Aspecte ale Dezvoltarii Personalitatii In Adolescenta Fenomene Psihosociale

Aspecte ale dezvoltarii personalitatii in adolescenta- fenomene psihosociale

CUPRINS

Introducere….

Capitolul I. Personalitatea. Concepte. Trasaturi. Teorii

1.1 Semnificatia personalitatii si conceptul de personalitate

1.1.1 Conceptul de individ

1.1.2 Conceptul de individualitate

1.1.3 Conceptul de persoana

1.1.4 Conceptul de personalitate

1.1.5 Conceptul de personaj

1.2 Acceptiunile conceptului de personalitate

1.2.1 Acceptiunea antropologica

1.2.2 Acceptiunea psihologica

1.2.3 Acceptiunea axiologica

1.3 Dimensiunile personalitatii

1.3.1 Temperamentul

1.3.2 Aptitudinile

1.3.3 Caracterul

1.4 Teorii ale personalitatii

Capitolul II. Adolescenta. Aspecte conceptuale. Etapizare

2.1 Ce este adolescenta.

2.2 Genetica si psihologia in viata adolescentului

2.3 Procesul de dezvoltare al adolescentului

2.3.1 Dezvoltarea autonomiei in adolescenta

2.3.2 Dezvoltarea identitatii in adolescenta

2.3.3 Dezvoltarea cognitiva in adolescenta

2.3.4 Dezvoltarea morala in adolescenta

2.3.5 Dezvoltarea emotionala in adolescenta

2.3.6 Dezvoltarea conceptului de sine

Capitolul III. Influenta informatiei si influenta externa asupra dezvoltarii personalitatii adolescentilor

3.1 Relatiile interpersonale la adolescenti

3.1.1 Semnificatia relatiilor romantice

3.1.2 Relatiile parinte-copil

3.1.3 Relatiile cu prietenii

3.1.4 Experiente cu anumiti parteneri romantici

3.1.5 Intalnirile si experientele romantice in adolescenta

3.1.6 Influente culturale asupra experientelor romantice

3.2 Contextul social al adolescentei

3.3 Probleme de comportament la adolescenti

Capitolul IV. Microcercetare

4.1 Definitia microcercetarii

4.2 Obiectivele microcercetarii

4.3 Scopul microcercetarii

4.4 Ipotezele de lucru

4.5 Metode de cercetare

Capitolul V. Culegerea datelor si interpretarea lor

5.1 Modalitatile de colectare a datelor

5.2 Interpretarea datelor

Concluziile microcercetarii

Concluziile finale

Bibliografie

Capitolul I. Personalitatea. Concepte.

Trasaturi. Teorii.

O reala definitie a personalitatii este ca reprezinta totalitatea psihologica ce definitiveaza, caracterizeaza dar cel mai important individializeaza un individ. Personalitatea este definirea omului viu, empiric, pasional, rational, cu alte cuvinte omul, asa cum este omul perceput din exterior, Omul cotidian, intalnit pe strada, la evenimente, omul pe care il vedem zi de zi.

Daca discutam de personalitate ca si concept, personalitatea este, in conceptia lui Richard Meili, “obiectul ultim si, prin urmare, cel mai complex al psihologiei”. Si, intradevar, omul este centrul intregii psihologii, deoarece, nu exista actiune sau experienta psihologica care sa nu fie legata direct sau chiar integrata in conceptul de personalitate.

In prima faza, in societatea noastra, prima acceptiune a cuvantului “personalitate” este individualitatea, deaoare omul este perceput ca o totalitate de insusiri fizice si psihice conceputa din unitati nedespartite, care sunt rezultatul a mai multi factori de definire: mediu, educatie, structura biologica, calitati native, modele, influente, etc.

Oricat am discuta despre personalitate si persoana, intotdeauna nu vom avea o elaborare suficienta a subiectului, fiindca in permanenta, apar factori noi de influenta, iar cei deja cunoscuti se modifica, se dezvolta, asadar, din acest simplu motiv, si subiectul nostru se va dezvolta.

Cladirea personalitatii este un proces foarte stufos, dependent, diferit de la individ la individ, astfel fiecare om dobandeste o personalitate originala, nerepetabila si inconfundabila.

Semnificatia personalitatii si conceptul de personalitate

Personalitatea se refera la aspectele importante si relativ stabile ale comportamentului. De aceea, inca din anul 1937, Gordon Allport publica peste 50 de definitii pentru termenul de personalitate. Cele mai potrivite: “unitate a sistemelor dinamice prin care se efectueaza o adaptare originala”, “organizarea dinamica la nivel individual a acelor sisteme psihofizice care determina..tipare specifice de comportamen si gandire”.

Alte definitii ale personalitatii care trebuiesc evidentiate sunt: “Personalitatea este modelul individual unic si stabil in gandire, afectivitate si comportament ce arata si relatia subiectului cu mediul sau”, “Personalitatea arata ca un tipar relativ stabil de comportament ingloband gandurile si actiunile ce diferentiaza oamenii intre ei”

Termenul “personalitate” care deriva de la “persoana” isi are radacina in limba latina, care “persoana” ca si cuvant reprezenta masca folosita de actori in teatrul antic. Cuvantul a evoluat mai tarziu, cand capata mai multe sensuri, devenind in majoritatea limbilor moderne, un polisemantic, si amintind de intelesul original de masca, este folosit in definirea functiei sociale: Rolul omului este de a fi persoana, participant la societate, detinator de functie sociala, practic individul uman concret.

Daca analizam stiintific vorbind evolutia omului, vedem ca acesta porneste de la un statut animalic, care, in functie de necesitatile biologice si sociale, dezvolta mediul in favoarea sa, dezvoltandu-se practic cu propriul ajutor. Gandind astfel se poate spune ca personalitatea este o adunatura de impultii, nevoi biologice si sociale, controlate de dominarea de sine, si, daca ne gandim, acesta se v-a dezvolta pe toata perioada existentei unui om. Astfel consideram ca personalitatea este deasemenea si rezultatul factorilor dezvoltatori, biologici, psihologici, dar si rezultatul experientelor personale.

Foarte des, intalnim in operele noastre de specialitate intrebuintarea unor cuvinte, sinonime, cum ar fi: individ, individualitate, personalitate, personaj. Dar, sensul acordat acestora nu este intotdeauna sensul realistic.

Daca folosim acesti termeni conceptual, putem vedea ca exista diferente intre acestia:

1.1.1 Conceptul de individ

Individul este termenul definit prin totalitatea insusirilor biologice, ereditare sau dobandite, care defineste si adaptarea la mediu natural. Il putem numi si caracterul indivizibil al organismului deoarece el arata entitatea vie care nu se poate fragmenta fara a-si pierde identitatea.

Prin aceste definitii se poate observa cateva caracteristici de baza ale individului: este un total determinat in intregime biologic, reprezinta o specie, indiferent de natura sa (umana, animala sau vegetala), si deasemenea este o notiune care poate fi aplicata tuturor organismelor, deoarece nu prezinta conotatii descriptive sau evaluative. Mai departe, din aceste caracteristici, putem observa si faptul ca individul este definit prin posibilitatea de a se folosi intr-o larga acceptiune, dar, evidentiindu-se prin acceptiunile date de filozofie, morala, sociologie.

1.1.2 Conceptul de individualitate

In viata unui individ, de la nastere pana la moartea sa, exista un proces prin care se diferentiaza si diversifica din punct de vedere al organizarii structural-functional. Insusirile biologice se specializeaza, se modifica pentru a se adapta, se ierarhizeaza, capatand astfel distinctia. Si astfel, numim individualitatea, individul care capata organizare specifica, diferentiala, irepetabila, ireductibila.

1.1.3 Conceptul de persoana

Numin persoana, corespondentul individului din planul biologic, in plan social. “Individul uman, ca entitate concreta, intr-un cadru relational dat, asa cum este perceput de cei din jur, poarta numele de persoana”.

Mai pe larg, numim persoana, individul transpus in plan social, impreuna cu caracteristicile sale psihice cu care isi asigura adaptarea la planul social. Persoana este totodata si individul impreuna cu latura sa psihologica, latura sa psihica fiind constituita, superioara si constienta.

Rubinstein preciza ca omul este consideral persoana din cauza faptului ca atitudinea fata de realitate si-o faureste singur si constient. O alta idee care trebuie transpusa este ca omul este considerat persoana, dar nu intotdeauna, ci doar atunci cand este dezvoltat din punct de vedere psihic, copiilor sau bolnaivilor psihic nu li se pot atribui aceste caracteristici, si nici atributul de persoana.

Asadar, observatia este ca individul are o sfera larga dar continului este limitat, si, in schimb persoana se caracterizeaza printr-o sfera foarte larga, dar continutul este mai mare.

1.1.4 Conceptul de personalitate

Dupa cum la individ am discutat despre insusirile sale biologice – individualitatea, la persoana discutam de personalitate care inseamna insusirile psihice ale ei. Si aici avem un proces care se desfasoara de-a lungul timpului, prin care ansamblul insusirilor psihice este structurat, diferenta este ca acum, discutam nu numai de structurare ci si de valorificare, aceste insusiri devenind unice.

In concluzie, un individ in urma procesului deorganizare structuraral- functional capata individualitate, iar o persoana, in urma procesului de structurare psihosociala capata personalitate. Sau, putem spune ca individul isi traieste si isi realizeaza destinul ca fiinta, dar, o persoana are personalitate doar comparativ cu altii.

1.1.5 Conceptul de personaj

Exista doua parti ale acestui concept, care au o legatura puternica una de cealalta: personajul ca manifestare in afara, comportamentul sau, emotiile si reactiile sale; si ca rol al persoanei, fatada care o arata, social vorbind, si multitudinea de roluri pe care acesta le poate interpreta, in functie de personalitatea sa.

Putem face o clasificare a personajelor in functie de rolurile pe care le interpreteaza in viata sa sociala:

Personaje sociale care se preteaza la ceea ce societatea cere, care respecta asteptarile societatii;

Personaje volitive care isi joaca propriul joc pentru a ajunge la obiectivele impuse chiar de ei insasi;

Personaje-masca care isi ascund propria personalitate, jucand alt rol, si folosesc acest lucru tocmai pentru refugierea Eului;

Practic, cand ne referim la personaj, vorbim de modalitatea unei persoane de a-si afisa personalitatea, sau de modalitatea de o ascunde, oricum este modalitatea de afisare sociala a unei persoane.

Putem gasi indivizi care au o mare legatura intre persoana si personaj, dar si indivizi pentru care persoana este total opusa de personajul care il afiseaza.

Cert este ca, daca persoana este diferita de personaj, pentru o perioada mai indelungata, atunci personalitatea poate avea parte de schimbari semnifiante, chiar se poate ca personalitatea sa se muleze pe personaj.

1.2 Acceptiunile conceptului de personalitate

Putem defini personalitatea drept realitatea complexa si dinamica a fiecaruia dintre noi (Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei).

Numin personalitatea ca fiind complexa deoarece cuprinde o multitudine de componente extrem de diverse dar si variate, pornind de la cele natomico-fiziologice, pana la cele psihice si socioculturale. Tocmai de aceea personalitatea este obiectul de cercetare in mai multe stiinte.

Personalitatea este dinamica fiindca nu este o caracteristica fixa, prestabilita a indivizilor. Aceasta este foarte schimbatoare la efectul factorilor de influenta, intotdeauna se schimba odata cu evolutia individului, si este diferita intoteauna de la individ la individ.

1.2.1 Acceptiunea antropologica

Este stiinta generala despre om, si aici, din punct de vedere al diverselor orientari filozofice, vorbim de evolutia omului, care se spune ca incepe de la nastere, cand copilul nu prezinta nici un fel de personalitate, si astfel, prezenta sa in societate, si presiunea mediului asupra sa, va ajuta la dezvoltarea personalitatii. Ideea de la care s-a plecat in faptul ca personalitatea este acceptata ca subiect in antropologie, este ca daca un copil ar fi crescut izolat de societate si mediu, acesta ar ramane la statutul de individ.

Antropologia filozofica sociala si unele variante mai centrate pe influentele factorilor de mediu, pe utilitatea acestora in formarea omului, pornesc de la premisa ca de la nastere copilul nu dispune de personalitatea, acestasoane.

Putem gasi indivizi care au o mare legatura intre persoana si personaj, dar si indivizi pentru care persoana este total opusa de personajul care il afiseaza.

Cert este ca, daca persoana este diferita de personaj, pentru o perioada mai indelungata, atunci personalitatea poate avea parte de schimbari semnifiante, chiar se poate ca personalitatea sa se muleze pe personaj.

1.2 Acceptiunile conceptului de personalitate

Putem defini personalitatea drept realitatea complexa si dinamica a fiecaruia dintre noi (Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei).

Numin personalitatea ca fiind complexa deoarece cuprinde o multitudine de componente extrem de diverse dar si variate, pornind de la cele natomico-fiziologice, pana la cele psihice si socioculturale. Tocmai de aceea personalitatea este obiectul de cercetare in mai multe stiinte.

Personalitatea este dinamica fiindca nu este o caracteristica fixa, prestabilita a indivizilor. Aceasta este foarte schimbatoare la efectul factorilor de influenta, intotdeauna se schimba odata cu evolutia individului, si este diferita intoteauna de la individ la individ.

1.2.1 Acceptiunea antropologica

Este stiinta generala despre om, si aici, din punct de vedere al diverselor orientari filozofice, vorbim de evolutia omului, care se spune ca incepe de la nastere, cand copilul nu prezinta nici un fel de personalitate, si astfel, prezenta sa in societate, si presiunea mediului asupra sa, va ajuta la dezvoltarea personalitatii. Ideea de la care s-a plecat in faptul ca personalitatea este acceptata ca subiect in antropologie, este ca daca un copil ar fi crescut izolat de societate si mediu, acesta ar ramane la statutul de individ.

