Aspecte Metodice Privind Tema Copilariei la Eminescu Si Creanga

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

A-i învăța pe elevi să scrie și să vorbească corect romȃnește este o dovadă patriotică, dar și însușirea și aplicarea în practică a normelor unitare ale limbii constituie tot o datorie patriotică din partea elevilor, un sentiment de dragoste și respect față de limba națională.

Cultivarea limbii romȃne reprezintă o datorie pentru orice cetățean al patriei noastre. Element definitoriu de continuare și conservare a științei naționale, tezaurul limbii romȃne a fost moștenit din generație în generație și îmbogățit continuu. Fără însușirea corespunzătoare a limbii romȃne nu poate fi concepută evoluția intelectuală viitoare a școlarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte discipline de învățămȃnt, precum și pregătirea lor pentru activitatea socială.

Ȋn lucrarea de față am dezbătut o temă care ne preocupă pe toți învățătorii sau ar trebui să ne preocupe, aceea de a găsi cele mai adecvate metode pentru a descoperi mesajul creațiilor lui Creangă, modul cum ajung la elevi sentimentele transmise de scriitor, modul cum e perceput conținutul lecturilor sale de către școlarii din ciclul primar.

Am ajuns la concluzia că învățătorul este acela care dă viață metodelor și, de calitatea pregătirii lui depinde ritmul și calitatea înnoirii întregului învățămȃnt, inclusiv tehnologia de lucru. Basmele, poveștile, povestirile trebuie prezentate și valorificate printr-o paletă multiplă de metode și procedee didactice. Un loc central îl ocupă tactul și măiestria dascălului formator, felul cum știe să-i facă pe copii să vibreze la frumosul din viață și din artă.

„A învăța pe copil să citească înseamnă a-i deschide calea dezvoltării intelectuale”¹, a-i oferi posibilitatea descoperirii unor idei capabile să genereze motivația muncii. De aceea, îndrumarea lecturii și stabilirea principiilor muncii cu textul literar devin elemente principale în organizarea procesului de predare a literaturii romȃne în învățămȃntului primar.

Experiența anilor trecuți m-a ajutat să gȃndesc și să realizez lecțiile de citire în multiple corelații cu celelalte discipline care se predau în ciclul primar, corelații cu un efect deosebit, nu numai asupra însușirii cunoștințelor, dar și asupra aplicării capacităților învățate la noi situații practice.

Totodată, prin realizarea corelațiilor am constatat o creștere a valorii operaționale a cunoștințelor, a capacităților o sporire a eficienței învățării, dezvoltarea motivației și a convingerii elevilor în legătură cu utilitatea efortului de învățare.

Ȋnvățătorului, care este un bun cunoscător al copiilor, al formelor și metodelor de educație, un om care își iubește profesia, dar îi iubește și pe copii, îi revine nobila misiune să pună bazele formării și dezvoltării mobilității și flexibilității capacităților intelectuale cum ar fi:

imaginație creatoare cu variantele ei;

gȃndire creatoare (flexibilitate, fluiditate);

să conducă la învățarea prin cercetare, descoperire, prin efortul intelectual și de tip creativ.

Pentru combaterea greșelilor de exprimare ale elevilor, pentru utilizarea de către aceștia cu mai multă abilitate a frumoasei și nuanțatei limbi romȃnești, am întreprins următoarele:

explicarea sensurilor cuvintelor noi la fiecare nivel de vȃrstă;

folosirea unor jocuri de vocabular;

precizarea restricției de a utiliza termeni și expresii regionale.

Ȋn elaborarea acestei lucrări am încercat să ilustrez cum înțeleg și cum am intenționat

să-mi organizez munca instructiv-educativă, ca stil de muncă personal în vederea dezvoltării capacităților intelectuale ale elevilor, folosind noile medode de activizare, determinȃnd o participare reală din partea elevilor la propria dezvoltare și formare.

Ȋn vederea îmbogățirii vocabularului, a precizării și nuanțării lui, voi arata în lucrarea de față o serie întreagă de modalități prin care voi realiza acest lucru, bazȃndu-mă pe textele literare scrise de Ion Creangă si Mihai Eminescu studiate pe fiecare nivel de clasă.

INTRODUCERE

Școlii îi revine nobila misiune de a pregăti copiii, tineretul pentru vărsta socială. Dar viața socială presupune existența limbii. Așa cum afirma I.D.Lăudat “nu poate participa din plin la viața socială cel ce nu stăpȃnește acest instrument de legătură și de progres social”.

Limba slujește la dobândirea cunoștințelor teoretice și practice din cadrul diferitelor discipline, la formarea profilului moral al elevilor, la plămădirea și modelarea conștiinței tinerelor generații. Valorificarea conținutului lecțiilor sub aspect formativ-educativ este una din laturile prioritare ale reformei în învățământ.

Ca mijloc de comunicare, limba se învață în etape succesive: mai întȃi în familie, apoi în instituțiile pentru preșcolari (grădinițe), și apoi în școală.

Nenumărați au fost scriitorii care au exprimat în versuri sau în proză, meritele acestei “înalte doamne”, care este limba romȃnă. Ȋntre ei, imnul lui Al. Mateevici din volumul său de Poezii, a devenit text de antologie:“Limba noastră-i o comoară/Ȋn adȃncuri înfundată/Un șirag de piatră rară/Pe moșie revărsată”.³

Alți autori au reușit să scrie o literatură accesibilă pentru copii, avȃnd în centrul ei copilul și copilăria. Unul dintre aceștia a fost Ion Creangă, fiind socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintașul și învățătorul său.

Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare.

Creațiile lui Ion Creangă sunt cele mai îndrăgite de copii. Cărțile cu povești rămȃn un mijloc de cultură și educație, chiar în era tehnologiilor moderne, a calculatorului și internetului. Poveștile lui pot fi socotite drept adevărate bijuterii educative, avȃnd o compoziție simplă, acțiune concentrată și o profundă învățătură morală. Copiii valorifică aceste învățături în orele de limba și literatura romȃnă.

Ei pot fi deprinși încă de mici cu tehnica textului narativ și a adoptării unei atitudini moral-civice față de faptele personajelor. Micii școlari trebuie ajutați să aleagă, să decidă, să-și exprime liber ideile, într-un limbaj corect și coerent din punct de vedere lexical și gramatical. Emoțiile și sentimentele copiilor de această vȃrstă se manifestă spontan și viu, copiii trăiesc intens bucuriile și suferințele personajelor pozitive, trecȃnd ușor de la un sentiment la altul.

Copilăria cu jocurile, bucuriile și suferințele ei, a inspirat prin sensibilitate arta și creația poeților, care s-au aplecat cu înțelegere și dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanțe afective și morale, în planul expresiei artistice. Ȋn tezaurul literaturii pentru copii au pătruns, prin paginile publicațiilor de specialitate, un mare număr de poezii valoroase ale marelui poet Mihai Eminescu.

Poezia lui Eminescu oferă copilului modalitatea de excepție pentru a-l introduce din

realitatea existenței în universul cunoașterii. Timpul și spațiul sunt cele două mari dimensiuni esențiale surprinse în imaginea limbajului artistic, prin care valorile eterne sunt concret prezentate.

Avȃnd o tematică variată, poezia lui Eminescu dezvoltă o complexitate de idei și sentimente și de aceea are o deosebită valoare instructiv- educativă și artistică. Poezia destinată copiilor se bazează pe înțelegere profundă a universului infantil definit prin deschidere și cunoaștere față de bine și frumos. Memorarea versurilor poate fi realizată mai ușor dacă școlarii cunosc motivul pentru care învață poezia, semnificația titlului și cȃteva date referitoare la viața și opera poetului. Gustul pentru poezia lui Eminescu se cultivă treptat, fiind condiționat de existența de viață, de cunoștințele copiilor. De multe ori aceștia se dovedesc a fi cei mai interesați ascultători de poezie. Candoarea vȃrstei le facilitează transpunerea eminesciană.

Cine, unde și cum îi facilitează copilului căile magice de inițiere în taina cunoașterii, și care ar fi acestea? Nu cumva ascultarea, vorbirea, scrisul și cititul? Desigur că vȃrsta și locul sunt cele ale primei copilării, preluate și sintetizate de grădiniță și școală, locul de înaltă responsabilitate care cere formatorului calități deosebite – dragoste, dăruire, profesionalism și răbdare.Copilăria eminesciană are parfumul florilor de tei, a fost scăldată de, , lacul codrilor albastru” și unduiește în sufletele noastre ca o lebădă legănată de glasul buciumului.Așa percep școlarii poezia lui Eminescu.

Cadrul didactic trebuie să dea dovadă de flexibilitate în selecția, organizarea și planificarea conținuturilor învățării, precum și în adaptarea acestor conținuturi la nivelul de vȃrstă al copiilor, la nevoile și interesele lor. Ȋn același timp va trebui să fie creativ și să încurajeze creativitatea elevilor în cadrul activităților comunicative. Imaginea învățătorului iubit și stimat pentru munca lui rămȃne întotdeauna în conștiința elevilor.

Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor, fantasticul folosit, erudiția paremiologică. El avea o cultură vastă și temeinică legată de studiul proverbelor și zicătorilor. Ia aceste vorbe de duh din popor și le introduce prin formula „vorba ceea”. Marele „Homer al nostru”, așa cum l-a numit G. Ibrăileanu, a creat opere pentru un public larg. Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atȃt prin Amintirile din copilărie, cȃt și prin povestirile și poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înțelept de a gȃndi și a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preț.

CAPITOLUL 1

IMPORTANȚA STUDIERII LIMBII ȘI LITERATURII ROMÂNE ȊN ȊNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

1.1 Competențe și capacități în ciclul primar (Curriculum, Programe și

manuale)

Limba română este sufletul întregului învățământ, deoarece pe cunoașterea ei se sprijină însușirea tuturor cunoștințelor care fac din om un membru folositor societății. Ea constituie pentru oameni modul specific de reflectare a realității, materialul obișnuit și propriu pentru concretizarea gândurilor și sentimentelor, principalul mijloc de comunicare, de influențare și coordonare a acțiunilor, relațiilor și manifestărilor lor, cel mai prețios instrument al cunoașterii. De aceea, limba poate fi considerată unul dintre cei mai importanți factori de coeziune, de dezvoltare spirituală și progres social.

Formându-se și dezvoltându-se în chiar procesul formării și dezvoltării poporului, deci odată cu el – limba este expresia istoriei și a înaltelor lui însușiri. Îmbogățită și înfrumusețată continuu, ea a înscris, a păstrat și a transmis experiența de viață a poporului. Factor de afirmare și unificare, limba a fost pentru poporul nostru una din forțele care l-au ajutat să urce treptele tot mai înalte ale civilizației culturii.

Stăpânirea temeinică și folosirea corectă și precisă a limbii române constituie nu numai o necesitate, dar și o datorie pentru toți cei care contribuie la făurirea, în continuare, a istoriei poporului, limba fiind una dintre caracteristicile esențiale, definitorii ale acesteia. Ca limbă maternă, limba română se însușește spontan din primii ani de viață, în cadrul conviețuirii sociale, în relațiile dintre copii și adulți, practica reprezentând faza inițială a învățării limbii. Ulterior, perfecționarea folosirii ei se realizează prin contribuții numeroase și variate, dintre care cea mai substanțială și mai eficientă este aceea a școlii.

Studiul limbii și literaturii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea multilaterală a tineretului școlar. Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția intelectuală viitoare a școlarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte discipline de învățământ, precum și legătura pentru activitatea socială.

Formulând funcțiile și obiectivele principale ale limbii și literaturii române, ca disciplină școlară în ciclul primar se cuvine să fie amintită, în primul rând, tocmai funcția sa instrumentală, care se realizează în toate compartimentele limbii române: citit-scris, citire, comunicare orală și scrisă, elemente de construcție a comunicării.

Importanța acestei funcții reiese și din faptul că, în scopul realizării ei, aproape jumătate din numărul total de ore din Planul-cadru de învățământ pentru clasa I este afectat învățării citirii, scrierii, comunicării. În clasele următoare ale ciclului primar, chiar dacă numărul de ore destinate studiului limbii și literaturii române este mai mic, el se menține la aproximativ o treime din totalul orelor cuprinse în Planul-cadru de învățământ al claselor I-IV, iar un obiectiv de seamă

rămâne perfecționarea tehnicilor de muncă intelectuală.

În conformitate cu noul curriculum la limba română, obiectivul central al studiului limbii și literaturii române în învățământul primar este dezvoltarea competențelor elementare de comunicare orală și scrisă ale copiilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare, semnificative din punctul de vedere al vârstei cuprinse între 6/7-10/11 ani. De asemenea, se urmărește structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații, care vor încuraja și sprijini ulterior studiul limbii și al literaturii române.

Actuala programă la limba și literatura română a înlocuit cele trei compartimente ale acestui obiect-citire, lectură și comunicare – cu un model comunicativ-funcțional adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci și modalităților propriu-zise de structurare la copii a competenței de comunicare. În mod concret, acest model presupune dezvoltarea integrată a capacităților de receptare și de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris – citirea/lectura – și de exprimare scrisă. De altfel, comunicarea nu este altceva decât funcționarea concretă în fuziune, a celor patru deprinderi menționate anterior (receptarea mesajului oral, exprimarea orală, receptarea mesajului scris, citirea/lectura și exprimarea scrisă).

Manualele școlare au fost revizuite și s-au operat eliminări, înlocuiri, restructurări de texte, pasaje, ilustrații. Pe baza noilor programe au fost elaborate manualele alternative (două, trei, uneori patru pentru fiecare disciplină obligatorie) utilizate în prezent la clasă.

Elaborarea și implementarea componentelor curriculum-ului va acoperi o perioadă mai lungă de timp, cu atât mai mult cu cât este pentru prima dată când procesul curricular din România intră sub incidența unor schimbări de amploare. De aceea, se preconizează ca procesul de implementare să fie permanent însoțit de dezbaterea rezultatelor, dar și de corectări progresive care se impun din timp în timp. Formarea inițială și cea permanentă a învățătorului va trebui să fie intensificată în așa fel încât ea nu doar să însoțească și, să premeargă dinamica aparte a procesului curricular.

Volumul de cunoștințe este repartizat pe clase după principiul concentric împletit cu cel liniar, sfera noțiunilor lărgindu-se și adâncindu-se pe măsură ce elevii se dezvoltă intelectual și puterea lor de asimilare crește. În fiecare clasă materialul nou se sprijină pe cunoștințele însușite de elevi în clasele anterioare în legătură cu tema respectivă. Ca urmare, treptat, în procesul învățării, pe de o parte, se consolidează și se sistematizează prin exerciții, cunoștințele incluse în

programele claselor anterioare, iar pe de altă parte se lărgește continuu, de la o clasă la alta sfera cunoștințelor, se dezvoltă deprinderile de exprimare corectă.

