Afectivitatea Copiilor Si Tinerilor Abandonati

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1 – Baza teoretică a cercetării

Delimitări conceptuale

Abandonul și efectele lui

1.2.1. Prezentare generală

1.2.2. Abandonul in Romania

1.3. Introducere în problematica instituționalizării

1.3.1. Instituționalizarea copiilor abandonați

1.3.1.2. Dezvoltare istorică și cadrul legislativ al instituționalizării în România

1.3.1.3. Cauzele instituționalizării

1.3.1.4. Impactul instituționalizării asupra copiilor

1.3.1.5. Probleme ale sistemului de protecție instituționalizată

1.3.2. Plasamentul familial

1.3.2.1. Asistența maternală-soluție de îngrijire alternativă

1.3.2.2. Atașamentul copiilor față de părinții din plasamentul familial

1.4. Particularități afectiv-emoționale ale tinerilor instituționalizați

1.4.1. Afectivitatea-prezentare generală

1.4.2. Afectivitatea la copii instituționalizați

1.4.2.1. Nevoile copiilor instituționalizați

1.4.2.2. Maltratarea copiilor-consecințe pe plan afectiv

1.5. Intervenția în sprijinul tinerilor abandonați

CAPITOLUL 2 – Metodologia cercetării

2.1. Scopul cercetării

2.2. Obiectivele cercetării

2.3. Ipotezele cercetării

2.4. Descrierea eșantionului

2.5. Descrierea instrumentelor de lucru

CAPITOLUL 3 – Prelucrarea, analiza și interpretarea datelor

3.1. Analiza cantitativă a răspunsurilor

3.2. Verificarea primei ipoteze

3.3. Verificarea celei de-a doua ipoteze

3.4. Verificara celei de-a treia ipoteze

3.5. Verificarea celei de-a patra ipoteze

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

În prezent, România este o țară care se confruntă cu problema abandonului copiilor și a tinerilor, apărută și acutizată cu mult înainte de anii 1990. Modificările survenite în sistemul de protecție socială și de asistență medicală, în general, și de protecție copilului, în special, nu au avut o acțiune predilectă în aceasta arie, lăsând fenomenul să devină mai amplu și mai complex.

Deși în țara noastră au fost realizate mari progrese în domeniul protecției drepturilor copilului și de asemenea au fost create noi structuri instituționale centrale și local, abandonul este posibil, la o scară care permite etichetarea lui ca fenomen. De asemenea, consimțământul, toleranța și indiferența față de acest fenomen ale instituțiilor sau ale profesioniștilor care au responsabilități directe în protecția copilului pot fi elemente determinante fenomenului de abandon.

Copiii și tinerii abandonați au constituit domeniul de interes pentru știință și cercetători de o periodă mai lungă de timp, problematica studiului s-a axat în principal pe măsurile de combatere a fenomenului de abandon, punându-se accent pe integrarea acestora în societate pentru dezvoltarea unei personalități active și creatoare.

Cunoașterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanță și pentru a avea un reper în dezvoltarea și monitorizarea programelor de intervenție.

În cercetare am încercat să surprind cum se dezvoltă afectivitatea copiilor și tinerilor abandonați, plasați în centre de plasament și cei plasați la asistenți maternali.

Este cunoscut faptul că afectivitatea este un proces psihic ce necesită în dezvoltarea sa securiate emoțională și stabilitate față de un grup, însă în cazul copiilor si tinerilor abandonați, tocmai această stabilitate emoțională se dobândește cu dificultate sau lipsește cu desăvârșire deoarece instituționalizarea copiilor și tinerilor nu permite realizarea acestora. Efectele se agravează atunci când copilul sau tânarul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare și apoi stabile de protecție.

Cercetarea de față a fost demarată pentru a compara cum se dezvoltă afectivitatea la copiii și tinerii din centrele de plasament față de cei plasați în familiile maternale.

Lucrarea este structurată în trei mari capitole, baza teoretică, metodologia cercetării și interpretarea rezultatelor obținute.

În cadrul primului captitol sunt prezentate, descrise și explicate aspecte ce stau la baza cercetării și anume: abandonul copiilor, instituționalizarea acestora, plasamentul lor in centre și familii maternale, afectivitatea acestor copii și tineri abandonați.

Cel de al doilea capitol cuprinde ipotezele care au stat la baza cercetării, obiectivele, scopul cercetării, ipotezele cercetării și metodele folosite în cercetare.

Fiecare dintre aceste subcapitole au fost structurate la rândul lor în subcapitole ce desemnează principalele aspecte urmărite la fiecare parte a cercetării.

Capitolul 1

-Baza teoretică a cercetării-

Delimitări conceptuale

Înainte de a proceda la prezentarea și descrierea propriu-zisă a bazei teoretice a acestei cercetări, se impune cu necesitate clarificarea conceptelor ce conturează domeniul de interes al lucrării.

În Dicționarul explicativ al limbii române a abandona înseamnă: părăsirea copiilor sau a familiei; părăsire a unui bun sau renunțare la un drept; renunțare a unui concurent la continuarea participării într-o probă sportivă în care este angajat.- din fr. Abandon.

Porot. D., în Alphabetique de psychiatrie, definește abandonul ca: „absența, slăbirea sau ruptura unei legături afective de susținere, antrenând cel mai adesea falimentul obligațiilor morale sau naturale care sunt legate de acestea. Confuzia morală, daunele sociale cauzate victimei, sunt condiții favorabile apariției la aceștia a unor tulburări nevrotice sau psihotice reactive.”

Deci abandonul este o stare de fapt în care proprietarul neglijează exercitarea drepturilor sale. Astfel să abandonezi pe cineva este acțiunea de a te dezinteresa de o persoană față de care ai anumite obligații materiale sau morale.

Codul familiei definește copilul abandonat:

„Copilul aflat în grija unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții de ocrotire legal constituite, sau care este încredințat unei persoane fizice în condițiile legii, poate fi declarat prin hotarâre judecătorească, ca abandonat, ca urmare a faptului că părinții săi firești s-au dezinteresat în mod vădit, pe o perioadă mai mare de șase luni”.

Instituționalizarea reprezintă acțiunea de a instituționaliza copiii abandonați (în cadrul lucrării de față). Datorită conotației negative pe care o are termenul de instituționalizare, acesta tinde a fi înlocuit cu cel de îngrijire rezidențială.

Serviciile de tip rezidențial au rolul de a asigura protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporal sau definitiv, de părinți săi, ca urmare a stabiliri, în condițiile legii, a măsurii plasamentului. Misiunea generală a acestor servicii constă în asigurarea accesului copiilor aflați în dificultate, pe o periodă determinată, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării sau integrări lor familiale și socio-profesionale.

Serviciul de asistență maternală asigură protecția copilului care necesită stabilirea unei măsuri de protecție ce impune creșterea, îngrijirea și educarea copilului de către un asistent maternal profesionist, această protecție include și plasarea copilului în regim de urgență, plasarea copilului cu nevoi speciale (de exemplu, copil cu deficiență, copil abuzat, copil cu tulburări de comportament, copil cu HIV/SIDA) în vederea recuperării sale.

Serviciile de plasament familial au rolul de a asigura, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv de părinții săi.

Centrul de plasament este o structură din cadrul complexului de servicii comunitare, care se organizează numai în structura Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în regim de componentă funcțională fără personalitate juridică.

Afectivitatea este o componentă esențială și indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de necesară ca și oricare altă componentă-cognitiv, motivațională , volitivă; în această calitate ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului-de a fi o modalitate specifică de relaționare cu lumea și cu propriul Eu, de a semnaliza și semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puțin evident.

O definiție generală a afectivității este:

Afectivitatea este acea componentă a vieții psihice care reflectă , în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate și de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaționale sau a stărilor proprii de necesitate și dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru și semnificativ, generând activare și trăire emoțională: pozitivă, în cazul când el este “consonant” , și negativă , în cazul când el este “disonant”

1.2 Abandonul și efectele lui

Cercetările efectuate în domeniu abandonului copilului mic au concluzionat faptul că copilului sub vârstă de șase luni și care se află în instituție de câtva timp, prezintă un tablou bine definit. Trăsăturile cele mai evidente sunt apatia, emanciparea și polarea, o relativă imobilitate, liniște excesivă, lipsă de răspuns la stimuli ca un zâmbet sau absența creșterii în greutatea a meselor consistente cu dietă adecvată, somn insuficient, o expresie de nefericire. H. Durfee și K. Wolf au observat faptul că, dacă la copiii sub trei ani nu apărea o deficiență demonstrabilă consecutitivă instituționalizării, în timpul primului an de viață, apar tulburări psihiatrice atât de severe, încât nu mai pot fi testați.

Spitz și Wolf au sintetizat astfel consecințele abandonului:

1. Copilul este privat de cele mai elementare drepturi prevăzute prin Lege (de a avea un nume, cetățenie, dreptul la dragoste și ocrotire în cadrul unei familii). De multe ori copii abandonați în maternitate nu primesc nici un nume și nici cetățenie. Acești copiii nu există teoretic. Ei sunt fără indentitate și nu pot primi actele necesare nici după vârsta de 18 ani. Mai mult decât atât: nici o instituție de îngrijire nu poate suplini mediul familial, afecțiunea și ocrotirea părintească. Instituțiile, indiferent de calitatea îngrijirii nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar părea că acești copii au ce mînca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar totuși ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afecțiunea și dragostea părintească, efectele negative create au amprente pentru toată viața, fiecare copil nu este privit în mod aparte, dar ca o colectivitate, ei fiind mai mulți copii, astfel încât, copilul nu se poate pricepe pe el însuși chiar ca personalitate.

2. Copiii insituționalizați, la vârste foarte mici pot avea întârzieri în dezvoltarea socială, fizică, emoțională și prezintă un risc crescut de îmbolnăvire. Îngrijirea în instituție poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții și de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vârsta de 3 ani, când apare conștiința de sine, copilul pricepe și faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o stare dureroasă mai ales nesimțind acea afectivitate sau relație de atașament necesare la acestă vârstă.

3. Copiii abandonați prezintă aptitudini motorii și de socializare reduse și întîrzieri în funcționarea intelectuală și logică, dificultăți de învățare, citesc cu greu, prezintă dificultăți când sunt puși în situația de a lua o decizie. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvență, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziție, frică, depresie, sunt rezervați și reci, au sentimente de culpabilitate considerând că ei sunt vină și cauza esențială a abandonului lor.”

Cronicizându-se deja prin lipsa măsurilor concrete de prevenire și combatere, problema abandonului are efecte de lungă durată, cu consecințe nu numai asupra grupurilor direct afectate ortant pentru un copil: afecțiunea și dragostea părintească, efectele negative create au amprente pentru toată viața, fiecare copil nu este privit în mod aparte, dar ca o colectivitate, ei fiind mai mulți copii, astfel încât, copilul nu se poate pricepe pe el însuși chiar ca personalitate.

2. Copiii insituționalizați, la vârste foarte mici pot avea întârzieri în dezvoltarea socială, fizică, emoțională și prezintă un risc crescut de îmbolnăvire. Îngrijirea în instituție poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții și de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vârsta de 3 ani, când apare conștiința de sine, copilul pricepe și faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o stare dureroasă mai ales nesimțind acea afectivitate sau relație de atașament necesare la acestă vârstă.

3. Copiii abandonați prezintă aptitudini motorii și de socializare reduse și întîrzieri în funcționarea intelectuală și logică, dificultăți de învățare, citesc cu greu, prezintă dificultăți când sunt puși în situația de a lua o decizie. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvență, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziție, frică, depresie, sunt rezervați și reci, au sentimente de culpabilitate considerând că ei sunt vină și cauza esențială a abandonului lor.”

Cronicizându-se deja prin lipsa măsurilor concrete de prevenire și combatere, problema abandonului are efecte de lungă durată, cu consecințe nu numai asupra grupurilor direct afectate ci asupra tuturor membrilor societății:

Creșterea numărului de copii ai străzii,

Creșterea delincvenței juvenile,

Creșterea numărului de consumatori de droguri.

Efectele acestui fenomen pe termen scurt implică cheltuieli materiale și umane pentru instituționalizare, dar mai ales cele pe termen lung. După împlinirea vârstei de 18 ani, acești copii se vor găsi în imposibilitatea de a-și asigura existența și vor încerca să supraviețuiască apelând la activități ilegale.

1.2.1 Prezentare generală

Unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanță, indiferent de limba în care este exprimat, este cel care denumește abandonul. Semantic, cuvântul „abandon” înseamnă „renunțare”. A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunța la un bun sau la un drept; și, de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, are înțelesul de părăsire a faimiliei sau a copiilor. Legat de acest din urmă sens, cuvântul „abandonat” apare înconjurat de o și mai sumbră aură, delimitând una dintre cele mai dureroase experiențe umane.

În limbaj juridic, se declară copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții, de ocrotire socială sau medicală, de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinți si copil, legături care să dovedească existența unor raporturi afective normale.

Tabloul abandonului este complex și umbrit de multitudinea aspectelor care se intersectează, adesea comportând o dublă funcție, de cauză și efect. Un fapt se desprinde, totuși, ca fiind sursa primară a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan social, fie în cel psihologic: este vorba de ruperea unei legături afective. Acesta este principalul factor responsabil pentru declanșarea unei lungi serii de evenimente în care copilul, pierzând treptat coerența actelor interne și externe, ori poate, nici ajungând s-o stăpanească vreodată, devine, în cele din urmă, martor al pierderii propriei identități.

