decât bărbații în conversațiile din grupurile unisex. Conceptul de limbaj moale vehiculat în literatura de referință cu privire la stilul feminin în conversații pare să se susțină de data aceasta în cercetarea noastră, în discuția mixtă, discursurile feminine înregistrând aproape de două ori mai multe expresii interogative de întărire și expresii ambigue decât bărbații în discursurile emise.
Am înregistrat similarități în privința folosirii întrebărilor, observând chiar că bărbații au folosit ceva mai multe întrebări decât femeile în discuțiile unisex, deși studiile de specialitate arătau contrariul. Am descoperit similarități în ceea ce privește folosirea întrebărilor și în ceea ce privește discuția mixtă.
Nu am înregistrat diferențe în privința imperativelor și a limbajului trivial, ci doar în folosirea umorului, unde în grupurile unisex am constat că bărbații au glumit de două ori mai mult decât femeile, cu observația că inițierea glumelor este mai echilibrat distribuită între participanți în grupurile masculine decât în cele feminine. O diferență față de discuțiile unisex la acest capitol s-a manifestat în discuția mixtă, unde bărbații și femeile au diminuat numărul de glume, scorurile fiind echilibrate.
Problematica asimetriilor ne-a relevat similarități gender, cadrele discuției fiind înțelese așadar în mod echilibrat de către femei și bărbați, un factor explicativ aici fiind poate gradul de familiaritate existent între participanții la discuții.
O particularitate a studiului nostru este că dincolo de cele câteva diferențe în Competența Comunicațională relevate în discuțiile unisex și în discuția mixtă, în toate grupurile s-au delimitat câțiva vorbitori dominanți, similari în Competența Comunicațională deținută: vorbitorii dominanți au cele mai multe intervenții și ocupă cel mai mult din timpul de desfășurare a discuțiilor în grup, folosesc în Preluarea Cuvântului atât Întreruperi cât și Suprapuneri, și au stiluri conversaționale similare în ceea ce privește expresiile ambigue, expresiile interogative de întărire, întrebările și glumele. Se păstrează, totuși, o diferență și aici la aspectul folosirii răspunsurilor minimale, unde femeile au de trei ori mai multe decât bărbații.
Distincția gender clasică operată de Tannen (1990) care propunea conceptele de vorbire-relațională și vorbire-raportată, nu se verifică în realitatea investigată de noi. Autoarea afirma că femeile se simt mai confortabil în comunicare în spațiul privat, în timp ce bărbații se simt mai confortabil în comunicare în spațiul public. Pentru majoritatea femeilor, scopul comunicării este de a crea o legătură, de a dezvolta relaționarea cu celălalt/ceilalți, punând accent pe similarități și pe experiențele comune. De aceea, femeile tind să se simtă confortabil în comunicare atunci când sunt acasă sau în locuri în care se simt ca acasă, practicând comunicarea în mod mai intim, privat, cu una sau cel mult câteva persoane de care se simt apropiate. Pentru majoritatea bărbaților însă, comunicarea are scopul principal de a-i ajuta să-și afirme independența și să-și negocieze, sau să-și mențină statusul în cadrul unei ierarhii sociale. Acest scop se realizează etalând cunoștințe și informații, demonstrând abilități și acaparând prim-planul în discuții și conversații folosind verbalizarea în mod dominant – povestiri, glume, anecdote.
Se poate opera această distincție și în universul nostru, însă sub amendamentul potrivit căruia adoptarea și manifestarea vorbirii-relaționale și vorbirii-raportate de către bărbați și femei stă sub incidența paradigmei situaționale – există factori contextuali care influențează stilurile comunicaționale ale actorilor sociali. Gradul de intimitate și familiaritate cu interlocutorii, de exemplu, determină verbalizarea și stilul comunicațional adoptat în spațiul public. Temperamentul, personalitatea sau natura profesiei, de asemenea, joacă un rol important – acolo unde specificul profesiei actorului social impune practicarea unor abilităților comunicaționale (jurnalism, relații publice, vânzări), acestea sunt integrate stilului de comunicare în cuplu. Specificul situațional al cuplului joacă un rol important și sub incidența timpului disponibil al partenerilor – acolo unde unul muncește intens, având un program de lucru dificil, indiferent de apartenența gender, se manifestă mai puțin verbal în spațiul privat.