În viziunea unitară a învățământului obligatoriu, ciclul achizițiilor fundamentale (clasa pregătitoare și clasele I-II) și ciclul de dezvoltare (clasele III-IV) ocupă un loc bine conturat, cu funcții și sarcini precise. Activitatea instructive-educativă desfășurată în clasele mici se integrează organic în sistemul unitar de instruire și educare a tineretului școlar și vizează în perspectivă, formarea personalității elevului, înarmarea lui cu unele elemente de bază ale culturii, științei, tehnicii și artei contemporane.

Pentru clasele I-IV, familiarizarea elevilor cu instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cu cititul și scrisul, constituie conținutul esențial al întregii sale activități, funcția de bază. „Acesta este rolul specific al școlii primare– consideră un cunoscut pedagog contemporan – de a asigura o bază solidă însușirii diferitelor instrumente culturale, fără de care întreaga evoluție ulterioară ar fi condamnată.”4

De fapt, a-l învăța pe micul școlar să citească și să scrie, în perspective evoluției lui viitoare, înseamnă a-l învăța cum să învețe. A-l instrui pe elev cum să studieze înseamnă a-l învăța tehnici pe care le va aplica în mod autonom și datorită cărora își va mări șansele de a reține ceea ce a văzut și auzit.

Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea a rămas și va rămâne unul dintre cele mai fecvente mijloace de auto-instruire, de formare a omului societății moderne. Tocmai de aceea se consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale activității intelectuale.

Învățarea cititului ca principal instrument al activității de învățare și de formare al elevilor constituie un obiectiv de prim ordin al școlii. Se poate afirma că întreaga evoluție a elevilor, atât în școală, cât și în viață, depinde de măsura în care ei și-au însușit instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cititul, până la nivelul la care acestea vor constitui modalități de autoinstruire. Formarea și dezvoltarea capacității elevului de a se orienta într-un text citit este o sarcină esențială a învățământului primar. Însuțirea tehnicii cititului este subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi cum să folosească manualul, în general cartea, cu alte cuvinte, de a-i învăța cum să învețe.

Activității de învățate a cititului i se acordă un loc prioritar în ciclul primar. Cel mai mare număr de ore din Planul-cadru de învățământ al claselor primare este consacrat, pe parcursul celor patru ani de studiu, tocmai citirii, care reprezintă o disciplină de învățământ în cadrul ariei curriculare „Limbă și comunicare”, având obiective bine definite, precum și un conținut și o metodologie adecvată. Desigur, într-un fel se rezolvă sarcinile acestei discipline în clasa I, în alt fel în clasa a II-a și mai ales în clasele a III-a și a IV-a. Cititul și scrisul deschid școlarului noi

posibilități de cunoaștere a realității și noi forme ale comunicării interumane.

Pentru învățământul primar, esențial este dezvoltarea armonioasă a personalității fiecărui copil, deci să ofere copiilor o educație referitoare la mediul natural, cultural, social, dar și să înarmeze acești copii cu elementele de bază ale lecturii, scrierii, calculului și poate chiar prelucrării informației.

1.2 Reflectarea temei în literatura de specialitate

Scopul fundamental al predării limbii și literaturii române în școala românească îl constituie formarea la copii a deprinderilor de exprimare corectă, clară și nuanțată, orală și scrisă. Prin conținutul lor variat, lecțiile de citire lărgesc considerabil orizontul, cercul de cunoștințe al copiilor, le formează un număr mare și o mare varietate de reprezentări și noțiuni. Textele din care și prin care dobândesc aceste cunoștințe constituie pentru ei modele de limbă frumoasă, nuanțată, plastică, o prețioasă sursă de îmbogățire a vocabularului propriu de cuvinte și expresii noi, frumoase.

Temelia întregii munci de învățare se pune în clasele I-IV și în bună măsură chiar la

clasa I prin însușirea de către elevi a elementelor de bază ale deprinderilor de citire și scriere. De optimizarea startului pe care-l iau elevii din clasa I depinde succesul și efortul pe care-l fac pentru acumularea valorilor culturii materiale și spirituale ale omenirii, pentru formarea lor.

Astfel se explică de ce limba și literatura română ocupă o pondere cu totul deosebită în Planul-cadru de învățământ al claselor I-IV, ceea ce înseamnă că, în linii generale, funcțiile și obiectivele ciclului primar se confundă cu cele ale limbii și literaturii române, ca obiect de învățământ.

Citirea explicativă a textelor cu conținut literar constituie pentru copii un izvor important de cunoștere a realității. Literatura în general este o formă de cunoaștere a realității prin intermediul imaginii artistice. Trăsătura distinctivă a operelor literare, ca forme de cunoaștere a realității, constă în aceea că ele ne dau o sintetizare a realității în imagini artistice, ne arată esențialul și generalul concretizat prin particular, individual, dar tipic, influențând nu numai gândirea, ci și sentimentele, conștiința. Textele marilor clasici sunt valoroase, influențând imaginația, sentimentele și gândirea copiilor.

Operele literare din manualele de citire au o mare influență educativă asupra elevilor. Multe dintre textele literare oglindesc trăsăturile morale ale omului nou, dragostea de muncă, curajul și capacitatea de a birui orice dificultăți. Întâlnind în unele opere eroi de vârsta lor, copiii văd în acești eroi prieteni, care le sunt apropiați și pe care ei îi înțeleg, și ale căror fapte le pot compara cu ale lor. Copiii găsesc în astfel de texte răspunsuri la întrebările care-i frământă, se pun în locul

personajelor îndrăgite.

În studierea operelor literare, adică a textelor cu conținut literar, elevii iau cunoștință despre creațiile literare ale scriitorilor noștri clasici și actuali: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi și alții. Studierea operelor literare educă gustul artistic al copiilor, le stimulează dorința de creație literară.

Unul din principalele aspecte ale exprimării elevilor este vocabularul. De aceea, interesul pentru rezolvarea acestei probleme a crescut. Pe tot parcursul ciclului primar, limbajul elevului se dezvoltă de la o clasă la alta, astfel că, până la sfârșitul clasei a IV-a, el își dublează vocabularul de la intrarea în școală. Un rol însemnat în dezvoltarea vorbirii școlarului îl are modelul oferit de către cei din jur și mai ales de către învățător. În relațiile zilnice cu copiii, învățătorul trebuie să folosească o vorbire clară, expresivă și cursivă pentru a exercita o influență

pozitivă asupra școlarului.

La vârsta școlară mică, contactul cu opera literară duce la formarea și consolidarea deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă, îmbogățirea, activizarea și nuanțarea vocabularului copilului, însușirea structurii gramaticale corecte a limbii, prin perfecționarea lucrului cu manualul ca principal instrument de muncă individuală. Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea progresivă a sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței lor de viață, înseamnă dobândirea de noi achiziții care să contribuie la construirea și dezvoltarea conduitei lor verbale.

Încă de vârsta preșcolară, copilul stăpânește, în linii mari, sistemul limbii române pe care o vorbește, însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieți. La sfârșitul anilor de școală, pe baza studiului literaturii, elevii vor ajunge la dobândirea capacității de a emite judecăți de valoare estetică, în general, asupra operelor de artă cu care vin în contact și în special asupra celor literare.

În programa de limba și literatura română se menționează, că la sfârșitul clasei a IV- a, elevii vor fi capabili : să stăpânească mecanismele citirii corecte a cuvintelor și a propozițiilor, de citire curentă, în ritm propriu corespunzător vorbirii fluente, de citire expresivă, prin respectarea semnelor de punctuație, a pauzelor logice și folosirea accentelor, de citire conștientă; să precizeze sensul propriu și pe cel figurat al cuvintelor din textele studiate, utilizându-le în contexte noi; să povestească oral texte narative pe baza ideilor principale și să stăpânească tehnica redactării rezumatului și a povestirii.

Detectarea criteriilor de înțelegere a conținutului corect al operei literare se împletește cu capacitatea de explicare individuală a acestora. De-a lungul anilor de școală, elevii pot dobândi capacitatea de a formula păreri proprii, de a afirma preferințe nescrise în coordonatele unui sistem de valori, în perimetrul unui ideal artistic care să fie în concordanță cu progresul social.

Ion Berca în Metodica predării limbii române (citit- scris, citit) vorbind despre citirea textului literar pe fragmente și analiza acestora arată: „Una din sarcinile importante ale acestei etape a lecției de citire constă în aplicarea sau precizarea unor cuvinte și expresii neînțelese de elevi. În vederea memorării de către elevia acestora, se recomandă scrierea lor pe tablă și de către elevi în caietele lor – vocabularul, ca și indicarea ca ele să fie folosite de către aceștia în povestirea fragmentului scris sau în reproducerea lor pe bază de întrebări.”5

Concentrându-și atenția asupra caracteristicilor procesului de receptare a operelor literare și având drept scop formarea judecații de valoare, studiul literaturii se înscrie în acțiunea generală de optimizare a învățământului și în mod special, pledează pentru întregirea caracterului formativ al învățării, ajutându-l astfel pe școlar să-și lărgească orizontul cunoașterii, să-și îmbogățească viața sufletească si experiența de viață prin angajarea în procesul cunoașterii afectivității, a sentimentului luminat de rațiune.

Din această perspectivă, luând în considerare specificul și caracteristicile judecății de valoare, deosebit de important ar fi ca învățătorii, în cursul predării textelor literare de diferite genuri și specii literare, să dispună de o evaluare sumativă în timpul predării literaturii române, să se poată informa asupra modului în care elevii trec de la aprecierea emisă de învățător la aceea în care preferințele personale asupra unor opere se afirmă argumentat. Este tot atât de important să se cunoască și felul în care aprecierile făcute de elevi asupra stilului diferitelor genuri literare țin seama de anumiți indici estetici generali, în lumina cărora se exprimă preferințele personale și judecățile de valoare.

CAPITOLUL II

Universul creației lui Ion Creangă și Mihai Eminescu

2.1Viața și opera lui Ion Creangă

Ion Creangă a fost fiul mai mare al lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învățătură a primit-o de la dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către humuleșteni. La îndemnul bunicului David Creangă din Pipirig, își continuă învățătura, dar pentru puțin timp, la școala din Broșteni, de sub conducerea lui Neculai Nanu, înființată de marele logofăt Alecu Baiș.

După avarierea "cocioabei de pe malul stâng al Bistriței" (casa Irinucăi), revine la Humulești, face carte cu dascălul Simion Fosa din Țuțuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamț, apoi la Școala Domnească din Tg. Neamț, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu, cuget neobișnuit de îndrăzneț pentru vremea lui și pentru funcția lui socială.

Urmează în 1854 Școala de Catiheți din Fălticeni, iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit, în urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban, militant pentru luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamț de către mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui Voltaire.

Științele filosofice și istoria universală le-a făcut cu dr. loan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica. Exponenți ai iluminismului francez, frații Neofit, Teoctist și Filaret Scriban, prin opera scrisă și traducerile făcute din limba franceză, au fost propăvăduitorii ideilor progresiste, unioniste.

Din cauza dificultăților familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârșitul lunii iulie 1858, tatăl, Ștefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de greutăți. La 23 august 1859, se căsătorește cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinți". Slujește ca dascăl și își capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.

In 1861 figurează printre cei 14 studenți înscriși la Facultatea de Teologie din Iași, abia înființată în 1860. In anul școlar 1862-1863 nu mai apare în scriptele facultății, care de altfel se și desființează curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învățământ, Școala Preparandală, prima școală de învățători din Moldova. După primul an de studii, la examenul susținut în 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obținerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele.

La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota "eminența" (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică și purtare).

Activitatea didactică, Ion Creangă și-a început-o încă din mai 1864, când se afla în primii ani de studii la Școala Preparandală "Vasile Lupu". In anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul nr. 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa întâia, secțiunea II de la Școala Primară "Trei Ierarhi". Scoate, în 1868, abecedarul Metodă nouă de scriere și cetire, împreună cu V. Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătățește cu includerea în ediția a V-a (Iași, 1876) a povestirii Ursul păcălit de vulpe.

Manualul învățătorul copiilor a crescut în importanță prin introducerea poveștilor Inul și cămeșa, Poveste și Păcală. Ignorarea canoanelor religioase, ca și criticarea ierarhiei bisericești, i-a atras destituirea din funcția de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos și din învățământ.

Pentru a-și menține existența, a fost nevoit să-și deschidă un debit de tutun, iar după divorțul pronunțat de către Tribunalul Iași, cumpără "bojdeuca" din Țicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de povești. Este reîncadrat în învățământ odată cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai târziu îl cunoaște pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar, care, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-și transcrie bogatul repertoriu oral. Inrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare pentru destinul său scriitoricesc.

Prezent la "Junimea", citește Soacra cu trei nurori, publicată în Convorbiri literare (octombrie 1875) . Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):

• Capra cu trei iezi – decembrie 1875

• Punguța cu doi bani – ianuarie 1876

• Dănilă Prepeleac – martie 1876

• Povestea porcului – iunie 1876

• Moș Nechifor Coțcariul – ianuarie 1877

• Povestea lui Stan Pățitul – aprilie 1877

• Povestea lui Harap Alb – august 1877

• Fata babei și fata moșneagului – septembrie 1877

• Ivan Turbincă – aprilie 1878

• Povestea unui om leneș – octombrie 1878

După trei ani sunt publicate primele două părți din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) și Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pâni. In albumul macedo-român din 1880 publică Moș Ion Roată, iar în Almanahul Societății Academice, "România Jună" din Viena, în 1883, apare povestirea Ion Roată și Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiți literare din iunie același an.5

Ultima parte a Amintirilor din copilărie apare integral în al doilea volum al ediției de la Iași (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în „Convorbiri literare” din martie 1898. Evoluția operei este strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar și cu M. Eminescu și Titu Maiorescu.

Plecarea lui Eminescu la București, la „Timpul” și boala care i se accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieții. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu și colaborează sporadic la „Contemporanul”. In 1887 renunță la învățământ și solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, se stinge la Iași, fiind înmormântat în cimitirul "Eternitatea".

Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăște din viață și o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angel o de Gubematis, Mitte Kxerrmitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesrna Siilvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca și de alți cercetători, iar la noi – între alții – de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Valeriu Cristea.

Opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă. Creangă este autorul unor excelente manuale școlare: Metodă nouă de scriere și cetire (1867), Invățătorul copiilor, carte de cetit în clasele primare, cu litere slave și buchii cuprinzând învățături morale și instructive (1871), în care sunt incluse câteva scurte povestiri cu tâlc moral: Inul și cămeșa, Acul și barosul, povestea Ursul păcălit de vulpe, precum și povestiri de inspirație istorică: Moș Ion Roată și Vodă Cuza și Moș Ion Roată și Unirea. Partea cea mai întinsă a operei lui Creangă o formează basmele și poveștile.

Creangă nu are înclinații cărturărești speciale. Mintea iute de țăran isteț nu suferă "polologhia și sugitura limbii" și, cu rare excepții, atitudinea lui față de erudiți, în care vede un posibil Măcărescu, e de rezervă. In astfel de situații simulează prostia lui de țăran, vestita prostie în care, zice Călinescu, Creangă nu credea nici o clipă. Căzut pe panta erudiției, Creangă ar fi devenit, spune biograful său, un "Cațavencu moldav", într-atât amănuntele arată la absolventul școlii preparandale "o aplecare la patetic și ușoară mistificație''. Bunul simț îl împiedică însă să întindă prea mult coarda și dascălul rămâne ceea ce structura lui îi permitea, un "umanist al științelor sătești".

