Afectivitatea Scolarului Mic

INTRODUCERE

Educația plastică influențează în mod deosebit conturarea personalității umane. Ea este necesară în pregătirea copilului pentru că, înlesnindu-i contactul cu arta și cultura, îi formează capacitatea de a percepe și aprecia valorile estetice, dar și capacitatea de a crea noi valori estetice.

Această lucrare s-a dorit a fi un stimul al gândirii, creativității, o legătură între gândire și imaginație, între realitate și fantezie, cultivând dragostea pentru frumos prin apropierea cu emoție de spectacolul sublim al naturii.

Tema aleasă a pornit de la necesitatea de a stimula creativitatea și imaginația elevilor, de a le crea acestora bucurii, emoții și satisfacții asupra muncii depuse, precum și de a le insufla pasiunea pentru frumusețile pe care ni le oferă educația plastică.

Educația plastică, prin specificul ei, oferă un câmp larg de dinamizare a potențialului creativ al elevilor. Creația plastică realizează o legătură eficientă între gândire și imaginație, între realitate și fantezie, dezvoltând capacitatea de analiză și sinteză. Modalitățile prin care se realizează astăzi orele de educație plastică permit abordarea unor tehnici care să le dezvolte la școlari înclinațiile artistice, încredere în propriile forțe, dorința de a realiza obiecte diferite ca tematică, compoziții diverse utilizând materiale cât mai diferite, lucrări în care se îmbină frumosul cu utilul și prin care reușim să le cunoaștem sufletele micilor artiști.

În cadrul orelor destinate activităților plastice, elevii învață să utilizeze materiale, instrumente și tehnici de lucru specifice; studiază culorile și nonculorile în natură, pe imagini și pe paletă, experimentând amestecurile cromatice; învață despre elementele de limbaj plastic și forța expresivă a acestora; exersează organizarea echilibrată a spațiului plastic și realizează compoziții libere prin care pot comunica și altfel decât prin mijloace lingvistice. Prin conceperea activităților de învățare și a strategiilor didactice se creează conexiuni interdisciplinare, legături între educația plastică și alte discipline de studiu, necesare pentru a forma deprinderea de a exprima o idee, o viziune.

Desfășurând activități plastice, copiii învață să privească mai bine în jur, să caute, să exploreze necunoscutul, să inventeze, să producă noul. Ei descoperă că, în lucrările pe care le realizează, pot recompune lumea în culorile și formele dorite, pentru a-și transmite gândurile, ideile, emoțiile. Actul de creație este liniștitor, oferă plăcere și sentimentul de împlinire. Pictura poate acționa ca o terapie, ajutând la eliminarea tensiunilor interioare, a emoțiilor negative.

Pentru a-l face să trăiască emoția unui desen personal, trebuie să-i lăsăm copilului libertatea de exprimare. Lucrările sale îi reflectă universul interior, preocupările, preferințele. El trebuie îndrumat, fără a i se îngrădi creația personală, stimulându-i-se resursele proprii, încurajându-l să facă diverse de combinații de culoare și să asocieze imagini, materiale și tehnici de lucru.

În practica didactică, se observă că școlarii mici așteaptă cu nerăbdare orele de educație plastică, sunt atrași de culoare, manifestă curiozitate și dorința de a experimenta, de a încerca mereu altceva. Și exemplul personal oferit de învățător este foarte important pentru crearea unui climat stimulativ, corespunzător exprimării artistice.

Primele desene ale copiilor sunt încercări timide, ei nu pot crea forme care să-i redea întocmai ideile și trăirile, nu se poate orienta în structurarea spațiului compozițional pentru că nu stăpânește încă elementele de limbaj plastic. El are nevoie de un bagaj de cunoștințe specifice educației plastice. Totuși, oricât de bogate ar fi cunoștințele sale, fără o manipulare imaginativă, nu pot fi utile.

Lucrarea este structurată în patru capitole care abordează cadrul teoretic al problemei cercetate, aspecte metodice privind studiul elementelor de limbaj plastic în clasele primare, modalități concrete de dezvoltare a afectivității și a gustului estetic la școlarul mic.

Capitolul 1 – Aspecte ale afectivității școlarului mic reliefează specificul proceselor afective prin prezentarea teoriilor afectivității, a funcțiilor, prin analiza clasificării proceselor afective și specificul afectivității copilului de vârstă 6-10 ani.

Capitolul 2 –Rolul educației plastice în educarea afectivității și a gustului estetic și strategia didactică de dezvoltare a ei exemplifică importanța acestui obiect, prezintă scopul principal și obiectivele care se urmăresc, prezintă modalități concrete de cunoaștere psiho- afectivă a școlarilor prin intermediul acestei discipline.

De asemenea exemplifică caracteristici ale orelor de educație plastică, modul cum elementele de limbaj plastic reușesc să descătușeze idei inedite, modul în care culoarea reușește să transmită gradul de dezvoltare emoțional afectivă a elevului.

Se prezintă metode ale gândirii divergente menite să stimuleze inventivitatea copiilor, precum și tehnici de lucru care duc la dezvoltarea unui climat afectiv – emoțional în orele de educație plastică.

Capitolul 3 – Design-ul cercetării oglindește design-ul cercetării pedagogice, cuprinzând obiectivele, ipoteza lansată, metodologia cercetării – descrierea eșantioanelor ce participă la experiment, ansamblul metodelor utilizate și interpretare a datelor, rezultatele cercetării.

Ipoteza cercetării – Demonstrarea importanței alegerii conținuturilor educației plastice adecvate în dezvoltarea creativității și afectivității elevilor va avea drept obiective:

dezvoltarea capacității de exprimare plastică, metaforică a trăirilor sufletești folosind trăirile sufletești și valorificând imaginația școlarilor; dezvoltarea imaginației creatoare a școlarilor, prin utilizarea procedeelor de combinatorică imaginativă; formarea capacității de exprimare prin mijloace artistico-plastice, utilizând elementele de limbaj plastic și combinând diferite materiale și tehnici de lucru; valorificarea aptitudinilor artistice, dezvoltate prin activitățile plastice, și în alte contexte: proiecte educaționale cu caracter interdisciplinar, activități extrașcolare.

Scopul îl constituie elaborarea unui ansamblu eficient de activități care să aibă ca efect dezvoltarea imaginației creatoare a școlarilor din ciclul primar și introducerea acestora în practică. Aptitudinile artistice dezvoltate prin intermediul activităților plastice pot fi valorificate și în cadrul altor discipline de studiu, proiecte educaționale cu caracter interdisciplinar sau alte activități extracurriculare.

Fiind un mod de exprimare și de afirmare a sinelui, pictura îl ajută pe copil să-și interpreteze artistic propriile experiențe, îl sensibilizează, îi împlinește personalitatea, chiar dacă nu va ajunge artist.

CAPITOLUL I

ASPECTE ALE AFECTIVITĂȚII ȘCOLARULUI MIC

1.1.Afectivitatea și specificul proceselor afective

Întreaga activitate umană, în afara axei de motivație – scop, esențială pentru bun a ei desfășurare, are nevoie să dispună de un puternic suport energetic. Atunci când are loc întâlnirea cu o serie de situații noi, când suntem puși în fața unor situații neprevăzute, când suntem supuși unor factori perturbatori, doar mijloacele pur intelectuale nu sunt suficiente. Atunci apare reactivarea, care este posibilă cu ajutorul unor procese psihice pe care le numim procese afective.

În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, ci mai ales relația care există între el și subiect, deoarece numai în asemenea relație obiectul capătă semnificații ca urmare a satisfacerii trebuințelor. Procesele psihice care arată relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective, astfel putem spune despre afectivitate că reprezintă rezonanța lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa.

Procesele afective sunt potrivit lui A, Cosmovici și L. Iacob reprezintă trăiri ce exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre. Afectele sunt într-o legătură indisolubilă cu trebuințele, tendințele și intențiile noastre… oglindind fiecare moment, situațiile prezente, rezultatele conduitei, în raport cu impulsurile , aspirațiile noastre.(A. Cosmovici și L. Iacob, 1998, Psihologie școlară, pag.204)

Procesele afective au propriul lor specific, deoarece afectivitatea este o vibrație organică, psihică, dar și comportamentală, ea fiind tensiunea întregului organism care are efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare.

Procesele afective sunt cuplate două câte două, în perechi cu elemente contrare: astfel bucurie opusă tristeții, simpatiei opusă antipatiei, iubirii opuse urii.

Procesele afective au o anumită durată, care constă în întinderea în timp, în persistența acestora, chiar dacă persoana care le-a provocat este sau nu prezentă. Procesele afective pot fi mobile deoarece exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiași trăiri emoționale, fie trecerea de la o stare la alta.

1.1.1.Teoriile și caracteristicile afectivității

De-a lungul timpului s-au depus eforturi în vederea explicării comportamentului emoțional al omului, dar rezultatul nu a fost unul pe măsură.

Teoria emergenței face referire la conduita emoțională care reprezintă o mobilizare instantanee, a energiei organismului în așa fel încât să poată să facă față unei situații sau unui pericol eminent. Potrivit unor teorii înrudite acesteia emoțiile ar fi stări de activare excepțională a organismului. Organismul uman se găsește mereu într-o anumită stare de activare, dar în situațiile obișnuite el este mai puțin activ decât în stare emoțională. Cu ajutorul emoțiilor și a sentimentelor elevul devine apt pentru a face față eforturilor mari necesare activității de învățare, astfel că între teoria emergenței și între cea a motivației există o strânsă relație.

Herbart făcea referiri la teoria intelectualistă, el considera că stările afective își au izvorul în tensiune a reprezentărilor mentale sau a ideilor și conflictele ce se produc în anumite situații. Vorbind despre reușita școlară are loc un sentiment de satisfacție, pe când o nereușită produce un sentiment invers, de insatisfacție, tristețe, chiar supărare. Dar și această teorie nu este pe deplin satisfăcătoare pentru a explica natura complexă a comportamentului emoțional al omului.

W.James și C.G.Lange au adoptat o altă teorie, ei consideră că trăirile afective reprezintă un ecou al unor fenomene somatice sau vegetative ce sunt produse de stimuli externi. După părerea lor oamenii nu plâng pentru că sunt triști sau strâng pumnul pentru că sun furioși, ci suntem supărați pentru că plângem și suntem furioși deoarece strângem pumnii. Executarea conștientă a unor mișcări proprii unei emoții ar conduce la manifestarea emoției respective. Astfel actorii care prin intermediul empatie ar intra într-o relație afectivă cu altul, ar trăi viața afectivă a altuia, ar imita reacțiile caracteristice interne ce aparțin diferitelor personaje și și-ar provoca emoții acestora.

Teoria hipotalamică a fost elaborată de W.B. Cannon și P. Bard și ea consideră că pentru apariția stărilor afective este suficient ca toate impulsurile nervoase de la nivelul receptorului să ajungă la hipotalamus, care le propagă spre cortex și face să se activeze emoția. Trăirile afective nu au loc ca urmare a activării acestor organe, deoarece viața omului ce este bogată din punct de vedere afectiv nu poate fi redusă la o simplă reacție reflexă a hipotalamusului..

Procesele afective sunt delimitate de cele cognitive, dar ele totuși se găsesc într-o interacțiune, astfel când afectul reprezentat prin emoții, sentimente și pasiuni se găsește în acord cu intelectualul reprezentat prin idei, concepții, reprezentări în vederea susținerii acestuia din urmă, atunci randamentul de învățare devine mai puternic și ajută în reușita școlarului

Trăirile afective se dezvoltă atât în mediul cultural, cât și social și el restructurează chiar trăirile afective elementare de natură biologică.

Procesele afective au drept caracteristici principale: durata, intensitatea, polaritatea, expresivitatea și mobilitatea.

Durata proceselor psihice face referire la puterea trăirilor afective, a emoțiilor și a sentimentelor. Pentru unii școlari plăcerea de a studia poate dura pe parcursul întregii vieți, în timp ce pentru alții durata unor procese afective să fie mică.

Intensitatea proceselor psihice reprezintă forța și profunzimea trăirilor acestora, felul în care succesul în îndeplinirea sarcinilor școlare nu este doar de moment, ci are ecouri profunde în personalitatea elevului, cu rol important în mobilizarea resurselor care pot duce la reușite școlare. Din păcate mulți elevi nu au această forță internă care să fie sprijinită de afectivitate, ei sunt apatici, indiferenți, de cele mai multe ori ei sunt cei care au insuccese școlare.

Polaritatea afectivă reprezintă una din trăsături care îi face pe elevi să fie mai apropiați de activitatea de învățare sau mai depărtați de aceasta. Dacă la gândim la aspectul pozitiv al afectivității spunem că elevii învață din pasiune, satisfacție, pe când aspectul negativ îl situează pe acesta în partea opusă, când elevul învață din obligație, din indiferență, învățarea nu îi produce elevului bucurie suficientă. De cele mai multe ori cei doi poli ai afectivității pot coexista, elevul este obligat să învețe, chiar dacă uneori nu îi place acest lucru. Pe timpul învățării, ca urmare a faptului că începe să simtă satisfacții ale notelor, laudelor și le creează stări de entuziasm și bucurie activitatea aceasta poate deveni un aspect pozitiv cu rezonanță puternică asupra personalității sale. Uneori elevul începe să învețe din interes, urmărește o notă, o recompensă,apoi întâlnind lucruri mai greu de înțeles să manifeste stări de respingere pentru studiu, de tristețe și deprimare. Aceste treceri, de la polul pozitiv la cel negativ le găsim la elevii fără satisfacții școlare, pe când cei ce obțin rezultate bune au stări afective de natură pozitivă, pentru ei actul învățării reprezentând o activitate agreabilă, plăcută, plină de satisfacții personale.

Expresivitatea este o altă trăsătură a proceselor afective, ea reprezintă gradul de exteriorizare a trăirilor emoționale care se pot pune în valoare prin mimică-mișcări ale feței ce arată fericirea elevului că a răspuns bine la lecții, bucuria dar și tristețea, indignarea față de unele întrebări la care nu cunoaște răspunsul exact și pantomimică se referă la reacțiile întregului corp ce țin de ținuta în timpul lecțiilor, gesturile ce pot exprima stări interne; intonația vocii care diferă din punct de vedere al intensității, ritmului, limbajului și care denotă numeroase stări afective prin care trece elevul implicat în activitatea de învățare.

Mobilitatea proceselor afective reprezintă modul în care are loc trecerea rapidă în cadrul aceleiași trăiri emoționale de la o fază la alta, fie trecerea de la stare afectivă spre o altă stare.

1.1.2.Funcțiile afectivității

Afectivitatea are mai multe funcții :

1. Funcția reflectorie – procesele afective au și ele un conținut reflectoriu propriu, relația subiectului cu obiectul nu este atemporală și spațială, ci ea se realizează într-un anumit timp și spațiu. Trăirile afective reflectă de fapt propriile situații și împrejurări de viață, așa cum le-a perceput și trăit persoana sau cum ar fi dorit să trăiască.

2. Funcția adaptativă – reglatorie –componența afectivă a personalității nu se termină în ceea ce se numesc emoții de moment, ci are durabilitate în timp, permițând astfel o consistență și o durabilitate în timp, permițând constituirea unor profiluri în viața persoanei.