Diferențele de implicare a femeilor și bărbaților în contexte diferite trebuie explicate mai degrabă în termenii așteptărilor culturale diferite legate de abilitățile femeilor și bărbaților, ținând cont și de ariile lor de competență, raportate la factorii specifici care în situații particulare influențează aceste așteptări.
Valențe și limite ale cercetării
Ne asumăm o serie de limite ale studiului, începând cu baza teoretică adusă în discuție, unde lipsa cercetărilor pe tema specifică din arealul sociologiei românești face ca marea majoritate a demersurilor și teoriilor prezentate să fie aduse din spațiul științific anglosaxon.
În investigație am operat intensiv conceptele de comportamente comunicaționale feminine, comportamente comunicaționale masculine i comportamente comunicaționale mixte. Amintim aici faptul că nu a fost fundamentată încă o poziție științifică foarte clară asupra a ceea ce reprezintă în mod cert masculin sau feminin în comunicare. Cercetarea influenței gender în comunicare este încă într-un stadiu incipient, și este supusă unor presiuni culturale, politice i sociale care nu trebuie subestimate. De asemenea, încă se discută asupra comportamentelor și atitudinilor comunicaționale considerate a se regăsi în ceea ce numim stil mixt de comunicare – care combină trăsături și caracteristici comunicaționale masculine și feminine – deși se conturează în literatura de specialitate din ce în ce mai mult o opinie conform căreia atât bărbații, cât și femeile, manifestă un mixaj de comportamente comunicaționale feminine și masculine în propriul repertoriu comunicațional (Ekstein și Goldman, 2001).
Firește că ne asumăm implicit limitele abordării calitative, mai ales a demersurilor bazate pe studiu de caz – dintre care cea mai de seamă ar fi lipsa posibilității de generalizare a rezultatelor – însă, în același timp credem că am reușit să aducem un aport pozitiv prin aducerea în discuție, deși într-un cadru restrâns, a perspectivei empirice asupra fenomenului studiat – înțelegerea „din interior” a fenomenului, așa cum reiese ea din relatările actorilor sociali implicați.
Firește, realitatea familiei, în general, și a dimensiunii comunicării în cuplu, în particular, este mult mai complexă și nu avem nici măcar pretenția de a generaliza imaginea identificată de noi în arealul investigat, recunoscând limitele abordării calitative folosite în studiul de față, care, deși ne-a permis accesul la descrierea „din interior” a fenomenului, prin relatările celor direct implicați în procesualitatea lui, nu poate oferi suficient suport pentru a rezista rigorilor generabilității rezultatelor. Lipsa unor resurse consistente care să ne permită intervievarea unui număr mai mare de cazuri, a restrâns și ea valențele investigației noastre. Slaba reprezentare a literaturii de specialitate pe tema abordată m-a determinat să manifest poate un exces de prudență în studiul propus, concentrându-mă asupra unui caz specific – cupluri tinere, din mediul urban., cu studii superioare. Fondul teoretic de raportare este tributar sociologiei anglosaxone, cu preponderență celei americane.
Ceea ce am obținut este o imagine a diferențelor și similarităților gender în comunicarea în cuplu, la un anumit moment dat și într-un anumit cadru specific, restrâns, suficientă pentru a atrage atenția și a constitui un punct de pornire pentru investigații mai aprofundate.
Chiar dacă prelucrarea statistică avansată nu este potrivită naturii demersului nostru investigațional, care a urmărit obținerea unei descrieri cât mai ample a fenomenului și înțelegerea lui prin prisma trăirilor, sentimentelor, reprezentărilor actorilor sociali implicați, totuși noi am lucrat cu o populație destul de omogenă. S-ar impune extinderea studiului prin luarea în considerare a cuplurilor integrate în alte segmente de vârstă, din mediul de rezidență rural chiar, și integrând niveluri ale educației diferite. Comparația este esențială în aprofundarea înțelegerii fenomenului. Dinamica socială efervescentă ar trebui luată și ea în calcul – trebuie cuprinse în analiză și cupluri rezidente în orașe mari, unde constrângerile și presiunile vieții sociale sunt altele.