Concepția despre viață a lui Creangă e aceea a poporului, a grupului social din care face parte. Categoria, grupul pe care-l reprezintă Creangă e acela al răzeșilor moldoveni, țărani liberi, care au luptat secole întregi pentru a-și păstra și apăra libertatea împotriva domnilor, boierilor sau mănăstirilor. Râsul lui Creangă izbucnește enorm din această nemărginită încredere în viață și în valorile ei. De aici marea dragoste de viață, marea bucurie a ei mereu dezlănțuită. Așa se explică și ostilitatea cu care sunt priviți dracii și moartea, dușmanii de temuți ai omului într-o veche mentalitate populară.

Concepția laică, nesuperstițioasă a lui Creangă despre lume e cu atât mai interesantă și semnificativă cu cât a trecut prin anii de seminar și de preoție și constituie încă o dovadă că anii formației lui au fost exclusiv cei petrecuți în mijlocul lumii satului și că fondul lui prim n-a putut fi niciodată alterat . Înconjurat de oameni harnici și activi, Creangă s-a văzut crescând într-o adevărată religie a muncii , care consacra viața ca valoare activă. Viața este înțeleasă ca o activitate utilă care singură înregistrează pe om în grup și conferă acestuia valoare în cadrul grupului.

Creangă nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală. Personalitatea lui artistică a fost, în primul rând, atât de puternică, încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității. Stilul lui Creangă este unic, izbitor, particular, alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului. Nu numai prin lexic, topică și specificități morfologice și sintactice se afirmă stilul acesta, un timbru stilistic nou, neobișnuit, nerepetabil, dă într – adevăr măsura apariției unui mare scriitor, dar acest timbru nu se datorește numai stilului gramatical, nu se realizează numai la nivelul elementelor de limbă.

Această eroare, formalistă în temeiurile ei, se comite uneori de cercetătorii care nu fac o legătură organică între elementele fondului și ale formei, între concepție, viziune, atitudine oglindită în idei și stările afective care colorează faptele, pe de o parte, și expresia verbală a acestora pe de alta, constituind o unitate indestructibilă, forma nefăcând altceva decât să comunice, într-un mod particular.

Prima trăsătură constitutivă a realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre lume a scriitorului cu cea populară, care afirmă cu putere existența materială a lumii și crede în ea cum crede în forța vitală și în bucuriile simțurilor care o exteriorizează.

O altă componentă a realismului său este aceea satirică. Talent satiric prin excelență, Creangă vede cusururile acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor, și le proiectează pe fundalul operei sale, cu dimensiuni mărite delectându-se în exagerarea conștientă, învățată la școala povestitorului popular, obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos.

Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitatea operei sale, deschisă, jovială, plină de spirit jucăuș. Scriitorul nostru e un hâtru și un vorbăreț neobosit, cel dintâi al operei sale. De aceea formula lui artistică e atât de subiectivă, el fiind pretutindeni prezent în povestire. Oralitatea stilului său învățată de la povestitorul popular i se potrivește ca o mănușă. Neinformat cum e cu privire la arta cultă, dar plin de resursele infinite ale folclorului, Creangă aduce un stil puternic, făcut, în sensul unificării lui prin subordonarea varietății mijloacelor de expresie, câteva dominante.

Realismul său se împlinește prin integrarea viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice. Și auditiv, stilul oral realist a lui Creangă fixează, reproduce lumea lui, a satului moldovenesc, cu inflexiunile multiple ale mirării, oțărârii, glumei, echivocului, ambiguității, certurilor, a vorbei multe și hazlii, totul realizat cu păstrarea particularității lexicale și fonetice ale regiunii, dar numai în aparență, fiindcă transcrierea exactă a graiului moldovenesc, fără geniul selectării realiste în slujba necesităților ideii centrale, ar fi dus la o simplă copie de limbaj, naturalistă.

Intenția satirică a operei dusă până la capăt, până la comicul fonetic, face să se întregească imaginea artistică, să se desăvârșească fuziunea fondului operei cu forma ei rară, unică. De aceea, un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat narator, nu va cunoaște strălucirea și perfecțiunea tratării realiste a unui fragment din opera lui Creangă, nu va sugera cu atâta plenitudine viața.

Fie că dezvoltă creator în opera de artă cultă temele folclorice, fie că povestește episoade cu puternică intuiție satirică, sau de critică socială, fie că evocă clipele trecutei lui copilării petrecute în mijlocul satului, Creangă se mișcă în același univers propriu: țărani și țărance, flăcăi și copii, preoți, învățători, moșnegi, șugubeți, babe hapsâne, boieri meschini populează acest univers, căpătând contur, dar mai ales mișcându-se și vorbind. Universul acesta al operei reproduce lumea în care scriitorul și-a desfășurat existența, lumea satului pe care a iubit-o și a

cunoscut-o în adâncime. De lumea aceasta a fost legat Creangă prin bucuria tuturor simțurilor, care străbate cea mai bună parte a operei sale.

Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimțite aproape tactil, ca în tablourile olandezilor și germanilor de la sfârșitul evului mediu. Enumerările care țin loc de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpânii nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării.

Descrierea presupune planuri de perspectivă, relații între obiecte, în care unele neapărat trebuie să treacă în umbră ca numai câteva să concentreze atenția contemplatorului. De aceea, Creangă nu descrie, ci enumeră. El cunoaște mai întâi limbajul tehnic al tuturor activităților exercitate în satul lui în vremea în care trăiește: culinare, meșteșugărești, de industrie casnică, de neguțătorie. Știe numele bucatelor de post și de praznic și tehnica pregătirii lor, de la „bob fiert, găluște și turtă cu juflă și vărzare”, mâncate în ajunul Bobotezii, până la mâncărurile de la ospețe și praznice: „sarmale … plachie … alivenci … papă cu smântână și cu ouă” 6 și preparatele din porcul tăiat la Crăciun: „costiță de porc afumate, chiște și bufet umplut, trandafiri usturoiați și slănină din cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine și cu mămăligă caldă…”7. Și toate astea sunt spuse cu o poftă de mâncare care se comunică.

De multe ori obiectul apare legat de ocupațiile consătenilor și-și are locul într-un context foarte precis. În acest sens, apropierea de Homer, care s-a mai făcut, apare oarecum mai ales prin aplecarea asupra meșteșugurilor omenești.

Creangă știa tot ce se făcea în satul lui de la munca câmpului și operațiile industriei casnice, până la moșit și medicamentele aplicate de medicii empirici ai satului. Tot cu plăcerea cunoașterii exacte a obiectelor necesare meșteșugului îl pune pe Dănilă să umble prin pădure după copacii trebuitori pentru duratul unei mănăstiri și să-i aleagă pronunțând termenii tehnici respectivi cu vădită satisfacție, care le dă prin vederile afective exprimate o înfățișare pitorească: „Ista-i bun de amânare, cela de tâlpi, ista de grinzi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de

toacă”8.

Nu numai obiectele lumii înconjurătoare solicită atenția autorului, ci și oamenii. Și în viziunea asupra oamenilor se descoperă ascunsă tot concepția despre viață. Omul e valoros în măsura în care e util și e util numai dacă depune un effort oarecare creator. De aceea, cei mai mulți dintre oamenii universului lui Creangă sunt prinși în mișcare neîntreruptă, atenția lui nu se oprește în mod deosebit asupra unuia, fiindcă el îi vede în acțiune și rămâne cu imaginea unui gest, a unei atitudini, pe care o reproduce fugar, dar nu mai puțin sugestiv.

Valorile auditive ale stilului său nu vorbesc despre capacitatea de înregistrare a limbii vorbite, care este într-adevăr excepțională. Dar acest lucru nu poate uimi deoarece ucenicia îndelungată la școala povestitorului popular a ajutat foarte mult sau a dezvoltat acuitatea auditivă a învățăcelului de geniu. Tehnica propriu-zisă a povestirii, adresarea către un auditoriu cunoscut, care e presupus a avea aceleași cunoștințe de înțelepciune populară ca și povestitorul, debitarea cu oarecare tradițională solemnitate, mimarea tuturor rolurilor, comentariul la acțiune, toate acestea sunt învățate la școala de care am vorbit Creangă utilizează de asemenea mare parte din mijloacele limbii vorbite, fapt care intensifică impresia de oralitate. Mai ales sunt frecvente în povestirea lui interjecțiile, exclamațiile, onomatopeele, menite să precizeze acțiuni sau stări sufletești și mai ales să sugereze ritmuri și mișcări.

Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule mișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci și o specie erudiție, la sat, și încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat și păstrător.

O bună parte din vraja lui Creangă stă fără îndoială în faptul că scrisul lui dovedește deopotrivă o artă desăvârșită a povestirii și o lipsă aproape totală de literaturizare. Creangă povestește cu o simplitate de pasăre care cântă, de pasăre măiastră însă. Meșteșugul lui care e neîntrecut, e firesc și limpede și izvorăște dintr-o adâncă nevoie de a povesti lui însuși. Iată de ce scrisul lui este atât de personal, atât de inimitabil.

Este învederat că Ion Creangă adună în scrierile lui mult vocabulary țărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători care alcătuiesc așa-zisele lui "țăranii”, însă acestea, singure nu pot face o literatură. Dacă socotim pe Creangă folclorist, atunci sunt culegeri de "țărănii" mult mai bogate. Despre Creangă se repetă mereu banalitățile școlare știute: puterea de a crea tipuri vii, arta cu care mânuiește limba, puritatea vocabularului, aproape cu desăvârșire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural și plastic, cu propoziții și fraze armonioase și ritmate, atât de perfect potrivit cu subiectul și celelalte. Insă graiul lui Creangă nu e "natural", ci numai autentic, în înțelesul că pare cu putință ca un adevărat țăran din Humulești să vorbească astfel. .

Vorbirea acelui țăran este umflată, încărcată cu tot ce se poate culege din partea locului. Plăcerea stârnită de ascultarea scrierilor lui Creangă nu e o plăcere de recunoaștere a adevărului, ci una de rafinament erudit. Nici un om cu gust nu citește această operă pentru ca să ia cunoștință de "întreaga înțelepciune populară, așa cum a fost cristalizată de veacuri în proverbe și zicători"9, cum ar suna un poncif din limba de lemn a manualelor școlare uzuale. Scrierile lui Creangă nu sunt culegeri de folclor, cum cred unii, ci sunt literatură pură, creată de un scriitor foarte original.

De aceea despre Creangă ca artist sunt puține de spus și studiile se pierd în divagații. Un muzician poate imita huietul apelor, un pictor poate zugrăvi priveliștea, dar astea sunt succedanee artistice, nu impresii critice. Creangă este o expresie monumentală a naturii umane sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.

Cine nu se lasă înșelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu cea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic și pun în gura eroilor vocabulare autentice unul țărănesc, altul urban semidoct.

Vorbirea descrie mișcările interioare. Ca și Caragiale, Creangă alternează dialogul cu părți ale sale, care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-se pe același umor al cuvântului tipic. Această parte, lipsită de obiectivitate, în care autorul-actor comentează dialogul, trebuie nu citită, ci reprezentată scenic.

2.2 Tema copilăriei în opera lui Creangă

Unde Creangă a apucat să se întreacă și pe sine însuși, o presimte oricine e în „Amintiri din copilărie”. Scriitorii ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci și o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat și păstrător.

S-a spus despre Ion Creangă că se află în fiecare actor al poveștilor și povestirilor sale. Cu atât mai mult în „Amintiri din copilărie” el povestește despre sine, dar într-un mod ce dovedește o solidă cultură. „Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-și amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale Renașterii, înmulțite apoi în toate literaturile europene – sublinia, pe bună dreptate, T. Vianu prin urmare, humuleșteanul este unic în felul său, pentru modul spontan și colorat în care plasează vârstele umane în timp și spațiu dând copilăriei dreptul să-și reprezinte liber și deplin spectacolul.

Secretul popularității „Amintirilor”, între toate vârstele de cititori, este omenescul figurilor și sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridică a vieții care se degajă în fapte și psihologii. Încadrat într-o ereditate și o sumă de tradiții, Creangă exprimă acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare pe care-l naște structura milenară a satului și orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci, și este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor căci „Amintirile” sunt o expresie între copilărie și maturitate.

Dacă în întreaga sa operă Ion Creangă înfățișează universul rural românesc, în „Amintiri” el proiectează satul tradițional sub semnul trăirii la cea mai înaltă tensiune a vârstei de aur. Iar, pentru că Nică se impune drept copil universal („Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când lumea asta și pământul”), matca vârstei sale (satul tradițional românesc) deprinde universalitate.

Deschizând cartea „Amintirilor”, ai impresia că pătrunzi într-o lume de vis pe care maturul Ion Creangă o caută ca pe o autentică evadare din domeniul vârstei cu probleme și necazuri. Amintirile se datoresc, probabil, tot vreunui imbold eminescian. Nu se poate ca în plimbările acelea de pomină prin mahalalele Iașilor, Creangă, obsedat cum era de humuleștenii lui să nu-i fi vorbit lui Eminescu de tărâmul paradisiatic al copilăriei. Începând cu luna septembrie a anului 1880, Creangă își scrie „Amintirile din copilărie, în patru capitole.

Într-o vreme când existența lui era din ce în ce mai grea, Creangă scrie „Amintirile” cu un sentiment de profundă melancolie după timpurile minunate ale copilăriei, dar și cu plăcerea neasemuită de a se cufunda în primele impresii, luminoase și tainice, și de a zugrăvi, așa cum îi vedea cu ochii maturității, oamenii primului său univers. Fragmente de copilărie au introdus în literatura noastră până la Creangă și Negruzzi, Russo și Alecsandri . Dar Creangă scrie întregul roman al copilăriei lui, primul roman al copilăriei țărănești în literatura noastră.

Cartea „Amintirilor lui Creangă” n-a fost pentru autorul ei decât o modalitate de a trăi încă o dată în mediul cel mai prielnic ființei lui . Humuleștii constituie mediul cel mai prielnic ființei lui Creangă. Mediul acesta retrăiește cu intensitate mai ales în „Amintiri” alcătuind rezervorul de viață din care scriitorul țăran își extrage materialul universului pe care-l construiește.

Două modalități de expresie se întâlnesc întregindu-se înlăuntrul operei, determinată de cele două atitudini afective dominante ale creatorului, duioșia colorată nostalgic și râsul homeric, izvorât dintr-un simț colosal al grotescului. Melancolia ușoară îl poartă înspre evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală, care introduce pe scena operei figurile cele mai dragi ale părinților și bunicilor, ale dascălilor și prietenilor fără deformări, cu dimensiuni firești. Într-o astfel de dispoziție sufletească scrie el despre înțelepciunea bunicului, despre truda, necazurile și oboselile oamenilor, despre nesuferita corvoadă a armatei și multe altele, exprimându-și uneori cu umor, alteori cu ironie ușoară părerile critice despre lumea satului său.