Unii autori au luat în considerare că emoțiile, prin intensitatea și desfășurarea lor tumultoasă duc la o dezorganizare a conduitei umane. Alții consideră, dimpotrivă că emoțiile sunt cele care declanșează energia întregului organism, organizează conduita umană.

1.1.3.Clasificarea proceselor afective

Când vorbim despre procesele afective facem referire la: afectele, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și pasiunile.

* Afectele sau cum le numește W. James drept emoții –șoc reprezintă manifestări emoționale cu caracter exploziv, ce apar brusc și sunt de scurtă durată, sunt însoțite de expresivitate dezorganizată, provocând modificări fiziologice și corporale deosebite. Afectele pot fi de partea polului pozitiv al vieții afective reprezentate prin euforie și bucurie, dar și la polul opus, negativ manifestat prin furie, teamă, disperare. Când se manifestă aceste afecte de natură negativă gândirea elevului devine rigidă, inflexibilă, se pierde capacitatea de a învăța organizat și sistematizat. Totuși eliberarea energiilor negative prin plâns, țipăt, alergări este utilă pentru sănătatea elevului, ferindu-l de dereglări psihice.

Au fost descoperite patru afecte tipice: furia, frica, disperarea și bucuria explozivă.

Furia reprezintă starea ce este declanșată în situația în care propria personalitate nu se poate manifesta, accesul specific se manifestă prin înroșirea feței, ochii modificați și injectați, pulsul se accelerează.

Frica este declanșată de apariția unui pericol, fie ne dantură psihică, fie fizică. Manifestarea emoțional – expresivă este opusă ca în cazul furiei – persoana capătă o culoare palidă, transpiră intens, tremură, mușchii sun rigizi, apar gesturi de îndepărtare, persoana fie înlemnește, fie se manifestă prin fugă disperată.

Disperarea este cauzată de evenimente tragice care afectează viața unei persoane. Persoana în cauză poate fi palidă, inexpresivă, respirația își încetinește ritmul, plânge în hohote sau cu suspine, apar tremurături și senzații de frig

Bucuria explozivă apare în urma unui eveniment de natură pozitivă și mult dorită de persoana din cauză, ea implică mișcări dinamice, fața îmbujorată, ochi expresivi și strălucitori.

* Emoțiile reprezintă stări afective, de scurtă durată, ce sunt provocare de o situație sau de un obiect oarecare. Emoțiile se încadrează în regimul vieții cotidiene normale, desfășurându-se în limitele intensității moderate, ele pot fi rezultatul unei reflectări adecvate a raportului dintre caracteristicile stimul și stări interne prin care are loc motivarea subiectului.

Emoțiile au o paletă foarte mare, trecând de la dezgust, rușine, nemulțumire, regret, indignare, simpatie, antipatie, speranță, milă, satisfacție, mulțumire, nehotărâre, indignare, mirare, nesiguranță, certitudine, îndoială.

Când elevul manifestă o stare de entuziasm și admirație el știe că aceste ecouri lăuntrice, trăirile sale interne sunt cauzate de evenimente precise a fost ales pentru o reușită deosebită la unul din obiectele pe are le studiază. La fel se întâmplă și când este trist, știe că aceste lucruri se întâmplă deoarece rezultatele sale școlare nu sunt tocmai cele mai bune.

Orice elev trăiește asemenea emoții în cadrul activității școlare ce pot fi de bucurie, simpatie, entuziasm, tristețe, antipatie, dispreț, speranță, plăcerea sau neplăcerea .

* Dispozițiile reprezintă stări afective al căror obiect nu poate fi întotdeauna cunoscut, astfel un elev poate avea o dispoziție bună deoarece a luat o notă mare, alteori el nu poate să spună de ce este bine dispus sau dimpotrivă prost dispus. Nu se pot preciza anumite cauze ce modifică sau nu dispoziția elevilor. De aceea învățătorul trebuie să le caute și să încerce să adopte măsurile ce se impun.

* Sentimentele reprezintă dintre stările afective cele mai intelectualizate și cele mai trăite , ele sun foarte numeroase. Elevul poate simți sentimente ce reies din succesul școlar, dar și unele care sunt rezultatul insuccesului. Când reușește elevul trăiește cu intensitate sentimentul de izbândă, de succes, când nu se bucură de reușită, cu toate eforturile depuse el are sentimente de eșec.

Sentimentele depind de nivelul aspirațiilor pe care acesta le are, când el își dă seama că dorința lui de a avea rezultate bune la un obiect s-a realizat, sentimentul de satisfacție este mult mai puternic și stimulativ. Sentimentul de insucces este cel care descurajează și duce la deprimare, el poate da naștere unui sentiment de rușine și vinovăție, elevul înțelegând că nu a acționat conform principiilor morale acceptate, că nu s-a încadrat în contextul acestor principii. Sentimentele de rușine și de vinovăție sunt puternice și în urma unor insuccese școlare, îmbracă forma unor regrete, dureroase și greu de suportat în fața colegilor, a părinților, a cadrelor didactice.

* Pasiunile reprezintă sentimente puternice și active, elevii care manifestă pasiune pentru o disciplină își mobilizează forțele pentru satisfacerea ei, având o perseverență deosebită. Unii școlari o manifestă pasiuni creatoare iar rezultatul acestora constă în creații literare, poetice,plastice, însă există și pasiuni negative care le pot distrage atenția de activitatea școlară.

1.1.4.Proprietățile proceselor afective

În vederea unei dezvoltări optime a afectivității este necesar să existe unele obstacole în calea tendințelor de ordin negativ ce pot să apară la copil chiar din primii ani de viață. În vederea dezvoltării unei vieți afective propice este nevoie de o anumită tensiune care să o structureze.

Școala are un rol important alături de familie în realizarea acestui scop, astfel că ea este cea care trebuie să găsească cele mai propice metode și mijloace care să ducă la stimularea și dezvoltarea unor sentimente de natură pozitivă.

Copilul este cel care imită foarte repede adulții care îl înconjoară, astfel că există imitația atitudinilor și a emoțiilor, repetarea emoțiilor duce la instalarea unei atitudini ce se manifestă mai mult timp. Copilul îi imită cu ușurință pe adulți, mai ales pe aceia pe care îi stimează. Emoțiile se pot transmite și prin limbaj și prin povestire. Copiii imită și profesorii cu prestigiu: atunci când profesorul va povesti un eveniment istoric cu mare însuflețire, emoția se va transmite la școlari. Aceste sugestii nu duc la formarea unor sentimente, dar încep să capete un interes crescut pentru faptele de istorie.

Transferul afectiv se poate realiza atât de la învățător la elev, cât și de la elev la elev, astfel dacă cadrul didactic manifestă o stare durabilă, oferind o afecțiune puternică, ea se răsfrânge și asupra lor, impresionându-i în mod pozitiv.

Compoziția sentimentelor reprezintă, așa cum susține Theodule Ribot în Logica sentimentelor, un fenomen prin care mai multe stări afective care sunt produse de un același obiect au tendința de a se combina, în așa fel încât dau naștere unui sentiment deosebit de complex. Aceste fenomene ne atrag atenția că formarea unui sentiment reprezintă un proces de durată și este unul asociativ, neavând legătură cu dezvoltarea de natură intelectuală.

Progresul de natură afectivă are loc în cursul experienței reale și al contactului cu cei din jur, astfel că viața de familie reprezintă sursa principală a sentimentelor care fac o persoane să reacționeze, iar viața școlară, cadrele didactice pot avea influențe, de-a lungul anilor , făcându-i pe aceștia să fie motivați și să evolueze.

Ca urmare, vom putea favoriza sentimente superioare nu atât prin discursuri moralizatoare, ci prin organizarea activității elevilor în așa fel încât să ducă la rezultate pozitive în raport cu obiectivele educaționale.

1.2. Afectivitatea individului și cea de grup

Afectivitatea are două mari forme: afectivitatea individuală și afectivitatea de grup sau intragrupală.

Afectivitatea individuală este generată și trăită de persoană în funcție de particularitățile psiho- individuale, fără ca aceasta să influențeze stările afective ale altor persoane.

Afectivitatea de grup sau intragrupală este cea care vizează combinarea spontană a emoțiilor șib a sentimentelor individuale în așa fel încât pot să apară stări afective comune, ce sunt trăite și împărtășite de toți membrii grupului..

Atât afectivitatea individuală cât și cea de grup sunt importante în activitatea școlară.

1.3.Specificul afectivității școlarului mic

Tonusul afectiv al școlarilor este format din procesele afective, simțurile și trăirile sufletești. Scolarii mici sunt mereu impresionați, îi stimulează orice stimul de natură pozitivă sau îi întristează orice stimul de natură negativă.

Fiind atât de ușor de influențat din punct de vedere afectiv, atât părințiii cât și cadrele didactice trebuie să nu îi tensioneze negativ, să nu îi dezamăgească, făcând în așa fel încât să le creeze trăiri sufletești pozitive, optimiste, asigurându-le treptat trecerea de la emoții și trăiri sufletești superioare, de felul celor de prietenie, dragoste față de părinți, colegi și învățătură.

În calitate de școlar copilul are un loc nou, astfel că atât familia, cât și ceilalți copii pot avea influența supra sa, el intră în contact acum cu norme și cerințe de conduită care sunt diferite de perioada anterioară. Școala este pentru copil o nouă colectivitate, care nu oferă tot timpul confort, ci dimpotrivă stări de neliniște, întâlnind mereu situații necunoscute.Cu timpul neliniștea copilului ajuns școalr se împrăștie, apar procese din ce mai adecvate de adaptare efectivă.

Afectivitatea școlarului este modificată de sarcinile școlare propriu-zise, dar și de relațiile interpersonale din cadrul colectivității în care trăiește. Astfel că are loc dezvoltarea emoțiilor și a sentimentelor intelectuale , dar și emoțiile și sentimentele morale și estetice.

Trăirile intelectuale apar ca urmare a activității de învățare, de cunoaștere, ele apar cu greutățile, reușitele și eșecuri. Atunci când copilul este aprobat în activitatea sa școalră el simte o stare de confort, de plăcere atuci când se vede cu părinții, dar și cu ceilalți colegi și cu cadrele didactice, pe când atunci când este dezaprobat situația este exact invers.

Învățarea care este organizată rațional, este cea care oferă copilului perspectiva reușite, o face atractivă, contribuind astfel la crearea atașamentului lui față de munca intelectuală și față de școală. Conținuturile activităților școlare trebuiesc organizate în așa fel încât elevii să fie interesați de ele, astfel apare curiozitatea intelectuală, dorința de a afla, de a cunoaște cât mai mult.

În activitatea școlară multe dintre activități sunt comune, se realizează în echipe sau pe grupe, astfel că între elevi au loc numeroase contacte și relații, apare prietenia între colegi, sentimentul responsabilității, dăruirea afectivă. Ca urmare a faptului că școlarii sunt mereu urmăriți de învățător, că acesta manifestă o influență mare asupra lor, se dezvoltă la școlari sentimentul încrederii, stima și atașamentul față de persoana care îl educă și îl învață atatea lucruri. Emoțiile și sentimentele estetice pe care școlarii le resimt la această vârstă sunt strâns legate de momentele de contemplare a obiectelor artistice- audierea unor melodii, perceperea unor tablouri, receptarea unor poezii și povestiri, dar și prin participarea activtă a copilului la creația artistică : educație plastică, compuneri, versuri, povestiri.

Chiar de la începerea școlii învățătorul trebuie să acționeze în direcția cultivării capacității de dezvoltare a manifestărilor emoționale, explozive ale copiilor. El trebuie să găsească manifestările răutăcioase ale unor copii, insensibilitatea uora, lipsa coparticipării afective a altora. Ei trebuie sprijiniți pentru a înțelege și a-și însuși corect noțiunile și normele ce stau la baza sentimentelor morale. Este important ca acestora să li se explice la gradul lor de înțelegere, cu ajutorul situașiilor practice ce înseamnă, din punct de vedere moral, binele și răul, frumosul și adevărul, curajul și lașitatea, cinstea și minciuna, acestea reprezentând valori ale afectivității de natură pozitivă.

CAPITOLUL II

EDUCAȚIA PLASTICĂ ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAREA AFECTIVITĂȚII ȘI A GUSTULUI ESTETIC

2.1. Educația artistico-plastică – factor important al educației afectivității

Educația artistico-plastică face parte din rândul educației estetice ce folosește în formarea personalității de potențialul educativ al frumosului din punct de vedere estetic, social și natural. Educația artistică este parte componentă a educației estetice, în timp ce aceasta are o sferă mult mai largă și se referă la toate cele trei categorii de valori estetice – ale naturii, ale societății, ale artei- educația rtistică operează numai cu valorile artei, propunând un registru metodic adecvat pentru fiecare gen de artă în parte, iar acțiunea asupra personalității copilului este mult mai profundă.

Dacă educația estetică are anumite obiective generale de ordin etic și axiologic, educația artistică are un conținut specific.

Dintre obiectivele educației estetice amintim:

a.) Educarea atitudinii estetice care se exprimă prin ansamblul spiritualității umane, printr-un ansamblu de relații ale omului în fața frumosului din natură, societate și artă. Ea se distinge prin gradul și intensitatea participării subiective a receptorului în momentul în care asimilează mesajul estetic.

Există o diferență dintre atitudinea estetică a creatorilor operelor de artă și a celor care receptează frumosul din jur, din artă, natură, societate. Cel ce receptează frumosul din jur se exprimă prin intensitatea cu care subiectul participă la receptarea frumosului ce înseamnă orice valoare estetică.

Atitudinea estetică are mai multe componente, printre care enumerăm: gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele estetice, convingerile estetice.

Gustul estetic reprezintă capacitatea de a reacționa spontan cu ajutorul unui sentiment de satisfacție sau insatisfacție cu privire la obiectele și procesele ce au loc în jurul nostru, față de tot ce ce face omul, față de operele de artă. Reacția de gust este cea care ține de sensibilitate și imaginație, de aceea este și greu de explicat, dar se bazează pe unele criterii. Gustul estetic reprezintă un rezultat al educației și al climatului cultural în care trăiește omul, unele trăsături ale personalității sunt doar premisa apariției și evoluției gusturilor în cadrul unei comunități.

Judecata estetică reprezintă un aspect ce ține de intelectual care înseamnă în modul în care apreciem valorile estetice pe baza unor criterii de evaluare. Față de gust, judecata estetică apare sub forma unor propoziții în care există impresii argumentative și întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului. Cu ajutorul judecății estetice se realizează o intelectualizare a gustului estetic.

Idealul estetic esre alcătuit din teze, principii și norme teoretice ce imprimă o anumită direcție atitudinii estetice, a oamenilor ce aparțin unei perioade sau categorii sociale, astfel că înglobează o imensă experiență socială și are o relativă stabilitate.

Sentimentele estetice arată o configurație de emoții, ca urmare a unor trăiri profunde și de durată a frumosușui din jurul nostru, ele sunt cea mai înaltă formă de trăire a frumosului care își pun amprenta asupra întregii oersonalități. Sentimentele diferă ca profunzime și durată de la o persoană la alta, astfel ele depind de structura personalității, de tipul sau de categoria valorii estetice care duc la crearea acestui sentiment.

Convingerile estetice sunt acele idei despre tot ce este plăcut și frumos ce au devenit mobiluri interne, orientând preocupările omului pentru a – l utiliza în viață, în relațiile cu lumea și cu cei din jur.

