Analiza Transgenerationala.genograma Si Epigenetica

Genogramele merg pe linia perspectivei terapiei de familie sistemice, care încurajează oamenii să gândească problemele (de exemplu, disensiuni maritale, dependențe, adolescenți rebeli, relații dificile, singurătate etc.) în termenii familiei multi-generaționale sau de „sisteme”. În această abordare, oamenii sunt inextricabil interconectați și parte a unor sisteme interacționale mai ample, fundamentală între ele fiind familia. Familia este înțeleasă ca un sistem de indivizi interconectați și interdependenți, niciunul dintre ei neputând fi înțeles izolat de sistem. Familia este sistemul primar și, cu rare excepții, cel mai puternic de care oamenii pot aparține.

În acest cadru de lucru, „familia” constă din rețeaua de rudenie pe cel puțin trei generații, atât în forma sa actuală, cât și în felul în care a evoluat de-a lungul timpului. Familia este definită ca fiind compusă din cei legați prin ceea ce au în comun ca istorie biologică, legală, culturală și emoțională și prin viitorul lor comun implicit. Funcționarea fizică, socială și emoțională a membrilor familiei este profund interdependentă, schimbările dintr-o parte a sistemului reverberând în alte părți ale acestuia. În plus, ineracțiunile și relaționările familiale tind să fie reciproce, repetitive și conform unor tipare. Pe măsură ce domeniul s-a dezvoltat, conceptul de familie este definit adesea în termeni de relații suportive, roluri pe termen lung și legături între persoane care pot sau nu să fie înrudite prin sânge sau căsătorie.

Murray Bowen, unul dintre principalii pionieri ai terapiei sistemice de familie, a postulat că familia este un sistem în care fiecare membru are un rol de jucat și reguli de respectat, determinate de acorduri relaționale tacite între membrii familiei. Din această perspectivă, diferențierea personală este o sarcină ce durează întreaga viață, timp în care învățăm să gestionăm mai bine conexiunea cu și independența față de familia de origine și de alte relații apropiate. Niveluri mai înalte de diferențiere ne fac mai puțin înclinați să fim atrași în disfunțiile emoționale ale altora (să fim „triangulați”) și mai puțin reactivi emoțional în relațiile apropiate. Probeleme severe în interiorul unității familiale izvorăsc din procese de transmitere multigenerațională, în același timp nivelul de diferențiere între membrii familiei riscând să devine tot mai scăzut de la o generație la alta.

În interiorul granițelor sistemului familial, se dezvoltă pattern-uri predictibile după cum comportamentul anumitor membri ai familiei influențează și este influențat de comportamentul altor membri ai familiei. Menținerea aceluiași pattern comportamental în cadrul sistemului poate duce la echilibru în sistemul familial, dar și la disfuncționalități. De exemplu, dacă soțul este deprimat și nu poate funcționa, soția este nevoită să preia mai multe responsabilități; schimbarea de roluri poate menține stabilitatea în relație, dar poate și să împingă familia către un echilibru diferit. Acest nou echilibru poate conduce la disfuncții, pentru că soția nu poate menține o perioadă îndelungată acest rol de supracompensare.

O presupoziție de bază în această abordare este aceea că problemele și simptomele reflectă o adaptare a sistemului la contextul său global de la un moment dat. Eforturile adaptative ale membrilor sistemului reverberează la nivelul mai multor niveluri ale sistemului – de la cel biologic la cel intrapsihic și interpersonal, adică în familia nucleară și extinsă, în comunitate, cultură și dincolo de ele. De asemenea, comportamentul familiei, inclusiv problemele și simptomele, derivă semnificații emoționale și normative în relație atât cu contextul sociocultural, cât și istoric al familiei. Astfel, o perspectivă sistemică implică abordarea problemei pe baza acestor niveluri contextuale multiple.

Genogramele le ușurează clinicienilor sarcina de a reține complexitatea contextului clientului, incluzând istoria familială, pattern-urile și evenimentele care pot avea semnificație (inclusiv mai târziu) în terapie. Similar cum limbajul vorbit potențează și organizează procesul gândirii, genogramele, care sunt o hartă a relațiilor și a tiparelor de funcționare a familiei, ajută clinicienii să se gândească sistematic la modul în care evenimentele și relațiile din viețile clienților lor sunt legate de pattern-uri de sănătate și boală.

Strângerea de informații pentru genogramă ar trebui privită ca o parte integrantă a unei evaluări clinice comprehensive. Nu există o scală de măsură cantitativă după care clinicienii să poată folosi o genogramă ca pe o rețetă, pentru a face previziuni clinice; mai degrabă, genograma este un instrument subiectiv, interpretativ, care îi permite clinicianului să genereze ipoteze pentru evaluări ulterioare, influențând intervențiile ce urmează.

Prin crearea unei perspective sistemice care ajută la urmărirea problematicii clientului în spațiu și timp, genogramele permit clinicienilor să re-cadreze, să detoxifice și să normalizeze chestiuni încărcate emoțional. De asemenea, interviul pentru realizarea genogramei oferă un cadru firesc pentru întrebări sistemice, care, pe lângă faptul că oferă informații clinicianului, încep să-l orienteze pe client către o perspectivă sistemică. Genograma îi ajută și pe clinician, și pe client să vadă „imaginea de ansamblu”, adică să vadă problemele în contextul lor actual și trecut.

O genogramă (cunoscută de asemenea ca studiu McGoldrick-Gerson, Lapidus schematic sau diagramă familială) este o reprezentare grafică a relațiilor de familie și a istoricului medical al unei persoane. Se merge dincolo de tradiționalul arbore genealogic, permițând vizualizarea unor pattern-uri ereditare și a unor factori psihologici care punctează relații trecute și actuale. Genograma poate fi folosită astfel pentru a identifica schemele repetitive de comportament și pentru a recunoaște tendințele moștenite (Friedman, H., Rohrbaugh, M., Krakauer, S., 1988, „The Time‐Line Genogram: Highlighting Temporal Aspects of Family Relationships”, Family Process, 27: 293–303).

Genogramele au fost dezvoltate și popularizate mai întâi în context clinic, de Monica McGoldrick și Randy Gerson, prin publicarea în 1985 a unei cărți cu titlul Genograms: Assessment and Intervention. Genogramele sunt acum utilizate de diverse grupuri de persoane în diferite domenii, cum ar fi medicină, psihiatrie, psihologie, asistență socială, cercetare genetică, educație și multe altele. Unii practicieni în terapiile personale și de familie folosesc genogramele pentru înregistrările personale și/sau pentru a-i explica clientului dinamica familială. Genealogii le folosesc puțin sau deloc.

Simbolurile genogramei

O genogramă clasică este creată cu ajutorul unor simboluri simple (pătrat sau cerc), care reprezintă sexul, și cu diferite linii, pentru a ilustra relațiile de familie. Unii utilizatori ai genogramei pun, de asemenea, cercuri în jurul membrilor familiei care trăiesc în aceeași spații de locuit. Genogramele pot fi realizate prin utilizarea unui procesor de text complex sau a unui program de desen pe calculator. Există, de asemenea, programe speciale de calculator, care sunt proiectate pentru construirea de genograme.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Genogram)

Simbolurile genogramei vor avea notată, de obicei, data nașterii (și data decesului, dacă este cazul) deasupra, precum și numele persoanei, dedesubt. În interiorul simbolului se va scrie vârsta actuală a persoanei sau diverse coduri pentru boli genetice și caracteristici speciale: avorturi, decese la naștere, decese în urma sindromului morții subite la bebeluși, coabitări etc.

Conținutul genogramei

O genogramă poate conține o bogăție de informații cu privire la familiile reprezentate. Nu va indica doar numele persoanelor care fac parte din arborele familial, ci și modul în care aceste rude relaționează între ele. De exemplu, o genogramă nu va spune doar că unchiul Paul și soția lui Lili au trei copii, ci și că cel mai mare copil al lor a fost trimis la internat, că mijlociul este întotdeauna în conflict cu mama sa, că cel mai mic copil are diabet juvenil, că unchiul Paul a suferit de depresie, a fost alcoolic și filosof, în timp ce mătușa Lili nu a mai vorbit cu fratele ei de ani de zile, are cancer de sân și o istorie de a-și da demisia de la locurile de muncă.

Relațiile de familie

Unul dintre avantajele unei genograme este posibilitatea de a utiliza linii cu coduri de culoare pentru a defini diferite tipuri de relații, cum ar fi relațiile de familie, relațiile afective și relațiile sociale. În cadrul relațiilor de familie, se poate ilustra cazul în care un cuplu este căsătorit, divorțat, în parteneriat civil, logodit etc.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Genogram)

Relații emoționale

Genogramele pot include, de asemenea, relații emoționale. Acestea oferă o analiză mai profundă a modului în care indivizii se relaționează unul cu altul: linii colorate diferit reprezintă diverse relații afective care pun în legătură indivizii.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Genogram)

Relațiile sociale

O altă componentă a genogramelor este reprezentată de relațiile sociale. Acestea permit stabilirea unor legături între persoanele care nu sunt înrudite, dar care au o conexiune în societate la modul general, cum ar fi vecin, coleg de muncă, șef – angajat, pastor – enoriaș, profesor – elev etc. Relațiile social pot ilustra, de asemenea, relația unui individ cu o întreagă entitate socială. Utilizarea de legături ce ilustrează relațiile sociale permite utilizarea genogramei în mediile de afaceri, pentru a crea diagrame organizaționale sau planuri de așezare spațială a angajaților.

O genogramă arată ca un arbore genealogic, dar, cu toate aceste diferite tipuri de relații, conține o imagine semnificativ mai detaliată și mai completă a familiei sau a grupului pe care îl ilustrează.

Scopul genogramei

Genealogie

În genealogie , genogramele sunt folosite pentru a înregistra istoria familiei prin viețile fiecăruia dintre membrii săi. Genogramele permit genealogului să reprezinte grafic arbori de familie complecși, care arată căsătorii și divorțuri, familii reconstituite, adopții, relații încordate, coeziunea familiei etc. Genealogii pot folosi genogramele pentru a descoperi și a analiza fapte interesante despre istoria familiei respective, precum un pattern de a da nume copiilor, rivalitate fraternă sau evenimente semnificative, cum ar fi imigrația.

Medicină

În medicină, genogramele oferă un context rapid și util în care să se evalueze riscurile de sănătate ale unei persoane: o genogramă medicală este de ajutor în determinarea pattern-urilor de boală sau afecțiuni în cadrul unei familii. Cunoașterea bolilor și afecțiunilor care apar în cadrul unei familii poate da echipei medicale informații de neprețuit care pot fi de ajutor pentru un diagnostic rapid, precis și pentru tratarea problemelor de sănătate. De asemenea, o cunoaștere a bolilor și tulburărilor care se regăsesc în familii poate da persoanelor un avantaj important în a adopta măsuri eficiente de prevenire. Genogramele medicale pot include mai multe generații, însă patru generații pot oferi suficiente detalii.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Genogram)

Sociologie

În sociologie genogramele sunt folosite pentru a aduna informații obiective și coerente de la clienți și familia lor, ajutându-i să vadă problemele clientului în contextul mai larg al relației maritale, al relațiilor de familie și al culturii de origine și subliniind aspecte-cheie de discutat în consilierea clientului. Genogramele portretizează relații emoționale, care permit sociologilor să observe și să evalueze posibilele conflicte în familie. În genograme pot fi detectate pattern-urile de repetiție psihologică, ceea ce oferă o bază pentru măsuri de prevenire, care altfel poate nu ar putea fi găsite.

Sociograma este folosită în sociologie ca instrument complementar genogramei și ca metodă de a îmbogăți interviul clinic, pentru că relevă natura relațiilor din interiorul unei familii sau a celor cu mediul exterior, ceea ce poate fi util în anumite situații. Sociograma are două variante:

a grupului de atașament familial (o diagramă socială a relațiilor pe care o persoană le are cu familia sa sau cu cercul său social, pentru a vizualiza relațiile din interiorul familiei sau ale anumitor membri ai familiei cu mediul exterior, cum ar fi serviciile educaționale și medicale, activitățile din timpul liber, legate de muncă, prieteni sau locul ocupat în familia extinsă) și

țintită (nu doar relațiile intra-familiale sunt importante, ci, într-o familie sau alt grup social, dacă una dintre persoane este „disfuncțională”, este necesară examinarea mediului său social de la școală, serviciu sau chiar familia extinsă; o sociogramă țintită ne poate ajuta să înțelegem mai bine relația dintre subiect și persoanele cele mai apropiate de acesta la școală, serviciu sau în petrecerea timpului liber).