Unul e fârnâit , altul e gușat, acesta e un uriaș lacom și cretin, aceea e o scorpie rea și veninoasă, cu ochii holbați și cu jordia în mână la rădăcina copacului, altul un popă cu poalele-n brâu care joacă și bea. Se creează două fațete ale operei, cea care alcătuiește ceea ce am numi povestirea de cadru și care conferă caracterul documentar „Amintirilor”, și cealaltă, topită la temperatura de fuziune a genului satiric, la care oamenii nu mai sunt reprezentanți cu dimensiuni firești, ci trăiesc într-un univers de ficțiune rabelaisiană.

Povestirea de cadru e evocarea exactă a mediului, cu date etnografice, cu notația exactă a felului de viață, a obiceiurilor, a instituțiilor. Intră aici toate elementele care au făcut pe cei mai mari dintre critici să considere „Amintirile” drept o operă în întregime și exclusiv memoralistică, și deci documentară. Se numără printre aceștia și Jean Boutiere care afirmă: „Amintirile din copilărie prezintă un dublu interes. Ele constituie în primul rând un document biografic și psihologic foarte pretențios. Amintirile din copilărie oferă, în al doilea rând, tabloul exact al vieții țărănești dintr-un colț al Moldovei de sus în jurul anului 1850”.

Partea întâi începe cu evocarea plină de dragoste a locului de baștină, cu primele învățături dobândite la școala durată în poarta bisericii, cu metodele primitive ale vremii, cu pedepsele aspre, dar și cu zburdălniciile copilărești. Cititul la ceaslov e îmbinat în episodul uciderii muștelor și cu procitania. Acum cunoaștem pe primii profesori și colegi ai copilului : cu monitorul clasei, cel „înaintat la învățătură până la piciorul broaștei” – Nic a lui Costache, cu Toader a Catincăi „alt hojmalău”, sau cu Dumitrui, fratele mai mic al mamei sale, înțelegem năzuințele părinților și participarea bunicilor la educația nepotului. Ni se povestesc isprăvile făcute în Humulești la praznice și hramuri și cu prilejul holerei din 1848 , apoi cele din Broșteni , în casa Irinucăi. Aici apar portretele bunicilor și se schițează primele portrete ale tatălui și mamei, care vor fi amplificate în capitolele ce urmează.

Capitolul se încheie cu descrierea școlii din Broșteni, îmbolnăvirea de râie de la caprele Irinucăi și prăvălirea bolovanului de pe coasta care dărâma sărăcăciosul bordei. Ajunși la David Creangă în Pipirig, au fost „vindecați tafta” de bunica lor , care-i unge cu „dohot de mesteacăn”, iar bunicul „a mulțămit pe Irinuca cu patru galbeni”, pentru stricăciunea ce făcuseră cei doi năzdrăvani.

Partea a doua se deschide cu o rememorare a primelor locuri de care a fost legată copilăria scriitorului, rememorare plină de lirism avântat, evocatoare a atmosferei din casa părintească: „nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începuse a merge copăcel, la cuptoriul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieții dea mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Domină aici figura mamei, duioasă, învăluită în trecerea vremii într-o aureolă oarecum supranaturală, care lasă în mintea copilului ei imaginea unei femei deosebite de toate celelalte. După ce mărturisește dragostea sa nesfârșită față de mamă, scriitorul expune, plin de lirism și melancolie, în stilul cărților bisericești, motivele ce-l fac să se întoarcă spre trecut. Scriitorul trece apoi la nararea succesivă a unor întâmplări hazlii din copilărie: nebuniile și șotiile în casa părintească, obiceiurile Crăciunului cu tăiatul porcului și plugușorul de Anul Nou, smântânitul oalelor, conflictul cu moș Chiorpec ciubotarul, cel cu mătușa Mărioara din pricina cireșelor, episodul cu pupăza, cel cu scăldatul. Capitolul se încheie cu auto-caracterizarea scriitorului, făcută în vorbe populare de duh. E în general capitolul cel mai cunoscut și mai gustat al „Amintirilor”.

S-a spus pe bună dreptate că în partea a doua a „Amintirilor”, Nică seamănă cu Păcală. Dar nu se poate omite faptul că noul Păcală rămâne copilul autentic ce-și joacă vârsta cu nonșalanță. De fapt el nu păcălește pe alții cât, mai ales, se păcălește pe sine, dorind a-și prelungii cât mai mult vârsta fără griji .

Partea a treia se deschide cu caracterizarea Humuleștilor din punct de vedere al vecinătăților, sursă de cunoaștere și experiență. Momentele evocate încep cu 1852 când Creangă era isonar la biserica „Adormirea” di Târgul-Neamț. Urmează zilele de școlaritate trecute sub conducerea preotului Isaia Teodorescu, „popa Duhu” apoi epoca studiilor la școala de catiheți din Fălticeni. Aici povestitorul descrie cu un umor gras metodele de învățământ ale vremii și petrecerile cu flăcăii humeleșteni la pasul Ciubotariu, la care stăteau în gazdă, și crâșmărița cea frumoasă. Cearta catiheților în casa lui Pavel cu „poștile” și ne mai pomenita bătaie se numără printre episoadele cele mai savuroase ale operei. Răzlețirea catiheților încheie acest capitol .

Deși născut la Humulești, lângă apa Ozanei, deci la limitele din vale ale peisajului, povestitorul face parte dintr-o familie umană de „munteni” și a copilărit într-o gealogie care se întinde pe sudul stâng al Siretului, din Maramureș în Transilvania și în Moldova, despărțite doar de văile înguste prin care curg pieziș spre Siret, Bistrița, Moldova, Trotușul. Dacă ar fi să caracterizăm locul în elementele sale, în primul rând vine „piatra”, începând cu stânca și bolovanul și sfârșind cu prundul. Muntele e un loc de retragere, cu un sistem de trecători dificile, un sentiment al solidarității. Apa e forța impetuoasă și revoluționară care-și taie drum printre pereții de piatră. Rezervorul de la Bicaz n-a făcut decât să accentueze caracterul de lagună muntoasă a acestei regiuni.

Un al treilea element în aceste locuri este „lemnul”. Povârnișurile sunt acoperite, lăsând la o parte jnepii și ienupării, de armate negre de brazi printre care norii se târăsc ca aburii . Brazii sunt drepți și falnici. O casă trebuie înfiptă bine în povârniș ca să scape de năvala puhoaielor și rostogolirea bolovanilor. Casa Irinucăi de la Broșteni, neîndeplinind aceste condiții, a fost spartă de un bolovan cu care copiii se jucau în vârful dealului. Casa din Humulești are o înfățișare destul de sărăcăcioasă pe dinafară însă când treci cămăruța de la intrare în odaia cu vatră și cuptor, rămâi impresionat de grinzile lungi și trainice.

Întrucât privește fauna, sus la munte predomină oile și economia pastorală. În afară de lapte și derivatele lui, produsul principal este lâna. Printre animale, locul de frunte ca forță motrice îl constituie calul de munte, obișnuit cu drumurile în urcuș.

Când nu sunt oieri, localnicii sunt tăietori de brazi, plutași. Humuleștenii ar fi fost răzeși fără pământuri. Dintre profesiile pe care le preferă tinerii din partea locului, e aceea de preot, nu și de călugăr. Acesta din urmă, dacă e din prostime, devine de fapt, o slugă a starețului, mai întotdeauna de familie boierească. Preotul e un om cu vază și cu stare, un ofițer de stare civilă și un statistician. Ion Creangă nu este un mistic, precum nu este nici ateu.

Semenii din părțile muntoase ai lui Creangă sunt taciturni, nu însă solitari. Risipiți pe dealuri, depărtați chiar cu casa unul în altul, ei constituie totuși o societate rarefiată, comunicând prin strigăte convenționale, înghițite de mulțimea locurilor. Când se întâlnesc, sunt mai volubili, dar vorbirea lor decurge în formule străvechi, aproape rituale.

Ion Creangă pare în „Amintiri” încântat de belșugul oamenilor din Humulești. După el, aceștia viețuiesc ca în Rai. Azi, însă, impresia noastră e a unei mizerii trudite. Humuleștenii prețuiau, se vede, mai presus de toate neatârnarea și viața activă. Despre industria casnică și comerțul humuleștean ne vorbește Creangă. Ei vând, afară de vite și brânzeturi, lână, fabricate ale lânii, ale cânepii, și gogoșilor de mătase, lăicere și scoarțe, ștergare de borangic. Ștefan, tatăl povestitorului umbla „cu cotul subsuoară” după cumpărat sumani. Nichifor Coțcariul țuțuianul reprezintă în această lume „sectorul transporturi”.

De ce s-a așezat Creangă în bojdeuca din Țicău am văzut. Priveliștea în plan înclinat al solului, este grandioasă și amintește lui Creangă vălurile declinate de munți din preajma Ceahlăului. Lipseau pădurile, în schimb erau oile, și Creangă, spre a le saluta, cânta dintr-un fluier.

Partea a patra a „Amintirilor” propune ruperea copilului de sat (ca matcă) și de copilărie. Se începe cu o comparație prelungită vizând imposibilitatea acceptării acestei rupturi, pentru a se continua însă cu contrapunerea hotărârii mamei (aceeași iubitoare de credință și de carte, aceeași susținătoare a viitorului fiului său ca preot cărturar). Ca și cum ar fi moștenit ceva Dumnezeiesc, mama susține spiritualizarea (efortul învățăturii) pentru Nică, pe când tatăl are drept deviză construcția populară:

„Decât codaș la oraș ,

Mai bine-n satul tău fruntaș.”

Pentru că primul om al satului era, pentru Smaranda Creangă, preotul, ea vrea să-și vadă fiul „podoaba creștinătății”. În replică imediată, Ștefan a Petrei își prezintă fiul în mod persiflant : „o tigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are păreche. Dimineața, până-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi mic prinde muște cu ceaslovul și toată ziulica bate prundurile după scăldat …” Se înțelege clar că opoziția mamă tată este dată de permanenta divergență dintre spiritul idealist și cel absolut practic.

Urmează dramatica despărțire cu mai multe etape : trezirea bruscă , după un vis , cu cele mai extravagante salvări posibile ; îmbarcarea în „trăsura cu zmei” a lui moș Luca; despărțirea de sat și de farmecul său; drumul; trezirea în lașul maturizării și al dezrădăcinării. Pe parcurs, reapare poezia Humuleștilor, cu farmecul său folcloric specific, la polul opus al gândurilor „holteiului” care se vede dus „mort – copt” „surgun, dracului pomană”. „Hazul de necaz” se aprofundează, căci Nică „ținea de pământul său ca și vegetalele, trebuind smuls tot ca ele, dacă părinții îl voiau la atâta depărtare de Humulești. (V . Streianu).

Odată ce poezia Humuleștilor rămâne în urmă, Nică și vărul său încearcă să glumească pe seama cailor lui moș Luca (opuși cailor din poveste, deci ducând spre râu), dar curând trebuie să se acopere cu „un țol”, pentru a nu mai vedea traseul rupturii și astfel se vor trezii în spațiul maturizării și al dezrădăcinării, spațiul care-i rănește, da care-i și trezește la o nouă realitate, cea a lui Creangă însuși.

Prin urmare, traseul „Amintirilor” este cel dintre naștere și maturizare. Tocmai de aceea stilul lor este dublu: debordant – comic și optimist când propune „vârsta de aur” și dulce – dramatic prezentând relația cu maturitatea. Acest stil raportează spațiu, oameni și împrejurări la fenomenul nașterii „boțului cu ochi” care era Nică. Într-un asemenea context uluitor Humuleștii formează leagănul poetic, mama emană cântecul de leagăn, stimulând nașterea și formarea copilului, frații, surorile și copiii megieșilor dezvoltă contextul uman al copilăriei, pe când tatăl trimite către sensurile maturizării oricând posibile. Pe de altă parte, preoții și dascălii asigură spiritualitatea copilului înspre dumnezeiască înălțare (conform credinței mamei). Dincolo de această matcă a copilăriei se află lumea de care pare a se teme „boțul ochi” și de care se va speria în realitate Ion Creangă. Tocmai de aceea, ea este evitată mereu prin gândul la copilăria cea ferită de necazuri și probleme.

Lumea amintirilor este privită din interior, căci ea apare din perspectiva lui Nică, iar acesta îi trăiește pe deplin frumusețea. Valoarea de viață, valoarea istoric – documentară a „Amintirilor” este, fără nici un dubiu, foarte mare. Fiindcă viața copilului e strâns legată de cea a familiei și a satului , ea constituie un centru de cunoaștere în mijlocul lumii satului românesc de pe la mijlocul secolului al XIX – lea .

Cu detaliile îmbelșugate presărate de scriitor în opera sa memorialistică putem reconstitui viața Humuleștilor, a acelui „sat mare și vesel”, „sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”, cu viața activă, plină de trudă, dar și de veselie. Mai întâi se fixează cu precizie topografia Humuleștilor, „din târg drept peste apa Neamțului … împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bojenii”.

Cu precizarea împrejurimilor vine și caracterizarea lapidară a locuitorilor din satele vecine în preambulul la capitolul al treilea, unde scriitorul vrea să arate că Humuleștenii nu-s „un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate”, ci răscruce însemnată de drumuri spre iarmaroace, târguri și mănăstiri, centre ale vieții țărănești de atunci. Pe aici au trecut toți domnii mitropoliți ai Moldovei, fie spre Mănăstirea Neamțului cu hram de Ispas, fie spre Secu, Agapia sau Varatic. Iarmaroacele cele mai apropiate se țineau la Piatra și la Folticeni.

Varietatea obiceiurilor și a caracterelor megieșilor satului îi dă prilejul lui Creangă să insiste încă odată asupra bogăției și felurimii experienței pe care i-a furnizat-o contactul cu oamenii copilăriei sale. Scriitorul atribuie satelor caractere generale, unitare, cu o notă dominantă morală. Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care scriitorul nu se poate desprinde. Ion Creangă este autentic, fiindcă este firesc, este clasic, fiindcă este nuanțat în omenesc și este mereu proaspăt fiindcă intențiile lui sunt însuși intențiile naturii omenești.

În Blebea, lociutorii sunt stăpâniți de avariție și de mult spirit practic, întrunite de Creangă într-o mult ascuțită caracterizare, care insinuează că o pierdere materială inevitabilă e transformată în pomană de băștinași, cei din Cehlăiești, Topolița și Ocea sunt la fel de zgârciți, dar mai puțini deștepți: ei „alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar”. Aluzia destul de vidată la adresa moravurilor călugărești răzbate din denumirea dată satului Filioara „hățașul căprioarelor cu sprincene scăpate din mănăstire”. Chiar când dă informații mai ample asupra originii locuitorilor și a ocupațiilor lor specifice , cum procedează de pildă cu tuțuienii „veniți din Ardeal”, care lucrează lâna și sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi, Creangă introduce îndată, pe lângă datele etnografice pure, și note de psihologie hazlie, împrumutate probabil din faima păstrată în tradiția locală, ca de exemplu „mănâncă slănină râncedă” și „se țin de coada oilor”.