Toate aceste componente prin fuzionare formează ceea ce noi numim atitudine estetică.

Educația artistico – plastică are drept rol de a depista toate aceste atitudini estetice, creatoare și să asigure dezvoltarea lor. Cu cât copilul este mai mic cu atât se manifestă cu mai multă vigoare și originalitate, deoarece intervenția unor restricții de creație este mai restrânsă. De-a lungul școlarității pot să difere majoritatea atitudinilor și aptitudinilor artistice, astfel că mijloacele de realizare a educației estetice pot fi: prin literatură, prin muzică, prin arte plastice, prin mijloace mass-media.

Nevoia de artă apare mai ales la copii prin culoare, care reprezintă, prin linia și forma spațială, unul dintre elementele fundamentale ale artei, ce se învață din cele mai fragede vârste.

Necesitatea studierii artei apare la fiecare persoană, prin nevoia de culoare. Pentru a învăța limbajul culorilor, precum și celelalte elemente de expresie plastică este nevoie de școală și de educație plastică. Educația pentru artă prin educație plastică este posibilă prin însușirea mijloacelor de expresie și de tehnică artistică, prin însușirea limbajelor neliterare.

Educația estetică are drept scop principal familiarizarea școlarului mic cu frumosul din realitate- natură, viață, societate, precum și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și a sentimentelor estetice, a gustului pentru frumos și a unor deprinderi artistice. Acest lucru se învață cel mai bine cu ajutorul educației plastice, deoarece arta are o mare forță educativă, valoarea imaginii artistice constă în faptul că face apel la sentimentele copilului, antrenează activ latura afectivă a psihicului acestuia.

Vârsta școlară mică se caracterizează prin aceea că, gândirea este pronunțat concretă, iar emoțiile au un rol important, prin artă sensibilizăm copilul, îl dirijăm către aspectele pozitive ale vieții. Educația plastică este cea care înnobilează simțămintele școlarului mic, le dirijează spre aspectele pozitive ale vieții. Valoarea educativă a acestei discipline este cu atât mai mare cu cât ea utilizează cele mai adecvate mijloace pentru a reflecta frumusețea morală a oamenilor, cu cât pune mai clar în fața copilului idealul concret și precis spre care s etinde în comportare, dar și în întreaga lui simțire. Operele artistice îi ajută pe copii sa găsească aspectele necesare care să le trezească sentimente și să le transpună în jocurile lor, iar apoi să le aplice în propria viață.

Elevii sunt încântați de tot ceea ce este frumos și dezaprobă tot ce este urât și neîngrijit, admirând frumusețea unor tablouri din istoria poporului vor înțelege profilul moral și fizic al omului și al creațiilor sale materiale și spirituale, chiar valoarea artistică aunor opere.Educația artistică nu este tot una cu educația estetică, ea reprezintă un factor esențial al educației estetice ce se realizează prin cunoașterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte, muzică, desen, pictură, pe când educația de ordin estetic are o arie mult mai mare de cuprindere.

Copilul sesizează aspectele estetice ale lumii care îl înconjoară, numai dacă ele sunt pe înțelesul lui, astfel că noi utilizăm metoda observației directe și a contemplăriii, în așa fel încât ele să fie apreciate, adâncite și utilizate în mod creator în activitatea sa artistică.

Educația artistică plastică prin orele de educație plastică se face în fiecare lecție, care este bine aleasă și bine gândită metodic și științific, în care emoțiile și sentimentele ce sunt legate de subiectul lecției se vor împleti cu învățarea de noi tehnici adecvate desenării.Pus în situația de a vedea obiectul care trebuie pictat, elevii sunt foarte emoționați, i se trezesc sentimente și îi face să învețe criteriile juste de apreciere și selecționare, li se dezvoltă simțul artistic. Astfel elevul introdus în atmosfera lecției va învăța pe baza modelelor prezentate motive și tehnici din strămoși. Metodele obișnuite de predare se adaptează conținutului lecțiilor în care se accentuează elementele artistice, forma, așezarea ritmică armonioasă a elementelor, cum ar fi: petale de flori de pe farfuriuțe ornamentale, strălucirea unei culori, compunerea armonioasă într-o scenă a unor momente din viață.

În educația estetică ceea ce este mai important este exercițiul care se studiază, prin care se dezvoltă memoria artistică, imaginația creatoare și gradul de înțelegere a artei. Elevii nu trebuie să treacă pe lângă frumos fără să-l recunoască, să nu își îndrepte atenția asupra aspectelor din natură, aspectelor urbanistice, monumente, tradiție, folclor, ele trebuie observate și exprimate în temele lor de desen.

2.2.Scopul și obiectivele educației plastice

Educația artistico- plastică are drept scop inițierea elevilor în cunoașterea și utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obținerea de expresivități plastice cromatice și acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, pentru a se urmări redarea unor idei și sentimente; descompunerea, secționarea și recompunerea în noi forme plastice a structurilor din natură, în așa fel încât se obțin noi expresivități, realizarea unui dialog cu operele de artă, descifrarea mesajelor artistice ale acestora în contextul epocii, cunoașterea , înțelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieții a cunoștințelor de limbaj plastic dobândite, în mod creativ.

În vederea realizării acestor obiective elevii trebuie învățați și inițiați să cunoască materialele de lucru, tehnicile și procedeele prin care se transmit elementele de limbaj plastic.

Cu ajutorul desenului, picturii și a modelajului pe care elevul îl face în orele de educație plastică el ajunge la expresiile plastice și la mijloacele de acțiune asupra materialelor diverse. Învățătorul va face tot ceea îi stă în putință pentru a stimula creativitatea copilului, cunoașterea de către aceștia a operelor de artă, a receptivității pentru frumos.

Pentru a iniția elevul în educație plastică este nevoie de o continuă descoperire a sufletului acestuia, trebuie mereu urmărită legătura dintre sufletul copilului și impulsul creator dat de natură. Trebuie mereu ca temele alese să țină cont de spațiul geografic, de obiceiuri și de datini specifice, precum și de vârsta și de nivelul intelectual al copilului.

2.3. Modalități de cunoaștere psiho – afectivă și socială a școlarului mic prin intermediul educației plastice

Desenele pe care elevii le realizează arată procesul evoluției din punct de vedere al structurii personalității. În conținutul lor ei redau prin desene elementele ale mediului care îi înconjoară și care acționează modificând comportamentul elevilor și dau conținut structurilor narative, fiind deschiși spre lumea exterioară uneori, iar alteori pot să reflecte tendințe de interiorizare și chiar tulburări psihice. Desenele elevilor oglindește chiar procesul de evoluție și de dezvoltare intelectuală. Activitatea imaginației și memoriei în desene arată că acesta este o activitate intelectuală și un copil talentat la desen denotă inteligență, de cele mai multe ori, unii desenatori își aprofundează cunoștințele în domeniul științelor naturii și dobândesc cunoștințe empirice. Atunci când vorbimde inteligență, care se manifestă prin orele de educație plastică, facem referire la creativitate,la îmbinarea celor mai expresive elemente, în care există precizia liniei, nu la o copie mecanică care nu are nimic de a face cu inteligența.

Tudor Vianu în tratatul său de estetică a adus însemnate contribuții de pe poziții raționaliste la definirea și la individualizarea valorii estetice, considerând-o una din cele mai înalte forme ale muncii omenești, desenul copiilor trebuie privit nu ca mijloc de imitație, ci ca un mod de exprimare personal, ca o manifestare a facultății creatoare. Copilul trebuie să fie pus în contact direct cu natura, să o observe sub toate aspectele mai interesante, să o simtă și să o redea cu sinceritate, este bine să se facă apel la inițiativa elevului, dându-i cea mai mare libertate de interpretare și execuție.

Important este modul în care copilul percepe realitatea, mai ales că acesta are un alt mod de agândi și de a simți decât adultul. Semnificația pe care o dă obiectelor și fenoimenelor din jurul său se leagă de experineța sa nemijlocită întocmai ca și cea reală. Astfel că adaptarea copilului la lumea socială. La interese și reguli îi rămân străine, deoarece el nu o înțelege în întregime. Pentru echilibrul său intelectual este bine ca elevul să fie atras în activități prin care el să nu fie forțat să se adpateze la o realitate străină lui, i să faciliteze asimilarea realului. J.Piaget și Ed. Claparade amintesc înlucrările lor de specialitate că formele cele mai bune pentru dezvoltarea emoțională și afectivă a școlarului se realizează prin joc și desen.

J. Piaget arată că desenul reprezintă o formă semiotică ce apare la copil în jurul vârstei de 2 ani și reprezintă o funcție fundamentală pentru evoluția psihică a acestuia.Funcția semiotică constă în posibilitatea de a reprezneta un lucru cu ajutorul unui semnificant diferențiat și care este legată de apariția reprezentării mintale pe baza urmelor lăsate de percepțiile anterioare.

Spre deosebire de joc care îl face pe copil să uite de lumea exterioară, desenul reprezintă o formă de echilibru între lumea ei interioară și solicitările lumii exterioare. Prin desen copilul caută să satisfacă cerințele sale proprii și să se adpateze formelor obiectelor din afară. În felul acesta desenul constituie o cale de pregătire a imaginii mintale, la baza imaginilor stau mecanismele complexe de asimilare a eului propriu al copilului și de acomodare la eul real. Desenul oferă copilului posibilitatea de a construire a simbolurilor după dorință, de a exprima tot ceea ce nu poate fi forumulat și asimilat, în experiența trăită, sau nu poate fi exprimat prin limbajul vorbit. Tot desenul este cel care poate arăta și efortul prin care elevul reușește să se acomodeze prin racordarea simbolului construit de el la consensurile obiectului real.

Evoluția desenului infantil exprimă și progresele înregistrate în dezvoltarea psihică a copilului, precum și modul în care acesta se integrează în mediul social și reacționează la solicitările acestuia.

Potrivit unor cercetători, primele desene ale copiilor susțin că primele desene sunt în esență realiste, deoarece au la bază modele exterioare, iar imaginația apare mult mai târziu, potrivit altora se consideră că primele imagini grafice ale copilului oglindesc conținutul psihic interior al acestuia fără să aibă nicio corespondență cu realitatea înconjurătoare.

Dacă la început desenul este realist ca intenție, copilul exprimând ceea ce știe despre obiectele din jur, spre vârsta de 9-10 ani el este preocupat să redea imaginea grafică a ceea ce vede și nu a ceea ce știe despe obiect. Activitățile specifice educației plastice reprezintă un important mod de dinamizare a vieții psihice a copilului, care arată gradul de dezvoltare intelectuală, afectivă, volițională, motivațională.

În momentul în care intervine factorul conștient și dirijat specific limbajului plastic este bine ca acesta să fie sprijinit de curiozitatea și de sensibilitatea lui imaginativă, care trebuiesc cultivate cu grijă în scopul dezvoltării proceselor creatoare și eliminării schemelor, simbolurilor fixe oferite copiilor și însușite mecanic de către aceștia.

Modul în care se face educația plastică îl face pe învățător să cunoască particularitățile de vârstă și individuale ale acestora, să le stimuleze resursele proprii și să le lase sentimentul deplinei libertărți. Creându-le un climat afectiv propice, utilizând metode și procedee adecvate, învățătorul trebuie să conducă cu tact și competență copiii, în așa fel încât aceștia să încerce să facă descoperiri. Alături de această cunoaștere este bine ca învățătorul să cunoască foarte bine specificul activităților artistico-plastice a elevilor.

Elevii de clasele mici învață noțiunile de limbaj plastic mai ușor pe suport afectiv și ceea ce declanșează atitudinea estetică este determinată de convingeri și obișnuințe specifice activităților plastice. Pe fondul afectiv corespunzător se pot așeza toate cunoștințele artistice care vor da gândirii anumite nuanțe, realizând substanța viitoarei activități fie individuale, fie sociale.

Procesul cunoașterii artistice începe cu actul percepției diferitelor aspecte estetice ale lumii înconjurătoare, aceștia înainte de a gândi pe plan mental gândesc pe planul acțiunii și al practicii cu obiectele care îi sunt dragi.

Astfel procesul de cunoaștere artistică a elevilor la clasele I –IV începe cu o conștientizare treptată a relației dintre elevi și ceea ce urmează a fi reprezentat prin desen pe baza activității lor proprii și independente de desenare. A percepe din punct de vedere estetic obiectul, nu înseamnă că trebuie să îl înregistrezi în mod pasiv, alcătuire, numărul de elemente componente, ci înseamnă descoperirea relațiilor dintre acestea în înțelesuri noi. Educația plastică acționează asupra ochilor și astfel acționează și asupra spiritului, dezvoltându-se dorința de nou, de curiozitate pentru a le înțelege semnificația. Astfel percepția estetică reprezintă un moment al experienței proprii a fiecărui elev, cu ajutorul ei elevii descoperă formele obiectelor care nu le sunt familiale, îi face să reflecteze spre cunoașterea artistico- plastică.

2.3.1. Afectivitate și gândire în desene

Orele de educație plastică sunt diferite de celelalte discipline nu atât prin conținutul său cât și prin climatul afectiv- emoțional care trebuie asigurat pe tot parcursul acestei activități.

Un rol imprtant în acest sens îl are modul în care este amenajată sala de clasă, deoarece mediul are un rol deosebit în randamentul în învățareal copiilor, astfel învățătorul trebuie să utilizeze știința culorii, evitându-se culorile reci și realizând o atmosferă benefică studiului. Decorarea spațiului va fi una corespunzătoare, cu desene, picturi, afișe, planșe bine alese și asortate, utilizând culori asortate de portocaliu, albastru deschis, galben, care să stimuleze creativitatea copiilor. Importantă este și realizarea unei atmosfere cât mai bune pentru realizarea orelor de educație plastică prin utilizarea planșelor cât mai sugestive și viu colorate. Un învățător ce dorește să realizeze o activitate de educație plastică eficientă, trebuie să acorde importanță amenajării cadrului organizatoric, spațiului și modului în care folosește materialul didactic, să țină cont de coordonarea relației lumină- culoare, pentru a crea o stare de confort psihic, înviorare și buna dispoziție, pentru a spori calitatea și randamentul muncii intelectuale, precum și creativitatea elevilor. Dacă albul este cel care oferă o mai bună concentrare, roșul stimulează activitatea intelectuală și facilitează asociațiile mentale de idei, galbenul are rolul de a calma și sporește atenția, verdele deconectează și duce la îmbogățirea imaginației copiilor. Toate aceste lucruri se pot vedea în rezultatul muncii copiilor prin subiectele pe care aceștia și le aleg și îi atrag, prin culorile și combinațiile pe care le utilizează, facilitează percepția vizuală, aceștia vor desena mai mult ființe, oameni, animale, flori, copaci și nu obiecte neînsuflețite, vor face desene pline de acțiune, mișcare, utilizând culori calde, vii.

Alegând un cadru corespunzător desfășurării lecțiilor de educație plastică elevii vor memora mai ușor explicațiile și demonstrațiile pe care învățătorul le realizează, vor fi mult mai receptivi, vor asimila mai ușor cunoștințele teoretice legate de tehnicile de lucru, culoare sau limbaj plastic și li se va dezvolta imaginația și gândirea creatoare, influențând pozitiv starea fiziologică a acestora.