Aceste metode sociologice reprezintă mijloace interesante de a conștientiza problemele funcționale și relaționale ale unei persoane. Nu sunt valoroase numai în clinică, ci și în mediile educaționale și de muncă etc., în care se dorește o mai bună înțelegere a dinamicilor ce apar în școală sau în grupul profesional.

Asistență socială

În asistența socială, genogramele sunt utilizate pentru a ilustra legăturile emoționale dintre indivizii care compun o familie sau unitate socială. O genogramă îi va ajuta pe lucrătorii sociali să facă o evaluare a nivelului de coeziune dintr-o familie sau un grup și dacă în acea unitate este disponibilă o îngrijire corespunzătoare. Genogramele permit, de asemenea, reliefarea relațiilor sociale care indică locurile frecventate de persoanele implicate, cum ar fi școli, biserici, locuri de agrement, asociații sau cămine de bătrâni.

Terapia de familie

În terapia de familie, genogramele sunt folosite pentru a nota și a studia tiparele de relaționare între membrii familiei și caracteristicile individuale care concură la acestea. O genogramă îi va ajuta pe terapeuții de familie să facă o evaluare adecvată a pattern-urilor de relaționare și în ce caz ar putea fi necesară o intervenția pentru a ajuta familia să reducă disfuncția și / sau situația problematică care i-a adus în terapie.

Cercetare

În cercetare, genogramele permit cercetătorilor să înțeleagă procesele multi-generaționale în cazul diferitelor specii de plante și animale, procese cum ar fi dezvoltarea de mutații. Genogramele pot ilustra, de asemenea, ratele de reînnoire, mecanismele de supraviețuire sau procesele implicate în reglare, printre altele.

Educație

În domeniul educației, genogramele pot fi folosite de profesori și elevi pentru ilustrarea recenziilor de carte sau a arborilor de familie pentru un politician celebru, un filosof, un om de știință, un muzician etc. Ele le permit să-și concentreze atenția asupra detaliilor specifice și să vadă, în același timp, imaginea de ansamblu a cărții și a persoanelor pe care le studiază.

Afaceri

Afacerile familiale de succes își monitorizează continuu situația pentru a identifica planuri și acțiuni care să sprijine dezvoltarea continuă a firmei și rentabilitatea; un pas fundamental în acest proces este înțelegerea, de către familie și manageri, a punctelor forte și a celor slabe ale afacerii, prin evaluarea acestora. Însă, într-o afacere de familie, la fel de importantă este aprecierea simultană a punctelor forte și provocărilor familiei în sine.

Familia noastră este prima „organizație” pe care o cunoaștem și ea influențează modul în care percepem concepte cum ar fi luarea deciziilor, așteptările legate de performanță, de comunicare, de gen, recompense, aprecieri, diferențe, autonomie și conflicte. Influența sa este și mai pronunțată într-o afacere de familie, deoarece, în acest context, persoanelor li se modelează simultan și comportamente specifice aplicabile în cadrul activității care familia o controlează, învățate de la antecesori, unele nefiind evidente sau recunoscute ca atare. Este important deci să existe o explorare a familiilor, ceea ce se poate realiza prin intermediul genogramei de afaceri.

„Genograma de afaceri a familiei funcționează pentru că se bazează pe teorii temeinice ale științelor sociale despre cicluri de viață individuale și familiale, despre structura și dinamica familiei.” (Carlock, 2009, p. 53).

Fiecare membru al familiei va începe exercițiul cu interpretări sau convingeri diferite despre familie, dar, lucrând împreună, aceste diferențe se vor reduce, pe măsură ce sunt împărtășite informații și idei.

În timp ce membrii familiei pot fi intuitiv conștienți de unele dintre problemele familiei lor, colaborarea pentru a construi o genogramă, sub supravegherea unui profesionist instruit, conduce la o cunoaștere și înțelegere mai profunde și comune legate de sistemul lor de familie, de relațiile din familie, de diferiții factori care influențează funcționarea familiei.

Comunicarea este singurul instrument al familiei pentru a putea aborda conflictele și a rezolva diferențele de perspective individuale referitoare la o problemă. Conflictul este inevitabil în familii, deoarece tranzițiile creează pierderi, iar familiile le trăiesc intens emoțional – dar o bună comunicare legată de cum să se facă față conflictului poate ajuta foarte mult, chiar și prin a recunoaște și a accepta că anumite aspecte nu pot fi rezolvate complet și trebuie considerate ca parte a unui plan pe termen lung al familiei.

Realizarea genogramelor

Genogramele pot fi utile în aproape orice profesie care are tangență cu interacțiunea socială. Genogramele pot ajuta vizualizarea interacțiunilor complexe dintre indivizi și studierea tiparelor de comportamente sau boli. Genogramele sunt ușor de creat cu software-ul genealogic, ce permite utilizatorului să includă cantități uriașe de date. De asemenea, el permite utilizatorului să creeze rapoarte detaliate, care conțin analiza informațiilor stocate în descrierea trăsăturilor caracteristice fiecărei persoane. Software-ul comercial, cum ar fi GenoPro, Genome Analytics și iGenogram pentru iPad, este disponibil pentru a produce genograme, după cum există și sute de programe academice și științifice diferite, pentru utilizări specializate. Genogramele sunt adesea trasate de mână, uneori fiind schițate chiar cu ajutorul clientului. De asemenea, este posibil să se creeze genograme în orice program de grafică sau procesare de text.

Transmiterea transgenerațională – de unde venim

În ceea ce privește psihologia umană, „a aparține” este de fapt cheia. Este ceva fundamental, legat de semnificația lui acasă, de ceea ce suntem ca ființe umane, de faptul că nu plecăm niciunde singuri – luăm cu noi oamenii care ne trăiesc în inimi. Luăm cu noi rănile oamenilor pe care i-am pierdut sau cu care nu am reușit să ne înțelegem. Și aceasta contează din prisma felului în care ne gândim la noi înșine și la viețile noastre, atunci când ne împotmolim.

O mare parte a psihoterapiei se face dintr-o extremă perspectivă individuală, ca și cum oamenii ar fi singuri în univers, capabili să lucreze relațiile cu ei înșiși și cu alții apropiați și să își gestioneze anxietățile și depresiile – ceea ce este o falsă idee, pentru că niciunul dintre noi nu există singur pe lume și este extrem de important pe cine avem în inimi. Și este important pentru noi, clinicienii, să le reamintim oamenilor cui aparțin și cine contează pentru ei pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii pentru viețile lor, ceea ce este, până la urmă, meseria noastră: să-i sprijinim pe oameni să aleagă cât mai bine ce vor să facă în continuare. A-i ancora în cei de care aparțin este important, pentru că, atunci când crezi că ești complet singur, nu ai niciun indiciu despre contexul în care iei o anumită decizie sau o alta. Dacă înțeleg că sunt aici pentru că bunica m-a iubit și a vrut ca eu să reușesc ceva important în viață, atunci s-ar putea să fiu mai capabil să mă raportez diferit la greutățile actuale pe care le am cu copilul meu sau cu fratele meu – pentru că sunt relații importante și fiecare în parte ne modelează și continuă să ne modeleze. Oamenii care ne-au iubit, chiar și după ce se duc, trăiesc în inimile noastre. Dacă ne putem aminti cui aparținem, asta ne conferă energia de a gândi și de a alege ce vrem să facem acum – ceea ce ajută enorm în terapie. Iar o genogramă este o hartă a tuturor acestor oameni importanți, pe care îi putem reprezenta, împreună cu clienții noștri.

Modelul psiho-dinamic tradițional căuta, până la urmă, simplificând, vinovatul; iar acesta era de obicei mama și ceea ce făcuse ea în primii cinci ani de viață ai clientului; se focusa pe psihopatologie, căutând mereu ceea ce îl făcea disfuncțional: ce a creat această problemă, ce eveniment sau ce persoană rea. În terapia sistemică avem de-a face cu o idee complet diferită, pentru că se abordează și aspecte de tipul de unde ne luăm punctele forte și resursele? Și acesta devine cel mai bun instrument terapeutic pe care îl avem ca profesioniști, și pe care îl putem deriva de la toate persoanele pe care clientul nostru le-a cunoscut, le-a iubit, de la care a învățat, cu care s-a luptat de-a lungul vieții sale; poate ceva nu a fost posibil într-un anume context, dar poate fi în altul…

Schützenberger este una dintre psihoterapeutele care și-a axat cercetările pe înțelegerea transmisiei transgeneraționale, a repetițiilor și a modului de apariție a ,,sindromului aniversar”. Ea susține că repetițiile și transmisiile transgeneraționale au o corespondență în fractali și, astfel, sindromul aniversar (repetiția unei întâmplări la aceeași dată) este practic o reîntoarcere la evenimentul generator (n.m. atractorul*) al unui anumit tip de comportament, fie el unul pozitiv sau traumatizant (Burton, C.L., Schützenberger, A.A., 1977, apud Simion, 2014, p. 17).

Ceea ce s-a întâmplat în diverse cicluri ale vieții este important, dar la fel de important este modul în care clientul se vede mergând mai departe. Oamenii puși în context cultural, geografic, familial sau social pot fi factori stresori, dar la fel de bine și resurse – nu căutăm suficient sursele de reziliență și cine sunt oamenii ca întreg, fără a privi patologia în izolare de ființa umană în anasamblu. Dacă nu înțelegem contextul în care trăiesc oamenii și ne uităm doar după patologii, ca terapeuți, devine foarte dificil să ne conectăm cu ceilalți oameni. Pentru că îi și re-stigmatizăm, întrebându-i ce altceva nu este în regulă, care sunt limitările lor, cine ar vrea să le rezolve problemele. Așadar, chiar și în ședințele individuale, nu este totul cine se află fizic în cameră – terapia de familie este un mod de a gândi, așa cum am arătat (McGoldrick, 2012, p. 23 – 28).

Posibilele critici ce se pot aduce acestei abordări ar fi din gama unui accent aparent prea mare pus pe familie, deși sunt atâtea forțe ce ne pot influența – o economie deficitară și șomaj, cu o depresie asociată acestor factori, diverși alți factori sociali etc. Bineînțeles că toate acestea influențează și că trebuie avute în vedere și situația economică generală, și starea de sănătate a clientului, precum și a altor membri ai familiei ș.a.m.d. – toate sunt foarte relevante și afectează starea de bine a oamenilor și felul în care se definesc, cine și unde sunt. Accentul este pus pe familie ca opus de a fi pus exclusiv pe experiența individuală, pentru că toți suntem formați de și în familiile din care provenim. Și ce se întâmplă cu membrii familiei contează mereu pentru noi, a nu ține cont de acest aspect ar fi un non-sens. Așadar, interviul clinic trebuie să includă date despre tot ceea ce se întâmplă în mediul unei persoane, dar în mod cert să includă familia sa (McGoldrick, 2012, p. 58).

De aici derivă și o dificultate a cursanților ce învață să lucreze cu genogramele: nu contează doar mecanismele (mecanicismele) de a construi genogramele în ședințele terapeutice; cea mai grea parte este înțelegerea faptului că nu este vorba doar de cerculețe și pătrățele pe o foaie, ci despre a aparține, despre a face parte din familie, despre ce tipare se repetă în familie și influențează comportamentul clientului în situația actuală (McGoldrick, 2012, p. 61).

Cine suntem?

Psihologii moderni au făcut un pas mai departe și au afirmat că Eul este o iluzie construită social. Oricare ar fi adevărul, un lucru este sigur și ușor de verificat prin retrospecție personală – sinele noastre actuale sunt de nerecunoscut, diferite de sinele noastre trecute și teribil de inapte în a ne face fericite sinele viitoare.

În câteva pasaje remarcabile, Rebecca Goldstein (apud Popova, 2014) vorbește despre perplexitatea identității personale:

„Ce face o persoană exact persoana care este ea, ea însăși și nu o alta, o integritate a identității care persistă în timp, suferind modificări și totuși continuând să existe – până când nu mai continuă, cel puțin nu fără dificultăți?

Mă uit la poza unui copil mic. Acest copil sunt eu. Dar de ce este ea eu? Nu am nicio amintire legată de acea zi. Este adevărat că pot fi urmărite o serie de evenimente fizice ce leagă corpul ei de al meu, astfel încât am spune că trupul ei este al meu; și, probabil, identitatea noastră personală constă doar în identitatea corporală. Dar constanța corporală în timp prezintă, de asemenea, dileme filosofice; corpul meu nu mai este compus din fix aceiași atomi care compuneau corpul ei. Și dacă trupurile noastre sunt diferite, punctele noastre de vedere sunt cu atât mai deosebite. Al meu ar fi la fel de inaccesibil pentru ea… cum al ei este acum pentru mine. Procesele ei de gândire, prelingvistice, mi-ar fi în mare parte neclare.