Antropologia filozofica sociala si unele variante mai centrate pe influentele factorilor de mediu, pe utilitatea acestora in formarea omului, pornesc de la premisa ca de la nastere copilul nu dispune de personalitatea, acesta est un viitor candidat la dobandirea acesteia. Din acest fapt, rezulta ca personalitatea se formeaza in decursul vietii, in urma experientelor, a actiunii de convietuire in mediul uman, social, si sub influenta relatiilor sociale.

Pornindu-se de la aceste constatari, s-a stabilit ca baza dezvoltarii personalitatii umane, o reprezinta relatiile sociale, relatii solidificate, selectate si tranversate de individ de-a lungul vietii sale. (Mielu Zlate, “Fundamentele psihologiei”)

“Suntem ceea ce facem si facem ceea ce ediul ne cere sa facem” decreta G.B. Watson.

In psihologia contemporana, relatia si interactiunea umana sunt considerate coordonatele dinamice care formeaza personalitatea, si, de asemenea se sustine ca personalitatea exista, se formeaza si se utilizeaza in cadrul societatii, in lipsa acesteia, ar aparea intrebarea: La ce ne trebuie personalitate?

1.2.2 Acceptiunea psihologica

Daca la acceptiunea antropologica se bazeaza pe ansamblul relatiilor sociale, la acceptiunea psihologica, vorbim de un ansamblu al conditiilor interne, si anume autoconstructia umana.

Fiecare individ este inconjurat de factori de influenta, dar, pentru ca acesti factori sa aiba efect, trebuie ca individul sa accepte aceste influente, sa le foloseasca. Orice individ are libertatea sa aleaga daca personalitatea sa va fi influentata de un anumit factor, sau daca nu, il poate ignora si poate alege ceea ce crede el ca ii trebuie in formarea persoalitatii. Aceasta putere a omului, de a alege sau a folosi acesti factori este o calitate nativa, putine fiind situatiile cand nu o intalnim, si anume cand avem boli psihologice de exemplu.

In virtutea acestei calitati, insusiri psihice programeaza comportamentul uman, aici intervine si anticiparea unui comportament, care se poate face in urma analizei facute pe invariantii psihocomportamentali ai personalitatii.

1.2.3 Acceptiunea axiologica

La aceasta acceptiune vorbim de puterea omului, sa transpuna dea lungul vietii, experientele traite, in valori ale personalitatii.

Astfel, numim ca omul, trece printr-o serie de experiente, si, pe langa experienta de cunoastere (care are legatura si cu primele acceptiuni), avem si experientele practice, din care isi alege pentru a duce spre valorificare, o serie de procedee de apreciere, de valorizare, de alegere, care sunt si mecanismele de reglare a conduitei.

Omul are capacitatea de a alege, dupa cum am spus si mai sus, si de aceea, alegerile sale, pot capata si notiunea de valori. Si putem enumera cate, cum ar fi: valoarea morala, sociala, spirituala, culturala, dar, faptul important este nu ca personalitatea capata valori, ci, ca ea insasi devine o valoare.

Valoarea personalitatii este formata si din conditiile interne, dar si din ierarhizarea propriilor structuri personologice.

Asadar, pe parcursul vietii, omul dezvolta o personalitate, la care se adauga o esenta de valoare, in care si produsele ei sunt valorificate.

1.3 Dimensiunile personalitatii

1.3.1 Temperamentul

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personalitatii. Dinamica deoarece ne arata cat de iute sau de lenta, de rigida sau cat de mobila, de accelerata sau de domoala, de uniforma sau de neuniforma este conduita unei persoane. Energetica deoarece ne arata cata energie consuma un individ dar si modul cum o consuma.

Intre oameni exista diferente referitor la psihocomportamentul lor, unii oameni pot consuma excesiv de multa energie, unii prea putina, unele au surplus de energie, altele se incarca energetic, altele se incarca exploziv, unii consuma energia echilibrat, altii fac econimie, altii fac risipa. Toate aceste diferente stabilesc felul de comportament dezvoltat de fiecare om in parte.

Pentru a stabili si identifica temperamentul cu ajutorul catorva factori psihocomportamentali:

Ritmul, viteza cu care individul isi desfasoara trairile si starile;

Intensitatea vietii psihice;

Durabilitatea in timp a manifestarilor psihocomportamentale;

Intrarea, timpul petrecut si iesirea dintr-o actiune;

Impresionabilitatea si intensitatea vietii psihice;

Tempoul: frecventa trairilor psihice;

Egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice;

Capacitatea de adaptare la situatiile noi;

Modul de folosire si de consumare a energiei psihice;

Este absolut evident ca oamenii difera din punct de vedere al acestor factori psihocomportamentali, unii sunt mai activi, unii mai lenti, unii mai calculati si mai impasibili, unii mai dedicati care folosesc mai multa energie, etc.

In funtie de acesti factori, si in functie de multe alte studii, s-au formulat cateva tipuri de temperamente, numite si portrete psihocomportamentale:

Colericul are ca trasatura specifica inegalitatea in desfasurarea manifestarilor sale. Acesta nu cunoaste cale de mijloc, si este definit prin iesirile sale eruptive, nestapanite si prin dezarmarea pe care o foloseste in anumite actiuni. El nu face economie la consumul de energie, dovedinta o dorinta mare de a se afirma, de a iesi in evidenta. Marele defect al sau este ca acesta nu reuseste sa isi controleze fluxul excitativ, si, oricat de mare ar fi cumulul de energie, acesta la un moment dat, se consuma, aparand epuizarea.

Din punct de vedere social, acestia nu isi gasesc locul intre oamenii echilibrati, in primul rand deoarece acestia sunt foarte imprevizibili.

Sangvinicul se caracterizeaza prin viociune, prin rapiditatea miscarilor si a vorbirii, este efervescent emotional, si destul de echilibrat. Este cel mai des motivul starii de buna dispozitie din jurul sau, se entuziasmeaza repede, dar si face trecere la starea sa naturala la fel de repede. A fost numit de psihologi temperamentul ideal, deoarece factorii definitivatorii il pun intr-o postura benefica in majoritatea situatiilor. Acesta are ca dezavantaj adaptabilitatea foarte rapida, care, social, poate fi primejdioasa, mai ales din punct de vedere moral.

Flegmaticul este o prezenta lenta, deosebindu-se de altii cu calmitatea de care da dovada. El nu face miscari bruste niciodata, are un aer de indiferent, si, angajat intr-o activitate, acesta persista mult. In raport cu sangvinul sau cu colericul, acestuia ii trebuie poate si de trei ori mai mult timp pentru a savarsi o actiune, insa se deosebeste de acestia cu modul de a savarsi activitatea, este mult mai devotat, mai atent, lucrand cu nadejde. De cele mai multe ori, flegmaticii au rezultate exceptionale.

Melancolicul este definitia unui individ slab, putin rezistent nervos, neputand lucra decat in conditii sigure, echilibrate, acestia abordeaza intotdeauna alegerile sigure, si pot ajunge usor la o autocriticare a performantelor lor. El nu reuseste sa aiba manifestari vulcanice, energetice, dure, fiind tipul foarte sensibil, interiorizat. Melancolicii sunt in genera genul de indivizi care nu atrag atentia, care chiar trec neobservati, dar, in ciuda acestor lucruri, ei sunt foarte tipicari in actiunile care le iau, si au o atentie dezvoltata spre detaliu.

1.3.2 Aptitudinile

Definirea aptitudinilor nu este un lucru simplu, in literatura de specialitate au aparut o multitudine de definitii, foarte diverse. Unele lucrari de psihologie numesc aptitudinea o serie de alte “realitati” psihice si chiar psihofiziologice, de exemplu predispozitiile sau capacitatile. Asadar, putem alege sa facem o clasificare a aptitudiniilor in functie de cateva maniere folosite de autorii de specialitate:

Definirea aptitudinilor prin opozitia cu capacitatile: numim aptitudine substratul congenita al unei capacitati, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de educatie, dar si de exercitiu; “Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei, calitativ, cantitativ, rezultat in urma exercitiului” (F. Stefanescu- Goanga, 1971, pag 86)

Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor. Aici, cei mai multi psihologi, se refera la rezultatul intrarii in actiune. Finalitatea aptitudinilor este reprezentata de de obtinerea unui randament peste medie, pe un anumit domeniu de activitate dat.

Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific: aptitudinea este o insusire specifica personalitatii, complexa, rezultata din totalitatea de experienta a persoanei, al echipamentului infrmational sau a deprinderilor, al capacitatilor intelectuale. (Mielu Zlate, “Fundamentele psihologiei”)

Pentru ca o insusire psihica sa fie numita aptitudine, trebuie sa aiba anumite calitati:

– sa fie individuala, diferentiatoare in momentul rezultatului

– sa sustina activitatea pana la final

– sa se atinga cu ajutorul sau un nivel superior mediei

– Sa aiba un grad mare de eficienta si operationalitate

O latura importanta si misterioasa a aptitudinilor, este ca nu avem un raspuns daca acestea sunt native sau se dobandesc. S-a pornit de la ideea ca sunt un dar de la divinitate, aparand in urma acestei idei teorii spiritualiste. Pe urma, s-a considerat ca aceste sunt native si chiar se pot transmite ereditar, astfel aparand teorii biologizante. S-a incercat dovedirea acestor teorii, dar nu s-a aflat nimic concret, deoarece marile exemple urmarite s-au dovedit a fi esecuri: In familia lui Bach, 14 din toti cei 20 de copii, nu au avut inclinatii si aptitudini muzicale.

Dupa ce nu s-a putut dovedi ca aptitudinile sunt ereditare, s-a incercat dovedirea ca aptitudinile se dobandesc. La nastere, exista anumite predispozitii, care pot duce la oportunitati, dar, cat timp mediul si conditiile nu sunt favorabile, nu pot deveni realitati.

1.3.3 Caracterul

Caracterul este latura care asigura latura relationala a personalitatii, modalitatea de relationare sociala, dar, cel mai des, caracterul a fost considerat drept o indrumare a comportamentului, care definitiveaza felul de a fi a omului, o legatura a cerintelor externe cu modalitatea de raspuns a persoanei.

Caracterul a mai fost numit si profilu psihomoral al persoanei, fiind evaluat din punct de vedere al unitatii, consistentei si stabilitatii.

Dificultatea de a definii caracterul provine de la multitudinea de utilizari a sensului pe care il detine, si din natura sa complexa:

Caracter in sens de caracteristic: referitor la “monograma” individului, la stilul de viata si particularitatile acestuia;

Caracter ca sens etic: O insusire a personalitatii cu valoare morala, un standard moral, o judecata de valoare;

Caracter psihologic: distinctia uneui individ care ii determina modul de manifestare, al reactiei fata de un eveniment pe care il traieste;

Caracterul in sens larg, exhaustic: Schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei.

Caracterul in sens ingust, restrictiv: definit in termeni de atutudini si trasaturi, asadar, un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi care arata o modalitate constanta a individului de orientare la cei din jur sau la activitatea desfasurata.

1.4 Teorii ale personalitatii

In istoria analizelor facute dea lungul timpului, Se regasesc in lucrarile multor autori care au facut studii pe subiect, multe teorii. Voi numi cateva din ele, pentru a contura modul de abordare a subiectului.

Teoria biologista

Acesta teorie pune baza pe intreaga organizare psihocomportamentala a omului, si pune accent pe rolul cauzelor biologice, pe experientele timpurii, prenatale si postnatale, inceputul formarii personalitatii. Exista anumite trasaturi care sunt considerate ca fiind primare: dependenta, agresivitatea, sexualitatea. Drept exemplu, putem da drept exemplu la americani, razboiul, agresivitatea sunt considerate native, ceea ce este o contraopinie.

Teoria experimentalista

A fost formulata de Stanford in anul 1963 si spune ca studiul personalitatii este studiul modalitatii in care omul difera in ceea ce invata de altii. Concluzia acestei teorii este persoanele sunt unice, nu se gasesc doua modele la fel.

Teoria psihometrica

Este reprezentata de studirea trasturilor care pot fi exprimate sub forma unor liste de caracteristici care aracterizeaza o persoana in cadrul unor situatii. Referitor la demonstrarea acesteia s-au format in timp o multitudine de scale, chestionare,etc.

Teoria socio-culturala si antropologica

Aceasta teorie sustine ideea ca personalitatea poate fi analizata si inteleasa numai impreuna cu situatia sociala a sa, si numai prin comparatia indivizilor din populatii sau culturi diferite. Acesta teorie numeste si rolul care il joaca fiecare individ in societate, in functie de cerintele acesteia si de asteptari.

Teoriile tipologice

Acestea vor sa arate cum ca personalitatea se bazeaza pe date morfologice, aspectele socio-culturale fiind ignorate, dar pune si o limita asupra persoanei.

Teoria comportamentului

Sustine ca determinarea comportamentului se face in relatie cu factorii situationali, si se foloseste pentru aceasta metoda observatiei si testele de aptitudini.

Pentru a putea stabili teorii in subiectul personalitatii, tinand cont ca teoria prin definitia sa este o ipoteza nedovedita despre realitate, si tinand cont ca personalitatea este un subiect cu arie de actiune foarte larga, trebuiesc mai intai stabilite niste modalitati de cercetare foarte calitative, deoarece psihosociologia este o stiinta tanara, care are tehnici inca nerafinate suficient.

