Asistenta Sociala a Persoanelor Dependente de Droguri Si Alcool
Cuprins
INTRODUCERE
Explicarea,motivatia si argumentele alegerii temei
Definirea temei si a tuturor termenilor care sunt cuprinsi in lucrare
CAPITOLUL I
1.1 Alcoolul. Noțiuni generale.Tipurile de alcool.
1.2 Efectele alcoolului asupra lungimii vieții
1.3 Cauzalitatea alcoolismului
1.4 Tratamentul în alcoolism
1.5 Psihoterapiile în alcoolism
CAPITOLUL II
2.1 Drogurile. Noțiuni generale, clasificarea.
2.2 Prezentarea analitică a celor mai importante droguri.
2.3 Clasificarea drogurilor în dependență de efectele medicale și psihologice.
2.4 Toxicomaniile.
2.5 Narcomaniile și societatea. Politicile antidrog.
2.6 Servicii socio-medicale acordate persoanelor dependente de drog.
2.7Rolul asistentului social în intervenția și prevenția dependenței.
CAPITOLUL III. Metodologia cazuistica.Studiu de caz
CAPITOLUL IV. Concluziile lucrarii
CAPITOLUL V. Bibliografie
Tema proiectului
ASISTENTA SOCIALA A PERSOANELOR DEPENDENTE DE DROGURI SI ALCOOL
INTRODUCERE
Explicarea,motivatia si argumentele alegerii temei
Tema aleasă se referă la rolul asistentului social în familia unde există un dependent de heroină care vrea sa devină abstinent și pentru aceasta urmează un tratament postcură după dezintoxicare.În cadrul acestui tratament postcură familia este privită dintr-o perspectivă sistemică: un sistem ce are rolul de a susține dependentul să rămână abstinent.
Intervenția în familie din perspectiva asistentului social este reprezentată de consilierea familiei, îmbunătățirea relațiilor între membrii, rezolvarea conflictelor și încurajarea susținerii familiei pentru abstinența dependentului. Ceea ce face asistentul social este de fapt atât lucru de birou și consiliere cât și lucru de teren pentru că face anchetă socială la locuința dependentului și se ocupă de reintegrarea profesională și socială a acestuia.
În practică cel mai adesea se întâmplă ca în timp ce terapeutul discută cu dependentul, asistentul social să discute cu familia și apoi să se stabilească o întâlnire cu toată familia pentru discuții. Perspectiva sistemică asupra familiei duce la o mai bună înțelegere a felului în care trebuie abordată orice problemă și disfuncționalitate din cadrul familiei și la cum poate fi aceasta mobilizată pentru ajutorarea dependentului să se mențină abstinent. Ceea ce nu intră în rolurile asistentului social decât în cazul în care are formare de terapeut de familie în terapia sistemică. De aceea aici rezultă că este nevoie de o echipă multidisciplinară în care terapeutul împreună cu asistentul social să elaboreze un plan de intervenție pentru dependent și împreună cu acesta și familia lui să hotărască obiectivele, pașii ce trebuie urmați, responsabilitatea fiecărui membru al familiei precum și alte sarcini de lucru pe termen scurt sau lung.
După cum am spus anterior nu este rolul asistentului social fără formare în domeniu să facă terapie de familie dar acesta poate lucra împreună cu terapeutul, aceasta pentru a schimba limitele și ierarhia sistemului familial pentru a reduce sau înlătura problema care încurajează consumul de heroină al unui membru. Pentru un lucru în echipă cât mai bun este nevoie ca asistentul social să privească familia din aceeași perspectivă, să cunoască conceptele cu care lucrează terapeutul și să fie familiarizat cu acest fel de terapie pentru a putea face o genogramă și pentru a înțelege instrumentele de lucru.
De asemenea accentul temei cade și pe importanța lucrului cu familia toxicodependentului, această intervenție pentru menținerea abstinenței necesitând atât efortul și lucrul cu dependentul de heroină cât și cu familia acestuia. Această condiție a lucrului cu familia dependentului se pune ca necesitate pentru obținerea unor rezultate viabile. Dar aceasta presupune și schimbarea sistemului familial o dată cu schimbarea modului adictiv de viată al unui membru al ei.
Acceptând influența pe care mediul o exercită asupra individului ca factor ce îl determină să reacționeze într-un fel sau altul admitem deci și nevoia intervenției în acest mediu familial pentru sprijinirea schimbării individului. Aș vrea să prezint în continuare motivele pentru care am ales această temă urmând ca după aceea să intru în temă și să încep a o explica pe larg. Am ales această temă din mai multe motive care țin atît de interesul și preocuparea mea pentru acest domeniu cât și de noutatea acestor concepte în România dar și datorită necesității acestui tip de servicii pentru dependenți de heroină din țara noastră.
Primul argument adus pentru alegerea acestei teme se referă la contextul actual al României și anume faptul că după ce în anii 90 din țară de tranzit România a devenit țară de consum. Acesta a dus la o creștere rapidă a numărului de consumatori de heroină și la evidențierea necesității de astfel de servicii atât pentru dependenții de heroină cât și pentru familiile acestora. Cum în prima jumătatea a anului trecut (1.06.2004) conform doctorului psihiatru Vasilescu Lucian șeful secției XVI -Dezintoxicare- (Spitalul de Psihiatrie Dr. Alexandru Obregia) s-au internat pentru dezintoxicare sau supradoză 24.000 de toxicodependenți de droguri. (acest număr reprezintă pe cei care s-au internat doar în București în secțiile speciale de dezintoxicare sau în cele de psihiatrie din spitale)
Pentru că drogul cel mai consumat în România și deci și în București este heroina, pentru obținerea abstinenței este nevoie de o cură de dezintoxicare deci cei internați se referă în marea majoritate la dependenți de heroină. Numărul așa de mare de consumatori arată necesitatea mare o serviciilor de orice natură pentru acest tip de toxicodependenți.
Al doilea motiv pentru alegerea acestei teme este faptul că în România această temă a intervenției în familia toxicodependenților nu numai că nu a fost încă analizată sau luată în calcul dar nici nu se consideră o prioritate. Astfel serviciile pentru dependenții de heroină sunt de tip medical în marea majoritate, punându-se accentul doar pe dependența fizică și deci pe tratarea acesteia: pe dezintoxicare.
Putem lua ca exemplu Bucureștiul, și datorită numărului mare de toxicomani dar și pentru că serviciile de aici sunt mult mai dezvoltate comparativ cu cele din alte părți alte țării. Aici există 2 secții de dezintoxicare, mai multe secții de psihiatrie care se ocupă și de dependenți iar ca tratament al dependenței psihice, de tip postcură există Spitalul de psihiatrie, un cabinet la Policlinica LSM, (pentru adolescenți) și alte câteva ONG-uri cum ar fi Fundația de Îngrijiri Comunitare (F.I.C.). Toate acestea arată accentul mare pus pe dependența fizică și mai ales lipsa unor servicii pentru familia toxicodependentului. Se știe conform multor studii că cei care își doresc să se păstreze abstinenți au nevoie de susținerea familiei deci este foarte importantă implicarea familiei în tratarea depedendenței psihice adică în procesul de postcură. Vreau ca prin această lucrare să analizez intervenția în familia toxicodependentului și să subliniez importanța acesteia mai ales în cazul dependenței de heroină. Pentru că heroina dă o dependență mare și de lungă durată atât fizică dar mai ales psihică trebuie să se asigure servicii anexe celor medicale pentru susținerea dependentului în efortul de a deveni și mai ales rămâne abstinent.
Un al treilea argument este acela că aș vrea să definesc și să accentuez rolul asistentului social în tratamentul dependenței psihice la heroină. Acest rol în țara noastră a fost mult timp ignorat și mai ales înțeles greșit. Această situație este încă prezentă și acum datorită lipsei unui sistem clar de servicii pentru dependenții de heroină. Astfel rolul asistentului social a fost de multe ori minimalizat în favoarea rolului psihiatrului sau psihologului și chiar a medicului. De aceea cred că trebuie să se pună mai mult accent pe asistența socială ca ramură de bază în cadrul profesiilor destinate să se ocupe de acești toxicomani, alături de psihiatrii, psihologi, medici, asistente și terapeuți. Astfel asistentul social datorită formației sale profesionale este cel mai în măsură să se ocupe de familia dependentului de heroină și de relațiile acesteia cu el.
Un ultim motiv care m-a determinat să aleg această temă este interesul meu în această temă a postcurei dependentului de heroină și mai ales a rolului asistentului social în cadrul familiei acestuia. Am lucrat ca voluntar și am vazut un mod de lucru cu depedenții de heroină și cu familiile acestora. Voi prezenta în această lucrare acest mod de lucru și în urma analizei făcute în comparație cu alte tipuri de intervenții în familie aplicate în alte țări voi aduce ca și concluzie selectarea celor ce pot fi adaptate la contextul românesc actual.
Definirea temei și a tuturor termenilor care sunt cuprinși în lucrare
Termenii pe care îi voi defini sunt:
-asistentul social
-intervenția în familie (sau lucrul cu familia)
-postcura
– dependentele, tipurile, toxicodependența și toxicodependentul (cu privire la heroină)
-perspectivă sistemică asupra familiei
Voi începe prin a defini asistentul social ca fiind profesionistul absolvent a unei forme de învățământ superior cu specializarea asistență socială, profesionist care întreprinde măsuri pentru a recupera și menține dependentul de heroină abstinent după terminarea tratamentului de dezintoxicare. Asistentul social este persoana care trebuie să clădească o relație atât cu dependentul de heroină cât și cu familia acestuia. Slujba principală a asistentului social în relație cu dependentul este aceea de a îl ajuta să se reintegreze social și profesional.
Cât privește intervenția în familie sau lucrul cu familia toxicodependentului aceasta se referă la consilierea familiei, la terapia de familie și la orice altă metodă folosită pentru a susține familia și a o ajuta să facă față situației dificile a consumului de heroină al unui membru al ei. Această intervenție are ca scop diminuarea presiunilor familiale care au dus la debutul consumului de heroina al unui membru dar și creșterea susținerii din partea familiei pentru menținerea abstinenței dependentului de heroină. Această intervenție este făcută de asistentul social împreună cu terapeutul de familie sau psiholog.
Postcura este o etapă a procesului terapeutic de recuperare a persoanei dependente de droguri, etapă ce urmează celei de dezintoxicare fizică și care presupune oferirea de suport psihologic, social și medical, cu scopul menținerii abstinenței și reintegrării sale în societate. Specificul acestei faze este că are o abordare terapeutică multidisciplinară, bio-psiho-socială care vizează atât pe dependent cât și relațiile acestuia apropiate-cu familia, partenerul etc.
Voi defini în continuare heroina și apoi depedența de heroină pentru a da o imagine clară asupra a ce fel de toxicodependenți sa va concentra acestă teză de licență.
Heroina este un drog ilegal care face parte din grupa opiaceelor, este obținută din opium după ce acesta este prelucrat ca morfină și arată ca o pudră de culoare albă, crem sau chiar poate ajunge la culori mai închise cum ar fi maro. această substanță este un analgezic mai puternic ca morfina dar al cărei efect durează mult mai puțin. De asemenea heroina produce dependență mai repede decât morfina indiferent de modul de administrare astfel că la câteva ore după ultimul consum se instalează sindromul de abstinență (neliniște generală, agitație, transpirație, dilatarea pupilelor, tremurături și spasme, dureri musculare și osoase) și urmând apoi curând sevrajul. Există trei moduri de administrare a heroinei și acestea sunt prin injectare, prin fumare „la țigară” în limbajul străzii și prin inhalare sau „la folie” cum folosesc consumatorii. Calea de administrare cel mai des întâlnită acum în Romania la consumul de heroină este injectarea și chiar s-a observat o creștere a numărceelor, este obținută din opium după ce acesta este prelucrat ca morfină și arată ca o pudră de culoare albă, crem sau chiar poate ajunge la culori mai închise cum ar fi maro. această substanță este un analgezic mai puternic ca morfina dar al cărei efect durează mult mai puțin. De asemenea heroina produce dependență mai repede decât morfina indiferent de modul de administrare astfel că la câteva ore după ultimul consum se instalează sindromul de abstinență (neliniște generală, agitație, transpirație, dilatarea pupilelor, tremurături și spasme, dureri musculare și osoase) și urmând apoi curând sevrajul. Există trei moduri de administrare a heroinei și acestea sunt prin injectare, prin fumare „la țigară” în limbajul străzii și prin inhalare sau „la folie” cum folosesc consumatorii. Calea de administrare cel mai des întâlnită acum în Romania la consumul de heroină este injectarea și chiar s-a observat o creștere a numărului de consumatori care au început consumul de heroină direct injectabil.
Sindromul toxicodependenței este definit ca un ansamblu de fenomene comportamentale, psihologice și cognitive în cadrul căruia utilizarea unei substanțe psihoactive specifice sau aparținând unei categorii de substanțe atrage după sine părăsirea progresivă a altor activități. Certitudinea acestui sindrom se verifică prin apariția a cel puțin trei dintre simptomele următoare în ultimele 12 luni. Voi discuta în cazul heroinei simptomele:
1.apariția toleranței la heroină
2.sevraj sau sindromul abstinenței
3.necesitatea creșterii dozei pentru a obține același efect
4.încercări repetate dar nereușite de abandonare o consumului
5.timp excesiv dedicat obținerii și consumului heroinei
6.impactul asupra relațiilor sociale
7.continuarea consumului în ciuda conștientizării efectelor nocive ale heroinei.
Ultimul element al temei așa cum este ea formulată acum se referă la perspectiva sistemică asupra familiei. Acestă perspectivă sistemică este un mod de înțelegere și abordare a familiei. Astfel familia este privită ca un sistem cu limite, ierarhie clară și între membrii căreia există relații de interdependență ceea ce duce la implicația că schimbarea unui membru al familiei determină schimbarea întregului sistem. Acestă abordare sistemică a dus la dezvoltarea terapiei de familie structural-sistemice al cărei reprezentant de seama este Minuchin. Voi dezvolta pe larg această abordare a familiei și terapia sistemică în capitolul următor al acestei lucrări.
Potrivit definitiei Organizației mondiale a Sănatații, folosirea excesivă continuă sau sporadică a drogurilor, incompatibilă sau fără legătură cu practica medicală, este considerată drept consum ori abuz.
Drogurile pot fi folosite de indivizi în mod:
– excepțional, constituind în sine operațiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua această practică;
-ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se ajunge pînă la dependență fizică și psihică;
– episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;
– sistematic, folosirea drogurilor caracterizată de apariția și instalarea dependenței.
Comitetul, de Experți al Organizației Mondiale a Sănătății a stabilit, în anul 1964, elementul comun – starea de dependență – care caracterizează abuzul de droguri, recomandînd înlocuirea termenilor de ,,toxicomanie” și ,,obișnuință” cu acela de ,,dependență”.
Așadar, dependența este o formă de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic de substanțe dependogene, dăunătoare atît individului, cît și societății, fără a avea la bază o motivație medicală, spre deosebire de farmaco-dependențele clasice, legitime, care sunt prin originea lor terapeutice ori paramedicale.
Din punct de vedere farmacologic, conform definiției date de Organizația Mondială a sănătății, prin dependență trebuie să înțelegem ,, starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism și a unui medicament caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții, însoțite totdeauna de nevoia de a lua substanța în mod continuu sau periodic pentru a-i resimți efectele sale psihice și uneori pentru a evita suferințele”.
Dependență psihică (sinonim fiind psihodependența) – constă dintr-o stare psihică, particulară, manifestată prin dorința foarte necesară și irezistibilă a subiectului de a continua utilizarea drogului și de a înlătura și disconfortul psihic. Dependența psihică se întîlnește în toate cazurile de dependență, cu anumite particularități, pentru fiecare drog în parte, putînd fi însoțită ori nu de dependență fizică și toleranță.
Toleranța se instalează lent, are un caracter temporar, pentru că poate să dispară dacă obiectul renunță la drogul care a provocato. Fenomenul de toleranță se explică prin reacția organismului față de efectele aceleiași doze de substanță administrate în mod repetat.
Dependență fizică – este rezultatul administrării îndelungate a unui drog. Ea se manifestă evident în cazurile cînd are loc reducerea marcantă a dozelor, întreruperea completă al administrării sau amînarea acesteia peste limitele suportabile ale organismului, situații, ce generează o serie de tulburări fizice. În ansamblul lor acestea îmbracă aspectul sindromului specific toxicomanilor, cunoscut sub numele de ,,sindrom de abstinență” (sevraj).
Abstinență nu ține doar de simpla întrerupere a administrării drogului.
Simptomologia abstinenței apare atunci cînd s-au epuizat rezervele trofice energetice ale organizmului, care se manifestă prin perturbări grave ale echilibrului și ale capacității de reglare neuro-endocrino-umoral-metabolică-moleculară exercitată de sistemele neuromediatolilor. Simptomele de abstinență în toate toxicomaniile au caracterul unei hiperfuncții compensatorii hipersimpaticotonice (energotrope) care este exprimată clinic prin dilatarea pupilară, grețuri, anorexie, hiperglicemie, intensă stare de neliniște psihomotorie.
Sevrajul, în ceea ce privește anumite droguri, este nespus de greu de suportat de organism și în această situație, pentru ai înlătura efectele neplăcute, consumatorul recurge la o nouă administrare. Modul de manifestare a dependenței fizice, respectiv al sindromului de svraj, diferă în funcție de drog, atît în ceea ce privește natura simptomelor cît și intensitatea acestora. Astfel, ea este mai accentuată la opiacee și la barbiturice, dar este moderată sau poate să lipsească la formele de dependență create de celelalte droguri.
Organizația Mondială a Sănătății precizează încă din 1973 că riscul instalării farmaco-dependenței la un individ rezultă totdeauna din acțiunea conjugată a trei factori:
particularitățile personale ale subiectului;
natura mediului social-cultural general și imediat;
c)proprietățile farmacologiceale substanței în cauză, în corelație cu cantitatea consumată, fregvența utilizării și modul de utilizare (îngerare, inhalare, fumare, injectare subcutanată sau intravenoasă).
Dependența care nu este dobîndită în mod accidental pe parcursul vietii individului se numește dependență naturală. Această dependență survine odată cu nașterea individului, în cazul în care mama sa este toxicomană. Este un trist adevăr, dar trebuie să știm că cele mai recente victime ale abuzului de droguri sunt nou-nascuții. Din această cauză la ora actuală, unul din zece copii aduși pe lume riscă să decedeze ori prezintă grave malformații, întrucît mama sa a consumat droguri în timpul sarcinii. Organizația Mondială a Sănătății a stabilit (la 1964) că există din nefericire, atîtea tipuri de dependență cîte droguri sunt, acestea fiind: dependența de tip morfinic, dependența de tip cannabis, dependența de tip cocainic, dependența de tip amfetamnic, dependența de tip solvent.
Patogenia. Mecanismul de acțiune, farmacodinamică a drogului.
Pentru început trebuie să definim care persoană e numită ,, narcoman dependent”. Astfel este denumită persoana, viața și gîndurile căreia sunt guvernate de droguri. Ea trăieste pentru a se droga și se droghează pentru a trăi. S-a constatat că organismul unui narcoman cu ,,stagiu” de 5-6 ani, de utilizare zilnică, cu vîrsta de 22 ani se aseamănă cu organizmul unui bătrîn de 82 ani. Din perspectiva biochimică, administrarea drogului înseamnă transmiterea permanentă a endorfinelor exogene la sistemul nervos, ceea ce ușurează creierului sinteza endogenă. Creierul, ca o sistemă destul de labilă, se adaptează destul de repede afluxului permanent de substanțe reglatoare (endorfinele exogene), mai ales în cazul administrării permanente a drogului. ,,Acomodarea” constă în aceea că celula nervoasă distruge singură în sine structurile fine responsabile de funcționarea sa, adică celula nervoasă se ,,acomodează” unei existențe în condițiile unei,,tensiuni mai înalte”.
În cazul sistării bruște a administrării drogurilor, se declanșează sindromul de abstinență (sevraj), care la nivel celular se manifestă prin următoarele: celula nervoasă ,,acomodată” funcționării în condițiile ,,tensiunii excesive”și ,,dezvățată” să sintetizeze singură cantitatea necesară de endorfine, ,,refuză” să funcționeze în lipsa drogului. În locul transmiterii semnalelor armonioase, celula nervoasă începe transmiterea unor semnale haotice de alarmă-semnalele impulsurilor algice. Aceste impulsuri algice sunt un fel de ,,halucinații dureroase” ale creierului care nu dorește de sine stătator să producă cantitatea de preparate reglatoare.
Din perspeciva neurofiziologică administrarea drogului duce la dereglarea conștiinței și controlului emoțiilor. Partea cea mai complicată și fină a creerului uman, procesorul acestuia, neocortexul (lobii frontali), răspunde de capacitatea omului de a-și autocontrola comportamentul.În cazul abuzului de drog, anume neocortexul este cel care suferă. La narcoman se dereglează, în primul rind, autocontrolul și autoaprecierea. El se supraapreciază, pierde distanța necesară în comunicarea cu cei din jur prin adoptarea unui stil comunicațional familiar, devine egoist. În al doilea rînd, se dereglează controlul emoțiilor. Fonul emoțional la narcomani oscilează între tristețe și bucurie, între dipresie și euforie.
Cauzele și factorii consumului de drog. Cauzele interne ale consumului de droguri.
În opinia adolescenților români și modoveni, principalele cauze interne care îi fac pe tineri să încerce sau să consume curent droguri sunt:
• curiozitatea, tentația, ,,fructul oprit”;
• dorința de senzații tari;
• lipsa de maturitate/responsabilitate;
• problemele personale,necazurile,disperarea;
• singurătatea,lipsa de prieteni;
• plictiseala,lipsa unor preocupări interesante;
• teribilismul/nevoia de a ieși în evidență;
Cauzele externe ale consumului de droguri.
În opinia adolescenților investigați, principalele cauze externe responsabile de consum de droguri la această vîrstă sunt:
•anturajul/grupul de prieteni ,,dubioși”;
•climatul familial defavorabil;
•nivelul educațional și cultural redus;
•lipsa informațiilor sau informații false cu privire la droguri;
•imitarea modelelor din filme.;
În opinia adolescenților, principalele circumstanțe în care tinerii ,,încearcă” un drog sau devin consumatori de droguri sunt:
• tovărășia/prietenia toxicomanilor;
• distracțiile(petreceri,discoteci,baruri);
• frecventarea anumitor grupuri și locurile ascunse/secrete;
Diferențele dintre loturile analizate au constat în esența și în evidențierea importanței companiei, tovărășiei, prieteniei cu toxicomanii ca factor situțional important, în general însoțit de acordarea unei importanțe mai reduse distracțiilor (petreceri,discoteci, baruri) de către subloturile de adolescenți, de sex femenin, preadolescenți (între 12 și 16 ani). Diferențele rural – urban la acest item nu sunt semnificative din punct de vedere statistic.
Factorii inhibitori interni ai consumului de droguri.
În opinia adolescenților, principalii factori interni care îi împedică pe tineri să consume droguri sunt:
•tăria de caracter,voința, maturitatea, conștiința;
•teama de dependență, de a nu se putea lăsa;
•nu simt nevoia/nu sunt influențabil;
•conștientizarea pericolului pe care îi presupune consumul;
•un ideal de viață/alte preocupări;
Se pare că principalul factor intern frenator al consumului de droguri, în opinia adolescenților care declară că ar fi tentați să încerce un drog, este teama de dependență / de a nu se putea lăsa/. Adolescenții din mediul rural acordă o importanță ceva mai mare factorului nu simt nevoia / nu sunt influențabili. Pentru adolescenții de sex masculin, factorul teama de dependență / de a nu se putea lăsa are o importanță mai mare în comparație cu valorile acordate de sublotul femenin.
Factorii inhibitori externi ai consumului de droguri plasați în topul listei de către adolescenții investigați sunt:
•gradul de cultură și educație;
•teama/respectul față de părinți;
•mediul în care trăiesc;
În cadrul acestei ierarhii generale, preadolescenții și toți adolescenții din mediul rural plasează factorul teama/respectul față de părinți pe primul loc, alături de factorul gradul de cultură și educație. Fetele acordă o mai mică importanță factorului mediu în care trăiesc în comparație cu băieții. Trebuie subliniat că mass-media sunt percepute de către adolescenți ca avînd o influiență minimă ca factor inhibitor extern.Pentru adolescenții din grupul celor care au declarat că vor ,,încerca” unele droguri, principalul factor inhibitor extern este prețul(sunt prea scumpe), urmat de gradul de cultură și educație și mediul în care trăiesc. În schimb, adolescenții care declară că nu vor consuma droguri niciodată acordă o mai mare importanță factorilor gradul de cultură și educație și teama/respectul față de părinți.
CAPITOLUL I
1.1 Alcoolul. Noțiuni generale.Tipurile de alcool.
Cu mii de ani în urmă, oamenii au început să producă băuturi alcoolice din motive practice. Producția vinului a început în Egiptul Antic, cind egiptenii și-au dat seama ca sucul de struguri se strică repede, iar sucul fermentat sau vinul se păstrează bine. Mai tîrziu, vinul a devenit important pentru Biserica Romano-catolică, în toată Europa, întrucît era folosit la oferirea sfintei Liturghii. În perioada Renașterii băuturile alcoolice au devenit importante în societatea europeană. Oamenii au început să încerce diferite tipuri de alcool, iar consumul de băuturi alcoolice a devenit o parte din cultura europeană. Utilizarea lui a dus adesea la abuz și apariția unui șir de probleme care s-au răsfrînt negativ asupra individului și societății în general. Alcoolul este un drog, o substanță chimică, care schimbă modul de funcționare a organismului. Dacă utilizarea lui este larg răspîndită, nu înseamnă că este sănătos de al folosi. Este un drog care tulbură mintea și care schimbă reacțiile chimice din creier, afectînd modul de a gîndi, a simți, a vorbi și a se mișca al oamenilor. După procentajul de obținere a alcoolului în lichidul căpătat, alcoolul se împarte în: alcool etilic, vinuri naturale și alcool sintetic.
Alcoolul etilic:se obține în majoritatea cazurilor din graminee care sunt fermentate în prezența acidului lactic și se obține o substanță specificată toxică care ajunge pînă la 96 grade.
Vinurile naturale: se obțin în rezultatul fermentației pomușoarelor, o concentrație mărită de zahăr.
Alcoolul sintetic: obișnuit din zaharurile sintetice fără procesul fermentativ care foarte bine este asimilat de organismul de proviniență animală, însă este foarte otrovitor fiindcă conține un radical al metilului.