Cu toate acestea, ea este eu, a continuat să existe, a supraviețuit bolilor din copilărie, a fost aproape să se înece, la vârsta de doisprezece ani, apoi a depășit și alte drame. Există probabil aventuri la care ea – adică eu – nu ar putea fi supusă și continue să fie ea însăși. Eu aș fi apoi altcineva sau pur și simplu nu aș mai fi? Mi-aș pierde și eu orice simț al propriei persoane – m-ar îndepărta de mine o schizofrenie sau o posesie demonică, o comă sau o demență progresivă – aș fi eu cea care ar trece prin aceste încercări sau eu deja aș fi dispărut? Ar exista apoi altcineva sau nu ar exista nimeni? Este moartea, sursa noastră cea mai mare de anxietate existențială și de cel mai profund dor, una dintre acele aventuri din care nu pot răsări ca eu însămi? Sora a cărei mână o strâng în imagine este moartă. Mă întreb în fiecare zi dacă ea încă mai există.”

Ca un ecou al afirmației poetice a lui Meghan O'Rourke că „oamenii pe care îi iubim cel mai mult devin înrădăcinați în sinapsele noastre, în căile prin care sunt create amintirile”, (Maria Popova, 2014, How We Grieve: Meghan O’Rourke on the Messiness of Mourning and Learning to Live with Loss, http://www.brainpickings.org/2014/06/09/meghan-o-rourke-the-long-goodbye/, site accesat pe 04.03.2015), Goldstein scrie:

„O persoană pe care cineva a iubit-o pare un lucru mult prea important ca să dispară pur și simplu cu totul din lume. O persoană pe care cineva o iubește este o lume, la fel cum cineva știe că el însuși este o lume. Cum se poate ca lumi de acest fel să înceteze pur și simplu cu totul? Dar, dacă sora mea există, atunci ce este ea și ce face identic acel lucru care este ea acum cu frumoasa fata râzând de sora ei mai mică, în acea zi uitată? Poate ea să-și amintească ziua aceea de varp, deși eu nu pot?”

Întrebarea în sine este ca o poartă de acces către umanitatea noastră cea mai profundă:

„Identitatea personală ridică o serie de întrebări care sunt, pe lângă filosofice și abstracte, profund personale. Este, la urma urmei, propria persoană a cuiva care este revelată ca problematică. Cât de mai personal poate fi?”

Influența transgeneraționalului asupra tipului de atașament

Există încă lacune importante în ceea ce știm cu privire la transmiterea intergenerațională a tipului de atașament de la mama la copil, în special în cazul mamelor cu istoric de abuz și neglijare în copilărie.

Berthelot et al. (2015) au realizat un studiu în care au analizat influențele funcției reflective (mentalization*) asupra relațiilor de atașament în general, și în particular în cazuri în care au existat traume; autorii au analizat, de asemenea, și influențele tipului de atașament existent la mame asupra apariției unui atașament de tip dezorganizat la copiii acestora, într-un eșantion de mame cu istoric de abuz și neglijare, pe care le-au re-contactat după o perioadă de 20 de luni (n.m. având în vedere cele patru faze ale modelul atașamentului, după Bowlby (1969): 1. faza premergătoare – până la vârsta de cca. 6 săptămâni; 2. faza de diferențiere a persoanei de referință – săptămâna a 6-a până la 6-7 luni; 3. atașarea propriu-zisă – de la 7-8 luni până la 24 de luni; 4. parteneriatul orientat: după 2-3 ani). Tipul de atașament și funcția reflectivă materne au fost evaluate încă din timpul sarcinii, folosind grila de interviu Atașamentul la adulți (Adult Attachment); atașamentul copilului a fost evaluat cu procedura „Situația necunoscută” (Strange Situation).

Concluziile acestui studiu evidențiază importanța reflexivității specifice traumei în transmiterea intergenerațională a tipului de atașament al mamelor cu o istorie de maltratare în copilărie și furnizează noi dovezi cu privire la importanța lipsei acestei reflexivități pentru atașamentul copilului. Majoritatea (83%) dintre copiii mamelor abuzate și neglijate au fost clasificați ca având un tip de atașament insecurizant, iar un procent semnificativ (44%) a manifestat un atașament dezorganizat. Cercetătorii au regăsit o corelație puternică între tipul de atașament al mamei și cel al copilului, indicând o transmitere intergenerațională a tipului de atașament între părinții cu istoric de abuz și neglijare în copilărie și copiii lor. Atât traumele nerezolvate, cât și funcția reflectivă specifică în cazul acestora au contribuit semnificativ la explicarea variației apărute în atașamentul dezorganizat al copiilor.

Trauma nerezolvată a unei mame poate interfera cu abilitatea ei de a răspunde sensibil copilului său, fiind astfel afectată dezvoltarea atașamentului la propriul copil, și, posibil, contribuind la transmiterea intergenerațională a traumei.

Un concept inovativ în codarea după Modelul Maturizării Dinamice a Atașamentului și Adaptării (Dynamic Maturational Model of Attachment and Adaptation – DMM) a interviului Atașamentul la Adulți (Adult Attachment Interview – AAI) este „reorganizarea”, un proces prin care se vorbitorii își schimbă în mod activ înțelegerea asupra experiențelor trecute și prezente și se îndreaptă spre un tip de atașament securizant.

Iyengar et al. (2014) au efectuat un studiu inedit pe un eșantion de mame cu traume nerezolvate, explorând tipul lor de atașament, tipurile de atașament rezultate ale copiilor lor, precum și efectele potențiale ale reorganizării asupra atașamentului copiilor. Mamele (care nu mai aveau niciun alt copil) au participat la AAI în timpul sarcinii și au revenit cu copilul lor la vârsta de 11 luni pentru a-i fi evaluat atașamentul cu procedura Situația Necunoscută (Strange Situation Procedure – SSP). Au fost comparate mamele cu și fără traume nerezolvate, și s-a constatat că mamele cu traume nerezolvate aveau ele însele atașamente insecurizante și era o mai mare probabilitate să aibă copii tot cu atașament insecurizant. Cu toate acestea, excepția a fost că toate mamele cu traume nerezolvate care erau în curs de reorganizare spre un atașament securizant aveau copii cu atașament securizant. Aceste constatări preliminare sugerează că mamele care se află într-un proces de reorganizare s-ar putea să răspundă mai sensibil la semnalele copilului lor, contribuind la dezvoltarea unui atașament securizant – acest fapt poate oferi o înțelegere clinică de o mai mare profunzime și o previziune mai corectă asupra transmiterii intergeneraționale a atașamentului insecurizant în contextul existenței unei traume nerezolvate.

Teoria atașamentului subliniază calitatea relațiilor timpurii ale cuiva și modul în care aceasta afectează aspecte ale funcționării de mai târziu, când relația de atașament dintre mamă și copil asigură supraviețuirea lui, precum și o optimă dezvoltare socială, emoțională și cognitivă (Insel și Young, 2001; Sroufe, 2005; apud Iyengar et al., 2014). Mamele care sunt sensibile la semnalele copiilor lor, care sunt disponibile din punct de vedere emoțional, receptive și răspund la nevoile și stările mentale ale sugarilor lor, au copii mai degrabă cu un atașament securizant (Siegel, 1999; apud Iyengar et al., 2014). Cercetarea empirică a documentat faptul că pattern-urile de reacție sensibilă conduc de-a lungul generațiilor la atașament securizant, după cum s-a observat în numeroase studii care utilizează AAI și Strange Situation Procedure (Ainsworth et al., 1978; apud Iyengar et al., 2014). Atât în studii longitudinale transversale, cât și prospective, AAI a fost utilizat pe scară largă și a prezis cu mare fiabilitate pattern-uri de comportament matern, dezvoltarea atașamentului copiilor (van IJzendoorn, 1995; van IJzendoorn și Bakermans-Kranenburg, 2009; apud Iyengar et al., 2014), precum și dezvoltarea socială și emoțională a acestora (Sroufe, 2005; apud Iyengar et al., 2014). De exemplu, o meta-analiza a 13 studii a examinat corespondența dintre atașamentul mamei și al copilului, indicând o rată ridicată de corelație (75%) între atașamentul securizant la mame și la copiii lor (van IJzendoorn, 1995; apud Iyengar et al., 2014). Studii anterioare au sugerat un model similar de transmitere între mamă și copil, cu o potrivire între mamă și copil a categoriilor de atașament securizant de 73,4% din timp (Fonagy și colab, 1991;. Shah et al, 2010; apud Iyengar et al., 2014). Indiferent dacă datele sunt examinate prospectiv, retrospectiv sau simultan, aceste studii au furnizat dovezi pentru valabilitatea și stabilitatea dintre generații a atașamentului securizant.

Repetarea tiparelor de atașament insecurizant peste generații a fost fundamentată pe scară largă, în special atunci când s-a explorat impactul traumei nerezolvate a părinților în relație cu copiii lor. Main și Hesse (1990; apud Iyengar et al., 2014) au constatat primii, pe baza AAI și SSP, o asociere între pattern-ul de atașament de la vârsta adultă al cuiva care și-a pierdut părintele în copilărie și transmiterea ulterioară a atașamentului insecurizant (în particular, dezorganizat) către copil. Un studiu de tip follow-up condus de Ainsworth și Eichberg (1991; apud Iyengar et al., 2014) a constatat că, în AAI, discursul mamei cu privire la o pierdere cu care s-a confruntat în copilărie era legat, de asemenea, de dezorganizarea la copil. Schuengel și colab. (1999; apud Iyengar et al., 2014) au constatat și ei că mamele cu atașament insecurizant, care aveau o traumă nerezolvată sau pierduseră o figură de atașament, au tins să aibă copii cu atașament insecurizant și ei, mai mult decât în cazurile în care mama avea o traumă nerezolvată sau o pierdere, dar atașament securizant. Bebelușilor mamelor traumatizate pare, de asemenea, că le este greu să caute alinare atunci când se află în dificultate și demonstrează un comportament speriat și alarmat în prezența mamelor lor (Hesse și Main, 1999; Lyons-Ruth et al., 1999; Madigan et al., 2006; apud Iyengar et al., 2014). Apariția unei traume nerezolvate sau a unei pierderi poate, prin urmare, afecta capacitatea mamei de a răspunde sensibil și eficient la nevoile sugarului ei, posibil intensificând comportamentul copilului ei, atunci când este speriat sau alarmat, și crescând riscul de atașament insecurizant.

Schwerdtfeger și Goff (2007; apud Iyengar et al., 2014) au explorat relația dintre istoricul traumatic și simptomatologia la femeile însărcinate și dezvoltarea ulterioară a atașamentului și bonding-ul față de copiii lor nenăscuți, într-un efort de a înțelege eventuala transmitere intergenerațională a traumei. Ei au descoperit că trauma interpersonală a avut efecte negative asupra atașamentului prenatal, astfel încât tulburările în relația îngrijitor-copil au fost asociate cu percepția maternă a copilului ca „amenințare” (Schechter et al., 2004, p. 321; apud Iyengar et al., 2014).

La nivel neurofiziologic, alt studiu recent, ce a utilizat imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI), a demonstrat impactul traumei nerezolvate asupra răspunsului cerebral atunci când mamele vizualizau imagini ale copiilor lor în care aveau o față tristă (Kim et al., 2014; apud Iyengar et al., 2014): mamele care au fost clasificate ca având traume nerezolvate sau pierderi afișau un nivel redus de activare în amigdală, structură neuronală cheie în prelucrarea emoțiilor (Sander et al, 2003; Ewbank et al, 2009; Adolphs, 2010; apud Iyengar et al., 2014) care este implicată atât în schimbarea structurală, cât și funcțională ca răspuns la traumă (Rauch et al., 2000; Protopopescu și colab., 2005; Williams et al., 2006; apud Iyengar et al., 2014). Acest răspuns aplatizat al amigdalei a fost observat doar atunci când mamele vizualizau fața copilului lor, nu și a sugarilor necunoscuți, ceea ce reflectă „distanțarea” mamelor de suferința propriului copil și ar putea contribui la transmiterea transgenerațională a traumelor,

Trauma sau pierderea nerezolvate pot interfera deci cu așteptările și percepțiile mamei asupra copilul ei, cu abilitatea ei de a-i răspunde sensibil, precum și cu răspunsul neuronal asociat semnalelor emoționale ale copilului, fiind compromisă astfel dezvoltarea unui atașament securizant la acesta.