Un aspect sensibil în studiul de față a fost conferit și de gradul de familiaritate existent între subiecții interpelați în ultima fază a cercetării – interviurile de grup – care a făcut imposibilă explorarea unor dimensiuni operaționale a conceptului de competență comunicațională, precum complimentarea sau folosirea imperativelor sau a limbajului trivial sau tabu.
Utilitatea înțelegerii fenomenului este evidentă doar dacă facem trimiterea la un concept indispensabil vieții sociale cotidiene: Înțelegerea. Elaborarea unor strategii de comunicare eficiente în familie este binevenită din moment ce membrii grupului familial urmăresc sporirea satisfacției a angajamentului și a stabilității relațiilor de familie.
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
Viața de cuplu se bazează pe o serie de valori și este necesar ca acestea să fie conservate, pentru a duce la armonie și la înțelegere în cuplu. Atașamentul între parteneri este foarte important, poate chiar cel mai important factor care îi ține pe aceștia împreună. La baza atașamentului stă comunicarea, aceasta influențând în principal satisfacția în cuplu, astfel că o comunicare calitativă va duce la un grad ridicat de armonie și satisfacție, pe când o comunicare defectuoasă va stârni conflicte și va duce la dezacorduri. Intimitatea în cuplu este influențată tot de atașament și comunicare, astfel că apropierea partenerilor de cuplu este strâns legată de armonia sau dizarmonia creată de aceste elemente. Momentul apariției primului copil în cuplu este un factor decisiv asupra direcției interrelaționării dintre parteneri și în funcție de stilul de atașament și de stilul de comunicare anterior, va influența evoluția sau regresul cuplului pe planul satisfacției generale.
Comunicarea între parteneri este diferențiată în funcție de sexul acestora, astfel că studiul diferențelor este un aspect important strâns legat de momentul apariției primului copil, precum și de alte evenimente ce apar în viață, comunicarea stând până la urmă la baza tuturor relațiilor. Percepția de sine și percepția celuilalt este un alt aspect important de luat în considerare, reprezentând o variabilă a relației. Pentru a putea observa direcția spre care se îndreaptă situația cuplului, precum și soluțiile de împiedicare și aplanare a conflictelor, este necesar înțelegerea stilului de comunicare a celuilalt și adaptarea pe cât posibil la acesta. Desigur, fiecare partener are un stil de comunicare personal, importante aici fiind asemănările și punctul comun al diferențelor.
În studiul întreprins am observat modul în care operează diferențele gender în comunicarea de cuplu și putem generaliza faptul că în public, partenerii au tendința de a minimiza dezacordurile sau conflictele dintre ei, încercând să păstreze o oarecare armonie. De asemenea, în privat, tind să mențină o armonie a vieții de cuplu prin comunicare. Momentul apariției primului copil în cuplu, este, cum spuneam și înainte unul decisiv pentru armonia și satisfacția partenerilor, astfel că tendința generală este de a comunica eficient și de a ajunge la acorduri comune.
În această lucrare am început oarecum cu un studiu descrescător, începând cu relația de cuplu și stilurile de atașament și intimitatea, continuând cu schimbările care se produc în momentul apariției primului copil, dar întorcându-ne în final la ceea ce este baza relaționării, comunicarea. Diferențele comunicaționale în funcție de genul partenerilor este mai mult decât oportun, deoarece reprezintă, cum am insistat și până acum, fundamentul atât a relațiilor de cuplu, cât și a tuturor relațiilor întreprinse de oameni.
În concluzie, avem certitudinea că modul în care a fost abordată această lucrare duce la oferirea unei imagini de ansamblu asupra psihologiei cuplului sub aceste aspecte de atașament și intimitate, corelate cu apariția primului copil.