Comportamentul umar este o uimire inca pentru cercetare, iar teoriile sunt practic si o modalitate de a organiza ideiile despre un anumit subiect, poate chiar inlaturarea haosului.

Pentru stabilirea unor teorii benefice, trebuiesc avute in vedere cateva criterii: descriere, explicatie, predictie si control.

Capitolul II. Adolescenta. Aspecte conceptuale. Etapizare

Adolescența este un subiect privilegiat și controversat al psihopedagogilor, care genereaza o multitudine de opinii și discuții contradictorii, suficient sa poata face obiectul unor studii elaborate. Unii o consideră  “vârsta ingrată”, alții, dimpotrivă, “vârsta de aur”; pentru unii ea este “vârsta crizelor, nelinistei, nesiguranței, insatisfacției”, pentru alții reprezinta “vârsta marilor inceputuri”; este “vârsta contestației, marginalității și subculturii”, dar și “vârsta inceperii integrării sociale”; este “vârsta dramei, dar și ca artificiu” – decretează unii, altii neaga acest lucru; este “vârsta participării la progresul social”; cei mai mulți o consideră ca fiind în totalitate o “problemă moral-psihologică”, dar sunt și persoane care sustin că reprezinta o “problemă socială”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea acestei etape din viața omului, cu o dinamică excepțională în timp, cu multe determinări și condiționări, dar și din poziția oarecum nesigura pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții.

2.1 Ce este adolescenta

“Adolescența este specifică celei de-a doua decadă a vieții omului. Aceasta se caracterizeză prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă și intensă dezvoltare a personalității.” (Șchiopu U., Verza E., 1997, pag. 204)

Aceasta reprezintă o etapă importantă a dezvoltării umane, o perioadă din care fac parte numeroase și profunde schimbări biologice, fizice, psihice și morale.

Adolescența a constituit obiectul unor studii și cercetări din perspectivă psihologică, medicală, sociologică, fiziologică, pedagogică. De aceea, fiecare cercetător a folosit în investigațiile sale, tehnici și metode specifice disciplinei sale din dorința de a stabili limitele de vârstă și de a defini conceptul de adolescență.

Adolescența este definită ca o perioadă a contrarilor, o vârstă a argumentelor „pro” și „contra”, un moment al vieții în care lucrurile nu par a fi clar definite, o perioadă, în care ierarhia valorilor suferă transformări majore, o etapă în care modelele și idolii sunt analizați și criticați sever.

De asemenea, reprezintă o vârstă a clarificărilor, adolescentul adresându-și în mod frecvent o multitudine de întrebări: „Cine sunt eu?”, „Ce vreau?”, „Ce pot?”. Aceasta arata ca este o perioada de schimbari, multi indivizi in aceasta perioada sunt definiti de faptul ca nu se cunosc sau recunosc, ca nu stiu ce vor, de ce au nevoie.

Conform opiniilor unor autori (Șchiopu, Verza, 1995) adolescența este definită ca etapa dintre pubertate și tinerețe, poate începe la 14/15 ani și durează până la 18/20 de ani. Alții (Seamon și Kenrick, 1992) definesc adolescența ca fiind etapa care începe cu pubertatea și se termină atunci când persoana devine adult tânăr, adică începe în jurul vârstei de 11/12 ani și durează până la 20/25 ani. Astfel este inclusă și pubertatea în perioada adolescenței. Este un subiect discutabil, fiindca este o perioada care difera de la persoana la persoana, si care sigur, este influentata si ea deasemenea de factorii externi si interni.

Adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, ci și în termeni de schimbări transformative și variționale, pentru că fetele intră în perioada de pubertate mai devreme, la vârstă de 10 sau 11 ani, astfel acestea devin adolescente înainte de a atinge limita inferioară de varstă amintită mai sus.

“Adolescența este o perioadă relativ îndelungată de viața ce se caracterizează prin numeroase schimbări și transformări evidente. Este impregnată de procesul creșterii și maturizării care au loc cu diferite intensități și se estompează doar spre 25 de ani cu totul.” (Șchiopu, U., Verza E., 1989, pag. 44)

Exista, intradevar o mare varietate de dezvoltare psihica in aceasta perioada. Este si perioada cand si fizic, organismul incepe sa asimileze informatii mai valoroase, gandirea se dezvolta si din punct de vedere analitic, transformarile de ordin psihosocial intervin si ele, relatiile sociale incepand sa se schimbe, necesitatile fizice, psihice, culturale incep sa isi spuna cuvantul.

Complicatiile varstei sunt specifice, cei mai multi sustin ca perioada este foarte puternic influentata de cultura si societate, deoarece este varsta cand omul incepe sa auda si sa si analizeze informatiile primite din punctul sau de vedere.

Adolescența este caracterizată de către unii autori ca fiind o perioadă de criză pe parcursul căreia apar o multitudine de probleme in plan afectiv și comportamenetal. Relațiile dintre părinți și adolescenți devin tensionate.

Parintii, profesorii dar si cei in varsta sunt de părere că “tineretul de azi” sunt incapabili de a-si asuma responsabilitatea, sunt neserioși, lipsiți de respect.

Dacă cautam si afirmațiile unor filozofi! De exemplu, Socrate descrie tineretul astfel: “are obiceiuri rele, disprețuiește autoritățile, nu-i respectă pe cei bătrâni și că pălăvrăgește în loc să muncească. Tinerii… își contrazic părinții, vorbesc cu emfază, înfulecă la masă, își tiranizează rudele.”

Un alt exemplu în acest sens este oferit de către Aristotel:” Adolescenții de azi nu mai pot fi stăpâniți. Mănâncă precum porcii, nu au pic de respect față de adulți, își întrerup și contrazic părinții și își terorizează profesorii.”

Asadar, oricat de amuzant arata, nu s-a schimbat nimic în comportamentul adolescenților și nici părerile adulților despre aceștia, în ultimii 2000 de ani. Oare asa o fi, sau este doar impresia avuta de adulti din cauza diferentei gradului de maturizare?

Asadar, ca si concluzie, adolescenta, este perioada din viata unui om care se petrece cu aproximatie in jurul perioadei de 12-19 ani, in care omul sufera o serie de schimbari si de adaptari, asimileaza informatii si evenimente care il ajuta sa isi intareasca personalitatea. Si din punct de vedere fizic sunt o multitudine de schimbari in aceasta perioada.

2.2 Genetica si psihologia in viata adolescenului

Genetica psihologiei este o arie de cercetare pe cât de interesant pe atât de dificil. Acest subiect a luat în ultima vreme o deosebită dezvoltare cu privire la psihologia patologică.

Exemplul principal pe care se bazeaza acest idee este că manifestările psihice sunt rezultatul funcționării mașinii biologice și informaționale simbolizata de encefal. Encefalul este construit si functioneaza cu o determinare genetica precisa, si, printr-o concluzie simpla putem spune ca manifestarile psihice depind foarte mult, printr-o structura complexa de molecule de ADN, care au fost mostenite in urma meiozei si a fecundatiei, de la parinti. Din acest fapt mai reiese si faptul ca materialul genetic este ca si structura unicat dar si indivizii ca psihic sunt unicati. Oricat de iconoclast pare, identitatea noastra unica este data de faptul ca avem unicitatea genomului. Mai rezulta si ca materialul genetic mostenit de la parinti contribuie direct la contruirea acestui unicat.

In stiintele exacte nu vom intalni multumire niciodata cat timp discutam deductii logice. Datele de observatie, experimente calitative si cantitative, o serie de concepte construite dar si modele teoretice, sunt cateva necesitati ale stiintelor exacte. Psihologia este diferita de stiintee exacte, este o stiinta plina de capcane, delicata dar foarte dificila de folosit.

Punctul de pornire pentru majoritatea modelarilor genetice comportamentale este separarea conceptuala a surselor de variatie in sursele genetice, un mediu impartasit dar si un mediu comun. Unele asemanari intre membrii aceleasi famiii sunt cauzate de prezenta aceorasi gene.

Putem preciza pentru fixarea ideii ca genetica influenteza, cum ca gemenii monozigori au 100% gene in comun, gemenii dizigoti si fratii cu aceeasi parinti au in jur de 50% dintre gene, fratii care au un parinte comun, scad la procentul de 25%, iar verisorii 12,5 %. O mare parte din asemanarile dintre membrii familiei este data si de mediul comun in care traiesc, educatia care poate fi sustinuta de aceeasi persoana, sau de persoane care s-au dezvoltat impreuna si au avut un mediu comun. De asemenea putem avea situatii cand, avand in aceeasi familie frati si surori, modul disciplina abordat de parinti pentru fii poate fi mai dur decat cel abordat pentru fiice.

Orice individ isi are inceputul vietii la conceptie ca celula singulara. Aceasta se divide, iar dupa aceea fiecare celula nou aparuta urmeaza acelasi proces, operatia de diviziune repetandu-se printr-un proces numit mitoza, proces care arata ca toate celulele din corp au o baza ereditara comuna. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o multitudine de substante chimice, ca si câmpurile electrice, produc variatii în celule.

In analiza clasica a ereditatii gena este factorul care transmite trasaturile caracteristice. Astazi se cunoaste faptul ca gena este formata din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezida în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului este posibilitatea de autoreplicare, prin care se mentine capitalului ereditar de la o celula la alta.

Cu toate pozitiile diferite în privinta ereditatii si prin investigarea acesteia in prisma gemenilor, a studiilor de genetica umana si experimentala rezulta ca ereditatea este o baza a personalitatii. Factorul ereditar pentru personalitate este numit chiar forma de utilaj primar. In formarea personalitatii o importanta deosebita o are însa si factorul social în întreaga sa complexitate si diversitate, care face obiectul partii de psihologie al analizei.

Psihologic analizand procesul de dezvoltare al indivizilor, perioada cea mai dificila este intradevar adolescenta acest fapt fiind sustinut si de indivizii care trec prin aceasta etapa, dar si de persoanele din jur.

Psihologia fata de genetica, abordeaza lucrurile cum se vad, si cum se simt, nu cum reies din studii practice si analize. Astfel, adolescenta reprezinta o perioada in care individul, capata o aliura de necunoscator curios, si imbraca o haina a unui “cercetator” de posibilitati.

Multe probleme experimentate de adolescenți au la origine absența unei identități solide. Adolescenții ar trebui să se angajeze cu toată ființa în aceasta munca dificilă.

Din cauza lipsei unei identități, adolescenții manifestă un comportament indezirabil prin însuși conflictul interior prin care trec, iar dezorientarea acestora este determinată de presiune puternică din partea parinților sau a societații.

Este important și necesar ca adolescenții să-și formeze și să-și dezvolte o identitate personală, să ajungă la un simț clar și coerent al identitații pentru că, astfel pot întelege schimbările, se pot cunoaste și, totodată, pot gasi răspunsul la întrebarea ”Cine sunt eu?”.

2.3 Procesul de dezvoltare al adolescentului

Adolescenta este o etapa a vietii, dar putem numi adolescenta si procesul prin care trece un om in perioada de trecere spre maturizare, numita si a doua decada a vietii omului, deci adolescența este perioada situată din punct de vedere psihologic și cultural între copilărie și vârsta adultă si este cea mai complexă etapă de evoluție a tânărului în drumul său spre maturitate.

Acest proces este mai dificil cu cat si viata sociala este mai complicata, deoarece presiunea pe care si-o amprenteaza societatea in viata unui om, la acesta varsta influenteaza personalitatea intr-o proportie mare.

Fig 2.1 L.Steinberg – Inceputul si finalul dezvoltarii in adolescenta

2.3.1 Dezvoltarea autonomiei

Autonomia este, in intelesul dreptului, posibilitatea omului de a avea anumite drepturi, iar in inteles psihologic, numim autonomie setul de aspecte psihosociale care contureza adolescentul, devenind in opinia unora o calitate dobandita de individ cu care poate actiunile initiate, alegerile, iar in opinia altora gasim autonomia definica ca puterea individului de a se elibera de dependenta de altii, libertatea de a face alegeri pentru sine.

Autonomia poate avea dimensiuni multiple, constructia acesteia avand dimensiuni comportamentale, cognitive si afective. Dimensiunea comportamentala functioneaza independent, se autoregleaza si actioneaza in baza propriilor decizii. Autonomia cognitiva este practic, increderea in sine, senzatia de autocontrol si de control a vietii si, senzatia ca o persoana este capabila sa ia decizii fara validarea lor in prealabil de societate. Autonomia emotionala este definta ca fiind eliberarea de parinti, individualizarea adolescentului, care implica si schimbarea modului de perceptie a parintilor ca oameni, dar si perceptia mai matura asupra relatiei acestora cu parintii.

Identitatea, controlul, autoreglarea, si competenta sunt alte concepte psihosociale care au legatura cu autonomia, prezenta acestora ducand la provocari conceptuale complexe, deoarece, acestea impreuna, influenteaza dezvoltarea adolescentului, si influenteaza rezultatul. De exemplu, Baltes si Silverberg, au insuflat ideea ca autonomia poate presupune functionarea psihosociala a individului in multe domenii, poate influenta competentele sale, reglarile emotionale, si controlul impulsurilor.

Dobandirea autonomiei de catre adolescenti, este totodata un proces indelung posibil tensionat, foarte dorit de acestia, care din cauza curiozitatii au perioade in care doresc accelerarea acestuia, aparand conflicte și trăiri dramatice, cu frământări interne.

2.3.2 Dezvoltarea identitatii

Identitatea poate fi definita cel mai usor din punct de vedere psihosocial, si ne putem axa pe modalitatile de dezvoltare a identitatii, prin fortele sociale si culturale, creand si dand forta identitatii, prin nararea propriei povesti de viata care reprezinta nasterea si consolidarea identitatii.