Efectele alcoolului asupra organismului: O acțiune puternică o exercită alcoolul asupra sistemului nervos central. După ce a consumat băuturi alcoolice omul devine lipsit de griji, nepăsător, bine dispus, vorbăreț, insă aceasta stare nu este legată de intensificarea proceselor de excitație, ci de slăbirea proceselor de inhibiție, din care cauză omul nu se poate stăpîni, adică nu se poate reține de la vreo acțiune nejustificată.
Inhibiția internă este unul din cele mai importante procese ce au loc in sistemul nervos central. De ea sunt legate astfel de calități ale omului bine educat ca: stăpînirea de sine, autocontrolul, critica, precauția. Excitația apărută în starea de ebrietate este închipuită, căci nu este legată de sporirea productivității gîndirii, activității și se manifestă numai prin dezinhibiția simțurilor, atracțiilor, acțiunilor. Capacitatea de muncă intelectuală și fizică a celor ce consumă alcool cu timpul scade în urma slăbirii atenției, dificultăților în efectuarea operațiunilor ce necesită mișcări precise.
Alcoolul are patru efecte de bază asupra organismului:
1.Indestulează organismul cu energie (spirtul are o cantitate de energie mare dar nu conține substanțe nutritive).
2.Acționează ca anestezic asupra SNC, încetinind lucrul și micșorîndu-i efectivitatea.
3.Stimulează formarea urinei. În caz de abuz de alcool organismul pierde mai multă apă decît primește și celulele se deshidratează.
4.Scoate vremelnic din funcție ficatul. După o cantitate mare de alcool pînă la 2/3 din ficat pot ieși din functie, dar lucrul normal al ficatului se restabilește peste cîteva zile.
Aproximativ 20 % din alcoolul consumat se absoarbe în stomac. Prin sînge spirtul ajunge la toate organele. Ficatul oxidează spirtul cu viteză de 0,5 litri-oră din bere și 0,3 litri pe oră din whisky. Aproximativ 90 % se transformă în CO2 și H2O. Restul 10 % se elimină din organism prin transpirație și plămîni. Prin consumul intern alcoolul este absorbit ușor și pătrunde în sînge. Foarte repede este absorbit alcoolul din băuturile ce conțin bioxid de carbon (bere, șampanie).
Concentrația maximală de alcool în sînge se stabilește de obicei după o jumătate de oră, dacă a fost consumat după o masă sățioasă – după o oră,din sînge alcoolul pătrunde în țesuturi, unde se repartizează neuniform, deaorece el se dizolvă în lichide, ce se conțin în cantități mari în celulele nervoase. Concentrarea lui în creier este de o dată și jumate ori mai mare decît în alte țesuturi,destul de mare este concentrația lui și în ficat, pentru că acesta absoarbe, și neutralizează orice substanță, aflată în sînge în concentrațiile ce întrece norma.
Alcoolul trece fără oprire bariera sistemului nervos central (locul de acțiune), bariera placentei copilului (de altfel, ca multe alte droguri), dacă mama poartă o sarcină, apare și în laptele mamei. Concentrația în sînge poate stabili cantitatea consumată, scăderea concentrației fiind lineară. Ea nu scade mai mult de 0,1 % pe oră și se poate calcula exact în momentul unui accident. Alcoolul este metabolizat în ficat, în prezența unei enzime polimorfe ce conține și zinc, explicînd sensibilitatea deosebită la alcool a diferitelor persoane și popoare.
Alcoolismul reprezintă, din păcate, în societatea noastră actuală, o mare problemă. Cele mai mari distrugeri le suferă ficatul, sistemul nervos central și cel cardiovascular. Mai întîi, ficatul devine gras. Această fază rămîne multă vreme reversibilă (6-10 ani),apoi arhitectura ficatului se distruge și apare ciroza. Consumul zilnic de 100 g de alcool pur mărește considerabil riscul, mai ales dacă persoana nu consumă proteine de calitate, cartofi sau pîine. Acțiunile asupra sistemului nervos apar sub formă tremurăturilor matinale, înainte de consum.
Sindromul Wemicke-Korsakov este o asociere de două fenomene patologice (sindroame), ce se manifestă prin: mișcări rapide ale globilor oculari, tulburări ale mișcărilor voluntare (ataxie), dezorientare, hipotonie, hipotermie, amnezie (pierderea memoriei), confabulație. O serie de neurotransmițători sunt scoși din funcțiune, tiamina (vitamina B) nu este resorbită, apoi se produc degenerescente ale multor areale în creier cu apariția demenței alcoolice. Adesea sunt prezente fenomenele de polineuropatie (inflamatie generalizată a nervilor periferici).
Delirium tremens este o stare ce apare dupa întreruperea bruscă a consumului de alcool și se caracterizeaza prin tremurături puternice, halucinații de tot felul, dezorientare totală, agresivitate, hiperhidroză, midriază (pupile mici), tahipnee (respirație rapidă). Bolnavul necesită internare cu tratament intensiv. În cazul asocierilor alcool-nicotină și avitaminoză, efectele asupra sistemuiui cardiovascular sunt mult mai nefaste. S-a observat creșterea numărului de alcoolici și fumători cu cancer in cavitatea bucală, esofag, stomac, ficat, laringe, plamăni.
Efectele de scurtă durată ale alcoolului.
Răspunsuri încetinite fată de mediul ambiant;
Scăderea capacității de gîndire limpede;
Alterarea memoriei;
Voma;
Tulburări de vedere;
Risc crescut de accidente;
Dificultatea de a merge sau de a sta în picioare;
Pierderea cunoștinței;
Coma;
Deces.
Efectele de lungă durată ale alcoolului.
Alcoolismul;
Pierderea memoriei;
Ciroza hepatică;
Deteriorarea creierului;
Boli de inimă;
Malnutriția;
Cancerul cu localizare la nivelul gurii, limbii, esofagului, laringelui și ficatului;
Scurtarea duratei de viata;
Moartea prin accidente.
1.2Efectele alcoolului asupra lungimii vieții
Băuturile alcoolice, nu prea tari, băute moderat și numai ocazional, fără a face un obicei sau o necesitate nu prezintă, de obicei, urmări grave. „Cu cît vei bea mai puțin, cu atît vei fi mai sănătos”, sună un vechi proverb. Acei, însă, care consumă mult alcool zilnic și fără socoteală, vor suferi din toate punctele de vedere: fizic, moral, social și financiar și trăind cu cel puțin 12 ani mai puțin decît un individ sănătos. Toate țesuturile organismului pot fi lezate de excesul de alcool și riscul de deces primar este mult mai mare la cei ce fac abuz de alcool. Alcoolicul se află în permanență în fața pericolului de ciroză hepatică, cancer sau accidente rutiere grave. Alcoolicul are un organism slăbit, care este mai ușor expus să contacteze boli, la care un organism sanătos rezistă bine prin mecanismele normale de apărare. Băutorul fără nici un fel de opreliște, este într-un permanent pericol, atîta timp cît nu este conștient de faptele săvîrșite: decese prin provocări de incendii de la țigară, provocări de scandal, în care poate fi omorît de alți vecini, deces în timpul iernii, căzut pe drum sau în locuri necirculate, unde nu este descoperit și tratat la timp.Fiecare ratie de alcool va produce o intoxicație, alcoolul încetinește funcționarea celulelor și a organilor. El afectează creierul intervenind în activitatea centrilor care coordonează echilibrul, percepția, vorbirea și gîndirea. Mai sunt afectați centrii coordinatori ce duce la dispariția inhibițiilor. Consumarea alcoolului în cantități mari mărește riscul cancerului cavității bucale. Alcoolul poate produce sterilitate și poate să încetinească dezvoltarea fătului la fel cum o face cu funcțiile celulelor și organelor.Prezența intoxicației alcoolice crează o seamă de riscuri pentru băutor, pentru urmași,pentru familie și societatea în care trăiește și-și desfășoară activitatea profesională.Se știe că alcoolul joacă un rol agravant în asociere cu unele intoxicații cronice. Alcoolul diminuează rezistența organismului la boli și face foarte dificile tratamentele de lungă durată. Alcoolul îl face pe individ nedisciplinat, nu urmează cu regularitate tratamentele, preferă să-și cheltuiască banii mai mult pe băutură decît sa-și îmbunătățească alimentația sau condițiile igienice in care trăiește. Un rol agravant îl exercită și asupra bolilor venerice, ușurînd contaminarea, prin întîrzierea și neregularitatea tratamentului.Riscurile pot fi legate diferențiat în raport de vîrstă: tinerii sunt mai expuși efectelor acute ale alcoolului, cei în vîrstă riscă de a prezenta probleme medicale cronice, legate de consumul de alcool. Pentru tineri problemele viitoare se pun mai acut decît pentru indivizii ce beau mai tîrziu. Tinerii sub 20 de ani sunt cei mai expuși la accidente de circulație.În privința familiei și copiilor sunt de notat lipsurile de tot felul, mizeria, mediul moral și social nociv din casele alcoolicilor. Banii cîștigați în loc să intre în gospodărie, sunt duși la cîrciumi pentru procurarea de băuturi. Fie că ambii sau numai unul din părinți este alcoolic, atmosfera din casă este aceeași: scandaluri permanente, certuri, neînțelegeri ba chiar și batai in fața copiilor flăminzi și neimbrăcați, fară nici un control părintesc. Acestea vor lua calea vagabondajului, în a cărui orizont apare casa de corecție a minorilor. În cadrul familiei și în cadrul intoxicației, acute sau cronice, femeile ocupă un loc aparte, prin locul fiziologic pe care îl au în calitate de mame. Actualmente numărul femeilor băutoare a crescut. O femeie în stare de ebrietate, ducînd un copil de mînă, constituie un spectacol detestabil. Intoxicația alcoolică, inevitabilă la un consum mai mare de alcool îi va ataca ovarele și celulele germinative și este posibil să nu se mai bucure de acel sigiliu al familiei, copilul, căruia să-i dăruiasca cele mai înalte și mai sensibele sentimente.Femeia însărcinată constituie un grup aparte de risc, dacă continuă să bea, prin marile pericole pe care le prezintă această intoxicație asupra fătului și mai apoi asupra copilului. Placenta fiind permeabilă la alcool, acesta trece nestingherit și poate produce alterări ale sistemului central nervos, malformații, tulburări de creștere, greutate insuficientă la naștere, leziuni cuprinse în asa-zisul „sindrom de alcoolism fetal”. Laptele femeilor care consumă alcool are aceeași concentrație ca și sîngele matern și apar semne de intoxicație la sugarii alimentați de mame alcoolice. Mai tîrziu, acești copii vor suporta, fără nici o vină, toate consecințele care urmează: rezistența scăzută la boală, dezvoltare intelectuală inferioară,medie.
Alcoolul si violența
Cea mai mare parte a infracțiunilor este comisă sub influența alcoolului consumat, acesta favorizînd agresivitatea.
Alcoolul și drogurile
Combinația dintre alcool și alte droguri poate fi periculoasă, uneori fatală, provocînd dureri și chiar moartea.
Alcoolul si munca
determină scăderea atenției și precizia mișcărilor; diminuează calitatea și cantitatea muncii, sporește riscul accidentului la locul de muncă.
Alcoolul și organizația
Mai sus am enumerat efectele nocive ale alcoolului. Într-o organizație pot interveni toate efectele enumerate mai sus. În primul, rînd apar primele efecte asupra individului cu tot ce derivă din aceasta: rezultate slabe la serviciu, oboseală, scăderea capacitații de muncă, lipsa pereodică de la muncă.
Consumul de alcool parcurge patru faze:
Alcoolismul este o patimă obsedată a omului pentru alcool, apărută în urma consumului acestuia, care duce la piederea de către om a calităților social-spirituale și fizice.
Alcoolicul este un ins dependent, depresiv, instabil și autodistructiv, impregnat de rea credință.
1. Consumul experimental – adesea, tinerii experimentează alcool. Ei își dau seama de schimbările de stare care au loc cînd beau alcool. Ei învață cum să se simtă bine cînd beau. De multe ori însă trec printr-o experiență negativă, li se face rău de la alcool sau îi doare capul după ce au băut. Aceste experiențe negative îi pot face pe unii tineri să se razgîndească și chiar să decidă sa nu mai bea. Cu toate acestea un numar mare de tineri ajung să experimenteze efectele placute asociate cu alcoolul. Aceste efecte le întăresc dorința să bea, iar mulți dintre tineri care continuă ajung curînd în faza consumului regulat.
2.Consumul regulat – tinerii ce consumă regulat alcool sunt consumatori sociali.Ei știu,cum se vor simti și optează sa bea cu anumite ocazii. Consumul de alcool devine un obicei, uneori chiar un exces.
3.Consumul devene o preocupare – a treia fază este preocuparea față de alcool. În cazul consumului experimental sau regulat adolescenții consumă alcool pentru a experimenta efectele plăcute asociate cu alcoolul. În a treia fază, însă, tînărul incepe să bea pentru a diminua sau elimina niște sentimente neplăcute. In această fază, adolescenții încep să-și piardă controlul și beau din cauza situațiilor – problemă cu care se confruntă.
4.Dependenta chimică – este faza în care are loc pierderea totala a controlului. Caracteristic pentru aceasta fază este că atunci cînd o persoană chimic dependentă începe să consume alcool, nimeni nu poate prevedea durata sau rezultatele acestui episod.
Formele clinice și stadiile alcoolismului cronic
1.Beția alcoolică obișnuită evaluiază în trei stadii.
I stadiu de intoxicație alcoolică obișnuită se caracterizează prin euforie și corespunde unei alcoolemii de 0,5-1,5gr/%.
În al II-lea stadiu apare o euforie marcată de dereglări neuropsihice majore și corespunde unei alcoolemii de 2-3gr/%.
Al III-lea stadiu se caracterizează printr-o stare paralitică și corespunde unei alcoolemii de 5-8gr/%.
2.Criza de beție patologică are urmatoarele forme:
– Epileptoidă – disforie, manie, iluzii auditive, excitație psihomotorie;
– Delirantă – halucinații vizuale de tip agresiv;
– Paranoidă – delir de urmărire și halucinații auditive imperative;
– Maniacală – euforie, excitație motorie neadecfată;
– Depresivă – tristețe, inhibiție motorie;
– Isteroidă – stare crepusculară isterică cu halucinații vizuale și iluzii terifiante.
3.Alcoolismul cronic: diagnosticul poate fi stabilit cînd sunt prezente următoarele criterii:
– dependența patologică de alcool;
– toleranța;
– pierderea autocontrolului;
– perderea reflexului de vomă;
– starea de abstenență.
Stadiile alcoolismului cronic
Stadiul inițial
Stadiul alcoolismului narcotizant
Stadiul de demență encefalică
1.3Cauzalitatea alcoolismului
Diagnosticul de alcoolism nu spune nimic despre felul, cauza și gradul afecțiunii de bază. Cercetări recente au evidențiat faptul că în cazul dependenței de alcool nu este vorba de o boală uniformă ci de o maladie fizico – psihică complexă.Oamenii din toate păturile sociale și cu diferite meserii sunt dependenți de alcool. Există probleme de natură psiho-somatică, sociala și idiologică, adică trebuie să existe anumite trăsături psihice și fizice într-o anumită situație dată de anturaj în corelație cu o anumită atitudine față de viață, că toxicomania alcoolică să se poată produce, dar nu în toate cazurile, sunt excepții.Alunecarea unei persoane dintr-o situație conflictuală într-o boală, în sinucidere, în dependență sau în fapte culpabile, presupune niște trăiri și un anume comportament, o tulburare a prelucrării trăirilor necorespunzătoare normei, un dezacord între formele voinței și dorința arzătoare de rezolvare a unor relații tensionate insuportabile și lipsa de capacitate de adaptare în situația respectivă. Dacă va continua să nu aibă răspundere pentru ceea ce a ajuns și pentru producerea dependenței sale și insistă asupra faptului că este victima oamenilor și a împrejurărilor, atunci ajunge într-o situație fără scăpare. Dar dacă iși va asuma sarcina de a-și schimba comportamentul și atitudinea față de viață, strădaniile sale, ale aparținatorilor, ale prietenilor și ale altor ajutoare specializate pot fi încununate cu succes prin luarea măsurilor necesare, plecînd de la cauzele producerii dependenței.
În cauzalitatea alcoolismului, ca problemă cu multe controverse, se enunță prezența a trei factori probabili:
Factorii socio-culturali: se referă la rolul alcoolului in diferite contexte culturale. Se deosebesc astfel culturile permisive față de alcool (iudaismul, creștinismul) și culturile represive, care descurajează sau interzic cu desăvîrșire consumul de alcool (islamismul, hinduismul, budismul). În unele culturi, alcoolul indeplinește un rol inițiatic și normativ (abstinenții sunt stigmatizați, mai ales cei din rîndul bărbaților), alteori are un rol social – primirea unui oaspete sau celebrarea unui eveniment – și unul simbolic, deseori concretizat în mitul virilității masculine legate de consumul de alcool și exaltarea virtuților reconfortante ale alcoolului.
Factorii psihologici: presupun existența unor predispoziții față de alcoolism cu prag redus de toleranță la frustrare, cu incapacitate de asumare a responsabilităților implicate în rolul social, cu predispoziții narcisiste, sentimentele de nesiguranță și inferioritate. În geneza alcoolismului sunt prezenți și alți factori de risc:
• sexul: rata alcoolismului bărbaților față de femei este de 3 : 1;
• vîrsta: alcoolismul apare, de obicei, între 20 și 40 de ani la bărbați, iar la vîrsta de peste 65 ani alcoolismul este mai mult o raritate;
• istoricul familial: riscul copiilor ce provin din familii de alcoolici de a deveni ei înșiși alcoolici este de aproximativ patru ori mai mare decît la copiii din familiile nealcoolicilor.
Factorul geografic: este un factor ce delimitează un anumit tip de consum al unui anumit tip de alcool, consum determinat inițial de condițiile, de mediu.
Asistenții sociali pot sugera membrilor comunității să contribuie la eforturile de prevenire a consumului de alcool în următoarele moduri:
1.Să organizeze un grup operativ care să contribuie la educația preventivă.
2.Să ofere protecție în timpul zilei, inclusiv înainte și după ce copiii ies de la scoală.
3.Să încurajeze sectorul particular să sprijine programe speciale, excursii, resurse suplimentare, obținerea de materiale didactice.
4.Să încurajeze ziarele locale, televiziunea și radioul să difuzeze știri, informatii pozitive despre elevi.
5.Să solicite conducătorilor comunitătii, cum ar fi: ofițeri de poliție, pompieri, responsabili ai bazelor de agrement și altii, să vorbească la orele de curs despre importanța de a nu consuma alcool și alte droguri și de a putea fi exemple pozitive pentru cei mai mici.
6.Să obțină sprijinul sectorului particular pentru echipele sportive școlare și de performanță.
7.Să aplice legile și regulamentele destinate să protejeze copiii. Să ofere posibilități de a lucra cu alte structuri (exemple: voluntariat în spitale, în grădinițe, în creșe, în tabere).
8.Să-i ajute pe tineri să înțeleagă valoarea faptului de a munci pentru ceea ce primești, precum și conceptual conform căruia să obții ceva pe cheltuiala altuia nu este corect. 9. 9.Să dezvolte la copil sentimental că a cere ajutor este un semn de tărie.
Abuzul de alcool este întâlnit la toate nivelurile sociale, indiferent de vârstă și sex. Implicațiile alcoolismului în România nu sunt pe deplin conștientizate. În societatea noastră alcoolicul nu este perceput ca un individ care suferă de o boală, ci ca o persoană care ,,bea ca să-și înece necazurile”. Consumul de alcool face parte integrantǎ din viața societǎții omenești din cele mai vechi timpuri, substanța fiind apreciatǎ pentru efectele sale euforizante și anxiolitice. Consecințele negative ale abuzului de alcool episodic sau cronic, atât pe plan individual, psiho-biologic, cât și pe plan colectiv, socio-familial și profesional sunt cunoscute de mult timp, problema constituind obiectul a numeroase cercetǎri odatǎ cu „medicalizarea” noțiunii, prin introducerea termenului de alcoolism de cǎtre Magnus Huss (1849). Divergențele privind definiția alcoolismului și criteriile de încadrare diagnosticǎ, precum și dificultǎțile legate de depistarea și înregistrarea cazurilor și deficitele de organizare a asistenței medico-psihologice a alcoolicilor fac aproximative estimǎrile epidemiologice în întreaga lume. Cu toate acestea, date furnizate de O.M.S. la începutul deceniului trecut apreciau cǎ un sfert din populația globului este dependentǎ de alcool sau de alte droguri. Analiza incidenței fenomenului semnala creșterea consumului de bǎuturi alcoolice la tineri și vârstnici, precum și la femei. Se considera cǎ 90% din populația globului este consumatoare de alcool, 10% fiind consumatori abuzivi.
Pe plan economic și social, consumul abuziv de alcool are consecințe importante, printre care incapacitate temporarǎ de muncǎ, accidente de muncǎ, accidente rutiere, creșterea delicvenței și criminalitǎții. Costul îngrijirilor medicale necesitate de alcoolici greveazǎ bugetul tuturor țǎrilor. Studiul epidemiologic efectuat în 1974 pe un eșantion de populație urbanǎ din București de cǎtre Institutul de Neurologie și Psihiatrie a evidențiat faptul cǎ 5,55% din totalul patologiei psihiatrice în populația generalǎ îl reprezintǎ alcoolismul cronic și complicațiile lui psihice (V. Predescu, p. 634).
Geneticienii considerǎ cǎ rudele apropiate ale alcoolicilor prezintǎ un risc de 3-4 ori mai mare de a întâmpina probleme severe legate de consumul de alcool. Gemenii monozigoți ai alcoolicilor sunt predispuși mai mult decât dizigoții, copiii alcoolicilor adoptați de familii de non-alcoolici au risc de 4 ori mai mare de a deveni alcoolici decât copiii pǎrinților non-alcoolici (D. Prelipceanu, 2000, p. 76). Cloninger în 1987 și alți cercetǎtori au descris douǎ tipuri de alcoolici: tipul I care se caracterizeazǎ printr-un debut tardiv, printr-o dependențǎ psihicǎ mai puternicǎ decât cea fizicǎ, dar și prin sentimente de culpabilitate dupǎ abuz și tipul II cu heritabilitate crescutǎ (transmisie tatǎ-fiu, asociazǎ alcoolismul cu antisocialitate comportamentalǎ crescutǎ).
Psihologii argumenteazǎ cu efectele anxiolitic, antidepresiv, relaxant ale alcoolului care ar determina trǎiri psihologice de neputințǎ în fața stresului la cei cu profil psihologic dominat de nevrotism. Consumul patologic de alcool este legat de efectele sale psihotrope: pentru mulți plǎcerea, pentru unii anihilarea angoasei. Or angoasa, simptom major al patologiei mentale, poate fi dupǎ J. Bergeret expresia unei structuri psihotice, a unei structuri nevrotice sau a anumitor stǎri limitǎ. Recursul la alcool poate liniști tensiunile, dar numai temporar, de unde necesitatea de noi libații, ceea ce poate însemna intrarea pe calea dependenței. Psihiatria tradiționalǎ s-a arǎtat relativ puțin rodnicǎ în sectorul alcoologic, cu excepția relațiilor posibile dintre alcoolism și depresie: observații clinice și studii genetice tind sǎ punǎ în evidențǎ, în anumite cazuri, alcoolismul și stǎrile depresive (G. Winokur, 1972). Psihanaliza a elaborat la începutul secolului ipoteze psihogenetice, ea punând în cauzǎ cel mai adesea anomalii sau alterǎri ale schemelor identificatoare inițiale și deficite narcisice. Alte tipuri de studii se bazeazǎ pe informații culese cu ajutorul testelor de eficiențǎ sau de personalitate, având drept obiectiv discernerea trǎsǎturilor presupuse specifice pentru o personalitate alcoolicǎ. Se studiazǎ de asemena condițiile de educație și anomaliile parentale. Ansamblul acestor cercetǎri multiple, divergente, uneori contradictorii nu permit trasarea nici unui profil tipic. Dar ramâne viu interesul pentru ipotezele formulate pe plan psihologic, încercându-se a se rǎspunde provocǎrii pe care o reprezintǎ opacitatea conduitei alcoolice. Comportamentiștii susțin cǎ alcoolismul este un comportament învǎțat prin premiere și întǎrire începute dupǎ primul contact cu alcoolul.
Ipoteza socio-culturalǎ se bazeazǎ pe faptul cǎ existǎ un ansamblu de influențe care se exercitǎ asupra individului în mǎsura în care el aparține unui anumit mediu, face parte dintr-un grup etnic definit, respectând moravuri și datini tradiționale, sau în mǎsura în care aderǎ la o religie, la anumite concepții metafizice sau morale. Influența structurii societǎții capitalistǎ/socialistǎ, ruralǎ/urbanǎ în care trǎiește individul are un rol important. În afarǎ de aceasta, individul evolueazǎ la un nivel profesional stabil sau variabil în interiorul piramidei sociale. De asemenea modalitǎțile educației sale, poziția grupului sǎu social fațǎ de alcoolism au ponderea lor în conduitele individuale sau colective. De exemplu, în mod tradițional, evreii, consumatori de bǎuturi alcoolice, au dintotdeauna reputația de a rǎmâne sobri. S. Snyder a efectuat mai multe anchete în S.U.A., demonstrând cǎ procentajul alcoolismului în grupul acelora care practicǎ efectiv aceastǎ religie este deosebit de mic. În anii ’80, însǎ, observarea diferitelor grupuri de imigranți în Israel a revelat faptul cǎ problema alcoolismului existǎ realmente la aceastǎ tânǎrǎ națiune. Imigranții irlandezi în S.U.A., foarte numeroși în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, cel mai adesea de origine ruralǎ, au trebuit sǎ facǎ fațǎ unor mari dificultǎți de adaptare. Procentajul alcoolismului la indivizii care compun acest grup este foarte ridicat, însǎ de la a doua generație el scade de la 38% la 20%. Comunitǎțile chineze instalate în S.U.A. exercitǎ, din cauza unor tradiții culturale foarte vechi, un control familial și social vigilent fațǎ de alcool, control pe care contactele cu civilizația americanǎ nu l-au știrbit. Atitudinile culturale fațǎ de alcool se exprimǎ în anchetele de opinie publicǎ. Alcoolul simbolizeazǎ și evocǎ mult mai mult reuniunile agreabile și mesele bune decât eventualele decǎderi pe care le poate determina. Chiar dacǎ îl respinge pe alcoolic, societatea admite mitul beției voiase și virile.
