Afirmarea Propriei Personalitati

Problema propriei afirmǎrii, a originalitǎții este specificǎ adolescenților. Dorința de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică însemnată a adolescenței, numită tendința afirmării de sine sau tendința de afirmare a propriei personalități. Dorind să atragă atenția asupra lor, adolescenții se consideră “punctele centrale” în jurul cărora trebuie să se desfășoare toate evenimentele. Forțele proprii ale acestora sunt socotite ca fiind superioare față de ale celorlalți oameni, însă, această opinie rezultă dintr-o insuficientă cunoaștere de sine.

Adolescenții vor ca toate acțiunile desfășurate de ei, să fie cunoscute și apreciate de adulți. Mijlocul de afirmare cel mai des întâlnit îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care îi deosebește unii de ceilalți și scoate în evidență propria persoană. Vizibilă este și o altă expresie a tentației originalității în adolescență și anume, expresia limbajului “colorat” care este presărat cu expresii, cu neologisme și arhaisme. Adolescenții își aleg cu grijă cuvintele, utilizând citate și expresii celebre din abundență, maxime și cugetări înțelepte despre care insinuează că le-ar aparține.

În privința limbajului, adolescenței îi este specifică și tendința de folosire a unei vorbiri “codate” și anume, a unei vorbiri pline de expresii argotice. De obicei, circulația acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri constituite spontan, iar combaterea acestui fenomen impune eforturi educative prelungite.

În strânsă legătură cu limbajul, afirmarea originalității se manifestă și prin socializarea adolescenților care este caracterizată prin prezența în limbajul acestora a unei multitudini de citate. Prezența spiritului de contradicție la această vârstă este dominantă pentru tentația originalității.

Discuțiile dintre adulți la care iau parte și adolescenții ajung sa fie la un moment dat acaparatee de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicție. Nu de puține ori, adolescenții se opun în discuție atunci când sunt conștienți de faptul că nu au dreptate. Ei sunt mobilizați de dorința de a atrage atenția asupra lor, de a se afirma, de a fi luați în seamă. Aceștia își manifestă dorința de a se afirma și în grup, nu numai individual.

În adolescență procesul dezvoltării personalității evoluează spre nevoia de maturizare orientată pe identificarea resurselor personale (aptitudini, abilități, dorințe, interese, aspirații și idealuri), spre realizarea identității și construcției propriei lumi interioare, spre detașarea de tutela familiei și spre creșterea autonomiei și independenței care sunt dezvoltate treptat. Toate acestea echivalează cu o “a doua naștere” ( J. J. Rousseau, apud Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, p. 4)

Prin întregul proces de dezvoltare și formare, personalitatea adolescenților devine din ce în ce mai actuală, fiind tot mai puternic reprezentată în prezent.

În adolescență, personalitatea „se dimensionează relativ dramatic în opoziția dintre comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințelor de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante, atitudini și conduite noi formate sub impulsul vârstei de societate” (Ursula Șchiopu, Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997, p.82).

Prin dinamismul de care dispune, orice personalitate aspiră să-și găsească un loc potrivit în societate și un echilibru psihologic. Aceasta nu le realizează de la sine, ci prin auto-organizare și activism. Prin urmare adolescența se manifestă prin autorefulare, prin conștiința că existența proprie se deosebește într-o mare măsură de cea a altor oameni, reprezentând o valoare care trebuie prețuită și respectată.

Adolescenții încearcă cu entuziasm să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările lor și ale celorlalți. Ei se întreabă adesea “Cine sunt eu?”, iar răspunsurile pe care și le dau se sprijină pe maturizarea intelectual-afectivă foarte îndemnată pentru unii adolescenți, chiar de la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani.

„Cunoașterea de sine este un proces de durată, considerat neîncheiat pentru că însăși dezvoltarea este un proces continuu iar afirmarea de sine a adolescenților este manifestarea inițiativei și spiritului de independență, resposabilitate, autodepășire și autonomie, autocontrol și autoapreciere.”(Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p.142). Caracterul negativ al acestuia este abaterea conștientă de la reguli, rezistența la normele de activitate și disciplină, aroganța etc.

Cunoștința de sine a adolescenților este un proces complex care înglobează raportarea subiecților la ei înșiși, la propriile trăiri pe de o parte și confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăiesc pe de altă parte. Cel mai înalt nivel al conștiinței de sine este însușit de adolescenți atunci când aceștia se pot privi ca subiecți ai activităților sociale, ca membrii ai colectivului. De asemenea, capacitatea acestora de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă și fuga de societate. În dezvoltarea conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice, pe care adolescenții încearcă să le perceapă în profunzime și cu admirație.

Succesele, valorificarea propriului potențial duc la încrederea în sine, la dorința de a se afirma și realiza. În obținerea acestei imagini pozitive de sine, adolescenții se raportează la cei din jur și la atitudinea acestora față de ei.

Adolescenții se construiesc pe ei înșiși prin continue căutări și diferențieri față de ceilalți, prin tensiuni și conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate și dezechilibre, rezultând structuri pozitive și negative ale acesteia.