Teoria identitatii a lui Erikson

Erikson a mers in detaliu pentru a contura mai multe concepte in descrierea identitatii ego-ului si a procesului de dezvoltare, mai ales in perioada de adolescenta.

Contributiile valoroase aduse de Erikson sunt: conceptul de identitate a ego-ului, identitatea versus neclaritatea rolului in adolescenta, formarea identitatii, criza de identitate si fenomenul de moratoriu psihosocial.

Referitor la identitatea Ego-ului, Erikson face referinta la perceptia unicitatii individului, dar si la efortul inconstient de a avea o continuitate a experientei. Identitatea versus neclaritatea rolului urmareste segventa de sarcini specifice rolului de adolescent. Pe masura ce adolescentul cauta o cale de mijloc intre treceri, acestia trec si prin procesul de formare a identitatii. Moratoriul psihosocial este vizat de Erikson ca pe un proces de dezvoltare important, in care tinerii adopta anumite roluri de adult, pentru a testa posibilitatile de potrivire si gasire a celui potrivit pentru ei insasi.

Caracteristicile adolescentilor in diferite grupari ale statusurilor identitatii

In urma numeroaselor studii, s-au efectuat pentru a analiza o multitudine de trasaturi, comportamente interpersonale, antecedente in cadrul familial si modele de evolutie de miscare pentru statusurile identitatii, pentru a stabili caracteristicile adolescentilor in diferite grupari si statusuri ale identitatii.

Identitatea dobandita arata prezenta trasaturilor de personalitate ca un nivel de motivare si respect pentru sine, un grad scazut de nevroza, contiinciozitate sporita si extravertire. La identitatea dobandita s-a aratat si cel mai mic nivel de utilizare a mecanismelor de aparare, un grad mic de timiditate in raport cu indivizii care apartin altor statusuri ale identitatii. Conditiile de stress, folosirea strategiilor mai bine planificate, judecata morala privind justitia, cat si modalitatile de ingrijire, sunt deasemenea puncte cheie a indivizilor cu identitate dobandita.

Un plus al indivizilor cu identitate dobandita este dat de faptul ca pot dezvolta relatii interpersonale calitative, atat de prietenie car si cu partenerul de viata, si au si un interes mare pentru ceilalti, sunt deschisi si ataseaza foarte repede.

Identitatea in moratoriu prezinta ca si variabila cheie anxietatea. Procesul de cautare al angajamentelor definitorii pentru identitate, provoaca in randul invivizilor cu statusul identitatii in moratoriu multa anxietate. Acestia se pot observa si din cauza ca au o anxietate crescuta fata de moarte. Sunt axati pe negare, pe retragerea adaptiva, sunt sceptici fata de siguranta ca vor stii vreodata ceva sigur, si ei, ca si cei cu identitate dobandita, folosesc informatia pentru a se dezvolta, fiind indivizi cu un simt analitic dezvoltat. In plan interpersonal, sunt persoane deschise, nondefensivi.

Identitatea forclusa este caracteristic indivizilor care au un grad semnificativ de anxietate, conformism, autoritate si schimbari de aspiratii si folosesc narcisismul defensiv deseori. In plan cognitiv, sunt cei mai vizati a fi capabili sa integreze idei si sa gandeasca analitic, dar au mare sansa sa aiba parte de erori de judecata, din cauza ca acestia sunt in permanenta siguri de cum actioneaza si nu lasa loc de modificari aduse din exterior. In plan interpersonal, ei prefera persoanele cu acelasi tip de status, si prezinta o orientare catre ceilalti dar doar din prizma ca ei pot face asta.

Identitatea difuza, este caracterizata in principal de autoritatea scazut, simt al identitatii si stima de sine. Nu se angajeaza in definirea identitatii, acestia fiind cei care se dezvolta prin faptul ca sunt “dusi de val”. Sunt predispusi la probleme de adaptare la mediul chiar si unul banal, obisnuit, fiind indivizi timizi, si vulnerabili, neputand de cele mai multe ori sa se afirme. In plan interpersonal, ei sunt distanti, reticenti, si au in general un simt de apropriere scazut, acesta fiind valabil chiar si pentru parinti.

2.3.3 Dezvoltarea cognitiva in adolescenta

O mare parte in dezvoltarea competentelor sociale, emotionale si intelectuale, o are confruntarea copiilor si adolescentilor cu provocari si oportunitati. In general, acestia nici nu fac diferenta intre provocare si oportunitate, considerandu-le de cele mai multe ori, “inca ceva de facut”. Dezvoltarea cognitiva este de fapt, dezvoltarea intelectuala.

Cognitia este referirea la aspectele mintii legate de dobandirea, modificarea, dar si manipularea cunostintelor unui individ. Domeniul cunoasterii are o aplicabilitate mare, tinand cont de faptul ca actioneaza si capata multe forme. In general cunoasterea este implicata in absolut toate activitatile desfasurate, fiind implicate limbajul, rationamentul, memoria, invatarea.

Cunostintele se pot imparti in trei structuri posibile:

Cunostintele declarative: totalitatea lucrurilor care pot fi stiute de un adolescent, dobandite prin studiu, activitati, experiente, etc.

Cunostinte procedurale: totalitatea deprinderilor care il pot duce pe adolescent spre cunostere;

Cunostinte conceptuale: Totalitatea lucrurilor intelese de adolescent din primele doua.

Studiile asupra cognitiei se concentreaza de fapt, pe cat de bine reusesc copii sa efectueze o operatie mentala, la varste diferite, astfel sa rezulte care este gradul de dezvoltare al loc pe plan cognitiv.

Cunoasterea poate avea loc cand exista schimbari calitative si cantitative de-a lungul timpului, sau putem vorbi de cunoastere, atunci cand rezultate se imbunatatesc, acest fapt pornind de la accelerarea procesului de cunoastere.

Un bun motiv pentru care cunoasterea este un proces mai elaborat in perioada adolescentei, este ca individul, in perioada adolescentei prezinta o dezvoltare a creierului care favorizeaza asimilarea informatiilor intr-un mod mai calitativ dar si cantitativ. De asemenea, adolescenta este perioada cand incep sa si intre mai multe informatii in viata individului, fapt ce se completeaza si cu dezvoltarea curiozitatii. Exista autori care sustin ca, a fi curios inseamna de fapt, o nevoie psihologica de a te dezvolta, si de a asimila informatii mai multe.

Exista totusi si factori care limiteaza acest proces de dezvoltare a cunoasterii, cei mai importanti fiind:

Continutul oricarei sarcini date

Stimulentul motivational al sarcinii

Cererile de procesare al sarcinii

2.3.4 Dezvoltare morala in adolescenta

Acumularea de valori reprezintă o altă direcție importantă în vederea constituirii noii identități. Unii psihologi au caracterizat adolescența ca fiind perioada cunoașterii și aprecierii valorilor, datorită preocupărilor adolescentului pentru acumularea de valori în căutarea unei noi identități. De asemenea, “adolescența constituie etapa evolutivă esențială în constituirea structurii morale a personalității umane.” (Dumitrescu I., 1980, pag. 186)

Incepand de prin anii ’20, multi sociologi considerau ca societatea se afla intr-un declin, primul motiv fiind ca tinerii incepusera sa adopte preocupari individualiste, nu mai respectau traditia, si autoritatea, si totul in favoarea propriilor interese. Pe de alta parte, erau si sociologi care considerau aceste schimbari ale atitudinilor si comportamentelor in favoarea societatii, vizand ca acest lucru se intampla in schimbul abordarii corectitudinii, egalitatii, ambitiei, fapt ce poate duce si spre evolutia societatii.

Mai tarziu, in anii ’80-’90, o serie de sociologi sustin ca aceste schimbari favorizeaza delicventa juvenila, consumul de droguri si alcool in adolescenta, si graviditatea la varste fragede.

Asadar, s-a ajuns intr-un punct nebalansat, in care adolescentii sprijina ideea de egalitate, de corectitudine, sunt foarte ambitiosi, au o perceptie dezvoltata al sinelui, si sunt pro dezvoltare si cunoastere, si, in paralel cu acest luru, conform cercetarilor, exista un grad foarte ridicat pentru perioada adolescentei, in consumul de droguri, delicventa, graviditate, si o serie de autodistrugeri personale si sociale.

Moralitatea este dezbatuta de foarte multi si de foarte mult timp, si, chiar si asa, subiectul este inconjurat de foarte multe intrebari fara raspuns. Na dintre este este daca adolescentii judeca moral in functie de anumite principii. Kohlberg elaboreaza teoria dezvoltarii judecatii morale, intr-un moment de maxima popularitate a subiectului, prin anii ’70. El practic, dezvolta structura de baza a judecatilor morale ale individului, si nu continutul sau deciziile particulare ale copiilor si adolescentior.

Conform cercetărilor lui Kohlberg aproximativ 50% dintre adolescenți rămân în stadiul moralității convenționale. Pentru aceștia importante sunt normele, legile, obișnuințele pe care le respecta pentru că “așa trebuie”, “așa au procedat și alții”, “așa cer tradițiile”. Ceilalți, în timpul adolescenței, trec în stadiul moralității postconvenționale, iar legile și normele sociale din acest stadiu nu mai au o valoare absolută. Acestea sunt instrumente necesare pentru buna funcționare a unei societăți. Ei înțeleg că unele norme sau legi pot fi în contradicție cu bunele intenții ale unei persoane și încălcarea lor nu este neapărat condamnabilă.

La teoria lui Kohlberg, apar bineinteles, si critici, un important critic al acesteia fiind Gilligan, care spune ca teoria lui Kohlberg discrimineaza tinerele si subestimeaza maturitatea evolutiva a judecatii lor morale. Gilligan completeaza acesta teorie cand afirma ca moralitatea baietilor este directionata spre reguli, drepturi si sinele ca si factor autonom, iar fetele au moralitatea structurata in prisma grijii, responsabilitatii fata de altii, nevoia de a evita raul iar sinele este calculat ca parte integranta a relatiilor.

Aceasta afirmatie a lui Gilligan a fost analizata in detaliu, mai ales partea ca moralitatea fetelor este orientata mai mult spre grija decat spre dreptate. In urma studiilor, s-a testat acesta afirmatie, si a rezultat ca intradevar, adolescentii sunt orientati spre dreptate si grija, dar ca diferentierea pe sexe este cum a precizat Gilligan, nu s-a demonstrat fiindca diferentierea este in prima faza facuta de contextul situational al analizei.

Un alt subiect mult dezbatut este judecata morala a adolescentului in situatiile de risc. Se cunoaste ca adolescenta este o perioada in care asumarea riscurilor este la inceput, dar si ca riscurile sunt destul de numeroase in aceasta perioada. Majoritatea riscurilor asumate de adolescenti, influenteaza si societatea, de aceea cercetarile au fost destul de detaliate in acest sens. Cea mai mare parte a cercetarilor s-au facut pe factorii parentali si pe personalitate, fiindca aici se poate citi daca exista un grad mare de asumare a riscului. În adolescență, familia își menține rolul de cadru primar care asigură siguranța materială și afectivă și, totodată, de transmitere a unui sistem de valori și mentalități.

Relațiile adolescenților cu adulții reprezintă un factor psihosocial ce determină dezvoltarea conștiinței de sine. Familia are un rol important în formarea și dezvoltarea identității. Aceasta constituie matricea fundamentală pe baza căreia se dezvolta personalitatea și care contribuie de timpuriu la apariția unor reprezentări despre sine și despre ceilalți, prin ideile atitudinile, sentimentele cu care ia contactat în primele clipe de viață.

In urma unor studii efectuate pe adolescenti de varste diferite, si situatii sociale diferite, s-a constatat ca acestia adaugau mai multe justificati morale, cu atat drogul de care vorbeau era mai puternic. Acestia clasificau consumul de tigari si alcool drept o alegere personala dar si acceptabile din punct de vedere alegeri prudente. Majoritatea respondentilor au precizat si ca este alegerea personala si un drept al fiecaruia de a-ti face rau singur, dar cand s-a formulat posibilitatea ca aceste acte au consecinte negative si asupra celor din jur, respodentii au reanalizat situatia si raspunsul.

2.3.5 Dezvoltarea emotionala in adolescenta

Adolescentul, se afla in mijlocul drumului a dezvoltarii emotiilor, el experimenteaza unele noi si ofera sensuri noi unora mai invechite. Cele noi, cum ar fi iubirea, au dat nastere chiar si unor proverbe, cunoscut faptul ca iubirea adolescentina nu se egaleaza cu altceva, un important motiv ca „prima dragoste sa nu se uite niciodata”. Intr-adevar, iubirea la aceasta varsta (sau la oricare alta, daca se simte pentru prima oara) primeaza ca autenticitate si puritate, cele urmatoare fiind doar copii care la nivel emotional sunt mult mai neinsemnifiante.

Dar perioada adolescentei nu este formata doar dintr-un amalgam de emotii pozitive, aparute prin cartile romantice sau clasice. Ea este, in acelasi timp, o perioada incarcata de temeri, frustrari, conflicte interioare si exterioare, si alte emotii negative.

Este momentul cand o nota mica inseamna sfarsitul lumii, cand frica de ce urmeaza te face sa tremuri in tot corpul, cand cuvintele celorlalti iti aduce o multitudine de ganduri si foarte apasatoare. Adolescenta si-a castigat titlul de perioada de care sa iti aduci aminte cu nostalgie, in viitor, deoarece atunci emotiile sunt mult mai taioase si mai aprinse decat in alte perioade ale vietii.
Emotiile pozitive sunt pe cat de usor de explicat, pe atat de frumos de trait, pe cand cele negative sunt o mare problematica adusa societatii, autorilor si cercetatorilor care analizeaza adolescenta, celor care le traiesc, si, amuzant dar adevarat, parintilor.