Existǎ și factori economici care determinǎ consumul de alcool. Aceștia constituie totalitatea elementelor care privesc producția, distribuția și consumul de alcool, precum și presiunile exercitate asupra grupului sau indivizilor care au interese angajate în acest sector de activitate. Astfel, etiologia alcoolismului este multifactorialǎ. A distinge, a defini acești factori multipli, a preciza modul lor de acțiune, a le atribui o valoare sunt operații dificile, cu atât mai mult cu cât existǎ întotdeauna o intersectare și o interacțiune a acestora.Conceptul de alcoolism-boalǎ cu conotații bio-psiho-sociale fundamentat în lucrǎrile lui Jellinek este acceptat unanim, persistând însǎ divergențe privitoare la definirea lui drept cadru nosologic unitar, atunci când se apeleazǎ pentru delimitare la criterii generale, medicale, psihologice, socioculturale. Afirmația cǎ alcoolismul este o maladie psihosocialǎ, alcoolicul fiind un bolnav care și-a pierdut libertatea de a se abține de la consumul de bǎuturi alcoolice (Fouquet) corespunde unei realitǎți clinico-psihologice, dar nu și rigorilor unei definiții adecvate conceptual și utilizabile operațional în practica medicalǎ (V. Predescu, p.657). Existǎ o distincție netǎ între alcoolismul acut și cel cronic. Alcoolismul acut înseamnǎ intoxicație etanolicǎ redusǎ de la starea de impregnare alcoolicǎ la beție, semnele ei dispǎrând complet dupǎ eliminarea toxicului. Alcoolismul cronic se manifestǎ în timp și se datoreazǎ unor schimbǎri metabolice importante care regreseazǎ lent și nu totdeauna complet. El genereazǎ complicații grave, dintre care cele mai frecvente sunt cele ale sistemului nervos și ale aparatului digestiv. Chiar înaintea apariției complicațiilor la alcoolicii cronici apar tulburǎri psihice importante, cu repercusiuni grave asupra adaptǎrii sociale și uneori pe plan medico-legal. Alcoolismul cronic implicǎ, cu valoare definitorie, noțiunile de toleranțǎ și mai ales de dependențǎ psihicǎ și fizicǎ.Ca și în cazul altor substanțe cu potențial de adicție consumul cronic de alcool poate duce la apariția toleranței care semnificǎ necesitatea creșterii în timp a dozelor de substanțǎ pentru realizarea aceluiași efect. Opusǎ toleranței este sensibilizarea care presupune realizarea stǎrii de inebriere la cantitǎți din ce în ce mai mici de alcool. Dependența psihicǎ este mai precoce și semnificǎ necesitatea psihologicǎ imperioasǎ, cu caracter patologic, de a continua consumul de alcool în vederea realizǎrii unei senzații subiective de confort, pentru reducerea tensiunii psihice. Dependența fizicǎ este mai tardivǎ și semnificǎ apariția tardivǎ (dupǎ cel târziu 24 de ore) a unui sindrm de sevraj (abstinențǎ) atunci când a fost întrerupt sau redus brusc consumul de alcool. Sindromul de sevraj presupune simptome somatice și psihice complexe, penibile pentru bolnav (tremurǎturi digitale și linguale, transpirații, etc.) adesea extrem de grave (episoade confuzo-onirice, pânǎ la delirum tremens).
Alcoolismul cronic reprezintǎ deci o toxicomanie care are o serie de caracteristici particulare. Astfel, prima sa particularitate o reprezintǎ uzul rǎspândit al substanței, ceea ce face sǎ existe un numǎr extrem de mare de consumatori de alcool, dintre care numai aproximativ 10% ajung la alcoolism cronic. Intervalul de timp necesar pentru instalarea dependenței este mai îndelungat în cazul alcoolului, comparativ cu alte substanțe cu potențial adictiv, iar toleranța presupune mǎrirea dozei pânǎ la de 3-4 ori doza uzualǎ.Consumatorii de alcool reprezintǎ deci persoane care folosesc alcool ocazional (sau chiar relativ regulat), încadrându-se însǎ într-un pattern normativ de consum, care la rândul sǎu variazǎ la diferite grupuri populaționale, în diferite medii socio-culturale. La aceștia inebrierile nu sunt certe și nu au un caracter constant, nu se noteazǎ consecințe negative pe plan socio-profesional sau familial, nu apar fenomene de toleranțǎ sau dependențǎ. O categorie aparte o constituie bǎutorii sociali, persoane al cǎror consum de alcool este determinat în mare parte de existența (în viața lor profesionalǎ sau particularǎ) a unor ocazii care favorizeazǎ consumul, acesta având deci un caracter mai sistematic decât în cazul simplilor consumatori de alcool. Pentru bǎutorii sociali, alcoolul nu reprezintǎ o necesitate, ci un prilej de relație socialǎ de microgrup. Pot apǎrea în aceste cazuri fenomene de toleranțǎ, dar nu și de dependențǎ, consumul putând fi sistat fǎrǎ efort deosebit și fǎrǎ consecințe neplǎcute. Frecvent, bǎutorii sociali reprezintǎ o etapǎ în dezvoltarea alcoolismului cronic, ei constituind din acest punct de vedere o populație cu risc crescut. Apariția unor elemente de utilizare patologicǎ a alcoolului cum ar fi abuzul (însoțit de consecințe negative socio-profesionale) sau dependența (psihicǎ și/sau fizicǎ) definește categoria de alcoolici sociali. Apariția doar a dependenței psihice, în absența unor complicații somatice definește, în accepțiunea unor autori, categoria de “ bǎutori problemǎ”.
Definirea alcoolismului cronic constituie domeniul a numeroase controverse, comitetul de experți O.M.S. (Edwards, Gross, Keller, Moser, Room) recomandând chiar evitarea termenului în nomenclaturǎ și clasificarea problemelor legate de alcool, domeniu pentru care au fost propuse douǎ concepte (1977, 1981):
incapacitǎții legate de consumul de alcool – noțiune largǎ care include toate consecințele abuzului alcoolic, cu sau fǎrǎ existența dependenței alcoolice, de la consumatorii excesivi de alcool, la conduitele de alcoolizare, acestea din urmǎ semnificând un proces patologic aflat încǎ în stadiul infraclinic;
sindromul de dependențǎ alcoolicǎ – noțiune cǎreia îi sunt recunoscute anumite lacune, dar care își propune sǎ reflecte o realitate psiho-biologicǎ, fǎrǎ conotații sociale care au caracter mai mult sau mai puțin arbitrar.
Diagnosticul sindromului de dependențǎ alcoolicǎ presupune existența unor simptome care exprimǎ perturbarea comportamentului fațǎ de alcool (pattern de consum neintegrat normelor sociale, rezistențǎ la “ întǎrirea negativǎ” a alcoolizǎrii, pacientul continuând sǎ bea în același mod, în pofida consecințelor nefaste individuale și socio-familiale resimțite), simptome care corespund unor tulburǎri psiho-biologice (semne și simptome de sevraj, ingestia de alcool în scopul atenuǎrii disconfortului provocat de sevraj, fenomenul de toleranțǎ).Termenul de alcoolism cronic se menține totuși în accepțiunea curentǎ semnificând o tulburare de comportament cu determinism complex, socio-psihologic și biologic, manifestatǎ prin consum repetat și excesiv de alcool, cu repercusiuni individuale, afectând sǎnǎtatea psihicǎ și somaticǎ a bǎutorului, precum și relațiile sale familiale și profesionale, statutul sǎu economic și social.Criteriile diagnostice cvasiunanim recomandate implicǎ fenomene clinice de utilizare patologicǎ a alcoolului, existența toleranței și a dependenței (cu apariția simptomelor de sevraj în orice împrejurare care determinǎ sistarea sau reducerea consumului), precum și apariția complicațiilor somatice. Tipul și cantitatea de bǎuturǎ sunt puțin relevante pentru diagnosticul de alcoolism cronic, la fel ca și durata consumului, date fiind diferențele individuale în privința sensibilitǎții la alcool, a vitezei lui de metabolizare, a vitezei cu care se instaleazǎ toleranța și dependența și a intervalului de timp în care apar complicațiile.Instalarea alcoolismului presupune un proces progresiv și multidimensional, ordonarea semnelor și simptomelor având un grad mare de variabilitate individualǎ (Jellineck, Lundquist). Nu existǎ o progresie inevitabilǎ de la un stadiu la altul, în fiecare etapǎ existând posibilitatea unei stabilizǎri sau chiar a revenirii la un stadiu anterior (Van Dijk,1972; Girici,1975; Edwards,1977).
Clinica alcoolismului
Intoxicația alcoolicǎ acutǎ. Ingestia de alcool etilic produce manifestǎri clinice care depind de doza ingeratǎ, de viteza cu care a fost absorbitǎ, precum și de susceptibilitatea individualǎ. Se acceptǎ cǎ alcoolemiile care depǎșesc un g ‰ corespund unei alcoolizǎri patologice. Aspectele clinice diferǎ în funcție de apariția intoxicației acute la un individ sǎnǎtos, în mod accidental, la un individ care are „probleme legate de alcool” (bǎutor-problemǎ), la un consumator abuziv sau la un dependent de alcool.
Beția simplǎ determinǎ tulburǎri psihice mai mult sau mai puțin evidente care se pot grupa în trei faze:
faza de excitație intelectualǎ și psihicǎ generalǎ, cu logoree, euforie, înlocuite uneori de iritabilitate, retragere. Modificǎrile sunt în general puțin sezizabile pentru subiect și chiar pentru anturaj;
faza de ebrietate, cu incoordonare motorie cu simptomatologie cerebeloasǎ (mers atoxic, tulburǎri de echilibru, imprecizie în mișcǎri) și obnubilare intelectualǎ (ideație lentǎ, imprecisǎ, incorectǎ), tulburǎri emoțional-instinctuale și vegetative (crize de râs sau plâns, atitudini provocatoare erotice, manifestǎri coleroase, tahicardie, congestie sau paloare facialǎ);
faza de paralizie sau anestezie (Magnan) care corespunde unui somn mai mult sau mai puțin profund, putând merge pânǎ la comǎ (beție comatoasǎ). Subiectul devine insensibil la stimulǎri exterioare; se noteazǎ hiporeflexie osteo-tendinoasǎ, hipoestezie, hipotermie, respirație stertoroasǎ, incontinențǎ urinarǎ. La alcoolemie mai mare de 5g ‰ existǎ risc letal în absența îngrijirilor medicale. Somnul dureazǎ de obicei câteva ore și trezirea este penibilǎ cu cefalee, greațǎ, disconfort geeneral.
Sindromul de intoxicație alcoolicǎ cronic.
Consumul cronic de bǎuturi alcoolice determinǎ apariția tulburǎrilor psihice și somatice, ca urmare a efectelor toxice directe și indirecte ale substanței, la nivelul diferitelor țesuturi și organe. Modificǎrile pe care le presupune consumul cronic abuziv de alcool se reflectǎ pe plan comportamental, în mediul socio-familial și profesional. Se noteazǎ în primul rând tulburǎrile de dispoziție pe fondul unei bune-dispoziții superficiale, nejustificate, apǎrând iritabilitate, irascibilitate, manifestǎri coleroase. Matinal, predominǎ anxietatea, morozitatea, care sunt atenuate de obicei de prima absorbție de alcool. Relativ precoce apar tendințe impulsive, care determinǎ pacientul sǎ acționeze în acord cu instinctele sale primitive, cu dispoziția de moment. Declinul etic începe sǎ se manifeste prin minciunǎ, furt, înșelǎtorie din dorința de a se prezenta într-o luminǎ cât mai favorabilǎ, blamându-i pe ceilalți și invocând circumstanțe care îl defavorizeazǎ. Apar tulburǎri intelectuale relativ tardiv: perturbǎri ale gândirii abstracte, ale capacitǎții de conceptualizare, deficite de memorie, deficit în analiza informației, disfuncții motorii și perceptuale; tulburǎri digestive (anorexie, greațǎ matinalǎ care determinǎ apariția unei gastrite etilice); tulburǎri de somn și tulburǎri sexuale.
Din punct de vedere farmacocinetic, alcoolul se absoarbe aproape în întregime și se metabolizeazǎ în ficat în proporție de 90%; rata de metabolizare este de 7-10 g pe orǎ, iar aceasta scade în cazul afecțiunilor hepatice. Instalarea efectelor psihosomatice secundare consumului cronic de etanol (toleranța și dependența) este direct proporționalǎ cu durata consumului și cantitǎțile consumate. În ceea ce privește complicațiile somatice și fiziologice datorate consumului de alcool, în practicǎ se remarcǎ urmǎtoarele:
la nivel SNC pot apǎrea convulsii, stǎri confuzionale, psihoze toxice, sindrom Korsakoff, encefalopatia Wernike-Kosakoff, polinevrita perifericǎ, nevrita opticǎ;
la nivelul aparatului digestiv apar gastrite toxice, ulcere, pancreatitǎ, hepatitǎ cronicǎ, cirozǎ hepaticǎ, deficiențe vitaminice complexe, hipoproteinemii, absența vitaminei B1 responsabilǎ de encefalopatie, crize hipoglicemice, anemie secundarǎ, deficit proteic;
efecte cardiovasculare-cardiomiopatie;
alterarea funcțiilor imunitare, risc crescut de cancer, accidente vasculare, TBC;
traumatisme cranio-cerebrale;
susceptibilitate la infecții mult mai mare;
sindromul alcoolic fetal – consumul excesiv de alcool influențează greutatea copilului la naștere, greutatea placentei, numărul de copii nǎscuți morți.
Semnele somatice au în vedere un facies hiperemic, transpirații, tremurǎturi ale extremitǎților, tahicardie, hipo sau hipertensiune arterialǎ, febrǎ, grețuri, vǎrsǎturi, diaree, tegumente și mucoase deshidratate, semne de polineuropatie.
Consumul de alcool are consecințe nefaste și la nivel psihologic, accentuând trǎsǎturile personalitǎții antisociale, anxioase, depresive și se asociazǎ personalitǎții de tip borderline, unei disforii labile, suspiciozitǎții violenței. Aceste complicații se referǎ la:
crizele convulsive de sevraj care pot fi de sine stǎtǎtoare, sau pot apǎrea în cadrul sindromului de sevraj. Acestea pot apǎrea într-o perioadǎ de la 24-72 de ore de la încetarea consumului;
tulburǎri psihotice, cum este halucinoza alcoolicǎ Wernicke;
tulburǎri amnestice persistente induse de alcool – sindromul amnestic;
demența alcoolicǎ;
paranoia alcoolicǎ;
sindromul alcoolic fetal;
depresia care poate fi expresia unei tulburǎri de dispoziție ca reacție la consecințele dependenței de alcool pe plan social, familial, profesional;
tulburǎri de personalitate organicǎ care sunt de fapt tulburǎri comportamentale: violențǎ, agresivitate, scǎderea capacitǎții de control al instinctelor;
tulburǎri organice de dispoziție;
tulburǎri anxioase;
tulburǎri psihotice;
tulburǎri psihice asociate: deteriorarea personalitǎții, comportament suicidar, scǎderea funcției sexuale (disfuncții erectile, ejeculare întârziatǎ), gelozia patologicǎ, halucinoza alcoolicǎ.
La aceste tulburǎri psihosomatice se adaugǎ o serie de simptome de naturǎ psihosocialǎ cum ar fi izolarea și retragerea din relațiile interpersonale, apariția unui sentiment general de deznǎdejde, culpabilitate, creșterea criminalitǎții globale (violuri, molestarea copiilor, tentativǎ de crimǎ sau chiar crime), creșterea numǎrului de accidente rutiere, creșterea numǎrului de tentative de suicid.
1.4 Tratamentul în alcoolism
Tratamentul implicǎ în egalǎ mǎsurǎ pacientul și personalul medical și cuprinde câteva etape: educația, motivarea pacientului sǎ accepte planul terapeutic, încurajarea personalului sǎ lucreze cu pacientul, sugerarea tratamentului farmacologic, integrarea tratamentului specific pentru abuz de alcool în schema generalǎ de tratament și facilitarea transferului în alte secții pentru tratament specific.Nu existǎ un algoritm terapeutic comun tuturor pacienților alcoolici. Planul terapeutic constǎ în a propune fiecǎrui subiect, cu maximum de suplețe posibilǎ, un larg evantai de metode a cǎror utilizare depinde de: personalitatea subiectului, tipul de relație cu alcoolul, gradul sǎu de motivare, momentul evolutiv al comportamentului alcoolic, prezența/absența tulburǎrilor mintale asociate.
Scopul acestor metode, condiție necesarǎ dar nu suficientǎ a succesului terapeutic, este obținerea și menținerea prelungitǎ a abstinenței totale, în cazul în care existase dependențǎ sau abuz. Reîntoarcerea la un consum moderat pare imposibilǎ la alcoolicii dependenți. Ea nu a fost deocamdatǎ propusǎ decât în cadrul programelor comportamentale în caz de consum abuziv fǎrǎ dependențǎ. Strategia terapeuticǎ, pe termen mediu și lung, vizeazǎ sǎ întǎreascǎ beneficiile multiple ale sevrajului menținut.
În mod clasic terapia alcoolismului este conceputǎ ca o curǎ ale cǎrei etape le voi trece pe scurt în revistǎ:
Pre-cura este un timp pregǎtitor a cǎrui importanțǎ e fundamentalǎ. Este un timp medical și psihoterapeutic ale cǎrui principii esențiale sunt urmǎtoarele:
stabilirea unei relații de încredere, permițând libertatea de expresie, evitând pericolul unor atitudini autoritare culpabilizante și atitudinile de îngǎduințǎ excesivǎ ineficace;
bilanțul psihologic și somatic al comportamentului alcoolic (vechimea și tipul relație cu alcoolul, bilanțul afectǎrilor somatice, psiho-afective, familiale, sociale legate de alcool);
psihoterapia explicativǎ favorizează luarea la cunoștințǎ (înțelegerea) a abuzului sau dependenței, eliberarea de atitudinile de banalizare sau de negare, gǎsirea unei motivații pentru abstinențǎ.
Aceastǎ pre-curǎ poate fi mai lungǎ sau mai puțin lungǎ. Trecerea la curǎ, la un subiect nemotivat, poate fi amânatǎ și timpul pregǎtitor se poate dovedi eficace prin contactele stabilite cu familia sau prin punerea în legǎturǎ cu grupuri de vechi bolnavi.
Cura de sevraj. Strategia terapeuticǎ a curei, dupǎ cele mai multe opinii, este mult mai ușor realizatǎ în mediul spitalicesc decât în ambulator; ea permite aplicarea mai completǎ a metodelor medicale și psihoterapeutice. Cura implicǎ un proiect clar de abstinențǎ care a fost prezentat pacientului, explicat și înscris în timp. Sevrajul de alcool este total și imediat. În afara rehidratǎrii suficiente pe cale oralǎ, vitaminoterapia B, pe cale intramuscularǎ, prescrierea medicamentelor psihotrope este indispensabilǎ. Acest tratament substitutiv are drept țintǎ prevenirea incidentelor și accidentelor sevrajului și asigurarea unui confort psihologic pacientului. Produsele folosite sunt foarte variabile; benzodiazepine, carbamat, tetrabamat, barbiturice, mai rar clormetizol, beta-blocante.
Cura de dezgust – terapia aversivǎ. Derivatǎ din tehnicile comportamentale, ea constǎ teoretic în a crea o aversiune fațǎ de alcool prin folosirea unei substanțe cu efect emetizant legat de acumularea de acetaldehidǎ. Aspectele psihoterapeutice ale curei sunt esețiale. Metodele psihoterapeutice de grup constau în reuniuni didactice referitoare la alcoolism, vizând deculpabilizarea, revalorizarea narcisicǎ, stǎpânirea comportamentului alcoolic și diverse tehnici de grup mai mult sau mai puțin structurate (jocuri de rol, psihodrame, grupuri psihoterapeutice de inspirație analiticǎ).
Obiectivul esențial în cursul curei este de a dezamorsa pasivitatea alcoolicului, de a favoriza o exprimare verbalǎ a conflictelor, de a conferi sevrajului sensul unui demers personal activ. Printre metodele individuale, psihoterapia de susținere are primul loc în cursul curei. Ulterior se poate recurge la tehnici mai elaborate: relaxare și mai ales metode comportamentale (autocontrol, afirmarea sinelui) vizând reîntoarcerea eventualǎ la un consum moderat de alcool la consumatorii excesivi nedependenți.
Post-cura. Îngrijirea pe termen lung. Acest timp esențial al îngrijirii, fǎrǎ îndoialǎ cel mai puțin codificat, condiționeazǎ prognosticul comportamentului alcoolic. Îngrijirea implicǎ o relație neîntreruptǎ și prelungitǎ cu un terapeut. Strategiile terapeutice fac apel la:
chimioterapie. Locul tratamentelor chimioterapeutice în timpul postcurei nu este fundamental. Tratamentele substitutive ale sevrajului, tranchilizantele în special, trebuie sǎ fie reduse progresiv, apoi întrerupte la capǎtul a câteva sǎptǎmâni dacǎ sevrajul este menținut. Obținerea și menținerea sevrajului total de alcool, întǎrit de îngrijirea psihoterapeuticǎ antreneazǎ, în 80% din cazuri, vindecarea tulburǎrilor mintale asociate, cel mai des secundare alcoolizǎrii excesive (sindroame depresive, anxietate, modificǎri de caracter, comportament heteroactiv). Unele tratamente chimioterapeutice pot diminua apetitul pentru alcool.
1.5 Psihoterapiile în alcoolism
Multiple metode sunt utilizate, câteodatǎ simultan în cursul post-curei la alcoolici. Ele fac apel, în funcție de personalitatea fiecǎrui pacient, la tehnici diverse, dintre care nici una nu poate fi estimatǎ global ca superioarǎ celorlalte pe ansamblul cazurilor. Printre metodele individuale ale psihoterapiei în cursul post-curei la alcoolici se regǎsesc urmǎtoarele: psihoterapia de susținere, psihoterapia cognitivǎ, psihoterapia analiticǎ, relaxarea, terapii comportamentale.
Dintre psihoterapiile de grup enumerǎm: grupe de foști bolnavi, bǎutori, grupe de discuții, grupe de informație, psihodrame, analize tranzacționale, terapii familiale sistemice sau analitice. Existǎ și psihoterapii instituționale: centre de post-curǎ, socioterapie, ergoterapie.
Trebuie subliniatǎ imposibilitatea de a codifica o strategie terapeuticǎ univocǎ, aplicabilǎ tuturor pacienților. Diversitatea metodelor propuse rǎspunde heterogenitǎții alcoolicilor.
Pentru fiecare subiect în parte, trebuie elaborat un proiect terapeutic în funcție de gravitatea și de tipul de alcoolism (abuz sau dependențǎ, formǎ intermitentǎ sau permanentǎ), de personalitatea de bazǎ, de mediul socio-familial, de prezența sau absența unei patologii mintale asociate. Tratamentul cu cel mai bun prognostic pe termen lung (Vaillant) presupune:
cura de sevraj în mediu spitalicesc specializat pentru alcoolism;
selecția pacienților admiși;
post-curǎ energicǎ și prelungitǎ;
îngrijire simultanǎ în cadrul familiei;
utilizarea terapiilor comportamentale;
administrare prelungitǎ de disulfiram;
absența unei patologii primare mintale;
un statut conjugal și socio-profesional stabil;
intervenția elementelor vitale pozitive.
Intervenția asistentului social în alcoolism. Prin multitudinea factorilor implicați în etiopatogenia sa, alcoolismul necesitǎ o abordare terapeuticǎ complexǎ, amplǎ și de lungǎ duratǎ care trebuie sǎ cuprindǎ intervențiile familiei, medicului psihiatru, psihologului, asistentului social. Terapia alcoolismului ca boalǎ nu va fi eficientǎ decât având în vedere individualitatea cazului, relațiile interpersonale stabilite în cadrul familiei și mediului social, mecanismele de apǎrare, fondul premorbid al bolnavului și factorii situaționali. Indiferent de tipul de psihoterapie folosit, principiile generale ale intervenției psihologice vizeazǎ parcurgerea unor pași obligatorii:
stabilirea unei alianțe terapeutice;
controlul fenomenului de contratransfer;
identificarea cauzelor care determinǎ consumul de alcool;
depǎșirea mecanismului de negare folosit în principal de pacient printr-o intervenție care sǎ îl determine sǎ-și recunoascǎ boala;
identificarea valorilor și resurselor pacientului în vederea stabilirii unor pârghii motivaționale pe termen lung;
dezvoltarea unor strategii noi de adaptare și a abilitǎților sociale;
alegerea unor metode psihoterapeutice flexibile, comprehensibile și adaptate fazelor de curǎ în care se prezintǎ pacientul;
ajutarea pacientului sǎ se înțeleagǎ mai bine, sǎ-și clarifice conflictele și sǎ-și planifice realist comportamentele;
consiliere, psihoterapie suportivǎ, cognitiv-comportamentalǎ, sugestivǎ, rațional-emotivǎ, experiențialǎ, psihanaliticǎ, psihoterapie de grup sau/și de familie, asociații de tipul “Alcoolicilor Anonimi”;
stabilirea de legǎturi cu familia, medicul, asistentul social în vederea stabilirii unei rețele de suport.
Un alt factor care contribuie la alcoolism este influența forțelor externe, și anume mediul familial impropriu, presiunea anturajului și stresul provocat de problemele sociale. Mulți oameni au îndurat presiunea anturajului sau un stres sever fără să devină alcoolici, dar aceștia se numără printre factorii care pot să influențeze abuzul de alcool la un tânăr.
Majoritatea oamenilor presupun că știu care sunt efectele alcoolismului: beția și depravarea. Cu toate acestea, ipoteza aceasta nu este doar incompletă, ea este și incorectă. Un om beat nu este întotdeauna un alcoolic, iar unii alcoolici sunt rareori vizibil de beți. Există oricum câteva efecte ale alcoolismului care au o aplicație generală.
Consilierul trebuie să asculte cu atenție, nu numai ce spune, dar și ce indică cuvintele și faptele celui asistat. De reținut este faptul că alcoolicii sunt adesea maeștri în arta negării și manipulării. Nu trebuie cedat tentației de a ține predici sau a ajunge la dispute; consilierul trebuie să încerce în schimb comunicarea non-verbală.