ANEXE
TABEL A – Distribuția comportamentelor comunicaționale în literatura de specialitate
TABEL B – Distribuirea comportamentelor comunicaționale în universul cercetării
TABEL C – Distribuirea comportamentelor comunicaționale în unitățile de analiză
BIBLIOGRAFIE
Adler, A. (1933/1938), Social interest: A challenge to mankind, Faber and Faber, London
Adrian Nuța (2006), Psihologia cuplului, Editura Sper, București
Albu, M. (1998). Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-napoca: Editura Clusium
Alin Gavreliuc (2006), De la relațiile interpersonale la comunicarea socială, Editura Polirom, Iași
Boudon, R. (1997), Tratat de sociologie, Humanitas, București
Bougnoux, D. (2000), Introducere în științele comunicării, Polirom, Iași
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss: Vol. 1. Attachment. New York: Basic Books
Brown, P. ; Levinson, S. (1978) "Universals in language usage: Politeness phenomena", în E.N. Goody (ed.), Questions and Politeness, Cambridge University Press., Cambridge.
Canary, J.D. ; Emmers-Sommer, T. M. ; Faulkner, S. (1997), Sex and Gender Differences in Personal Relationships, Guilford Press, New York
Chelcea, S. (2005), “Comunicarea nonverbalã: istoric, structurã, forme, funcții și disfuncții”, în S. Chelcea, L. Ivan, A. Chelcea, (2005), Comunicarea nonverbalã: gesturile și postura: cuvintele nu sunt de-ajuns, Comunicare.ro, București
Chelcea, S. ; Iluț, P. (2003), Enciclopedie de Psihologie Socială, Editura Economică, București
Collins, N. L., and Feeney, B. C. (2000). “A Safe Haven: An Attachment Theory Perspective on Support Seeking and Caregiving in Intimate Relationships.” Journal of Personality and Social Psychology
De Paretti, A. ; Legrand, J. ; Bouiface , J. (2001), Tehnici de comunicare, Polirom, Iași
DeGenova, M. K., & Rice, F. P. (2002). Intimate relationships, marriages, & families (5th ed.). Boston: McGraw Hill
Erlbaum (ed.), Parents, Children and Communication: Frontiers of Theory and Research., Erlbaum, Mahwah, NJ.
Feldman, L. B. (1979), “Marital Conflict and Marital Intimacy: An Integrative Psychodynamic Behavioral Systemic Model”, Family Process, 18
Goodman, N. (1992), Introducere în sociologie, Lider, București
Gray, J. (1992/2002), Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus, Vremea, București
Harris, C, (1998), Relațiile de rudenie, Editura Du Style, București
Heider, F. (1958). The Psychology of Interpersonal Relations. New York: John Wiley and Sons
Hendrick, S. S., and Hendrick, C., eds. (2000). Close Relationships: A Sourcebook. Thousands Oaks, CA: Sage
Iluț, P. (1995), Familia. Cunoaștere și asistență, Argonaut, Cluj-Napoca
Iluț, P. (2000), Iluzia localismului și localizarea iluziei, Editura Polirom, Iași
Iluț, P. (2005), Sociopsihologia și Antropologia Familiei, Polirom, Iași
Iluț, P. (2006) “Clarificări în problematica gender”, Sociologie Românească, vol. IV, 3, București.
Jung, C. G. (1923), Psychological types: Or the psychology of individuation, Harcourt Brace, New York
Miclea M., (1994), Psihologie cognitivă, Editura Gloria, Cluj-Napoca
Mitrofan, I ., Mitrofan, N, (1994), Elemente de psihologie a cuplului, Ed. Șansa S.R.L., București
Mitrofan, I ., Mitrofan, N. ( 1991 ), Familia de la A la Z , Ed. Științifică , București.
Mucchielli, A. (coord.) (2002), Dicționar al Metodelor Calitative, Polirom, Iași.
N. Mitrofan, (1984) Dragostea și căsătoria, Editura științifică și enciclopedică, București,
Silverman, D. (2004), Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Polirom, Iași
Stanton, J. (1995), Comunicarea, Societatea de Științe și Tehnică S.A. , București
White, J. (1989), „Marriage: a developing process”, în K. Ishwaran (ed.) Family and Marriage- Cross Cultural Perspectives, Wall and Thompson, Toronto
Yin, K.R. (2005), Studiul de Caz, Polirom, Iași
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atasamentul Si Intimitatea In Cuplu In Momentul Aparitiei Primului Copil (ID: 164716)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.