În terminologia românească de semnalat este faptul că definirea juridică a termenului nu se suprapune cu definirea psihologică a realității din instituțiile de ocrotire. Astfel, în casele de copii sunt foarte mulți copii asistați care nu sunt abandonați din punct de vedere legal dar în fapt sunt părăsiți de părinții lor, fară a mai avea legături de vreun fel. Iar în cazul în care, conform legii (legea 47/1993), reprezentații instituțiilor încearcă să declașeze procedura legală pentru declararea abandonului, părinții sau alți aparținători în general se opun din răsputeri. Cu toate acestea copiii din casele de copii sunt în general respinși de familiile lor, nefiind vizitați sau primiți în vacanțe si cel mai grav este că sunt lăsați fără sprijin la împlinirea vârstei de 18 ani, când trebuie sa părăsescă sistemul de ocrotire.

Deși nu sunt abandonați încă de la început, încredințarea spre ocrotire unei instituții fiind probabil văzută ca o formă temporară de ajutor pentru ca familia să depășească o perioadă dificilă în evoluția ei, cu timpul, din cauza lipsei legăurilor, a atașamentului care nu se mai formează, abandonul se instalează treptat.

Realitatea copilului abandonat este veche în comunitatea umană, iar nefericirea acestuia a făcut să înflorească servicii sociale de tipul celor zguduitor descrise de Dickens în Oliver Twist, abia pe la mijocul secolului XX psihologia, stimulată în special de constatările psihiatrice și psihonalitică, începe să ia în considerare fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat într-o instituție.

În cadrul de referință al psihopedagogiei, abandonarea îmbracă aspecte diferite:

– asistența situației abandon ca stare de fapt-copilul este realmente părăsit, părinții săi naturali, ori cei în grija cărora se află, nu vor sau nu pot să se ocupe de el;

– starea de semi-abandon, când copilul trăiește cu părinții, dar în fapt este neglijat sau chiar respins de aceștia;

– sentimentul de abandon, ce poate apărea la copil, cu sau fără legătură cu realitatea; uneori acest sentiment este trăit în legătură cu situația de abandon ori semi-abandon, alteori însă frica operează în plan pur imaginativ. Când acest sentiment devine copleșitor și complet de către copil, se poate ajunge la nevroză de abandon, care poate ori nu avea cauze în realitatea concretă exterioară și care face obiectul psihiatriei infantile;

– angoasa primară de abandon este o altă formă a trăirii părăsirii; ea este normală la copilul mic, care o manifestă ori de câte ori una din nevoile sale imediate nu este satisfăcută. Ea se poate șterge complet și definitiv, ori numai temporar, putând să apară mai târziu cu intensitate, atunci când copilul va trebui să se confrunte cu situații conflictuale.

1.2.2 Abandonul in Romania

La 20 noiembrie 1989, a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU „Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului”. Convenția a intrat în vigoare în 1990, devenind o lege internațională a drepturilor copilului. România a ratificat această Convenție la 25 septembrie 1990. Texul convenției cuprinde principii generale. Ea intenționează să impună o nouă atitudine față de problemele copiilor.

Abandonul contravine Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului. În cadrul acestei foarte importante legi internaționale există câteva articole care fac referire la abandon. Articolul 7 precizează: „Copilul este înregistrat imediat după naștere și are, de la această dată, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de

a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia.”

În situația unui copil abandonat în maternitate, de multe ori nu este respectat acest drept, deoarece copilul nu este declarat, el fiind astfel împiedicat să dobândească un nume și o cetățenie. De asemenea, copilul abandonat este lipsit de a fi crescut de părinții săi.

Din cele mai vechi timpuri au existat copii abandonați. Cei mai mulți dintre ei fiind rezultați din legăturile nelegitime, nu erau integrați în familie, din cauza prejudecăților. O cale pentru mamele necăsătorite de a nu-și atrage disprețul public era de a scăpa de copiii nedoriți pentru ca apoi să-și câștige existența în mod respectabil ca doici.

Altă categorie era reprezentată de copiii din familii cu probleme economice sau de copiii cu probleme medicale (malformați, prematuri, bolnavi). Până de curând în istorie, copiii născuți bolnavi, deformați sau prematuri aveau puține șanse de supraviețuire. Uciderea sau abandonarea copiilor de sex feminin sau malformați erau considerate simple necesități economice.

O caracteristică a perioadei 1970-1989, în România este reprezentată de creșterea accentuată a fenomenului de abandon a copiilor.

Alți factori care au contribuit la amploarea dobândită de fenomenul de abandon, ar putea fi reprezentați de sistemul greșit de protecție a copilului, care încuraja internarea temporară în leagăne și instituții de ocrotire și de creșterea mortalități materne.

Conform unei lucrări publicate sub egida Comitetului Național Pentru Protecția Copilului și UNICEF în 1995, copiii abandonați în acea perioadă aparțineau următoarelor trei categorii:

copii născuți în condiții familiale neclare, reprezentând cea mai mare parte a copiilor abandonați;

copii născuți în familia a căror situație familială se înrăutățise rapid;

copii handicapați, a căror abandonare era generată în primul rând de absența unor mijloace speciale de îngrijire.

După Revoluția din 1989, ca urmare a liberalizării avorturilor și a promovării mijloacelor moderne de contracepție, era de așteptat o scădere a numărului de copii nedoriți și deci o scădere a ratei abandonului. De fapt, numărul de copii abandonați a crescut, atât în termeni absoluți, cât și relativ.

Cauzele creșterii numărului de copii abandonați sunt de ordin economico-social și educațional. Din punct de vedere economic, factorul principal este reprezentat de perpetuarea și chiar accentuarea fenomenului de sărăcie a populației. De asemenea, din punct de vedere social, se constată un proces de dezagregare a familiei sub acțiunea unor factori este subliniat de un stadiu efectuat de Ministerul Sănătății și UNICEF în centre și secții de distrofici, care au arătat că 74% din părinții care au abandonat copii erau șomeri, 62% aveau venituri insuficiente, 58% aveau condiții improprii de locuit și în 40% din cazuri era vorba de mame necăsătorite.

În anul 1998, din totalul copiilor din România, marea majoritate locuiesc de familiile lor naturale (98,5%), iar restul, reprezetând 1,5%, trăiesc în instituții de ocrotire, în familii de plasament sau în familii adoptive.

Copilul cu risc de abandon

Din mai multe rațiuni, copilul care este abandonat poate fi încadrat în categoria de copil neglijat. Programul acestor instituții nu este adecvat pentru vârsta copilului, acesta nu este stimulat corespunzător. Ca rezultat al acestei conjuncturi apare o dezvoltare mintală necondamnată cu vârsta copilului care este considerat în mod evocat ca având un handicap. Riscul de retard de instituționalizare este diferențiat în funcție de caracteristicile copilului: un copil sociabil, zâmbitor, cu un aspect fizic placut, sănătos, va fi stimulat de personalul secției, copilul având condiții de dezvoltare neuropshică normală, pe când un copil dificil, care plânge, bolnăvicios, nu va beneficia de aceeași atenție din partea personalului. Pentru copiii abandonați în spitale crește riscul de infecție intraspitalicească cum ar fi: infecții respiratorii, digestive și chiar infecția cu virusul imunodeficienței dobândite.

Copiii care sunt abandonați de părinți în spitale și ajung în centre de plasament sau alte instituții de ocrotire au prognostic social pe termen lung destul de aspru. Ei vor fi instituționalizați până la vârsta de 18 ani, după care se produce un al doilea abandon, ei fiind de această dată „abandonați” de către stat. Deși în instituțiile de ocrotire tinerii dobândesc o calificare, de multe ori meseria pe care aceștia o învață nu are căutare, iar ei sunt puși în imposibilitatea de a-și câștiga existența de pe urma acesteia. În plus, ei dezvoltă un tip de personalitate dependentă, fiind incapabili să-și trăiască viața pe cont propriu. Mulți dintre copii abandonați sunt nedeclarați, ei neavând posibilitatea de a-și procura acte de identitate după împlinirea vârstei de 18 ani.

Se spune despre copiii abandonați că nu au un model familial adecvat și că adulți fiind, ei își vor abandona la rândul lor copiii. Se constată însă un paradox: femeia abandonată de societate, cu situație economică sub limita subzistenței, refuză să-și abandoneze copilul, pe care îl ia să trăiască alături de ea, în timp ce mame care ar avea posibilitatea de întreținere a copilului preferă să îl lase în grija societăți.

În 1998, politica socială în domeniul drepturilor copilului a suferit o redefinire a obiectivelor, fiind promovate alternative ale instituționalizării în cazul în care copiii sunt abandonați sau se află într-o situație de risc de a fi abandonați.

Locul unde se produce abandonul

Copilul abandonat în maternitate reprezintă un factor care duce la aglomerație și la creșterea riscului de infecție intraspitalicească. Pe termen lung, abandonul are drept consecință o muncă suplimentară pentru personal. Întreținrea copilului abandonat duce la apariția de costuri suplimentare pentru alimentație și tratament. În sistemul de asigurări medicale, costurile de întreținere a unui copil abandonat în maternitate nu sunt prevăzute, fapt ce va duce la o creștere suplimentară a tensiunii în jurul acestei categorii de copii.

Anumite maternități sunt considerate focare abandogene. Personalul acestora facilitează admiterea în spitale a unor paciente cu domiciliul în alte localități, permițând abandonul copiilor acestora în maternitate. De asemenea, sunt considerate zone abandogene acelea unde se află centre de practicare a prostituției.

Abandonul copilului poate avea loc și în spitalele de copii. Sunt abandonați aici, copii de diverse vârste, suferind în general de boli cronice sau recurente. De asemenea, copiii pot fi părăsiți de părinții lor pe stradă de multe ori cu intenții criminale.

Factori care influențează scăderea abandonului

Unul din factorii care ar putea duce la scăderea abandonului ar fi controlul nașterilor, prin creșterea eficienței rețelei de planning familial, acesata nu influențează în măsura așteptată numărul de copii abandonați.

Un alt mijloc de a reduce rata abandonului ar putea fi identificată categoriei de risc de abandon în rândul femeilor gravide. În cazul categoriilor de gravide cu risc, sunt necesare mai multe interveniții. Aceste persoane ar trebui să primească ajutor material înainte și după naștere, acesta putând veni sub forma unui venit lunar, asemănător ajutorului de șomaj. Instituțiile de protecție socială și Direcțiile de Protecție a Copilului ar trebui să se concentreze din timp asupra femeilor cu risc de abandon, chiar înainte de nașterea copilului, în sensul consilierii și creării unor condiții minime de îngrijire a copiilor de către propria mamă la domicilui.

Pentru a preveni abandonul copiilor cu probleme de sănătate, considerați ca o problemă de către familiile lor, ar trebui să se asigure o stare bună de sănătate copiilor în general, cu atenție sporită asupra sănătății copiilor făcând parte din păturile sărace ale populației. În cazul copiilor cu handicap, ar fi necesar să se asigure un sprijin sporit material, medical și psihologic, și asistență în îngrijirea lor la domiciliu.

Factorii care pot influența dinamica fenomenului de abandon

Problema abandonului copiilor în România a constituit din 1989 încoace un punct de mare interes pe plan național și internațional. Statul s-a implicat în prevenirea abadonului prin elaborarea și promulgarea de hotărâri și legi și promovarea de programe naționale pentru prevenirea abandonului și ajutorul categoriilor defavorizate.

ONG-urile au acționat începând cu 1990, atât ca factori care au asigurat asistența familiilor cu mulți copii și copiilor abandonați a spitalelor și căminelor unde aceștia se află, cât și prin promovarea drepturilor copilului și influențarea factorilor politici în sensul deciziilor care să ajute această categorie de copii.

Introducere în problematica instituționalizării

După Burke, sistemul de protecție al copilului poate fi împărțit în patru direcții:

A. Ocrotire familială asistată de stat – părinții păstrează tutela propriilor copii, dar beneficiază de sprijinul și supravegherea organizațiilor statului.

B. Adopția – este o alternativă disponibilă pentru acei copii ai căror părinți au murit, au renunțat la drepturile lor părintești sau au fost decăzuți din drepturi în urma unei hotărari judecătorești. Adopția garantează drepturi custodiale permanente părinților adoptatori. În majoritatea cazurilor, toate legăturile cu părinții biologici se rup; pot exista însă și excepții. Adopția este considerată cea mai bună opțiune pentru copilul care nu poate rămane în familia de origine din cauza unor probleme insolvabile. Este recomandată adopția de către părinți din același mediu cultural.

C. Plasamentul familial – este o variantă pentru toți copiii care nu îndeplinesc criteriile de adopție sau care așteaptă să fie adoptați. Asistentul maternal preia temporar drepturile de custodie a copilului. Îngrijirea poate fi de scurtă sau de lungă durată. Familia de plasament poate fi gasită în cadrul familiei lărgite a copilului sau în comunitatea căreia acesta îi aparține ori poate fi una complet necunoscută. Sistemul plasamentului familial este considerat a doua cea mai bună opțiune pentru copil după adopție.

D. Asistența în instituții trebuie considerată a fi alternativa ultimă. Ei i se atribuie marcante efecte negative în dezvoltarea copilului.

Ultimele două puncte (C,D) fac obiectul acestei lucrări, de aceea vor fi prezentate conform structurii menționate.

1.3.1 Instituționalizarea copiilor abandonați

Serviciile de tip rezidențial au rolul de a asigura protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporal sau definitiv, de părinți săi, ca urmare a stabiliri, în condițiile legii, a măsurii plasamentului. Misiunea generală acestor servicii constă în asigurarea accesului copiilor aflați în dificultate, pe o periodă determinată, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării sau integrări lor familiale și socio-profesionale. Din această categorie de servicii fac parte centrele de plasament, centrele de primire a copiilor în regim de urgență și centrele maternale.