Cel ce asistă un alcoolic trebuie să încerce să vadă dincolo de cuvintele sau faptele celui în cauză pentru a-și face o imagine cu privire la ce anume simte sau gândește. Consilierul trebuie să-și centreze interesul pe înțelegere, și nu pe corectare:
Să fie la dispoziția celui asistat
Să păstreze un contact vizual
Să încuviințeze cu capul
Poziția pe scaun să fie spre înainte
Să răspundă la afirmațiile importante
Să aștepte cu răbdare î timpul momentelor de tăcere, mânie sau plânset.
Consilierul nu trebuie niciodată să uite că majoritatea alcoolicilor experimentează un grad ridicat de anxietate și imagine săracă de sine. El nu trebuie să-l critice sau să-l condamne pe cel asistat; trebuie însă să-i comunice că îl acceptă și îl apreciază. Consilierul trebuie să fie blând, primitor, animat de un spirit de susținere, dar nu credul în abordarea sa.Un consilier preocupat de problema abuzului de alcool poate ajuta cu maximă eficiență oferind sfaturile următoare:
Cel asistat trebuie îndreptat cu blândețe, dar ferm, să-și recunoască problema. Câteva întrebări în acest sens pot fi utile:
Ți se întâmplă să te gândești la băut când ar trebui să te ocupi cu altceva?
Atunci când bei, consumi cât poți de mult în timpul cel mai scurt posibil?
Sfârșești vreodată prin a bea mai mult decât crezi că ar trebui?
Ți se întâmplă vreodată să bei de unul singur?
Încerci să-și păstrezi o rezervă de alcool pentru ca să fii sigur că nu-ți va lipsi când vei avea nevoie de el?
Când ești supărat sau trist te gândești vreodată:”Dacă aș bea ceva, m-aș simți mai bine?”
Ești în stare să bei mai mult acum decât altădată și să rămâi totuși în stare de funcționare?
Ți se întâmplă vreodată să nu reușești să-ți amintești lucruri pe care le-ai făcut sau spus când ai băut?
Dacă el răspunde afirmativ la patru sau mai multe din întrebările de mai sus, probabil că are probleme legate de băutură. În cazul în care refuză să răspundă cinstit, consilierul trebuie să-i arate dovezile clare, adoptând cât mai mult cu putință un stil de chestionare pașnic. Trebuie folosite exemple precise și nu acuzații generale.
Cel asistat trebuie îndreptat spre Dumnezeu. El trebuie îndrumat să-și mărturisescă păcatul și să se căiască de el, iar consilierul trebuie să-l ajute să înțelegă și să primească dragostea și iertarea lui Dumnezeu.
Familia trebuie implicată în procesul consilierii cât mai devreme posibil. Cooperarea și sprijinul ei vor ocupa o poziție cheie în cadrul tratamentului și a procesului de recuperare eficient.
Consilierul trebuie să analizeze încă o dată opțiunile de tratament pentru evaluare și ajustare a metodelor folosite la cazul asistat.
Din momentul în care cel asistat a fost confruntat cu problema sa, consilierul trebuie să-și concentreze eforturile asupra înscrierii acestuia în întocmirea unui plan de recuperare. El trebuie stimulat cu blândețe, îndemnet și călăuzit după cum este cazul, dar făcut să perticipe cât mai mult spre găsirea soluțiilor, iar deciziile pe care le ia să-i aparțină în unanimitate.Alcoolismul este o problemă complexă și gravă. Este imperativ prin urmare, cât mai devreme posibil, ca asistatul să fie trimis la un specialist calificat care să poată oferi sfaturi și îndrumare calificată, biblică. Sub nici o formă nu trebuie lăsat să-și învingă problema fără sprijinul considerabil al unui specialist.Consilierul trebuie să fie sigur în cazul asistat că a făcut tot ceea ce a depins de el pentru a oferi un ajutor competent, susținut și că a folosit toate mijloacele care îi puteau fi de folos în rezolvarea cazului.
CAPITOLUL II
2.1 Drogurile. Noțiuni generale, clasificarea.
Prin drog (cuvânt de origine olandeză „droog") se înțelege, în sens larg, orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este, cîteodată, incert și nociv pentru organismul uman. Această definiție este însă prea vagă și poate include, în general, toate medicamentele. Definind drogul, trebuie să consemnăm și sensul clasic al termenului. Potrivit definiției date de Organizația Mondială a Sănătăți, drogul este acea substanța care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcții ale acestuia. Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanța utilizată de medicină, a cărei administrare abuzivă (consum) poate crea o dependență fizică și psihică ori tulburări grave ale activității mintale, percepției, comportamentului.Actualmente există mai multe clasificări ale drogurilor, fiecare din ele prezentând un interes particular. După originea lor, drogurile se clasifica în:
Naturale – adică obținute direct din plante ori arbuști: opiul și opiaceele extrase din latexul macului opiaceu: cannabisul și rășina, produse ce se pot realiza din planta Cannabis Sativa, frunzele de coca și derivații lor, alte plante cu proprietăți halucinogene.
Semisintetice – realizate prin procedee chimice pornind de la o substanță naturală, extrasă dintr-un produs vegetal: heroina, L.S.D.
Sintetice – elaborate în întregime prin sinteze chimice: hidromorfina, petidina, metadona, mescalina, psylogina.
Louis Lewin, în lucrarea sa „Phantastica" publicată în 1924, care își menține pînă în prezent importanța, dă următoarea clasificare a drogurilor:
Euphorice – cuprinzând calmante ale activității psihice ce diminuează și suspendă emotivitatea și percepțiile, conservă, reduce ori suprimă conștiința, acordînd consumatorului o stare de bine, eliberându-l de afecte. Cercetătorul german include în această categorie opiul și derivații săi opiacei ca: morfina, codeina, frunzele de coca și cocaina.
Phantastice – cuprinde în general substanțe diferite din punct de vedere chimic, dar care au în comun proprietăți halucinogene (agenți de iluzii). Acestea sunt: peyotl, cannabis,inclusiv plantele care conțin tropaină.
Inebrantice – substanțele îmbătătoare cum ar fi: alcoolul, cloroformul, eterul, benzina. Deși Louis Lewin nu-1 menționează, în această categorie poate fi inclus fără riscul de a greși și protoxidul de azot.
Hypnoiice – agenții inductivi ai somnului: chloratul, veronalul (toate barbituricele), sulfonalul, kawa-kawa, bromura de potasiu.
Excitante – stimulentele psihice, care determină, fără a altera conștiința, o excitare a activității cerebrale. Din această categorie fac parte cafeinicele (cafeaua, ceaiul, cola, matiyage, khatul, guarana), cacaua, camforul, tutunul, betelul.
O altă clasificare asemănătoare cu cea precedentă, dată de L.Lewin este următoarea:
toxicele sedative al spiritului (euphorice): opiul și alcaloizii săi, cocaina
toxicele îmbătătoare (inebrantice): alcoolul, eterul,
toxicele ce iluzionează simțurile (phantastice): hașișul, mesalina.
toxicele excitante (excitante): cafeaua, tutunul.
Această diferențiere după efectele fiziologice pe care le produc toxicele nu este atît de riguroasă pe cît ar părea la prima vedere, iar anumite produse sunt, urmărind fazele acțiunii lor, pe rînd excitante și producătoare de ebrietate, apoi stupefiante (alcoolul, hașișul etc). Pot fi enumerate și alte clasificări ale drogurilor. Cea mai curent folosită este însă clasificarea drogurilor adoptată de Organizația Națiunilor Unite și de către Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol):
1. Produse depresive ale sistemului nervos central (opiul cu derivații săi: morfina și heroina);
Produse stimulente ale sistemului nervos central (cocaina, crackul, khatul, amfetaminele);
Produse perturbatorii ale sistemului nervos central (cannabisul, L.S.D., mescalina, ciupercile halucinogene).
Frecvent utilizată este, de asemenea și clasificarea simplă a drogurilor în:
droguri legale (tutunul, alcoolul, ceaiul, cafeaua);
droguri ilegale (cocaina, heroina, cannabisul).
In concluzie se menționează că după efectele scontate drogurile se împart în:
droguri care provoacă excitație psihică, veselie, sentimente de tensiune psihică și, uneori, reacții violente, numite stimulente;
droguri care provoacă calm psihologic, relaxare psihică sau somnolență, numite sedative;
droguri care modifică percepția senzațiile auditive, vizuale și olfactive, numite halucinogene;
droguri care tulbură rațiunea, analiza pe care o facem plecînd de la senzațiile proprii, numite delirogene.
2.2 Prezentarea analitică a celor mai importante droguri.
Opiul și derivatele lui (opiaceele)
Opiul se extrage din macul alb, această plantă fiind o sursă de aprox. 15 alcaloizi care formează familia opiaceelor. Varietatea „album" dă flori albe și sucul numit opiu. Macul (papaver somniferum) are varietățile de: album, glabrum, negrum și setigerum.
Se folosește latexul din capsulă. Picăturile se solidifică până a doua zi, se culeg, se usucă câteva zile și apoi se aglomerează în bucăți, turte, chifle, batoane cunoscute sub aproape 100 denumiri în lume. Este opiul brut. Datorită mirosului specific, puternic, este depistat cu câinii.Din opiu se obțin, în industria farmaceutică: morfina, papaverina, tebaina, codeina.
Macul se cultivă în zonele cu climă temperată din Europa și Asia (inclusiv România), în Europa se folosește, de regulă, în scopuri terapeutice și chiar ca plantă ornamentală, în traficul ilicit există:
Opiul brut. Cel mai valoros este cel colectat de la macul cultivat în Iran și Taiwan.
Ciandu (chandoo, opiul rafinat). Foarte răspândit în Extremul Orient pentru fumatul cu pipa sau consumarea sub formă de comprimate.
Dross (cenușa opiului fumat). Folosit mai ales de opiomanii săraci. Dacă are forma și mărime unei țigări, are diferite denumiri în funcție de zona geografică. Nu are tăria celui rafinat, dar este suficient de puternic pentru a provoca efectele tipice ale drogului.
Morfina (derivat principal al opiului). Un alcaloid alb și cristalin care provoacă toxicomania într-o măsură mai mare decât opiul. Folosit mult în medicină, ca analgezic puternic. Morfina, considerată arhetipul drogurilor, este substanța de referință pentru măsurarea puterii analgezice a celorlalte droguri. Produce dependență concomitent fizică și psihică, însoțită de toleranță. La o doză mică – efecte euforizante, la doze mai ridicate dă somnolență însoțită de vise. Dependența psihică se instalează ca efect al stării euforice. Dependența fizică se manifestă la întreruperea administrării drogului, prin instalarea sindromului de abstinență. El apare la câteva ore de la ultima administrare, manifestându-se, pe termen scurt, prin deprimare, tremurături musculare, dureri, slăbiciune fizică, insomnie, agitație, greață, crampe musculare și abdominale, creșterea tensiunii, accelerarea respirației, confuzie, apatie, slăbire, sterilitate, edem pulmonar, colaps. Manifestările neuropsihice duc la psihoze grave. Consumatorii înrăiți renunță la morfină și trec la heroină, apoi la drogurile sintetice. Edith Piaf, morfinomană, se injecta chiar și pe scenă. Efecte: euforie, apoi anxietate însoțită de suferințe cumplite.
Morfina Lady M, se obține direct din capetele de mac.
Heroina (diacetilmorfină). Numită și Hong Kong Rocks, Brown Sugar, Vogelfutter („Hrană pentru păsărele"). Alcaloid opiaceu de 3 ori mai activ și de 5 ori mai nociv ca morfina, dar mai puțin hipnotic. Descoperită în 1898. Tipuri:
heroina de bală (Heroina 2, față de morfina brută, socotită Heroina 1)
heroina 3 (Brown sugar) heroina 4 („Alba").
Heroina care nu a cunoscut nici un proces de purificare (heroina bruta), este numită pur și simplu heroină, la care se poate adăuga numele țării sau al regiunii geografice de proveniență: heroina mexicană, heroina iraniană. Când această heroină este foarte diluată, pentru a fi vândută, se numește heroina străzii (concentrație de 3-6% heroină).Acționează mai violent ca morfina, provocând crize de abstinență mai grave, cu anxietate respiratorie și depresiuni totale. Intoxicarea cronică se manifestă prin slăbiciune generală, insomnie, grețuri, convulsii, dereglări psihice, șocuri cardiace și uneori forme de precolaps. Operează rapid, obligându-și victima să se injecteze la fiecare 3 ore. Dependența instalată de heroină este atât de tiranică, încât niciodată toxicomanul respectiv nu se va întoarce la opiu.Heroina este un narcotic ce dă o puternică adaptare si nevoia de a mări doza. Ea stimulează atât centrii plăcerii, cât și centrii care dau obișnuință și dependență fizică. Efecte: a) elimină durerea si creează sentimentul de „bine": b) afectează sistemul imunitar natural, c) insensibilitate la foame, d) indiferență generalizată (nici un eveniment extern – social – nu mai are semnificație pentru drogat). Moartea survine ca supradoză, ca simplă îmbolnăvire datorită injectărilor nesterile, ca malnutriție.
Intens utilizată pretutindeni,heroina este folosită și în medicină în unele țări din Europa Occidentală, dar total interzisă în SUA.
Codeina. Calmant al durerilor, mai puțin periculos decât morfina, dar destul de
nociv. Folosită în doze mult prea exagerate, poate da și ea dependență
(codeinomanie), dar fenomenul este foarte rar.
Dilaudid. (clorhidrat de dihidromorfină). înlocuitor al morfinei ca analgezic și calmant.
Laudanum. Este o tinctură de opiu conținând 1% morfină. Unul din primele medicamente pe bază de opiu, dar mai puțin utilizat astăzi.
Thebaina. Una din cele mai vechi opiacee, produce otrăviri grave, uneori mortale.
Papaverina. Are efecte miorelaxante pe musculatura netedă a organelor, de unde utilizarea sa ca vasodilatator și sedativ al colicilor renale, biliare etc. Nu produce obișnuință.
Eukodal. Derivat al papaverinei cu efecte similare morfinei. Narcotic cu acțiune rapidă.
Coca și dependența de tip cocainic
Arbustul de coca, de 2-3 m crește pe coastele Arizilor peruvieni, în Peru, Bolivia, Brazilia, Columbia, Argentina, India, Indonezia. Dă câteva recolte de frunze pe an. Legal, frunzele de coca sunt folosite la extragerea unor substanțe aromatice sau stimulente ale sistemului nervos central.Arbustul coca nu trebuie confundat cu unele varietăți ale lui (cola nitida, colax rubra și cola acuminato), din pădurile tropicale, ale căror semințe cu proprietăți excitante conțin cofeină în proporție de 0,5-3%, folosite în vinurile și picăturile tonice, în coca-cola, pepsi-cola și vinul Mariani, un preparat farmaceutic tonic foarte cunoscut (a cărui producere a încetat – fusese brevetat în 1891 de Angelo Mariani).
Frunzele de coca. Indienii sud-americani, coqueros (supranumiți „dinții verzi") mestecă de cîteva ori pe zi cocoloșul verde din frunze de coca (obiceiul numit cocada). Pentru aceasta le leagă în legături și le stropesc cu var ori cu anumite cenuși vegetale și după aceea le mestecă. Rareori sunt folosite ca infuzii (ceai) sau sunt fumate în țigări. La indieni totul se exprimă în funcție de tradiția cocadei: mestecatul unui cocoloș durează cam 40 minute; exprimarea distanțelor („Până la localitatea cutare e un drum de vreo câteva cocade"); ziua de lucru se împarte în cocade. în unele regiuni din America de Sud 90% din angajați sunt mestecători de coca. în prima fază efectul este reconfortant și euforizant, se elimină senzațiile de foame și oboseală, după care urmează apatia, somnolența. Consumatorul de frunze de coca are o capacitate de muncă redusă, incapabil de concentrare și dexteritate. Incapabil să-și asume responsabilități, fiind expus accidentelor de muncă. Foarte răspândite sunt hepatitele, datorită suprasolicitării funcțiilor antitoxice ale ficatului, tulburări ale aparatului digestiv și ale sistemului nervos. Pielea se îngălbenește, apar tulburări nervoase, dureri cumplite de cap și anemie. Epuizat și așa din cauza insomniei și a lipsei de apetit, bolnavul acuză suferințe complexe și în cele din urmă moare de cașexie (tulburare metabolică profundă, caracterizată prin pierderea masivă în greutate, atrofie musculară, tulburări trofice, astenie etc).
Cocaina („praful nebuniei"). Este un „drog dur", din categoria stupefiantelor (inhibă centrii nervoși, provocând o stare de inerție psihică și fizică). Alcaloid natural, constituentul chimic principal al frunzelor de coca (30-50% din alcaloizii acestei frunze). Se obține din frunzele de coca, în fazele: pasta de coca (de fapt sub formă solidă sau ca o pudră cu cristale ce se sparg ușor la apăsare), cocaina-bază bruta, aceasta se purifică și se consumă ca atare sau se tratează cu acid clorhidric și se obține clorhidratul de cocaină, cel mai larg utilizat, deși se poate obține și nitratul de cocaină sau sulfatul de cocaină. Cocaina se produce în Bolivia, Peru, Columbia, Arhipelagul Filipine, Indonezia, Jawa, Hawaii, Sri-Lanka.
Efecte terapeutice: anestezic local, aplicată direct pe țesuturile lezate. Dacă este injectată subcutanat are efectul amfetaminelor, dublat de unul anestezic local.
Cocaina are cele mai variate forme de utilizare: injectarea subcutanată, masarea gingiilor cu pudră, consumarea de vin cu adaos de cocaină, masticarea pastei de coca, fumare, prizarea pudrei fiind cel mai răspândit procedeu. Prizarea provoacă leziuni ale septului nazal, până când cartilajul se necrozează, ca urmare a permanenței deficiente circulatorii locale. Cei bogați își înlocuiesc cartilagiul distrus cu plăcuțe de argint sau de platină. La câteva minute după ce substanța activă ajunge în circuitul sanguin, aceasta inundă porțiuni din creier: scoarța cerebrală, răspunzătoare de memorie și rațiune; hipotalamusul, care controlează simțurile, apetitul și somnul; creierul mic, răspunzător de activitățile motorii. Drogul dezlănțuie o adevărată furtună nervoasă, menținând în excitație continuă largi zone ale creierului, care se comportă ca o centrală telefonică suprasolicitată: omul este supraexcitat și nu mai poate prelucra normal informațiile și impulsurile pe care le primește. Drogatul debutează idei aberante, dând frâu liber imaginației. Efecte imediate: excitație euforică, halucinații, logoree, intensificarea funcțiilor intelectuale și creșterea capacității funcționale musculare, precum și printr-o diminuare a senzației de oboseală, plăcerea, înveselire, vioiciune, încredere si un mare nivel al energiei. Cocainomanul își supraestimează capacitățile, în realitate, randamentul muscular este mai redus, își inhibă senzațiile de foame și sete, provocându-și o subnutriție care poate duce la cașexie. El devine ori un dezechilibrat psihic, suferind de persecuție, ori un paranoic agresiv. Controversat este și efectul afrodisiac; la un consum de durată crește libidoul, dar concomitent se instalează lent și sigur impotența. După doze mari sau la consum de durată, cocaina provoacă halucinații și la dezechilibre mintale grave.
In timpul utilizării se accelerează pulsul, se dilată pupila, crește presiunea sanguină. Destul de rar – atac de cord. În ultimul stadiu se produc convulsii și survine moartea. Victimele își schimbă modul de viață pentru a obține acest drog. Pierd rapid în greutate, anemiindu-se, le scade rezistența la îmbolnăviri.
Durata efectelor: 20-60-120 minute, urmată de o lungă perioadă de depresie. Când cocainomanul își revine, are fotofobie (nu suportă lumina). Nu provoacă niciodată somnul sau suprimarea totală a lucidității.
Sindromul de abstinentă este mai puțin dramatic la cocainoman, cocaina nu dă toleranță (nu simți nevoia să mărești doza), în schimb dă dependentă psihică datorită faptului că activează centrii plăcerii.Este considerată extrem de periculoasă. Multă vreme a fost considerată inofensivă și personalități marcante au utilizat-o. (Freud a testat-o pe el însuși, a fost încântat un timp de ea, a publicat în 1884 o broșură în care se arăta încântat, dar cu timpul și-a dat seama de eroare.)
Cocaina bază se prelucrează și se fumează.
Crackul („Pocnet, trăznet, plesnitură") este o nouă (câțiva ani) formă de cocaină, sub formă de cristale, cu o mare putere dependogenă. Dă o stare euforică intensă (flash), de doar câteva minute, determinându-1 pe consumator să utilizeze, în continuare, doze crescute. Periculos pentru inimă, plămâni și sistemul nervos central. Folosită în SUA și Canada. Drog ieftin.
Crankul (numit și speedball) este un amestec de crack și heroină, la modă în SUA, foarte periculos, care se fumează.
Croackul a apărut în 1989 în SUA: amestec între crack și amfetamina.
Cannabisul (hașișul și/sau marijuana)
Cannabisul este cânepa (sinonime: marijuana, iarbă, bhang, vangony etc). Unii afirmă că există mai multe varietăți de cânepă (cannabis sativa, indica, ruderallis etc). Congresul SUA a conchis că există o singură varietate, drept care se recomandă renunțarea la epitetul indică atunci când se vorbește de cânepă. Există, totuși, și varietăți fără proprietăți toxicomanogene (cânepa de Creta ș.a.). Varietatea cannabis sativa crește și la noi. Are vreo 2 m și este cultivată pentru fibră și semințele oleaginoase.
Hașișul se găsește însă în varietatea mai scundă, numită cănnabis indica. Planta femelă secretă o rășină cu proprietăți fiziologice active, care, adunată și uscată, este comercializată sub formă de tăblițe sau bețișoare și în diferite combinații cu opiu, datura, tutun etc. capătă denumiri diferite: șaras, ganjia, bang (India); kif (Algeria și Maroc); takruri în Tunisia; hașiș în Siria și Liban; marijuana în America de Nord etc. etc. Este arhicunoscutul hașiș din 1001 de nopți. Ganja este rășina de cănnabis care aglutinează și fragmente de frunze tinere și flori, întregul fiind presat într-o masă compactă, lipicioasă, modelabilă. în unele țări din Asia de S-V se utilizează ca băutură tradițională bhang-ul, un amestec de cănnabis și decoct de orz. Mai există și uleiul de cănnabis (un extract de rășină, realizat cu solvent sau alcool, prin distilare repetată): se pun 1-2 picături pe țigară și se fumează, ori pe o bucățică de zahăr.
Baudelaire scria că există temperamente la care acest drog dezlănțuie „o nebunie gălăgioasă, violentă, ce scoate pe oameni din minți". Efectele hașișului sunt diferite, după structura fizică și psihică a oamenilor. Dacă unii resimt o efemeră ațâțare a senzațiilor de voluptate, alții trec prin neliniști și anxietăți, acuzând un insuportabil rău fizic. Unii trăiesc o frenezie senzorială, multiplicându-și iluziile vizuale și auditive, alții au halucinații. Când se trezesc, ieșind de sub acțiunea stupefiantului, hașișomanii încearcă groaznice dureri de cap, urmate uneori de stări de lipotimie (leșin) sau de abulie. Oricum, pentru un timp ei sunt inapți să presteze o muncă susținută, organizată. Prin abuz, ei ajung niște decrepiți, fantoșe umane ce se strecoară cu mintea rătăcită printre semenii lor. Imposibil de dezintoxicat, pentru că subiecții nu renunță, în doze mari duce la delir și nebunie. Obișnuința duce la abrutizare. Se spune că unii șeici arabi își exaltau supușii cu ajutorul hașișului, trimițându-i apoi în incursiuni sângeroase, de unde și numele de asasini (hașișieni).
în Mexic hașișul (numit acolo geifa) este fumat în colectiv la anumite ceremonii rituale, în timpul cărora "cigarillos"-ul trece din gută în gură. în SUA marijuana sau Lady Hamp este și ea prizată sub formă de țigări, în comun, mai ales de hippiști.
Marijuana: asemănătoare cu un tutun verde, este obținută din frunzele si partea superioară a plantei cănnabis sativa.
Cannabisul poate fi preparat pentru a fi mâncat, băut sau fumat, sub această ultimă formă fiind consumat mai ales în cele două Americi. Efectele sunt aproape exclusiv asupra sistemului nervos central, în speță asupra scoarței cerebrale și, probabil, și asupra cerebelului, ținând cont de tulburările de echilibru coexistente. Efectele se instalează rapid, la câteva minute de la începutul fumatului sau la 30-60 minute dacă marijuana este ingerată. Stare de falsă relaxare. Ideația devine tot mai confuză, imaginile se precipită, percepția senzorială devine haotică, iar spațiul și timpul își pierd dimensiunile reale. Pot surveni halucinații. Stare de transă. Comportarea poate deveni impulsivă; tulburări de coordonare motrice, tremurături, amețeli, și țiuituri în urechi. Dozele toxice duc la confuzii mintale, la dezorientare, stări de excitație și anxietate. Alcoolul îi anulează efectele așteptate, motiv pentru care toxicomanii îl evită sistematic.
Adepții cannabis-ului luptă pentru legalizarea consumului de cănnabis, pe motiv că alcoolul ar avea efecte mai grave după 20 de ani de consum (hepatomegalia și ciroza), pe când o persoană care a consumat zeci de ani cănnabis nu ar avea organismul marcat, în realitate produsele cannabisului afectează AND-ul, și prin aceasta mecanismul diviziunii celulare, creind mari perturbări la nivelul ovulelor, spermatozoizilor, neuronilor și țesuturilor. Afectează sistemele cardio-vascular și imunitar, funcțiile endocrine și de reproducere. Se alterează capacitățile psihice: scade voința, puterea de concentrare, judecata, memoria, persoana devine apatică, își abandonează preocupările cotidiene, își neglijează familia.
Oficializarea, permiterea consumului ar duce la un consum cu caracter epidemic, așa cum s-a întâmplat cu opiul în China, după 1858 și în Egipt cu heroina după 1920.
Folosirea terapeutică: în glaucom și în tratarea vomitării.
Khatul
Numită de unii coca africană datorită formei de consum (mestecatul frunzelor), a efectelor și a caracterului endemic al consumului. Științific Katha edulis, arbust din familia celastraceelor, cu proprietăți psihostimulente, este foarte cunoscut musulmanilor din Africa de Est și din S-E peninsulei Arabe. Se bănuiește că ar fi chiar laurul sacru al prezicătoarelor din Delfi. în Etiopia se apreciază că stă la baza a 501 „cure". Principalele elemente active ale acestui arbust sunt cătina și catinona, asimilare amfetaminilor. Se consumă frunzele cele mai fragede și petalele florilor recoltate în dimineața zilei de desfacere.