În timp ce transmiterea intergenerațională a atașamentului securizant și insecurizant este clar stabilită, alte studii (Shah et al., 2010; Hautamaki et al., 2010; apud Iyengar et al., 2014) au constatat, de asemenea, o inversare interesantă de strategii de atașament în cazul atașamentului insecurizant prezent de-a lungul generațiilor: mamele cu atașament de tip preocupat tind să aibă copii ce apelează la o strategie evitantă, și vice versa. Acest model de inversare a strategiei de atașament între mamă și copil a fost, de asemenea, observat și în familiile cu un istoric de maltratare, care au, după cum am menționat, un risc crescut de atașament insecurizant (Crittenden și colab., 1991; Farnfield și colab, 2010; apud Iyengar et al., 2014).

Modelul DMM (vezi Farnfield et al., 2010, pentru o descriere detaliată a diferitelor scale DMM; apud Iyengar et al., 2014), vede atașamentul ca o serie de strategii de auto-protecție organizate în jurul noțiunii de pericol (Crittenden, 1992, 1995, 1997, 2000; apud Iyengar et al., 2014). În DMM, pattern-urile de atașament variază dimensional (mai degrabă decât categorial) pentru a cuprinde o gamă mai largă de caracteristici sau strategii legate de atașament. Potrivit DMM, un individ cu atașament echilibrat sau securizant utilizează întâmplările de tip cauză-efect învățate din experiențele anterioare (definite aici ca „cogniție”), precum și o gamă de emoții pozitive și negative (definite aici ca „afect”), în timp ce ia în calcul o varietate de posibilități și perspective (proprii și ale altora) atunci când trage concluzii, demonstrând o integrare rațională și reflexivă când evocă experiențe și relații din copilărie. Atunci când se confruntă cu probleme sau situații în care figurile de atașament nu reușesc să o protejeze sau să îi ofere confort, o persoană poate dezvolta strategii de auto-protecție, ce conduc la atașament non-echilibrat sau insecurizant.

Uneori, un eveniment sau o circumstanță de viață poate fi traumatic(ă) din punct de vedere psihologic pentru un individ, cum ar fi cazurile de abuz sau de pierdere a unei figuri de atașament. Expunerea la pericol sau pierdere poate duce la mai multe rezultate posibile. Unul dintre ele este faptul că persoana poate acumula noi informații de la situația și contextul dat, pentru a integra experiența, conducând la adaptare și la o nouă înțelegere care ajută individul să evite pericolul pe viitor. Acești indivizi ar fi considerați ca având o traumă sau o pierdere „rezolvate”. Într-un alt scenariu, persoanele care se confruntă cu trauma sau pierderea pot fie să păstreze prea multe informații despre evenimentul traumatic sau pot să îi minimizeze importanța, în moduri care sunt maladaptive pentru prelucrarea viitoare a informațiilor (Crittenden și Landini, 2011; apud Iyengar et al., 2014). De exemplu, o adolescentă poate avea o reacție de frică și hipervigilență la contactul apropiat cu un profesor de sex masculin, care îi amintește de atacatorul sexual din copilărie. Alternativ, adolescenta poate ignora informații și amintiri relevante și să se plaseze în continuare în situații cu risc crescut de abuz sexual. O lipsă a „rezolvării” traumei sugerează că evenimentul nu a fost integrat sau nu s-a reflectat asupra sa în mod adecvat, existând potențial pentru riscuri viitoare.

Astfel de persoane vor fi clasificate, în funcție de AAI-ul lor, ca având traume sau pierderi nerezolvate, ele prezentând un risc pentru dezvoltarea mai târziu a unor probleme psihosociale (Cicchetti și Toth, 1999; Easterbrooks 2000 și colab. ; apud Iyengar et al., 2014) și de a propaga ciclul de atașament insecurizant la propriile progenituri.

În ciuda dovezilor continuității atât a atașamentului securizant, cât și a celui insecurizant de-a lungul generațiilor, acest lucru nu este întotdeauna adevărat. Bowlby însuși (1973) a înțeles că este posibilă o schimbare a strategiei de atașament, ce poate fi asociată cu modificări de viață majore sau cu o serie de evenimente petrecute de-a lungul vieții. Unele persoane cu tipare de atașament insecurizant (transmise intergenerațional), care au înfruntat părinți duri sau evenimente de viață adverse, sunt capabile să depășească efectele acestor experiențe și demonstrează o integrare echilibrată. Un astfel de individ este numit de unii teoreticieni (Pearson și colab, 1994;. Roisman et al, 2002; apud Iyengar et al., 2014) „securizant dobândit” (“earned secure”). Se consideră că persoanele cu un tip de atașament securizant dobândit au întrerupt ciclul intergenerațional, demonstrând reziliență emoțională (Fearon et al., 2010; apud Iyengar et al., 2014).

Mai puțin explorat este procesul prin care cei cu atașament insecurizant își schimbă în mod activ înțelegerea asupra experiențelor trecute și prezente, de multe ori în direcția unui mai bun echilibru și a rezoluției (Crittenden și Landini, 2011; apud Iyengar et al., 2014).

Acest construct este denumit „reorganizare” în DMM și se bazează pe observațiile clinice obținute cu AAI (Crittenden, 1990, 1995; apud Iyengar et al., 2014). Nu este obligatoriu necesar ca un individ să experimenteze pericol sau traume înainte de a intra într-un proces de reorganizare, dar experiența pericolului și rezoluția sa pot duce uneori la o modificare în procesarea mentală și în comportament, care rezultă într-o schimbare a strategiei de atașament (Crittenden, 2008; apud Iyengar et al., 2014). Sistemul de codificare modificat al AAI își propune, prin procesul de analiză de discurs, să identifice persoanele aflate în curs de reorganizare. Deși o astfel de persoană nu are un tip de atașament complet securizant sau echilibrat, ea poate prezenta reziliență mentală pentru a atenua efectele suferințelor sau traumelor nerezolvate, ca urmare a maturizării sau a schimbării situației (Landa Duschinsky, 2013; apud Iyengar et al., 2014), ceea ce ar putea avea efecte pozitive asupra atașamentului descendenților ei. Se știe foarte puțin despre aceste persoane cu traume nerezolvate sau pierdere, dar care sunt în proces dinamic de modificare a strategiei lor de atașament către unul securizant. Procesul de reorganizare poate modifica transmiterea de atașament insecurizant de la o generație la alta, o idee care are implicații clinice importante, dar a beneficiat de prea puțină atenție în literatura de specialitate.

Este important de reținut faptul că o codificare a unei traume nerezolvate în transcriptul AAI se bazează mai puțin pe descrierea evenimentului traumatic și mai mult pe modul în care experiența are impact asupra funcționării actuale a individului și asupra evaluării evenimentului (Crittenden și Landini, 2011; apud Iyengar et al., 2014). O modalitate de a diferenția dacă un vorbitor cu o traumă nerezolvată se află sau nu în reorganizare este de a explora, bazată pe AAI, discursul despre eveniment, precum și integrarea acestuia, cu efecte asupra funcționării actuale.

Pentru a ilustra diferența, Nina și Marlene (numele au fost schimbate; Iyengar et al., 2014) sunt exemple de persoane cu strategii similare de atașament, dirijate de latura cognitivă, ambele femei având traume nerezolvate: incidente înfricoșătoare cu părinții lor, în special cu tații. Marlene a fost evaluată ca având un atașament insecurizant, dar era în proces de reorganizare spre unul securizant, și avea un copil cu atașament securizant sau echilibrat, în timp ce Nina și copilul său aveau ambii un atașament insecurizant.

Când descriu traumele, există caracteristici similare în discursul lui Marlene și în al Ninei, care ne indică nesoluționarea lor, în special alunecarea în timpul prezent (de exemplu, „și a venit foarte încet către mine și și-a pus mâna peste mâna mea”, „am început să țip, în timp ce buricele degetelor mele sunt arse”, și „fug cât mai departe, îmi dau seama că mă prind, mă trântesc la pământ… îmi acopăr capul”) și râsul fals pozitiv, destinat să minimizeze gravitatea traumei („el apăsa vârfurile degetelor mele pe partea de sus a cratiței [râs nervos]”, „astfel încât, dacă urmau să mă bată, erau nevoiți să mă bată pe spate [chicotit]”). Acești markeri discursivi indică o preocupare pentru trauma nerezolvată, în care timpul prezent aduce evenimentul periculos mai aproape în timp și spațiu, posibil distorsionând când și unde persoanele pot fi în pericol (Crittenden și Landini, 2011; apud Iyengar et al., 2014) și permițând vorbitorului să mențină o vigilență sporită la toate detaliile. Râsul fals pozitiv de după evenimentul periculos servește pentru a minimiza disconfortul. În același timp, există o componentă de respingere a traumelor, ambele vorbitoare sugerând ca evenimentele au fost lipsite de importanță și că părinții nu au fost responsabili pentru nicio suferință (de exemplu, „nu că m-ar răni vreodată intenționat”, „știi, nu-mi amintesc să fi fost vreodată cu adevărat… rănită; nu am fost niciodată… serios rănită” și „așa… adică, până la urmă, tot ce s-a întâmplat a fost că un dinte care se clătina a fost smuls; știi, nu este o mare scofală”). Acest tip de discurs poate indica o precizie mai scăzută în detectarea unui pericol viitor, existând un risc mai mare de interpretare greșită sau de omitere a unor indicii de alarmă (Crittenden, 2008; apud Iyengar et al., 2014). Acest aspect este relevant atunci când se analizează atenția și sensibilitatea scăzute ale mamei la semnalele sugarilor, atât în momente de siguranță, cât și de pericol, ceea ce ar putea compromite calitatea interacțiunii părinte-copil.

Atunci când se compară discursul lor de ansamblu din interviu, se observă cum Marlene este în curs de reorganizare spre un atașament securizant, în timp ce Nina încă menține o strategie compulsiv-cognitivă de atașament insecurizant, care se învârte în jurul inhibării propriilor sentimente și încercarea de a-i mulțumi pe alții. Se remarcă dificultatea pe care o are Nina în a reflecta asupra modului în care experiențele ei din copilărie pot să îi fi împiedicat dezvoltarea: ea nu reușește să articuleze efectele pe care le-a avut asupra ei pedeapsa parentală, și în loc se descrie ca fiind „volatilă” (același cuvânt pe care l-a folosit pentru a-l descrie pe tatăl ei). Nina este conștientă de impactul pedepselor aplicate de părinții ei, dar se distanțează de aceste aspecte prin modul în care le descrie, spunând că „tu” nu faci asta vreodată din furie și că soțul ei știe „cam cum se făceau lucrurile în casa mea”, și apoi reia pattern-ul ei de a chicoti după menționarea abuzului. Secțiunea finală a interviului este menită să provoace o gândire reflexivă și de perspectivă despre experiențele din trecut, dar Nina este încă în imposibilitatea de a reflecta cu exactitate cu privire la modul în care este afectată de abuzul părinților ei.

Marlene a trăit și ea, copil fiind, un eveniment foarte înfricoșător cu tatăl ei. Cu toate acestea, ea este în măsură să reflecteze asupra binelui și răului, fără a se distanța sau a-i învinovăți excesiv pe părinții ei. Marlene poate să comenteze în mod deschis despre un aspect al comportamentului părinților, care dorește să se schimbe, cu un discurs fluent, în timp ce vădește și capacitatea sa de auto-monitorizare, menționând că poate aluneca uneori în vechile ei tipare de a fi.

Marlene se reorganizează spre un atașament securizant, dar păstrează încă unele aspecte ale atașamentului insecurizant. Cu toate acestea, o persoană precum Marlene, aflată în proces de reorganizare, poate fi mai în măsură să integreze semnalele date de copil ei fără distorsiuni, în special în vremuri de pericol, cu o înțelegere globală echilibrată a experienței. O persoană cu traume nerezolvate și care nu este în curs de reorganizare, cum ar fi Nina, este încă în pericol de a falsifica, de a denatura sau de a răstălmăci semnificația semnalelor sugarului ei în momente de pericol, ceea ce poate compromite interacțiunea diadică dintre ea și copilul său (vezi și răspunsul atipic constatat neuroimagistic la nivelul amigdalei, care poate duce la desincronizări în procesarea semnalelor suferinței copiilor).

Conceptul de reorganizare este deosebit de important în context terapeutic, unde terapeuții facilitează schimbarea în relațiile intrapsihice și interpersonale ale pacienților lor (vezi și Bowlby și influența relațiilor ulterioare asupra atașamentului curent al adultului). Deși nu s-au determinat punctual evenimentele/persoanele (cum ar fi soțul, terapeutul, nașterea unui copil etc.) precipitatoare care au dus la reorganizare, datele obținute sugerează că acest construct ar trebui evaluat în continuare în legătură cu rolul său potențial în modificarea ciclului de transmitere intergenerațională a atașamentului.