Centrul de plasament este o structură din cadrul complexului de servicii comunitare care se organizează numai în structura Direcției Generale de Asistență Sociala și Protecția Copilului, în regim de de componentă funcțională fară personalitate juridică.

Scopul centrului de plasament este asigurarea dezvoltării armonioase a personalității copiilor aflați în dificultate sau acelor cu nevoi speciale, respectând următoarele principii:

– promovarea modelului familial de îngrijire a copilului;

– asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copilului;

– asigurarea protecției copilului pe o perioadă determinată, până în momentul intrării acestuia în famila naturală, substitutivă sau adoptivă.

Caracteristicile beneficiarilor duc la diferențierea tipurilor de centre de plasament astfel:

– centre de plasament de tip familial pentru copilul aflat în dificultate;

– centre de plasament de tip familial pentru copilul cu nevoi speciale.

Centrele de plasament de tip familial sunt proiectate să asigure copiilor protecție și asistență în realizarea deplină și în exercitarea efectivă a drepturilor lor. Aceste drepturi sunt: dreptul la o identitate și la o istorie proprie; dreptul la menținerea contactului permanent și nemijlocit cu părinții; dreptul la exprimarea liberă a opiniei; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie; dreptul la viața intimă; dreptul la protecție împotriva oricărei forme de abuz sau neglijare; dreptul la reevaluarea periodică a măsurii de protecție stabilite și, dacă este în interesul superior al copilului, schimbarea acestuia; dreptul la educație și instrucție; dreptul la odihnă, vacanță, activități culturale și artistice; dreptul la sănătate; dreptul la securitate socială; dreptul la readaptarea fizică, psihologică și integrarea socială.

Centrele de plasament sunt unități de ocrotire care au putut fi organizate și în structura organismelor private.

Centrul de primire în regim de urgență este un serviciu al cărui rol principal constă în asigurarea unei intervenții eficace în beneficiul copiilor și acționează pentru:

– a preveni intratrea în îngrijire substitutivă pe termen mediu sau lung a copilului aflat în situații de risc, atunci când în urma evaluării cauzelor plasării în centru de primire a copilului în regim de urgență este posibilă revenirea copilului în mediul său familial, eventual însoțită de măsuri de consiliere și sprijin pentru părinți;

– pentru a proteja copilul și a-i oferi temporar îngrijirile și consilierea de specialitate de care are nevoie;

– pentru a pregăti intratrea în sistem a copilului aflat în dificultatea, stabilind în urma rezultatelor valorilor masura cea mai adecvată fiecărui caz.

Plasamentele în regim de urgență are de obicei o durată scurtă de 15-30 zile. Această perioadă poate fi prelungită din motive întemeiate, prin hotărârea comisiei pentru protecția copilului.

Casele de tip familial sunt considerate o varietate a centrelor de plasament. Aceastea asigură protecția unui număr de maximum 10 copii și sunt coordonate de părinți sociali, care au misiunea de a asigura cadrul familial necesar dezvoltării armonioase bio-psiho-sociale a copiilor. Numărul acestor case, sub formă de centre de plasament private, aparținând unor organizații neguvernamentale, s-a aflat în continuă creștere după 1990, dar ele pot face parte și din rețeaua serviciilor publice oferite de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului.

1.3.1.2 Dezvoltarea istorică și cadrul legislativ al instituționalizării în România

Plasamentul familial în țara noastră a fost determinat de o serie de factori politici, economici, sociali, demografici, culturali, interni și internaționali, fiind în strânsă legătură cu stadiul de dezvoltare a serviciilor de asistență socială în diverse perioade istorice. Asistența socială a avut o evoluție treptată în România, marcată la începuturile sale de trecerea de la o asistență cu caracter preponderent bisericesc, către un sistem de soluționare a problemelor sociale organizat de către stat.

În anul 1922 s-a înfințat Direcția Generală a Asistenței Sociale. Prin această inițiativă s-a încearcat rezolvarea problemelor de asistență socială pe plan local, înfințându-se în fiecare municipiu sau capitală de județ „oficii de ocrotire”.

În anul 1934, au apărut societăți pentru ajutorarea copiilor orfani, pentru adăpostirea copiilor până la vârsta de 5 ani, a căror mame sunt ocupate în timpul zilei. S-a înființat „Căminul copilului”, care asigura copiilor lipsiți de mijloace materiale măsuri preventive de asistență sanitară precum și hrană.

În anul 1935, s-a constituit „Asociația pentru protecția mamei și copilului” care, deși a funcționat o perioadă scurtă de timp, doar câteva luni, a avut activitate eficace, mobilizând un număr mare de femei în scopul îmbunătățirii condițiilor dificile în care își creșteau copiii.

O deosebită însemnătate în munca de asistență de familie a constituit-o apariția în 1954 a Codului familial: „Statul ocrotește căsătoria și familia”. Principiul este prevăzut de articolul 1 aliniatul 1 din Codul familiei, în care se arată că statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economice și sociale. Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor dreptului familiei ci și cu ajutorul altor norme juridice. Ocrotirea intereselor mamei și copilului se realizează în cadrul măsurilor dispuse de Codul familiei. Astfel sunt dispozițiile privind: stabilirea filiației față de mamă sau față de tata; obligația de întreținere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; adopția; exercitarea controlului efectiv și continuu de către autoritatea tutelară asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la persoana și bunurile copilului.

Una din schimbările radicale intervenite în asistența socială a familiei și, în special, în asistența specializată a mamei și copilului a constat în înființarea unei „autorități tutelare”, organ de stat menit să țină sub supravegherea sa viața tuturor familiilor de pe anumite teritorii. În prezent această instituție nu mai există, după intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2005 a noii legi de protecție și promovarea drepturilor copilului în România.

Dispoziții noi cu privire la ocrotirea copiilor au apărut în H.C.M. nr. 809/1954, ca urmare a acestei legi s-a regelmentat plasamentul familial, s-au creat noi unități pentru copiii neuropsihici și debili mintal, unități asigurând condiții bune de îngrijire.

În aplicarea prevederilor Codului familiei, H.C.M. nr. 809/1954 cu privire la ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau lipsiți de posibilitatea de a fi crescuți în familie, stabilește măsurile care trebuie luate.

În primii ani de după 1989, asistența socială a continuat să se realizeze centralizat, fără suficientă eficiență și în condiții de marginalizare socială a persoanelor și familiilor aflate în dificultate. În acest interval s-au făcut primii pași în direcția reformării sistemului de asistență socială a familiei și copilului.

Dintre principalele progrese vor fi menționate următoarele:

– Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de către Adunarea Generală Unite la 20 noiembrie 1989, a fost ratificată de România în septembrie 1990. Convenția cu privire la Drepturile Copilului are prioritate față de legile și practicile românești, conform articolului 20 din Constituția României din 1991:„în caz de neconcordanță între pacte și tratate la care România este parte având ca subiect drepturile omului și legile interne, regulamentele internaționale au prioritate”.

– Convenția ONU referitoare la Drepturile copilului cuprinde toate segmentele referitoare la copilărie. Ea garantează drepturile acceptate în lumea întreagă. Între pricipiile fundamentale statuate în Convenție sunt:

– copilul trebuie tratat ca o persoană, ca subiect și nu ca un obiect;

– în toate deciziile care-l privesc, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial fără discriminare pe bază de rasă, culoare, gen, limbă, religie, de origine națională, etnică, socială, situație materială, de incapaciatatea lor sau orice altă situație privind copilul sau părinții acestuia. Adoptarea acestei convenții a reprezentat un pas în favoarea promovării orientării valorice axate pe drepturile copiilor.

– Constituția României din 1991 cuprinde unele dispoziții interesând dreptul familiei: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită; egalitatea soților; dreptul și obligația părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, regim special de protecție și asistență pentru copii și tineri în realizarea drepturilor acestora; egalitatea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie; căsătoria civilă; protecție specială acordată persoanelor handicapate; ocrotirea vieții familiale; asigurarea dreptului la învățătură al copiilor și tinerilor; garantarea drepului la ocrotirea sănătății; protecția muncii femeilor și tinerilor.

– Principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului se aplică în continuare și Hotărârea Guvernului nr. 103/1993, publicată la 5 aprilie 1993, dată la care s-a înființat Comitetul Național pentru Protecția Copilului, ca organ guvernamental, care sa cordoneze acest domeniu la nivel național.

– S-a asigurat universalizarea dreptului la alocația de stat pentru copii prin acordarea, începând cu luna octombrie 1993, a unei alocații lunare în bani, indexabilă, de acest drept beneficiind circa 5 milioane de copii. Un loc important a început să îl dețină politica de susținere materială a familiilor lipsite de venituri, sau cu venituri mici. În acest sens, de la 1 august 1995 s-a aplicat legea nr. 67/1995 privind ajutorul social, potrivit căreia toate familiile care realizează veniturile din partea statului. Această reglementare a suferit mai multe modificări ulterioare, dar esența politicii respective se aplică și în prezent.

Valorile culturale dominante în îngrijirea copiilor, separați temporar sau permanent de familia lor biologică, au variat în România de-a lungul timpului, în funcție de mentalitatea autohtonă și influențele organismelor internaționale occcidentale europene și euro-atlantice care au monitorizat situația țării noastre.

Până în anul 1990, în România, rolul statutului în relația cu îngrijirea copilului și respectiv, cu părinții biologici ai acestuia, ar putea fi sintetizată prin sintagma „statul le creștea copiii (în instituții publice), iar părinții biologici aveau toate drepturile asupra lor”. Apoi odată cu apariția legii 47/1993, privind declararea judecătorească a abandonului de copii, putem spune că s-a schimbat rolul statului vis-a-vis de părinții bilogici, statul devenind „proprietarul copilului”, iar părinții biologici puteau să-și recapete exercițiul drepturilor părintești cu destul de multă greutate.

În ceea ce privește reforma în domeniul protecției copilului, începând cu 1997 și până în momentul apariției noii legislații din 2004, se poate observa o reorientare a valorilor principale, dinspre paternalism și implicarea majoră a statului, o poziție mai echilibrată de apărare a familiei biologice și a drepturilor părinților, concomitent cu un accent deosebit pus pe protejarea și promovarea drepturilor copilului.

În ceea ce privește plasamentul copiilor, dacă în cadrul ordonanței de urgență 26/1997, se introducea asistența maternală ca formă plătită a plasamentului familial, legea 272/2004 specifică prioritatea plasamentului familial față de instituțiile rezidențiale: „ plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specifică având un caracter temporar, care poete fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la: o persoană din familie, un asistent maternal, un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii”.

Noua legislație în domeniul protecției copilului, vizează și o restructurare a principiilor din perspectiva cărora realizează demersurile de protecție. Accentul mult mai mare pus pe drepturile copilului, pe respectarea acestuia ca persoană, ca individualitate este colaborat cu o tendință de conservare a familiei, încercându-se menținerea copilului în familia biologică sau dacă acest lucru nu este posibil, menținerea în mediul cultural, lingvistic, etnic căruia îi aparține. În toate aceste demersuri, intervenția statului este complementară, facilitând accesul la diverse servicii, însă limitându-și aria de interferență și responsabilitate.

Reglementarea reformei din 1997 au plasat responsabilitatea pentru serviciile de îngrijire a copilului de la guvern la autoritățile locale. O trăsătură notabilă a acestei abordări a fost transferul instituțiilor de îngrijire a copilului de la Ministerele Sănătății și respectiv al Educației, către noile „ Direcții de protecție a copilului” din cadrul Consiliilor Județene. Noul cadru legislativ și-a propus de asemenea să promoveze și să reglementeze activitățile organizațiilor nonguvernamentale.

1.3.1.3 Cauzele instituționalizării

Consecința imediată a actului de abandonare este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în centrul de plasament. Mult timp aceasta a fost considerată soluția cea mai convenabilă atât pentru copil cât și pentru comunitate, chiar dacă evidențele o infirmau. Numai în momentul când „produsul” neasatisfăcător al acestor instituții a fost adus în atenția conștiinței publice ale personalități recunoscute ale psihologiei și psihiatriei, dar mai ales de către psihoanaliști, abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru factorii ce determinau supraaglomerarea centrelor de plasament.

Lui John Bowlby i se datorează o parte importanță a acestui raport asupra cauzelor care determină internarea în instituțiile de ocrotire, sistematizând un vast material astfel există trei principale grupe de motive:

Situații de urgență:

mama decedată; mama în spital; mama în detenție; mamă care a dezertat părăsindu-și copilul; imoralitatea în căminul familial; cruzime; neglijare totală; familie care nu are locuință, nici vreun adăpost; copiii găsiți rătăcind, ori abandonați în diferite locuri.

Condiția grupului familial natural:

prezența și capacitatea tatălui prezent, prin: boală fizică, boală psihică, instabilitatea caracterului, deficiență mintală;

absent din motivele: necăsătorit, cu mama decedată, spitalizat (datorită unei boli fizice), spitalizat (datorită unei boli mintale), în detenție, dezertare, separare, divorț, loc de muncă într-o localitate îndepărtată;

prezența și capacitatea mamei subscrie acelorași condiții.

Ajutorul acordat de rude:

inexistent, din cauzele: rude decedate, în vârstă, ori bolnave, rude locuind foarte departe, rude în imposibilitatea de a ajuta, din motive economice, rude care nu doresc să ajute, părinții nu au nici o rudă.

J.Bowlby identifică alte trei grupuri de cauze care, acționând în principal asupra grupului familial, sunt furnizoare potențiale de copii deprivați:

a. Familia naturală neorganizată: ilegitimă;

b. Familia naturală neorganizată și intactă, dar care nu funcționează efectiv : condiții ecomomice ducând la șomajul susținătorului familiei și, consecutiv, la săracie, boala cronică sau inccapacitate a unui părinte;

c. Familia naturală dezorganizată și deci, nefuncțională: calamiatate socială- război, foamete, decesul unuia dintre părinți, unul dintre părinți aflat în detenție, dezertarea unuia sau a ambilor părinți, separarea sau divorț între părinți.