Și tot pentru a demonstra că „humuleștenii nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna”, povestitorul pătrunde în istoria romanțată a ținutului natal, relatând tărășenia cu „Natalița cea frumoasă”, pe care tocmai ca să mărească curiozitatea, și astfel să sporească și impresia atotștiinței localnicilor o învăluiește în oarecare mister.

Apoi istoria familiei Creangă, de care s-au slujit toți cercetătorii mai vechi și mai noi ai biografiei scriitorului humuleștean e spusă cu toate detaliile privitoare la generații în urmă fixând fizionomia specifică a spiței în timp.

Gospodăria familiei lui Ștefan a Petrei nu e săracă, ci destul de cuprinsă, datorită destoiniciei părinților. Oile le aveau „la stână la dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiței, cale de două ceasuri cu piciorul” de la Humulești. Vacile erau păscute de văcarul satului. Sumanele le țesea Smaranda în casă sau le cumpăra, încă în stare, să zicem, de prefabricație. Pământ aveau puțin: lucrau cu țigani lingurari, tocmiți pentru muncile specifice, o bucată de țarină „tocmai în Valea Sacă, aproape de Topolița”. La muncă participă toată lumea, fără deosebire: „la Humulești torc și fetele, și băieții, și femeile, și bărbații”. Și primii fiori de dragoste se manifestă în întrecerea la tors cu fata iubită.

Superstițiile țin încă un loc însemnat în mentalitatea populară înapoiată; femeile ascultă de zodieri și cărturărese, de babele care trag boii pe sită. Creangă, a cărui operă e cu desăvârșire lipsită de orice urmă de misticism sau de încredere în magie, vorbește cu ironie de aceste eresuri femeiești, pe care și mama sa, în dragostea fără margini pentru băiat le împărtășea.

Cu umorul său specific Creangă, foarte laic, dizolvă orice urmă de încredere în aceste superstiții, el se amuză deopotrivă de profeția babelor care o făceau pe Smaranda să-l vadă ajungând pe urmele vestitului psalt Cucuzel, cunoscut cu mulți ani în urmă în tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.

Amintirile consemnează apoi metodele de învățământ aplicate în școlile mai înalte, oarecum de specialitate, ca aceea de catiheți din Fălticeni. Metodele de predare erau lipsite de viață , de conținut, ele se mărgineau la reținerea papagalicească a unor texte din „Catihisul Mare”, din „Istoria Vechiului Testament” de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și din gramatica lui Măcărescu. Acesta din urmă e calul de bătaie al criticii lui Creangă îndreptată împotriva manualelor care circulau atât în vremea școlarității lui, cât și în vremea scrierii „Amintirilor”.

Fără îndoială violența atacului la adresa metodelor de învățământ dezvăluie gravitatea și actualitatea problemei în epocă și sporește caracterul pur documentar. Dar grotescul portret colectiv al catiheților îndobitociți de învățătura seacă și antirațională a vremii, și știchiul satiric cuprins în aluzia la moartea lui „Davidică” „înecat cu pronumele conjunctive”, sau din punct de vedere artistic, este cert deasupra dezlănțuirilor subiective ale scriitorului institutor, indignat de prostia și nepriceperea colegilor săi autori de manuale.

Răzeșii humuleșteni cu tradiție relativă de libertate îndură cu greu aparatul administrativ, care le vorbește despre necesitatea supunerii către stăpânire și a împlinirii grelelor obligații către stat. Acest aparat e alcătuit din vornic, vătăman, paznici și mazili, adică primar, ajutor de primar și slujbași de rând. Ei veghează la împlinirea corvezilor, la judecățile administrative între oameni. Creangă se face ca în atâtea rânduri, purtătorul de cuvânt al opiniei maselor despre administrație și organele ei. Pe mazili îi numește cu dispreț „nespălați”, atunci când, „se purtau printre oameni de acolo până colo” la claca de dres drumul, clacă mincinoasă, menită să lipsească satul de dascălul cel bun. Iar vornicul, Nie a Petricăi, cel care a pus la cale îndrăzneața acțiune a prinderii cu arcanul a lui Vasile a Ilioaiei, e urât de toată lumea satului.

Pentru țăranii humuleșteni armata echivala cu o condamnare la moarte. Și într-adevăr, mama flăcăului îl petrecea „bocindu-l ca pe mort”. Relatarea incidentului e unul din singurele momente sumbre din „Amintiri”, dând măsura relei impresii pe care recrutarea o făcea asupra oamenilor.

Pe lângă serviciul militar și clăcile în natură, sătenii mai sunt apăsați de biruri grele și havalele de plătit către visterie. Puțini sunt scutiți de obligațiile fiscale: infirmii, bătrânii, preoții. Resentimentele humuleștenilor față de fețele bisericești sunt numeroase și izvorăsc din rațiuni deosebite. Călugării, pentru răzeși odată proprietari de pământuri, fac figură de uzurpatori. Mulți dintre locuitori erau oameni de muncă ai unei călugărițe bogate de la Agapia sau Văratic. Astfel încât sătenii resimt apăsarea călugărilor cum ar resimți-o în alte condiții pe cea a boierilor. Vecinătatea imediată a atâtor mănăstiri dăruiesc humuleștenilor posibilitatea unei cunoașteri depline a moravurilor călugărești. Despre acestea vorbește Creangă cu multe subînțelesuri în „Moș Nichifor Coțcariul” și în a IV-a parte a „Amintirilor”. Și preoții au parte de aceeași prețuire din partea scriitorului. De aceea sunt atât de multe vorbele de duh sfichiuitoare privitoare la preoți. Dacă la lipsa de activitate și dorința aprigă de câștig adăugăm și lipsa de sobrietate de care dădeau dovadă cei mai mulți preoți din satul lui Creangă înțelegem de ce sunt așa de puține figurile clericale respectabile , de ce Ion Humulescu și popa Duhu sunt priviți cu atâta dragoste și admirație de Creangă. Ei sunt niște excepții fericite, dar nu mai puțin excepții, care întâlnite în galeria figurilor bisericești zugrăvite de servitorul răspopit ne fac să recunoaștem obiectivitatea acestuia.

L-am fi putut bănui pe Creangă de resentiment general față de tagma căreia îi aparținu-se cândva și din care fusese scos în condițiile bine cunoscute. Și pătrunderea intimă a lui Creangă în viața atât a clerului laic, cât și a celui mirean, prin cariera lui preoțească, îl va fi făcut să dobândească viziunea aceea nefavorabilă asupra rolului jucat de fețele bisericești ale vremii în viața socială .

La începuturile carierei sale, el concepuse acel rol ca pe o adevărată minune pe care preotul trebuia să o desfășoare la sate, dar mai târziu a avut de suferit decepția întâlnirii cu un conformist strâmt și o înțelegere meschină a rosturilor preoției. Și în opera lui Creangă ca în operele umaniștilor renascentiști critica învățământului se împletește cu cea a clerului.

Sensul laic, raționalist, exclusiv moral pe care Creangă îl dă religiei apare și din felul în care Nică și mai ales tatăl său privesc pioșenia excesivă a Smarandei. Și răspunsul acestuia din umbră la imputările soției mult evlavioase („Iantaci, măi femeie, că biserica-i în inima omului”) este iar un exemplu de laicizare a religiei în concepția lui Creangă, fiindcă e foarte ușor de simțit că el se raliază la ideea tatălui său.

De altfel și marea încredere în realitatea lumii obiective în datele simțurilor și rațiunii vorbesc despre slaba sau mai bine zis inexistenta participare a lui Creangă la mistica creștină. Faptul că el se referă mereu la Dumnezeu, la sfinți în opera lui nu infirmă aceste lucruri. El a moștenit aceste noțiuni generale din moși strămoși și le folosește foarte frecvent în vorbirea sa. Ba și crede în Dumnezeu, dar ca un ateist, într-o cauză primă a lumii, îndepărtată și care nu mai are amestec în treburile pământului unde sunt stăpâni oamenii. Doar aparent se menține Creangă într-un univers creștin.

Înăuntrul grupului lor social, oamenii își îngăduiau când și când clipe de răgaz și petreceri care-i făceau să uite truda și amarul. Mai întâi la marile sărbători, la Paști și la Crăciun, când se mâncau felurite mâncăruri tradiționale. Ca un priceput gastronom, Creangă recomandă cele mai gustoase specialități de Crăciun: „Costiță de porc afumate și chiște cu buft umplut, trandafiri usturoieți și slănină din cea subțire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie, și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât”. La lăsatul secului, de postul Sân – Petrului, Smaranda făcea „un cuptor zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele-n brâu” și prăpălea niște pui tineri la frigare „tăvăliți prin unt”.

Chiar și în ajunurile de sărbători, bucatele de post sunt foarte îmbelșugate:„bob fiert , găluște, turte cu julfă și vărzare”.Jean Boutiere numește aceste ospețe„de pantagriereliques ripailles”. Oamenii care munceau din greu aveau apetituri sănătoase, și-n zilele de sărbătoare se dăruiau din plin bucuriilor trupului. La mesele pomenite se spuneau urări sau strigături. Smaranda după datină, așezându-se la masă cu neamurile, le dorește:

„Cele răle să se spele ,

Cele bune să s-adune.

Vrajba dintre noi să piară

Și neghina din ogradă !”

Ea face acest lucru întâmplător, deoarece deținătorii înțelepciunii populare sunt consacrați ca atare. Și Mihai Scripcarul e pomenit de Creangă ca însoțitor la clăcile de seară sau în plimbările pe care le făceau în serile de sărbătoare flăcăii din Humulești. Scriitorul citează și un cântec de dor pe care-l zicea cu patos scripcarul. Și moș Bodrângă e în felul lui un rapsod, el cântă din fluier jocurile dragi flăcăilor în gazdă la Pavel. Cântecul lui e irezistibil , cei care-l ascultă își sar din minți, ca Pavel, care juca până ce „își rupea ciubotele ferfeniță”. Pasiunea pentru joc a tinerilor e neistovită, tot de sărbători ei umblă prin sate pe unde știu că se fac hori. Jocul e violent și îndelungat, atrăgând pe toți privitorii.

Cu aceeași putere operează și altă tentație, la fel de mare, aceea a poveștilor spuse la șezători sau în grup în serile de iarnă. Aici se face adevărata educație a țăranilor, aici li se comunică urmașilor testamentul de înțelepciune acumulată în milenii de cultură populară și înaintașii lui. Și noaptea se scurge fără veste în „taclale” și povești, spuse mai ales de moș Bodrângă, în „Amintiri”. Și din înlănțuirea nopților și zilelor se zugrăvește în întregime viața țăranilor liberi din satele moldovenești pe la mijlocul secolului al XIX – lea.

Documentul de viață socială și etnică pe care-l produce Creangă cu „Amintirile” sale rămâne trainic și valoros, instrument de cunoaștere a existenței unui grup social într-o epocă istorică dată .

Interesant e documentul psihologic, foarte strâns împletit cu cel oferit de materialul de viață oglindită. Acesta completează de fapt datele personalității scriitorului, explică formația și înclinațiile sale, legăturile cu familia, satul și locurile de baștină, dă la loc interpretarea modalităților fundamentale ale temperamentului său.

Ceea ce domină documentul psihologic cuprins în „Amintiri” e admirația fără margini a autorului față de grupul social căruia îi aparține. Mărturiile directe în această privință sunt și numeroase, și convingătoare. El stabilește vechimea locului de origine și calitatea deosebită a oamenilor lui, între care încă nu se văd uscăturile. Referința e generalizatoare în efectul ei, cuprinzând esența vieții satului, superioară fără nici o îndoială , vieții altor sate chiar învecinate. Creangă face comparația la începutul capitolului al treilea când spune: „…și satul Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate”. Și împrejurimile, pe care le-a pomenit mai înainte capătă pentru scriitor valoare prin atingerea cu Humuleștii, care, ca un adevărat centru al lumii, le conferă oarecare importanță.

Mândria și dragostea se manifestă la Creangă într-un atașament fără margini față de locul de baștină, atașament exprimat fără încetare în paginile „Amintirilor”. Se creează o legătură de neînfrânt între răzeși și ocina strămoșească, o dorință nestăvilită a păstrării în veci a acestei legături, expresie a unui patriotism adânc dar colorat local.

Dacă în structura sufletească a lui Creangă, primul loc îl ocupă sentimentul orgoliului național și social legătura cu familia vine să ocupe locul imediat următor. Pasajul din capitolul al patrulea, cu peisajul humuleștean precizează ierarhia afecțiunilor scriitorului. După sat, îi erau dragi „tata și mama, frații și surorile și băieții satului”. Desigur în acest sens este mai grăitor capitolul al doilea al cărui început e închinat evocării mamei cu o emoție care se comunică cititorului.

Efuziunea lirică e de o mare intensitate în fragmentul binecunoscut, fiindcă mama despre care vorbește nu era ca toate mamele, cum nici satul nu era ca toate satele. Ea „era vestită pentru năzdrăvăniile ei”, „plină de minunății” și cunoscută prin puterile ei până și stihiilor. Smaranda e o mamă demnă de eroul „Amintirilor”, numai Smaranda cea năzdrăvană putea fi mama năzdrăvanului Nică.

Genealogia marilor personaje ale literaturii se cere stabilită fără posibilitatea dezmințirii calităților moștenite. Fiul Smarandei e mândru ca ea, cum e mândru de toți consătenii lui buni sau răi. Și mai ales e mândru de el, ca reprezentant al grupului social în care s-a născut și a crescut. Psihologia aceasta domină toată opera dar mai ales „Amintirile” . Acestea exultă de această mândrie a lui Creangă care a stat la baza întregii creații. Umilința lui „țărănească” nu e decât un paravan foarte transparent pus peste mândria enormă, peste conștiința superiorității zdrobitoare a răzeșului față de cercurile literare oficiale în care pătrunsese.

Tot ca document psihologic „Amintirile” descoperă cele două modalități fundamentale ale temperamentului artistic a lui Creangă : prima melancolic – lirică, nuanțată de regretul universal al ireversibilului, cealaltă jovială, satirică specifică lui Creangă și precizând în cea mai mare măsură individualitatea creatoare a acestuia. Sub imperiul primei mișcări sufletești, nostalgice și evocatoare, își începe scriitorul fiecare dintre capitolele „Amintirilor”.

Emoția reînvierii vechilor impresii și imagini îl stăpânește cu putere de fiecare dată când se apropie cu evlavie de locurile copilăriei . Și preambulul liric e inevitabil în fruntea fiecărui capitol , constituind poarta de intrare în lăcașul amintirilor. Creangă se exprimă într-o limbă firească, plată. Nu numai limba e firească , ci și dimensiunile personajelor.