Emotiile pozitive dupa cum am spus, sunt usor de cunoscut, de analizat si frumos de simtit, dar, cum partea care ridica probleme in subiect nu este aceasta, ci emotiile negative, le vom discuta in mare parte pe acestea.

Deseori, orice criza de furie a adolescentului este numita de parintii acestuia drept dezechilibru emotional. Desigur, aceasta etichetare este una neadevarata si, atrage dupa sine, un raspuns incorect din partea acestora. Dezechilibrul emotional reprezinta, asa cum reiese si din numele sau, lipsa unui echilibru in trairea si manifestarea emotiilor, ceea ce il face sa fie usor de confundat de catre cei neavizati. Totusi, caracteristica definitorie pentru a numi pe cineva drept dezechilibrat este ca acesta sa arate constant acest comportament.
Mai precis, dezechilibrul emotional este o forma a echilibrului psihic, ce consta intr-o traire intensa si constanta, succesiva, a doua stari afective, una pozitiva si una negativa, fara a avea un motiv aparent.

Adolescenta, cu toate trairile intense ale emotiilor ce o guverneaza, poate, adeseori, fi confundata cu aceasta stare psihica. Exista si adolescenti care prezinta un dezechilibru emotional ce, langa cu perioada adolescenta, trairile si schimbarile organismului, poate crea o adevarata problema.

Copiii inteleg faptul ca manifestarile emotionale exterioare ar putea sa nu corespunda cu trairile emotionale interne. Deja la 3-4 ani ei inteleg ca nu se accepta intotdeauna manifestarea aleatorie, dupa “cum te simti” si exista si niste reguli in acest sens. Peste 2 ani, deci pe la 5-6 ani, acestia fac diferenta intre emotiile simtite si cele manifestate. Inteegerea copiilor in ceea ce priveste regulile sociale de manifestare verbala si faciala a emotiilor creste in primii ani de scoala, dar, prin clasa a V-a stagneaza, deoarece deja in preadolescenta capacitatea de controlare a manifestarilor emotionale este deja prezenta in majoritatea situatiilor. Incepand cu adolescenta, tinerii isi pot explica clar emotiile si conflictele psihice.

Influente avem si asupra vietii emotionala, un bun exemplu sunt chiar evenimentele unice care sunt traite pentru prima data in adolescenta. Evenimentele cu influenta majora sunt: dezvoltarea gandirii formale operationale, modificarile hormonale si fiziologice caracteristice perioadei de pubertate, schimbarea structurii identitatii, modificarea cerintelor si asteptarilor sociale la debutul adolescentei.

2.3.6 Dezvoltarea conceptului de sine

Un alt concept foarte apropiat de cel de identitate este cel de imagine de sine. M. Zlate consideră imaginea de sine ca fiind „Totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate, cu alte cuvinte este vorba de modul în care se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți. Imaginea de sine reprezintă un integrator și organizator al vieții psihice a individului cu rol major în alegerea valorilor și scopurilor; ea este nucleul central al personalității, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului și rolului social”.

Pe de altă parte, G. Claus consideră imaginea de sine ca o percepție și o valorificare a concepțiilor despre sine, a propriilor poziții, judecăți, orientări în atribuirea de valori, capacități și deprinderi, precum și asupra premiselor obișnuite ale acestora. Imaginea apare ca o oglindă individuală a solicitărilor socialmente condiționate ale lumii înconjurătoare și servește conștiinței propriei identități în condițiile schimbării situațiilor exterioare.

Ce relație există între identitate și imaginea de sine? V. Ceaușu este de părere că pentru formarea identității de sine este necesară acceptarea imaginii de sine, adică acordul cu sine. Am menționat deja că există o strânsă legătură între formarea personalității, a eului și a identității, ultima fiind o expresie directă a dezvoltării celei dintâi.

Adolescența este perioada de vârstă în care individul încearcă să stabilească o concordanță între ceea ce ar dori să fie, ceea ce crede că este la un moment dat și ceea ce este de fapt. Această relație este sinteza problematicii imaginii de sine și se referă la conflictul dintre Eul real și Eul ideal.

Pe de o parte, pentru unele persoane conflictul dintre Eul real și cel ireal este copleșitor și poate duce la depresie și deznădejde. Pe de altă parte, pentru alții acest conflict constituie impulsul care conduce la mobilizarea și atingerea idealului propus.

Procesul de dezvoltare a sentimentului identității implică experimentarea unor moduri diferite de a se comporta, de a arăta, de a se face auzit. Aceste aspecte vor fi trăite de către fiecare adolescent în mod diferit, unic, particular.

Nivelul stimei de sine determină nivelul eficienței comportamentale și sănătatea mintală. Menținerea stimei de sine la un nivel ridicat este strâns legată de menținerea unui echilibru intern, care stă la baza unei acțiuni desfășurate de individ.

Pentru stima de sine este important cum te crezi decât cum ești în realitate!

S-a dovedit faptul că elevii cu un nivel ridicat al stimei de sine sunt perseverenți la școală, se simt mai competenți, iar rezultatele școlare sunt mai bune. În comparație cu aceștia, adolescenții cu stimă de sine scăzută chiar dacă au un aspect fizic plăcut, sunt pesimiști și negativiști. Rezultatele slabe la învățătură, scăderea motivației școlare, conduce la scăderea stimei de sine.

Nivelul stimei de sine la adolescenți reiese din două judecăți de evaluare, care prezintă aceeași importanță. O primă judecată este aprecierea propriei valori, iar o a doua este estimarea calității susținerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori se referă la ceea ce este considerat important, definitoriu pentru cel în cauză. Pentru aceste direcții adolescentul ia în calcul distanța dintre ceea ce i-ar plăcea sau consideră că ar trebui să fie performanța sa și cum este aceasta, în mod real, în acel moment. Dacă distanța e mare, apare sentimentul imposibilității, neputinței, iar stima de sine suferă. În cazul unei distanțe mici, stima de sine e alimentată, crește. Susținerea anturajului este foarte importantă la vârsta copilăriei și adolescenței.

Conform unei cercetări descrisă în manualul de psihologie, adolescenții „care percep că sunt iubiți și acceptați așa cum sunt au o mai mare stimă de sine decât cei care, obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport. La fel ca cei din urmă sunt și cei care simt că pentru a fi apreciați sunt condiționați de familie sau de grup. Condiționarea în cazul familiei se referă la performanțe școlare, activități extrașcolare, relații sociale selective, iar în cazul grupului se referă la uniformizare sau fapte anti-sociale”.(Iacob L., 2000, pag. 71)

Capitolul III. Perceptia sociala in dezvoltarea personalitatii adolescentului

Una dintre cele mai des citate definitii ale psihologiei sociale este cea a lui D Catwright, care, in opinia sa reprezinta ramura stiintelor sociale are incearca sa explice felul in care societatea influenteaza cognitia, motivatia, dezvoltarea si comportamentul indivizilor si felul cum, la randul ei, societatea este influentata de indivizi.

Alte definitii foarte mult folosite si analizate sunt:

S. taylor arata ca “psihologia sociala studiaza felul in care gandurile, simtamintele si comportamentele indivizilor sunt influentate de ceilalti oameni”.

R. Baron afirma ca “psihologia sociala se focalizeaza asupra comportamentului social- modului in care oamenii interactioneaza intre ei si gandesc unul despre altul” si ca este “domeniul stiintific ce cauta sa inteleaga natura si cauzele comportamentului si gandirii individului in situatii sociale”

Psihologia sociala sociologica are ca si obiect si nivel de analiza urmatoarele aspecte:

Experienta sociala a indivizilor care reiese din pozitia lor ca membri ai grupurilor sociale;

Interactiunea cu ceilalti

Efectele mediului sociocultural asupra experientei sociale si a interactiunii cu ceilalti;

Emergenta structurilor sociale in urma interactiunilor cu ceilalti.

Subiectele prioritare studiate de psihologia sociala sociologica sunt: procesul socializarii, sinele social, comunicarea, grupurile, rolurile, valorile si caracterele si trasaturile personalitatii.

Psihologia sociala a psihologilor are ca obiect si nivel de analiza ceea ce a fost afirmat de G. Allport, anume ca psihologia sociala este “o incercare a intelege si a explica felul in care gandurile, simtamintele, si comportamentele indivizilor sunt influentate de prezenta actuala imaginata sau implicita a celorlati”.

3.1 Relatiile interpersonale la adolescenti

Daca am intra pe un teren de joaca obisnuit de joaca de la o scoala primara din SUa, am avea toate sansele sa fim martorii unui proces curios, in care baietii si fetele se necajesc din cand in cand cu primejdioasa infestare cu “paduchi”, cu jocuri care presupun saruturi sa alte tachinari nevinovate. Peste cativa ani, ii putem vedea pe aceeasi elevi mai des cu cei de sex opus. Chiar daca mai inainte adolescentii vor fi declarat sus si tare ca cei din sexul opus sunt “gretosi” sau prosti, acum devin mult mai interesati de ei. Daca privim si mai departe in viitor, multi dintre acesti tineri vor fi prinsi intr-o relatie romantica intensa la adolescenta sau la inceputul vietii de adult. Unii vor recunoaste ca sunt homosexiali, lesbiene, sau bisexuali si ca si-au indreptat interesul catre persoanele de aceleasi sex. Evidenti au avut loc schimbari majore in cadrul acestor interactiuni dintre persoanele de acelasi sex.

Ceea ce a fost odata un schimb scurt de replici pe terenul de joaca a devenit acum o relatie intima care se situeaza pe primul loc in viata unui adolescent sau tanar adult.

Relațiile interpersonale reprezintă cadrul de formare și de cristalizare treptată a însușirilor de personalitate, care nu sunt altceva decât relații interumane interiorizate. Astfel, relațiile constituie atât conținutul personalității, cât și esența ei. Personalitatea va fi în ultimă instanță oglinda și expresia planului relațional.

Este necesar să se manifeste o grijă deosebită pentru asigurarea unui climat relațional pozitiv, favorabil pentru că de valoarea relațiilor depinde valoarea personalității.

Un copil care trăiește într-un mediu familial organizat, valorizat pozitiv, cu influențe educative are toate șansele să-și formeze o personalitate autentică, echilibrată, valoroasă. În caz contrar, un altul care trăiește într-un mediu relațional viciat, imoral, cu influențe nocive își va forma o personalitate fragilă, cu trăsături instabile, cu dificultăți de adaptare și cu frecvente devieri spre conduite infracționale.

Relațiile interpersonale constituie o puternică mobilizare și dinamizare a întregii vieți psihice a individului, iar locul pe care îl ocupă în structura personalității fiind unul central. De aceea este necesar ca diferitele sisteme și subsisteme ale societății (familia, școala) să militeze pentru formarea unor orientări și atitudini corecte, lucide, controlate față de sine și față de alții, bazată pe încredere reciprocă, pe echitate, egalitate în drepturi.

Nu doar relațiile interpersonale influențează personalitatea. Există și influențe de la personalitate înspre relații. Personalitatea, dacă este în linii mari cristalizată, cu atât mai mult dacă este formată, își aproprie, selectează anumite relații, iar pe altele le evită, le respinge, pe unele le acceptă, dezvoltă, amplifică, iar pe altele le anulează.

Contactele interpersonale sunt stabilite ușor de către persoane flexibile, sensibile la schimbări, care se adaptează rapid la situații noi, în timp ce persoanele rigide, dogmatice, orientate excesiv spre propria lor persoană sunt aproape incapabile să stabilească și să întrețină relații normale.

3.1.1 Semnificatia relatiilor romantice

Relatiile romantice constituie un aspect de maxima importanta al lumii sociale al adolescentului. Mai bine din jumatate din adolescenti cu varste cuprinse intre 12-18 ani au declarat ca au trecut printr-o relatie romantica in ultimile 18 luni.

In clasa a X-cea, adolescentii interactioneaza mai des cu partenerii lor romantici decat cu parintii, fratii, surorile sau prietenii.Mai mult, persoanele de sex opus, ocupa o marte parte din gandurile adolescentilor chiar si atunci cand nu exista vreo interactiune cu ei. Elevii de liceu petrec intre 5 si 8 ore gandindu-se la actualii sau potentialii parteneri romantici. Partenerii romantici sunt, totodata, o sursa majora de sprijin pentru multi adolescenti.

Pana in clasa a X-cea, mamele figureaza pe pozitia a doua in ierarhia persoanelor care il ajuta pe adolescent. La facultate, relatiile romantice vin cel mai mult in ajutorul tinerilor si sunt foarte bine-venite in cazul tinerelor. Deasemenea, sexul opus este o sursa des intalnita de emotii puternice- de fapt, una mai fregventa decat persoanele de acelasi sex, parintii sau problemele de la scoala. Majoritatea acestor emotii sunt pozitive, insa o parte considerabila o constituie cele negative, ceea ce inseamna ca relatiile cu persoanele de sex opus pot fi si surse de stress.

Despre relatiile romantice se crede ca influenteaza atat dezvoltarea intimitatii, cat si a identitatii- doua procese psihosociale radicale care au loc in adolescenta.

Diferitii teoreticieni au sugerat chiar ca experientele din relatiile romantice adolescentine ar putea influenta natura relatiilor apropiate ulterioare, inclusiv casatoriile.

Pe langa stimularea nevoii de avea legaturi cu altii, experientele romantice ar putea sa-i ajute pe adolescenti sa isi stabileasca autonomia, atunci cand exploreaza relatiile extrafamiliale si se bazeaza mai putin pe parinti.