Alte cauze ale instituționalizării copiilor:

Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani.

Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fară părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.

Una dintre principalele explicații constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale responsabile în selecția copiilor instituționalizați.

Instituțiile rezidențiale dezvoltă un „efect de atragere” datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost, hrană și educație.

Plasarea copilului în îngrijire rezidențială constitue adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. În cele mai multe cazuri, părinții nu percep dezavantajele instituționalizării.

Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei.

Autoarea Elena Macavei găsește ca pricipale cauze ale internări în instituții a copiilor abandonați, în ordinea ponderii, următoarele:

Dezorganizarea familiei și absența condițiilor de viață – 61% prin:

– decesul părinților, ordinea fiind: – decesul ambilor părinți

– decesul tatălui;

– decesul mamei.

– desparțirea în fapt sau legală a părinților.

b. Abanonarea copiilor – 39%: copii abandonați necunoscuți; copii proveniți din relații de concubinaj; copii abandonați datorită unor vicii ale părinților, ori stării precare a sănătații acestora.

O altă categorizare a cauzelor instituționalizării au fost sintetizate prin diferite studii care au constatat existența a patru grupuri pe motive a plasării copiilor în centrele de plasament:

a. cauze centrate pe copil: abandon, abuz, copil nedorit, copil cu SIDA/handicap;

cauze centrate pe situația mamei: mamă sub 18 ani, mamă necăsătorită, nivel educațional scăzut al mamei;

cauze referitoare la ambii părinți: părinți divorțați, părinte decedat, părinte în detenție, părinte handicapat, părinte alcoolic, părinte bolnav mintal;

cauze de ordin economic: venit insuficient, locuință săracă, lipsa locuinței, părinte șomer.

Cea mai mare parte a copiilor instituționalizați sunt abandonați explicit prin voința părinților, din motive ce țin strict de modul în care aceștia își înțeleg existența: alcoolism, prostituție declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a calității de părinte (neglijență, respingere, abandon), dorința egoistă de a se bucura de confortul unei vieți de familie refăcute.

Factorul economic: realitatea sărăciei crescânde a familiei determină situații disperate, în care părinții trebuie să aleagă între viața copiilor lor ori abandonarea acestora. Nivelul financiar scăzut este însoțit foarte adesea de fenomene ca alcoolism, boli fizice sau psihice, deces, delicvență, ceea ce face ca impactul factorului economic să-și extindă sfera de influență în viața familiei, mai mult decât ar fi în mod obisnuit previzibil.

Al treilea grup de cauze, întâmplătoare, nefericite și mai mult sau mai puțin confortabile, cum ar fi decesul unuia sau al ambilor părinți, bolile grave, prejudecățile sociale (care le fac pe mamele foarte tinere să-și părăsească copilul), are ponderea cea mai mică; duce la o neputință în soluționarea situației copiilor altfel decât prin internarea acestora într-o instituție de ocrotire socială.

1.3.1.4 Impactul instituționalizării asupra copiilor abandonați

Dezvoltarea întarziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

Sărăcia reprezintă una din pricipalele cauze ale instituționalizării copiilor. Parinți optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel măcar supraviețuirea fizică a copiilor lor.

În numeroase instituții, atenția este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale copiilor. David Tolfree (2000) a identificat cinci caracteristici ale instituțiilor care se află la originea acestei situații:

a. filozofia instituțională;

calitatea interacțiunii copil-adult nivelul de stimulare oferită copilului;

regimul instituțional;

rolul grupurilor de copii în asigurarea răspunsului la unele nevoi nonmateriale.

Relația copil-adult este un aspect cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Această relație este afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire:

raportul foarte redus adulți-copii și frecventa fluctuație a personajului;

perspectiva greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații personalizate, apropiate față de copil;

rotația copiilor în cadrul sistemului;

rotația personalului în interiorul sistemului.

Stimularea copilului din centrele de plasament este foarte importantă, la copilul mic instituționalizat stimularea senzorială (atingeri, interacțiune verbală, acces la jucării cu forme, culori și texturi diferite) ocupă un loc primordial. Nevoia unui mediu stimulativ există și pentru copilul mare, fapt consemnat în Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului: „copilul are dreptul la odihnă și recreere, la participarea la joacă și la jocuri adecvate varstei sale”.

Copii aflați în centrele de plasament nu conștientizează faptul că la 18 ani trebuie să părăsească centrul și nu sunt pregătiți pentru acest lucru. În cadrul acestor instituții copiii nu sunt pregătiți în acest sens, ba din contră acestea contribuie la creșterea în amploare a acestei probleme. Instituțiile rareori reușesc să ofere modele de rol necesare. Instituționalizarea determină o stare de dependență și o marcantă lipsă de automotivare. Atunci când totul este asigurat de altcineva (alimente, adăpost, obiecte „personale”), nu este surprinzătoare descoperirea faptului că tinerii întampină mari dificultăți în adaptarea la viața adultă, care solicită independență și autodeterminare.

1.3.1.5 Probleme ale sistemului de protecție instituționalizată

Copiii fiind repartizați în instituții după criteriul vârstei, sexului, „diagnosticului” și ministerului tutelar. Aceasta ducea adesea la separarea fraților, ruputură care se adaugă dureros despărțirii de părinți. Relațiile stabilite cu personalul de îngrijire se pierdeau o dată cu trecerea la o instituție corespunzătoare unei alte categorii de vârstă sau ca urmare a modificărilor de încadrare a problemei pentru care a fost instituționalizat copilul. Aceste schimbări frecvente agravau insecuritatea copilului și lipsa abilitații acestuia de a forma relații de durată.

Principalele probleme consemnate în instituțiile de ocrotire din Europa Centrală și de Est au fost:

Starea precară a clădirilor. În România situația este prezentată ca „destul de primitivă”.

Calitatea îngrijirii. Absența posibilitații sterilizării corecte a biberoanelor și instrumentarului medical era aproape generală. În România cea mai mare parte a contaminărilor cu virusul HIV din rândurile copiilor se datorează calității precare a îngrijirii. În unele instituții copii puteau fi scoși la plimbare sau alte activități în afara instituției numai în grupuri mici din cauza absenței încălțămintei și hainelor adecvate. Nu există un număr suficient de profesioniști specializații pentru activitatea din instittuții.

Nerespectarea dreptului copilului, astfel putem concluziona că instituționalizarea constitue un abuz fizic si emoțional.

Factorii care au determinat instituționalizarea copiilor în centrele de îngrijire:

A. Înainte de 1990:

– Dificultăți financiare. Conform modelului socialist orice adult trebuia să muncească, dar veniturile erau relativ reduse și nevoile unei familii puteau fi acoperite adecvat prin două salarii. Familiile cu un singur salariu sau cu mulți copii întâmpinau greutăți. Din aceste familii proveneau numeroși copii instituționalizați.

– Locuințele supraaglomerate constituiau un alt factor de risc.

– Incapacitatea de muncă a unuia dintre părinți punea în pericol situația financiară a familiei.

– Poluarea mediului a adus la o incidență crescută a copiilor cu malformații congenitale, cu boli respiratorii, anemii sau alte afecțiunii legate de calitatea mediului.

– Alimentația săracă afecta copiii.

B. Dupa 1990:

– Deteriorarea statutului economic al copilului;

– Scăderea disponibilului de locuințe;

– Deteriorarea alimentației copiilor;

– Slăbirea infrastructurii sistemului de sănătate și asistență socială;

– Scăderea influenței valorilor familiale;

– Droguri, țigări, alcool;

– Promiscuitate sexuală și prostituție;

– Creșterea ratei criminalități juvenile.

1.3.2 Plasamentul famlial

Conform practicii internaționale, plasamentul familial constă în încredințarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decât părinții biologici, cu sau fară consimțământul acestora. Familia de primire poate fi din rândul familiei lărgite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare își asumă responsabilitățile pentru creșterea și educarea copilului.

Familia sau persoana care primește un minor în plasament familial îi asigură acestuia întreținerea, precum și celelalte condiții necesare creșterii și educației sale, potrivit celor hotărâte de părinți sau tutore. Totodată, în cazul în care minorii au părinți decedați, necunoscuți, când starea sănătății și dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală sunt primejduite, se poate proceda la încredințarea lor unei familii sau persoane, cu consimțământul acesteia (formă de ocrotire care nu necesită încuviințarea părinților sau tutorelui). Copilul primit în plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continuă să aparțină familiei de origine.

Deși plasamentul familial și încredințarea erau considerate alternative prioritare față de instituționalizarea copilului, în practică ele au fost și rămân încă forme marginale.

Avantajul esențial al plasamentului constă în posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, când acesta nu poate trăi în familia naturală și nici nu poate beneficia de o familie adoptivă.

Problema esențială a plasamentului constă în coexistența a două familii responsabile de soarta aceluiași copil. Aceasta situație trebuie să fie pe deplin acceptată de familia care primește copilul și să facă obiectul unei urmăriri permanente de către personalul specializat.

În organizarea programelor, s-a avut în vedere că plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de:

– cadru juridic și reglementări administrative precise;

– practicieni cu o formare profesională adaptată;

– mijloace de control;

– statut clar și solid pentru familiile ocrotitoare.

1.3.2.1 Asistența maternală – soluție alternativă

Serviciile de asistență maternală, reprezintă o formă a serviciilor de tip familial și asigură protecția copilului care necesită stabilirea unei măsuri ce impune creștera, îngrijirea și educarea copiiilor de catre un asistent maternal profesionist. Protecția copilului prin îngrijirea substitutivă oferită de asistent maternal profesionist, include si plasarea acestuia în regim de urgență, plasarea copiilor cu nevoi speciale în scopul recuperări lor.

H. Stanton (1956, p.301) consideră că pentru dezvoltarea optimă a copilului într-o familie cu asistent maternal, este necesară întrunirea unor condiții, menționată de trei perspective teoretice diferite (teoria motivației, teoria tehnici îngrijiri și teoria homeogenetică) și de care trebuie să se țină cont în etapele de recrutare, monitorizare și evaluare a asistenților maternali:

– dorința familiei sau adulților respectivi de a îngriji un copil și motivația acestora;

– o bună competență parentală, care trebuie evaluată de șase dimensiuni distincte, ce includ: calitatea hrănirii, a îngrijirii copilului și ai interacțiuni cu alți copii, promovarea independenței copiilor;

– securitate emoțională a părinților. Această perspectivă susține că îngrijirea copilului este condiționată instrumental sau homeogenetic de statusul emoțional al părinților și este susținută de o serie de lucrări teoretice conform cărora problemele emoționale ale adulților sunt, de regulă manifeste și la copii acestora.

Familia de asistență maternală a fost promovată în România de cetre și organizații nonguvernamentale din domeniul bunăstări copilului, iar recunoaștera profesiei de asistent maternal a apărut în anul 2003, odată cu o serie de acte normative care au reglementat condițiile de exercitare, condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare, statutul asistentului maternal profesionist, programa analitică de formare profesională și standardele minime obligatorii pentru asigurarea protecției copilului aflat în îngrijire familială substitutivă. Programul de asistență maternală a înregistrat o evoluție rapidă, cu o influență importantă asupra sistemului de protecție a copilului din România. De-a lungul timpului, asistența maternală a devenit o alternativă la instituționalizare, fiind principala cale de reducere a numărului de copii din instituțiile de protecție a copilului (centre de plasament). Aceasta a însemnat scăderea semnificativă a numărului de copii instituționalizați, pe seama creșterii rețelei de asistenți maternali.

Conceptul de asistență maternală sugerează faptul că este o practică gândită să-i ofere copilului îngrijire asemănătoare celei materne și probabil a fost folosit și pentru că aceste servicii erau destinate în primul rând nou-născuților sau copiilor de vârstă mică, pentru care rolul mamei este considerat cel mai important în dezvoltarea lor.

Rolul de mamă socială era generat la interfața dintre spațiul privat (unde era dominat rolul de mamă) și cel public (unde era dominat rolul social). Aceste persoane erau considerate deopotrivă mame, în raport cu copilul luat în îngrijire (substituiau parentalitatea biologică), și agenți sociali, funcționând în cadrul parentalității sociale, creată de ideologia drepturilor copilului, promovată și administrată de instituția de protecție.

Până la apariția acestei forme de protecție, copiii care se consideră că se aflau în dificultate, erau protejați numai în instituții, până atunci aceasta fiind singura formă de protecție dezvoltată de către stat. Reorganizarea sistemului de protecție a copilului a fost consecință a ratificării de către România a Convenției ONU privind respectarea și promovarea drepturilor copilului și a introdus în practica asistențială conceptul de mamă socială, care face trimitere la practica îngrijirii copilului din sistemul de protecție în mediul familial, fără să se regăsească însă în legislația românească. Sistemul de protecție a fost utilizat inițial de către profesioniștii care activau în domeniul protecției copilului

(lucrători sociali, educatori, asistenți sociali, psihologi) pentru a desemna persoanele care primeau în îngrijire la domiciliu copiii abandonați în instituții, creând o reprezentare caritabilă a acestei ocupații, pentru a putea fi mai ușor de înțeles și acceptat din partea comunității.

O altă etapă în cariera denumirii acestei profesii, adresată mai ales copiilor de vârstă mare (vârstă școlară), a fost cea a utilizării conceptului familiei-foster, sub influența practicii americane, care pune accent pe îngrijirea în familie, și nu doar pe îngrijirea maternă. Această denumire a fost considerată un termen nepotrivit pentru practica socială dezvoltată, chiar dacă, din punctul nostru de vedere, încorpora, într-o manieră mai adecvată, acceptarea importanței rolurilor tuturor membrilor familiei.