„Memoria” transgenerațională

Pentru a ilustra maniera uneori „bizară” în care devenim cine suntem și ființăm ca atare, voi da exemplul unui studiu realizat în 1995, de către Jerry Lewis, MD (Psychiatric Times, apud http://thelastpsychiatrist.com/2008/09/recollections_of_your_parents_1.html): el a intervievat cupluri tinere înainte de nașterea primului lor copil și patru ani mai târziu, referitor la amintirile despre propria lor copilărie. Autorul a descoperit că a avea un copil nu le-a schimbat în general amintirile, cu o singură excepție: un număr de participante de sex feminin și-au schimbat amintirile legate de tații lor de la pozitiv la negativ – în mod surprinzător (s-ar fi crezut că ar gândi ceva de genul „Să fii părinte nu este ușor, am mai mult respect pentru tatăl meu!”), ele nu și-au mai amintit de tații lor ca fiind la fel de afectuoși și de suportivi de-a lungul copilăriei lor, așa cum declaraseră înainte de nașterea copilului lor.

Femeile care și-au schimbat amintirile (spre negativ) aveau soți deprimați, care contribuiau foarte puțin ca părinți și care erau mai puțin sensibili la copiii lor față de alți părinți. Din nou surprinzător, aceste femei nu au raportat niveluri mai scăzute de satisfacție maritală, ci mai degrabă ridicate. O posibilă interpretare a datelor ar fi că amintirile mai negative ale femeilor despre tații lor au servit pentru a minimiza (sau nega) eșecul soților lor de a fi utili la nevoie. „Dacă asta e tot ceea ce se poate aștepta de la bărbați, atunci eu nu îmi mai pot aminti așa pozitiv de tatăl meu!”

Aceste femei nu erau complet în negare în legătură cu minusurile soților lor (menționându-le în chestionar), dar erau dispuse să minimizeze importanța atât a propriilor tați, cât și a copiii lor, cu scopul de a menține iluzia că au o căsnicie reușită.

Articolul lui Lewis abordează problematica mai largă a narațiunii istorice, continuu revizuită pentru a se potrivi cerințelor Ego-ului actual. Dar să luăm în considerare pentru un moment o posibilitate diferită: că schimbarea amintirilor ne schimbă pe noi.

Omul care păstrează furia din copilărie, persoana care nu uită o anumită ranchiună, oamenii care își „amintesc de unde au venit” – aceste lucruri ancorează identitatea, ne păstrează la fel (și aceasta nu este o judecată de valoare, ci descrierea unui proces). Noi credem că maturizarea sau terapia ne aduc într-un punct din viața noastră în care putem reinterpreta amintiri. Dar, în același timp, actul de reinterpretare ne schimbă.

Nu doar că ne uităm diferit la părinții noștri atunci când devenim adulți – de asemenea, devenim adulți când suntem capabili să ne uităm în urmă, la părinții noștri, în mod diferit.

În fiecare moment din fiecare zi, ne decidem cine suntem și ne decidem cum ne vom aminti lucrurile. Memoria nu este un harddisk; este un editor de texte…

Epigenetică – baza fiziologică a transmiterii transgeneraționale

Începând cu anii 1970, cercetătorii știu că spiralele ADN din interiorul nucleului fiecărei celule necesită ceva în plus care să le spun exact ce gene să transcrie, pentru o celulă de inimă, una de ficat sau una pentru creier.

Un astfel de element suplimentar este gruparea metil, o componentă structurală comună a moleculelor organice. Gruparea metil se atașează la ADN-ul din fiecare celulă pentru a se selecta numai acele gene necesare pentru proteinele specifice acelei celule. Deoarece grupurile de metil sunt atașate la gene, existând lângă, dar separat de spirala dublă a codului ADN, domeniul a fost numit epigenetică, de la prefixul epi (în greacă însemnând peste, exterior, deasupra).

Inițial, s-a crezut că aceste modificări epigenetice au loc numai în timpul dezvoltării fetale. Dar studiile au arătat că piesele de lego molecular ar putea fi adăugate la ADN și la vârsta adultă, provocând o cascadă de modificări celulare, care duce, de exemplu, la cancer. Uneori grupurile de metil se atașează la ADN datorită schimbărilor în dietă; alteori, cauza pare a fi expunerea la anumite substanțe chimice. Moshe Szyf, un biolog molecular și genetician la Universitatea McGill din Montreal, a arătat că corectarea modificărilor epigenetice cu medicamente ar putea vindeca anumite tipuri de cancer la animale.

Geneticienii au fost deosebit de surprinși să afle că schimbarea epigenetică ar putea fi transmisă de la mamă la copil, generație după generație. Un studiu de Randy Jirtle, de la Universitatea Duke, a arătat că, atunci când șoarecii femele sunt hrăniți cu o dietă bogată în grupuri de metil, se modifică permanent pigmentul blănii puilor născuți ulterioar. Fără absolut nicio modificare a ADN-ului, grupuri de metil puteau fi adăugate sau scăzute, iar schimbările erau moștenite similar unei mutații dintr-o genă.

Moshe Szyf și Michael Meaney (neurobiolog McGill), în 1992, au luat în considerare o ipoteză la fel de improbabilă, după cum era de profundă: dacă dieta și grupările chimice pot provoca modificări epigenetice, ar putea și anumite experiențe – neglijarea copiilor, abuzul de droguri sau alte suferințe grave – să declanșeze modificări epigenetice în ADN-ul din interiorul neuronilor din creierul unei persoane? Această întrebare s-a dovedit a fi baza unui nou domeniu, epigenetica comportamentală, acum atât de vibrant încât a dat naștere unor zeci de studii și a sugerat noi tratamente pentru a vindeca creierul.

Conform noilor descoperiri ale epigeneticii comportamentale, experiențele traumatice din trecutul nostru sau din trecutul recent al strămoșilor noștri lasă cicatrici moleculare ce aderă la ADN-ul nostru: experiențele noastre și cele ale înaintașilor noștri nu dispar, chiar dacă sunt uitate. Ele devin o parte din noi, un reziduu molecular ce aderă la schelele construcției noastre genetice. ADN-ul rămâne aceeași, dar sunt moștenite tendințe psihologice și comportamentale. S-ar putea fi moștenit nu doar genunchii noduroși ai bunicii tale, ci, de asemenea, o predispoziție spre depresie, cauzată de neglijența suferită de bunica când era nou-născut. Sau nu: dacă bunica ta a fost adoptată de părinți suportivi, s-ar putea să te bucuri de elanul primit de ea datorită dragostei și sprijinului lor. Mecanismele epigeneticii comportamentale determină nu numai deficite și puncte slabe, ci și puncte forte și reziliență.

Iar pentru cei suficient de ghinioniști să provină din antecesori cu probleme, vestea bună este că schimbările epigenetice pot fi și resetate, în anumite condiții; precum rochia de epocă a bunicii, ai putea să o porți sau să o modifici. Genomul a fost mult timp cunoscut ca planul de viață, dar epigenomul poate fi modificat – cu alte cuvinte, se poate șterge „blestemul familiei”.

Într-o lucrare de referință din 1997, în revista Science, Meaney a arătat, la șoareci, că variațiile naturale în timpul de lins și îngrijire în timpul copilăriei au avut un efect direct asupra modului în care hormonii de stres, inclusiv corticosteronul, se manifestau la vârsta adultă – cu cât mai îndelungat timpul alocat îngrijirii ca pui, cu atât mai mic nivelul hormonilor de stres ca adulți. Așadar, ar putea avea loc schimbări la nivelul creierului, pur și simplu datorită îngrijirii materne. Ceea ce studiul nu a explicat a fost modul în care ar putea fi posibil un astfel de lucru.

Până când au apărut cercetători precum profesorul Aharon Razin, din Ierusalim, linia diriguitoare cu privire la modul în care genele se transcriu într-o celulă era clară și simplă: ADN-ul este codul master, aflat în interiorul nucleului fiecărei celule, iar ARN-ul transcrie codul, pentru a construi orice proteine are nevoie celula. Apoi unii dintre colegii lui Razin au arătat că grupurile de metil se pot atașa la citozină, una din bazele chimice din ADN și ARN.

Razin, în colaborare cu biochimistul Howard Cedar, a arătat că aceste atașări nu sunt doar pe termen scurt: grupurile de metil s-ar putea alipi permanent la ADN, fiind replicate împreună cu acesta prin sute de generații. Ca în orice mariaj bun, în plus, atașarea grupelor de metil modifică în mod semnificativ comportamentul genelor particulare cu care s-au „căsătorit”, inhibând eventual transcrierea lor, la fel ca un soț gelos. Razin și Cedar au arătat că acest lucru se realizează prin scurtarea (strângerea) spiralei de ADN, care se înfășoară în jurul unor bobine moleculare, proteine numite histone, din interiorul nucleului. Cu cât este mai strâns înfășurată, cu atât mai greu este să fie produse proteine din gena respectivă.

Așadar, fără o mutație a codului ADN-ul însuși, grupările de metil atașate provoacă în funcționarea genei o schimbare pe termen lung, transmisibilă, ereditară. S-a descoperit că alte molecule, numite grupuri acetil, joacă rolul opus, de relaxare a ADN-ului în jurul bobinelor histone, făcând astfel mai ușor pentru ARN să transcrie o anumită genă.

La puii mamelor neglijente, Szyf și Meaney au descoperit că genele care reglementează producerea de receptori glucocorticoizi, care reglează sensibilitatea la hormonii de stres, erau foarte metilate; la puii mamelor conștiincioase, genele pentru receptorii glucocorticoizi erau rareori metilate. Așadar, metilarea asociată cu un stil de parenting deficitar a împiedicat transcrierea numărului normal de receptori glucocorticoizi în hipocampusul puiului.

Cei doi au descoperit și că un stil matern neglijent provoacă la rozătoare metilarea genelor pentru receptorii de estrogen din creier. Atunci când acei pui cresc, scăderea rezultată în numărul de receptori de estrogen îi face mai puțin atenți la proprii pui – și astfel ciclul continuă.

Mesajul că dragostea unei mame poate face diferența în viața unui copil nu este ceva nou. Dar capacitatea ca schimbarea epigenetică să persiste peste generații rămâne subiect de dezbatere: metilarea este transmisă direct prin intermediul ovulului fecundat sau fiecare copil este născut „pur”, virgin metilic, cu grupurile de metil „infuzate” exclusiv de părinți după naștere?

Pășind în studiile efectuate pe oameni, Szyf și Meaney, într-o lucrare din 2008, au comparat creierul unor oameni care s-au sinucis cu cel al unor oameni care au murit brusc, din cauza altor factori decât suicidul. Ei au regăsit un exces de metilare al genelor din hipocampusul celor sinuciși, o regiune critică pentru achizițiile mnezice și pentru răspunsul la stres. În cazul în care victimele sinuciderii au fost abuzate în copilărie, studiul a descoperit o și mai mare metilizare a creierelor lor.

Și timing-ul contează, de asemenea. Câștigul la loterie al părinților tăi sau intrarea lor în stare de faliment atunci când ai 2 ani va afecta probabil mai intens epigenomul creierului și tendințele emoționale rezultate, comparativ cu orice avere ai dobândi la vârsta mijlocie.

Așadar, pentru prima dată, oamenii de știință au descoperit un mecanism la om care ar putea explica cum alegerile și stilul de viață pot avea impact asupra genelor copiilor și nepoților. Noi cercetări au arătat în premieră că urme ale unor stiluri de viață deficitare, ale factorilor de mediu stresori și ale traumelor pot fi transmise generațiilor viitoare prin intermediul ADN-ul nostru, mărind riscul de a fi mai predispuse la tulburări cum ar fi boli mintale și obezitate (Tang et al., 2015).

Dovezi multiple sugerează că factori de mediu cum ar fi fumatul, dieta și stresul își pot lăsa amprenta asupra genelor copiilor și nepoțiilor noștri. De exemplu, fetele născute din mame olandeze care au fost gravide în timpul unei lungi foamete de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial au avut un risc de două ori mai mare de a dezvolta schizofrenie. Similar, șoarecii masculi care se confruntă cu stres timpuriu în viață dau naștere la două generații de urmași cu depresie și anxietate crescute, în ciuda faptului că au fost crescuți într-un mediu plin de grijă.

Oamenii de știință știau deja că evenimentele traumatice semnificative, cum ar fi foametea, și-ar putea lăsa amprenta asupra generațiilor viitoare, dar abia acum au fost în măsură să observe mecanismul prin care se întâmplă acest lucru. Mulți geneticieni au fost nedumeriți, pentru că se presupunea că informația genetică conținută în spermă și ovule nu ar trebui să fie afectată de mediul înconjurător, principiu numit bariera August Weismann.