Episoadele, aventurile propriu-zise în povestirea de cadru sunt destul de puțin numeroase și puțin întinse în prima parte a „Amintirilor”. Siguranța scriitorului va crește mai târziu mult în celelalte capitole, dar aici el încă nu și-a găsit cea mai potrivită dozare a povestirii propriu-zise și a povestirii în povestire. El revine mereu la prima modalitate de evocare a oamenilor copilăriei lui depărtate. Efuziunea lirică din introducerea capitolului al doilea se desfășoară cu îndrăzneală, pricinuită de evocarea unor detalii de interior din casa părintească. Ea continuă apoi întreținută de imaginea mamei, comentată cu duioșie de autor , care enumără calitățile ei neobișnuite și mărturisește recunoștința lui față de cea care i-a dat viață. Urmează câteva reflexii cu caracter filozofic popular, în stil de carte bisericească, cu privire la soarta omenească.

După câteva aprecieri asupra stării fericite a copilului, narațiunea își ia cursul cu descrierea serilor plăcute în familie. Dialogul părinților are loc și aici, ca întotdeauna, într-o firească ordine punctată de elemente și oralitate savuroasă. Cele șase povestiri, adevărat hexameron , au o independență completă; fiecare e construită dramatic, cu propriile ei legi interioare de desfășurare. Independența episoadelor e marcată la începutul unora cu „odată, într-o dimineață”, „într-o zi” cu „d-apoi”, iar la sfârșit cu „iaca așa” sau „și iaca așa cu cireșele”.

Și în capitolul al treilea episoadele se bucură de oarecare neatârnare, dar aici intervine ca element nou o cronologie mai strictă în durata povestirii. Eroul se află în cea mai mare parte a vremii în aceeași tovărășie a catiheților din Fălticeni. Toate momentele capitolului al treilea se înlănțuie din aventurile ucenicilor clerici. E mai ales caracteristică scurgerea neîntreruptă a timpului într-o unitate fabuloasă, foarte necesară ficțiune pentru a cuprinde petrecerile de pomină ale năzdrăvanilor.

Începutul îl face ieșirea la câmp a eroului dimineața în compania lui Trăznea cel greu de cap, care e curând lăsat singur să se chinuiască cu anosta gramatică a lui Măcărescu , căci eroul, acum adolescent pleacă după aventuri amoroase. El se întoarce pe la „asfințitul soarelui” acasă, unde moș Bodrângă face pe dascălii adunați să joace toată noaptea, fără să simtă. Petrecerea se termină târziu, pe cinci pagini desfășurându-se o singură unitate de timp în răstimpul căreia stăpânește o atmosferă de kermesă flămândă neîntreruptă, cu eroi care chefuiesc fără răgazul firesc al somnului. Compunând marile episoade dramatice, Creangă creează o polaritate, o tensiune specifică înlăuntrul lor. Nu numai dimensiunile personajelor, particularitățile de limbaj, percepțiile dar la o foarte ascuțită analiză, sau unitățile de timp specifice narațiunii și eroilor disting cele două planuri ale „Amintirilor”, ci și deosebirea dintre legile care guvernează aceste planuri. Legile care conduc narațiunea propriu-zisă sunt foarte laxe, lipsite de orice strictețe. Compoziția se desfășoară lent într-un ritm domol, nu prea sigur, asemănător ritmului unor lente melodii populare. O figură nouă, o stare sufletească sugerată de ea, o descriere, un comentariu sfătos, o întrebare retorică de succes sunt măsuri disparate, dar reunite prin tonalitatea caracteristică unitară a stilului.

Materialul epic cristalizează imediat dea lungul schemei clasice expoziția, conflictul , punctul culminant și deznodământul, foarte limpede și riguros expus, chiar dacă uneori locvacitatea vreunui personaj lungește secțiunea în care se găsește. Momentele se pot disocia perfect în toate episoadele, de la pocitanie până la cearta dintre catiheți, cu bătaia între Pavel și Mogorocea.

Tărâmul „Amintirilor” nu este un Schlaraffendand, ci un tărâm al activității și mișcării, oamenii sunt prinși în munca sau meșteșugul lor, neîntrerupt, acasă ori la târg. Moș Chiorpec răbuie întruna ciubotele cu dohot de cel bun, Pavel se proslăvește pe cuptor între uneltele sale, Smaranda țese, mănădește, croiește și coase sumane, Ștefan umblă mereu de la târg la pădure, preoții cei buni își vizitează poporenii sau supraveghează învățătura copiilor împreună cu dascălii. Fetele și băieții torc dea valma, satul vuiește de vatale în toate părțile. Satul are ceasornicul său, pupăza, care amintește tuturora reînceperea activității zilei noi.

Viziunea utilitaristă, practică, materială a lumii îl duce pe Creangă la crearea unei imagini dominate de acțiune și gest. Nu conținuturi sufletești cunoaștem în „Amintiri”, ci contururi care se mișcă în acțiuni caracterizatoare și limbaj plin de savoare, unul singur, împărtășind valorile limbii povestitorului. De aceea, cu excepția poate a personajului principal, care are o structură specială, nici personajele acestei opere nu sunt tipuri, ele nu dezvăluie mari adâncimi și complexități umane. Ele sunt concepute și construite ca personaje de basm în cadrul clasicei polarități morale bine – rău , sub semnul căruia cresc caractere, nu tipuri.

Sub specia acestei singure deosebiri fundamentale, lumea din „Amintiri” se împarte în două, lumea activilor, utili și lumea răilor, bețivi, leneși, mâncăi. Este evidentă subordonarea zugrăvirii personajelor unor valori morale consacrate în etica populară. Dar Creangă face caracterologie cum a învățat din basm, fără să moralizeze. El râde mai departe cu hohot, cu oarecare satisfacție chiar de ei, poate fiindcă toți sunt humuleșteni.

Imaginea artistică își este șieși îndestulătoare, ca la orice mare artist, fără comentariu moralizator. Astfel, tipologia caracterologică nu este discernibilă după morala care ar însoți sau ar încheia acțiunile, nici după atitudinea scriitorului, care, se amuză deopotrivă pe socoteala tuturor, răi și buni. Doar conturul stilistic și plastic indică diferențele dintre cele două categorii umane din lumea „Amintirilor”. Cele două categorii umane se întrepătrund: printre cei mici și activi, cu mișcări repezi și care trăiesc muncind din zori până în noapte ca Smaranda, Ștefan, bădița Vasile, preotul Ioan, popa Duhu, bunicul David , bunica Nastasia , moș Chiorpec se învârtesc melianii , gliganii , coblizanii , hojmalăii. Pentru aceștia, timpul curge altfel decât pentru ceilalți, pe măsura ritmului lent și greoi al mișcărilor lor de uriași.

Secretul popularității „Amintirilor”, între toate vârstele de cititori, este omenescul figurilor și sentimentelor evocate, este un fel de poezie veridică a vieții, care se degajă între fapte și psihologii. Încadrat într-o ereditate și o sumă de tradiții, Creangă exprimă acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare, pe care naște structura milenară a satului și orizontului.

Dincolo de sat și de lumea lui specifică încep târgul și mahalaua, în care Creangă, pășind spre copilărie și adolescența lui rurală devine el însuși un erou de roman. Creangă a ridicat la expresie de artă limba țăranilor din ținutul Neamțului, cu tot cuprinsul ei etic. Ceea ce face trăinicia și farmecul „Amintirilor” sunt obiectivitatea și realitatea lor. Putem spune fără a ne înșela că „Amintirile” lui Creangă sunt primul nostru roman din viața țărănească.

În Creangă trăiesc credințele,eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic , dedesubtul fluctuațiunilor de la suprafața vieții naționale. Aceste povestiri naive „Povești și Amintiri”, relevă o întreagă lume țărănească. Peisajul ocupă puțin loc în ele căci țăranul nu se-ncurcă niciodată în descrieri colosale. Dar această natură pe care ne-o descrie , el o poartă în sine și intimitatea lui cu munții, cu apele, cu pădurea e atât de strânsă, încât nu-i trebuie decât un singur cuvânt pentru a-i evoca influența asupra sufletului său. În această ambianță mereu activă comunitatea sătească își duce viața de toate zilele cu grijile și treburile ei. Pe oamenii aceștia simplii îi vedem discutând, glumind, petrecând. La Crăciun și la Paște, la marile sărbători ale calendarului oriental, ei respectă un întreg ritual religios și gastronomic în același timp. Ei au medicina, igiena și codul lor de bună cuviință. Se nasc și mor în apropierea unei biserici familiale , care , departe de a slăvi pe om cu maiestatea sa cerească, îi dă, dimpotrivă, sentimentul intimității cu Dumnezeu și cu sfinții.

În felul acesta, în aerul sănătos al munților pe care-l umplu cu miresme rășina și fânul cosit, satul lui Creangă vibrează ca un stup de o viață intensă, în care se amestecă zgomotul războaielor de țesut, freamătul celor ce muncesc, poznele copiilor.

Arta lui Creangă este naturală și spontană.El scrie fără model și nici o reminiscență țărănească cărturărească, nici o influență savantă nu vine să-i altereze inspirația. În Moldova am văzut nu numai casa, școala și satul în care s-a născut Ion Creangă, ci și prezența pretutindeni vie în atmosfera, viața și satul său. Creangă nu și-a scris poveștile și povestirile ca filolog, etnograf sau arheolog, ci ca un adevărat martor al epocii sale din postura unui scriitor modern.

Copilăriile nu sunt decât o fațadă subțire prin care transpare o experiență de viață și o dibăcie artistică depășind mult cadrele fixate tematic. Povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, așa încât el o poate descrie fără duioșii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust și umor împăcat. Nostalgiile lui Creangă au un sens individual în „Amintiri” , nu social, ele îl poartă către lumea copilăriei, nu către aceea a clasei sociale, pe care el ar fi părăsit-o. Partea naratorului este un monolog care nu cuprinde observații aproape deloc, ci numai judecăți despre lucruri și exclamații. Monologul lui Creangă este autentic atâta timp cât se supune economiei teatrale, exprimând cu maximă condensare, prin stilul său verbal, pe eroul subiectiv.

Tot textul „Amintirilor” este distribuit monologic și dialogic la povestitor ca erou subiectiv și la personaje ca eroi obiectivi, jucați însă de povestitorul însuși. Când însă Creangă pune pe alții să vorbească notațiunea dialogului este magistrală și totodată fără greș . Eroii lui se pot împărții nu după caracterul interior, moral, puțin desfășurat, ci după debitul verbal. Vorbitorii sunt molatici ori plini de reticență, ori gâlgâitori și mușcători. Femeile fac parte din categoria ultimă și Creangă le pune să vorbească cu o voluptate extraordinară a invectivei dialectale aici cel mai bun exemplu fiind Smaranda.

Tot talentul lui Creangă stă în a auzi bine vorbirea țărănească vie. „Amintirile” sunt o epopee a satului și o atitudine a sensibilității, o acceptare a vieții, în ecourile ei, profund umane, cu filozofia ei resemnată. Experiența de viață a țăranului este încadrată în câteva realități care sunt structurate în tradițiile satului , în celula familiei, în școală, în biserică. S-ar părea că experiența erotică este mai expeditiv exprimată, uneori de o delicatețe, o nostalgie fără pereche se rezumă în ecoul pur sentimental. Amintirea obsedantă a Smărăndiței, vanitatea bărbătească a tânărului catihet, admirat de fetele satului, când cântă, „Îngerul a strigat” ca și ecoul cimiliturii „Tunsul felegunsul”, l-au tulburat ori l-au jignit în substratul lui de flăcău căruia a început „să-i miroase a cătrință”. Și poate că din acest instinct se naște viziunea dragostei lui de țăran realist și sceptic, trăit în atmosfera unor predeterminate raporturi bărbat și femeie.

Ca și poporul, Creangă gândește mitic și epic. Moralist și psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei împinsă până la fantasticitate. Basmul „Harap Alb” este o sinteză a basmului nostru cel mai frumos, prelucrat de un artist crescut el însuși , ca o forță mitică din geniul subconștient al rasei. S-a spus că uriașii sunt zugrăviți în fantasticitatea lor cu același realism ca și țăranii din Humulești; desigur fiindcă simbolul lor acoperă intuiții ale naturii umane, caractere și adevăruri morale sau forțe ale naturii însăși: frigul, setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă), binele și răul (Harap Alb și spânul), categoriile sensibilității noastre, timpul și spațiul (Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) ori ispita pierzaniei (Cerbul).

Între amintirile copilăriei și povestea lui Arap Alb este același raport de subsecventă ca între începutul și sfârșitul vieții. Creangă nu și-a povestit maturitatea sub formă de memorial, a învăluit-o în mit și a rezumat-o într-o experiență fantastică, valabilă pentru ani în genere, și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației lui artistice.

Creangă a ridicat la expresie de artă limba țăranilor din ținutul Neamțului, cu tot cuprinsul ei etic și cu virtuțile ei figurative fără seamăn cum Ion Luca Caragiale a dat valoare artistică lexicului și locuțiunilor mahalalei bucureștene. Creator de tipuri specifice, Creangă este un creator de expresie specifică ; ea este concrescută din fondul psihologic al personajelor , cum este și expresia comediilor caragialiene . Limba este viața lui Creangă, ca și la Caragiale, este oglinda sufletului omenesc , în diferitele lui zone morale și sociale . Viziunea realistă și socială a tipurilor, sunt psihologic și social ale limbii, fac laolaltă un organism viu din „Amintiri”.

Este Creangă poet în „Amintiri”? Iată o întrebare firească pentru un evocator al copilăriei, fie și sub aspectul epic sub care o prezintă. Poezia „Amintirilor” este în retrospectiva sentimentului, în acel nostalgic paseism, atât de caracteristic scriitorilor moldoveni. Creangă e poet în substrucția sensibilității, în senzația de ireversibil care se strecoară printre fapte și oameni, de-a lungul paginilor; este o vrajă care se prelungește dincolo de final, un fel de magie a copilăriei și adolescenței, rămasă ca o imagine pură în spiritul nostru.

Biografia, câtă ne trebuie, pentru explicarea operei lui e în „Amintiri”. Iar biografia aceasta, în partea ei esențială, care a condiționat pe scriitor, fiind a oricărui copil de țăran din Humuleștii de atunci, s-ar putea completa cu reconstituirea vieții din vremea aceea din Humulești și cu evocarea pitorescului naturii din valea Ozanei. Creangă are mereu în față nu pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător imaginar și totuși foarte real, căruia i se adresează necontenit și de la care primește sugestii, îndemnuri, sfaturi. Povestind întâmplarea cu cireșele din grădina lui moș Vasile, care se termină cu distrugerea cânepei, Creangă are mereu în față un partener, și când vrea să arate suprafața locului se teme că ar putea greși și de aceea preîntâmpină o eventuală greșeală cu formula foarte frecventă în vorbirea populară, „să nu spun minciuni” adresată presupusului ascultător.

Studiul lui G.I. Tohăneanu, „Stilul artistic a lui Ion Creangă”, 1969, spulberă prejudecata că Ion Creangă ar fi doar un simplu scriitor „regional” sau „dialectal”, un mărunt „povestitor popular”, demonstrând, prin analiza variatelor aspecte ale artei sale narative, că este un mare scriitor. Aspectele esențiale, definitorii, ale artei sale narative, prezente și în „Amintiri din copilărie” sunt : descrierea, portretul, enumerarea, sinonimia, participarea etc.