Astfel, pe măsură ce sistemul de protecție a copilului în familiile-substitut s-a dezvoltat, a fost nevoie de elaborarea unei legi specifice care să reglementeze această formă de intervenție, iar termenul ales pentru a desemna această practică socială este cel de asistență maternală. Termenul nu mai pune accent pe înlocuirea temporară a îngrijirii, ci pe asistență, evidențiind faptul că orice copil plasat în familia asistentului maternal nu aparține acestuia, că responsabilitatea părințior biologici în raport cu copiii lor nu a fost suspendată și delimitând parentalitatea biologică de cea substitutivă. Practica a presupus și atestarea bărbaților ca asistenți maternali, ceea ce a însemnat afirmarea unei contradicții între denumire și realitate, așteptându-se ca bărbați respectivi să joace roluri materne. Denumirea de asistență maternală voalează rolurile familiei și implicarea unitară a partenerilor în îngrijirea copilului aflat în plasament, fiind foarte dificilă raportarea conceptuală a copilului din asistență maternală la ceilalți membri ai familiei substitutive.

Asistența maternală a avut în vedere formarea unor competențe și atestarea lor, dezvoltarea de abilități și delimitarea unor responsabilități și atribuții în relație cu copilul aflat în îngrijire și cu instituția de protecție. Pentru a transmite valorile, normele și exigențele instituționale ale îngrijirii, persoanele care doresc să devină profesioniști în această activitate trebuie să obțină o recunoaștere oficială a stocului de cunoștințe, a nivelului de abilități și de competențe în creșterea, educarea și îngrijirea copiilor. Bruner (1996) consideră cultura ca fiind un sistem de smnificații care se dezvoltă prin procese de interacțiune, iar promovarea culturii instituționale privind protecția și îngrijirea copilului este asigurată de interacțiuni între asistenți maternali și reprezentanți ai instituțiilor prin intermediul cursurilor de formare inițială și continuă. Aceste interacțiuni continuă pe toată durata plasamentului copilului prin vizite de supervizare a asistentului maternal la domiciliul acestuia de către asistentul social răspunzător de caz, prin evaluările periodice la care este supusă activitatea asistentului maternal, prin intermediul grupurilor de suport.

Categoriile de personal necesare desfășurări acitivități comparimentului de asistență maternală, organizat de serviciile publice de protecția copilului sau de către organismele private, autorizate în structura proprie: asistenții socialii ai asitentului maternal profesionist, asistenții socialii ai copilului plasat la asistenții maternali profesioniști și asistenții maternali profesioniști.

Rolul asistenților sociali, atât ai asistentului maternal cât și al copilului au un rol decisiv în prcesul de plasament, ei îndeplinind pe rând funcțiile de consilier și în același timp evaluator.

Plasamentele copiilor la asistenții materanali se pot întemeia pe anxietate crescândă, confuzie, oboseală, frustrate și uneori de-a dreptul panică deoarece asitenții sociali nu sunt în apropiere să identifice problemele suficient de devreme astfel încât să ofere asigurări cu privire la normalitatea unora dintre dificultăți. Indiferent de vârsta copiilor care se alătură noilor familii, asistenți maternali se vor afla în fața unor noi dileme și a necesități de a face multe adaptări. Asistenți sociali trebuie să asigure vizite frecvente și regulat, destinate să asigure noile familii și să nu critice noii părinții.

Pe măsură ce plasamentul progresează trebuie avută în vedere importanța aranjări contactului în funcție de contactul de nevoile familiei. Copiii vor ajunge dreptat să depindă de noi lor părinți în ceea ce privește sentimentul de securitate și continuitate. Asistenții sociali și îngrijitorii anteriori pot avea unele sentimente de pierdere și regrete pe măsură ce semnificația lor se diminuează. Noi părinți vor câștiga încredere și în cunoașterea și înțelegera copiilor plasați cu ei și vor dori să-și asume responsabilitatea pentru luarea deciziilor, rezolvarea problemelor și acționarea ca părinți. Pe măsura ce aceste schimbări au loc, asistenții sociali ai copilului trebuie să fie pregătiți să se dea la o parte și să-și exprime încrederea în abilitatea noi familii de a funcționa independent. Intervenția asistenței sociale trebuie astfel concepută ca plasamentul să funcționeze.

Dacă asistenții sociali se concentrează asupra copilului în timpul plasamentului, asistentul maternal din familia nou constituită se poate simți fără ajutor și incapabil să vadă rolul asistentului social ca sursă de sprijin și sfat. Katz arată că asistenții maternali:

„ Pot ajunge să creadă că sentimentelor negative nu sunt normale, să se simtă vinovați de supărarea lor și să dezvolte temeri față de posibilul eșec al plasamentului. Dacă nu-l percep pe asistentul social al plasamentului ca pe asistentul lor social, pot bloca comunicarea acestor sentimente, exacerbându-și astfel problemele.”

Asistenții sociali și familiile, trebuie să înceapă plasamentul cu înțelegerea faptului că mai este încă multă muncă de făcut. Vor fi ocazii în care asistenții sociali să se întrebe dacă plasamentul poate fi realizat sau trebuie întrerupt. De obicei sunt indicații clare că un plasament nu va reuși și ca dificultățile nu sunt o reflectare normală a reajustărilor și a luptei de a ajunge la un echilibru emoțional.

1.3.2.2 Atașamentul copiilor față de părinții din plasamentul familial

Plasamentul este un proces important în viața copilului, în primul rând cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea normală a personalități copilului este posibilitatea de a dezvolta un atașament sigur pentru cel care te îngrijește și plasamentul adesea nu satisface această condiție.

Ambele procese: detașarea de părinții naturali și atașarea de instituție care oferă îngrijire părintească sunt complicate și sensibile. În munca cu copiii și familiile lor naturale trebuie analizate atent aceste procese. Nici o separare sau proces de atașare nu seamănă între ele. Când se dorește o desprindere de părinți și noi procese de atașare, trebuie luați în considerare o mulțime de factori.

Hampson și Travormina (1983) au studiat părerile “experților”- adică a părinților de plasament, denumiți în continuare asistenți maternali, și au concluzionat în legătură cu necesitatea existenței următoarelor:

– Evaluarea completă a asistenților maternali, bazată pe observațiile interacțiunii dintre ei și copil, exploatarea atitudinii asistenților maternali dar și a motivației acestora, a orientării trapeutice și a capacităților.

– O corelare mai exactă a asistenților maternali și a copiilor, bazată pe competență terapeutică a asistenților maternali și pe problemele copilului.

– O fază de pregătire într-un grup de posibili asistenți maternali fiind necesar să se acorde”un statut profesional” asistenților maternali atunci când sunt implicați în hotărâri legate de copil.

În continuare vor fi prezentate câteva elemente ce au un rol central în pregătirea pentru plasamentul copilului și urmarea acestui eveniment:

a. Clarificarea rolului de asistent maternal

Clarificarea acestui rol începe în timpul evaluării când asistentul social împreună cu asistenți maternali încearcă să evalueze posibilitățile lor, resursele și limitările legate de rol. Anticiparea viitorului rol e importantă. Cu cât cineva își face o imagine mai realistă despre cerințele rolului, cu atât este mai sigur că acesta va fi capabil să se descurce în rolul său.

Există trei funcții particulare atașate rolului asistenților maternali:

– funcțiile profesorului și îngrijitorului;

– funcția de părinte de rezervă;

– funcția coechipierului.

Halleraker și Stevik cred că “o importantă parte din obligațiile acestor părinți constă în ajutorul acordat copilului pentru a depăși momentele trăite înainte de mutarea sa în casa de plasament. Copii aflați în plasament, au de asemenea, nevoie de ajutor pentru a face față tristeții datorate separării de familie și rețeaua lor socială “

b. Avansarea în înțelegerea comportamentului și nevoilor copilului

Asistenții maternali au raportat deseori că știu foarte puțin despre copil și trecutul acestuia. Asistenții sociali nu dezvăluie anumite informații referitoare la copil în numele confidențialității și al loialității față de părinții naturali. Asistenții maternali nu sunt deci ajutați să se descurce și într-un mod sensibil. Un copil care a fost neglijat și abuzat, deseori recreează situațiile similare și relații copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai trăit. O importantă funcție a asistenților maternali este să ofere copilului o experiență nouă în care nu i se confirmă experiențele lui anterioare. Acest lucru necesită implicarea totală a asistenților maternali. Copilul poate fi foarte stăruitor în încercările lui de a obține respingerea și abuzul. Asistenții maternali trebuie să înțeleagă trecutul în urma căruia copilul are un astfel de comportament, pentru a fi capabil să se relaționeze la el fără să-i confirme așteptările negative.

O importantă funcție a asistenților maternali este de a veni în întampinarea nevoilor de dezvoltare ale copilului anterior nesatisfăcute. Acest proces poate fi realizat învățând totul despre viața copilului și nevoile sale.

3. Consultarea asistenților maternali și cum pot ei să se relaționeze cel mai bine cu copilul

Metoda consultației (Kaplan 1970, Kadushin 1977) poate fi utilizată pentru cooperarea cu asistenții maternali. Aceasta implică ajutarea lor pentru a-și formula observațiile asupra copilului în situații diferite și pentru a reflecta asupra lor. Cu o înțelegere sporită a situației ei sunt ajutați să analizeze consecințele diferitelor moduri de a face față situațiilor dificile. Se vor face demersuri constructive și se vor căuta alternative când modurile de rezolvare a problemei nu au fost utile.

4. Sprijinul acordat asistenților maternali

Sprijinul acordat asistenților maternali este considerabil în ședințele de grup. Asistenții maternali privesc dificultățile mai ușor când sunt ajutați să se bazeze de partea pozitivă pe care ei o reprezintă. Grupurile de asistenți maternali furinzează un sprijin bun. Participanții înțeleg și învață unii de la alții. Cu resursele lor ei se sprijină reciproc.

În procesul de plasament familial asistenții maternali trebuie să fie inventivi și să primească ajutor pentru a se descurca în sarcina dată, iar copilul trebuie ajutat de-a lungul întregului proces de atașament în legătură cu problemele inevitabile cu care se va confrunta în noua sa viață.

1.4 Particularități afectiv-emoționale ale tinerilor instituționalizați

Foarte mulți tineri aflați în sistemul național de protecție au dificultăți în dezvoltarea afectivități, în condițiile în care personalitatea lor se uniformizează cu timpul, în centrele de plasament, datorită rutinei vieții pe care o duc acolo, datorită lipsei de interes în a se implica a persoanelor angajate din aceste instituți. Este important pentru fiecare tânăr, pentru optima sa dezvoltare, ca cei din jurul său să vină în întâmpinarea nevoilor sale și să-i înțeleagă particularitățile, adică este necesar ca el sa fie acompaniat și susținut, pentru a se dezvolta echilibrat.

În instituții este clar faptul că tinerii suferă de lipsa afecțiuni, aceasta fiind responsabilă de umanizarea individului și de transformarea sa și permite ca el să devină capabil să primească, dar să și ofere, să primească încredere de la ceilalți și să ofere încredere.

Instituțiile se dovedesc a fi deci medii care îngreunează dezvoltarea autonomiei copiilor, care îi împiedică în a-și însuși experiențele necesare abilităților unui trai independent: experiențe în mediul casnic, experiențe în interiorul insituției; tot aici, tânărului îi sunt provocate și alimentate trăiri negative (frica, nefericirea, așteptarea, durerea). Deoarece trăirile emoționale rămân inserate adânc în memorie, cursul vieții tînărului instituționalizat este deviat către o finalitate nedorită și inutilă pentru acesta. Astfel, tânărul, care a trăit o perioadă în centru, va căuta medii care dezvoltă dependențe, deoarece nu este pregătit de viața de adult și nu se poate integra în societate.

Tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și, simultan, sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.

În continuarea lucrării vor fi prezentate câteva noțiuni generale despre afectivitate, apoi voi prezenta pe larg care este dezvoltarea afectivității la tinerii din instituții.

1.4.1 Afectivitatea-prezentare generală

Deși strâns legate și în interacțiune cu toate celelalte fenomene psihice, procesele afective au propriul lor specific. Afectivitatea este o vibrație concomitent organică, psihică și comportamentală, ea este tensiunea întregului oganism cu efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare. Procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub forma de trăiri, uneori atitudinile, poartă denumirea de procese afective.

Cu o formulă mai generală am putea spune că afectivitatea reprezintă rezonanța lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa. Polaritatea proceselor afective constă în tendința acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul polului negativ și apărute ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor, aspirațiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristețe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ură. Polaritatea se exprimă în caracterul placut și neplacut al stărilor afective. Intensitatea proceselor afective indică forța, tăria, profunzimea de care dispune la momentul dat trăirea afectivă. Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii. În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții eronate. Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci și a percepției. La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în componența actului cognitiv propriu-zis. De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

1.4.2 Afectivitatea la copiii instituționalizați

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice, mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică, comportament) și printr-o trăire subiectivă.

Tinerii care trăiesc experiența instituționalizării își structurează personalitatea în funcție de condițiile specifice acestui mediu. Sentimentul propriei identității și modul de a-i percepe pe ceilalți sunt condiționate de acest mediu. Tinerii resimt dependența față de instituție și se identifică cu ea.

Satisfacerea nevoilor de afectivitate ale tânărului are loc mai ales în famile. În cazul copiilor din instituții, legătura tânăr-părinte nu poate fi suplinită prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă posibilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la instalarea unor tulburări afective.

Expresiile emoționale reprezintă exteriorizarea trăirilor afective.