Mestecate, pulverizate și înghițite, infuzie („ceaiul etiopian" sau „ceaiul arab"), fumate în amestec cu tutunul.
Peyotl
Cactus (Lophophora Williamsii) care crește spontan în America Centrală. Este micuț (20 cm înălțime); pentru a-l consuma, indienii îl usucă și îl taie apoi în bucăți. Ei îl divinizează, îl denumesc Camabe, Jiculi,
Hikuri, Bunami, Jo.
Halucinogen, suprimă foamea, setea și oboseala, produce o excitație foarte puternică și o plăcere deosebită. Subiectul se crede transportat într-o lume nouă, plină de sensibilitate și inteligență.
L.S.D.
Drog halucinogen descoperit din întâmplare de dr. Hoffman, de la societatea
elvețiană Sandoz, în 1943. Inițialele provin de la denumirea în limba germană a
dietilamidei acidului lisergic. Este al 25-lea dintr-o serie de 27 de compuși
sintetizați din această familie. Lichid incolor, inodor și
insipid, extrem de puternic din p.d.v. psihoactiv, de 25-100 mai puternic decât
psylocibina și de 4.000 de ori decît mescalina. Un litru ar fi suficient pentru a
produce efecte halucinogene întregului Paris. Acidul lisergic se extrage din ergotul
de secară, o ciupercă ce parazitează secara, ciupercă răspunzătoare de numeroase
epidemii de-a lungul istoriei, uneori cu sfârșit letal (în urma consumului cerealelor
infestate cu „Claviceps purpurea”
Recomandat în tratamentul unor psihoze, psihonevroze și frigiditate sau ca analgezic în anumite forme de cancer. Efecte imediate: viziuni halucinante și dezorientarea în timp și spațiu, după care urmează anihilarea voinței și a autocontrolului, hipersugestia (vecină cu hipnoza) și formele imprevizibile, ca tentativele de crimă.
Produce un „voiaj" psihedelic (uneori fără întoarcere): alterarea noțiunii de timp, a percepțiilor vizuale și auditive, depersonalizare, halucinații, panică, dar și o stimulare a creativității intelectuale. Efectele survin pe neașteptate, mult mai târziu, peste câteva săptămâni, luni sau chiar ani de la ultimul consum („ecou" sau „flash-back"): în timpul unei activități obișnuite persoana este cuprinsă de panică și face accidente de muncă sau de circulație.
Poate determina alterații cromozomiale. Străbătând bariera placentară, produce fătului din primele luni de sarcină malformații.
Drogurile inhalante
Substanțe chimice care produc vapori psihoactivi și care nu au fost niciodată cunoscute sub denumirea de droguri. Sunt banale produse chimice utilizate în gospodării pentru curățat sau ca produse cosmetice, adezivi, benzine pentru automobile. Ca atare, sunt comercializate fără restricție. Sunt folosite ca droguri în colectivitățile umane de tineri, copii dar și adulți („aurolacii"). Aceste substanțe volatile sunt o anticameră a drogurilor veritabile.
La doze mici, individul se simte ușor stimulat, iar la o cantitate mai mare, inhibat, mai puțin stăpân pe el. La doze foarte mari se poate ajunge la pierderea cunoștinței ori chiar la deces, prin stop cardiac, în timp sunt afectate s.n.c. și organele interne. Riscurile se multiplică atunci cînd, ca și în cazul drogurilor veritabile, drogurile inhalante se asociază cu tranchilizante, somnifere și alcool.
Droguri recente
Ditranul, care în doze de 10-15mg produce, puternice halucinații timp de cîțiva ani.
ICE, obținut din amfetamina, cu efecte mai intense și mai durabile decît ale crackului, creînd 14 ore de paranoia, violență și halucinații.
Hormonii steroizi, hormoni sexuali. Aceștia mai sunt folosiți de atleți și de adolescenții aflați în căutarea euforiei.
2.3 Clasificarea drogurilor în dependență de efectele medicale și psihologice.
I. Drogurile stimulative (Excitantele)
1. Amfetaminele. Pulbere {sulfat de amfetamine) sau lichid cu miros aromat
(amfetamina baza). Metamfetaminele sunt substanțele chimice de sinteză din
clasa amfetaminelor, având aceleași utilizări și efecte, (în ultimii ani a luat
amploare traficul de pemolina, substanță psihotropă cu proprietăți similare- amfetaminelor).
Cocaina.
Drogurile acceptate social: nicotină, cofeina.
Nicotină. Acționează asupra sistemului nervos periferic, astfel încât mesajele de la creier spre mușchi ajunge aici doar parțial. Efecte: a) senzația de letargie, relaxantă pentru unii, neplăcută pentru alții; b) oboseală mai rapidă, interpretată de unii ca relaxare. Persoanele care renunță la fumat se simt adesea nervoase. Explicația: nicotină nu mai blochează accesul la destinație al întregului mesaj venind de la creier, provocând un răspuns complet.
Cofeina se găsește în cafea, ceai și băuturile de tip cola. Stimulent puternic, care acționează direct asupra sistemului neros central, mărind nivelul alertei autonome. Utilizarea masivă și de durată poate duce la: somn agitat sau insomnie, nervozitate și chiar anxietate. La unele femei accentuează durerea menstruală.
II. Droguri depresive
1. Alcoolul. Drog puternic, cu efecte aparent exaltante. Efecte: a) sedativ, încetinește funcțiile sistemului nervos central (inhibă receptorii de noradrenalină din creier). Aceasta produce somnolentă, scăderea vitezei de reacție la stimuli (interzis șoferilor ș.a.) și scăderea tensiunii arteriale, ceea ce dă impresia falsă de exaltare, în ciuda faptului că este sedativ;
b) amnezic: omul băut uită, ceea ce-l face să se simtă mai lipsit de griji și mai energic. Consumul constant de alcool poate duce la pierderea memoriei (sindromul lui Korsakoff);
c) distrugerea capacității de judecată critică (șoferul băut crede că conduce mai bine, când, de fapt, conduce mai periculos);
d) alcoolul activează hormonii sexuali, ceea ce ar putea mări apetitul sexual, ducând la falsa impresie a efectului stimulativ; te face "să dorești mai mult, dar să poți mai puțin";
e) dezinhibă la modul real sau la modul așteptat, deci prin autosugestie („In vino veritas"). Efectele asupra comportamentului diferă de la o persoană la alta. Totuși, sub concentrația de 0,03% alcool în cantitatea totala de sânge al organismului, omul se simte relaxat sau frivol/amețit. La 0,1% -după trei beri – simțurile si sistemele motorii pot fi afectate atât de mult, încât șofatul(conducerea automob.) devine riscant. La 0,2% băutorul este incapabil să facă ceva, iar doza de peste 0,4% este adeseori letala.Uzul excesiv sau renunțarea la alcool pot duce la halucinații: delirium tremens este fenomenul halucinator – subiecții „vad" gândaci sau animale care se înghesuie pe ei, fac confuzii mari si tremura din tot trupul.
Sedativele, tranchilizante, hipnotice (libriul sau valiul, diazepamul) sunt tranchilizante prescrise medical împotriva durerii, a tensiunii sau anxietății. Efectul lor major constă în relaxarea mușchilor, prin afectarea sistemului nervos central.
Narcoticele (produc somnul sau inconștiența), respectiv opiaceele (drogurile derivate din opium), considerate de asemenea „droguri dure": heroina, morfina și codeina (enumerate în ordinea descrescătoare a puterii).
Drogurile designer-ului „Designer drugs" constituie un nou tip de droguri (din anii 70) apărute pe piața clandestină, prin derivarea de la diferite stupefiante. Cele mai cunoscute tipuri: derivați de fentanil și derivați de petidină. Foarte periculoase, în special MPTP; aceasta da imediat boala Parkinson, chiar si la tineri.
III. Droguri halucinogene
Halucinogenele sunt droguri care produc excitația sinapselor asociate cu senzațiile. Produc modificări directe ale stării de conștientă, cauzând halucinații sau amplificând percepția senzorială: drogatul percepe false sunete, lumini etc. Efectele durează puțin. Majoritatea provin din surse naturale și sunt utilizate ilegal ca deconectante, ca sursă de inspirație de către scriitori și artiști plastici (în trecut).
1.LSD-ul. Numai LSD este sintetic (dietilamida acidului lizergic). Numai efectul LSD-ului durează câteva ore. Efecte plăcute sau neplăcute, în funcție de montajul mintal – expectanța consumatorului.
2.PCP (fenciclidină hidroclorică), cunoscuta sub numele de "prafulîngerului" („angel dust"). Se adaugă ruperea contactului cu realitatea, agresivitatea (care poate persista câteva săptămâni), în general se traversează fazele: violență, comportament psihotic – 5 zile, alte 5 zile de comportament imprevizibil si cu insomnii si o rapida refacere în ultimele 4 zile. în timp, apar tulburări diferite.
3.Marijuana: halucinogenă, în plus fie depresivă, fie stimulativă, în funcție de doză. La doze mai scăzute acționează ca depresiv. La femei perturbă ovulația.
4.Cannabis sau cânepa indiană. Fumată, mestecată, adăugată în produsele de patiserie, alte alimente, în băuturi. Efectele pudrei de cannabis depind de calitatea sa, de cantitatea absorbită și de consumator. Dozele mici produc euforie și o stare de exaltare agreabilă care se termină cu somn. Nu provoacă dependență fizică ci, la unele persoane firave, dependenta psihică. Scădere a activității, diminuarea atenției și memoriei, tulburări de caracter (iritabilitate, instabilitate) și de dispoziție (alternarea fazelor de depresie cu momente de exaltare). Fiind cel mai ieftin este larg utilizat (ex. 75 -80% din consumatorii francezi).
5. Hașiș. Extras din cannabis. Presat în plăcuțe, capsule sau cuburi, poate fi mâncat sau fumat cu o pipă specială („shilom"). Provoacă o beție euforică și expansivă, dar dozele puternice pot determina crize de depersonalizare (cannabism). Consumul îndelungat duce la apatie și lenevie, alterări ale bronhiilor, îmbătrânire prematură, slăbire a sistemului imunologic și tulburări ale gândirii.
6. Mescalina. Extrasă dintr-un cactus mexican de deșert, numit lophophora. Este un alcaloid halucinogen care se prepară sub formă de capsule gelatinate. întrucât produce greață, este evitată.
Dimensiuni sociale ale consumului de droguri.
Consumul ilicit de droguri, ca tenomen cu dimensiuni sociale, a apărut in anii 50-60 în cursul dramaticelor mutații culturale ale lumii contemporane. în anul 2000, în Statele Unite au fost confiscați 267 700 de funzi (un fond = 453 grame) de cocaină, 2,37 milioane de funzi de marijuana, 2 850 de funzi de heroină; Drug Enforcement Administration (DEA) a confiscat droguri în valoare de 850 milioane de dolari, F.B.I.
în valoare de 64 milioane de dolari, vama – în valoare de 752 milioane de dolari;
DEA a dezmembrat 904 laboratoare clandestine și a arestat 25975 persoane, iar F.B.I – 3913 persoane. In Marea Britanie au fost confiscate droguri în valoare de 262 milioane de lire sterline. In Franța, actualmente, există 980000 de toxicomani, dintre care 40 la sută avînd vîrsta între 21 și 25 de ani, iar circa 200000 de toxicomani sunt irecuperabili. Se presupune că în mai puțin de 10 ani drogurile vor lichida statutul social – prin marginalizare, de socializare, incapacitate de integrare în viața socială al unui număr de tineri egali cu toți ostașii căzuți pe front în primul război mondial.
Nici o țară nu a fost cruțată de problemele devastatoare cauzate de consumul de droguri.
La moment, grupul narcomanilor reprezintă unul din cele mai marginalizate grupuri sociale,consumatorii de droguri fac acest lucru fie din cauze interne – curiozitate, lipsa de maturitate, probleme personale, disperarea, singurătatea, lipsa unor preocupări interesante, fie din cauze externe – distracțiile, tovărășia cu toxicomani. O bună parte din consumatorii de droguri pregătesc doza de droguri în condiții casnice, din paie, din moment ce macul este crescut ilegal.. In plus, tinerii din fostele țări comuniste au venit mai puțin în contact cu mesajele care subliniau pericolul reprezentat de consumul de droguri în societatea capitalistă. în plus, în locul mass – media riguros cenzurate, a apărut o explozie nediscriminativă a informației vehiculate pe piața
audio-vizualului. Cetățenii sunt ținta unui bombardament informațional masiv, în care consumul de droguri este deseori prezentat ca o alternativă de a face față vieții.
2.4 Toxicomaniile.
Toxicomania este o stare de intoxicare periodică sau cronică, dăunătoare individului și societății, provocată de consumul repetat al unui drog (natural sau artificial).
Definiția dată toxicomaniei de Porot: ( este cea mai acceptată )
,,Toxicomania este apetența anormală și prelungită manifestată de anumite persoane pentru substanțe toxice sau droguri, pe care acestea le-au cunoscut în mod întîmplător sau prin căutarea voluntară a efectului analgezic, euforizant sau dynamic, apetența care devine repede o obișnuință tiranică, atrăgînd după sine mărirea progresivă a dozelor. Aceste substanțe toxice, datorită unei mari nocivități proprii, îi fac pe unii autori să se refere la puterea lor toxicomanogenă, sau printr-o folosire foarte intensivă și prelungită provoacă în organism reacții de adaptare ce se traduc prin toleranță paradoxală, printr-o stare de nevoie imperioasă și prin accidente mai mult sau mai puțin impresionate în cazul unei întreruperi bruște a consumului. Anumite toxicomanii pot determina degradări organice, unele soldîndu-se uneori, într-un interval de timp mai mult sau mai puțin lung, cu decăderea fizică și mintală a individualul".
Există cazuri justificate de toxicomanie, de exzemplu: în ultimele faze ale cancerului, sau ale unui grav rănit, pentru potolirea durerii insuportabile un timp mai indelungat. Există însă și o toxicomanie inconștientă, care se instalează pe nesimțite, prin tratarea insomniilor, nevrozelor, tusei. (p.116, Dependența de preparate farmacologice).
Solvenții – Drogurile inhalante.
Substanțe chimice care produc vapori psihoactivi( petrol, aerozoli, lichide de epurare, adezivi cu conținut de toluent și acetonă )și care nu au fost niciodată cunoscute sub denumirea de droguri. Sunt banale produse chimice utilizate în gospodării pentru curățat sau ca produse cosmetice, adezivi, petroliere. Ca atare, sunt comercializate fără restricție. Sunt folosite ca droguri în colectivitățile umane de tineri, copii dar și adulți („aurolacii"). Dependenta de tip solvent este creată de substanțe chimice volatile la temperatura ambiantă și ai căror vapori produc efecte analoge alcoolului și anestezicelor.Aceste substanțe volatile sunt o ,,anticameră” a drogurilor veritabile. Vaporii solvenților inhalați trec prin plămîni și ajung cu rapiditate în creier, încetinind ritmul respirator. Inhalările repetate pot duce la pierderea simțului de orientare, a controlului sau chiar a cunoștinței. Efectele vaporilor de solvenți se manifestă imediat, dacă se renunță la inhalare, pot să dispară între cîteva minute și jumătate de oră; subiecții însă vor resimți dureri de cap timp îndelungat, nu se pot concentra, sunt apatici, obosiți.Un consum îndelungat poate leza moderat funcțiile cerebrale, în principal controlul asupra mișcărilor. La doze mici, individul se simte ușor stimulat, iar la o cantitate mai mare este inhibat și mai puțin stăpân pe el. La doze foarte mari se poate ajunge la pierderea cunoștinței ori chiar la deces, prin stop cardiac.
Dependența psihică nu constituie însă o problemă notabilă. Riscurile se multiplică atunci când, ca și în cazul drogurilor veritabile, drogurile inhalate se asociază cu tranchilizante,somnifere,alcool.
Formarea personalitatii narcodependente. Diagnostica primară a dependenței de drog.
Personalitatea dependentă de drog se formează treptat. Aceasta depinde în primul rînd de caracteristicele individuale, și în al doilea rînd de tipul preparatelor administrate. S-a constatat că cei mai predispuși către narcomanie sunt indivizii cu diferite patologii de caracter și personalitate.
În literatura contemporană de specialitate există mai multe teorii și concepții cu privire la formarea personalității narcodependente.
Semnele și simptomele consumului de droguri
Este important să rețineți că dacă un copil prezintă simptomele de mai jos, nu înseamnă obligatoriu că este un consumator de droguri. Prezența unor simptome din cele enumerate mai jos poate fi determinată și de starea de stres a adolescenților. Alte simptome pot fi semne ale unei depresii nediagnosticate sau a altor probleme de sănătate. Oricum aceste simptome merită atenție mai ales dacă persistă sau se repetă periodic. O consultație la un psiholog, poate fi de mare folos pentru a-1 ajuta pe tînăr să depășească o situație de criză și să fie ajutat pentru a-și dezvolta căi eficiente de rezolvare a problemelor din viata sa.Cheia este schimbarea; este important să urmariți orice schimbare semnificativă a semnelor fizice, de personalitate, de atitudine sau de comportament.
Semne fizice:
pierderea /creșterea poftei de mîncare, o inexplicabilă scăderea sau cresterea în greutate, orice schimbare a obiceiurile alimentare;
schimbarea ritmului mersului, o încetinire sau o înțepenire a mersului, o slabă coordonare a mișcărilor;
insomnie, trezirea la ore neobișnuite, o lene neobișnuită;
ochii roșii și înlăcrimați, pupile mai mari sau mai mici decît de obicei, biank stare;
palme umede și reci, mîini tremurătoare;
fața roșie sau palidă;
miros de substanțe la expiratie, din corp sau de pe haine;
foarte activ, excesiv de vorbăreț;
secreții nazale ca la răceală, extremități reci;
urme de înțepături pe antebrațe sau picioare;
mereu mucos, grețuri și vome frecvente, sau transpirații excessive;
tremurături ale mîinilor, picioarelor sau capului;
puls neregulat.
Semne comportamentale.
– schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză aparentă
– schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi, nu vrea sa vorbeasca despre prietenii cei noi sau aceștia sunt cunoscuți ca și consumatori de droguri;
– schimbare în activități, hoby-uri sau interese;
– scăderea performantelor școlare, sau la muncă, întîrzieri la școală, absentări nemotivate sau abandon școlar;
– schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru familie și activitățile de familie;
– dificultăți de concentrare, distrat, uituc;
– lipsă de motivație în general, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de nepasare;
– frecvent hipersensibil, își pierde repede cumpătul, sau are resentimenle
puternice;
– stări de iritabilitate sau mînie;
– stare de prostrație sau dezorientare;
– comportament excesiv de secretos;
– accidente de mașină;
– necinste cronică;
– o nevoie inexplicabilă de bani, fură bani sau obiecte pentru a fi vîndute;
– schimbări ale obiceiurilor de toaletă.
Diagnosticarea primară a dependenței de drog.
Narcomania, prin efectele sale, implică un anumit grad de periculozitate în societate. De aceia este bine să se poată face o diagnosticare primară a acestei stări patologice.Diagnosticarea primară presupune aprecierea unei stări în mod expres, în lipsa testelor de laborator. În cazul narcomanilor ei au unele trasaturi distincte: vestimentația – este lipsită de acuratețe; exteriorul – neîngrijit, păr lung, vine sub ochi, lipseste mimica; expresivitatea ochilor; de asemenea pot fi atestate lezări sau sechele în locuri specifice, în cazul infliltratelor; comportamentul poate fi dezechilibrat, inhibitor, vulnerabil, antisocial. În familie se observă dispariția banilor, a lucrurilor prețioase, fuga de acasă, prezența prietenilor ,,dubioși”.Un rol important în stabilirea diagnosticului primar îl are adoptarea de narcomani a unui limbaj specific.Limbajul este împresurat de jargonosme care sunt pe înțelesul unui grup foarte restrîns în special, grupul de risc ce fac abuz de drog.
2.5 Narcomaniile și societatea. Politicile antidrog.
Un rol aparte în combaterea fenomenului ,, Narcomanie” au politicile antidrog. Politica mondială , în domeniul abuzurilor de droguri, este determinată de Convențiile mondiale și de încheierea tratatelor la acest capitol.Statele care au semnat convențiile își asumă responsabilitatea să formeze o politică națională a controlului abuzului de droguri, care să intre în vigoare în legislația țării. Astfel, politica în privința controlului abuzului de droguri se realizează la trei niveluri: mondial, național(de către stat ), și la nivelul societății(care unifică puterea statului și a mișcărilor internaționale).La începutul secolului XX, și mai cu seamă la mijlocul secolului XX, narcomania devine un fenomen social scăpat de sub control. Haosul dominant în această perioadă a pus în alertă întreaga comunitate internațională în vederea soluționării acestui fenomen generator de anomie (E. Durcheim). Astfel, în 1909 – la Șanhai – a fost convocată „Comisia cu privire la opiu", iar în ianuarie 1912 prin Convenția de la Haga s-a semnat și promulgat primul acord internațional cu privire la instituirea controlului asupra traficului de droguri. După aceasta pe parcursul anilor au mai fost semnate nouă convenții și acorduri cu privire la controlul efectuat asupra traficului și consumului ilicit de substanțe narcotice. Astfel, ONU a elaborat în anul 1961 „Convenția despre substanțe psihoactive” , în care a fost întocmită lista substanțelor psihoactive, pentru care se determină controlul producerii, transportului și răspîndirii fiecărei substanțe. Fiecare țară-membră trebuie să prezinte un raport anual a situației drogurilor în țară, necesitatea anuală a drogurilor, legislația în vigoare privin problema abuzului de droguri, date statistice despre producerea, utilizarea , transportul drogurilor.O continuare a procesului controlului substanțelor psihoactive a fost”Convenția despre substanțele psihoactive din1971”, care repetă multe aspecte ale convenției din 1961, însă s-au adăugat încă patru liste în plus ale substanțelor psihoactive supuse controlului. S-au introdus schimbări în restricții ce se refereau la vînzarea, reproducerea, răspîndirea , utilizarea și tranportul drogurilor , luînduse în considerație utilitatea terapeutică și capacitatea drogului de a crea dependența și o serie de probleme de sănătate, probleme sociale cauzate de abuzul de droguri.Ca și în Convenția din 1961, cea din 1971, în art.36, le dă țărilor membre dreptul să-și aleagă orientarea profilaxiei și a tratamentului dependenței de droguri.
Deci , în acest domeniu nu s-a creat un program internațional , universal care ar rezolva această problemă , și anume dependența de droguri.
Un alt pas în dezvoltarea controlului substanțelor psihoactive a fost Convenția internațională din 1988 ”despre lupta împotriva traficului de droguri”. Art.3 al acestei convenții presupune reglementarea legilor ce privesc sancțiuni prin privațiuni de libertate , amendă și confiscarea bunurilor materiale ale persoanelor imlicate în cîmpul abuzurilor de droguri.Astfel, societatea mondială merge spre micșorarea sistemului de operații cu droguri, făcîndu-le din ce în ce mai stricte.Cele mai periculoase acțiuni se recunosc a fi acele care se referă la infracțiuni legate de droguri, pentru ele se atribuie pedepse grave.Utilizarea terapeutică a drogurilor este supusă unui control riguros.În urma adaptării acestei convenții , fiecare țară-membră și-a determinat poziția sa față de aceasta ,eleborîn programe naționale de combatere a abuzului de droguri, în SUA , de exemplu, se duce o politică de prevenire a efectelor nocive ale abuzului de droguri, cele mai grave find creșterea criminalității și răspîndirea virusului HIV, de aceea statul asigură consumatorii de droguri cu seringi sterile și le eliberează medicamente narcogene.Olanda are o reputație de țară în care controlul de droguei este foarte slab.Există un mit că drogurile sunt complet legalizate și se vînd fără prejudiciu de rețeaua „coffee shops ”.Olanda este una din puținele țări care divizează oficial drogurile în”ușoare ” și „grele „. În realitate, toate drogurile din Convenția internațională sunt interzise, deci transportarea, vînzarea, producerea și păstrarea drogurilor se pedepsește conform legii,ea este precedată de privațiune de libertate în termen de la o lună pînă la opt ani.Cu toate că sunt interzise,cofeinele constituie droguri ușoare și pot fi vîndute legal. Stăpînii, însă trebuie să respecte anumite reguli:persoanelor mai tinere de 18 ani li se vinde o cantitate anumită, minimă, de droguri ușoare, în țară se interzice de a publicita drogurile, nu se vînd droguri grele și în „coffee shops” se permite păstrarea unei cantități limitatae de droguri. În cazul nerespectării acestor reguli încăperea se închide.Permițînd activitatea „Coffee shops”, organele de putere urmăresc aprovizionatorii, deoarece ei fac parte din organizații criminale. Cu toate acestea, Olanda este considerată „groapă de droguri” a Europei. Producătorilor și răspînditorilor de droguri , în diferite țări li se aplică diverse sancțiuni.În țările europene, ca Austria, Franța și Elveția, producerea și răspîndirea drogurilor se sancționează cu privațiunea de libertate în termen de pînă la 20 de ani, în Dania, Germania-pînă la 15, în Suedia-pînă la 10, Ungaria-pînă la 8 ani, Polonia-7,5, Italia-2, 2M.Britanie-20, Grecia-pînă la privațiune de libertate pe toată durata vieții, în țările Asiei și Africii, sunt prevăzute termeni lungi:în India –pînă la 20 de ani, Sri Lanka-10, Cote Divore-de la 3 luni pînă la 5 ani, în Japonia ,Thailanda, Egipt,Nigeria-pînă la privațiunea de libertate pe toată durata vieții, în America Latină – pînă la 20 de ani, în Venesuela-15 ani, Argentina, Ecuador-pină la 12 ani.Legile unor țări pedepsesc însuși consumul de droguri. Aceste sunt Franța,Grecia și Elveția , în unele , este prevăzută pedeapsa cu moartea ca în India, Iran, Turcia , Egipt. În Norvegia ca și în Germania, Marea Britanie, nu se urmăresc oameni pentru consumul de droguri.În prezent controlul internațional asupra producerii și desfacerii substanțelor narcotice se desfășoară sub egida ONU. Organizația internațională chemată să monitorizeze realizarea convențiilor sus numite este CCD (Comitetul Controlului asupra Drogurilor). De asemenea, pe lîngă OMS funcționează Comitetul permanent Antidrog, care are drept scop descoperirea și includerea în lista specială a medicamentelor și preparatelor care produc dependență. Organizarea și întreținerea speluncilor sau predispunerea la astfel de încăperi se pedepsește cu termenul de 5-10 ani. Predispunerea pentru consumul de droguri se pedepsește pînă la 5 ani.Aceeași faptă comisă a doua oară se pedepsește pînă la 10 ani. Încălcarea regulilor producerii, procurării, păstrării, dării de seamă, eliberării spre transport se pedepsește cu privațiune de pînă la 3 ani sau cu o amendă de 100 de salarii minime.