Din experiența de la catedră am observat că elevii care învață în săli colorate și după materiale didactice diversificate și colorate au obținut performanțe superioare celor care desenează în prezența unor materiale colorate sărac sau anost, copiii crescuți într-un mediu cromatic cu nuanțe coloristice diversificate și bine alese au un nivel de inteligență și o imaginație net superioare celor crescuți în mediu acromatic, rece, gol, monocolor, cenușiu. La început am decorat sălile singură, apoi am implicat elevii în activitatea de înfrumusețare a locului în care ne desfășurăm activitatea, acest lucru a dus la stimularea unor trăiri afective, pozitive, generate de faptul că ei își desfășoară activitatea într-un mediu plăcut, estetic, unde au contribuit direct.

Climatul afectiv emoțional depinde și de modul în care învățătorul poate să ajungă la sufletul copiilor prin discuțiile din debutul activității, continuând apoi cu etapa explicațiilor și a demonstrațiilor, cu remarcile din timpul lucrului.

El trebuie să capteze atenția și să trezească interesul pentru temă și pentru tehnica de lucru aplicată, va trebui să întrețină un dialog viu, afectuos, poate reda aspecte din poveștile și basmele pe care le-au îndrăgit, despre personajele pozitive și cele negative întâlnite. Tonul, atitudinea învățătorului, dar mai ales sentimentele pe care copiii le simt pentru personajele desenate, vor putea să îi ajute să realizeze desene supradimensionale, sau micșorate, în cazul în care nu le îndrăgesc.Tactul învățătorului reiese și atunci când impune ambianța favorabilă, dar și când impune un ritm favorabil pentru toți copiii, încurajându-i și oferindu-le încredere. Dialogarea cu elevii se va face în termeni specifici limbajului artelor plastice, fără a le cere socoteală de ce au utilizat anumite culori, sau de ce au ales obiecte supradimensionale. Știind că fiecare copil are o anumită sensibilitate artistică învățătorul va specula această calitate, va aprecia prin încurajări orice desen al copiilor, va participa efectiv la activitatea, desenele sale fiind expuse lângă cele ale elevilor, fiind un model de personalitate creatoare. În momentul evaluării lucrărilor acestea vor fi expuse, vor fi apreciate respectarea temei și utilizarea tehnicii de lucru pe care o vom face împreună cu copiii, într-o atmosferă relaxantă, stimulând afectivitatea, creativitatea și imaginația copiilor. De multe ori sunt indicate desene ce se realizează în natură, deoarece elevii sunt mai relaxați psihic, el va descoperi frumosul natural pe care îl va reda în desen, în propria viziune, aici se pot purta dialoguri pe baza diversității cromatice, a formelor ce pot fi valorificate în mod creator prin exerciții de combinare a culorilor, de creare a formelor spontane și nu neaparat prin redarea unui peisaj.

Afectivitatea este studiată în raport cu tematica desenelor, toate etapele- alegerea temei, a personajelor și finalizarea lucrării sunt trăite afectiv de copii. Aspectele motivaționale sunt trăite puternic de copii, trebuințele sunt constatate prin analiza desenelor, mulți dintre copii prezintă imaginea unei familii, sau a unui grup de prieteni, evidențiind semnificația pe care toate acestea o au pe plan afectiv- motivațional- sentiment de securitate, de apartenență, cooperare și întrajutorare, uneori însă aceleași elemente pot arăta o lipsă, o trebuință nesatisfăcută. Gândirea etse procesul psihic care ghidează activitatea de a desena, relațiile dintre personaje, toate aceste judecăți ale copilului pot fi cunoscute prin descifrarea atentă a particularităților lucrărilor propuse. Niciodată elementele pe care copiii le desenează nu sunt întâmplătoare, ci gândite, uneori el ezită, reconstituie mental compoziția.

2.3.2.Desenarea – expresie a personalității

Desenul reprezintă un limbaj, orice lucrare reprezintă însușirile psihice ale copiilor, trebuințele, gândurile și judecățile și trăirile lor. Desenarea folosește toate resursele interioare ale copiilor, le implică și le cultivă, contribuind la dezvoltarea lor. Între desen și personalitate există o legătură directă, astfel că activitatea de desen se sprijină pe bun a funcționare a fenomenelor psihice și contribuie la formarea și dezvoltarea mentală și afectivă a copilului.Toate procesele psihice sunt implicate în desenare, fiecare având un rol anume, astfel activitatea de desenare implică creativitate, gândire, deprinderi, procese senzorio- motorii, atenție, emoție, imaginație.

Activitatea de desenare se găsește între cele două procese fundamentale- emoție și gândire, este asigurată de procesele senzorio- motorii, de atenție și deprinderi. Relațiile cele mai puternice sunt cele legate de imaginație și creativitate, astfel că există o legătură puternică între activitatea artistico-plastică și personalitatea.

Desenul dă posibilitatea observării particularităților de vârstă la care se găsește copilul, ea începe cu forme imprecise și involuntare, apoi reflectă relații complexe între personaje bine definite și clar conturate. Dacă o primă analiză a desenelor se bazează pe vârstă, o a doua abordare surprinde particularitățile individuale, ele izvorăsc dintr-o personalitate care este definită prin aceea că este unică și originală. Copiii desenează lucrări originale, expresive, chiar din primele etape ale dezvoltării lor. Orice asociație, o situație neobișnuită pe care o înfățisează, personajele pe care le creează, toate reprezintă argumente ce susțin implicarea deosebită a fanteziei în procesul desenării.Tematica desenelor și modul de realizare denotă trăsăturile de personalitate ale copilului, de multe ori vorbim despre două tipuri de orientare psihică: spre lumea interioară sau spre cea exterioară. Copiii introvertiți sunt cei care petrec mult timp desenând, cei extravertiți suprind dinamismul evenimentelor pe care le trăiesc. Există o deosebire între acești copii și din modul în care utilizează culorile, preferința pentru una din cele două categorii: culori calde- roșu, galben, portocaliu și reci – albastru, verde închis, violet și utilizarea lor constantă ne arată despre structura personalității copilului.

Atunci când intră în clasa I învățătorul stabilește profilul afectiv prin intermediul desenului – Anexă – apoi el contribuie la corectarea sau la ameliorarea stării constante sau la păstrarea și îmbunătățirea acesteia.

Fiecare desen reprezintă patru planuri- planul senzorio- motor, planul tematic-cognitiv, planul imaginistico afectiv, planul estetic social.

Primul plan senzorio- motor reprezintă baza autentică a desenului, ce presupune surpinderea mișcărilor, exsitența unor scheme acționale de deprinderi, implicat cel mai puternic fiind văzul prin culorile pe care le percepe și care pot influența dipoziția copilului.

Planul tematic- cognitiv reprezintat prin tematica desenului ales, procesele cognitive fiind implicate în alegerea motivelor ce trebuiesc reprezentate grafic, selectează mijloacele adecvate – foi, culori, creioane, acuarele.Alegerea cadrului sau a fondului desenului înseamnă o nouă judecată..

Planul imagistico- afectiv este acela al emoțiilor și al creativității, în lucrările copiilor sunt reflectate trăirile experimentate de copil, trebuințele și aspirațiile lui, limbajul plastic este mai eficient în exprimarea conținuturilor afective, chiar decât verbal. Starea copiilor, dispoziția, pot fi studiate prin gama cromatică utilizată, personaje , tematica abordată.

Planul estetic – social se referă la nmotivația de a crea și de a genera frumosul, este accentuată inflența celorlalți asupra copilului ce desenează- lucrările sunt făcute pentru a fi lăudate, oferite, ele se analizează după stilul uitilizat, după o anumită tabelă de valori.

2.3.2.1.Funcțiile desenului

Desenul este studiat de foarte multe discipline și astfel sunt puse în evidență anumite roluri, iar altele sunt omise. Desenul are mai multe funcții: funcția cognitiv exploratorie, funcția emoțional cathartică, funcția social relațională sau de comunicare, funcșia de dezvoltare psihică, funcția de adaptare.

Funcția cognitiv exploratorie este foarte importantă deoarece ea reflectă procesul de cunoaștere și investigare a lumii de către copil cu ajutorul mijloacelor plastice pe care le are la dispoziție. Orice subiect al reprezentării plastice este cercetat și analizat, tot ce devine subiect al reprezentării plastice a fost inițial supus unui demers cognitiv, de investigare. Desenarea este un demers cognitiv și unul explorator al realității. Prin desene se depășesc limitele lumii concrete, foaia fiind spațiul inovației, ce favorizează creativitatea și fantezia. Nu mereu sunt reproduse scene reale, familiale , astfel că un mare rol îl are copilul care creează, inovează sau generează scene noi, el de multe ori chiar anticipă, combină propria experiență de viață. Cele mai deosebite desene sunt cele care uimesc prin complexitatea lor sunt cele care reprezintă scene SF, ființe extraterestre, ținuturi fantastice.

Funcția emoțional- cathartică arată că desenul este însoțit mereu de emoții, trăiri afective diverse, exprimă frământările interioare ale creatorului, generând o serie de stări.Orice dispoziție de moment poate declanșa un lanț creativ. Anumite subiecte ce pot fi propuse pentru desenare pot declanșa și influența copilul pe plan emoțional, mai ales dacă îi sunt puse la dispoziție materiale corespunzătoare.

Alegerea temei este realizată pe criterii afectiv- motivaționale, iar modalitatea de reprezentare are proprietatea de a corespunde trăirilor experimentale. Acțiunea de desenare duce la stimularea și motivarea din punct de vedere afectiv a copilului. Copilul prin desen se descarcă de toate tensiunile, își creează o stare de bine și de mulțumire, învățătorul având rolul de a înlătura stările afective negative și de a cultiva pe cele pozitive.

Desenul are funcția social relațională prin care comunică cu privire la sfera interioară, lucrările sunt realizate nu atât pentru proprietățile sau calitățile lor, ci pentru a putea fi arătate adulților, tocmai pentru că aceștia au nevoie de apreciere și atenție. Desenul este cel mai bun mijloc de a comunica, de arăta propriile nevoi, de a transmite gândurile, trăirile, judecățile, stările, nevoile și părerile lor. Comunicarea este cea care contribuie la procesul dezvoltării și al formării personalității, în lipsa legăturii de informații dintre persoane nu putem vorbi de o viață psihică. Dar desenele nu le legăm exclusiv de viața adulților, cin ele reprezintă și o punte a relațiilor interpersonale și afective cu colegii, în cadrul grupului, la școală sau pe terenul de fotbal. Deci desenele au conținut psihologic, deoarece cu ajutorul lor se comunică, transmite, recepționează, descifrează viața copiilor.

Funcția de dezvoltare psihică arată că dacă toate fenomenele și procesele sunt implicate în activitate, desenul este cadrul de formare și dezvoltare. Desenarea conduce la perfecționarea funcțiilor psiho-sociale.procesele senzoi- motorii se perfecționeazăp, mpișcările mâinii sunt mai bine coordonate, detaliile se văd mai repede, operativitatea este crescută. Imaginile din desene sporesc treptat în complexitate, noțiunile devin mai ușor achiziționate, experiența este mai ușor de asimilat din memorie, se dezvoltă operații ale imaginației și creativității. Fenomenele de tip afectiv devin mai complexe, se manifestă prin reglare emoțională. Are loc o bună încurajarea a socializării și cultivarea sentimentelor superioare.Avantajul desenului este că că această activitate este una naturală, nu implică forțarea copilului.

Funcția de adaptare le implică pe toate celelalte, este impusă de necesitatea vârstei ce înseamnă cunoaștere, dorința de a stăpâni mediul, de a se acomoda și armoniza cu el.

Prin activitățile de educație plastică școlarul utilizează adecvat tot ceea ce i se pune la dispoziție, elaborează un plan mental și le folosește în realizarea unor scopuri variate. Prin desen el poate realiza trebuințe care arată deficiențe sau privațiuni. Desenarea devine chiar o necesitate, o trebuință specifică a copilăriei, lumea fiind percepută, reprezentată, trăită, și exprimată din punct de vedere artistic.

2.4. Caracteristici ale lecțiilor de educație plastică

Educatia plastică este una dintre disciplinele fundamentale care face parte din planurile de învățământ.

Didactica educației plastice este știința care ne arată experiențele cele mai eficace de organizare a învățării și predării desenului; ne arată cum trebuie structurate cunoștințele pentru a fi mai ușor reținute și înțelese de elevi; determină succesiunea optimă de prezentare a materiei; sugerează metodele și materialele didactice eficiente și indică unele modalități de realizare a evaluării.

Programele actuale de educație plastică, au în vedere posibilitatea construirii unor parcursuri individuale de învățare printr-o ofertă adaptată specificului școlii, interesului elevilor și al comunității, precum și promovarea unor strategii didactice active care plasează elevul în centrul procesului didactic.

Profesorul nu trebuie să mai impună punctul de vedere prin transmiterea de cunoștințe, ci să faciliteze elevilor învățarea, astfel încât ei să susțină puncte de vedere proprii.

Lecțiile de educație plastică se caracterizează prin aceea că dezvoltă potențialul creator al elevilor, ea devine un proces complex de inițiere și formare în vederea înțelegerii creatoare a artelor și de influență a artei asupra formării conștiinței elevilor.

Orele de educația plastică din școală presupune o sensibilizare estetică a celor educați și inițierea lor spre înțelegerea, aprecierea și asimilarea creatoare a artelor printr-un proces continuu și sistematic.

Educația plastică are un loc bine conturat în planul de învățământ, cu obiective generale și specifice în concordanță cu particularitățile specifice ale copiilor. Educația plastică intră în sfera de creativității și a cunoașterii realizând educația acelor simțuri pe care se bazează inteligența și gândirea creatoare a elevilor. Pentru a reuși atingerea unor perspective în domeniul creativității plastice este nevoie de o cunoaștere temeinică a elevului, a particularităților și dinamicii sale sufletești. Obiectivele generale prevătute de Programa școlară, tematica plastică și obiectivele de referință /competențele, pentru clasa pregătitoare și clasa I, permit și încurajează stimularea resurselor elevilor. Este necesară crearea unui climat afectiv pozitiv, dar și folosirea acelor metode și procedee care au rolul de a le dezvolta personalitatea creativă a elevilor în vederea realizării acestor obiective.

La srșitul clasei a IV-a elevii trebuie să fie capabilȘ

să folosească materiale – tuburi, pastile, cariocă, pastel, plastilină, hârtie și tehnicile de lucru – acuarelă, tempera, guașe, colaj, mixtă, modelaj ;

să recunoască grupele de culori și componentele fiecăruia, precum și semnificațiile acestora ;

să folosească amestecuri de culoare și nonculoare și dintre culorile vecine în steaua culorilor;

să obțină o dominantă de culoare;

să intuiască punctul ca element de limbaj plastic, cu rol constructiv și decorativ ;

să folosească rolul de semnificant al liniei și punctului ;

să organizeze echilibrat o suprafață folosind toate elementele de limbaj plastic studiate;

2.5. Elemente de limbaj plastic utilizate

Cunoașterea elementelor de limbaj plastic nu este cel care determină talentul unui copil în orele de educație plastică, dar ignorarea acestor noțiuni duce la compromiterea rezultatelor plastice.