Rolul emoțiilor, al trăirilor afective în comportamentul tinerilor instituționalizați:

– De comunicare- face cunoscută în extrerior starea afectivă trăită de o persoană;

– De influențare a conduitei altora-utilizarea socială a expresiilor emoționale, cu scopul de a obține ceva;

– De autoreglare-adaptarea adecvată la situațiile cu care se confruntă persoana;

– De accentuare/diminuare a stării afective-descărcare, echilibrare, încăcare afectivă;

– Implică un moment relațional, o raportare la valori;

– Prezintă valoare motivațională- suportul energetic care declanșează o acțiune.

Deoarece coomplexitatea vieții afective este rezultatul dinamicii a relațiilor cu lumea reală, tabloul dezvoltării afectelor și emoțiilor la copiii instituționalizați este extrem de complex.

Intenistatea stărilor de încordare psihică depinde de:

– Structura individului, vulnerabilitatea sa biologică și psihică;

– Frustrările acumulate și gradul de toleranță la frustrare;

– Teama în fața unor situații pe care adolescentul le percepe ca obstacole

– Climatul socio-educațional în casa de tip familial (instituție);

– Particularitățile specifice perioadei de adolescență;

– Ecoul experiențelor de viață;

– Experiențe traumatizante, abuz fizic, emoțional, sexual;

– Frecvența mutării dintr-o instituție in alta;

– Mediul școlar( profesori, colegii de scoala);

– Conștientizarea apartenenței la categoria lor socială( copii instituționalizați) și trăirea sentimentelor de discriminare în relațiile cu ceilalți;

– Lipsa unor persoane de atașament;

– Lipsa modelului familial, de funcționare și relaționare normală dintre membri unei familii;

– Conturarea slabă a identității de sine.

Tipuri de tulburări afective la copiii instituționalizați:

– Instabilitate/labilitate afectiv-emoțională;

– Insecuritate afectivă;

– Sentiment de deprivare afectivă;

– Crize de afect;

– Hipersensibilitate;

– Emotivitate exarcebată;

– Intoleranță sau slabă toleranță la frustrare;

– Sentimenutul dependenței exagerate față de personal, față de sistemul de protecție;

– Nevoie exagerată de atenție, de atașament.

Tulburările afective se manifestă comportamental la copiii instituționalizați prin: irasciblitate, agresivitate, timiditate, apatie, anxietate, depresie, ostilitate, sugestibilitate, posesivitate, agitație psiho-motorie, teama de afirmare, de mobilizarea în fața greutăților, regresii comportamentale, participarea eșecurilor, suicidul, comportamente care intră sub incidența delicvenței juvenile.

Mulți tineri au crescut în instituții mari, în care un singur membru de personal avea în grijă o grupă mare de copii. Fiind privați de atenția și grija de care are nevoie orice copil, aceștia au dezvoltat mecanisme compensatorii devenind fie foarte agitați și hiperchinetici, fie, dinpotrivă deziteresați sau apatici. De aceea mulți dintre ei au dificultăți în respectarea unui program educativ, în adaptarea la solicitările procesului de învățământ și în menținerea concentrării atenției, lucru reflectat în rezultatele școlare și performanțele scolare.

Ca urmare a deprivări afective accentuate la vârsta preadolescenței și adolescenței, comportamentul frustrat capătă o noua dimensiune. În mod specific, manifestările comportamentului frustrat la această vârstă au ca și substrat și criza pubertară, numită de Maurice Debesse ”criza de originalitate juvenilă”. Pe acest fond, se accentuează iritabilitatea, opoziția și conduita de revendicare violentă, închiderea în sine, apatia, se contestă, din ce în ce mai mult, restricțiile privind disciplina, se acutizează sentimentul ca tinerii nu sunt înțeleși. Adolescenții îsi afirmă sensibilitatea de-a lungul etapelor de dezvoltare prin inițiative proprii, care deseori vin în conflict cu normele prezentate de adult. Ei impun dorința de afirmare, de autonomie, considerând obediența o prejudecată ce trebuie depășită. Astfel, apar uneori conduitei inovative care se abat la normele sociale sau de la modelul educațional, fară a avea neapărat caracter distructiv.

Raportarea la familia de proveniență devine o dominantă la această vârstă și se conturează drept complex, cu generarea unor atitudini afectiv-comportamentale, tensionat, confuze, ce afectează și performanța școlară. Din nevoia raportării la modele pe care să le admire și la care să se raporteze, a cautării propriei identității, adolescenții instituționalizați se manifestă prin comportamente extreme: indisciplină, integrearea în grupuri nepotrivite.

Elena Macavei găsește în cercetările sale, „ sărăcia repertorului…socioafectiv;… stări afective preponderent negative cu manifestări stridente și constată: Trebuințele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilitățile de satisfacere, restricțiile vieții în colectiv, venite pe fondul vulnerabilități biologice și psihice, declanșază stări de nervozitate colectivă marcată de crize de afect (plâns și furie, agresivitate și autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, posesivitate, regresi comportamentale- suptu degetului- legănatul). Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abandon datorită carenței afective materne și neglijarea copilului de catre substitutul matern”.

Dimensiunea afectivă a valorii copiilor pentru familia de asistență maternală acoperă sfera gratificațiilor emoționale ale celui care realizează îngrijirea primară a copilului, dar și aria gratificațiilor emoționale produse de creșterea coeziunii familiale, odată cu venirea copilului în familie și integrarea acestuia.

Valoarea emoțională a copilului față de asistentul maternal se referă la un set de satisfacții personale pe care le procură angajarea adultului în rolul de părinte-substitut și la faptul că asistenții maternali se simt importanți în raport cu copiii, pentru că le asigură confort acestora și le acoperă o serie de nevoi, printre care cea mai importantă, în percepția lor, este aceea de a avea părinți.

1.4.2.1 Nevoile copiilor instituționalizați

Kellmer-Pringle (1975), a conchis ca există patru nevoi emoționale de bază care trebuie asigurate dacă dorim ca copiii să devină adulți capabili și încrezători în ei însiși.

În primul rând, nevoia de dragoste si afectivitate este cea mai importantă în termenii formării bazelor pe lângă abilitatea de a intra în relații recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni. Prin dragoste înțelegem o preocupare de a întări bunăstarea altuia prin oferirea de schimburi și experiențe recompensatoare, afecțiune fizică, și prin satisfacerea necesităților vitale, cum ar fi căldura, hrana, somnul și protecția față de primejdii. Un sentiment de securitate se obține prin relații continue și stabile cu alte persoane semnificative, în vreme ce predictibilitatea și rutina familiară permit copiilor să se simtă în siguranță atunci când întâlnesc noi experiențe și situații în schimbare.

În al doilea rand, copiii au nevoie de a explora și de a fi stimulați de experiențe noi și de o creștere a informației pentru a-și dezvolta inteligența, încrederea în sine și sentimentul de control asupra lumi în care trăiesc. Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitățile de interacțiune sociale, joaca și stăpânirea limbajului.

Cea de a treia nevoie a copiilor identificată de Kellmer-Pringle este cea de laudă și recunoaștere. Devenirea unui copil ca adult socialmente capabil necesită o vastă cantitate de învățare socială, emoțională și intelectuală care trebuie susținută și dezvoltată de-a lungul anilor.

În al patrulea rând, copiii au nevoie să dezvolte un sentiment de responsabilitate prin independență personală. Cu scopul de a exprima aceasta în limite social acceptabile, limitele și controlul trebuie mai întâi stabilite pentru copiii mici de către adulți semnificativi pentru aceștia.

Kellmer subliniază că satisfacția acestor nevoi trebuie adaptată la caracteristicile, personalitatea și capacitățile fiecărui copil în parte. Autoarea argumentează că nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în instituțile de ocrotire sau în situațile în care relațiile dintre copii și parintii lor sau alți îngrijitori continuu întrerupte prin separare sau prin schimbarea celor care îl îngrijesc.

1.4.2.2 Maltratarea copiilor-consecințe pe plan afectiv

Copiii care sunt sau au fost supuși relelor tratamente manifestă un atașament care face dovada lipsei de securitate, un tip de atașament atipic denumit dezorientat se exprimă prin comportamente bizare, au întreruperi sau blocaje în relație. Copiii maltratați interacționau foarte puțin cu mamele. Dezvoltarea eului copiilor maltratați este complicată pe termen lung, le va fi foarte greu să aibă încredere în altcineva.

Cea mai mare parte a copiilor maltratați suferă de carențe afective, cele mai flagrante fiind cele suferite de copiii neglijați. Abandonul se poate produce în trei situații: o insuficiență cantitativă, o insuficiență calitativă și situații de discontinuitate. Un copil are nevoie de stimulări eficient dozate pe plan cantitativ, al noutății și potrivite momentului. Efectele carențelor sunt foarte variabile și afectează dezvoltarea cognitivă și ansamblul dezvoltării.

Exprimarea emoțiilor este, de asemenea, influențată de existența maltratării. Copiii maltratați exprimă mai puține efecte pozitive decât ceilalți copii. Copiii neglijați manifestă în general puțină afecțiune, în timp ce copiii abuzați fizic exprimă multe afecte negative. Copiii abuzați dau dovadă de hipervigilență și au reacții rapide la stimulii agresivi. De asemenea, vor reacționa agresiv la exprimarile emoționale ale celorlalți. Imaginea de sine a copiilor maltratați nu se poate elabora în mod satisfăcător. Steele (1977), Kaufman și Cicchetti (1989) evocă respectul de sine redus și faptul că aceștia percep o diminuare a competențelor și alterarea imaginii corpului în special, în caz de abuz sexual și în ultimul rând un sentiment de vinovație și de rușine foarte accentuat, mai ales dacă într-un anumit moment ele au simțit o oarecare placere.

După Palacio-Quintin (1991), copiii maltratați se percep ca având mai multe comportamente negative și mai puține pozitive, neglijări cronice și situaționale, precum retragerea, anxietatea, trecerile de la o stare la alta, inadecvarea socială.

Diferitele experiențe trăite de copiii maltratați-lipsa unor contacte fizice și emoționale potrivite cu părinții, faptul de a fi victimă și martor al violenței-contribuie la dezvoltarea unor personalități socialmente anxioase, detașate, care evită contactele cu ceilalți sau reacționează inadecvat prin comporatamente agresive.

Alte consecințe ale maltratării afectează dezvoltarea fizică, motorie, cognitivă și de limbaj a copilului, ca și capacitățile de autonomie, competențele sociale, achizițiile pe planul componentelor adaptive și, în sfârșit, capacitățile lucide.

Neglijarea la care sunt supuși unii copii pe plan alimentar, igenic și medical duce la fragilizare pe plan imunitar, la infecții ale pielii, diverse boli recurente. Abuzul fizic și neglijarea provocă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învățare și de regularizarea a afectelor și de exprimare a emoțiilor.

O întârziere în dezvoltarea limbajului, mai ales la nivelul exprimării, afectează exprimarea tuturor nevoilor copilului, atât în planul nevoilor fiziologice, cât și exprimării sentimetelor. Evocă o autonomie anxioasă de supraviețuire. Având competențe sociale mai reduse.

1.5. Intervenția în sprijinul copiilor și tinerilor abandonații

Termenul de intervenție este definit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca un demers într-o acțiune, într-un proces, într-o discuție pentru a obține ceva. Intervenția în sprijinul copiilor și tinerilor abandonați capătă bineînțeles un specific aparte față de intervenție în general, referindu-se la demersurile realizate pentru susținerea copiilor și tinerilor abandonați în dezvoltarea lor fizică și psihică.

Intervenția în sprijinul tinerilor abandonați este necesar să pornească în primul rând de la prevenția fenomenului de abandon.Măsurile reparatorii actuale țin seama prea puțin de conținutul bio-psiho-social al abandonului. Uneori măsurile preventive, influențate de reprezentarea socială asupra copilului și a fenomenului a abandonului, sunt ele însele abuzive.

Prevenția a fenomenului de abandon al copiilor ar trebui să:

desfințeze cauza,

să diminueze efectele,

să creeze o întrerupere a legăturii dintre cauză și efecte,

să urmarească reabilitarea persoanelor afectate.

Prevenția ar trebui să se realizeze prin:

– Crearea de spații (fizice și mentale) securizante, care să întărească reziliența tânărului. Asigurând un mediu de viața previzibil, efectuos și cu continuitate în cerere și ofertă, în schimburi, tânărul va capăta sentimentul de siguranță. Cu cât intervenția este de lungă durată cu atât sunt șanse mai mari.

– Stabilirea indentității juridice a copilului abandonat.

– Prevenția va ține seama de specificul comportamentului tânărului în relația cu adultul.

– Nevoia de sinceritate în relație și loialitatea tânărului față de adult sunt încă prea puțin cunoscute și valorizate. Sentimentul de trădare, de abandon pe care îl trăiește tânărul poate fi diminuat sau exarcerbat prin respectarea sau ignorarea acestor caracteristici.

– Comunicarea emoțională cu tânărul (în forme verbale și nonverbale).

– Recunoașterea comportamentelor generate de traumă (încremenirea, criza de afect, regresiile, nevoia de a controla situația, disocierile care se aseamănă ca manifestare cu transa); copiii maltratați dezvoltă două tipuri de comportament de bază: fie devin hiperactivi, distructivi, agresivi, fie devin super copiii, cu performanțe și un grad de maturitate peste vârsta lor, maturitate care le fură copilăria.

– Forme de terapie pentru copilul abandonat la vârstă mică:

– de integrare senzorio-motorie,

– bazate pe acțiune, mișcare, dramatizare

– mișcări pe ritmuri muzicale,

– stimulare tactilă.