Dar, de asemenea, se știe că activitatea propriilor noastre gene poate fi influențată de mediul nostru, prin mecanisme epigenetice: ADN-ul ne este în mod constant modificat de mediu, prin ceea ce numim epigenom. Practic, schimbările epigenetice sunt cele care „decid” ce gene din ADN-ul propriu sunt „aprinse” și „stinse” de-a lungul vieții noastre, ceea ce înseamnă că au un efect destul de profund asupra sănătății personale. În mod obișnuit ele acționează prin activarea sau oprirea unei gene prin adăugarea sau scăderea unei grupări de metil la sau de la ADN. Aceste grupări de metil pot inactiva genele prin determinarea ADN-ul să se contracte, arcuindu-se mai strâns, astfel încât enzimele nu mai pot accesa gena și nu îi mai pot citi instrucțiunile.

Astfel de mecanisme epigenetice sunt printre primele pe lista de suspecți atunci când se pune problema de a explica modul în care factorii de mediu care afectează părinții îi pot influența mai târziu pe copiii lor, precum în studiul olandez menționat; însă felul în care modificările epigenetice pot fi transmise generațiilor viitoare este un mister. Deși există dovezi de la șoareci că aceste schimbări pot fi moștenite, genetica clasică spune că acest lucru nu ar trebui să fie posibil, deoarece semnele epigenetice lăsate asupra spermatozoizilor și ovulelor sunt „șterse” după fertilizare; oamenii de știință credeau că toate aceste modificări epigenetice – care sunt influențate de factori precum dietele noastre și nivelul de stres – nu ar putea fi transmise prin celulele noastre dătătoare de viață, spermatozoizi și ovule, și fiecare generație ar începe cu o „tabula rasa”.

Acum, cercetătorii au observat că unele gene umane se eschivează de acest proces de „curățare” și au descoperit că, spre deosebire de ceea ce s-a presupus anterior, materialul nostru genetic nu este complet șters pentru urmașii noștri.

Azim Surani, de la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, și colegii săi (vezi Tang et al., 2015) au demonstrat că unele gene ale fătului aflat în curs de dezvoltare au scăpat de mecanismul de curățare: „Informațiile trebuie să fie resetate la fiecare generație, înainte de a se adauga informații suplimentare ce reglează dezvoltarea noului embrion. Este ca ștergerea un disc de calculator, înainte de a adăuga date noi.”

Echipa a reușit să descrie acest proces de ștergere epigenetică la om – proces ce are loc între două și nouă săptămâni de dezvoltare a unui embrion; ei au analizat pattern-urile de metilare într-un tip de celule fetale din care se dezvoltă mai târziu sperma sau ovulele proprii fătului. Ne-am aștepta ca aceste celule să fi fost șterse atunci când epigenomul fătului a fost resetat, în faza de embrion timpuriu. „Cu toate acestea, aproximativ 2 până la 5% din metilarea genomului a scăpat de această reprogramare, și poate transmite greșelile noastre către următoarea generație”, spune Surani.

Orice metilare în aceste zone ale genomului ar putea, prin urmare, avea un impact asupra generațiilor viitoare – și ar putea oferi indiciul lipsă în legătură cu modul în care o persoană poate transmite copiilor și nepoților modificările ereditare cauzate de mediul său.

Deoarece este vorba doar de o mică parte a genomului, Surani spune că majoritatea modificărilor epigenetice provocate de mediul nostru este foarte puțin probabil să afecteze generațiile viitoare, dar că ar putea exista o mică fereastră de oportunitate pentru ca unele dintre acestea să fie transmise.

Aceste gene rezistente la ștergere sunt deosebit de active în celulele creierului și, arată cercetătorii, sunt asociate în general cu tulburări cum ar fi schizofrenia, obezitatea și bolile metabolice.

Surani spune că este necesară prudență în a stabili dacă toate acestea au sau nu o semnificație funcțională pentru sănătatea generațiilor viitoare, până când nu se vor descoperi mai multe despre modul în care aceste gene reușesc să se sustragă reprogramării și de ce.

„Studiul nostru ne-a furnizat o listă de candidați potențiali de regiuni ale genomului în care informațiile epigenetice sunt transmise nu doar la generația următoare, ci potențial și la generațiile viitoare”, a declarat Walfred Tang, co-autor al studiului (2015). „Știm că unele dintre aceste regiuni sunt aceleași și la șoareci, ceea ce ne poate oferi posibilitatea de a studia funcționarea lor în detaliu.”

Avem clar încă multe de aflat despre ceea ce putem și nu putem transmite mai departe, iar echipa încearcă acum să descifreze dacă aceste schimbări ale ADN-ului influențate de mediu pot fi moștenite de mai mult de o generație.

Cercetarea actuală sugerează că a avea „gene bune” s-ar putea să nu fie suficient pentru a ne asigura că vom avea copii sănătoși – s-ar putea să fie nevoie să ne păstrăm și ADN-ul sănătos.

Amintirile pot fi deci transmise din generație în generație prin ADN, printr-un proces care, printre alte efecte, ar putea fi cauza principală a fobiilor: noi cercetări de la Școala de Medicină de la Universitatea Emory, din Atlanta, au arătat că șoarecii pot transmite informații despre experiențele traumatice sau stresante – în acest caz, o teamă de mirosul de flori de cireș – către generațiile următoare.

Pe de altă parte, Dr. Miklos Toth, de la Weill Cornell Medical College, a descoperit că chemokinele transportate în laptele mamei au provocat schimbări în creierul descendenților acestora, afectându-le memoria mai târziu în viață.

Rezultatele ar putea ajuta să se explice de ce oamenii suferă de fobii aparent iraționale – teama lor ar putea fi bazată pe experiențe moștenite de la strămoșii lor. Deci, o frică de păianjeni poate fi, de fapt, un mecanism de apărare moștenit, transcris în genele unei familii de o întâlnire înfricoșătoare a unui strămoș cu o arahnidă.

Dr. Brian Dias, de la departamentul de psihiatrie al Universității Emory, a declarat: „Am început să explorăm o influență subapreciată asupra comportamentului adultului – experiența ancestrală de dinainte de concepție: aceasta influențează semnificativ atât structura, cât și funcționarea sistemului nervos al generațiilor următoare. Un astfel de fenomen poate contribui la etiologia și potențiala transmitere intergenerațională a riscului de tulburări neuropsihiatrice, precum fobii, anxietate și tulburare de stres post-traumatic.”

Cercetătorii speră acum ca alte studii să conducă la o mai bună înțelege a modului în care informațiile ajung să fie stocate efectiv în ADN.

Profesorul Marcus Pembrey, un genetician pediatru de la University College din Londra, a declarat ca studiile au furnizat „dovezi convingătoare” pentru transmiterea biologică a memoriei. El a adăugat: „Se referă la frica constitutivă, care este extrem de relevantă pentru fobii, anxietate și tulburări de stres post-traumatic, și în plus abordează subiectul controversat al transmiterii ‘amintirilor’ experiențelor ancestrale din generație în generație. Este momentul ca cercetătorii în domeniul sănătății publice să ia în serios reacțiile umane transgeneraționale. Bănuiesc că nu vom putea înțelege creșterea frecvenței tulburărilor neuropsihiatrice sau de obezitate, de diabet zaharat și tulburări metabolice în general, fără a adopta o abordare multigenerațională.” Deși rămâne un drum lung de parcurs pentru înțelegerea efectelor transgeneraționale, „cred că putem afirma că bariera August Weismann a fost cu adevărat străpunsă”, spune el.

Terapia iertării – o posibilă cale de a integra trecutul

Dr. Haleakala Lew Len, de la secția bolnavilor psihici a Spitalului de Stat din Hawaii, declara, aparent surprinzător: „dacă vrei să vindeci pe cineva, o poți face vindecându-te pe tine.”

Dr. Len deține un doctorat în psihologie de la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar atribuie remarcabilul său succes ca psiholog clinician practicilor de vindecare tradiționale, denumite ho'oponopono, care s-ar putea traduce prin a îndrepta lucrurile, a corecta o eroare.

Metoda este extraordinar de simplă, atât de simplă încât mintea noastră, fascinată de complex și maestră în a complica masiv și inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge. Ea are la baza principiile huna, destul de greu de acceptat de cei crescuți în spiritul absolutului rațional și științific: lumea este o reflectare a gândurilor noastre, a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Asemeni lui Buddha, vechii kahuna (echivalentul meșterului din sistemul de bresle medieval, termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al șamanului, vraciului, preotului) considerau ca noi creăm lumea prin gândurile noastre – tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viața noastră reprezintă o consecință a gândurilor noastre. Dacă ne confruntăm cu o problemă, este util să căutăm cauza în noi înșine, nu în factorii exteriori.

În viziunea unui kahuna, mintea este asemenea unei grădini, iar gândurile asemenea unor semințe. Ele încolțesc și dau roade. Trebuie așadar să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate, lucrând asupra ta.

Dacă nivelul nostru de conștiință se modifică, circumstanțele exterioare se schimbă și ele; nivelul de conștiință poate crește semnificativ, dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viața noastră și în jurul nostru.

Accesul la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil – este vorba despre redescoperirea inocenței, nicidecum despre cultivarea infantilității; problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că supraconștientul este receptiv tocmai la limbajul de „copil”, ignorând formulările savante. Și în psihoterapie s-a ajuns, de altfel, la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, „superioare”, intelectualizate nu rezonează în pacienți.

Kahuna afirmă că reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica inutil și ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu și mai eficient schimbărilor, iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățeste semnificativ.

„Întreaga lume este creația ta și acest lucru trebuie luat ad litteram”, afirma dr. Len; descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleași concluzii (vezi capitolul dedicat). Asta înseamnă că dacă copiii noștri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am făcut ca acel lucru să se petreacă; dacă soțul ori soția ne înșeală, noi am atras asta. Pare absurd și împovărător, culpabilizant. Totuși, evenimentele din viața noastră actualizează amintiri, tipare de acțiune trecute și reacții ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții care ne-au surprins și pe noi, și pe cei care ne cunoșteau foarte bine – reacții în care parcă nu eram noi înșine, nu-i așa? (n.m. vezi și fenomenul de criptă și fantomă) Dacă te confrunți cu o problemă, o situație limită, un necaz, o suferință, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce anume din ceea ce se întâmplă în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să „modifici” gândurile și trăirile care au produs respectiva problemă.

Dar cum putem ști care gânduri au creat-o? „Nu vă faceți probleme”, spune dr. Len. „O parte din voi știe. Trebuie doar să-i dați permisiunea să o facă.” (n.m. vezi și Jung și inconștientul personal și colectiv) Când judecăm o persoană, acea persoană devine un „prizonier al gândurilor” noastre – asta înseamnă că ea tinde să se conformeze percepției noastre și, mai devreme sau mai târziu, se va comporta astfel încât să-mi confirme percepția despre ea. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecință a ceea ce gândim despre ea și trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.

În creștinism, ruga trebuie precedată de căință și de cererea iertării. Similar și în ho'oponopono, ne iertăm pe noi și ne cerem iertare (vezi și Terapia Unificării și etapele travaliului terapeutic). Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască și să ceară iertare; restul este treaba supraconștientului, el este armonizatorul, vindecătorul.

Suntem prizonierii propriei minți și nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte – temnicerul însuși. Există deci un mare risc ca noi să nu mai vedem ce există în realitate, ci doar propriile gânduri. „Lumea este ceea ce credem că este”, afirma Serge Kahili King, doctor în psihologie și o autoritate internațională în materie de huna. Psihologia modernă ajunge la aceleași concluzii: oamenii nu reacționează la evenimente în sine, ci la propria percepție asupra acestora. De asemenea, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare; dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

Dr. Len spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult; mai exact, sunt prinși în rutina unor programe care rulează inconștient – dar, cum menționam și mai sus, intelectul nu poate găsi calea de ieșire: după cum afirma și Einstein, „o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

Câteva instrumente de lucru terapeutic

Ioana Niculae (2000) a surprins cu mare precizie și finețe atât trăsăturile fundamental relevante ale unui instrument terapeutic deosebit de util și eficient (metafora), cât și elementele și conexiunile sale cu arhetipurile și inconștientul, cu semnul și simbolul, punctând aspecte relevante pentru cercetarea de față:

<<Metafora este o figură de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă. În terapie, metafora trebuie înțeleasă nu numai în acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci necesita să fie privită într-o perspectivă mai largă, integrata limbajului, drept orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci și metafore specifice desenului, modelajului, mișcării și posturii.

Introducând distinctia jungiană dintre „semn” și „simbol”, putem spune că metafora, în psihoterapie, poate avea rol atât de semn, cât și de simbol. Conform lui Jung (Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 303), semnul reprezintă „o desemnare prescurtată a unui fapt cunoscut”. În cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, într-o manieră figurată, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute.