Desi intalnirile romantice pot aduce o serie deb eneficii adolescentilor , ele pot implica si anumite riscuri. Numarul tot mai mare de sarcini in adolescenta si de boli transmise pe cale sexuala, este o consecinta evidenta a implicarilor romantice. De fapt, cel mai puternic factor de risc in cazul contactului sexual in intervalul dintre clasele VII- XII este angajarea intr-o relatie romantica in cele 18 luni anterioare.

Partenerii romantici sunt vinovati de jumatate sau chiar de 2 treimi dintre incidentele de victimizare sexuala la sfarsitul adolescentei. Mai mult de 25 % dintre adolescenti sunt victimele violentelor sau agresiunilor din timpul intalnirilor, iar acestea sunt premergatoare violentei din familie.

In ceea ce priveste sanatatea mentala, despartirile romantice din adolescenta sunt printre cei mai puternici factori predictivi ai depresiei, crimelor cu mai multe victime si tentativelor, si actelor de suicid. Astfel, implicarea romantica aduce beneficii, dar si riscuri.

Relatiile romantice au loc in cadrul unui context social. In consecinta, experientele romantice ale adolescentilor sunt mai curand legate de relatiile lor apropiate cu alte persoane, cum ar fi parinti sau prieteni. In plus, experientele adolescentilor cu anumiti parteneri romantici le pot influenta conceptiile si relatiile ulterioare. In final, mesajele, practicile, moravurile care tin de cultura unei tari pot deasemenea sa influenteze opiniile adolescentilor privitoare la relatiile romantice.

3.1.2 Relatiile parinte-copil

Premisa ca relatiile parinte-copil influenteaza relatiile romantice nu este nicidecum noua. De exemplu, Freud a afirmat ca relatia dintre mama si copil serveste drept sablon pentru relatii de dragoste ulterioare. Savantii au inregistrat legaturi intre amintirile si reprezentarile adultilor in ceea ce priveste relatiile lor cu parintii si partenerii romantici, dar, pana acum datele empirice despre astfel de legaturi sunt foarte putine. Cu toate acestea, teoreticienii au formulat ipoteza ca parintii pot influenta relatiile romantice din adolescenta, printr-o gama larga de mecanisme.

Un proces prin care se crede ca parintii influenteaza conceptile si experientele romantice ale adolescentilor il constituie practicile sociale. De exemplu grija atenta si afectuoasa a parintilor ar trebui sa mareasca stima de sine, sentimentul propriului merit al adolescentului, facandu-l sa fie increzator in experiente si relatii romantice. In acelasi sens, se crede ca un stil cu tenta autoritara al parintilor ar trebui sa il ajute pe adolescent sa participe la ceea ce insemna relatii romantice si sa le inteleaga.

Se spune ca acei copii ai caror parinti le monitorizeaza eficient activitatile, se simt ajutati si isi dezvolta competentele sociale necesare pentru negocierile relatiilor romantice. Mai mult, practicile de socializare ale parintilor, ar putea influenta alegerile adolescentilor in ceea ce priveste partenerul. Parintii pot deasemenea influenta formarea conceptiilor in ceea ce priveste relatiile apropiate.

La vârsta adolescenței pot apărea conflicte, tensiuni în familie. Intensitatea și durata acestor conflicte depind de adolescenți, dar și de adulți.

Atitudinea critică față de părinți și dorința de independență se accentuează în această perioadă. De asemenea, apare negocierea emoțională și cea materială.

Pe de o parte, o atitudine prea rigidă a părinților, interdicțiile exagerate determina o stare tensională, iar însușirea comportamentelor independente se realizează mai greu.

Pe de altă parte o atitudine indulgentă, nepăsătoare, aduce aceeași stare pentru că adolescentul are nevoie de fapt de sprijin, îndrumare, afecțiune din partea părinților.

La adolescenți acesta nevoie de afectivitate devine foarte intensă. Nesatisfacerea acesteia influențează conduita, dar și dezvoltarea intelectuală. Din acest motiv adolescența este numită și “vârsta afectivă”.

3.1.3 Relatiile cu prietenii

Teoreticienii sistemului de atasament au evidentiat rolul pe care relatiile parinte-copil l-ar putea juca in aparitia relatiilor romantice dar nu au discutat rolul pe care il pot juca relatiile dintre parteneri. Furman a avansat ideea ca relatiile dintre congeneri ar putea influenta dezvoltarea relatiilor romantice prin cel putin trei mecanisme.

In primul rand, grupul de congeneri asigura un context pentru stabilirea relatiilor heterosexuale. Congenerii le fac cunostinta indivizilor cu reprezentanti ai sexului opus si contribuie la schimbarile de parteneri dintre ei.

Prietenii si cunostintele adolescentilor pot servi drept petitori, mesageri si analisti ai experientelor romantice, astfel protejandu-i intr-o oarecare masura de respingeri fatise sau de experiente romantice nafavorabile.

Interactiunea dintr-un context de grup ar putea de asemenea sa fie mai usoara decat interactiunea individuala mai intensa cu membrii ai sexului opus.

In al doilea rand, identitatea prietenilor unui adolescent poate afecta natura relatiilor romantice ale acestuia. Prietenii adolescentului au tendinta de a ii afecta optiunile in ceea ce priveste potentialii parteneri si comportamentul lor fata de acestia. De exemplu, fetele sunt influentate de activitatea sexuala a prietenelor lor. In mod similar, asocierea cu congenerii nepotriviti indica ostilitate fata de femei, respectiv agresiune fata de partenerii romantici. In cele din urma, interactiunile dintre prieteni precum si reprezentarile relatiilor de prietenie pot influenta procesele concomitente din relatiile romantice. Prieteniile impartasesc o serie de trasaturi clare cu relatiile romantice. Ambele atrag dupa sine caracteristici de afiliere, precum construirea reciproca a relatiei, tovarasie si intimitate. Atat prieteniile cat si relatiile romantice au o natura egalitara iar cuvantul pe care participantii il au de spus prezinta aceeasi greutate. Astfel, deprinderile sociale dobandite in timpul prieteniilor ar trebui, in principiu, sa fie duse mai departe in relatiile romantice. In acest sens, scopurile referitoare la sprijinul social si al interactiunilor negative din cadrul prieteniilor si relatiilor romantice se dovedesc de obicei a fi corelate.

In mod similar conceptiile despre sine intr-o relatie romantica au legatura de cele de prieten apropriat si de membru al unui grup.

Date fiind similaritatile dintre trasaturile si calitatile prieteniilor apropriate si relatiilor romantice, reprezentarile cognitive ale adolescentilor in ceea ce priveste astfel de relatii au toate sansele sa aiba legatura intre ele.

Atat in liceu cat si intre facultatea, stilurile declarate de relationare ale adolescentilor, cu prietenii lor, sunt inrudite cu cele de relationare cu partenerii romantici.

3.1.4 Experiente cu anumiti parteneri romantici

Desi modele adolescentelor de interactiune cu parintii si cu prietenii pot sa le influente conceptiile despre relatiile cu altii, experientele din anumite relatii romantice le pot influenta pe cele care le urmeaza. La urma urmei, multe aspecte ale relatiilor romantice sunt specifice acelui domeniu, de exemplu, comportamentul sexual, infidelitatea si despartirile sunt deseori intalnite in relatiile romantice dar, foarte rar in altfel de relatii. In masura in care astfel de evenimente sunt des intalnite in relatiile romantice adolescentii le pot folosi pentru a gestiona situatiile care apar in relatiile cu partenerii lor romantici.

Pe langa dobandirea anumitor deprinderi de relationare invatate cu partenerii romantici opiniile adolescentilor in legatura cu aceste relatii pot fi influentate si de relatiile anterioare.

Indivizii care au trecut printr-o relatie romantica pozitiva se pot astepta ca viitorii parteneri sa se poarte asemanatori.

Cei cu experiente mai putin pozitive, ar putea aborda viitoarele relatii cu o oarecare neliniste sau ar putea repeta modelele negative din trecut.

3.1.5 Intalnirile si experientele romantice in adolescenta

Desi pare plauzibil, ca experientele romantice anterioare sa le influenteze pe cele ulterioare, sunt putine sanse ca ele sa semene intru totul. La urma urmei fiecare partener este diferit si fiecare v-a influenta cursul relatiei in felul sau. Mai mult, adolescentii nu stiu prea multe despre relatiile romantice. Data fiind nevoia psihosociala a adolescentilor de a-si stabili un simt al identitatii si de a experimenta, ne putem astepta ca ei, sa se comporte diferit in functie de fiecare reatie romantica prin care trec. Din pacate pe plan impiric se stie prea putin despre gradul de atasare de la o relatie la alta.

3.1.6 Influente culturale asupra experientelor romantice

Adolescentul este copilul-adult ce caută senzatii si emotii puternice. El încearcă să depăsească limitele pe care adulti le impun, adeseori tocmai din dorinta de a nu se supune lor, căci ideea e să trăiesti cât mai diferit si mai presus de ceilalti.

Experienta proprie este dovada ceea mai puternică si mai convingătoare, care tine loc de întrebările fără răspuns la care adulti, în general, nu se sinchisesc să caute solutii. Tânărul adolescent simte însă si dorinta de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai presus de vointă. Aceste momente sunt mai intense decăt escapadele dese din cotidian. Ele presupun lupta între diferitele emotii ce-l încearcă, momente de răscruce în conturarea modului de a găndi si de a actiona.

De la o cultura la alta, observam ca exista diferente mari, in ceea ce priveste inceputul unei relatii romantice. Independenta alegerii partenerilor romantici, din cultura occidentala, nu se poate regasi si in cultura universala. Prind libera alegere a partenerului de viata, nu se regaseste in toate culturile, existand culturi, in care se organizeaza alegerea partenerului de catre bunici sau parinti, numind aceste relatii, casatorii aranjate.

Diferentele culturale in privirea selectarii partenerilor romantici, au impact si in dezvoltarea relatiei romantice. De exemplu, intalnirile dintre grupurile hetero sau homosexuale, sau experientele cu mai multi parteneri, nu sunt practici universale, iar acesta s-ar putea sa nu reprezinte aspecte centrale ale dezvoltarii romantice la tineri.

3.2 Contextul social al adolescentei

Identitatea sociala nu poate fi masurata direct. Totusi, procesul de auto-caracterizare produce efecte generale ce pot fi masurate: perceptia depersonalizata a eului si a altora in termenii prototipului de grup, comportament norativ, etnocentrism, favorizarea ingroup-ului, diferentiere intergrupuri, atractie pentru grupul aparenta.

De exemplu, identificarea sociala in grupurileminimale este masurata prin intermediul strategiilor folosite de subiecti pentru a obtine diferentierea intergrupuri.

Adolescența este o etapã de dezvoltare psihosocialã mai puțin tulbure decât cea anterioarã, tânãrul orientându-se pe de o parte spre problemele lumii sociale exterioare, iar de cealaltã parte realizeazã o incursiune în propriul psihic, pentru a-și forma o imagine a sinelui.

Adolescentul este copilul-adult ce cautã senzații și emoții puternice. El încearcã sã depãșeascã limitele pe care adulții le impun, adeseori tocmai din dorința de a nu se supune lor, cãci ideea e sã trãiești cât mai diferit și mai presus de ceilalți. Experiența proprie este dovada ceea mai puternicã și mai convingãtoare, care ține loc de întrebãrile fãrã rãspuns la care adulții, în general, nu se sinchisesc sã caute soluții.

Lumea în care trãim este importantã nu numai în ideea cã este spațiul în care viețuim, ea trebuie sã exprime dorința noastrã de a progresa și de a urca pe scara umanitãții. Cei ce vor asigura mai departe continuitatea efortului și a gîndirii umane sunt adolescenții de azi, oamenii de mâine.

Este drept cã tinerii sunt impulsivi și ușor influențabili, dar valoarea lor constã în puterea de a diferenția binele de rãu și de a se corecta atunci când au greșit; acest lucru este posibil doar în contextul unei bune educații morale insuflate de familie.

Pãrinții se dovedesc de multe ori a fi fãrã rãbdare și refuzã sã-i asculte, și, ce-i mai important, sã-i înțeleagã. Frica de a comunica cu cei cãrora le datoreazã viața poate fi în egalã mãsurã atribuitã și tinerilor. La prima confruntare de opinii, legãturile cu familia tind sã se rãceascã și să se distanțeze, ca mai târziu sã dea frâu liber unor emoții și dorințe fațã de niște oameni mai mult sau mai puțin interesați sã valorifice frustrarea lor.

Ca adolescent este foarte important să te menții pe o linie dreaptă, adică să ai grijă să menții controlul comportamentului sub imperiul atâtor tentații sau să știi sa spui NU influențelor negative ale anturajului, să nu faci greșeli ce depășesc anumite limite și care ți-ar putea provoca mari probleme. Aici intervine părintele, care trebuie sa fie suportul constant al adolescentului și care va veghea menținerea, modelarea comportamentului copilului său. Nu este vorba de un control continuu, sufocant și stresant, ci mai degrabă de o supraveghere din umbră, de o anumită grijă, multă răbdare și muncă de convingere asupra a ceea ar fi bine sa facă sau cum să se facă sau cum să se comporte un copil. Adolescentul are nevoie de încredere în el însuși, de încrederea părinților în resursele sale și, mai ales, de afecțiunea și dragostea lor.

Părintele are foarte multe griji, responsabilități, diverse probleme, și, de aceea, este bine ca într-o familie fiecare membru să facă efortul de a păstra un anumit echilibru, liniște, și să arate înțelegere și respect față de ceilalți membri ai familiei sale, mai ales față de părinți.