Culoarea – element de limbaj plastic – are loc o deosebire și o recunoaștere a formelor după culorile lor . Copiii sunt atrași de culori, care le încântă privirea și le creează o stare sufletească agrerabilă și o bună dispoziție. Ea este cea care dezvoltă primele forme ale personalității, îi stimulează spiritul creator și exercită o influență deosebită asupra sa. Studiul culorilor nu se poate realiza cu elevii de cilcul primar decât cu ajutorul unor materiale imagistice corespunzătoare – albume de artă, reproduceri, planșe didactice, desene ale copiilor.

Culori primare – armoniile cromatice se constituie din culori numeroase și diferite, între acestea roșu, galben și albastru sunt culori fundamentale

Culori primare

. Culorile secundare se obțin prin combinarea oricăror două culori primare. Astfel amestecând roșu cu galben obținem portocaliu(orange); amestecul culorilor roșu și albastru rezultă culoarea violet; iar din albstru și galben se obține verde. Astfel copiii observă că din două culori primare se obșine a treia culoare, secundară sau binară.

Culori semene – sunt acele culori care transmit senzația de cald sau de rece și au un element comun- roșu.

Culori calde și culori reci :

Roșu, portocaliu și galben stimulează simțurile și tind să fie percepute drept „calde” – capabile de a genera sentimente de stimulare, fericire, bunăstare și agresiune; de cealaltă parte a discului de culori, albastru și verde sunt văzute ca „reci” și au conotații de calm, pace, siguranță și deprimare.

Culorile calde sporesc căldura corpului și cresc presiunea sangvină, pe când cele reci tind să aibă un efect relaxant. Roșu avansează către privitor, albastru se îndepărtează.

Roșu. Culoare asociată cu focul. Are caracter intens, vibrant, agresiv și de avansare, sporește tensiunea musculară și stimulează tensiunea sangvină ridicată. Asocierile sale pozitive includ iubirea (trandafirii roșii), atracție, sărbătorile (Moș Crăciun) și norocul, în vreme ce conotațiile negative includ diavolul, revoluția (steagul roșu) și pericolul (deoarece marea teamă a strămoșilor era focul).

Galben. Asociată cu soarele și astfel cu lumina, este centrul luminozității celei mai intense din spectru, cu valoarea de reflexie cea mai ridicată. Din acest motiv este utilizată frecvent drept culoare de avertizare și este culoare văzută în general prima, mai ales dacă este plasată pe fundal negru. Deși asociată cu boala (icter), culoarea galben este în esență culoarea fericirii: soarele, aurul și speranța.

Verde. Culoare asociată cu primăvara, tinerețea și natura îi ajută pe oameni să se simtă calmi (unul dintre motivele pentru care este utilizată atât de frecvent în spitale). Culoarea verde determină din partea ochilor și a nervilor mai puțin efort decât orice altă culoare, ceea ce poate explica, parțial, motivul pentru care ne relaxează să privim un peisaj. Despre albastru-verzui se spune că este culoarea cea mai rece. Fiind culoarea invidiei, fierii, otrăvii și descompunerii, verde are și unele conotații neplăcute.

Albastru. Asociată în multe civilizații cu apa și claritatea, culoarea albastru reprezintă spiritualitatea. Calitățile ei de limpezime, răcoare și transparență o asociază cu detașarea, seninătatea și distanțarea. Partea negativă a albastrului este statutul de culoare a deprimării, răcelii și introversiunii.

Culorile complementare, ca roșu și verde, sunt diametral opuse pe discul culorilor, în timp ce culorile analoge, ca verde și albastru sunt adiacente. Primele sunt asociate cu contrastul, iar celelalte cu armonia.

Exemple de culori complementare – albastru –orange ; galben – violet

Culorile terțiare sunt o combinație a oricăror două secundare

Griul valoric . Negrul si albul sunt considerate nonculori și se mai numesc și valori, din amestecul alb- negru rezultă gri valoric, rolul nonculorilor este de amări sau micșora luminozitatea unei culori, determinând astfel valoarea culorii. Luminozitatea culorii este mărită prin amestecul cu alb și este micșorată prin amestecul cu negru.

Exemple- prin amestecul cu alb roșul ăși mărește luminozitatea, dar se răcește, din culoarea caldă devine culoare rece –roz. Galbenul în stare puă este cald, este o culoarea vie, dar în amestec cu alb, devine o culoare pală.

Din amestecul alb-negru se obține gri, cu cât utilizăm mai mult alb, cu atâta griul devine mai deschis, iar folosrea culorii gri, îl face mai închis.

2.4.2. Culoarea și importanța ei în vederea dezvoltării emoționale a școlarului

Culorile fundamentale sau primare (R G A) și culorile secundare (Ve Vi O) pot da prin amestec fizic pe paletă (amestecate câte două sau câte trei) aproximativ 900 de tente distinctive pentru retină. Aceste tente însumează totalitatea gamelor de culoare de care dispune paleta. Gamele se întind fiecare pe un registru pornind de la culoarea pură și până la griul perfect (negrul teoretic).

Energia colorată (intensitatea cromatică) a unei tente este condiționată de distanța la care se află un spectru una de alta culorile care i-au dat naștere prin amestec (cu cât sunt mai îndepărtate, cu atât energia colorată scade); această distanță determină relația în care se găsesc culorile respective.

Între culori pot fi următoarele categorii de relații:

Relații colaterale – între culorile vecine R-O, O-G, G-VE, VE-A, A-VI.

Relații complementare – între culorile separate de altele două R – (O G) – VE, O – (G VE) – A, G – (VE A) – VI. Întotdeauna una este primară, cealaltă secundară.

Relații intermediare – între culorile care nu sunt nici vecine, nici complementare – și sunt separate de 1,3 sau 4 culori: R – (O) – G, R – (OGVE) –A, R – (OGVEA) – VI sau O – (G) – VE, OG – (GVEA) –VI sau G – (VE) – A.

Amestecul de două culori. Două culori colaterale (vecine)produc prin amestec o tentă colorată fără a se pierde din intensitatea de lumină și culoare R + O = RO, VE + A = VEA..

Două culori complementare produc prin amestec griul perfect. Acest gri este rezultatul unui fenomen de interferență al undelor luminoase, care produce acromatismul total. Dar pentru a se neutarliza prin amestec, cele două complementare nu trebuie luate în părți egale. Culorile primare au energia cromatică de două ori mai mare decât cele secundare care, din acest motiv, trebuie să participe în cantitate dublă la amestec, pentru a se obține griul perfect.

1 R + 2 VE = GRI PERFECT

1 G + 2 VI = GRI PERFECT

A + 2 O = GRI PERFECT

Două culori complementare amestecate în altă proporție decât aceasta produc o serie de griuri colorate (tente de gri) în care poate să domine una din cele două culori. Se produce un acromatism parțial. Aceste griuri colorate constituie tentele de bază ale gamei respective.

Două culori care sunt în relații intermediare una fașă de alta produc prin amestec tente colorate și tente de gri mai mult sau mai puțin colorate. Cunoașterea acestor reguli și aplicarea lor ca exercițiu pe o tabelă făcută cu culori ajută pictorul să-și dea seama de bogăția de tente care pot rezulta din amestecul a numai două culori și mecanismul formării gamelor.

Amestecul de 3 culori. Culorile care iau parte la amestec urmează aceleași reguli în funcție de relația în care se găsesc unele față de altele, cu deosebirea următoare:

Când se amestecă trei culori succesive, două primare cu una secundară, se obține o tentă colorată. R+O+G; VE+A.

Când se amestecă două culori secundare cu una primară, se obține un gri colorat. A+G+VE…

Trei culori primare dau prin amestec în părți egale griul perfect (R+G+A);

Trei culori secundare dau de asemenea prin amestec în părți egale griul perfect (O+VE+VI).

* Suprapunerea culorilor

Culorile materiale (coloranții) de care dispune artistul modern sunt diverse ca structură și permiabilitate la lumină. Există culori transparente care transmit lumina, sunt permeabile, o absorb. Există culori opace care reflectă lumina, nu sunt permeabile, o resping. Culori materiale total transparente nu pot exista deoarece pigmentul material păstrează un grad de opacitate. Numai luminile colorate ale spectrului, fiind vibrație pură, deci culori imateriale, pot fi total transparente.

* Juxtapunerea culorilor

Tentele obținute prin amestecul fizic al culorilor sunt așezate pe pânză prin juxtapunere și ordonate de logica contrastului simultan.

Culorile sunt vibrație, au o viață proprie, sunt mobile, reacționează foarte divers la situațiile în care sunt puse. Ele pot influența starea de spirit a copilului.

Ca și în amestec, ele se modifică prin juxtapunere, schimbându-și uneori considerabil aspectul. Fiecare culoare își are identitatea sa, fiind în esență altceva decât celelalte culori din spectru- spre deosebire de valori care sunt cantitățile diferite ale aceluiaș element: lumina. Din acest motiv, două culori juxtapuse creează totdeauna un contrast, chiar dacă sunt vecine în spectrul liniar. Acest contrast este cu atât mai mare cu cât culorile sunt mai îndepărtate în spectru. Cel mai puternic este contrastul complementarelor.

Prin juxtapunere culorile reacționează după cum urmează, în funcție de relațiile în care se află unele față de altele în spectru: dacă așezăm pe o pânză două culori vecine din spectrul liniar – de exemplu Oranj și Galben la diferite distanțe una de alta, observăm fenomenul următor: cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât se îndepărtează cromatic una de cealaltă, nuanțându-se fiecare spre culoarea colaterală. Oranjul devine mai roșu, galbenul devine mai galben-verde.

Două culori vecine prin juxtapunere se resping nuanțându-se fiecare spre colaterală. Se crează un contrast temperat de analogie.

Două culori secundare separate de o primară se resping nuanțându-se fiecare spre colaterală. Se creează un contrast mai pronunțat (culorile sunt mai depărtate una de alta în spectru) dar temperat de analogie.

Două culori primare separate de o secundară se resping nuanțându-se fiecare spre colaterală.

Două culori complementare nu se mai resping prin juxtapunere, deci nu se mai resping cromatic, ci se exaltă reciproc. Cu alte cuvinte nu se mai deplasează de spectru, dar se intensifică. Se creează un contrast violent.

Observând efectele juxtapunerii și amestecului complementarelor, s-a formulat legea cunoscută: prin juxtapunere complementarele se exaltă, prin amestec se distrug.

Două culori, una caldă și una rece, care nu sunt complementare și sunt în spectru mai îndepărtate una de alta decât complementarele, se atrag și se exaltă parțial, nuanțându-se fiecare spre complementara celeilalte.

Dar afară de faptul că prin juxtapunere culorile se exaltă sau execută mișcări în spectru-se resping și se atrag împrumutând din culoarea celorlalte-simultan se produce un efect de ordin caloric: prin juxtapunere culorile se răcesc sau se încălzesc una pe alta.

Copiii vor afla prin diverse exercițăii de justapunerte că două culori calde juxtapuse se răcesc, că două culori reci juxtapuse se încălzesc, că două culori, una caldă, una rece, se accentuează și că albul juxtapus unei culori o intensifică cromatic și o coboară valoric (o închide).Negrul juxtapus unei culori o decolorează și o ridică valoric (o deschide, o luminează). O culoare devine mai palidă și mai luminoasă dacă este înconjurată de negru.

În concluzie, toate culorile și toate tentele, colorate sau gri, își schimbă sarcina cromatică și valorică în funcție de culoarea sau tenta cu care sunt juxtapuse, și le creewează elevilor o nouă imagine.

Fig. 9 – Efectele juxtapunerii culorilor cu alb, cu negru și cu gri

2.5. Metode ale gândirii divergente utilizate în orele de educație plastică

Prin tehnicile gândirii creatore (artistice) a elevilor se caută strategii în vederea dezvoltării gândirii lor divergente prin care să se evite blocajele și să se găsească cât mai multe soluții practice de lucru chiar dacă se operează cu aceleași elemente.

Metodele didactice constituie un ansamblu de căi, modalități, procedee, tehnici și mijloace adecvate de instruire, care duc la creșterea eficienței procesului de predare-învățare. Metoda de învățământ reprezintă un anumit mod de organizare sau raționalizare a unei acțiuni determinate de predare și învățare. Ea precizează cum anume trebuie să acționeze profesorul cu elevii săi pentru a realiza obiectivele propuse la un nivel de performanță cât mai înalt.

Metoda de învățământ este importantă pentru profesori, deoarece este o tehnică de predare, un mod de organizare a învățării, de control și evaluare, iar pentru elevi reprezintă o tehnică de învățare, de asimilare a cunoștințelor și deprinderilor, a unor capacități și competențe; pentru profesori și elevi, metoda este un mod de lucru comun, având ca scop realizarea obiectivelor didactice stabilite.

Metodologia didactică este știința care studiază natura, funcțiile, locul și clasificarea metodelor utilizate în organizarea și conducerea procesului de învățare.

Metodele de învățământ nu se pot utiliza izolat, ci ele se structurează în complexe de metode, mijloace și tehnici, în raport de situația pe care o servesc.

Metodele didactice au câteva funcții cu caracter general și comun și anume: funcția cognitivă – de organizare, de dirijare a învățării, de elaborare a noi cunoștințe; funcția instrumentală (operațională) – de intermediar între elev și materia de studiat, între obiectivele de îndeplinit și performanțe; funcția normativă – de a arăta "cum" să se predea, "cum" să se învețe, astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate; prin intermediul metodelor didactice profesorul conduce acțiunea instructivă, o corelează și o vegheaza continuu; funcția motivațională – de stimulare a curiozității, de trezire a interesului și a dorinței de a cunoaște și de a acționa; funcția formativ-educativă – de exersare a proceselor psihice și motorii concomitent cu însușirea cunoștințelor și formarea priceperilor.

Utilizarea tehnicilor gândirii divergente contribuie la stimularea și educarea potențială creatoare ale elevilor.

Prin metodele și procedeele pe care le-am folosit am urmărit să antrenez toate resursele de ordin creativ care să ducă la realizări artistice productive, conștiente, personale, imediate.

2.5.1. Metoda Braistorming

Metoda Braistorming mi – a dat posibilitatea de a-i face pe copii să-și manifeste creativitatea, în mod spontan, prin această metodă se organizează o situație problemă care permite elevilor să facă mai multe propuneri de idei, excluzând orice formă de critică sau de discuție.

Această metodă poate avea mai multe stadii: primul stadiu este cel al încălzirii elevilor care are loc prin prezentarea problemei de către profesor, care continuă și spre sfârșitul activității elevilor, urmează cel al trecerii libere a ideilor, în care aceștia gândesc și propun idei care duc la rândul lor formularea altor idei și care sunt consemnate într-un caiet de doi elevi, apoi cel al staționării ideilor în care elevii, de comun acord, sortează ideile (consemnate în caiet) după următoarele idei: este prea greu de realizat; este mai ușor de realizat; nu se poate realiza; soluția este prea costisitoare; necesită timp îndelungat; este bună, originală, cu o mare forță de expresie.

Am folosit această metodă atunci când s-a pus problema construirii unui afiș pentru 8 Martie, de ziua mamelor, pe o suprafață dreptunghiulară .