Plantarea sau cultivarea opiului sau canabisului se pedepsește pînă la 5 ani de privațiune de libertate, aceeași faptă repetată-pînă la 8 ani (art.225,226 Partea specială,capitolul 11. Infracțiuni contra securității publice a sănătății populației).
Impactul negativ al narcomaniei asupra societății.
Consumul de droguri reprezintă una din cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane. Considerat în majoritatea surselor de specialitate ca o „crimă fără victime”, care nu aduce prejudicii societății, în ansamblul său , ci doar indivizilor imlicați , consumul de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează sănătatea a milioane de oameni, sporind costurile asistenței medicale și determinînd amplificarea altor probleme sociale, în acest sens, așa cum observă o serie de specialiști consumul de droguri nu este o crimă fără victime , ci un delict care are un impact deosebit de negativ asupra societății în întregime. La întrebarea: „în ce constă pericolul narcomaniei?” Putem da următoarele răspunsuri:
În „proliferarea ” socială avansată, în caracterul „contagios”, în capacitatea de răspîndire epidemică și de afectarea unor pături considerabile a populției, în special a tineretului.
În consecințele medicale grave se prevăd leziuni evidente ale organelor interne și ale sistemului nervos central , tulburări psihice manifestate prin psihoze acute și cronice.
În letalitate sporită în rîndurile consumatorilor de droguri , pusă în relație cu supradozarea substanței narcotice,cu accidente produse.
În stare de ebrietate narcotică, cu afecțiuni diverse cauzate de administrare cronică a drogurilor, cu suicide frecvente comise de narcomani în stare de abstinență chinuitoare sau în cea de depresie profundă.
În comportamentul delicvent al consumatorilor de droguri, condiționat atît de modificarea personalității lor cît și de scopul de a obține drogurile.
2.6 Servicii socio-medicale acordate persoanelor dependente de drog.
Dacă analizăm structura serviciilor specializate în lucrul cu persoanele dependente de drog, putem menționa realizările pe care le-a obținut practica țărilor europene. Organizarea sistemului serviciilor socio-medicale diferă de la o țară la alta.În Franța, se depune un efort considerabil în crearea centrelor de supervizare a bolnavilor dependenți. O popularitate mai mare are practica reabilitării dependenților de droguri în familie, în 1987, acest subiect a fost văzut de către Ministerul Afacerilor Sociale, care a menționat că reabilitatea dependenților în familie nu este numai o formă de susținere socială, ci o alegere făcută conștient de ei, astfel, încît bolnavul face un contract cu „grupul de tratament”. Participarea familiei „primitoare” în procesul terapeutic se bazează pe caracterul individual al bolnavului. Aceste familii primesc un suport financiar din partea statului.Programele din Germania accentuează nevoia de domiciliu și a unui loc de muncă pentru dependenții de droguri. De aceea a apărut nevoia în orașele mari, să se creeze locuințe speciale pentru bolnavii fără casă – locuințe de dormit, temporare, încăperi pentru acordarea ajutorului sanitar, centre consultative pentru ajutorarea dependenților de droguri – să obțină o profesie, respectiv un loc de muncă. Programele naționale au fost completate de către inițiativele organizațiilor sociale.În Germania s-au format grupe mici de cooperare a diferiților specialiști, care realizează programe de ajutoare a dependenților de drog. Ele au apărut din cauza neeficacității programelor naționale și se numesc „KON DROPS”. Factorul comun al acestor grupe este tendința de a stimula interesul spre un mod de viață sanatos.Astfel, se organizează activități culturale, sportive, turistice, se formează grupuri de interes. Asistența socială este orientată spre rezolvarea diferitelor nevoi, probleme ale pacienților, în acest fel climatul binefăcător, atmosfera de îngrijire devin factorii de succes în tratarea dependențelor de droguri. Aceste grupe de ajutor există pe baza finanțării private, însă deseori statul le acordă ajutor.În Italia, la sfîrșitul anilor 70 ai secolului trecut a început deschiderea spitalelor staționare de psihiatrie pentru dependenții de drog. Bolnavii însă nu erau predispuși să apeleze la ele din cauza statutului lor de „bolnavi psihic”. De aceea în 1978, în orașul Triesta a fost fondată o cooperativă pentru dependenții de droguri, aceasta avînd două funcții principale:
1)Terapie individuală, familială și în grup;
2)Tratament ambulatoriu și de staționar.
Un exemplu deosebit în acordarea serviciilor speciale acordate dependenților de droguri, este SUA.În SUA , există programe de spitalizare, numite „în pacient”, Centrele de Sănătate Mintală din Comunitate, Centrele specializate în reabilitatea persoanelor dependente de droguri și cîteva spitale specializate în sănătatea mintală acordă programe de tratament pacienților numite „ușile închise”. Dezintoxicarea durează de la 24 de ore pînă la trei săptămîni. Ea depinde de gradul de adicție a pacientului. O îngrijire adițională a pacienților dureză 2-3 săptămîni, într-un anturaj unde drogurile nu sunt valabile. Aceasta este foarte costisitoare. Aceste programe sunt oferite de Centre de Sănătate Mintală din Comunitate, Centre specializate în reabilitarea persoanelor dependente de droguri și cîteva spitale specializate în sănătatea mintală precum și de clinici pentru abuzul de substanțe psihoactive.
Programele „Self-help” de autosusținere, ajutor persoanelor anonime includ multe grupuri de autosusținere pentru persoanele dependente de droguri ca: Narcotic Anonims, Synon, Postsmokers Anonyms, Pills Anonims. Un rol important în reabilitarea dependenților de droguri îl au comunitățile terapeutice. Există programe rezidențiale de tratare pe termen lung, cu durata de 12-18 luni. Comunitățile terapeutice pun accentul pe schimbarea stilului de viață și pe învățarea persoanei de a primi recompense în viața de zi cu zi , așa că să nu aibă nevoie de a mai apela la droguri. Acest proces poate fi descris astfel „Anturajul e confruntare constantă care tinde să strice peretele, care acoperă întreaga persoană. Un individ poate, de exemplu, să apară crud, pentru a continua viața în stradă. De fapt, această imagine trebuie să fie deteriorată. Sentimentele care aduc durere, de exemplu singuratatea, frica, depresia, trebuie să fie expuse, eliberate, să fie redate, eventual permițîndui individului să fie sincer cu sine însuși, fără a purta vreo mască”. Este dificil a măsura succesele acestui program, fiindcă mulți renunță la el după o anumită perioadă, dar sunt dovezi că cei care au trecut acest program obțin succese în găsirea unui loc de muncă și nu reîncep a se droga.Un alt program Halfway Hauses asistă pe cei care au fost spitalizați și dezintoxicați ca să se reintegreze în comunitate. Aceste case oferă servicii de consiliere (atît individuală cît și de grup), pentru a-i ajuta pe rezidenți să nu consume droguri și să se concentreze asupra problemelor personale cu care se confruntă. Rezidenții de asemenea, participă la training-uri vocaționale, primesc asistență în găsirea unui loc de muncă, precum și domiciliu. Multe case „ Halfway” angajează ca lucrători foști dependenți de droguri. Ei, de multe ori, sunt mai buni lucrători, deoarece cunosc această experiență și au trecut prin izolare, furie și ostilitate simțite de dependențe de droguri.
Ei de asemenea constituie un model de înconjurare pentru persoanele dependente. Casele halfway evidențiază importanța asumării responsabilității rezidenților pentru acțiunile și comportamentul lor.Există servicii sociale și medicale pentru persoanele dependente de drog care sunt prestate pentru Ministerul Sănătății, Ministerul Afacerilor Interne și de către Organizațiile nonguvernamentale .
Serviciile Medicale pentru persoanele dependente/abuzive de droguri sunt reglamentate de:
Dispensarele Municipale ,Cabinetele narcologice;
Punctele narcologice din cadrul spitalelor de circumscripție;
Posturile de narcologie din cadrul intreprinderilor;
Asistența narcologică de staționar care este reglamentată de către:
spitalele de narcologie secțiile de narcologie din cadrul spitalelor.Există stereotipul că „odată dependent –ești dependent pe viață”. Această atitudine a stopat mult timp eforturile de a rebilita pe cei dependenți de droguri. Cei care nu mai utilizează droguri au un statut de bolnav inactiv sau care se află în perioada de abstinență, în realitate nu toate persoanele foste dependente de droguri se reîntorc la droguri, dar riscul la recidivă este foarte mare, și, practic foarte puțini rezistă la ispita de a se droga din nou. De aceea, majoritatea bolnavilor care s-au tratat la spitale revin înapoi de mai multe ori. Este important de menționat cauzele nereușitei tratamentului:
Dependența psihică a bolnavului față de drog – este cauza principală a nereușitei tratamentului. Persoanele care fac abuz de drog primesc o recompensă psihologică prin starea de euforie, astfel creînd o stare de atracție permanentă de drog;
Schimbarea dispoziției. Persoana care a utilizat droguri crede în starea de euforie, simțită anterior, ca fiind normală, de bună dispoziție. De aceea, dezicerea de drog se compensează cu nesatisfacție, prin lipsă de dispoziție.
Neintegrarea în mediul sănătos. Bolnavul se simte neglijat de oamenii din mediul sănătos.
Întîlnirea cu persoanele dependente de droguri. Aproximativ 70% de recidive au loc din cauza întîlnirii cu persoanele dependente, chiar dacă acestea sunt inactive, ispita de a se droga domină persoana.
Medicina contemporană propune o serie de metode de tratament:
Dezintoxicarea- eliberează organismul de la dependența fizică totalmente, însă 90% de bolnavi reîncep drogarea după acest tratament.
Tratamentul medicamentos – este o altă metodă de tratament, care constă în administrarea diferitelor preparate medicinale. Această metodă se utilizează, de obicei, pentru a reduce dependența.
Metoda Nazaraliev – constă în adminisrarea unui medicament puternic, așa cum este atropina, pentru a reduce dependența de drog. După tratamentul cu atropină se face un curs de psihoterapii. Metoda are 10% de eficacitate, întrucît atropina este un medicament de risc și poate afecta creierul.
Curățirea sîngelui prin hemosorbție, hemodeluție.
Reflexoterapia – poate îmbunătăți starea fizică și cea psihică, însă nu reduce dependența de drog.
Terapia prin înlocuire – se aplică dependenților de droguri pe o durată îndelungată de timp. Se efectuează cu scopul de a înlocui dependența de droguri ilegale prin cele legale.
Terapia Anterecidiva – constă în crearea sintetică a unei situații, în care utilizarea drogurilor ar duce la moarte.
Chimioprotecția- constă în introducerea unui medicament în organism, asemănător cu naltrexon, pentru o perioadă lungă de timp (1-2 luni).
(Naltrexon – preparat medical foarte scump, intoducerea căruia în organism lipsește bolnavul de stare de euforie după drogare și-l transformă în producător de durere).
Codarea – reprezintă hipnotizarea în urma unei psihoanalize. După ea utilizarea drogurilor devine periculoasă. Nici un tip de codare nu poate fi efectiv pentru toate drogurile.
Metadonul – reprezintă folosirea substanței psihoactive, pentru o perioadă de timp în ordinea descrescătoare a dozelor. Practic, se înlocuiește dependența de heroină prin cea de metadon. Apoi, treptat, se scade doza de administrare.Majoritatea medicilor critică această metodă și nu o acceptă în practica lor profesională.
Metodele citate nu au mare efect dacă bolnavului nu i se oferă securitate și supervizare permanentă. De aceasta trebuie să se ocupe asistentul social. Este important, ca asistentul social să cunoască bolnavul înainte de începerea tratamentului și să participe la tratament, în același timp, asistentul social trebuie să facă legătura cu familia bolnavului aplicînd o serie de tehnici de lucru pentru pregătirea terenului de reîntoarcere a bolnavului. Asistentul social trebuie să pregătească un alt mediul a bolnavului, căutînd condiți noi de trai, favorabile. Cu părere de rău, în cadrul spitalelor narcologice din Moldova, nu există asistenți sociali profesioniști.
Terapia persoanelor dependente.
În tratamentul narcomaniei actualmente s-au stabilit mai multe modele:
• modelul medical de reabilitare – acest model se bazează pe teza generală că narcomania este o boală și cel mai normal este ca ea să fie tratată de medic, idee respinsă de adepții modelului social;
• modelul de modificare a comportamentului – acest model este centrat în special asupra dinamicii de condiționare implicate în dezvoltarea dependenței, tehnica de tratament fiind de fapt o terapie de modificare a comportamentului. Ea include vechile metode de condiționare a abstinenței fată de drog și noile metode de menținere a comportamentului modificat. Menținerea și consolidarea comportamentului modificat se bazează pe concepția că un reflex condiționat poate fi prelungit mai ușor prin recompensare decît prin pedepsire; spre exemplu, menținerea abstinenței poate fi prelungită dacă pacientul este lăudat pentru comportamentul său matur și conștient, metoda care își găsește utilitatea atît în cadrul modelului fiziologic, cît și în cadrul celui social;
modelul psihologic – se bazează parțial pe conceptul psihanalitic al personalității narcomanului. Nucleul modelului psihologic îl constituie reabilitarea narcomanului, reinserța lui socială sau, cel puțin, dacă nu este capabil să învețe a conviețui activ, să obțină capacitatea de a se adapta la viața civilizată;
modelul social – contribuțiile psihiatriei sociale și, în special, terapia de grup și reabilitarea prin reeducare, constituie bazele abordării psihologice în modelul social. Acest model înaintează în prim-plan rolul determinant al factorilor sociali în dezvoltarea susceptibilității și indep
endenței psihice, ceea ce implică cunoașterea și înlăturarea acelor factori ce au determinat abuzul, în al doilea rînd, acest model consideră dependența psihică ca avînd un mecanism de imitare. Sunt acceptate atît metodele de recompensare pentru abstinentă, cît și cele de pedepsire în caz de consum de drog, aplicate individului sau în grup;
modelul complex – prevede tehnici și metode proprii fiecăruia din modelele anterioare, adaptate însa fiecărui narcoman în parte, dat fiind faptul că în dezvoltarea narcomaniei persistă atît factorii psihologici, biologici, cît și cei sociali.
Paralel cu aceste modele de tratament există și alte modalități de clasificare a formelor de reintegrare și reinserție a persoanelor dependente de drog. Astfel, unii autori evidențiază: psihoterapia, terapia de familie, terapia de grup etc.
Tratarea bolnavilor dependenți de substanțe narcotice convențional poate fi divizată în trei etape:
I. Etapa dezintoxicării fizice.
Această etapă durează aproximativ două săptămîni în condiții de staționar. La această etapă au loc:
• administrarea preparatelor antagoniste drogului consumat pentru ameliorarea sindromului abstinent și accelerarea procesului de dezintoxicare.;
• tratarea complicațiilor apărute în urma abuzului (complicații a sistemului cardiovascular, respirator, sistemului nervos.);
aplicarea unei terapii în mod individual se aplică pentru diminuarea necesității psihice de a consuma drogul.
II.Etapa de susținere a terapiei ambulatorii.
Specialiștii recomandă ca următoarele două săptămîni indivizii să nu trăiască acasă pentru a nu diminua riscul recidivei. Pacientul trebuie zilnic să frecventeze spitalul unde alături de terapia farmacologică se face și psihoterapie individuală sau de grup, în dependență de dorința pacientului, în mod sistematic.
III.Etapa terapiei de susținere.
Această etapă este îndreptată împotriva recidivei. Ea are mai multe sarcini:
• Învățarea pacienților a unor tehnici psihologice care ar întări convingerea că se pot lipsi de drog;
• crearea unor interese pozitive și stabile cu caracter de hobby;
• crearea motivației pentru găsirea unei profesii.
După aceasta pacientul poate fi îndreptat în centre de „Narcomani anonimi”. Aceste centre sunt cu un circuit închis și personal specializat, unde se continuă cu terapia de susținere, asociată cu psihoterapie de grup, psihoterapie individuală, ședințe de ramă, ședințe de terapie ocupațională, ergoterapie. Toate acestea se efectuează cu acordul pacientului.
Psihoterapia persoanelor dependente.
Motivația exterioară, falsa motivație și recăderea
Sunt situații în care ceea ce îl determină pe narcoman să decidă renunțarea la consum și să caute ajutor este un eveniment din viața lui: supradoza unui „prieten” de consum, lipsa banilor, părinții care nu mai vor să-i acorde adăpost sau bani, amenințarea cu părăsirea din partea iubitei. Acestea țin, într-adevăr, de o motivație exterioară, dar în acest stadiu îl poate ajuta pe consumatorul de drog să se decidă să renunțe. Aceasta este o situație în care el se poate prezenta la un specialist. Poate veni însoțit de părinți, cu alte rude, cu un prieten, cu iubita sau singur. Caracteristic pentru această fază pe care, Prochasca și Di Clemente, o numesc de contemplare este acceptarea faptului că dependența a devenit o problemă. De multe ori însă, această acceptare a faptului că există o problemă în legătură cu consumul de droguri este numai un rezultat al constrîngerii de către exterior. De multe ori consumatorul de drog nu este convins că are o problemă. El ajunge și la dezintoxicare, dar fără să fie convins că ar avea o problemă. Bineîțeles, în acest caz recăderea bate la usă. „Daca ai sta singur, ai avea bani și nu te-ar bătea nimeni la cap ai consuma în continuare?”. La această întrebare mulți dintre cei care, inițial, veniseră cu ideea că trebuie să renunțe la consum răspund afirmativ. În acest caz este vorba, așadar, de o falsă motivație. În această situație e conștient, oare, părintele că renunțarea la dependență nu se poate face peste noapte? Sunt frecvente cazurile în care parintelui îi place să creadă că după o săptămînă de psihoterapie sau după o săptămînă de dezintoxicare dependența a dispărut. Așadar, acel lanț abstinență-recădere, este întreținut de o falsă motivație. Motivația reală nu se poate căpăta decît în momentul în care consumatorul de drog admite că dependența de drog a devenit o problemă pentru el. Așadar, părintele ar trebui să fie conștient de faptul că o motivație reală nu se poate obține de azi pe mîine.
Momentul în care toxicomanul a admis că are o problemă este un moment-cheie. El poate ajunge să admită acest lucru dupa o anumită perioadă de consum sau după o anumită experiență de abstinență-recădere. Apare un moment în istoria unui consumator de drog în care conflictele și inconfortul legate de consum sunt prea mari. Acesta este momentul în care el acționează. De altfel, Prochasca și Di Clemente numesc această fază, faza acțiunii. El ia decizia să-și schimbe comportamentul. În perioada post dezintoxicare există o centrare pe explorarea comportamentului de consum (importanța ritualismului în consum, importanța stilului de viață în consum, importanța sistemului de relații în consum). În această perioadă, persoana dependentă poate învăța cum să facă față situațiilor de risc crescut(situații în care ar putea relua consumul de drog), poate explora propriile nevoi și poate deveni receptiv la nevoile altora, își poate descoperi noi interese și modalități de a-și petrece timpul liber și își poate descoperi o orientare profesională. Redescoperirea „lucrurilor simple” se poate întîmpla tot în această fază și familia ar putea sprijini această redescoperire. Atunci cînd spunem „lucruri simple” ne referim la lucruri pe care părinții și alți membri ai familiei le pot face împreună cu tînărul narcoman și care ar putea reformula relația între el și ceilalți membri ai familiei. Însărcinarea tînărului cu mici responsabilități care țin de gospodărie ar fi unul dintre aceste lucruri simple. Toate aceste activități pe care tînărul dependent le-ar realiza împreună cu familia ar putea cataliza refacerea relațiilor familiale. Activitățile inițiate în faza de acțiune pot fi consolidate în faza de menținere (Prochasca și Di Clemente). În aceste două faze părinții trebuie să dea dovadă de o mare flexibilitate. Fiindcă tînărul dependent este într-o perioadă de căutare, de explorare a noi interese și nevoi care ar putea sta la baza modificării stilului său de viață, părintele ar putea fi o oglindă a acestuia, oferind suport, curiozitate și acceptare. Flexibilitatea se referă tocmai la această însoțire a tînărului dependent în căutarea lui. A fi flexibil, poate fi dovada creșterii receptivității în raport cu nevoile propriului copil. Poți fi, însă, receptiv la nevoile altuia numai dacă știi să fii receptiv la nevoile tale. Din experiența noastră putem spune că puțini părinți pot face acest lucru. Psihoterapeutul poate fi „activat” și în acest caz în cadrul triunghiului toxicoman-părinte-psihoterapeut. Părintele poate învăța împreună cu el cum să fie receptiv la propriile nevoi pentru a putea fi disponibil și pentru nevoile altuia.
Psihoterapia în lucrul cu persoanele consumatoare de droguri
Psihoterapia ar putea fi definită ca o experiență emoțională specifică care apare în relațiile dintre două persoane, dintre care una ajută pe cealaltă să se înțeleagă mai bine pe sine, cu obiectivitate, prin prisma experiențelor sale de viață. Metoda poate fi și este aplicată atît de psihologi, asistenți sociali, cît și de sociologi. Psihoterapia individuală este una dintre numeroasele forme de reintegrare a narcomanilor, aplicîndu-se izolat sau în combinație cu alte forme de tratament.
În dependență de stadiul de intoxicație al narcomanului, psihoterapia poate fi aplicată pe parcursul a mai multor faze:
În prima fază, se acceptă ca psihoterapeutul să-și asume un rol activ în construirea relațiilor cu persoana dependentă de drog; el trebuie să-i fie apropiat acesteia, fară idei preconcepute, onest, dar în același timp ferm și abil, să nu accepte compromisul. Posedînd aceste calități va caștiga încrederea bolnavului. Relațiile dintre el și pacient trebuie să fie cît mai firești, de ajutorare. Principalul scop al psihoterapiei este de a-1 face pe bolnav să înțeleagă necesitatea unei vieți civilizate, să-și înteleagă temerile, să diferențieze dorințele de realitate, impulsurile de gîndire și acțiune.
Un alt scop este acela de a-l obișnui pe pacient cu abstinența. Una dintre metodele utilizate în acest context este aceea a contractului terapeutic. Natura contractelor este diferită: ele privesc timpul de abstinență, perioada de tratament și se bazează pe încredere mutuală, efort din partea ambelor de a realiza clauzele prevăzute, clauze care nu trebuie să fie în contradicție cu legea sau normele de conviețuire. Metoda dată are calitatea de a oferi pacientului un scop precis în cadrul efortului terapeutic, de a cultiva responsabilitatea. Fară îndoială, această metodă nu poate fi aplicată oricărui narcoman și e necesar să se țina seama de stadiul intoxicatiei.
Cea de-a doua fază, în psihoterapie începe cînd persoana dependentă de drog este abstinentă, iar între ea și terapeut sunt stabilite relații corespunzătoare scopului propus, cu alte cuvinte – cînd scopul principal al tratamentului este atins. În această etapă, psihoterapia constă în încurajarea bolnavului de a-și menține decizia și de a relua contactul cu realitatea într-o manieră matură. În faza a doua importanță mare are faptul dacă narcomanul este de tip reactiv sau este un narcoman înflăcărat.
În primul caz, psihoterapeutul îl va ajuta să înțeleagă impactele emoționale și influențele lor asupra bolii, cu atît mai mult dacă această influență nu este sesizată nici de bolnav și nici de familie sau anturaj, abuzul de drog fiind pus pe seama altor factori. În al doilea caz, atenția va fi îndreptată mai ales asupra obișnuinței de a consuma droguri, încercîndu-se crearea unor alte preocupări, reflexe sau obișnuințe.
Pe parcursul acestei faze se va încerca înlăturarea stării de resemnare și izolare de care narcomanul este adesea stăpînit, aratîndu-i-se influențele negative pe care aceste stări (care sunt, în fond, mijloacele lui de apărare) le poate avea asupra sa. Se va încerca înlăturarea stărilor de blocaj psihic, de a-i stabili facultatea de a gîndi și capacitatea de a raționa, tendințele de a renunța la mascarea adevăratelor cauze ale consumului de droguri. Relațiile trebuie să fie de încredere reciprocă, terapeutul să nu apară într-o postură de „ persecutor” sau „ salvator”.
Ultima fază în psihoterapie presupune consolidarea realizărilor stabilite în fazele anterioare. La această fază fostul narcoman reacționează spontan „asupra activităților sale; are potențialul de a rezolva într-o manieră matura stările conflictuale, acceptă reluarea tratamentului cînd devine anxios sau depresiv, încearcă să-și rezolve problemele fară ajutorul psihoterapeutului. Acesta din urmă trebuie să fie atent o lungă perioadă de timp la orice semn ce indică o recădere, iar dacă ele apar, nu trebuie dramatizate, ca sa nu se dăuneze rezultatelor obținute, mai ales legăturilor ce s-au stabilit între bolnav și terapeut.
Includerea familiei în reinserția narcomanului este justificată în primul rînd de faptul că fiecare membru al familiei servește ca model pentru ceilalți. Terapia „de familie" a început să fie discutată în anul 1950 și recunoscută ca mijloc de combatere și terapie în narcomanie începînd cu anul 1960. Au fost propuse și utilizate mai multe tehnici în așa – zisa terapie „de familie”, bazate pe unele teorii, cum sunt cea a rolului jucat de mamă sau de tată în viața familiei și educația copiilor, căsătoria cu un narcoman și rolul soției în perpetuarea acestui obicei la soț. Tratamentul are ca scop să înlăture acel mod de comportare al membrilor de familie care reprezintă substratul etiologic al consumului de droguri al unuia dintre membri.
O serie de metode utilizate în terapia individuală au fost aplicate la grupuri de narcomani, dupa modelul psihoterapiei de grup care a demonstrat avantajele unei terapii în comun a unor persoane avînd probleme similare. Metodele acestei terapii variază în funcție de orientarea teoretică a celui ce le aplică. Psihoterapia de grup are la bază concepția ca anomaliile comportamentului social rezultă din dificultățile reacțiilor interpersonale și, ca o consecință, se încearcă ameliorarea acestor dezordini printr-o terapie de grup. Un membru al acestui grup poate descoperi felul în care propria sa imagine se abate de la normal, prin observarea comportamentului celorlalți membri ai grupului în situații similare.