3.2.1 Grupul si adolescenta

Omul a fost creat pentru a conviețui într-o comunitate, alãturi de alți oameni și în acest scop el este indiscutabil legat și afectat de relațiile ce se stabilesc între cei deopotrivã cu el. Socieatea în care acesta își desfãșoarã activitatea îi oferã sau mai bine zis trebuie sã-i ofere cadrul propice de manifestare a personalitãții cât și aprecierea muncii pe care o face, bineînțeles, într-un scop benefic.

Adolescenta este perioada cand se fac cele mai multe prietenii. Adesea prietenii sunt aleși întâmplător. Relațiile cu aceștia sunt intense și profunde. Simpatia și admirația capãtã forme și trãsãturi asemãnãtoare cu ale dragostei, sentiment foarte stimulator pentru adolescenți, cãci el presupune dãruire, apropiere și împãrtãșire a dorințelor, visurilor. Prietenii adevãrați sunt condiția necesarã “împlinirii” unui adolescent. Scopul lor e sã-și împãrtãșeascã unul altuia experiențele și sã gãseascã un echilibru permanent în cel în care are încredere și speranță cã va gãsi rãspunsul la întrebãrile ce-l frãmântã.

Adolescentul începe să se detașeze treptat de mediul familial spre grupul de prieteni, însă în același timp, el caută acel mediu familial, acele repere, care-i vor permite să devină adult, modelându-și conduita în funcție de modelele parentale; este copil și adult în același timp … și trăiește aceasta contradicție, nu e deloc ușor … Adolescentul învață zilnic în anumite feluri de la diferite persoane.

Grupul e caracterizat de I. Dumitrescu fiind o arenă de intercunoastere în ceea ce privește situația la învățătură, a aptitudinilor, a intereselor. Inteligența, cultura, siguranța de sine, generozitatea devin importante pentru grup.

Grupul conduce la formarea unei identități sociale. Adolescentul trebuie să se bucure de libertatea de a se integra, de a face parte dintr-un grup de vârsta sa, care să-i permită să experimenteze comportamente sociale, pe care le-a însușit în climatul afectiv al familiei.

Stadiile cele mai complexe de constituire al interrelațiilor sociale ale vieții sunt adolescența și adolescența prelungită.

Relațiile de grup prezintă o dezvoltare sinuoasa și neliniară, în special în ceea ce privește relațiile cu persoane de aceeași vârstă de sex opus.

Conceptul de sine, proiectarea acestuia în conduite, caracteristicile sociabilității și ale personalității sunt importante în dezvoltarea relațiilor.

Relațiile de integrare în grup, inclusiv în cel școlar au la bază o creștere a securizării în grup, trăirea mai intens a sentimentelor de solidaritate ca grup și a celor de colegiabilitate. Astfel, adolescentul își exprimă nevoia de un sprijin social. După vârsta de 10 ani, grupul devine foarte important, tinerii petrecând o bună parte din timp în grup. Aceștia organizează evenimente și fac schimb de opinii cu privire la diverse subiecte.

3.2.2 Adolescentul si familia

Familia este cea mai veche și cea mai importantă institutie din lume. După cum este familia noastră tot așa va fi și societatea noastră.

Familia a indeplinit și îndeplinește o serie de funcții, și anume : de reproducere, economică, de socializare, de așteptare, familială.

Poziția primordială o ocupă relațiile dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul își formează idea de pereche, familie, creștere a copiilor. Aceste relații sunt adânc interiorizate de către copil și se evidențiază chiar în perioade îndepartate când copilul devine adolescent, tânar, părinte.

Copilul se naste in cadrul familial, acesta in mod normal si de cele mai multe ori si ramanand. Pe perioada cresterii sale, pana la varsta adolescentei, familia (parintii, frati, surori) reprezinta zona de confort, in care acesta invata si se dezvolta, in functie de caracteristile native, si de cele dobandite.

Individul, ajuns la adolescenta, trece si de acest confort, ca urmare a cerintelor sociale, dar si a cerintelor proprii, iar familia ramane pe planul de al sprijini pe acesta sa le indeplineasca, dar sa se asigure si ca adolescentul nu trece de barierele binelui.

Fig 3.1 Atitudinea parentala

3.3 Probleme de comportament la adolescenti

Gasim intr-un studiu al Centrului de Cercetare si Inovare in Invatamant, al Organizatiei pentru Cooperare si Dezvltare Economica, realizat in anul 1996, o definire a copiilor si tinerilor cu situatie de risc ca fiind acei copii care vin din mediile defavorizate. Situatia de risc este definita prin impactul negativ pe care il are asupra dezvoltarii copiilor. Acest studiu dovedeste ca lipsa preventiei duce in cele mai multe cazuri la aparitia alcoolismului, toxicomaniei, delicventa, deteriorarea sanatatii, graviditate in perioada adolescentei, somaj, si multe altele.

Ritmul de dezvoltarea al societatii a produs, din punct de vedere al studiilor medicale, o mare schimbare, adolescenta, in zilele noastre incepand mai devreme decat in trecut. De asemenea si in studiile care s-au efectuat, cifrele spun totul, problemele adolescentei apar la o varsta mai frageda, comportamentul se modifica de asemenea mai devreme, si, dezvoltarea fizica este precoce.

Astfel, in prezent, putem defini adolescentul ca fiind copilul care isi doreste independenta si care are un grad ridicat de curiozitate. Copil, fiindca incepem si discutam de adolescenta la o varsta mica, independenta fiindca majoritatea copiilor si adolescentilor isi doresc sa poata sa ia decizii pe propriile cunostinte si puteri, si curiozitate, deaoarece copii au inceput sa caute si sa descopere subiecte avansate pentru varsta lor.

Adolescentul in zilele noastre are cateva preocupari care il ajuta sa se defineasca ca personalitate si ca personaj in cadrul societatii, dar, care il si pot “trage in jos”, “ajutand-ul” sa descopere lucruri care nu tin de varsta sa, sa experimenteze lucruri pentru care inca nu a dobandit calitatile necesare, etc. Cateva dintre aceste preocupari care pot conduce adolescentul spre probleme de comportament, le voi include in acest capitol sunt: aspectul fizic dus in extreme, sarcina adolescentina si bolile cu transmitere sexuala, consumul de alcool si substante nocive, conduita si lipsa acesteia, parasirea caminului, delicventa, depresia, tulburarile in alimentatie.

3.3.1 Aspectul fizic al adolescentului

Adolescentul este individul aflat in acea perioada a vietii cand poate fi foarte usor influentat. Aspectul fizic, denota si modul in care acesta se dezvolta. Un adolescent sustine clar si raspicat ca aspectul fizic conteaza, lasand la o parte lucruri pe care le v-a folosi sa se afirme in viitor: conduita, cunostinte, prezenta.

Se sustine ideea ca aspecul fizic este influentat in primul rand de societate: de grupul din care face parte, de informatiile media, de muzica, de trairi, complexe fizice si emotionale datorate in prima faza de persoanele din jurul sau,etc.

Aspectul fizic in prezent este un test prin care adolescentii trec si pentru integrarea in grupuri dorite, grupuri cu persoane carismatice, cu stabilitate financiara in familie, cu oportunitati de realizare, sau, de ce nu, grupuri cu aroganta dezvoltata, sau cu activitati negative.

Un aspect fizic care se incadreaza in grupul si stilul dorit de adolescent, dezvolta si increderea in sine, iar necontand sexul adolescentului, aspectul fizic este clar un atuu pentru care acestia reusesc sa dobandeasca pozitia sociala dorita, pozitia “cool” de cele mai multe ori, si integrarea in grupuri ale societatii.

Dobandirea aspectului se face cu multe detalii: imbracaminte, tunsoare, culoarea parului, machiaj, gesturi, dimensiuni fizice perfecte, etc.

De ce am inclus aspectul fizic la probleme comportamentale? De cele mai multe ori, din cauza diferentei de dezvoltare a societatii dintre generatii, aspectul fizic al adolescentilor, este condamnat de adulti ca fiind vulgar, indraznet, fara logica, fara un aspect coerent. Mai avem de asemenea si diferentele de clasa sociala, care sunt cu tais ascutit pentru adolescenti, care, vazand aspecte mai sufisticate incep sa isi doreasca si ei, nemultumirea de sine aparand si ea.

Astfel, in viata adolescentului apar frustrari, dorinta de a atinge persectiunea fizica ajunge pe primul loc in gandurile adolescentului, si autocritica isi spune cuvantul. De la aceste probleme, se poate face legatura foarte usor la o multitudine de probleme de comportament: adolescentii cu probleme de greutate pot ajunge la tulburari de alimentatie, sau adolescenti care nu reusesc sa atinga aspectul de care au nevoie pentru a se integra intr-un grup, se pot inchide in ei, pot ajunge depresivi sau delicventi, pot dobandi complexe si le pot pastra pe o perioada mai mare decat adolescenta, etc. O mare problema insa, este cand adolescentul gaseste un aspect fizic care denota un comportament nesocial si cand adolescentul alege un aspect fizic care sa alunge persoanele din jur care denota inchiderea in sine, neposibilitatea de a comunica sau a se integra. Aici discutam de aspectul fizic dus la extreme, care nu influenteaza doar trairile si experienta celui care il foloseste, ci afecteaza societatea, dezvoltarea ei, dar poate influenta si alti membrii ai acesteia.

Razboiul dintre generatii, a aparut in urma cu mult timp, iar adolescentii care se afla intr-o situatie dependenta financiar si moral de familie, de multe ori nu isi pot dezvolta aceasta latura, mai mult, nu sunt lasati sa descopere si sa aleaga.

3.3.2 Sarcina in adolescenta

Sarcina in perioada adolescentei este deja in prezent, un fapt foarte intalnit. O zona unde se intampla frecvent acest lucru, mai mult de jumatate din fete nasc in adolescenta, este Bangladesh si Africa Sub- Sahariana. Dar, lasand la o parte tarile care, din punct de vedere al culturii sustin acest fapt, discutand despre societatile unde astfel de evenimente sunt premature, maternitatea prematura este foarte des intalnita.

In general, prima problema este ca acesti copii nascuti de mame adolescente, se nasc cu dezavantaje cognitive, sociale si economice, dar, exista si alte probleme in randul parintilor adolescenti: marginalizarea sociala, stoparea activitatilor scolare, ostilitate si critici a celor din jur, dolescentii in general sunt dependenti financiar de parinti, deci nu se pot intretine nici pe ei, iar aparitia unui copil este intradevar o problema pentru adolescenti, depinzand astfel si mai mult de parinti.

Reactiile psihologice ale adolescentilor la o astfel de situatie poate fi foarte neclara, confuzia, frica, panica si rusinea se instaleaza foarte usor, acestia pe langa faptul ca inca nu isi stabilisera raspunsul la intrebarea: “cine sunt eu?” si la alte multe intrebari, se vor adanci in necunoasterea situatiei lor sociale, psihologice, fizice.

De obicei, din cauza problemelor deja existente intre generatii adolescentilor le este foarte greu sa comunice aceste situatii parintilor. Acestia se simt deja poate nesustinuti de parinti, neintelesi, si le este teama de parasire si judecare din partea lor. Idealul este ca pentru o fata care se afla in aceasta situatie sa poata apela la mama sa, care la randul ei trebuie sa ii poata asigura sprijin si ajutor, intelegere si sa ii ofere un mediu in care adolescenta sa poata sa analizeze lucrurile, sa fie linistita si nu incoltita chiar fortata sa ia o anumita decizie. In lipsa acestei mame care sa aiba capacitatea sa actioneze atat de calm, adolescenta, cel mai indicat ar fi sa apeleze la o persoana matura, inteleapta, rabdatoare care sa o ajute sa isi puna ordine in ganduri. Dar, de cele mai multe ori adolescentele din cauza rusinii fata de adulti aleg sa consulte colege sau prietene de aceeasi varsta cu ele, care cu siguranta le-ar intelege, fiindca ori au trecut prin aceeasi situatie, ori se pot afla oricand in aceasta postura, si care, nu le judeca.

Este absolut nenecesar sa discutam de cum poate fi prevenita aceasta situatie, fiindca se bine stie ca exista mari probleme de comunicare intre adolescenti si parinti despre acest subiect, institutiile scolare nu pun accent pe informatiile despre acest subiect, iar curiozitatea adolescentilor este atat de mare, incat sunt cu un pas inainte, si fac acest lucru fara o informare prealabila de specialitate, folosind poate doar informatiile care vin de la prieteni.

3.3.3 Comportamentul deviant si delincventa juvenila

Comportamentul deviant, este comportamentul care nu respecta standardele care sunt stabilite si impuse din punct de vedere social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.

A. K.Cohen,(1959,p.492) intervine cu o definiție a comportamentului deviant, ca fiind comportamentul care violează așteptările instituționalizate, adică, așteptările împărtășite și recunoscute ca legitime în cadrul sistemelor sociale.

În raport de regulie sociale, în literatura de specialitate se regăsesc, ca tipuri distincte de devianță, următoarele categorii:

Devianța morală, care apare sub forma de incalcare morala a regulilor stabilite si impuse in societate. În această categorie ar intra comportamentele tuturor persoanelor care săvârșesc fapte imorale, fara caracter penal, cu un pericol social redus.

Devianța funcțională, vizând abaterile de la normele și standardele prevăzute pentru indeplinirea unei ocupații sau profesii, având ca efect disfuncționalitatea în desfășurarea activității respective și afectarea negativă a eficenței acesteia din punct de vedere al rezultatelor.