Simbolul, în schimb, „presupune întodeauna că expresia aleasă este cea mai bună denumire sau formulă pentru o stare relativ necunoscută, dar recunoscută ca existentă sau necesară” (Jung, op. cit., p. 320). Deci, o metaforă-simbol ar exprima o stare de fapt înca necunoscută sau doar relativ cunoscută; ea ne-ar aduce în câmpul conștiinței și ceea ce este doar presimțit și încă necunoscut pe deplin.

Metafora poate funcționa ca semn în virtutea faptului că prin intermediul gândirii, în special, dar și a altor procese psihice, unele fenomene sufletești cunoscute pot fi exprimate într-o manieră figurată. De exemplu, dacă într-un exercițiu pe bază de metaforă cineva își atribuie o trăsătură în virtutea a ceea ce știa deja despre sine („m-am gândit ca trunchiul copacului meu să aibă scorburi, pentru că eu am niște probleme nerezolvate”), atunci „scorburile” joacă rol de semn, căci reprezintă rezultatul unei prelucrări conștiente, prin intermediul gândirii, a ceea ce persoana știa.

În psihoterapia experiențială metafora este însă mai frecvent întâlnită ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizării este nu numai rezultatul pur al gândirii, ci al tuturor proceselor psihice, putându-se spune că în cazul metaforei-simbol rolul cel mai important îl are imaginația – procesul psihic care are cea mai puternică disponibilitate de-a prelua și conținuturi inconștiente.

Metafora terapeutică, ca tehnică experiențială, poate fi întâlnită sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situaționale, metaforele personale și metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, mișcare). Diversitatea formelor acesteia, precum și posibilitatea de a o adapta situațiilor care apar în contextul terapeutic, fac ca ea sa fie o metodă de „suflet” atât pentru psihoterapeuți, cât și pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutică (mai ales cea care funcționează ca simbol) constituie o cale privilegiată de acces la inconștientul psihic. Exercițiile bazate pe metaforă introduc persoana într-o situație imaginară la care trebuie să se adapteze folosindu-se, în principal, de funcția imaginației, proces psihic care nu este supus total controlului conștiinței, ci face trecerea, legatura între conștient și inconștient.

Exercițiile bazate pe metaforă pot fi considerate (vezi Jung și noțiunea de „fantezie”) drept un gen de fantasmă activă care „este provocată de o atitudine perceptiv orientată către perceperea conținuturilor inconștiente, situație în care libidoul ia în primire toate elementele izvorâte din inconștient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate și relief” (Jung, op. cit., p. 341).

Mecanismul general al imaginației este simbolizarea (după P. P. Neveanu, „Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul „are întodeauna o natură extrem de complexă, fiind alcătuit din date proprii tuturor funcțiilor psihice. El nu este nici rațional, nici irațional. Are o latură accesibilă rațiunii, dar și una ce scapă acesteia, fiind constituit nu doar din date de factură rațională, ci și din date iraționale, venind de la pura percepție interioară și exterioară” (Jung, op. cit., p. 350).

Putem așadar să spunem că tehnicile metaforice aduc în câmpul conștiinței persoanei informații inconștiente sub formă simbolică. De fapt, a folosi tehnicile metaforice în terapie înseamnă a lucra cu simbolurile. Iar „a lucra cu simbolurile în mod creator constituie cheia reușitei în dezvoltarea individuală și în practica terapeutică” (Stevens Antony, „Jung”, Ed. Humanitas, București, 1996, p.128).

„Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscută a personalității și „aducerea” acestora la lumina conștiinței reprezintă doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Înțelegerea semnificației simbolurilor poate fi realizată de către persoana în cauză în ședința terapeutică sau – în terapia de grup – poate fi facilitată de participarea la discuție și a celorlalți membri ai grupului. Uneori insight-ul nu apare în timpul ședinței, ci mai târziu, după ce persoana mai acumulează informații despre sine.

În timpul exercițiilor metaforice persoanele nu numai că află ceva nou despre ele însele, până atunci neconștientizat, ci chiar, găsind soluții problemelor și confruntându-se cu dificultățile într-o manieră securizantă și indirectă, își construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune, așadar, că tehnicile metaforice sunt nu numai căi de descoperire a unor pete ascunse ale personalității, dar și modalități de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconștientul personal, ci ea ne permite și deschiderea de porți spre inconștientul colectiv, căci „toate conținuturile inconștientului personal (Umbrei) depind, fără a le putea distinge, de conținuturile arhetipale ale inconștientului colectiv, iar atunci când Umbra se conștientizează le ia cu sine și pe acestea din urmă” (Jung, „Psihologie și alchimie”, Ed. Teora, București, 1996, vol. 1, p. 34). Luând în considerare acestea ne-am putea aventura în necunoscut, sugerând că tehnicile metaforice ar putea – în anumite contexte – să furnizeze informații premonitorii, adică informații care trimit la evenimentele esențiale, destinale ale omului.

Valențele terapeutice ale metaforei – de autocunoaștere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face față dificultăților vieții – impun tehnicile metaforice printre metodele privilegiate ale psihoterapiei.>>

După cum am menționat, genogramele reprezintă o metodă eficientă de a explora pattern-urile familiei de origine, cu impact asupra cupluri și familiilor succesoare (McGoldrick, 1999; McGoldrick & Carter, 2002; apud Cook și Shruti, 2011).

Genogramele sunt atribuite terapiei boweniene (Bowen, 1978; Kerr & Bowen, 1998; apud Cook și Shruti, 2011) și continuă să fie o tehnică populară inclusiv în terapia de cuplu și de familie. Terapeuți specializați în terapii de cuplu și de familie în diverse abordări teoretice (McGoldrick, 1999; McGoldrick, Gerson, & Petry, 2008; Satir, 1983; Duffy & Chenail, 2004; apud Cook și Shruti, 2011) se bazează pe genogramă pentru reprezentarea vizuală și concretă a familiilor clienților, a relațiilor și a tiparelor de interacțiune dintre membrii familiei (Long & Young, 2007; apud Cook și Shruti, 2011), atât pentru evaluare, cât și pentru tratament.

Însă Cook și Shruti (2011) propun utilizarea fotografiilor în conexiune cu genogramele („foto-genograme”) în procesul de terapie de cuplu, cu scopul de a crea un mediu terapeutic dinamic, bogat în informații și experiențial. Autorii explorează familiile de origine cu ajutorul genogramelor și al fotografiilor personale ale clienților, ilustrând utilitatea combinării acestor practici terapeutice pentru îmbogățirea terapiei de cuplu – această abordare poate facilita o narațiune mai bogată despre pattern-urile existente în familiile de origine din sistemul cuplului și funcționează ca un stimul pentru schimbare în relația de cuplu.

Deoarece o parte din forța genogramei rezidă în natura sa vizual-grafică (Foster, Jurkovic, Ferdinand, & Meadows, 2002; apud Cook și Shruti, 2011), încorporarea fotografiilor în genogramă pare a fi următorul pas firesc. Semnificația personală ce rezidă în fotografiile clienților creează potențialul de a stimula și de a evoca emoții profunde, care altfel poate nu ar ieși la suprafață. Această experiență centrată pe emoție poate promova empatia în cadrul sistemului de cuplu, într-un mod pe care cuplul poate nu l-a experimentat anterior.

Deși cercetătorii au demonstrat eficiența explorării familiei de origine utilizându-se genograma (Long & Young, 2007; Foster et al, 2002; Dunn & Levitt, 2000; McGoldrick, 1999; apud Cook și Shruti, 2011) și utilizarea fotografiilor personale în terapie (Weiser, 2001, 1993; apud Cook și Shruti, 2011), combinația acestor metode nu a fost explorată până la Cook și Shruti (2011).

Când doi oameni intra într-un parteneriat, fiecare dintre ei aduc în relație, de la familia de origine, mesaje culturale și obiceiuri, combinate cu așteptări și valori. Poate fi util pentru parteneri să-și identifice narațiunile sociale și așteptările și valorile familiei de origine, atunci când își negociază așteptările de la relația lor.

Din perspectivă boweniană, scopul explorării familiei de origine a fiecărui partener este de a îmbunătăți cunoașterea, de a reduce reactivitatea emoțională și modele disfuncționale (Bowen, 1978; Kerr & Bowen, 1998; apud Cook și Shruti, 2011). Informațiile furnizate de genogramă pot conține date importante cu privire la funcționarea individuală și de cuplu și pot îmbunătăți experiența relațională. Informații precum etnia, statutul socio-economic, fundalul religios sau spiritual, ocupația, educația și rolurile de gen se pot aduce la lumină prin genogramă, ceea ce duce la o narațiune mai bogată și mai completă despre viața și contextul familial al unei persoane (McGoldrick, 1999; McGoldrick, Gerson, & Petry, 2008; apud Cook și Shruti, 2011). Aceste elemente pot crește gradul de conștientizare al cuplurilor asupra tiparelor și narațiunilor contextuale și culturale. Literatura recentă (McGoldrick, Gerson, & Petry, 2008; apud Cook și Shruti, 2011) pune accentul pe dezvoltarea de genograme culturale și religioase/spirituale, pentru a ne concentra asupra problemelor generale contextuale, într-un mod care demonstrează vizual pattern-urile și narațiunile sociale specifice familiei de origine.

Genograma permite cuplurilor să vadă tiparele relaționale și narațiunile ce pot fi engramate în „cadrul” lor socio-politic-istoric. Se pot evidenția procese relaționale precum modele de comunicare sau de reacție influențate de ceva trecut – discriminare, neglijare, abuz – sau tipare de comportament din relații anterioare sau cauzate de contexte socio-politice (Dunn & Levitt, 2000; apud Cook și Shruti, 2011). Concentrarea asupra proceselor relaționale poate fi utilă în evidențierea interacțiunilor și reacțiilor emoționale ale fiecărui partener, precum și a celor dintre parteneri; aceste tipare interacționale pot avea origini în afara relației de cuplu și, totuși, să conducă la perpetuarea problemelor în relație. Accentul pus pe proces poate ajuta la reducerea gândirii dihotomice în care comportamentului unui partener este „corect” și comportamentul celuilalt partener este „greșit”. De asemenea, poate motiva partenerii să identifice un spectru de interacțiuni și să determine ce comportamente funcționează în relația lor, spre deosebire de ceea ce a funcționat sau, pur și simplu, de ceea ce s-a întâmplat în familiile și în contextul lor cultural de origine.

Utilizarea fotografiilor în terapie nu este o inovație recentă. Weiser (1993; apud Cook și Shruti, 2011) a inventat termenul de „foto-terapie” pentru a descrie un anumit set de tehnici terapeutice care folosesc „instantaneele personale și fotografiile de familie ale clienților – și sentimentele, amintirile, gândurile și informațiile pe care le evocă acestea – cu rol de catalizatori pentru comunicarea terapeutică în timpul procesului de consiliere” (Weiser, 2001, p 10; apud Cook și Shruti, 2011). Istoric, fototerapia și numeroșii săi derivați au fost utilizați încă de la apariția aparatului foto (Wolf, 2007; apud Cook și Shruti, 2011). Se au în vedere tehnici care permit clienților să realizeze fotografii reprezentative, să creeze colaje fotografice sau să interpreteze anumite teme prezente în fotografii. De-a lungul timpului, utilizarea fotografiilor de familie în terapie a luat amploare. Weiser (1993; apud Cook și Shruti, 2011) susține că relația dintre persoana care a făcut fotografia, subiecții fotografiați și reacțiile oamenilor la fotografia în sine oferă informații importante: pe baza acestei relații, Weiser a lansat patru abordări de bază în fototerapie, ce includ fotografii realizate de către client, făcute clientului, autoportrete și fotografii biografice. În fiecare dintre aceste abordări, scopul este de a facilita clienților trecerea de la gândurile și limbajul calculate, controlate la reacții viscerale, emoționale. Dacă psihoterapia tradițională se bazează în primul rând pe verbalizările gândurilor, emoțiilor, acțiunilor clientului și pe reacțiile terapeutului, astfel încât clientul să își înțeleagă experiența fenomenologică, pentru Weiser (1993; apud Cook și Shruti, 2011) claritatea gândirii este dată la schimb pentru reacțiile viscerale care apar atunci când clienții „re-trăiesc” fotografiile. Aceste reacții pot incita un nivel de autenticitate care s-ar putea să nu fie posibil doar prin răspunsuri la întrebări. Weiser afirma: „fotografii sunt într-adevăr încărcate emoțional, ca și cum ar fi gravate electromagnetic, și nu ne putem vedea fotografiile personale fără patimă” (op. cit., p. 4).