Oralitatea este maniera de redactare a textului scris, astfel încât imită limbajul vorbit , punându-se în postura de povestitor care este ascultat. De aceea, este nevoie de rostire, de inflexiunile vocii pentru a se exprima. De aici, tendința scenică, monologul condensat, interjecțiile, etc. Creangă interpretează textul, imită, parodiază, exagerează, gesticulează, se adresează direct unor interlocutori imaginari. Exprimarea sa e vie, autentică, fraza e bogată în verbe: („Hei , hei ! când aud eu de popa și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gânduri, alte măsuri”.). Relieful plastic este calitatea de bază a frazei lui Creangă. Ea are ritm susținut, vioi, intonație surprinzătoare, suișuri și coborâșuri abrupte, pauze semnificative, sugestive (vorbirea aluzivă, realizate prin eliminarea conjuncțiilor („He ! Trăznea, mă! școala! Știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, cleiu!”), prin folosirea interjecțiilor („Duminicile bâzâiam la strană și hârști! câte-un colac …”), prin paranteze nemarcate („N-ai auzit că unul Pică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și-a venit vacă?…”), prin abundența adverbelor și a particulelor demonstrative.

Alt procedeu de stil vorbit, foarte des întrebuințat de Creangă, este întrebarea adresată partenerului închipuit sau sie însuși. Acest procedeu înviorează în măsură maximă , povestirea, datorită pe de o parte formei dialogate a expunerii, iar pe de alta faptului că avem a face cu o întrebare aparentă, care nu așteaptă răspuns, întrucât conține în ea și răspunsul solicitat de povestitor. De exemplu: „când am venit eu cu tata și cu frații mei, Petrea și Alexandru și Nică, din Ardeal în Pipirig, acum șaizeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova”.

O variantă a dialogului fictiv o constituie schimbarea persoanei: povestitorul trece de la persoana I, când narează lucruri privitoare la el însuși , sau la persoana a III – a, când vorbește despre alții, la persoana a II –a, ca și cum ar avea un ascultător, de care parcă uitase și de aceea, aducându-și aminte de existența lui, îi adresează vorba. Câteodată Creangă combină două dintre procedeele discutate și anume auto-dialogul, cu schimbarea persoanei ca în următorul pasaj: „ – Apoi dar , mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară ! vorba de odinioară; și-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună … Dar în gândul meu: Ști c-am nimerit-o ? Bine că nu-s acasă; și, de n-ar veni degrabă și mai bine ar fi …”

Chiar atunci când istorisește un episod dezvoltat, cu amănunte numeroase și strâns legate unele de altele, Creangă își întrerupe o clipă, narațiunea prin unul dintre mijloacele proprii stilului vorbit. Astfel pasajul unde Creangă vorbește de „multele și marile minunății” pe care știa să le facă Smaranda: narațiunea este, aparent, întreruptă prin reproducerea, în vorbire directă, deci sub forma dialogului, a cuvintelor spuse de eroina povestirii: „…bătea pământul, sau păretele, sau vreun lemn de care mă spălam la cap, la mână sau la picior , zicând: Na’ și îndată-mi trecea durerea …”.

În Creangă erau doi oameni. Personalitate puternică, țăranul nu murise în el. Rămase intact în fundul sufletului lui. Nostalgia după copilărie și după Humulești scotea pe țăran la iveală din sanctuarul sufletului său. Și aceasta nu numai când scria „Amintirile”, ci și poveștile. Sănătatea, simplicitatea, limpezimea, „realismul” psihologic din opera lui fac din Creangă un scriitor clasic, în înțelesul literar al cuvântului.

2.3Viata si opera lui Mihai Eminescu

Eminescu , scria Nicolae Iorga în 1909 , „ se deosebește de toți scriitorii vremii sale și prin aceea că opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură și supt nici un raport caracterul local , provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toți românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaște ca al lor. Născut în colțul de către graniță al Moldovei de Sus , crescut în Bucovina , apoi școlar într-un așezământ ardelean , în sfârșit studiind la Viena între românii din toate părțile , care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Ștefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului , a tradițiilor , a gloriei românești, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru și de limba noastră , înfrățit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulțimilor – Eminescu e întruparea literară a conștiinței românești , una și nedespărțită .”

În anul 1875 , Vasile Gr. Pop , unul dintre cei dintâi istorici literari români , în cartea sa „ Conspect asupra literaturii române și literaților ei de la început și până astăzi în ordine cronologică” , avea să caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu , cu o intuiție si rafinament intelectual deosebit : „ Unul dintre cele mai frumoase talente și am putea zice cel mai impozant talent ivit pe scena noilor mișcări a literaturii noastre este fără îndoială Mihai Eminescu”.

Valoarea lui Mihai Eminescu a fost remarcată în condițiile în care poetul publicase doar 12 poezii în „Familia” și 11 poezii în „Convorbiri literare”, precum și nuvela „Sărmanul Dionis”, considerată un „mărgăritar prețios”.

Poetul e din naștere , fără îndoială , așa că determinările nu trebuie exagerate, dar nici escamotate. Contextul social –cultural i-a croit o anumită o anumită măsură cum el la rândul lui a croit epocii o măsură estetică și umană. Ce a adus hotărâtor Eminescu în cadrul cultural și literar al momentului său de înălțare este copleșitoarea lui personalitate care i-a făcut pe mulți – pe Titu Maiorescu , în primul rând – să îi intuiască genialitatea și să participe încă din timpul vieții poetului la constituirea mitului eminescian.

În definirea personalității lui , s-a accentuat de mai multe ori ideea că a fost un „ om al timpului modern” A fost numit așa pentru că de la început Eminescu a venit cu câteva însușiri care-i puneau pecetea profundei seriozități , garanție a procesului de întemeiere modernă pe care și-l propunea cultura română din jumătatea a doua a secolului .

El s-a remarcat , mai întâi , printr-o inteligență extraordinară , ajutată de o memorie perfectă , „ căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa , încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururi la îndemână.”

Apoi , l-a caracterizat o mare curiozitate intelectuală . În forme insolite , contrazicând de cele mai multe ori opiniile curente despre modalitatea de a învăța. Eminescu este „omul cel mai silitor , veșnic citind , meditând , scriind”, transformând o hoinăreală de adolescență într-o școală sui – generis de cercetare a poporului , a limbii și a folclorului , ocupându-se de scrierile unor prieteni ( Slavici sau Creangă ), studiind în cursul filozofiei europene, izvoarele istorice ale românilor ,

sanscrita sau religia budhistă ,cercetând problemele economice , intervenind în luptele politice din țară . „ A se ocupa cu vreuna din aceste chestiuni , a cugeta și a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său” .

Din această atitudine , derivă următoarea trăsătură , impresionantă și astăzi : cultura de nivel european . În caietele lui Eminescu sunt notițe , comentarii , rezumate despre cele mai variate aspecte, demonstrând o cuprindere uluitoare a multor orizonturi de cultură. Poetul cunoaște operele importante ale literaturii antice și moderne , îi știe –și nu ca amator –pe Platon , pe Kant , pe Schopenhauer , poate da socoteală de marii poți ai lumii, admiră „Rig – Veda” și este inițiat în miturile indiene și creștine , deține informații complete despre istorie , limba și literatura română. Prin această bogăție a fondului cultural , foarte puțini contemporani îi stau alături, dar mai importantă este forța de asimilare , de primire în individualitatea lui intelectuală care transformă materialul erudiției seci în imbolduri de fertilitate poetică.

Între înzestrările de bază ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esențial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. De altfel , fără această însușire nici celelalte n-ar fi contat în definirea poetului .

Eminescu a produs un efect de modelare profund și de durată , astfel încât „literatura poetică română va începe secolul al 20 – lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi , va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești .” Vocea oraculară a lui Titu Maiorescu , care prevăzuse încă din 1889 aceste lucruri , n-a fost de circumstanță. Influența copleșitoare a poetului avea să vină din înălțarea filozofică și din frumusețea expresivă a unei opere exemplare ce a jalonat , sintetizându-le , principalele elemente de recunoaștere a spiritualității naționale , în afara căreia nu există creație durabilă. Condiția pe care a dat-o Eminescu poeziei românești a fost de ridicare spre universalitate prin „sublimele îngustimi” ( G. Călinescu) ale concretului etnic. El însuși s-a proiectat cu voință și neclintire în sfera naționalității , spre care a adus întregul orizont de inteligență și sensibilitate europeană, distilând toți factorii formării într-o creație al cărei principal semn este specificul românesc.

Eminescu reprezintă astfel în poezia română un dublu reper ; de valoare , luată în absolut (în conștiința noastră se așază printre spiritele complete ale omenirii, alături de Dante , Goethe , Schelley sau Victor Hugo) și de specificitate etnică , drept ipostază unică a sufletului românesc în concertul poetic al lumii.

Poetul „nepereche” , cum avea să-l numească George Călinescu , cel care a dat măsura geniului creației românești , ca valoare absolută , Eminescu va fi strălucit evocat în vastul și neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte : „ Eminescu sau despre absolut” , apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990.

„Desigur , nu este puțin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu , dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiției autohtone . Până și temele care par luate cu împrumut din romantismul european – acea problematica filozofico-religioasă atât de bogată și de interesantă în chiar contradictorietatea ei – își implantă rădăcina în humusul creștinismului primitiv , se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene . Și dacă sufletul popoarelor se oglindește în sufletul poeților , Eminescu reflectă și în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea .

Dacă Titu Maiorescu a fost conștiința critică directoare a epocii, Mihai Eminescu reprezintă întruchiparea geniului creator și culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat vreodată spiritualitatea românească. Eminescu este un scriitor de valoare universală, unul dintre marii poeți ai lumii, autor de proză fantastică de talia lui Novalis, E.T.A. Hoffmann și Edgar Allen Poe; dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-și finalizeze proiectele, publicist de o exemplară puritate și probitate a conștiinței .Viața lui Eminescu a fost tragică în esența ei, așa cum tragică este în general viața omului de geniu, care, așa cum spunea Schopenhauer, se opune "voinței oarbe de a trăi" și-n care tragismul vine dintr-un surplus de conștiință. Viața lui Eminescu poate fi sintetizată în câteva momente mai importante. Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al șaptelea copil din cei unsprezece ai căminarului Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Iurașcu, fiică de stolnic.

Urmează clasele primare III și IV la „ National Hauptschule” din Cernăuți , iar clasele I și a II-a la „ K. K. Ober –Gymnazium” . Aici (și alte localități ) Asistă la spectacolele trupei Tardini –Vlădicescu . Între octombrie 1864 –martie 1865 este funcționar la Botoșani , iar din toamna 1865 este elev „privatist „ la Cernăuți și custode al bibliotecii profesorului Aron Pumnul – la care a fost , un timp , în gazdă .

Debutează cu elegia „ La mormântul lui Aron Pumnul” în broșura ocazională „ Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști de-n Cernăuți la moartea prea iubitului lor profesoriu”.

Revista „ Familia” din Pesta îi publică la 25 februarie / 9 martie poezia „De-aș avea …” Cu acest prilej , directorul revistei , Iosif Vulcan, îi schimbă numele în Eminescu . Până la sfârșitul anului 1869 –va publica numai în „Familia” : 1866 „O călărire în zori” , „Din străinătate” , „Speranța” ; 1867: „Ce-ți doresc eu ție , dulce Românie „, „La Heliade” ; 1868 : „ La o artistă” , „Amorul unei marmure” ; 1869 : „Junii corupți” , „Amicului F.I.

Studiile universitare le-a urmat la Viena (1869-1872) și Berlin (1872-1874). Încă din perioada studiilor de la Viena a devenit membru al Societății Junimea . A fost apoi, după terminarea studiilor universitare , director al Bibliotecii Centrale din Iași și revizor școlar . A intrat de tânăr în gazetărie și a condus „Curierul de Iași” și ziarul „Timpul” din București , organ al Partidului Conservator. Gazetăria a fost pentru Eminescu acea roată de foc a lui Ixion din mitologia greacă , grăbindu-i sfârșitul . Titu Maiorescu i-a publicat singurul volum de versuri apărut în timpul vieții , la finele anului 1883 și începutul anului 1884 . Ultimii ani și i-a petrecut în agonie și boală . S-a stins din viață la 15 iunie 1889 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București : „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată , poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate , și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări , până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tot G. Călinescu , în „Viața lui Mihai Eminescu” , demonstrează documentat cum Eminescu a fost revendicat de mai multe nații . Din Septentrion și până în Orient , de la Marea Baltică și până la Marea Caspică , Eminescu a fost făcut , rând pe rând , suedez, polonez , ucrainean , rus, sârb, bulgar , albanez , armean , turc și persan. Dar Eminescu descindea dintr-o nobilă și străveche spiță românească , al cărei arbore genealogic coboară mult în timp , și-și avea rădăcinile adânc înfipte în solul Bucovinei natale . Eminescu este scriitorul cel mai mult legat de spiritualitatea românească , dar în același timp cu cea mai mare deschidere spre universalitate .

2.4 Tema copilariei in poezia lui Mihai Eminescu

„Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lîngă izvor,

Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopți întregi am mas,

Blînd îngînat de-al valurilor glas”.

(M.EMINESCU)

Despre viața lui Eminescu s-a scris mult, mai ales după ce poetul a devenit universal. S-a scris și despre copilărie. Și totuși, ea rămîne o enigmă. Numai citirea atentă, numai descifrarea creației sale poate să ne clarifice unele taine din copilăria poetului. Iată ce scrie el:

„Și privind la lună plină,

La văpaia de pe lacuri,6

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

Pentru M. Eminescu anii de copilărie au fost niște „clipe dulci”, și totuși, ce este copilăria? E un fragment din viața omului. Adică perioada vieții omenești de la naștere și pînă la adolescență. Să vedem, cum au fost aceste „clipe dulci” ale Luceafărului poeziei noastre. Fără să vreau mi-am amintit de un alt Luceafăr al prozei noastre, de iscusitul povestitor Ion Creangă. Talentatul humuleștean a găsit cuvîntul „ce exprimă adevărul” despre copilărie. Atunci, cînd a fost lovit de boala grea, scriitorul spunea: „Hai, mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată”. Credem că o definiție mai concisă, mai laconică și mai justă, nici că se poate. Însă, dacă cineva nu e de acord cu noi, hai să deslușim spusele marelui scriitor: „Copilul încălecat pe bățul său gîndește, că se află călare pe un cal din cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu totdinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul, și de cade jos, crede că l-a trăntit calul, și pe băț își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului… Așa eram eu la vîrsta cea fericită și așa cred, că au fost toți copiii, de cînd îi lumea asta și pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Așadar, cum a fost „vîrsta cea fericită” a lui Mihăiță Eminescu? A fost un copil frumos, gingaș și blînd, ca și mama sa, cu ochii negri, cu o privire visătoare cu un zîmbet dureros. S-a născut într-o seară cu mulți fulgi de nea. 15 ianuarie 1850 vestea nașterea unui fiu al neamului nostru, care avea să fie Mihai Eminescu cel Mare. Pe o carte creștină Gheorghe Eminovici scria: „Astăzi la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești s-au născut fiul nostru, Mihai”. Mare bucurie în familie. Toți au spus să fie sănătos și să crească mare. Dar a avut o copilărie zbuciumată pruncul Eminescu. De mic a început să adoarmă cu poveștile, cîntate de mama lui, înainte de culcare, la lumina pîlpîitoare a sfeșnicului de argint Raluca începuse să-i cucerească închipuirea lui de copil. Pentru Mihai lumea poveștilor, era o lume ciudată și născătoare de minuni. El credea în zmei, în strigoi, în zîne ursitoare, în Feți-Frumoși și, mai ales, în Sfînta Vineri, pe care și-o imagina că trăiește într-o căsuță albă la marginea dumbrăvii de pe deal. De aici a și rămas acea icoană, care ne-a transmis-o nouă prin expresia: „O, mamă, dulce mamă”. Noi parcă simțim tresăririle și înfiorările mamei la suspinele copilului, strîngerile cu foc la pieptul matern, atingerea obrazului de fețișoara plină de lacrimi a micului Mihai, și duioșia, ce se destramă în aerul casei părintești. Și crește, acest copil de minune, ca o floare într-o grădină.