În primul stadiu copiii au fost înștiințați cu privire la tema pe care o au de ilustrat, apoi a urmat stadiul bucuriei verzi, prin care aceștia au stabilit elemente componente, formele, culorile, toate fiind consemnate, precum și tehnica de lucru folosită în vederea obținerii expresivității S-a ales cea mai bună idee, care a și fost schițată de un elev, iar elevii o realizează în lucrările lor, cu condiția ca ei să țină seama de unele indicații care se găsesc scrise pe o planșă așezată în fața clasei.

Activitățile de desen (pictură) cu temă aleasă le-am desfășurat grupând copiii câte 4-6, fiecare grup a primit o foaie de hârtie și instrumente necesare de lucru, copiii din grup stabilesc tema, un copil începe desenul cu elementul pe care îl dorește și dă foaia mai departe spre dreapta, copilul următor preluând ideea și continuând-o.

La finalul activității fiecare grup povestește ce reprezintă desenul, după care se afișează toate pentru a fi apreciate și admirate. Lucrările elevilor au fost analizate și ierarhizate de către elevi, după următoarele criterii: claritatea mesajului, originalitatea, expresivitatea, contrastul și gama cromatică și estetică a lucrării.

2.5.2. Metoda sintetică – metoda analogiilor

Metoda sintetică – metoda analogiilor are la bază principiul transformării străinului în familiar și pe cel al transformării familiarului în străin, ea este metoda prin care profesorul împarte problema în mai multe părți (secțiuni) pe care le comunică pe rând elevilor, apropiindu-se prin analogii și metafore, de miezul ei. Rezolvarea este amânată până când el constată că elevii au găsit soluții eficiente (cu diferite efecte plastice expresive).

Abia atunci el anunță în ce constă esența problemei. Pe baza analizei, elevii stabilesc care dintre lucrările lor o prezintă mai clar și mai expresiv.

Exemplu- le-am propus elevilor să acopere mai întâi suprafața foii de desen cu o tentă din culoarea preferată, apoi le-am cerut să deseneze cu pensula cu o culoare contrastantă, mai închisă sau mai deschisă, unul sau doi pomi tineri, ale căror ramuri par că sunt mișcate de vânt și care pot fi așezați oriunde în pagină.

Apoi le-am cerut să deseneze o cale ferată ușor șerpuită, dar care să treacă de exemplu prin spatele pomilor. Paralelă cu această cale ferată să se realizeze o autostradă, dar care să treacă prin spatele pomilor. Urmează ca elevii să aleagă și să-și completeze desenele cu alte elemente pe care le mai propun: stâlpi, case, dealuri, munți, dar toate împreună să exprime și ideea de mișcare.

După ce desenele au fost terminate am anunțat esența problemei: rolul culorii dominante în compoziția plastică. Acest rol se subliniază și prin analiza unor lucrări mai reușite și cu dominate de culori diferite.

2.5.3. Metoda brainwriting sau 6/ 3/ 5

Aceasta este o altă metodă simplă de simulare a creativității, ea presupune un număr de 6 copii care găsesc trei soluții pe care le – am notat pe parcursul a 5 minute, apoi se va roti foaia pe care se desenează sau se spun trei idei, în așa fel încât să treacă pe la 6 participanți ai grupului, obținându-se o mulțime de soluții, variante, idei.

În acest sens am realizat o pată de culoare, în fața copiilor și am suprapus hârtia, le-am cerut să privească cu atenție ce am obținut și să spună 3 lucruri cu care ar putea semăna. Desenul s-a rotit de la stânga spre dreapta, fiecare copil a privit desenul și a spus 3 denumiri, rotația se poate repeta. Concluziile acestor probe, rezultatele obținute oferă date concludente despre posibilitățile creative ale copiilor, despre întinderea imaginației pe mai multe planuri, fapt ce ne ajută în activitatea zilnică cu copiii.

Prin aceste metode are loc stimularea creativității: exerciții de imaginare a unor finaluri diferite ale unor creații epice ori întâmplări; ilustrarea unor povestiri prin imagini plastice; exerciții de stimulare a abilității, de a face predicții pornind de la un număr redus de informații ambigue;utilizarea de inversiuni.

Tehnica de fuzionare la margini a unor pete de diferite culori și fuzionarea în masă a culorilor, care se realizează aplicând pete de culoare, linii, figuri colorate cu vopsea fluidă, îndoind și presând foaia de hârtie sau pictură făcută cu sfoara înmuiată în culoare. După uscarea planșelor, copii descoperă forme prin analogie cu aspecte din viața înconjurătoare: fluturi, flori, păsări, pomi, elefanți. Aceste tipuri de exerciții au la bază gândirea divergentă și inteligența creatoare.

2.5.4. Jocul didactic

Este o activitate distractivă care este încadrată în anumite reguli, cu scopul îmbogățirii cunoștințelor elevilor, crearea unor emoții și sentimente morale și estetice. Elementele de joc dau activității plastice un caracter mai viu, mai antrenant, aduc varietate și bună dispoziție, care face să prevină oboseala și monotonia.

Una din trăsăturile caracteristice ale jocurilor didactice este că imprimă activității de educație plastică un caracter competitiv de întrecere, copiii sunt solicitați să-și concentreze atenția, să gândească repede și corect, să participe activ la reușita jocului. Jocurile didactice la orele de educație plastică urmăresc nu numai latura formativă ale învățării elementelor de artă plastică din școală, ci și anumite laturi educative, dezvoltându-le spiritul de întrajutorare, de dragoste și atașament pentru colectivul de elevi, atitudinea creatoare și activă în cadrul activităților artistico-plastice.

În funcție de gradul de imitare a realității jocurile pot fi:

jocuri didactice nesimulate – orice temă care i se dă elevului cu condiția ca acestea să îi producă satisfacție, aici copiii rezolvă exercițiile joc date la o anumită temă plastică în cadrul unei atmosfere libere – rebusuri, șarade cu privire la tema dată, toate cu un conținut ce poate fi prelucrat în mod personal;

jocul didactice simulate – care sunt modele situaționale formalizate a căror structură este dată de reguli, acestea se pot diferenția datorită gradului de structurare a regulilor;

Pentru ca elevii să armonizeze frumos culorile se poate realiza jocul – Ce culoare lipsește ?, prin care li se prezintă elevilor o planșă colorată cu aceeași culoare – verde – cerându-li-se să completeze ce culori lipsesc. Astfel copiii observă că toate culorile au plecat de pe planșă și încearcă să le aducă înapoi.

La o altă temă se folosește acest joc pentru a completa culorile primare care lipsesc, pe cele binare, culorile complementare, atât prin lucrul frontal, cât și pe grupe și individual. Acest joc contribuie la dezvoltarea creativității și imaginației, elevii dorind să obțină culori noi, deosebite care să le pună pe planșă și ceilalți copii.

Educația plastică vine în ajutorul celorlalte obiecte de învățământ, educație muzicală, limbă și comunicare, științe, astfel am utilizat jocul – Comunicăm, dar și desenăm. Acest joc l-am utilizat citind scurte texte descriptive, citit în ritm lent, elevii îl ascultă cu atenție, desenează pe foaie, fiind foarte atenți la amănunte. După ce colorează o parte a foii, ascultă a doua oară lectura, pentru a completa amănuntele ce au fost omise la prima lectură. Fiecare detaliu care este desenat primește câte un punct și câștigă cel care are cel mai complet desen. Acest joc a avut ca scop principal atât reprezentarea unor forme, cu ajutorul culorilor cât și dezvoltarea imaginației și creativității, a gustului și a judecății estetice. Am folosit acest joc didactic având drept auxiliar didactic textele – Stupul lor, de T. Arghezi, Iarna pe uliță, de G. Coșbuc.

Alt joc pe care l-am folosit la clasă se numește – Arată jetonul potrivit, mai ales pentru clasa pregătitoare.

Scopul:

Verificarea cunoștințelor și deprinderilor referitoare la culori clade și culori reci;

Sarcina didactică:

Identificarea fiecărui jeton indicat potrivit culorii cerute

Regulile jocului:

La semnul meu copii vor ridica jetonul cu culoarea potrivită.

Pentru a crea atmosfera specifică unui joc se vor folosi apluze, drept recompensă, întreceri între grupe, ghicitori diverse.Drept material didactic am folosit jetoane de șase culori: culoarea roșie, galbenă, oranj, verde, violet și indigo (R, G, O, Ve, A, Vi, I)

Le-am cerut elevilor să ridice jetonul de culoarea sângelui sau a focului, apoi cel care seamănă cu al grâului copt, apoi culoarea portocalei ( ca întrebare suplimentară au fost întrebați cum se obține culoarea oranj).

Elevii i-am împărțit în două grupe, fiecare alegându-și câte un conducător; le –am cerut să se consulte iar conducătorul de grup să răspundă; apoi vor răspunde la indicațile primite : Ridicați jetonul de culoarea ierbii crude de primăvară (Ve), Care jeton seamănă cu cerul limpede și curat? (A); Ce culoare obținem dacă vom culoarea albastră cu puțin roșu? (Vi); Câștigă echipa care răspunde la toate întrebările adresate de învățătoare.

2.6. Metode și tehnici în vederea stimulării creativității și afectivității elevilor în exprimarea artistică liberă

2.6.1. Metoda punctelor unite cu linii

Această metodă poartă denumirea chiar a acțiunii ce urmează să se desfășoare, ea se aplică după ce elevul este obișnuit să observe formele întâmplătoare, naturale, create în natură, dar și cele elaborate. Se realizează prin distribuirea întâmplătoare a punctelor pe foaia de lucru , fie cu creionul, cu vârful pensonului , apoi acestea se vor uni apoi întâmplător. Rețeaua de linii poate să fie una ordonată sau nu. Dacă una dintre aceste forme se aseamănă cu ceva din realitatea înconjurătoare, aceasta trebuie conturată, colorată și evidențiată prin folosirea detaliului – exploatarea zonei descoperite. Se dezvoltă memoria vizuală, capacitatea de concentrare, gândirea divergentă, capacitatea copilului de a se adapta la situații plastice noi.

2.6.2.Metoda petelor întâmplătoare

Această metodă se referă la compoziții ce se pot realiza prin prelucrarea unor pete spontane ce se obțin prin fuzionarea pe suport umed și uscat a petelor realizate cu acuarele, dar și prin pete picturale, obținute prin stropirea suprafeței de hârtie uscată .

Pe foaia de lucru se realizează pete sau stropi ce se fac prin culori umede pentru întrepătrunderea și fuzionarea acestora, pe un fond muzical, în vederea descătușării spiritului. Se poate folosi și tehnica ștampilei. Elevii descoperă pete, forme din realitatea înconjurătoare.

dintr-o mulțime de forme obținute prin fuzionarea culorilor juxtapuse și dispuse în spațiul plastic. Se stimulează capacitatea de imaginare, de realizare a diferitelor analogii, originalitatea, puterea de a combina liber, îl antrenează pe copil să vadă cu ajutorul minții. Pe aceasta cale a manifestării libere, neîngrădite de nici o convenție, de modele sau rezolvări gata făcute, elevii se pot apropia treptat, fiecare în felul lui, de expresivitatea semnului plastic.

Toamna în pădure

2.6.3. Metoda ochilor închiși

Această metodă se referă la continuarea unor suprapuneri și întretăieri ce se pot obține prin desenarea câtorva elemente figurative cu ochii închiși , ei pot continua cu suprapunerile și întretăierile obținute prin desenarea câtorva elemente figurative cu ochii închiși.

Această metodă stimulează imaginația creatoare, fantezia copiilor, capacitatea de adaptare.

2.6.4.Metoda deplasării planșelor

Este metoda ce se desfășoară ritmic, la intervale egale, de la 3 la 5 minute, moment în care fiecare elev dă planșa colegului de lângă el sau în spate. Acțiunea se tot repetă până planșa ajunge la copilul de la care a plecat, care o și finalizează. Rolul acestei metode este de a cultiva inițiativa elevilor și curajul acestora. Toți elevii din clasă sunt antrenați, se dezvoltă gândirea divergentă, flexibilitatea gândirii, capacitatea de face conexiuni în situații deosebite.

2.6.5. Metoda ,,spălării” planșelor cu apa

Această metodă se realizează după ce se fac lucrările cu o anumită temă. Ultimul pas al metodei constituie și elementul surpriză, când are loc așa numita spălare a culorilor, prin fuzionarea acestora, toate îmbinările oferă spontaneitate, hazard, se trăiește momentul. .

2.6.6. Metoda rotirii planșelor în jurul centrului lor

Această metodă are drept scop principal descoperirea unei lumi fantastice, a unei atmosfere specifice basmului prin rotirea planșei în jurul centrului și continuarea desenării subiectului fără să se țină seama de poziția planșei. Rezultatul este practic o lume cât mai fascinantă, irațională, poetică, care dă frâu imaginației, spiritului creativ, al spiritului de observație, făcându-l pe copil să facă conexiuni în situații deosebite.

2.6.7. Metoda ieșirii din ,,Eu”

Această metodă presupune mai multă concentrare și poate fi folosită și la alte obiecte de învățământ nu numai la educație plastică. Prin această metodă elevul își imaginează ceva anume – furnica, pisica, floarea și încearcă să descrie și să realizeze așa cum o vede el. Presupune mai multa concentrare și poate fi folosită și la alte obiecte de învățământ. . Această metodă dezvoltă percepția sensibilă, spiritul de observație, imaginația prin încercarea de a transpune altceva decât omul.

2.6.8. Metoda desenării figurii umane din figuri geometrice

Această metodă își propune desenarea omului utilizând figuri geometrice. Această metodă are rolul de dezvolta imaginația, spiritul creator și spiritul de observație. Este utilizată atât în orele de educație plastică, cât și la consolidarea elementelor de geometrie învățate la orele de matematică.

2.6.9. Metoda tratării cu ceară

Reprezintă o tehnică care are un element surpriză și anume utilizarea unei lumânări aprinse, procedeul se realizează fie prin obținerea unor forme prin folosirea unei lumânări aprinse ce se ține aplecată astfel încât ea din ea să se prelingă pe hârtie picături de ceară topită ce se ține aplecată pentru a se prelinge pe hârtie. Copilul desenează altceva, un pic mai puțin obișnuit, încorporând elementele libertății și ale creativității.

2.6.10.Metoda decolorării cu pic

Pentru a realiza această tehnică copiii acoperă suprafața paginii de desen cu cerneală sau tempera de culoare închisă. Apoi se aplică cu pensonul soluție de pic, realizând pictura dorită. Cu un mare efect de spontaneitate și de prospețime, tehnica oferă copilului posibilitatea de exprimare rapidă a unei idei sau atitudini.

2.6.11. Metoda dactilo – pictura

Este metoda prin care copilul își poate exprima emoțiile interioare, cu ajutorul degețelelor copilul aplică diverse ștampiluțe, astfel că rezultă cel mai reușit tablou, cu care putem decora orice suprafață.

2.6.12. Metoda picturii cu palma

Această metodă se aplică prin colorarea palmei cu un strat concentrat de vopsea care se aplică apăsat pentru a se obține o pată ce sugerează un model oarecare ce poate fi completat cu ajutorul dactilo-picturii sau chiar cu pensula, astfel că se obțin diverse imagini.

2.6.13. Metoda picturii cu sfoara

După ce s-a pus o cantitate mica de vopsea în mijlocul unei foi, copilul se folosește de o sfoară pentru a elimina vopseaua și pentru a realiza un desen; se trage sfoara de la un capăt, după ce a fost așezată într-o anumita formă peste pata de culoare fluidă între doua foi.