Există cinci elemente de bază ale intervenției celor care îngrijesc copilul abandonat, pentru a-l sprijini în construirea unui atașament securizant:

a. Colaborarea presupune o relație diadică sincronizată în procesul de comunicare, inclusiv non-verbală; în această diadă fiecare trebuie ”să se simtă simțit de celălalt”.

b. Instalarea unui dialog reflectiv pentru a găsi sens celor întâmplate, lumii. În dialogul dintre cei doi se vor spune și explica trăirile, sunt legitimate, acceptabile de către celălalt, și astfel copilul le poate integra ca parte a lui, a istoriei lui personale.

c. Știința de a lua măsuri reparatorii atunci când relația stagnează sau este într-o situtație conflictuală. Acest lucru se întâmplă frcvent generat de sarcina parentală de a pune limite copilului. Îngrijitorul trebuie să știe să repare, căci repararea înseamnă vindecare. De asemenea, copilul învață că în viață există discontinuități în continuitate și el va învăța să treacă peste momentele de ruptură. Rupturile de durată, mai ales combinate cu umilințe și ostilitate, sunt cu puternice efecte negative asupra dezvoltării sinelui copilului.

d. Povestirile coerente sunt importante pentru a lega trecutul, prezentul și viitorul. Această comunitate în timp este un proces central în creerea conștiinței de sine. Adultul îl poate ajuta pe copil să reconstruiască anumite evenimente ale vieții făcându-l astfel să descopere lucruri despre sine, despre alții, despre cum funcționează lumea.

e. Comunicarea emoțională cu copilul, în cadrul căreia să fie create cât mai multe momente de bucurie, de trăiri afective pozitive ale copilului, și să fie ajutat în momentele de dificulatate, pentru a se liniști, și a se reconforta. Această acompaniere emoțională a copilului abandonat este o nevoie permanentă. Un element important al comunicării terapeutice are o componentă cognitivă: deprinderea copilului cu noțiunile care desemnează diferitele emoții și convertirea lor corporala.

Planificarea înseamnă luarea în seamă a șanselor care pot să apară. Tânărul abandonat are nevoie de două lucruri importante atunci când vrea să realizeze ceva: de sprijin și de o anumită „structură de rezistență”.

Structura de rezistență este rezultatul unei educații a tinerilor abandonați pentru independența și flexibilitatea de cinci domenii de competență:

Cunoștințe despre sine (stil decizional, atitudini și credințe, interese, deprinderi și abilități, valori, stil de viață);

Informații ocupaționale (starea generală a pieței muncii, structura locului de muncă, starea generală a economiei, miturii legate de carieră, oportunități de formare);

Luarea deciziei;

Planificare;

– Rezolvare de probleme.

În România, au fost luate diferite măsuri pentru îmbunătățirea vieții copiilor și tinerilor abandonați. Au fost alocate mari sume de bani prin Programul Phare, în perspectiva întoarcerii la părinți a copiilor din instituțiile de ocrotire, acestea urmând a fi închise. Un alt program al sistemului de protecție ar fi cel care privește serviciile alternative prin ajutoare, pentru ca familiile să-și poată crește copiii acasă. Dincolo de toate aceste programe, calcule estimative, măsuri alternative, asistenți maternali, s-a vorbit și despre măsuri legislative, copiii protejați în familii, de recuperare și reinserție.

Capitolul 2

-Metodologia cercetării-

2.1 Scopul cercetării

Evidențierea dezvoltării afectivității la copiii și tinerii abandonați, a schimbărilor ce intervin în viața acestora, a condițiilor în care își manifestă afectivitatea.

2.2 Obiectivele cercetării

O 1 – Identificarea nivelului de dezvoltare a afectivității.

O 2 – Identificarea dificultăților întâmpinate de copiii și tinerii abandonați în contextul relaționării cu mediul social.

O 3 – Stabilirea relațiilor existente între vârsta până la care copiii și tinerii abandonați au crescut în familia naturală și manifestările afective ale acestora.

O 4 – Identificarea sentimentelor copiilor și tinerilor abandonați față de familiile naturale.

2.3 Ipotezele cercetării

Ipoteza 1

Copiii aflați în instituții de stat pentru protecția copilului manifestă în mai mare măsură comportamente consecutive privațiunii afective, decât cei aflați în asistență maternală.

Ipoteza 2

Atât copiii și tinerii din instituții cât și cei plasați în asistență maternală întâmpină dificultăți în contextul relaționării cu mediul social.

Ipoteza 3

Cu cât vârsta până la care copiii și tinerii abandonați au crescut în familia naturală este mai mare, cu atât manifestările afective sunt mai diminuate.

Ipoteza 4

Majoritatea copiiilor și tinerilor abandonați și-ar fi dorit să rămână în familia naturală, unde consideră că ar fi fost mai fericiți.

2.4 Descrierea eșantionului

Eșantionul cercetării este alcătuit din 60 de subiecți, tineri aflați în instituții sau familii maternale, cu vârste cuprinse între 14 și 26 de ani, de ambele sexe. Din cei 60 de tineri, 30 provin din instituții de plasament și 30 din familii maternale.

Subiecții au fost selecționați aleator.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra eșantionului cercetării vor fi prezentate în tabelele de mai jos repartizarea tinerilor pe vârste, sex și nivelul de școlarizare.

Tabelul 1 cuprinde repartizarea tinerilor pe vârste.

Tabel 1. Repartizarea pe vârste a tinerilor

Din tabelul 1 constatăm că:

cei mai mulți din tinerii cuprinși în cercetarea de față au vârste cuprinse între 16 și 18 ani;

doar 3 dintre tineri au vârste cuprinse între 24 și 26 de ani.

Tabelul 2 cuprinde repartizarea tinerilor pe sexe.

Tabel 2. Repartizarea pe sexe a tinerilor

Din acest tabel constatăm că repartizarea pe sexe a tinerilor este aproximativ egală, numărul persoanelor de sex feminin fiind cu 4 mai mare decât al celor de sex masculin.

Tabelul 3 cuprinde nivelul de școlarizare al tinerilor.

Tabel 3. Nivelul de școlarizare al tinerilor

Din tabelul de mai sus observăm că majoritatea tinerilor sunt elevi de liceu sau sunt cuprinși în învățământul gimnazial.

2.5 Descrierea instrumentelor de lucru

Pentru identificarea nivelului de dezvoltate a afectivității copiilor sau tinerilor abandonați care se află în instituții sau familii maternale au fost elaborate 2 chestionare. Chestionarele sunt cuprinse în anexe.

Chestionarul pentru copiii și tinerii din instituții cuprinde, pe lângă itemii de identificare a vârstei, sexului și nivelului de școlarizare, 20 de itemi, cu răspunsuri închise. Copiii și tinerii au posibilitatea de a alege din cele 2-6 răspunsuri posibile, pe cel care li se potrivește cel mai bine.

Chestionarul pentru copiii și tinerii din familii maternale cuprinde 18 itemi cu răspunsuri închise, pe lângă lângă itemii de identificare a vârstei, sexului și nivelului de școlarizare. Copiii și tinerii din familii maternale au, de asemenea, posibilitatea de a alege răspunsul care li se potrivește cel mai bine din cel 2-6 răspunsuri posibile.

Capitolul 3

-Prelucrarea și interpretarea rezultatelor-

Pentru verificarea ipotezelor cercetării de față s-au efectuat prelucrările statistice necesare, cu ajutorul programului SPSS 12.

3.1 Analiza cantitativă a răspunsurilor

Pentru a avea o imagine cât mai clară și completă asupra nivelului de dezvoltare a afectivității copiilor și tinerilor abandonați s-a efectuat pentru început analiza itemilor despre familiile naturale și sentimentele față de acestea.

Pentru a afla procentul copiilor și tinerilor, implicați în cercetarea de față, care își cunosc familiile au fost analizate răspunsurile date la itemul 4 din chestionarul pentru cei aflați în instituții, respectiv 2 pentru cei plasați în familii maternale.

Tabel 1. Analiza răspunsurilor întregului eșantion la itemul „Îți cunoști familia naturală?”

Fig. 1 Reprezentarea răspunsurilor întregului eșantion la itemul „Îți cunoști familia naturală?”

Din tabelul și figura de mai sus constatăm că din totalul celor 60 de subiecți chestionați, 50 își cunosc familia naturală iar 10 nu își cunosc familia de proveniență. Se observă că, deși au fost abandonați, cei mai mulți (83,3%) își cunosc părinții naturali, abandonul survenind în majoritatea cazurilor în copilăria mică și mijlocie. Din procentul de 16,7 % al celor care nu-și cunosc familiile naturale, în proporție considerabilă au fost abandonați la naștere, iar pentru ceilalți, cei care le-au dat viață nu s-au impus ca figuri parentale.

Tabel 2. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul „Îți cunoști familia naturală?”

Fig.2 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul „Îți cunoști familia naturală?”

Analizând răspunsurile date de copiii și tinerii din instituții se observă că din totalul celor 30 de copii și tineri instituționalizați doar 3 nu își cunosc familia naturală, în timp ce 27 își cunosc părinții naturali.

Tabel 3. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul „Îți cunoști familia naturală?

Fig. 3. Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul „Îți cunoști familia naturală?”

Din tabelul și figura de mai sus se observă că dintre cei 30 de copii si tineri plasați în familii maternale, 7 nu își cunosc familia de proveniență, comparativ cu cei 23 care își cunosc părinții naturali.

Din analiza răspunsurilor la itemul „Îți cunoști familia naturală?” se constată că tinerii și copiii din instituții își cunosc în procentaj mai mare păriniții naturali în comparație cu cei plasați în familiile maternale.

Tabel 4. Analiza răspunsurilor întregului eșantion la itemul „Cum era familia ta comparativ cu alte familii?”

Fig. 4. Reprezentarea răspunsurilor întregului eșantion la itemul „Cum era familia ta comparativ cu alte familii?”

Dintre cei 53 de subiecți care își cunosc familiile naturale, 15 consideră că familia lor era mai bună comparativ cu alte familii, în timp ce 38 sunt de părere că familia lor naturală este mai rea decât alte familii.

Tabelul 5. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Cum era familia ta comparativ cu alte familii?"

Fig. 5 Rreprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Cum era familia ta comparativ cu alte familii?"

Din tabelul și figura 5 s-a constatat faptul că din cei 30 copiii și tinerii din instituții, un număr de 5 consideră că familia naturală este mai bună decât alte familii, iar 21 dintre aceștia cred că familia lor este mai rea; însă 4 subiecți nu-și cunosc familia naturală.

Tabelul 6. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familile maternale la itemul "Cum era familia ta comparativ cu alte familii?"

Fig. 6 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familiile maternale la itemul "Cum era familia ta comparativ cu alte familii?"

Analizând tabelul și figura de mai sus, se observă faptul că din cei 27 de subiecți plasați în familii maternale care își cunosc familiile naturale, 10 consideră că familia lor este mai bună, iar 17 cred că familia de proveniență este mai rea decât alte familii.

Tabelul 7. Analiza răspunsurilor întregului eșantion la itemul "Sentimente față de familia naturală?"

Fig. 7 Reprezentarea răspunsurilor întregului eșantion la itemul "Sentimente față de familia naturală?"

Așa cum transpare din tabelul și figura 7, din cei 60 de subiecți intervievați, un număr de 19 simt bucurie când se gândesc la familia naturală, în timp ce 24 dintre aceștia simt tristețe cu gândul la părinții naturali, iar 11 au un sentiment de iritare în momentele în care se gândesc la familia de proveniență. Dintre ceilalți 6 subiecții, 5 au răspuns la acest item că nu își cunosc familia naturală, iar 1 nu simte nimic pentru părinții naturali.

Deși din întrebările anterioare s-a constatat că 10 subiecți nu își cunosc familile naturale, doar 5 dintre ei au specificat acest lucru în itemul referitor la sentimentele față de familia naturală, ceilalți 5 încercând sentimente negative față de părinții naturali care i-au abandonat.

Tabelul 8. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

"Sentimentele față de familia naturală?"

Fig. 8 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

"Sentimentele față de familia naturală?"

Se observă că din cei 30 de copiii și tinerii din instituții, un număr de 15 au sentimente de tristețe când evocă imaginea familiei naturale, 9 sunt iritați, 3 simt bucurie, 2 declară că nu își cunosc familia naturală, iar 1 nu simte nimic.

Tabelul 9. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

 "Sentimentele față de familia naturală?" 

Fig. 9 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

"Sentimentele față de familia naturală?" 

Copiii și tinerii din familiile maternale au următoarele sentimente față de familiile naturale : bucurie (16 subiecți), tristețe (9 subiecți), iritare (2 subiecți), iar 3 declară că nu-și cunosc familia de proveniență.

Tabelul 10. Analiza răspunsurilor întregului eșantion la itemul "Vârsta până la care ai crescut în familie?"

Fig.10 Reprezentarea răspunsurilor întregului eșantion la itemul "Vârsta până la care ai crescut în familie?

Referitor la vârsta până la care copiii și tinerii chestionați au crescut în familia naturală, s-a constatat că cei mai mulți au fost abanonați înaintea vârstei de 1 an, ceilalți eșalonându-se până la vârsta de 16 ani.

3.2 Verificarea primei ipoteze experimentale

Ipoteza 1: Copiii aflați în instituții de stat pentru protecția copilului manifestă în mai mare măsură comportamente consecutive privațiunii afective decât cei aflați în asistență maternală.

Pentru verificarea primei ipoteze s-a efectuat analiza următorilor itemi:

Ce fac copiii și tinerii abandonați când sunt triști?

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Ce te face fericit?

Tabel 11. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

„Ce fac copiii și tinerii abandonați când sunt triști?”