Long și Young (2007; apud Cook și Shruti, 2011) susțin utilitatea fotografiilor în terapia de cuplu bazându-se pe mai multe afirmații: fotografiile sunt făcute adesea în momente importante din viață – acest lucru este valabil mai ales în cazul clienților mai în vârstă (de exemplu la zile de naștere, la nunți, aniversări etc.); cuplurile au tendința de a selecta fotografii care descriu ceva ce le-ar plăcea să-i reprezinte, iar în perioadele stresante (de exemplu în caz de boală, moarte, șomaj etc.) se fac mai puține poze; fotografiile pot dezvălui, de asemenea, semnificații ale relațiilor care nu pot fi comunicate în mod conștient.

Din toate aceste motive enumerate mai sus, Cook și Shruti (2011) consideră că utilizarea fotografiilor în procesul realizării genogramelor poate ajuta clienții să-și perceapă istoriile și experiențele lor de viață într-un mod care îi conduce la o nouă înțelegere, mai conștientă, a gândurilor, emoțiilor și acțiunilor lor inconștiente. Clienții au posibilitatea să se relaționeze cu și să înțeleagă evenimente și experiențe care le-au modelat viața, dar care, posibil, nu au fost examinate vreodată dintr-un asemenea unghi.

Genogramele și fotografiile de familie oferă o puternică reprezentare vizuală a istoriei familiale a unei persoane și descrie o multitudine de dimensiuni (Weiser, 1993; apud Cook și Shruti, 2011). Weiser (1993; apud Cook și Shruti, 2011) a subliniat faptul că mulți oameni nu folosesc numai cuvinte, atunci când evocă amintiri, ci, de asemenea, imagini pregnante sau vizualizări, care se pot derula în mintea lor aproape ca un film. Contopirea genogramelor cu fotografiile în procesul terapeutic permite acelor imagini și amintiri să iasă la suprafață într-un mod care poate facilita procesul terapeutic și crește empatia fiecărui partener pentru celălalt.

Fiecare dintre asumpțiile lui Long și Young relevă, de asemenea, niveluri diferite de date importante despre familia de origine a fiecărui partener, în procesul realizării „foto-genogramei”. De exemplu, fotografiile dezvăluie cum erau festivitățile în sistemul familial. Ele oferă și informații bogate despre cine a fost cel mai apropiat de cine, cine s-a bucurat de sărbători, cine a fost prezent sau absent la reuniunile de familie, despre contexte culturale și sociale, precum și resurse și puncte forte. Întrebările orientate spre proces despre aceste fotografii sunt utile pentru a obține o perspectivă mai informată asupra pattern-urilor prezente în sistemul familial. Chestionarea a ce trăiesc partenerii clienților în timp ce clienții descriu fotografiile de familie poate oferi date suplimentare.

S-ar putea și să existe perioade mari în istoria familiilor partenerilor și în cea a cuplului în care nu au fost făcute fotografii sau pot exista membri ai familiei care sunt în mod notabil absenți din colecția de fotografii – aceste absențe oferă terapeutului oportunitatea de a întreba despre aceste vremuri și acești oameni din istoria familiei. În procesul de realizare a foto-genogramei, chiar și absența fotografiilor poate dezvălui informații bogate și permite să fie descoperite tiparele de interacțiune familiale.

Motivele pentru care clienții au ales anumite fotografii pot oferi o altă oportunitate pentru dialog, mai ales dacă toate fotografiile par să reprezinte același lucru. În mod natural, clienții depun eforturi să prezinte istoria cuplului / familiei în cea mai bună lumină posibilă: Long și Young (2007; apud Cook și Shruti, 2011) afirmă că cuplurile selectează anumite fotografii pentru că ele ilustrează ceva ce clienții ar vrea să-i caracterizeze. Chiar și atunci când consilierul cere cuplului să aducă o gamă variată de fotografii, clienții se pot concentra pe fotografii în care toată lumea este fericită și pe imagini care arată plăcut estetic. În orice caz, procesul terapeutic este îmbogățit, indiferent de ce fotografii sunt aduse. Fiecare fotografie oferă terapeutului posibilitatea de a întreba cuplul despre procesul alegerii ei și de a discuta convingerile lor despre modul în care sunt ilustrate experiențele lor în familie și în relația lor de cuplu. Cât de similare și de diferite sunt poveștile individuale și colective ale familiei și din relația lor? Ce povești își amintesc clienții din ziua în care au fost făcute imaginile?

Flexibilitatea și creativitatea de a utiliza genograma incluzând fotografii de familie poate permite terapeuților să fie mai sensibili la nevoile cuplului și la experiența subiectivă în terapie. Explorând familia de origine prin utilizarea fotografiilor combinate cu genograma, terapeuții pot ajuta cuplurile să devină conștienți de narațiunile sociale și culturale și de tiparele din familia de origine care ar putea afecta relația lor actuală. Din cauza puterii emotive și evocative a fotografiilor și a genogramei, terapeuții pot sprijini clienții să răspundă autentic la modurile în care au experimentat istoriile lor de familie și relația lor. Drept urmare, cuplurile pot dezvolta o mai mare empatie, sprijin și un sentiment de legătură unul cu celălalt. Deși simpla cunoaștere a istoriei cuiva nu îi vindecă problemele pe care le are în prezent, a fi conștienți de pattern-urile familiale și de context poate ajuta cuplurile să aibă mai multă empatie fiecare pentru celălalt, să evidențieze punctele lor forte și resursele și să dea glas provocărilor cu care se confruntă; le poate oferi și curajul de a învăța noi modalități de interacțiune și de rezolvare eficientă a problemelor, noi abilități de comunicare, ceea ce poate consolida, în cele din urmă, relația de cuplu.

Revenind în contextul Terapiei Unificării, Mitrofan și Stoica (2005, p. 49-50) explicitează:

<<lucrul în grup de analiză și dezvoltare personală cu focusări individuale din perspectivă transgenerațională, intermediat de elaborarea genogramei, ne-a condus treptat la noi elaborări conceptuale și metodologice, centrate pe procesul unificator și integrator al persoanei, de data aceasta din perspectiva recuperării inconștientului familial și a „moștenirii karmice”.

[…] Abordarea psihogenealogică dezvăluie matricea și dinamicile fundamentale și specifice evoluției individuale și colective, având un sens implicit spiritual, care jalonează, extinde și îmbogățește conntinuu, cu noi experiențe, conștientizări și integrări, procesul devenirii, cunoașterii și transformării umane. Este nevoie ca dimensiunea spirituală implicită să poată fi recunoscută, exprimată și înțeleasă în mod științific, adică explicitată pe măsura înaintării și clarificării în cunoașterea psihologică. În mod cert psihologia nu poate fi separată de ceea ce este esențial pentru evoluția ființei umane – spiritualitatea și maturizarea spirituală, iar a ne face că ignorăm discret, fără a nega, semnificația prioritară a acestei dimensiuni în cunoașterea evoluției umanului echivalează cu atitudinea deloc înțeleaptă a struțului care-și ascunde capul în nisip pentru a se salva de vânător. A oculta sau chiar nega realitatea dezvoltării spirituale ca un proces continuu generator (matriceal) al armonizării, integrării și transcenderii bio-psiho-sociale ar continua să cultive cea mai mare iluzie cu care omul se confruntă chiar de la primii săi pași în lume și anume iluzia de a fi singur, fie atotputernic, fie vulnerabil sau neputincios. Excesele de ambele forme în asumarea identității și manifestării sale sunt cele care blochează relațiile autentice cu sine și cu semenii, ca și relațiile de dezvoltare creatoare între membrii familiilor, generațiilor și colectivităților.

Scopul nostru terapeutic și optimizator este deblocarea și unificarea filonului transgenerațional prin integrarea Umbrei familiale, reconstituirea reparatoare, în prezent, a scenariului și rolurilor familiale ancorate în repetiții comportamentale, cognitive și emoționale blocante, pentru evoluția psiho-spirituală atât a indivizilor, cât și a dinamicilor transfamiliale. În acest spirit, transformând genograma într-un proces explorator, autorevelator, reparator și autorestructurativ, am introdus ca o noutate metodologică dimensiunea dramaterapeutică reconstitutivă în travaliul terapeutic. Aceasta ne-a permis asocierea și elaborarea personalizată a unor tehnici specifice cu sens unificator și spiritual – travaliile de iertare, de refacere a unității afective și spirituale a urmașilor și antecesorilor, reflectată în conștiința extinsă individuală.

Terapia Unificării fiind o terapie exploratoare, dinamică și meditativ-creativă, cu componentă transpersonală, am transformat clasicul instrument al genogramei într-un mijloc experiențial provocativ pe care l-am numit dramagenogramă.

Demersul terapeutic urmărește sensul spiritual al „lecțiilor de viață” specifice fiecărei persoane în procesul de unificare interioară Ego-Sine și de transcendere în contextul arborelui ei psihogenealogic.

Obiectivul teoretic este despriderea unor legități ale dezvoltării psihospirituale a filonului transgenerațional. Aceste legități sunt identificabile, iar măsura în care sunt respectate de membrii succesivi ai unui filon familial se reflectă în modul în care creează evenimente specifice, cărora aceștia le fac față prin strategii și comportamente definitorii pentru roluri mai mult sau mai puțin repetabile, dar întotdeauna potențial transformabile.

În experiența cu grupurile de dezvoltare personală am constatat că rolurile identitare și scenariile transfamiliale sunt autocorectabile prin transconștientizare, iar blocajele și pierderile sau suferințele repetate pe parcursul mai multor generații pot fi integrate și transcense prin decriptarea semnificațiilor lor simbolice. La nivelul persoanelor care creează și dezvoltă scenarii de viață printr-o dinamică specifică a temelor, scopurilor de dezvoltare și supraviețuire, a sensurilor spirituale ale evenimentelor familiale, sociale și naturale, se pot produce (în cadrul analizei și terapiei) transformări ale sensului evolutiv al filoanelor familiale de apartenență. În sens extins, se pot produce mutații benefice la nivelul psihodinamicilor sociale. Terapia Unificării transgeneraționale acționează pe termen lung și ca o terapie socială, dar și ca o modalitate preventivă pentru tulburările psihospirituale familiale și individuale.

Din cercetările și observațiile făcute asupra unei cazuistici extinse rezultă că, în cadrul „romanului” familial, pe parcursul mai multor generații se structurează o succesiune de scenarii dinamice, unul rămânând însă de fond – un metascenariu (scenariu-matrice sau scenariu-sămânță) care le înglobează și le articulează pe cele derivate, într-o logică a devenirii de o subtilitate și profunzime transcendentă. Acest metascenariu are un sens transgenerațional global, celelalte fiind scenarii familiale derivate, adevărate „broderii pe temă dată” la care lucrează o multitudine de participanți, ce joacă roluri interconectate transgenerațional. Antecesori și succesori își pasează ștafeta tematică pentru a încerca mereu alte „rezolvări și alte înțelegeri”, fiind loc întotdeauna de un altfel de răspuns comportamental, de un altfel de atitudine și de o nouă perspectivă asupra vieții.

Cele mai pline de sens și în același timp de potențial transformator (tocmai pentru că sunt blocante, solicitante și conduc la multă suferință) sunt scenariile-capcană, relațiile-capcană și rolurile contaminate sau confuze care le întrețin dinamica dezvoltării.>>

Astfel, „o serie de expresii, termeni sau concepte au fost introduși și apoi dezvoltați în practica noastră clinică, termeni ce reprezintă inovații conceptuale și tehnice în cadrul Terapiei Unificării Transgeneraționale, precum: analiza interferenței scenariilor (terapeut-client), artgenograma*, confuzia identitară, contraidentificarea, contrascenariul, creșterea identitară, deblocarea emoțională, deturnarea de la creșterea identitară, dezrădăcinarea, dinamica (APDC), disocierea, dramagenograma, evenimentele-metaforă, harta corporală, harta spațiului familial, harta transgenerațională a iubirii, Imagogenograma, pasajele identitare, relațiile-capcană, rolul-cheie, scenariile-capcană, scenariogeneza, sindromul globului de cristal, spațiul identitar, spațiul transgenerațional, tema-nucleu, somatofantoma, somatogenograma, Terapia Unificării Transgenerațională, tipologiile transfamiliale, travaliul de iertare, umbra familială.” (Mitrofan, Godeanu & Godeanu, 2009, p. 5-6).

Cadrul conceptual și metodologic de bază al realizării prezentei cercetări îl constituie, firește, Terapia Unificării Transgenerațională. Am preferat însă punctarea unor minime noțiuni și listarea conceptelor cheie în Anexa 1 (în care se află și trimiteri bibliografice aferente), fiind vorba de un domeniu extrem de vast și de cuprinzător, nu doar cu conexiuni pe linie inter- și transgenerațională, ci și simbolică, diagnostică, interpretativă și integrativă.