2.6.14. Metoda picturii cu buretele

Se taie buretele în bucăți mici, ușor de manevrat. Există mai multe moduri în care copiii pot să le utilizeze: se înmoaie buretele în cutia cu culoare, apoi se trece cu el, în trăsături largi, peste hârtie; se pictează o latură a buretelui cu pensula, apoi se utilizează aceasta latură pictată ca o stampilă; se udă hârtia și se întinde pe masă; utilizând un bețișor sau o pensula, se picura pe hârtie mici pete de culoare; acestea se absorb cu bucăți de burete de diferite forme; rezultând o structura interesantă pe care copiii o vor realiza în mod creativ, putându-i da diferite interpretări..

CAPITOLUL III – DESIGN-UL CERCETĂRII

Am pornit cercetarea observând particularitățile vârstei școlare mici, când se remarcă tendința de afirmare a personalității cu dorința de inițiative personale și de a realiza lucruri frumoase. Este perioada cea mai bună pentru dezvoltarea receptivității și sensibilității elevilor pentru frumosul din realitatea mediului.

Orice lucrare pe care o face copilul de această vârstă trebuie apreciată nu numai după tehnica grafică care este adoptată, nu după conținut ci după modul de exprimare creativ, prin care reușește să transpună în culoare stările afective prin care trece.

Învățătorul este cel care, în abordarea educației plastice în sens creativ, trebuie să pună accentul nu pe cantitatea de informații care duce la apariția noului, ci mai ales pe setul de proceduri și de operații aplicate acestor informații. Cu ajutorul imaginației reproductive se pot reconstitui obiectele, realitățile, stările, de multe ori după ce acestea au fost trăite.

Scopul principal al cercetării este acela de a demonstra că educația plastică este aceea care are un rol deosebit în dezvoltarea creativității și afectivității școlarului . Activitățile de educație plastică realizate la clasă au avut drept scop exersarea capacității de reprezentare mentală, dar și cea concret plastică, dar și capacitatea compozițională..

Ca urmare a caracterului ludic al activităților plastice dau posibilitatea eliberării energiilor creatoare ale elevilor ce fac totul cu multă plăcere, creația lor reprezintă combinația dintre muncă și joacă.

Aceste activități de creație implică întreaga personalitate a copilului nu numai pe plan mintal, ci pe plan expresiv, instrumental, operațional, concret, astfel că are loc stimularea creativității prin activități vizual plastice. Metodele și strategiile folosite au stimulat potențialul creativ în domeniul vizual și plastic prin spontaneitate, sensibilitate, antrenament și cunoaștere.

Prin cultivarea sensibilității se obține și se înțelege informația prin perceperea senzațiilor și percepțiilor din mediu ce dezvoltă capacitatea de reprezentare a acestor informații din punct de vedere al imaginilor, lingvistic, sonor, vizual plastic și gestic, prin antrenament se învață și se exersează, se generează diverse tehnici, operații, proceduri, spontaneitatea dezvoltă spiritul creator, iar cunoașterea dezvoltă toate aceste componente.

3.1 Obiectivele cercetării

* dezvoltarea capacității de exprimare plastică, metaforică a trăirilor sufletești valorificând imaginația școlarilor;

* dezvoltarea imaginației creatoare și a afectivității școlarilor, prin utilizarea procedeelor de combinatorică imaginativă;

* formarea capacității de exprimare prin mijloace artistico-plastice, utilizând elementele de limbaj plastic și combinând diferite materiale și tehnici de lucru;

* dezvoltarea receptivității s-a realizat prin educarea sensibilității estetice, a gândirii și a gustului estetic care să asigure formarea judecăților estetice;

* dezvoltarea creativității estetice, mai precis cultivarea atitudinilor creative, apreciate ca fiind factorul principal al creativității.

3.2. Ipoteza cercetării

1. Demonstrarea importanței alegerii conținuturilor educației plastice adecvate în dezvoltarea creativității și afectivității elevilor

3.3. Metodologia cercetării

3.3.1 Lotul investigat

Prin alegerea experimentului ca metodă de cercetare psihopedagogică, s-a urmărit îndeplinirea condițiilor pe care acestea le presupune :

Eșantionarea:

* eșantion experimental ( L.E.) – clasa a IV-a , clasa mea

* eșantion de control ( L.C.) – clasa a IV-a , o clasă paralelă

S-a avut în vedere avantajele eșantionării, faptul că asigură o economie de muncă și efort, pe de o parte, reducând concomitent timpul afectat cercetării, iar pe de altă parte, asigură un nivel mai înalt de exactitate a datelor, având posibilitatea să mă ocup de fiecare în parte

b.)Parcurgerea celor trei faze pe care le presupune experimentul pedagogic :

* faza prealabilă intervenției factorului experimental

– s-au stabilit eșantioanele, s-au înregistrat date privitoare la variabilele implicate înaintea experimentării, s-a precizat factorul experimental și a fost stabilită strategia desfășurării experimentului;

S-au stabilit variabilele :

Variabila dependentă:

relațiile de colaborare dintre colegi în timpul actului artistic

Variabilele independente:

* Genul subiecților (masculin, feminin)
Pentru controlul variabilelor experimentale am folosit două tehnici:

* prima a constat în neutralizarea variabilelor neexperimentale, iar următoarea prin alcătuirea unor planuri care a cuprins așa cum am descris mai sus mai multe variabile : dependente și independente.

Există o variabilă de situație care are trei aspecte:

1. Ambianța fizică și socială care se referă la mediul în care mi-am desfășurat activitatea.

2. O reușită a experimentului presupune desfășurarea lui după un ritual riguros în baza căruia se face controlul sau administrarea variabilei dependente.

3. Sarcina sau instrucțiunile care urmează a fi date subiectului le-am formulat clar și precis pentru a-i ajuta pe aceștia să înțeleagă ce au de făcut.

După stabilirea eșantioanelor, respectând condițiile impuse, am înregistrat date privitoare la variabilele implicate înaintea experimentării, precizând factorul experimental și am stabilit strategia desfășurării experimentului pentru fiecare caz în parte .

* faza administrării factorului experimental – în care am supus eșantionul experimental unei acțiuni educaționale diferite de ceea ce se petrece în eșantionul de control (am ales metode pe care le-am adaptat situațiilor de învățare, am pus elevii în situația de a lucra mai mult timp după tema abordată, am asigurat suficiente situații de învățare prin activitate independentă sau semidirijată);

* faza înregistrării rezultatelor sau a testării variabilelor dependente după intervenția factorului experimental

– după ce am stabilit diferențele dintre rezultatele inițiale și cele finale; am confruntat rezultatele finale ale celor două eșantioane, comparându-le.

3.3.2 Metode și tehnici de cercetare

Complexitatea fenomenelor cercetate în domeniul educațional obligă la o metodică complexă în care este bine să fie incluse cât mai multe instrumente posibile. Prin documentare și analiza fiecărei metode, referitor la informațiile ce ar putea să le furnizeze utilizarea ei în practica educațională, s-a recurs la folosirea în sistem de complementaritate a următoarelor metode de cercetare științifică specifice domeniului educației plastice pentru întocmirea lucrării am utilizat :

Metoda analizei și generalizării teoretice a datelor literaturii de specialitate.

Metoda anchetei

Observația sistematică

Analiza produselor activității.

Metoda experimentală.

Metoda statistico – matematică.

Metoda tabelară și grafică.

Folosirea acestor metode a fost determinată de caracteristicile temei abordate, care mi-au dat posibilitate de a afla unii factori subiectivi referitoare la tema abordată.

Cercetarea s-a realizat în condiții optime, având în vedere cunoașterea particularităților copiilor implicați.

Am început cercetarea cu etapa constatativă, prin care am diagnosticat situația celor două eșantioane, urmărind stadiul de la care se pleacă la începutul experimentului.

Dintre domeniile înscrise în aria cercetărilor experimentale în psihopedagogie, am supus experimentării domeniul tehnologiei didactice.

De aceea, pentru compensarea limitelor experimentului psihopedagogic, am recurs la utilizarea simultană, în mod corelat, a observației, a anchetei și a metodei analizei produselor activității și a cercetării documentelor.

Urmărirea sistematică a faptelor educaționale așa cum s-au desfășurat ele, în condiții obișnuite, mi-a permis să obțin date suplimentare față de cele colectate prin efectuarea experimentului. Am efectuat înregistrarea datelor și a constatărilor pe parcursul întregului an școlar.

Am alcătuit la începutul perioadei de cercetare un Plan de observație urmărind, pe de o parte Planul imagistico-afectiv și pe de alta parte Planul estetico-social

Planul de observație a cuprins și consemnarea modului în care fiecare elev își îndeplinește sarcinile primite, calitatea picturilor, modul cum se exprimă creativ aceștia, modul în care și-au însușit tehnicile predate, receptarea mesajului estetic, progresele înregistrate, gradul de implicare în activitățile desfășurate în clasă, utilizarea unor tehnici de învățare, a unor procedee eficiente, calitatea expresivă și creativă a lucrărilor.

Am utilizat fișele de observație, consemnând imediat datele constatate, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru.

Am creat, pe cât posibil, condiții pentru a nu modifica cu nimic desfășurarea naturală a fenomenelor observate .De asemenea, și analiza produselor activității elevilor a contribuit la îmbogățirea bazei de date, și, în același timp, la susținerea ipotezei cercetării.

Pentru fiecare set de probe (lucrări de control, teste), lucrare pe o anumită temă, cromatică, tehnică am alcătuit tabele de rezultate, înregistrând greșelile tipice și frecvența cu care acestea apar.

Prin metoda de mai sus am asigurat un feed-back permanent, ceea ce mi-a permis să cunosc aspectele reușite ale activității didactice, dar și pe cele mai puțin reușite și să iau decizii ameliorative.

Metoda anchetei mi-a permis să fiu în dialog permanent cu elevii și să acumulez o date, opinii, interese, aspirații – în legătură cu învățarea școlară la modul general, metodele folosite de elevi învățare, obiectele preferate ale școlarilor.

Am urmărit, de asemenea, să-i determin pe elevi să comunice între ei, vorbind despre ideile lor asupra lucrărilor. O metodă controversată de cercetare o reprezintă testul, în sensul că nici o altă metodă n-a cunoscut atâtea elogii, dar și critici din partea specialiștilor. Testele oferă date care, uneori, pot fi obținute pe alte căi. Succesul metodei depinde de modul cum este folosită și cum sunt interpretate datele pe care ni le oferă.

3.3.3 Desfășurarea cercetării

În cadrul cercetării am utilizat teste de cunoștințe – testare inițială, testare formativă și testare sumativă.

Testele inițiale au fost aplicate ambelor loturi, atât L.E. cât și L.C., pentru a stabili concret datele de la care am plecat în cercetare.

Evaluare inițială

]1. Încercuiți răspunsul corect!

Culorile primare sunt:

a).roșu, galben, verde

b).albastru, galben, roșu

c).oranj, roșu, violet

2. Culorile secundare sunt:

a) oranj, verde, violet

b) oranj, albastru, violet

c) rosu, galben, violet

3. Alegeți amestecul prin care puteți obține oranj:

a) rosu – galben

b) roșu -verde

c) roșu- albastru

4. Ce fel de culori predomină în imaginea prezentată ?

a). calde

b). reci;

c). nonculori

PARTEA a II-a

5. Descrieți în câteva rânduri care sunt principalele instrumente și materiale de lucru necesare pentru ora de Educație plastică!

În urma susținerii Probei de evaluare inițială se constată că:

calificativele elevilor sunt între Suficient și Bine – F. Bine, aici componenta creativă are valori mai mici;

am realizat dificultățile cu care se confruntă elevii , putând elabora un plan de ameliorare și remediere;

rezultatele cele mai slabe le-au obținut elevii la componenta creativă, la nivel mediu și chiar sub mediu;

elevii nu au elemente suficiente specifice limbajului artistic;

Rezultatele pe calificative se prezintă astfel:

Pe calificative:

Diagrama areolară Calificativele L.E.

Diagrama areolară Calificativele L.C.

Rezultatele comparative ale L.E. și L.C

Etapa formativă a avut cea mai mare pondere, constând în aplicarea factorului experimental în procesul de predare-învățare.

Am urmărit să descopăr cele mai eficiente strategii didactice, conținuturi, mijloace de învățământ și modalități de organizare a activității care să contribuie din plin la formarea și stimularea spiritului creator, precum și să dovedesc că dacă elevii cunosc tehnicile de lucru vor fi mult mai creativi.

Pe tot parcursul anului școlar am desfășurat activități instructiv-educative prin care am urmărit în mod deosebit formarea și exersarea continuă a deprinderilor de lucru, analiza produselor activității elevilor.

Etapa experimental-ameliorativă a cuprins două direcții de acțiune corelate:

proiectarea activităților comune pe baza obiectivelor educaționale, la nivelul celor două clase (loturi);

introducerea unor fenomene de organizare a activității care să permită o mai bună valorificare a resursei timp, creșterea gradată a ponderii activității independente, precum și adaptarea optimă a metodologiei la diverse situații învățare create, analizând imagini, explorând lumea din jurul lor, prin care copilul își manifestă creativitatea, capacitatea de utilizare a tehnicilor însușite.

Ținând cont de faptul că deprinderile sunt achiziționate prin învățare și activitate concretă, am urmărit în permanență calitatea actului didactic și a situațiilor de învățare pe care le-am propus elevilor, relaționarea dintre variabilele spațiului de instruire.

A urmat apoi etapa administrării factorului experimental prin care am suspus eșantionul experimental unei activități didactice ușor diferite în vederea cercetării.

1.În observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor am utilizat un instrument adecvat, constând în: fișe de evaluare calitativă, în care am înregistrat date factuale despre evenimentele cele mai importante pe care le-am identificat în comportamentul sau modul de acțiune al elevilor, urmate de interpretările asupra celor întâmplate.

Am realizat experimente atât în predarea în scopul fixării și consolidării cunoștințelor predate, cât și pentru formarea anumitor priceperi, deprinderi practice, metoda aceasta am folosit-o în procesul dobândirii de noi cunoștințe, cu precădere la eșantionul experimental, elevii reușind să-și însușească mai bine materialul prezentat

Cele mai multe experimente au fost făcute pe plan imaginistic –afectiv, consemnând aspecte de acest tip, de genul emoții, trebuințe, trăiri, sentimente, aspirații

Am folosit experimente reproductive, care să îi ajute pe copii în percepția culorilor, prin realizarea unor lucrări inspirate din natură, lucrări ce înfățișează oamenii

Pentru a verifica registrul afectiv al copiilor din Lotul experimental – L.E. am utilizat o scală a trăirilor stărilor afective, prin observarea a ceea ce pot ei reține sau povestesc, prin intermediul imaginilor diverse întâmplări, basme și prin utilizarea unor teste cu un scop bine determinat.

Pentru a observa gradul afectivității, astfel se observă scala de vibrație afectivă.

Elevii au fost rugați să deseneze pe o foaie o plantă sau un animal

Dacă ar fi să te poți transforma într-o plantă – floare, copac, ce ai dori sa fii?

Desenează asta.

Dacă ar fă să te poți transforma într-un animal, tu ce ai vrea să fii? Desenează acest animal.