Un alt avantaj al acestei terapii constă în faptul că narcomanul este în stare să depășească izolarea, el este reintegrat în viața de familie și cea socială, percepe favorurile cooperării și ale experiențelor comune de viață. Psihoterapia de grup reprezintă un procedeu relativ recent, bazat în mare parte pe înțelegerea psihanalitică a structurilor caracteriale ale narcomanului, considerat în general persoană nevrotică, imatură, cu mică toleranță la frustrare.
Una dintre cele mai reprezentative lucrări privind psihoterapia de grup (Psihoterapia grupurilor) a fost elaborate de Mullan și Sangiuliano în 1966, în care autorii descriu în amănunt principalele etape de lucru:
selecționarea pacientului, la care se ține cont de o serie de criterii (vîrsta, capacitatea mintală); bolnavul recunoaște că este narcoman, acceptă o terapie adecvată, inclusiv necesitatea abstinenței;
stabilirea unor relații corespunzătoare între narcoman și terapeut, bazate pe încredere și informare reciprocă;
descrierea eforturilor pentru obținerea coeziunii în cadrul grupului;
reducerea la minimum a stărilor de anxietate și a tendințelor egocentriste ale narcomanului;
discutarea și elucidarea unor probleme de viața ale toxicomanului.
Una dintre variantele propuse în cadrul psihoterapiei de grup este formarea unor grupuri din 3-6 persoane dependente și soții lor, condiția fiind justificată de rolul pe care el îl joacă în viața dependenței.
Terapia de grup este o formă de tratament care merită a fi luată în considerație, avînd o serie de avantaje ca:
obținerea unei afecțiuni și coeziuni între membrii grupului asemănătoare solidarității de familie;
în cadrul grupului, membrii sunt pregătiți pentru reinserție socială, pentru experimentarea unor forme variate de readaptare (ca dragostea, cooperarea), forme care mai tîrziu pot fi utilizate în afara grupului;
în cadrul grupului, indivizii sunt mai receptivi la măsurile educative și la asimilarea experiențelor.
În cadrul activităților de grup, sportul, pescuitul, dansul, arta sau alte activități distractive sunt privite ca mijloace adecvate de readaptare.
Terapia de grup are astfel misiunea de a face să înțeleagă fiecare membru că în viață nu predomină frustrarea, negarea și reprimările, cu alte cuvinte – de a sublinia bucuria unei vieți normale adaptate la nevoile societății; în al doilea rînd, această formă de tratament se caracterizează printr-o coordonare colectivă, subiectul fiind mai mult sub controlul colectivului decît sub controlul individual al terapeutului. În fine, putem menționa ca din punctul de vedere al terapeutului, recîștigarea independenței față de droguri este un obiectiv foarte greu de realizat și presupune aplicarea unor proceduri de „reabilitare" ce valorifică voința și simțul responsabilității.
Prevenirea narcomaniei. Metode de educație în domeniul drogurilor.
Termenul de prevenție include orice activitate care vizează modificarea, reducerea sau întarzierea inițierii consumului de alcool, tutun și droguri într-o anumită perioadă de timp. Deși această definiție pare dictată de bunul simț, cercetătorii, politicienii și practicienii par a înțelege în mod diferit acest cuvînt. Profesioniștii din domeniul sanătății definesc prevenția ca fiind orice activitate de reducere a cererii menită să modifice comportamentul și astfel să reducă dorința de a fuma, bea alcool sau consuma droguri. În multe situații, această abordare se limiteaza doar la activitatea de prevenție primară. Scopurile ei generale sunt:
Promovarea non-uzului sau abstinenței;
Ajutarea tinerilor să refuze consumul de substanțe psihoactive;
Informarea tinerilor asupra riscurilor consumului/abuzului de substanțe psihoactive;
Întîrzierea debutului consumului, în special în cazul drogurilor licite, ca alcoolul și tutunul;
Promovarea alternativelor sănătoase -” non-drog”.
În plus, este extrem de important a corela activitatea de prevenție cu mediul cultural în continuă schimbare al tinerilor și cu modificările partenerilor de consum. Pe măsură ce grupul de (pre-)adolescenți înaintează în vîrstă, se impune diferențierea în patru categorii:
1) Grupul de tineri care nu au recurs niciodată la droguri și au o atitudine predominant negativă cu privire la aceste substante;
Foștii consumatori, care după o perioadă de experimentări au decis să renunțe pentru totdeauna la consum și au dezvoltat și ei o astfel de atitudine negativă;
Grupul de tineri aflați într-o perioadă de tranziție: ei au recurs cîndva la droguri și se gîndesc să repete această experiența în viitor; atitudinea lor în ceea ce privește drogurile este una pozitivă;
Consumatorii curenți: ei au recurs la droguri și intenționează să continue consumul, și ei au o atitudine pozitivă asupra drogurilor.
Conform teoriei moderne, obiectivele activității de prevenție ar trebui să fie întărirea factorilor protectori și diminuarea factorilor de risc. Ambele grupe de factori ar trebui corelate cu fondul genetic al unui individ, cu personalitatea sa, precum și cu mediul său familial, social și fizic.
Experții criminologi, politicienii și, în general, marele public înțeleg prevenția ca fiind o activitate de reducere a ofertei. Cu cît substanțele psihoactive sunt mai putin disponibile, cu atît ar scadea probabilitatea inițierii consumului de drog. Exemple de prevenție prin reducerea ofertei sunt: controlul prețurilor și impozitarea (alcool, tutun), limitarea accesului (de exemplu, interzicerea vînzării de alcool sub varsta de 18 ani), creșterea siguranței publice și, bineînțeles, aplicarea legilor. Acest tip de abordare poate lua diverse forme, de la amenzi pentru conducerea unui autovehicul sub influența alcoolului, pîna la prohibiția totală (SUA).
Alte opinii pun accent pe creșterea conștientizării pericolului și pe promovarea stilurilor de viață sănătoase în rîndul tinerilor și al populatiei în general.
În rezultatul amplei investigații pe problemele narcomaniei juvenile au fos evidențiați factorii ce duc la inhibarea consumului de drog în Republica Moldova (efectuate în intervalul 1998-1999):
1. Factori interni cei împedică pe tineri să consume droguri
sunt:
Tăria de caracter, voința, maturitatea, conștiința
Teama de dependență fizică și psihică
Nu simt nevoia/nu sunt influiențabili
Constientizarea pericolului pe care il presupune consumul
Dragostea de viața/frica de moarte
Un ideal de viață/alte preocupări
Respectul de sine
2. Factorii inhibatori externi ai consumui de droguri sunt:
Gradul de cultură și educație
Teama/respectul față de părinți
Mediul în care trăiesc
Suport moral al familiei/prieteni
Frica de Dumnezeu
3. Factori interni și externi inhibatori în ultim moment:
Stima de sine
Instinctul de conversare
Teama de dependență
• Senzația de vină
• Teama de a comite acte antisociale
• Conștientizarea risclui
• Gîndul la Dumnezeu
• Respectul pentru părinți
4. Factorii preventivi consumului de drog sunt:
Existența în școală a unor psihologi cu care adolescentul ar putea discuta
Pedepsirea aspră a devierilor
Pedepsirea aspră a consumatorilor
Implicarea familiei în ințelegerea și controlul tinerilor.
Aceste investigații și activități includ campanii de informare publică, suport financiar pentru activitățile de prevenție și formare a profesioniștilor în educație și care activează în organizații sociale și de sănătate.La multitudinea de concepte se adaugă cele privind prevenția secundară și terțiară. În cazul acestora, scopul nu este prevenirea inițierii consumului de drog, ci abordarea consumului problematic de drog sau prevenirea recăderii la un individ care a urmat cu succes un tratament pentru abuzul de drog. Ambele concepte includ abordări moderne de tratament, cum ar fi intervenția precoce și prevenția recăderii.Activitatea de prevenție primară (sau generală) implică: intervenția înainte de apariția unei probleme de sănătate, ceea ce înseamnă penetrarea rețelei de factori care contribuie la dezvoltarea unei probleme de sănatate și încercarea de destrămare a ei prin înlăturarea uneia sau a mai multor verigi. Prevenția primară se concentrează în special asupra influențării comportamentului și atitudinilor grupului vizat, ceea ce implică motivarea indivizilor sau „influențarea” lor în sensul menținerii sau schimbării stilului lor de viață în direcția dorită (de exemplu, menținerea unui stil de viață sănătos, fără consum de droguri, prevenirea experimentării cu droguri, etc.). Educarea și informarea joacă un rol esențial în acest proces.Prin prevenție secundară (sau selectivă) se înțelege: detectarea precoce a unei boli sau probleme de sănătate deja existente, dar încă nemanifestată „clinic”, astfel încat o intervenție precoce să rezolve problema. Acest tip de prevenție are de cele mai multe ori ca rezultat creșterea numărului de intervenții realizate de medicii generaliști și de alți profesioniști care activează în domeniul asistenței medicale (pentru tineri). În fine, activitatea de prevenție tertiară (sau cu indicație) implică: prevenirea recăderilor în cadrul unei boli sau limitarea efectelor nocive ale consumului de drog într-o fază precoce a acestuia. Această formă de prevenție este de obicei strîns legată de intervențiile terapeutice. În ultimii ani, conceptul de prevenție a fost și mai mult extins, pentru a putea cuprinde și termenul de reducere a riscului, o posibilă variantă a prevenției secundare. Reducerea riscului nu vizează în principal abuzul de drog, ci consecințele unui mod periculos de abuz de drog. În acest caz, scopul este reducerea consecințelor negative pe care le implicî continuarea consumului de drog.
2.7 Rolul asistentului social în intervenția și prevenția dependenței.
Asistentul social este acela care va promova la nivel social atitudinea de nedescriminare, neacceptare și compasiune, iar la nivel individual – va apăra drepturile și interesele persoanelor dependente de drog.De asemenea asistentul social va participa la crearea rețelelor interdepartamentale care vor fi responsabile de elaborarea, implementarea și eficiența programelor informative, comlexe, profilactice, terapeutice și de combatere a narcomaniei. Intervenția externă rămîne calea cea mai utilizată, prin ea fiind distrus cercul vicios al consumatorului dependent, ceea ce presupune parcurgerea mai multor etape, principala rămînînd etapa tratamentului medical, apoi reechilibrarea psihologică și reabilitarea socială.
Conceptele principale sunt „tratament” și „reabilitare”, și ele delimitează tocmai traseul devenit obligatoriu în acest tip de intervenție. În spatele acestor termeni se ascunde însă realitatea complexă a unor soluții complexe și costisitoare, cu activități și faze aproape standardizate în încercarea de a rezolva problemele narcomanilor.Fundamentul lor se regăsește în modelele explicative privind dependența. Intervenția externă presupune realizarea concomitentă a mai multor condiții și factori, și nu doar aplicarea unor metode și tehnici de lucru direct cu clienții. De multe ori, sunt foarte importante prezența și acțiunea unor factori sociali nespecifici sau neprofesioniști; există grupuri și situații în care sunt prezenți și foști narcomani.Asistentul social se numară printre profesioniștii implicați atît în sprijinirea acelor indivizi pentru care consumul și abuzul de droguri, direct sau indirect, a devenit problematic, cît și în evoluția formelor de reabilitare și recuperare/reinserție socială. Statutul său în echipa de profesioniști este unul special. Dacă restul profesioniștilor se centrează pe cunoașterea detaliată și tehnica procesului de ajutor acordat narcomanului, pentru asistentul social, activitatea cu clientul și împreună cu el, este esențială. Acest proces complex de provocare a schimbărilor pozitive, definit și analizat în metodologia asistenței sociale, are ca momente principale:
cunoașterea detaliată a subiectului și a problemelor sale;
precizarea scopului și stabilirea obiectivelor intervenției;
selectarea și aplicarea etapizată a metodelor și tehnicilor de intervenție propriu-zisă;
– evaluarea intervenției și construirea contextului pentru continuarea relației profesionale.
Cu privire la finalitățile și proiectarea intervenției, în orice abordare practică asupra clienților narcomani se aplică și sunt obligatorii două tipuri de obiective:
1) Finalități specifice tratamentului clientului dependent în vederea clarificării raporturilor sale cu drogul și care vor fi urmărite prin activitățile particulare ce se referă la dezintoxicare, abstinență, consumul supravegheat, prevenirea recidivei. Ideal ar fi ca, în urma tratamentului, individul să devină abstinent, să înceteze orice formă de utilizare a drogului încriminat, dar și a oricărei alte substanțe ilicite, pentru tot restul vieții. Practica a dovedit însă ca o astfel de conduită rămîne în majoritatea situațiilor un simplu deziderat. Aceasta nu înseamnă că, în „cariera” lor, utilizatorii de droguri ilicite nu au perioade în care orice formă de consum este suprimată, prin dorința și voința proprie și/sau prin presiuni exterioare (detenție, îmbolnăvire, tratament). Studiile efectuate pornind de la această constatare au permis formularea unui nou obiectiv: prevenirea recidivei/recăderilor (relapse prevention) și activarea, dezvoltarea unor mecanisme care să-1 ajute pe client să reziste impulsului de a relua consumul. Complementar acestui obiectiv, se impune tot mai mult obiectivul minimalizarii și reducerii riscurilor cu scopul de a reduce costurile sociale și, implicit, psihologice sau medicale și a devenit o direcție tot mai vizibilă în tratamentul dependenților. Ambele obiective se dovedesc a fi mai accesibile și mai ușor de atinse de către narcomani.
2) Finalități referitoare la reabilitare și reinserție. Scopul general al reabilitării și reinserției consumatorului de droguri ilicite se poate cuantifica prin indicatori precum:
reducerea și controlul dozelor;
diminuarea și chiar dispariția conduitelor delictuale corelate;
revenirea la o stare de sănătate fizică și mentală (relativă);
reinstalarea/recuperarea unor comportamente acceptate social: instalarea și păstrarea prin mijloace legitime a unui stil de viață convențional, restabilirea relațiilor cu grupurile de apartenență și de referință anterioare dependenței, reinserția profesională, etc.
Stabilirea unor obiective clare și accesibile este un factor esențial al intervenției, dar, pentru a coordona și gestiona mai bine procesul de schimbare, este necesar să se țină seama de unele particularități metodologice. Mai întîi, trebuie acceptat că obiectivele stabilite pot fi parțial și foarte rar în totalitate îndeplinite. Prin aceasta se înțelege că, în primul caz, intervenția trebuie etapizată, iar fiecare fază are autonomia sa și trebuie continuată cu alte tipuri de activități astfel încît succesul intervenției să nu fie unul temporar, în timp ce în a doua situație efectul benefic al intervenției subzistă și rezistă pe perioade mari de timp.Există un set de aserțiuni cu referire la realitatea narcomană care sunt integrate sau ar trebui să fie implicite în orice model explicativ sau de rezolvare. Vom vorbi în continuare despre cîteva dintre acestea.Mai întîi, narcomanul trebuie considerat în calitatea sa de ființă socială, dotat, cu o anumită raționalitate și capacitate de autoguvernare/autonomie. El nu este un monstru și nici un bolnav sau un criminal, ci este o persoană, bărbat sau femeie, care și-a construit și asumat un mod de viață, un traseu social ce nu se raportează la criteriile cotidiene, fie ele medicale sau de altă natură. Este un deviant, dar s-a demonstrat deja de mult timp că devianța este un comportament social, care face parte din societate și contribuie la socializarea semenilor, chiar dacă regulile la care se raportează nu sunt neapărat identice cu cele ale majorității. În al doilea rînd, narcomanul duce un mod de viață deloc banal. Am putea spune ca este o adaptare la una dintre diversele tențatii cu care noi, ca ființe umane, ne confruntăm. Este o adaptare contradictorie, paradoxală, chiar acrobatică, dar el este singurul actor social ce apelează la acest gen de răspuns.A treia aserțiune, vizează faptul că, fără a subestima dimensiunea tragică și periculoasă a experienței narcomane, ce se poate încheia fie prin moarte, fie prin dezorganizare și eșec total, totuși majoritatea narcomanilor reușesc să iasă din această zonă de risc major, își reorganizează viața, chiar dacă această „experiență totală” le va marca apoi întreaga existență. Aceasta nu înseamnă neapărat că vor ajunge în sfera abstinenței totale – unii se vor reorienta probabil spre consumul unor substanțe mai puțin periculoase sau se vor cantona în zona consumului controlat. Important este faptul că ei nu vor mai trăi sub presiunea tot mai mare a drogului ce trebuie procurat, indiferent de mijloace. Această soluție reprezintă o „ieșire” și acest punct de vedere este susținut de toate cercetările, statisticile și observațiile făcute asupra domeniului.
A patra aserțiune, se centrează pe modalitățile de ieșire și oportunitatea relației de ajutor. Plecînd de la constatarea cotidiană că soluțiile sunt diferite, iar ajutorul la fel de divers, se pot desemna două mari clase :
a) persoanele care „se salvează” prin propriile forțe, după ce au parcurs un anumit traseu în dependența narcomană, numărul acestora neputînd fi niciodată cunoscut cu exactitate tocmai pentru că mulți consumatori rămîn voit în afara sistemului oficial de evidență și sprijin; în această categorie intră două tipuri de narcomani: cei care apelează la profesioniștii intervenției sociale și psihologice pentru a-și rezolva dificultățile și cei care ies din criză fără un sprijin specific din partea unor instituții specializate, chiar dacă un anumit tip de asistență și intervenție externă se manifestă;
b) categoria narcomanilor ce sunt asistați și tratați, conform unor reglementări și proceduri legale, împotriva voinței lor și fără să li se ceară acordul în această direcție.
Trebuie facută precizarea că foarte rar se ajunge la „vindecări” definitive și totale, problema „recidivei” și reluării consumului este foarte frecventă și face parte din specificul narcomaniei. Dar se poate spune că este un ex-narcoman despre cel ce încearcă o reconciliere cu grupurile convenționale și probează un mod de viață alternativ.
O ultimă aserțiune se referă la faptul că trebuie să ne obișnuim și să acceptăm că nimeni nu poate ocupa o poziție hegemonică în rețeaua resurselor, fie ele instituționale sau nu, nu există o instituție totală, așa cum nu există nici o teorie absolută cu privire la vindecarea clientului/pacientului. Se știe că, din cauza unui imperialism profesional, fiecare specialist tinde să-și supradimensioneze competența și eficiența: sociologul va exagera rolul mediului social, medicul va insista pe importanța spitalizării, psihologul va propune programe dure de psihoterapie.Dar narcomanul nu este doar un bolnav de tip medical, nu are doar probleme de natură psihologică, nu este doar într-un impas de relaționare socială, ci este o persoană aflată în criză tocmai prin joncțiunea (legătura) acestor tipuri de probleme. Iar unul dintre cei mai eficienți specialiști ai intervenției de criză este asistentul social, care trebuie să se transforme în centrul de mediere a intervențiilor specializate.
CAPITOLUL III. METODOLIGIA – CAZUISTICA
Obiectivele cercetării:
Obiectivele acestei cercetări sunt de a demonstra și justifica:
Participarea familiei în programul de postcură alături de dependent, factor care susține rămânerea în program pe o perioadă mai lungă a clientului
Importanța relației dintre consumul de heroină și starea sistemului familial al clientului (atmosfera din familie, relațiile dintre membri, antecedentele familiale)
Impactul consumului de drog în familia dependentului la nivel de relații între membrii
Importanța unei intervenții a asistentului social în familia dependentului pentru formarea unui sistem suportiv al familiei în vederea unei recuperări complete (reintegrare familială, profesională, socială)
Pentru a demonstra ceea ce mi-am propus am plecat de la ipotezele:
Cu cât familia este mai implicată în recuperarea dependentului de heroină cu atât el își va păstra mai mult timp abstinența
Cu cât există mai multe ședințe cu familia și cu clientul, atât împreună cât și separat, cu atât mai îndelungată va fi perioada în care el va sta în postcură
Cu cât sistemul familial este mai dezorganizat și are mai multe antecedente de consum de substanțe cu atât șansele de recuperare pe o perioadă mai lungă scad pentru dependent
Numărul mai mare de persoane de suport din familie pentru dependentul din programul de postcură duce la scăderea numărului de recăderi
Cu cât consumul de heroină al unui dependent este mai îndelungat cu atât afectează mai mult funcționarea sistemului familial
Metoda de cercetare aleasă este analiza studiilor de caz ale dependenților de heroină înscriși în programul de postcură al centrului F.I.C. din ianuarie 2014 până în februarie 2015 , perioadă de timp din voluntariatul meu. Aceste studii de caz au fost elaborate în urma mai multor întâlniri cu dependentul și familia acestuia. Ca și instrumente de colectare a datelor am folosit instrumentele elaborate de echipa F.I.C. și anume: fișa de evaluare inițială (anexa1), chestionarul Europ-ASI (anexa2), fișa de evaluare a familiei de origine (anexa3) și datele din ancheta socială făcută de asistentul social.
Studiile de caz prezintă informații despre client și istoria sa educațională, profesională, cazier; despre istoria consumului; despre familia sa; despre cât a stat în programul de postcură și despre ce intervenții s-au făcut de către echipa de profesioniști. De asemenea la studiile de caz este și o genogramă atașată pentru a arăta mai bine situația sistemului familial la nivel de relații, structură și antecedente importante.
Astfel informațiile din studiul de caz vor fi împărțite în mai multe secțiuni.
1. Date personale ale clientului: inițiale, vârstă, stare civilă, implicare în relații romantice, istoria formativă și profesională, aspecte importante ale istoriei personale, problemele cu poliția-cazier, motivația abstinenței, starea psihică și fizică a clientului la acel moment.
2. Date despre istoria consumului: tipul consumului, date despre prima doză, în ce condiții a fost luată, sub ce formă, cine a încurajat consumul, evoluția consumului, dozajul, frecvența, modul de administrare, perioade de abstinență, internări la dezintoxicare, supradoze, ultimul consum.
3. Date despre familie: date despre părinți, date despre frați, surori, bunici, alți membri ai familiei extinse, situația materială, unde locuiește, cu cine, când au aflat părinții, cu cine s-a prezentat la tratament, numărul de persoanelor de suport, relațiile familiale precum și modul în care consumul de heroină a afectat pe ceilalți membri ai familiei, genograma și analiza relațiilor familiale și antecendetelor familiale. Pentru a putea analiza mai bine genogramele în anexa 4 există legenda simbolurilor folosite pentru a alcătui una.
4. Date despre perioada petrecută în program: perioada în care a stat în program, motivația abstinenței, numărul de ședințe cu familia și cu clientul, rezultatele anchetei sociale, medierea relațiilor dintre client și ceilalți membrii ai familiei, evoluția pe perioada postcurei, precum și recăderile atât pe perioada postcurei cât și după ieșirea din program. Tot aici voi prezenta alte tipuri de intervenții făcute de asistentul social pentru reintegrarea profesională sau pentru reluarea formării, precum și în cazuri de probleme cu justiția.
Acum voi prezenta studiile de caz în ordine cronologică, adică în ordinea în care au venit în programul centrului de postcură al Fundației de Îngrijiri Comunitare (F.I.C.).
Studiu de caz
Date personale:
S.R.F. are 18 ani și este necăsătorit. A absolvit 10 clase nereușind să termine liceul din cauză că a fost exmatriculat datorită prea multor absențe. A încercat să reia educația la fără frecvență dar a renunțat și la asta. A venit în program dorind să facă un curs de bucătar și să aibă un astfel de loc de muncă. Clientul nu a lucrat niciodată și nici nu a încercat să se angajeze. Ca și aspecte importante ale istoriei personale ar trebui menționate două și anume: momentul în care a fost evaluat intelectual, psihologic și psihiatric în calsa a IVa la cererea mamei lui și se descoperă că are un coeficient de inteligență peste medie și perioada de două săptămâni din decembrie 2002 când fugit de acasă și a stat pe stradă În ceea ce privește situația sa din punct de vedere judiciar a fost arestat și închis o lună pentru furt, a fost acuzat de tâlhărie. Mama l-a ajutat să scape de cele două procese și acum nu mai are probleme cu justiția. Starea lui psihică la contactul inițial este una de depresie, negativism și interiorizare, neîncredere. Vrea să se lase și el a luat inițiativa curei de dezintoxicare și a participării la un program postcură, dar este nesigur de reușită. Nu prezintă probleme grave sau cronice de sănătate și nici boli asociate consumului cum ar fi hepatita C sau HIV/SIDA.
Date despre istoria consumului:
Clientul a început să consume prima oară la 13 ani și substanțele consumate au fost: marijuana și ecstasy. Condițiile favorizante începerii consumului au fost atât grupul de prieteni întâlniți la o petrecere cât și recăsătoria mamei cam în aceeași perioadă. S.R.F. a încercat drogul prima dată de curiozitate și apoi a continuat consumul recreațional.. La vârsta de 15 ani, în februarie 2000, a început să consume heroină intravenos tot din același motiv, curiozitatea. Atunci a fost internat pentru prima dată la dezintoxicare la Spitalul Psihiatrie. Ulterior a urmat tratament postcură la spitalul pentru 5 luni timp în care a fugit o dată dar a fost adus înapoi. Aceasta a fost prima sa încercare de renunțare la consumul de drog și prima perioadă de abstinență. Deci după cât se poate observa că consumul de droguri (marijuana&ecstasy) a început ca unul ocazional dar o dată ce a început să consume heroină a ajuns la un consum continuu. După acest episod au mai urmat 2 cure de dezintoxicare și deci alte perioade de abstinență.
Unul dintre motivele pentru care s-a reapucat de consum și cel pentru care a fugit de acasă au fost conflictele repetate și violente cu tatăl vitreg. După arestare, a urmat o altă perioadă de 2 luni de abstinență. Iar după ce a fost acuzat de tâlhărie s-a lăsat singur de heroină și a stat în casă timp de 3 luni. Nu a avut niciodată supradoză și nici complicații severe ale consumului de heroină.
În concluzie a consumat heroină intravenos de 4 ani cu 3 cure de dezintoxicare și una de postcură. Contactul inițial cu echipa FIC a avut loc la Spitalul Psihiatrie unde era internat pentru a patra cură de dezintoxicare aceasta fiind din inițiativa lui.
Date despre familie:
S.R.F. este singur la părinți și locuiește cu mama și cu tatăl vitreg de la 14 ani când mama lui s-a recăsătorit. Părinții lui naturali au divorțat când el avea 3 ani și deci mult timp a crescut fără tată locuind cu mama. Mama de 41 de ani are studii superioare. Apartamentul cu 3 camere în care locuiesc ea cu fiul și soțul este proprietatea ei. Tatăl vitreg este operator pe calculator și are tot 41 de ani. Venitul familiei este suficient pentru acoperirea nevoilor membrilor familiei, totuși starea materială a familiei s-a degradat datorită consumului de heroină al lui S.R.F. și a acoperirii tratamentului acestuia.Clientul susține că nu are nici un prieten ci doar cunoștințe sau amici. De fapt grupul lui de amici este unul eterogen format atât din consumatori de heroină cât și din consumatori de marijuana, ecstasy dar și de alcoolici.