Devianța penală, este conturata prin prisma actelor penale sustinute de codul penal, a căror săvârșire a fost comisă, cu sau fără vinovăție, deci în prezența sau nu a elementelor care mențin ori înlătură responsabilitatea făptuitorilor, din punct de vedere penal.

,,Delincvența’’ are o accepție mai restrânsă decât devianța, circumscriindu-se, exclusiv, abaterilor de la normele juridice penale sau cu caracter penal. Ea se deosebește de devianța penală, prin aceea că s-ar referi numai la categoriile de fapte care întrunesc toate elementele constitutive ale unei infracțiuni (I. Pitulescu 1995, p.43-44).

P.P. Neveanu enumeră: înclinatia către agresivitate, fie manifestă, fie latentă, instabilitatea emotională, inadaptarea socială, duplicitatea conduitei si dezechilibrul existential ca fiind principalii factori care conduc la delicventa juvenila.

Un adolescent cu manifestări deviante este de fapt o victimă a mediului social. Delincvența juvenilă se considera, ca există, din cauza lipsei de responsabilitate a familiei, a profesorilor, a factorilor instituționali responsabili de activitățile de formare a conduitelor morale ale tinerilor.

,,Infracționalitatea’’ reprezintă ansamblul infracțiunilor, respectiv al faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală.

,,Criminalitatea’’ are însă, o arie de cuprindere mai largă decât termenul de ,,infracționalitate’’-subsumând toate faptele incriminate de legea penală, chiar dacă nu întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru calificarea lor ca infracțiuni…’’(S.Chelcea,1992,p.3).

In America s-a efectuat un studiu pe un esantion de 695 de copii cu varste cuprinse intre 10 si 13 ani, din care a reiesit clar ca violenta are legatura stransa cu inadaptarea sociala.

Radacinile agresiunii s-a presupus ca sunt in faptul ca acesti copii agresivi au ca esec in stabilirea de legaturi emotionale si sociale, iar cei care au alta radacina pentru agresivitate, in final incep sa aibe si aceasta problema.

In perioada 1990-1994, s-a efectuat un studiu, prin care s-a aratat ca de la 1800 de minori in primul an, s-a ajuns la 9100 de minori judecati in 1994. Cele mai importante fapte pentru care acestia sunt judecati sunt: furtul, violul, omor. Legal, cele mai intalnite masuri educative pentru acesti minori, sunt: mustrarea, libertatea supravegheata, internarea intr-un centru de reeducare, sau internarea intr-un centru medico-educativ. Dupa cum observam sunt pedepse privative de libertate sau pedepse care se efectueaza in libertate.

3.3.4 Comunicarea defectuoasa si depresia adolescentului

Poate fi considerata o problema de comportament al adolescentului, deoarece lipsa unei comunicari corecte, pozitive, benefice poate duce la o serie de probleme care il pot afecta, care pot afecta societatea si pe cei din jurul sau.

In prima faza, in perioada adolescentei, individul reduce timpul acordat comunicarii cu parintii si familia, din cauza diferentei dintre generatii, dar si din cauza ca exista in viata lor persoane pentru care adolescentii au un interes mai dezvoltat de apropiere si afirmare.

Treptat, in viata majoritatii apar interese de a comunica cu persoane noi, cu persoane care nu fac parte din mediul familiar, si care trebuiesc cucerite.

In aceeasi perioada, adolescentul descopera si “minunile” facute de minciuna, de care se foloseste sa “cresca” in fata altora, sau sa se ascunda cu anumite lucruri de cei din jur.

De asemenea, conceptul de secret este descoperit de adolescenti, pentru unii fiind un stil de viata, unii declarati vanatori de secrete, unii din contra, secretosi.

Dar, acestea toate sunt modalitati de afirmare, de conturare a personalitatii. Poate exista insa, o problema mare in spatele lipsei de comunicare: depresia.

Pana aroape de zilele noastre, mai exact pana prin anii 1990-1992, depresia nu era sub nici un fel asociata cu copilaria sau adolescenta. Psihopatologia, ca stiinta nu a acceptat usor posibilitatea ca persoanele nu pot capata depresii in perioada lor de trumf ”adolescenta”.

3.3.5 Consumul de alcool si droguri

Alcoolul – dacă la unii adolescenți, capacitatea de autoeducare și conștientizare a propriei conduite sunt în deplin acord cu normele morale și valorile specifice societății democratice, la alții lucrurile stau exact pe dos. Alcoolul rămâne în primul rând recunoscut ca toxicul care se asociază și chiar declanșează comportamente agresive, fie în sensul de heterodistrucție, fie în sensul autodistrucției. Relația dintre alcoolism și comportamentul deviant antisocial este complexă, cu toate că alcoolul poate fi considerat în multe cazuri, ca declașantor al unor reacții impulsive și în orice caz un dezinhibator selectiv al unor tendințe agresive potențiale. El poate fi considerat și recunoscut de către individ și ca un mijloc de a învinge inhibițiile care îl împiedică să se manifeste agresiv.

Consumul de substante este prezent in randul tinerilor din multe tari si culturi. Desi un anumit nivel al consumului de substante ar putea fi trecut cu vederea in anumite circumstante, in rest, interdictiile morale si legale care interzic consumul de substante in randul adolescentilor exista in foarte multe tari. O justificare importanta a acestor interdictii este aceea ca indeosebi folosirea de substante in cantitati mari si timp indelungat este puternic asociata cu morbiditatea si mortalitatea. (Gerard R. Adams, Michael D. Berzonsky, “Psihologia adolescentei”, Polirom, pag 497).

Deasemenea, si fumatul este considerat motivul pentru cateva complicatii pe termen scurt a sanatatii, cum ar fi infectii pulmoranre, agravari ale asmului, slabirea conditiei fizice.

Pe langa complicatii medicale, morbiditate si mortalitate, Baumrind si Moselle (1985) vin cu completarea cum ca, utilizarea drogurilor, poate duce si la o serie de efecte cum ar fi: incapacitatea adaptative ale adolescentilor, incetinirea vitezei de reactie, lipsa abilitatilor de a construi relatii sociale constructive si benefice, pierderea echilibrului intre autonomie in cadrul familiei.

Mai multi autori si cercetatori au definit consumatorul adevarat de droguri si alcool. In acest sens, Pierre Paquin, un specialist din Quebec, a conceput o tipologie in concordanta cu realitatea adolescentilor consumatori pe care o intalnesc majoritatea echipelor de specialisti in practica lor. Si s-a pornit de la o serie de intrebari pentru constructia tiparului consumatorului: “Care sunt reactiile care denota dependenta?”, “ Daca dependentul renunta, cat timp trece pana se numeste din nou non-consumator?”, “Care sunt motivele care pot conduce la o dependenta?”, etc.

Putem chiar defini cateva tipologii, care totusi trebuie sa nu uitam ca au aceeasi baza: consumul de substante:

Exploratorul: tanarul curios, care din dorinta sa stie totul, ajunge sa experimenteze si consumul unor substante. El, chiar daca ramane sau nu consumator, intotdeauna o sa fie curios de noutatile din domeniu.

Consumatorul social sau ocazional: Dupa denumirea alcoolului si a drogurilor ca “lubrifianti sociali” este considerat de unii ca fiind normal ca acestea sa fie prezente in locuri unde oamenii se intalnesc si petrec.

Consumatorul permanent este impartit in doua categorii: micul consumator permanent, care isi planifica cu atentie momentele consumului, si marele consumator permanent, care consuma de 3-4 ori pe saptamana, acoperind tot timpul, si avand riscuri foarte mari pe fiecare domeniu: judiciar, cognitiv, social, etc.

Supraconsumatorul este adolescentul a carui viata se invarte in jurul aceste activitati.

Abuzivul este denumit asa nu din cauza frecventei, ci a cantitatii consumate, sau a amestecurilor la care se supune.

De ce fumeaza adolescentii? Este un subiect foarte mediatizat, care a luat si o intorsura care imbraca subiectul intr-o aura de normalitate. Exista cateva motive pentru care adolescentii se apuca de fumat:

Pentru ca au impresia ca daca fac acest lucru le creste stima de sine;

Se simt incurajati de cei din jur, fiindca si altii fac asta;

Pentru ca nu pot spune nu;

Pentru ca nu realizeaza ca si fumatul, la fel ca drogurile, creeaza dependenta;

Nu cunosc riscurile;

Curiozitate;

Au impresia ca isi dezvolta personalitatea, influenta asupra celorlalti, sau isi asigura integrarea intr-un grup.

De ce consuma adolescentii bauturi alcoolice? Apare presiunea de a bea și poate fi dificil să spui nu, mai ales când dorinta este să fii integrat într-un grup, dar alcoolul dauneaza, poate distruge vieți și poate omorî. Iată câteva dintre motivele pentru care consumă adolescenții alcool:

pentru relaxare;

pentru a uita de necazuri;

pentru a fi acceptați și pentru a tine pasul cu cei din grup.

Capitolul IV. Microcercetare

4.1 Cercetarea si intrebarile ei

Cercetarea in general porneste de la una sau mai multe intrebari sau de la necesitatea de a demonstra sau infirma ceva.

Asadar, o componenta importanta este intrebarea, la care se raspunde prin raportul cercetarii.

Intrebarea cercetarii trebuie sa aibe o formulare cat mai specifica, care sa nu lase loc de ambiguitate. Daca este necesar, iar subiectul este complex, atunci se pot folosi mai multe intrebari.

Raportul final al cercetarii este numita si ipoteza cercetarii, si este afirmatia finala care raspunde intrebarii sau intrebarilor, care poate fi si contestabila.

Majoritatea cercetarilor sociale posnesc de la probleme generale, de aceea, este foarte greu de dovedit, avand o problema generala nu se poate gasi un raspuns pe un esantion mic, limitat.

De aceea, se poate face o reductie, sau se poate imparti problema, si se poate apela si la lucrari si cercetari anterioare, pentru a diminua orizontul la care privim.

Cercetarea are de obicei trei faze bine conturate:

faza preliminara in care se defineste scopul cercetarii, se stabilesc obiectivele si ipotezele cercetarii;

Proiectarea cercetarii consta in stabilirea esantionului necesar, a surselor de informare, si stabilirea modalitatii de culegere a datelor;

Implementarea este recoltarea propriu-zisa a informatiilor, prelucrarea informatiilor, analiza si interpretarea acestora, redactarea studiului si a concuziilor.

Fig 4.1 Procesul de desfasurare al cercetarii

4.2 Obiectivele si scopul microcercetarii

– Studiul autonomiei si a optimismului la adolescenti;

– Interpretarea viziunii lor asupra autonomiei dobandite si a optimismului propriu .

4.3 Ipotezele de lucru

Daca cunoastem mediul de dezvoltare, mediul de activitate, varsta generala a esantionului putem determina nivelul de autonomie dobandita dar si gradul de optimism dezvoltat. De asemenea daca adolescentii chestionati au un nivel superior de autonomie, atunci putem spune ca acestia au un mediu de dezvoltare pozitiv, sustinut pentru dezvoltarea ferma a personalitatii adolescentului, dar, si un optimism propriu poate determina acest fapt.

4.4. Esantion

In aceasta cercetare am folosit XYZ subiecti, si baieti si fete, cu varste cuprinse intre 10-13 ani, elevi ai Liceului Pedagogic Ploiesti.

4.5 Metode si instrumente de cercetare

Chestionarul- considerat cel mai util instrument in cercetarile psihosociologice, deoarece poate actiona la orice nivel cantitativ. Practic, cum spune si P. Pichot, chestionarul este format din teste compuse din intrebari, numarul acestora depinzand de substraturile subiectului analizat si de cerintele pentru rezultat, inmanate in scris asantionului pe care se face cercetarea, iar acestea fac referire la opiniile, preferintele, sentimente, trairi, comportamente specifice, etc.

Chestionarul, a aparut sub conceperea lui Michael D. Berzonsky, la Universitatea Cortland, din New York, in anu 1992.

In actuala cercetare am folosit doua chestionare: chestionar de evaluare a autonomiei personale si chestionar de evaluare al optimismului.

Chestionarul de evaluare al autonomiei personale, este destinat evaluarii a patru dimensiuni ale autonomiei personale:autonomia cognitiva, autonomia comportamentala, autonomia emotionala si autonomia valorica; acesta poate fi folosit pentru diagnoza personalitatii in domeniul educational, clinic dar si al psihologiei sanatatii. Intrebarile folosite fac referire la relatiile subiectului cu cei din jurul sau, si, se foloseste fara limita de timp, pe una sau mai multe persoane.

Chestionarul de evaluare al optimismului, este destinat evaluarii stilului explicativ (optimist sau pesimist), poate fi utilizat pentru diagnoza personalitatii, in front educational, clinic dar si al psihologiei sanatatii. Acesta se poate folosi individual sau intr-un colectiv, fara limita de timp.

Metoda colectării datelor necesare acestei cercetări o reprezintă metoda anchetei prin chestionar.

Analiza primară a datelor s-a făcut în momentul prelucrării chestionarelor.

Prelucrarea chestionarelor completate de subiecți s-a făcut cu ajutorul calculatorului. Analiza secundară s-a făcut majoritar pe calculator, cu ajutorul programului Microsoft Excel, folosindu-se de asemenea anumite formule statistice, chart-uri si rapoarte.

Capitolul V. Culegerea datelor si interpretarea lor

5.1 Modalitatile de colectare a datelor

5.2 Interpretarea datelor: autonomia personala

5.3 Interpretarea datelor: optimismul

Biblio-

Cognitrom asesesment system. CaS 2009

Biblio-

Cognitrom asesesment system. CaS 2009