Interpretare – Dacă copilul desenează plante sau animale plăpânde, arată că subiectul nostru are nevoie de protejare, securitate, delicatețe, este timid, dar cu afectivitate ridicată.

Punându – l să deseneze Familia mea , copilul va arăta modul în care relaționează cu membrii familiei, specificul relațiilor dintre aceștia, poziția sa față de ceilalți membrii.

Am putut observa trăsături ale personalității copiilor și în funcție de preferințele pentru anumite culori și utilizarea efectului culorilor pentru a crea o atmosferă pe care o dorim în clasă- de activitate, de dinamism, sau dimpotrivă relaxantă, calmă, odihnitoare.

Culorile pozitive sunt – galben, portocaliu, roșu, gălbui, ele au influență în tonusul și veselia copiilor, le crește energia, activismul.

Culorile negative sunt: albastru întunecat, albastru-roșu, roșu- albastru- acestea inspiră simțăminte de neliniște.

Roșul pur dă impresia de seriozitate, demnitate, grație, bunăvoință.

Verdele și albastrul mai puțin tare insuflă calm, liniște, odihnă.

Desenând diverse cartoane cu culorile enunțate mai sus vom pune pe spatele fiecăruia câte un număr , se așează pe o masă și se acoperă, fiecare elev alege cartonașul cu culoarea care îi place cel mai mult.

Semnificația alegerilor-

Albastru – trebuința de liniște, pace, armonie, relaxare, deci nevoia de climat cald, ordonat, fără tensiuni.

Verde – indică faptul că elevul dorește să aibă certitudinea propriei valori, să impresioneze, dorește să facă ce vrea,opunând rezistență celor care –i stau în cale.

Roșu –portocaliu – arată dorința de diversitate, ca activitatea sa să-i asigure experiență bogată, trăiri variate.

Galben –aprins – indică trebuința de destindere și speranța, așteptarea unei bucurii, fericiri, urmare a prezenței unui conflict, dorința de a scăpa de dificultăți.

Violet – alegerea se datorează unei atitudini copilăroase, lipsei realității, imaginației exagerate, lipsa de securitate afectivă, trebuința de înțelegere din partea celor din jur.

Maro – alegerea sa semnifică trebuința pentru sănătate, dorința de a fi eliberat dintr-o situație neplăcută , care îi creează un sentiment de disconfort, lipsa securității.

Negru – semnifică o atitudine negativă, de renunțare la tot, protest interior, o revoltă împotriva părinților și a situației .

Gri – alegerea sa semnifică în primul rând refuzul de a participa, de a se angaja, de a fi influențat din exterior.

Toate aceste experimente i-au ajutat pe copii în perceperea culorilor . Rezultatele elevilor au fost deosebite, toți elevii au fost antrenați în creație.

Experimentele productive creative și de cercetare au fost evaluate pe baza interpretării observațiilor și confruntării cu ipotezele

Ca modalitate de evaluare alternativă a experimentelor, dincolo de notarea acestora am folosit și o Scară de clasificare ce însumează un set de caracteristici ce trebuiau supuse evaluării și au fost însoțite de un tip de scară, mai ales că cele mai multe experimente s-au desfășurat pe grupe.

Elevii au primit un număr de enunțuri și și-au modificat acordul sau dezacordul astfel: puternic acord, acord, indecis sau neutru, dezacord.

SCARĂ DE CLASIFICARE

1. Particip cu plăcere la activitățile organizate pe grupuri de lucru.

……..puternic dezacord……….dezacord…………neutru………..acord………….puternic acord

2. Îmi place ca părerile pe care le exprim să fie întotdeauna respectate de ceilalți.

……..puternic dezacord……….dezacord…………neutru………..acord………….puternic acord

Se observă că elevii sunt conștienți că doar dacă vor urma instrucțiunile specifice activităților vor reuși să finalizeze cu succes sarcina de lucru.

Portofoliul reprezintă „cartea de vizită” a elevului, întrucât mi-a permis să urmăresc progresul fiecărui elev în timp, de la un semestru la altul, prin investigarea produselor elevilor, el fiind și un mijloc de stimulare a activității didactice.

Portofoliul include rezultatele relevante obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare (probe orale, scrise, practice, observarea sistematică a activității și comportamentul elevului, autoevaluarea), precum și prin sarcini specifice fiecărei discipline.

Portofoliul conține: selecții din temele pentru acasă (lucrări), lucrări realizate în clasă, teste, creații personale ale copiilor, concursuri școlare.

Această metodă mi-a permis o înregistrare mai bună a rezultatelor școlare și a progreselor înregistrate atât pentru elevi, cât și pentru părinți.

Această metodă preia cu succes sarcina evaluării continue, fără tensiunea pe care ar putea-o genera unele dintre metodele tradiționale de evaluare frecvent utilizate. Am recurs la utilizarea acestei metode de evaluare și datorită complexității și bogăției de informații pe care le furnizează sintetizând activitatea elevului de-a lungul timpului.

În elaborarea portofoliului am ținut seama și de context (de vârsta elevilor, de specificul disciplinei, de nevoile și interesele elevilor).

Autoevaluarea

Pentru ca evaluarea să fie resimțită de către elev, ca având efect formativ, raportându-se la diferite competențe în funcție de progresul realizat și de dificultățile pe care le are de depășit, am urmărit formarea și exersarea la elevi a capacității de autoevaluare, procedând după cum urmează:

am prezentat încă de la debutul activității unei sarcini de lucru obiectivele curriculare și de evaluare pe care trebuie să le atingă elevii;

am încurajat elevii să-și pună întrebări legate de modul de rezolvare a unei sarcini de lucru și de efectele formative ale acesteia și să răspundă în scris la acestea;

le-am propus elevilor să completeze la sfârșitul sarcinii de lucru importante, un chestionar sau o scară de clasificare care să cuprindă diverse întrebări de tipul celor de mai jos.

Prin utilizarea unor astfel de instrumente am putut surprinde în timp evoluția elevilor în planul maturizării psihoafective și a capacității de evaluare.

După administrarea factorului experimental și supunerea lotului experimental L.E. unei acțiuni educaționale diferite de ceea ce se petrecea cu eșantionul de control L.C. am folosit o testare sumativă aplicată ambelor eșantioane.

TEST DE EVALUARE SUMATIV

1. Care dintre culorile de mai jos sunt culori secundare ?

a) rosu

b) violet

c) verde

d) albastru

2. Prin amestecul de alb și negru în cantități egale se obține:

a) griul

b) maro

c) violet

d) oranj

3.Explicați modalitățile de rupere a tonului culorii roșu-prin exemplificare directă pe foaie de bloc

4. Desenați un curcubeu, obținând culorile secundare prin amestecul celor primare, nu direct din tubul de acuarele.

3.3.4. Prezentarea și analiza datelor

Pe calificative:

Diagrama areolară Calificativele L.E.

Diagrama areolară Calificativele L.C.

Rezultatele comparative ale L E. și L.C.

3.4.Rezultatele cercetării

3.4.1.Interpretarea psihologică a rezultatelor cercetării

În urma aplicării testelor inițiale și sumative date elevilor de clasa a IV-a am constatat

că deficiențele de remediat sunt:

Caracterul practic-aplicativ al disciplinei de educație plastică trebuie să se regăsească în modificări comportamentale, menite să-i motiveze și să-i responsabilizeze pe elevi

prin specificul conținutului și a obiectivelor vizate, educația plastică trebuie să beneficieze de o varietate de strategii și metode cu ajutorul cărora elevii să dobândească achiziții pe plan cognitiv

În urma aplicării probei de evaluare sumativă celor două eșantioane se constată că Lotul experimental ( L.E.) are un număr foarte mare de Calificative de F. Bine și Bine – 18 din 20 de elevi, ceea ce reprezintă un procent de 90%, 10% reprezentând calificative de Suficient, în timp ce Lotul de control ( L.C.) are un număr de 14 elevi din 20 doar de calificative de F. Bine și Bine , ceea ce reprezintă doar 70%, iar Suficient 30%.

Deși s-a plecat de la aceeași Testare inițială, unde rezultatele au fost aproximativ identice se constată o diferență foarte mare între calificativele Lotului experimental –L.E. și Lotului de control – L.C., mai ales la proporția notelor de F. Bine și bine unde L.E. are o proporție foarte mare , cu 20 %mai mult decât L.C.

În același timp se poate constata faptul că lotul experimental –L.E. are calificative de Suficient doar 2 , în proporție de 10%, în timp ce L.C. . în proporție de 30%.

Dacă facem diferența între rezultatele obținute între cele două loturi L.E.și L.C se constată o diferență foarte mare, calificativele lotului unde s-au aplicat metodele de cercetare alternative și care a fost supus unei activități didactice diferite, ceea ce demonstrează o reușită a experimentării, ca urmare a factorului experimental.

Concluzii

Frumosul a reprezentat întotdeauna una dintre valorile esențiale ce trebuia cultivat în conștiința oamenilor alături de adevăr și bine. Cele mai complexe impresii estetice le produce arta, astfel că educația plastică reprezintă partea esențială a educației estetice.

Educația plastică este cea care îl influențează profund pe copil, îi trezește sentimente și

emoții, îl determină să reflecteze, și îl umanizează. Elevii iau contact cu frumosul din artă prin vizite la expoziții, prin realizarea propriilor expuneri.

Lucrările realizate de aceștia la orele de educație plastică au drept obiective formarea capacității de a recepta operele plastice și dezvoltarea aptitudinilor de creație plastică, ele îi învață pe elevi să privească frumosul din jurul lor, de a percepe forme, culori, proporții, lumini, umbre.

Capacitatea elevilor de se putea exprima artistic poate fi considerată ca un prim pas spre manifestarea ființei lor, care înlesnește o comunicare vie, directă, impresionantă și personală cu viața.

Fiecare elev care ține în mână o bucată de cărbune și o pensulă, voit sau nu, participă la disputa aflării adevărului, care este într-o continuă mișcare, cu fiecare pânză și desen al său, în răstimpul de meditație și incertitudini al existenței sale de creator.

Există o știință a picturii? Există o tehnică a exprimării? Sau fiecare elev se descurcă singur, cu propriile sale mijloace, în afara experienței generale și independent de progresul istoric, inventând pictura de la început?

Creativitatea, ca element esențial în realizarea unei opere de artă se găsește la limita dintre informație și imaginar. În orele de educație plastică elevii se familiarizează cu diverse tehnici de lucru, apoi intuiesc lucrări în care au fost aplicate respectivele tehnici, la început la faza incubației, ei au avut tendința de a copia, apoi ating pragul iluminării și pot găsi combinații și efecte oroginale ce dau unicitate propriilor lucrări.

Exersând diverse tehnici și prelucrând forme spontane copiii își dezvoltă abilitățile practice și deprinderile artistice.Culoarea poate exploda cu intensitatea unui cuvânt, dar și invers cuvântul poate exprima una din culorile fundamentale ale spectrului cromatic.Desenul reprezintă un act de puternică exteriorizare, exprimarea emoțională și reglarea afectivă însoțesc permanet desenarea prin posibilitatea existentă de areprezenta plastic, de a obiectiva elementele plăcute, agreabile, de a aborda temele care generauză o stare de bine de încredere, de optimism.

BIBLIOGRAFIE DE SPECIALITATE

Allport, G.W., 1988, Structura și dezvoltarea personalității,Editura Meridiane, București

Constantin, Raul,1979, Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București

Cosmovici, A,1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași

Cristea, M., Nițescu, V., Panait, D. H., Stănescu. E.S. ,1997, Ghid metodic de educație plastică pentru clasele I-IV, Editura Petrion, București

Cucoș, Constantin, 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iasi

Dascălu, A., 1998, Educația plastică în ciclul primar- ghid metodic, Editura Polirom, Iași

Demetrescu ,Camilian, Culoarea, suflet și retină Editura Meridiane, București, 1966.

Glăbăneanu, I. C., Glăvăneanu, V.P. ,2004, Să ne cunoaștem și să educăm copiii cu ajutorul desenului, Editura studențească, București

Ilioaia, Maria, 1981, Metodica predării desenului,clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București

Nicola, Ioan, 2002, Tratat de Pedagogie Școlară, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București

Noveanu, Eugen P. (coord.), Probleme de tehnologie didactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

Piajet, J., 1970, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Piaget,J.,1970,Psihologia inteligenței, Editura Didactică și Pedagogică,București

Postelnicu, C-tin,2002, Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2002

Pohonțu, E., 1980, Inițiere în artele plastice, Editura Albatros, București

Radu, Adrian,2008, Educația plastică la orice vârstă, Editia a 2 a revizuită și adăugită, Manual pentru. studenții de facultate, de știintele educației, educatoare, prof. de desen, Editura Ars Docenti , Bucuresti

Stoica, M., 1996, Psihopedagogia personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București

Săndulescu-Verna C., Materiale și tehnica picturii, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.

Șușală Ion, Bărbulescu Ovidiu, Dicționar de artă, Editura Sigma, București, 1993.

Sanda, Fătu, Felicia Stroe,2000,Ghidul profesorului, Editura Corint, București

ANEXĂ

Sală de clasă ornată cu materiale executate de elevi și de învățător, pentru fiecare anotimp există câteo planșă cu specificul acestui anotimp.

Expoziție cu lucrări ale elevilor

BIBLIOGRAFIE DE SPECIALITATE

Allport, G.W., 1988, Structura și dezvoltarea personalității,Editura Meridiane, București

Constantin, Raul,1979, Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București

Cosmovici, A,1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași

Cristea, M., Nițescu, V., Panait, D. H., Stănescu. E.S. ,1997, Ghid metodic de educație plastică pentru clasele I-IV, Editura Petrion, București

Cucoș, Constantin, 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iasi

Dascălu, A., 1998, Educația plastică în ciclul primar- ghid metodic, Editura Polirom, Iași

Demetrescu ,Camilian, Culoarea, suflet și retină Editura Meridiane, București, 1966.

Glăbăneanu, I. C., Glăvăneanu, V.P. ,2004, Să ne cunoaștem și să educăm copiii cu ajutorul desenului, Editura studențească, București

Ilioaia, Maria, 1981, Metodica predării desenului,clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București

Nicola, Ioan, 2002, Tratat de Pedagogie Școlară, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București

Noveanu, Eugen P. (coord.), Probleme de tehnologie didactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

Piajet, J., 1970, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Piaget,J.,1970,Psihologia inteligenței, Editura Didactică și Pedagogică,București

Postelnicu, C-tin,2002, Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2002

Pohonțu, E., 1980, Inițiere în artele plastice, Editura Albatros, București

Radu, Adrian,2008, Educația plastică la orice vârstă, Editia a 2 a revizuită și adăugită, Manual pentru. studenții de facultate, de știintele educației, educatoare, prof. de desen, Editura Ars Docenti , Bucuresti

Stoica, M., 1996, Psihopedagogia personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București

Săndulescu-Verna C., Materiale și tehnica picturii, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.

Șușală Ion, Bărbulescu Ovidiu, Dicționar de artă, Editura Sigma, București, 1993.

Sanda, Fătu, Felicia Stroe,2000,Ghidul profesorului, Editura Corint, București

ANEXĂ

Sală de clasă ornată cu materiale executate de elevi și de învățător, pentru fiecare anotimp există câteo planșă cu specificul acestui anotimp.

Expoziție cu lucrări ale elevilor