De timpuriu Mihai a început să citească. Gheorghe Eminovici avea o bibliotecă bogată, cărți de literatură și științe în diferite limbi, tipărituri vechi, psaltirii împodobite cu ornamente frumoase și legate în scoarțe de piele – toate acestea îi atrăgeau ca un magnet viu pe copiii familiei Eminovici. Camera cu cărți era ferită de umbletul copiilor. Ea era pentru căminar o comoară. Aici în minutele de răgaz se retrăgea Gheorghe Eminovici, pentru a-și face socotelile căminărești. Firea tulburătoare a lui Mihai era atrasă de mirosul lumînărilor galbene, făcute din ceară de floare de salcîm. Odaia cu cărțile era o adevărată ispită pentru copii. Privirile iscoditoare ale viitorului poet foarte des se opreau pe polițele misterioase, înăvuțite de cărțile, adunate cu grijă și pasiune de Gheorghe Eminovici. Călca cu pași sfioși spre rafturile încărcate de greutatea tomurilor și uimit mîngîia cu degetele subțiri și reci comoara casei părintești. Lua o carte, o deschidea și cu lăcomie citea slovele de foc, ce destăinuiau o lume nouă pentru dînsul. De aici porni lunga cale de lectură, care ajunse pînă la Cernăuți în biblioteca preaiubitului profesor Aron Pumnul și apoi se continuă șirul lecturii la Viena și Berlin, ca să nu-l mai părăsească întreaga viață. Logodirea cu citirea cărților a făcut, ca atunci, cînd mintea poetului se întuneca, să mai strălucească încă odată ca o ultimă scînteie și să recite pe de rost versuri din Homer, Horațiu, Vergiliu, să-și amitească pasaje din Kant, Sopenhauer,Ghiote, Dante, Shakespeare și chiar să compună stihuri, perfecte și sonore. Locurile, priveliștile Ipoteștiilor și Botoșanilor care au fost leagănul copilăriei lui M.Eminescu, vor rămîne pentru totdeauma un ecou răscolitor în creația sa

poetică. După 1856 Eminescu își petrece copilăria mai mult la Ipotești.

A avut un frate mai mare Ilie. Împreună scorneau jocuri. Iată-l pe Mihai cu un coif de hîrtie pe cap și cu o batistă în băț, pornind la bătălie. Amîndoi cu fratele său meștereau cărucioare din coajă de nucă, la care înhămau melci codobelci.

Parcă îl vedem pe băiețelul de atunci, pe Mihai, în inima pădurii din apropierea Ipoteștilor, pășind sprințar prin iarba moale și izma sălbatică, ajungînd pe malul lacului, unde se oglindește Măria Sa Codrul. Îl zărim prin fulgeratul neîntrerupt al stelelor căzătoare, respirînd parfumul adormitor al teilor. Se apropie timid de o salcie bătrînă și plîngătoare, de păpuriș, de stufiș, de nuferi și, stăpînit de visuri ciudate, admiră nemărginirea albastră a cerului, zicînd:

„Lacul codrilor albastru,

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.”

Sau:

“Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei – Sale”.

Acestea au aprins în mintea copilului sentimentul și nevoile de a cunoaște lucruri necunoscute, care mai pe urmă s-au prefăcut într-un aliaj, zis poezie eminesciană. Din aceste frumuseți apare și chipul Luceafărului, care „părea un tînăr voievod, cu păr de aur moale” și care cobora din înaltul cerului, crescîndu-i aripele în fiecare clipă. El, vine, vine pe pămînt cu toată podoaba lui Dumnezeiască:

„Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor prin ele”.

În așa fel universul poetic al lui M.Eminescu pornește de la impresiile copilăriei „vesele și nevinovate”, de la mediul rustic.

În imaginația lui adînc s-au încrustat salcîmii „ce se scutură de ploaie și de vînt”, „lacul codrilor albastru, încărcat cu flori de nufăr”, văile și vîlcelele, muzica izvoarelor și rîurilor, colinele și „voiosul luminiș”, păsările călătoare, luna blîndă și izvorul rîndunelelor, bruma ce cade peste vii, legendele, baladele, doinele și datinele populare, care îl vor urmări toată viața pe poetul nostru drag, și-i vor lumina la tot pasul crezul poetic și conștiința artistică.

Și totuși, cum a fost copilăria lui Eminescu? A fost oare o enigmă? Da. A fost o enigmă frumoasă, căci poetul, făcînd niște bilanțuri ale vieții, spune, că dorurile ei, numai el știe să le asculte, copilăria lui e un prinț, care aude mersul cîrdului de cerbi, care a plecat pe un drum” ireversibil. De aceea poetul se întreabă:

„Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot…

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

Copilaria ramane un eden pierdut, de unde investirea ei cu attribute mitice si refacerea traseului existential parcurs de Candide al lui Voltaire, iar edenul spre care vocea eminesciana se intoarce imaginar are attribute aproape similare in contextele diferite in care este zugravit: buciumul,codrul,luna,lacul,izvorul,o Eva mai putin ispititoare si mai degraba protectoare ori invitandu-l pe poet la un joc,toate elementele constant construind o imagine specifica a utopiei romantice, pastoral si idila in acelasi timp.Numai ca intoarcerea este rareori posibila si nici recluziunea asemenea celei di Walden al lui Thoreau nu are sorti de izbanda.

“Fiind baiet paduri paduri cutreieram”este un poem relevant in acest sens, imbratisarea lumii percepute ca “un rai din basme” fiind posibila numai inainte de experienta timpului si a cuvantului.Este,prin excelenta, varsta idilei posibile si a povestilor percepute ca realitate,idila cu o “tanara craiasa” care confera un plus de umanitate si miraj tabloului nocturn”.

Scriere postumă, publicată abia la 1 aprilie 1902 în „Convorbiri literare”, ea aparține perioadei bucureștene (aproximativ 1878). Se pare că acest poem a fost așternut pe hârtie înainte de O rămâi.

Poemul are valoare de „nucleu-revelator ” așa cum afirmă Zoe Dumitrescu-Bușulenga în opera citată. Este un nucleu revelator pentu aceea stare de grație în care copilul sau adolescentul pur era făcut părtaș la misterele pădurii sfinte.

Rătăcirea în codru nu o întâlnim doar aici, ea este o constantă a poeticii eminesciene, cu referire nu numai la lumea copilăriei, ci la întraga scriere eminesciană.

Codrul, pădurea reprezintă o fascinație permanentă pentru eul poetic. Prin codrul eminescian nu se umblă, nu se plimbă nimeni, ci în acest spațiu „se pierde”, „se afundă” ființa.

Nepătrunsul ascuns nu poate fi scos la lumină decât în urma unei cutreierări a lumii sacre:

 „Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor…”

Spațiul pădurii nu este cutreierat cu un scop anume, rătăcirea nu are finalitate. În urma „umblărilor”, pădurea devine un spațiu în care pașii poetului se lasă purtați de o atracție magică. În acest spațiu copilul-rătăcitor încearcă să descopere la lumina lunei, în somn „un rai din basm”.

Somnul copilului este străjuit de un vechi tei, din care iese o o tânără crăiasă. Se pare că Eminescu folosește aici o metaforă pentru a veni vraja.

Copilul pare să trăiască aici o comuniune perfectă cu freamătul, cu mirosul pădurii, muzica izvoarelor.

O mică variantă la Mușat și ursitoarele sună în felul următor:

 „Fiind băiet păduri cutreiera

El se culca ades lângă izvor

Și brațul drept îl punea sub cap

Auzea cum apa sună-ncetișor

Ș-un freamăt lin trecând din frunză-n frunză

Ducând un miros dulce-adormitor

Astfel adesea nopți întegi au mas

Bătut în față de lumina lunii

Blând îngânat de-al valurilor glas”

Cine nu recunoaște aici o sursă a poemului supus discuției? Cu ce intenție sau fără din partea poetului, trecerea de la persoana a II-a la persoana I are pentru noi valoare simbolică, pentru capacitatea de a se identifica cu punctele de sprijin ale istoriei noastre.

Codrul sacru este prezent în poemul postum cu toate atributele lui: izvorul, ramul, buciumul, luna, cete de cerbi, teiul vechi. Cromatica de aici are similitudini cu cromatica din Călin (a se vedea partea a VIII-a), în ambele domină argintul, albul, de exemplu „văd argintie ceață”.

 Apare și aici, fie și numai trecător, imaginea îngerului:

 „ Un înger blînd cu fața radioasă

Venind din cer se poate arăta …”

Și aici vraja este tulbutată de murmurul izvorului care pare să-i legene. Glasul izvorului este ca un cântec de leagăn, ca o poveste pentru cel ce știe să-l asculte.

Intrarea în spațiul sacru nu este întâmplătoare, ea este căutată, voită, odată intrat, insul se pare că va rămâne:

 „Astfel ades eu nopți am mas

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

Cel ce este voit rătăcit participă la sacralitatea pădurii.

Imaginea acestui topos a rămas întipărită în amintirea celui care a trăit inițierea de neuitat, cu atât mai puternică cu cât a pierdut-o.

Intrat în hora destinului, tânărul a abandonat harul acela unic destinat numai aleșilor și se pare că     într-un târziu, într-o aducere aminte rememorează, regretând, acel timp ferice.

Timpul ferice nu este altceva decât ieșirea din timp, căci în spațiul mitic, sacru, timpul nu-și mai urmeazaă lunga cărare. Este vorba aici de împietrirea timpului, de întoarcere la timpul începuturilor, într-un spațiu creat și el pe măsură.

Întoarcerea la vârsta de aur nu mai poate fi posibilă, nimeni nu poate trăi a doua oară vârsta paradisiacă. Nimeni nu se mai poate întoarce în sânul naturii paradisiace și atunci din dorul de întoarcere nu-i rămâne decât să ceară să fie integrat în unitatea cosmică atât de râvnită, atunci când nu va mai fi pribeag.

„Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin…”

La fel se intampla si in poezia “O ramai…”,aceasta insa reprezentand spatiul protector al poetului. Starea de fericire o întâlnim și aici; natura vorbește copilului, încercând să-l rețină în eternitatea ei mitică pentru a-l cruța de contactul ucigător cu lumea, cu realul.

Pădurea încearcă să-l vrăjească pe copil, să-l atagă printr-o serie de frumuseți care n-au echivalent în lumea reală. Frumusețile sunt unice: „al umbrei întuneric”, „vuiet de valuri”, „nalta iarbă”, „cârdul de cerbi”, „a apei stralucire”, „luna plină” , „văpaia de pe lacuri”.

Observăm că avem aceleași elemente care întrgesc tabloul naturii, ca și-n  „Fiind băiet păduri cutreieram”, de data aceasta așezate altfel.

Valorile stilistice care rețin atenția sunt: interjecția „o” , repetițiile „ rămâi, rămâi”, alternanța pronumelui personal „eu-tu”, cu formele scurte.

Pădurea încearcă să-l facă pe copil să-i înțeleagă taina, să vadă, să audă toate glasurile pădurii (vuietul de valuri, mișcarea naltei ierbi, mersul cârdului de cerbi). Dar mai cu seamă pădurea îi dă cheia timpului, al dulcii confuzii temporale posibile între clipe și veacuri, semn al inițierii, al sustragerii de sub puterea fatală a destinului.

Vocea pădurii răsună ca o murmurată intonație, pentru a face mai ispititor locul acela cu virtuți eterne benefice. Copilăria îl salvează și ea pe copil de primejdiile vieții.

În spațiul feeric al pădurii, în timpul sacru, micuțul devine prinț „te aseamăn unui prinț”, stăpânind în mod absolut un imperiu de vis și de vrajă. Copilul este un „monarh absolut al comorilor inepuizabile de imaginație și de fantezie, pe care numai aceasta vârstă le posedă, în mod direct și nemediat”.

La o citire mai atentă a textului, descoperim similitudini cu mitul grec al lui Narcis. Observăm că această vârstă fericită înseamnă nu doar cunoașterea lumii din jur, ci și descoperirea de sine a propriei frumuseși.  Orice copil este încântat și a fost încântat de proriul chip și în fiecare din noi s-a regăsit un Narcis.

 „Ce se uit adânc în ape

Cu ochi negri și cuminți;

  ………………………………..

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol ,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol”.

În spațiul paradisiac, timpul are o altă dimensiune. Aici nu mai avem o măsurare obiectivă, ci una subiectivă. Poate și cu suspendarea timpului comun în spațiul sacru se confirmă calitatea mitică a pădurii și se rememorează câteva momente esențiale ale unei experiențe trăite de cel care a abandonat cu indiferență tinerească („…și-am ieșit în câmp râzând”) acea lume paradisiacă.

Așa cum am mai spus o dată, inserat în câmpul necesității neiertătoare, insul nu se mai poate întoarce , și chiar de s-ar întoarce nu ar mai avea acces la misterele părăsite.

 „Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot …

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

Sfâșietoarea întrebare care integrează raiul copilăriei cu raiul pădurii răsună cu o durere amarnică în fața unei ordini de nedepășit, ireversibilă, a lucrurilor din contingent. „Și strofa devine – în universalitatea suferinței pe care o exprimă – una din cele mai frumoase ale lumii”.

Suferința este după acel irreparabile tempus care a fost pierdut și care, ca orice timp, a fugit. Cu alte cuvinte, se poate spune că ultima strofă prezintă în antiteză eternitatea lumii și fugit irreparabile tempus.

În concluzie, putem afirma că vârsta de aur rămâne o constantă în opera eminesciană, fiind permanent atras de aceasta, eul liric se va raporta pe tot parcursul vieții la copilărie și la universul ei.