S.R.F. a venit în tratament cu mama sa, aceasta fiind persoana principală de suport.
Analizând situația familială trebuie cercetată fiecare relație a clientului, cu mama, cu tatăl natural și cu tatăl vitreg, cât și relațiile dintre aceștia.
Relația clientului cu mama sa este o relație de dependență puternică, aceasta din urmă fiind foarte protectivă iar relația putând fi descrisă ca simbiotică. Mama este persoana care mereu l-a protejat și l-a ajutat, l-a acoperit, l-a scos din probleme. Ea a fost cea care mereu a intervenit ca să fie ținut în școală sau să scape de diferite pedepse.
Ambivalența acesteia în stilul de educație l-a făcut pe fiu să fie nesigur și acum situația este că atitudinea ei este una de a nu-l lăsa să crească, de nu îi acorda încredere. Relația dintre mamă și fiu este una în care nu există încredere dar nici comunicare deschisă și deși mama își exprimă deschis față de el dezamăgirea și durerea provocată de consumul lui de heroină, el și-ar dori să fie deschis cu ea dar simte că nu poate pentru că ea nu-l înțelege și nici nu are încredere în el. Unul din motivele pentru care el vrea să se lase este pentru că și-a dat seama că și-a distrus mama și vrea să-i recâștige încrederea. De asemenea această relație este una sub formă de alianță împotriva tatălui vitreg, mama fiind cea care mereu îl apără pe STF de acesta.
Totuși mama pendulează între această stare de a-și apăra copilul și a-l acuza de problemele dintre ea și soțul ei. Mariajul mamei este în pericol și alianța aceasta între cei doi mamă-fiu a dus la posibilitatea unui divorț.
Relația clientului cu tatăl vitreg este una foarte tensionată și mereu conflictuală. Clientul îl descrie pe acesta drept un om dur, rece, autoritar, cu care nu se poate comunica și ca cel care îl judecă. De asemenea spune că tatăl lui vitreg „e singurul om pe care l-ar putea ucide”, și că nu-l suportă, îl vede ca pe o amenințare. Din spusele clientului a exista chiar și un episod de violență fizică între ei nu cu mult timp înainte de a apela la ajutorul FIC.
Relația clientului cu tatăl natural este una destul de distantă și superficială și există doar de 3 ani de când s-a apucat de droguri și mama a apelat la el ca s-o ajute să-l convingă pe acesta să se lase de droguri. Tatăl nu a fost un factor activ în viața și educația fiului său și acesta este foarte dezamăgit de tatăl lui pentru că nu-și ține promisiunile (că stabilește zile de întâlnire dar nu vine la aceste întâlniri). La ceea ce se reduce relația lor este că atunci câd se întâlnesc SRF primește mulți bani de la el.
Pentru familie mai există o problemă și anume faptul că sunt stigmatizați de familiile vecine de bloc din cauza consumului de droguri al fiului. Ei sunt astfel confruntați cu o situație neplăcută mai ales pentru că acuzația de tâlhărie din 2003 a fost din partea unei vecine. Dependența de drog al fiului se răsfrânge asupra relațiilor familiei cu vecinii. Situația de dezechilibru a sistemului familial a afectat și pe mamă în așa fel că ea este în pericolul de a-și pierde locul de muncă pentru că nu s-a putut concentra la ceea ce face.Genograma prezentată arată clar relațiile dintre client și familie dar și dintre membrii familiei între ei. Ea poate ajuta mult în intervența în familie prin prezentarea conflictelor și relațiilor cu probleme.
De exemplu în acest caz o problemă a sistemului familial care creează un dezechilibru grav este alianța dintre mamă și fiu și această relație de dependență dintre ei.
Datele despre perioada petrecută în program:
Așa cum am scris la începutul studiului de caz SRF a stat în program din data de 20 ianuarie până la data de februarie. Atunci când a intrat în programul de postcură avea deja o lună jumătate de abstinență și deci în total a avut 2 luni jumătate de abstinență până a ieșit din program. Inițiativa de apelare la acest program a fost a lui dar a venit însoțit de mama lui. În această perioadă au avut loc 6 ședințe cu clientul și 4 cu persoana de suport între care și o anchetă socială la locuința acestuia. Ca și persoane de suport au fost mama mereu și o singură dată un prieten. Întâlnirile cu mama au avut ca obiectiv crearea unei relații de încredere între mamă și fiu pentru a reduce riscul sabotării fiului în procesul de menținere a abstinenței. Accentul a fost pus în prima parte a întâlnirilor pe exprimarea emoțiilor, sentimentelor și apoi pe orientarea pentru rezolvarea problemei. Concentrarea a fost pe diada mamă-fiu fiindcă tatăl vitreg nu vroia să coopereze. Observațiile în urma întâlnirilor sunt că mama nu are capacitatea de a-l asculta pe client, de a comunica deschis cu el. Ea spune „el îmi spune numai tâmpenii”, „are doar prostii în cap”. Atitudinea ei este una moralizatoare în care domină reproșurile dar și nevoia de a-l proteja ca pe un băiețel -ambivalența fiind una destul de mare.(„nu e în stare să facă nimic, eu repar toate prostiile pe care le face el”). Iar în ceea ce privește valorizarea clientului ea nu recunoaște nimic din ce face el ca fiind bun „nu-mi plac desenele lui, i le-am aruncat” sau „mă enervează muzica pe care o ascultă”; „ce nevoie ai să-ți faci un tatuaj? Tu nu te vezi cum arăți?”Intervenția în această relație a constat în întărirea comportamentelor care au avut un efect pozitiv asupra clientului SRF și schimbarea celor care nu au avut asemenea efecte. Nu avem date despre recăderi sau o evoluție ulterioară ieșirii din program și deși s-a încercat recontactarea lui nu a răspuns pozitiv deci am pierdut legătura atât cu el cât și cu persoana de suport (mama).
CAPITOLUL IV. CONCLUZIILE LUCRARII
Așa cum am prezentat în lucrare și cum spune și titlul lucrării: „Intervenția asistentului social în familiile cu persoane toxicodependente” am încercat să analizez intervenția din perspectivă sistemică a asistentului social în familia dependentului de heroină aflat într-un program de postcură. Am folosit ca model metoda Fundației de Îngrijiri Comunitare din cadrul centrului său de postcură. Concluziile sunt un rezultat al analizei celor 10 studii de caz anterior prezentate și înseamnă afirmarea sau infirmarea ipotezelor prezentate la începutul capitolului 5. Voi prezenta întâi rezultatele analizei celor 10 studii de caz în ceea ce privește situația familială a clienților.
Astfel am ajuns la următoarele 7 concluzii:
1. În ceea ce privește situația familială a clienților din cele 10 studii de caz, în 4 clienții provin din familii în care a avut loc un divorț, iar dintre cele 4 în 2 cazuri nu mai locuiesc cu nici unul din cei doi părinți naturali, fiind fie adoptați, fie în grija unei bunici.
Importanța existenței unei figure paterne pentru băieți este clară pentru că în 4 din cele 9 studii de caz despre consumatori bărbați nu mai trăiau în aceeași locuință cu tatăl natural. Iar în singurul caz de consumatoare de heroină, clienta nu locuia cu mama naturală. Deci în 5 din cele 10 cazuri lipsea figura parentală respectivă cu sexul clientului (mama sau tatăl).
2. Concluzia cu privire la existența altor dependențe în familiile clienților este că în jumătate dintre cazuri (5) în familia clientului există consum de alcool iar în 4 cazuri violență și abuz fizic sau sexual asupra unor membrii din familie. Atmosfera din aceste familii era una tensionată și aceasta agrava consumul de heroină al clientului. Membrii consumatori de alcool erau reprezentați de bunici și tați în toate cele 5 cazuri.
3. Cât privește antecedentele familiale semnificative impactul pe familiei în debutul consumului clienților este unul important, în 4 din cele 10 cazuri clientul a început să consume ca urmare a unui eveniment important în sistemul familial (moartea unui dintre părinți, divorț, recăsătorire .).
4. Concluzia cu privire la starea sistemului familial este că dependența era instalată de mult timp la majoritatea clienților și că aceasta devenise un element obișnuit pentru familiile lor și că deja afectase sistemul familial destul de mult și deci pentru menținerea abstinenței era nevoie de o intervenție în acest sistem.
5. Concluziile privitoare la influența grupului de prieteni și relației de cuplu. În 6 studii de caz clientul a început să consume heroină pe când era adolescent, sub influența unui grup de prieteni consumatori. De aici putem vedea importanța influenței grupului de prieteni în debutul consumului. Relația importantă în vederea menținerii abstinenței clienților este cea de cuplu. Astfel din 10 clienți 6 aveau astfel de relații iar dintre acestea în 3 cazuri au ajutat la menținerea abstinenței și ruptura lor a fost cauza recăderii clientului. Un singur caz din cele 10 arată că o astfel de relație a fost cauza debutului consumului de heroină.
6. În ce privește modul de consum o observație interesantă care reiese din cele 10 studii de caz, este că 3 din cei 10 clienți consumau pe lângă heroină și alcool împreună cu alți membrii ai familiei. Iar alți 2 avuseseră antecedente de consum de alte droguri pe lângă heroină. În aceste 5 cazuri deci avem politoxicomanii (consum de heroină și alcool sau alte droguri). Despre perioada de consum putem vedea că în 7 din cele 10 studii de caz, clienții erau dependenți de heroină de 5 ani sau mai mult, iar doar 3 erau ale unor clienți dependenți de mai puțin de 4 ani. Exista un singur caz în care primul consum avusese loc cu mai puțin de 2 ani în urmă.
7. Analizând perioada de tratament postcură a clienților vedem că în 6 dintre cele 10 studii de caz clienții au petrecut în programul de postcură între o lună și 6 luni, iar în celelalte 4 cazuri au stat cel mult o lună. Deși informațiile anterioare nu sunt atât de relevante pentru a afla importanța postcurei și a intervenției în familia dependentului de heroină arată într-un fel disponibilitatea clienților și familiilor acestora de a participa la un program postcură. De asemenea putem spune că în timpul participării la programul de postcură doar 3 din cei 10 clienți au avut recăderi, iar dintre aceștia unul singur a avut și supradoză.Ca și perioade de abstinență 7 dintre cei 10 au avut la ieșirea din postcură cel puțin 2 luni de abstinență, lucru care arată puțin din importanța unei postcure și rezulatele ce se pot obține pentru menținerea abstinenței dependentului de heroină.
Obiectivul meu de a arăta importanța și necesitatea unei intervenții a asistentului social în sistemul familial al clientului a fost îndeplinit prin afirmarea ipotezelor de la începutul capitolului 5, datorită analiza studiilor de caz prezentate.
În concluzie studiile de caz arată clar antecedentele de consum și sistemul familial ca și cauză majoră în debutul consumului de heroină alături de compania de prieteni consumatori. Familiile clienților arată numeroasele probleme ale sistemului familial și anume: divorț, dezorganizare, lipsa figurilor parentale, antecedente de consum, violență și abuz precum și relații tensionate sau alianțe nepotrivite. Se poate trage concluzia că este necesară o intervenție pentru schimbarea sistemului familial în vederea menținerii abstinenței clientului pe o perioadă mai lungă de timp. De aici se vede clar importanța familiei ca factor care duce la debutul consumului dar mai ales ca sistem esențial în suportul toxicomanului pentru menținerea abstinenței. Astfel este foarte important ca familia să susțină clientul în procesul de recuperare al acestuia. Concluzia este că rolul asistentului social în cadrul programului de postcură al toxicodependentului este de a media între client și familia acestuia, între echipa interdisciplinară și familie. Asistentul social deci este cel ca comunică familiei demersurile psihologului și ale clientului astfel încât membrii familiei să le susțină. Astfel el ajută familia toxicodependentului să întărească schimbarea acestuia prin comportamentul lor și astfel să ajute la menținerea abstinenței acestuia. Acest rol este unul esențial pentru recuperare împreună cu celelate demersuri făcute de asistentul social: de reintegrare socială, educațională, profesională și de rezolvare a problemelor de tip juridic ale clientului.
CAPITOLUL V. BIBLIOGRAFIE
Albu, M. – Construirea și utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1988;
American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM.IV-R), Washington D.C., 1994;
Arseni, C.; Golu, M.; Dănăilă, L. – Psihoneurologie, Ed. Academiei, București, 1983;
Chabrol, H. – Les toxicomanies de l’ adolescent, Ed. Presse, Paris, 1992;
Chiriță, R. și V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică și psihologie medicală, Ed. Fundației Andrei Șaguna; Constanța, 1992;
Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, București, 2001;
Dafinoiu, I. – Sugestie și hipnoză, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;
Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iaș, 2005;
Enăchescu, C. – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001;
Filimon, L. – Experiența depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia, București, 2002;
Freud, S. – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;
Golu, M. – Dinamica personalității, Editura Geneze, București 1993;
Golu, M. – Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;
Holdevici, I.; Vasilescu, I. P. – Hipnoza și forțele nelimitate ale psihismului uman, Editura Aldomars, București, 1991;
Holdevici, I. – Psihoterapia – un tratament fără medicament, Editura Ceres, 1993;
Holdevici, I. – Sugestiologie și terapie sugestivă, Ed. Victor, București, 1995;
Holdevici, I. – Autosugestie și relaxare, Ed. Ceres, București, 1995;
Holdevici, I. – Elemente de psihoterapie, Ed. a III-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1997;
Holdevici, I. – Psihoterapia Tulburărilor anxioase, Editura Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Ameliorarea performanțelor îndividuale prin tehnici de psihoterapie, Ed. Orizonturi, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapii scurte, Editura Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Hipnoza clinică, Ed. Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Gândirea pozitivă – Ghid practic de psihoterapie rațional emotivă și cognitiv-comportamentală, Ed. Dual Tech, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapia anxietății, Ed. Dual Tech, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapia cazurilor dificile; Abordări cognitiv-comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2003;
Holdevici, I. – Hipnoterapia: teorie și practică, Ed. Dual Tech, București, 2004;
Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viață optim, Ed. Științelor Medicale, București, 2005;
Iamandescu, I. B. – Manual de psihologie medicală, Ed. Infomedica, București, 1995;
I.C.D. 10 – Clasificarea tulburărilor mentale si de comportament, Editura ALL, 1994
Iluț, P. – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iași, 1997;
Ionescu, G. – Psihoterapia, Ed. Științifică, București, 1990;
Ionescu, G. – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed. Asclepios, București, 1995;
Iovu, M. – Droguri legale, Ed. Monitorul Oficial, București, 2003;
Luban-Plozza, B., Iamandescu, I. B. – Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ed. Infomedica, Bucureși, 2002;
Mihai, S. L. – 14 pași în lumea drogurilor, Ed. Universității București, București, 2005;
Popescu-Neveanu, V. – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1981;
Porot, A. și M. – Toxicomaniile, Ed. Științifică , București, 1999;
Postel, J. – Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu, București, 1998;
Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I și II, București, 1989-1997;
Prelipceanu, D. – Psihiatrie-note de curs, Ed. Info Medica, București, 2003;
Rășcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară, București, 1994;
Rășcanu, R. – Psihologie medicală și asistență socială, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;
Rășcanu, R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universitară, București, 1995;
Rășcanu, R. – Alcool și droguri-virtuți și capcane pentru tineri, Ed. Universității, București, 2004;
Șchiopu, U.; Verzea E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997;
Tihan, E. și L.; Drăgulănescu, C.; Oprea, C. – Modificări neuropsihice induse de consumul de droguri. Evaluare și managementul de caz, Ed. Focus, București, 2004;
Tudose F. și C.; Dobranici, L. – Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Ed. Info Medica, București, 2002;
Zamfirescu, V. D. – Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București, 2003;
Zlate, M. – Eul și personalitatea, ediția a III-a, Ed. Trei, București, 2002.
Abraham, Pavel Prof. Universitar Dr. Coordonator -„Asistența și reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri”-Metoda De Hoop- Editura Național, București, 2004
Fabian, Andreea-coordonator Nicoleta Neamțu-„Metode și tehnici de asistență socială a familiei”- Cluj-Napoca, 2001
Fundația de Îngrijiri Comunitare-„Dependența de heroină. Postcura-element cheie în construirea unei vieți fără drog” Programul Phare Societate Civilă 2001- publicată august 2004
„Îndreptar privind alcoolul, tutunul și alte droguri” editat de ministerul de interne Centrul de Resurse Juridice, noiembrie 2002
Mitrofan, Iolanda și Ciupercă, Cristian – „Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei”- Editura Press, 1998
Mitrofan, Iolanda coordonator -„Terapia Toxicodependenței. Posibilități și limite.”- Editura S.P.E.R., București 2003
Sanda Luminița Mihai-Lucrare de doctorat -„Politici de prevenție primară, secundară privind uzul și abuzul de heroină la adolescenți”- București 2000
Schwarts&Nicholson- „Metode și tehnici în terapia de familie”- ediția 5 tradusă în anul 2004
Stănciulescu, Elisabeta –„Sociologia Educației Familiale”- Vol I Editura Polirom Collegium, 2002
Tihan Eusebiu, Tihan Laura, Drăgulescu Cătălina, Oprea Cristina și Tudor Ana-Maria; Vasilescu Lucian coordonator -„Modificări neuropsihice induse de consumul de droguri. Evaluarea și managementul de caz”- Editura Focus, București 2004
Zamfir, Elena –„Psihologie socială. Texte alese.”- Editura Ankarom, Iași, 1997
Articole din American Journal of Drug and Alcohol Abuse:
Articolul 1: „The family experiences of narcotic addicts and their subsequent parenting practices”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -February 1998- David N. Nurco, Robert J. Blatchley, Thomas E. Hanlon, Kevin E. O’Grady, Maureen McCarren
Articolul 2: „Parent figure transitions and delinquency and drug abuse among early adolescent children of substance abusers”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -August 2002- Thomas E. Keller, Richard F. Catalano, Kevin P. Haggerty, Charles B. Fleming.
Articolul 3: „Efects of gender and lever of parental involvement among parents in drug treatment”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -May 2003- Cyleste C. Collins, Christine E. Grella, Yih-Ing Hser.
Articolul 4: „Children of mothers with serious substance abuse problems: an accumulation of risks”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -February 2004- Nicola A. Conners, Robert H. Bradley, Leanne Whiteside Mabsekk, Jeffrey Y. Liu, Tracy J. Roberts, Ken Burgdorf, James M. Herrell.
Articolul 5: „Preadolescents predictors of substance initiation: a test of both the direct and mediated effect of family social control factors on deviant peer associations and substance initiation”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -November 2001- Monica L. Oxford, Tracy W. Harachi, Richard F. Catano, Robert D. Abbott.
Articolul 6: „Heroin use among female adolescents: the role of the partner influence in path of initiation and route of administration”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -Februarie 2004- Cindy S. Eaves
Webografie :
www.cogsci.princeton.edu/cgi-bin/webwn
www.jfcom.mil/about/glossary.htm
www.iteawww.org/TAA/Glossary.htm
www.calresco.org/glossary.htm
www.looksmart.com
CAPITOLUL V. BIBLIOGRAFIE
Albu, M. – Construirea și utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1988;
American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM.IV-R), Washington D.C., 1994;
Arseni, C.; Golu, M.; Dănăilă, L. – Psihoneurologie, Ed. Academiei, București, 1983;
Chabrol, H. – Les toxicomanies de l’ adolescent, Ed. Presse, Paris, 1992;
Chiriță, R. și V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică și psihologie medicală, Ed. Fundației Andrei Șaguna; Constanța, 1992;
Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, București, 2001;
Dafinoiu, I. – Sugestie și hipnoză, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;
Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iaș, 2005;
Enăchescu, C. – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001;
Filimon, L. – Experiența depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia, București, 2002;
Freud, S. – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;
Golu, M. – Dinamica personalității, Editura Geneze, București 1993;
Golu, M. – Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;
Holdevici, I.; Vasilescu, I. P. – Hipnoza și forțele nelimitate ale psihismului uman, Editura Aldomars, București, 1991;
Holdevici, I. – Psihoterapia – un tratament fără medicament, Editura Ceres, 1993;
Holdevici, I. – Sugestiologie și terapie sugestivă, Ed. Victor, București, 1995;
Holdevici, I. – Autosugestie și relaxare, Ed. Ceres, București, 1995;
Holdevici, I. – Elemente de psihoterapie, Ed. a III-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1997;
Holdevici, I. – Psihoterapia Tulburărilor anxioase, Editura Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Ameliorarea performanțelor îndividuale prin tehnici de psihoterapie, Ed. Orizonturi, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapii scurte, Editura Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Hipnoza clinică, Ed. Ceres, București, 2000;
Holdevici, I. – Gândirea pozitivă – Ghid practic de psihoterapie rațional emotivă și cognitiv-comportamentală, Ed. Dual Tech, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapia anxietății, Ed. Dual Tech, București, 2000;
Holdevici, I. – Psihoterapia cazurilor dificile; Abordări cognitiv-comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2003;
Holdevici, I. – Hipnoterapia: teorie și practică, Ed. Dual Tech, București, 2004;
Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viață optim, Ed. Științelor Medicale, București, 2005;
Iamandescu, I. B. – Manual de psihologie medicală, Ed. Infomedica, București, 1995;
I.C.D. 10 – Clasificarea tulburărilor mentale si de comportament, Editura ALL, 1994
Iluț, P. – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iași, 1997;
Ionescu, G. – Psihoterapia, Ed. Științifică, București, 1990;
Ionescu, G. – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed. Asclepios, București, 1995;
Iovu, M. – Droguri legale, Ed. Monitorul Oficial, București, 2003;
Luban-Plozza, B., Iamandescu, I. B. – Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ed. Infomedica, Bucureși, 2002;
Mihai, S. L. – 14 pași în lumea drogurilor, Ed. Universității București, București, 2005;
Popescu-Neveanu, V. – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1981;
Porot, A. și M. – Toxicomaniile, Ed. Științifică , București, 1999;
Postel, J. – Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu, București, 1998;
Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I și II, București, 1989-1997;
Prelipceanu, D. – Psihiatrie-note de curs, Ed. Info Medica, București, 2003;
Rășcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară, București, 1994;
Rășcanu, R. – Psihologie medicală și asistență socială, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;
Rășcanu, R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universitară, București, 1995;
Rășcanu, R. – Alcool și droguri-virtuți și capcane pentru tineri, Ed. Universității, București, 2004;
Șchiopu, U.; Verzea E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997;
Tihan, E. și L.; Drăgulănescu, C.; Oprea, C. – Modificări neuropsihice induse de consumul de droguri. Evaluare și managementul de caz, Ed. Focus, București, 2004;
Tudose F. și C.; Dobranici, L. – Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Ed. Info Medica, București, 2002;
Zamfirescu, V. D. – Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București, 2003;
Zlate, M. – Eul și personalitatea, ediția a III-a, Ed. Trei, București, 2002.
Abraham, Pavel Prof. Universitar Dr. Coordonator -„Asistența și reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri”-Metoda De Hoop- Editura Național, București, 2004
Fabian, Andreea-coordonator Nicoleta Neamțu-„Metode și tehnici de asistență socială a familiei”- Cluj-Napoca, 2001
Fundația de Îngrijiri Comunitare-„Dependența de heroină. Postcura-element cheie în construirea unei vieți fără drog” Programul Phare Societate Civilă 2001- publicată august 2004
„Îndreptar privind alcoolul, tutunul și alte droguri” editat de ministerul de interne Centrul de Resurse Juridice, noiembrie 2002
Mitrofan, Iolanda și Ciupercă, Cristian – „Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei”- Editura Press, 1998
Mitrofan, Iolanda coordonator -„Terapia Toxicodependenței. Posibilități și limite.”- Editura S.P.E.R., București 2003
Sanda Luminița Mihai-Lucrare de doctorat -„Politici de prevenție primară, secundară privind uzul și abuzul de heroină la adolescenți”- București 2000
Schwarts&Nicholson- „Metode și tehnici în terapia de familie”- ediția 5 tradusă în anul 2004
Stănciulescu, Elisabeta –„Sociologia Educației Familiale”- Vol I Editura Polirom Collegium, 2002
Tihan Eusebiu, Tihan Laura, Drăgulescu Cătălina, Oprea Cristina și Tudor Ana-Maria; Vasilescu Lucian coordonator -„Modificări neuropsihice induse de consumul de droguri. Evaluarea și managementul de caz”- Editura Focus, București 2004
Zamfir, Elena –„Psihologie socială. Texte alese.”- Editura Ankarom, Iași, 1997
Articole din American Journal of Drug and Alcohol Abuse:
Articolul 1: „The family experiences of narcotic addicts and their subsequent parenting practices”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -February 1998- David N. Nurco, Robert J. Blatchley, Thomas E. Hanlon, Kevin E. O’Grady, Maureen McCarren
Articolul 2: „Parent figure transitions and delinquency and drug abuse among early adolescent children of substance abusers”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -August 2002- Thomas E. Keller, Richard F. Catalano, Kevin P. Haggerty, Charles B. Fleming.
Articolul 3: „Efects of gender and lever of parental involvement among parents in drug treatment”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -May 2003- Cyleste C. Collins, Christine E. Grella, Yih-Ing Hser.
Articolul 4: „Children of mothers with serious substance abuse problems: an accumulation of risks”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -February 2004- Nicola A. Conners, Robert H. Bradley, Leanne Whiteside Mabsekk, Jeffrey Y. Liu, Tracy J. Roberts, Ken Burgdorf, James M. Herrell.
Articolul 5: „Preadolescents predictors of substance initiation: a test of both the direct and mediated effect of family social control factors on deviant peer associations and substance initiation”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -November 2001- Monica L. Oxford, Tracy W. Harachi, Richard F. Catano, Robert D. Abbott.
Articolul 6: „Heroin use among female adolescents: the role of the partner influence in path of initiation and route of administration”
American Journal of Drug and Alcohol Abuse -Februarie 2004- Cindy S. Eaves
Webografie :
www.cogsci.princeton.edu/cgi-bin/webwn
www.jfcom.mil/about/glossary.htm
www.iteawww.org/TAA/Glossary.htm
www.calresco.org/glossary.htm
www.looksmart.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta Sociala a Persoanelor Dependente de Droguri Si Alcool (ID: 164668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.