Așa cum se observă din tabelul de mai sus, copiii și tinerii din instituții când sunt triști au diverse reacții, astfel un număr de 12 au declarat că plâng atunci când sunt triști, 9 dintre ei au răspuns că nu sunt niciodată triști, 5 au specificat că execută mișcări necontrolate, 2 au răspuns că atunci când sunt triști mănâncă mult, tot un număr de 2 subiecți au declarat altceva („mă manifest pentru început dur”, „nu mă supăr din orice”).

Tabel 12. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

„Ce fac copiii și tinerii abandonați când sunt triști?”

Așa cum transpare din tabelul 12, copiii și tinerii chestionați au dat următoarele răspunsuri la itemul de mai sus: 12 subiecți au răspuns că atunci când sunt triști, plâng, 9 dintre aceștia au specificat că execută diferite mișcări necontrolate, un număr de 8 subiecți au declarat că atunci când sunt triști, mănâncă mult, iar unul a răspuns că nu este niciodată trist.

Fig. 11 Reprezentarea răspunsurilor comportamentelor consecutive privării afective ale copiilor și tinerilor din instituții comparativ cu cei din familii maternale

Din analiza comparativă a răspunsurilor date de subiecții din instituții și cei din familii maternale se constată: un număr egal de copiii și tineri din instituții și din familii maternale (12) au declarat că atunci când sunt triști, plâng; mai departe se observă că un număr mare de copiii și tinerii din familii maternale (8) mănâncă atunci când sunt triști, în timp ce un număr relativ mic de copii plasați în instituții (2) au același comportament; 9 subiecți aflați în familii maternale au declarat că atunci când sunt triști execută diferite mișcări necontrolate, în timp ce numai 5 dintre cei plasați în instituții declară același lucru; 9 dintre subiecți plasați în instituți declară că nu sunt niciodată triști, însă doar unul dintre subiecții din familii maternale a dat același răspuns, 2 dintre subiecții din instituții au dat la acest item alt răspuns.

Tabelul 13. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul „Cine este cel mai bun prieten al tău?"

Așa cum se observă în tabelul de mai sus, din cei 30 de subiecții chestionați, 21 au considerat că cel mai bun prieten al lor este un adult, 6 au declarat că cel mai bun prieten este un copil, 2 au răspuns că cel mai bun prieten este un animal, iar un subiect îl consideră pe Dumnezeu cel mai bun prieten.

Tabelul 14 . Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

"Cine este cel mai bun prieten al tău?"

La itemul de mai sus copiii și tinerii din familiile maternale au dat următoarele răspunsuri: un număr de 12 subiecți au cel mai bun prieten un adult, 11 dintre aceștia consideră cel mai bun prieten un copil, 6 au ca prieten un animal, iar unul a declarat ca Dumnezeu îi este cel mai bun prieten.

Fig. 12 Analiza comparativă a răspunsurilor date de copiii și tinerii abandonați la itemul „Cine este cel mai bun prieten al tău?”

Din analiza comparativă a răspunsurilor date de copiii și tinerii din instituții și familii maternale la itemul „Cine este cel mai bun prieten al tău?” se observă: un număr de 21 copii din instituții au răspuns un adult, în timp ce doar 12 din copiii plasați în familii maternale au dat același răspuns, 6 subiecți din instituții consideră cel mai bun prieten un copil, 11 subiecți din familii maternale au dat același răspuns, 2 dintre subiecții din instituții au cel mai bun prieten un animal, 6 copii din familii maternale au răspuns identic, câte un subiect din fiecare categorie consideră că cel mai bun prieten le este Dumnezeu.

Se constată faptul că majoritatea tinerilor din instituții chestionați consideră cel mai bun prieten un adult, lucru justificat de faptul că aceștia interacționează zilnic cu adulții care sunt responsabili de ei, purtându-le de grijă, acest lucru determinându-i pe copiii să se apropie de aceștia. Nu același lucru se întâmplă cu copiii și tinerii din familiile maternale, care consideră cel mai bun prieten un copil.

Tabel 15. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Ce te face fericit?"

Așa cum transpare în tabelul de mai sus răspunsurile copiilor și tinerilor din instituții la itemul „Ce te fac fericit?” au fost: 13 subiecți chestionați au răspuns că sunt fericiți când se află alături de prieteni, un număr de 6 au declarat că familia îi face fericiți și tot 6 au specificat că atunci când sunt singuri se simt fericiți, iar 5 dintre aceștia au răspuns că sunt fericiți că se află în instituția unde sunt plasați.

Tabel 16. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul "Ce te face fericit?"

Se poate observa din acest tabel că din cei 30 de subiecți chestionați, 16 consideră că sunt fericiți atunci când sunt alături de prieteni, 13 dintre aceștia se simt fericiți când sunt în familie, iar o persoană declară că singurătatea îl face fericit.

Fig. 13 Analiza comparativă a răspunsurilor date de subiecți la itemul „Ce te face fericit?”

Din analiza răspunsurilor celor două categorii de subiecți se constată următoarele: un număr relativ apropiat de copii și tineri instituționalizați (13) și din familii maternale (16) au declarat că se simt fericiți alături de prieteni, în timp ce doar 6 dintre subiecții din instituții au răspuns că sunt fericiți alături de familie față de 13 copii și tineri din familii maternale au dat același răspuns, 6 subiecți din instituții au declarat că sunt fericiți atunci când sunt singuri, iar o singură persoană ce face parte din grupul copiilor și tinerilor din familii maternale a specificat că se simte fericită când este singură, 5 dintre copiii și tinerii din instituții au răspuns că sunt fericiți în instituția în care se află.

Din analiza comparativă a celor trei itemi ("Ce fac copiii și tinerii abandonați când sunt triști? Cine este cel mai bun prieten al tău? Ce te face fericit?") se constată într-adevăr că tinerii și copiii din instituții sunt mai afectați de faptul că nu li se oferă aportul necesar de afectivitate de care aceștia au nevoie, deoarece tocmai instituția în care se află nu este capabilă să le ofere un climat afectiv adecvat, față de copiii și tinerii din familii maternale care se simt fericiți în familiile în care sunt plasați.

Toate aceste constatări vin în sprijinul ipotezei de cercetare lansate. Se confirmă faptul că tinerii și copiii aflați în instituții de stat pentru protecția copilului manifestă în mai mare măsură comportamente consecutive privațiunii afective decât cei aflați în asistență maternală.

3.3 Verificarea celei de-a doua ipoteze

Ipoteza 2: Atât copiii și tinerii din instituții cât și cei plasați în asistență maternală întâmpină dificultăți în contextul relaționării cu mediul social.

Pentru verificarea celei de-a doua ipoteze, s-a efectuat analiza următorilor itemi:

"Cum te integrezi într-un grup social nou?" 

 "Părerea societății despre copiii și tinerii abandonați din perspectiva acestora?" 

Tabel 17. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Cum te integrezi într-un grup social nou?"

Referitor la integrarea într-un grup social nou copiii și tinerii din instituții au răspuns astfel: 24 dintre aceștia au menționat că se integrează ușor într-un grup nou, 3 au răspuns că se integrează foarte ușor și tot un număr de 3 au specificat că se integrează greu.

Tabel 18. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul "Cum te integrezi într-un grup social nou?"

Din cei 30 de copii și tineri din familii maternale, 16 au specificat că se integrează ușor într-un grup social nou, un număr de 7 au răspuns: foarte ușor, tot 7 au spus că se integrează greu.

Fig. 14. Analiza comparativă a răspunsurilor date de subiecți la itemul „Cum te integrezi într-un grup social nou?”

Din reprezentarea grafică de mai sus se observă faptul că tinerii și copiii din instituții se integrează mai ușor într-un grup social nou, față de cei din familiile maternale. Însă și despre copiii și tinerii din familii maternale se poate spune că se integrează destul de ușor.

Tabel 19. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Părerea societății despre copiii și tinerii abandonați din perspectiva acestora?"

Așa cum transpare din tabelul de mai sus din cei 30 copiii și tinerii instituționalizați, 16 au răspuns că se simt marginalizați de către societate, 6 au declarat că se simt protejați de instituția în care se află, 4 dintre aceștia cred că nu sunt acceptați de societate, 3 subiecți nu știu care este părerea societăți despre copiii abandonați, iar unul a dat alt răspuns.

Tabel 20. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul "Părerea societății despre copiii și tinerii abandonați din perspectiva acestora?"

După cum se poate observa din tabel copiii și tinerii din familii maternale au următoarele păreri: 11 subiecți consideră că sunt protejați de centrele de specialitate, 10 dintre aceștia cred că sunt marginalizați de către societate, 7 au răspuns că nu sunt acceptați de societate, iar 2 subiecți nu știu care este părerea societății despre ei.

Din analiza frecvențelor răspunsurilor primite la itemii de mai sus ("Cum te integrezi într-un grup social nou? Părerea societății despre copiii și tinerii abandonați din perspectiva acestora?") dar și din compararea răspunsurilor date de subiecții chestionați, se constată faptul că ipoteza 2 se infirmă, deoarece atât copiii și tinerii din instituții cât și cei din familii maternale nu întâmpină dificultăți în contextul relaționării cu mediul social.

3.4 Verificarea celei de-a treia ipoteze

Ipoteza 3: Cu cât vârsta până la care copiii si tinerii abandonați au crescut în familia naturală este mai mare, cu atât manifestările afective sunt mai diminuate.

Pentru verificarea celei de a treia ipoteze s-a efectuat corelația între vârsta până la care copiii și tinerii abandonați au crescut în familiile naturale și manifestările afective ale acestora. Manifestările afective pe care le-am avut în vedere aici sunt evidențiate de itemii:

“Ești mulțumit de locul în care te afli în acest moment?” 

“Când ești trist sau te supără cineva sau ceva ce faci?”

Rezultatele obținute în urma prelucrărilor statistice sunt prezentate în tabelul 21

Tabel 21. Coeficienții de corelație liniară

Legendă:

r – coeficientul de corelație

p – pragul de semnificație al corelație

Analizând datele din acest tabel se constată:

între vârsta până la care au crescut în familia naturală și manifestările tinerilor când sunt triști există o corelație negativă semnificativă (r =-0,332, p <0,01), ceea ce înseamnă că cele două variabile sunt în relatie inversă. Adică, cu cât vârsta până la care copiii și tinerii abandonați au crescut în familie este mai mare, cu atât manifestările în caz de tristețe, consecutive abandonului, sunt mai diminuate.

între vârsta până la care au crescut în familia naturală și unde cred copiii și tinerii abandonați că este mai bine să locuiască, există o corelație pozitivă nesemnificativă (r =0,022, p=0,353 ).

Din rezultatele obținute prin interpretările statistice ipoteza 3 se confirmă, deoarece cu cât vârsta până la care copiii si tinerii abandonați au crescut în familia naturală este mai mare, cu atât manifestările afective negative sunt mai diminuate. La cei care au fost abandonați de părinții naturali la vârste foarte fragede (chiar imediat după naștere, în maternitate) incidența și intensitatea manifestărilor afective negative este vădit mai mare.

3.5 Verificarea celei de-a patra ipoteze

Ipoteza 4: Majoritatea copiilor și tinerilor abandonați și-ar fi dorit să rămână în familia naturală, unde consideră că ar fi fost mai fericiți.

Pentru verificarea celei de-a patra ipoteze s-au analizat următori itemi:

"Ce crezi că s-ar fi întâmplat cu tine dacă ai fi rămas în familia naturală?" 

"Părinții tăi au fost bucuroși de venirea ta pe lume?" 

Tabel 22. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul  "Ce crezi că s-ar fi întâmplat cu tine dacă ai fi rămas în familia naturală?"  

Așa cum se observă în tabelul de mai sus răspunsurile copiilor și tinerilor instituționalizați la item au fost: un număr de 12 consideră că nu le-ar fi plăcut în familia naturală, 9 subiecți cred că prezența familiei naturale le-ar fi ușurat viața, 6 și-ar fi dorit foarte mult să rămână în familie, iar 3 au dat alt răspuns.

Tabel 23. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul "Ce crezi că s-ar fi întâmplat cu tine dacă ai fi rămas în familia naturală?"

Referitor la apartenența de familia naturală, copiii și tinerii din familii maternale au dat următoarele răspunsuri: 18 consideră că le-ar fi fost mai ușor în viață, 6 au răspuns că le-ar fi placut forte mult, iar tot 6 cred că nu le-ar fi plăcut să fie în familia naturală.

Fig. 15 Analiza comparativă a răspunsurilor date de subiecți la itemul Ce crezi că s-ar fi întâmplat cu tine dacă ai fi rămas în familia naturală?"

După cum se observă în figura de mai sus o mare parte din copiii și tinerii din familiile maternale consideră că le-ar fi fost mai ușor în viață și le-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi rămas în familia naturală, față de copiii și tinerii din instituții care cred că nu le-ar fi plăcut să rămână în familiile naturale.

Răspunsurile date de copiii și tinerii din familii maternale se poate spune că au fost influențate de experiența pe care aceștia au căpătat-o de-a lungul timpului în familiile la care au fost plasați, cu alte cuvinte aceștia au cunoscut substitute ale figurilor parentale.

Răspunsurile negative date de copiii și tinerii din instituții au și ele la rândul lor o justificare, dacă acești copii și tineri au fost abandonați la naștere și nu au făcut parte niciodată dintr-o familie, nu au de unde să știe dacă le-ar fi fost bine în familia de proveniență.

Tabel 24. Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul "Părinții tăi au fost bucuroși de venirea ta pe lume?"

Așa cum se constată în tabelul de mai sus răspunsurile la acest item au fost următoarele: 22 de subiecți nu știu dacă părinți naturali au fost bucuroși de venirea lor pe lume, 6 consideră că familia naturală s-a bucurat de nașterea acestora, iar 2 au răspuns: nu știu.

Tabel 25 Analiza răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul  "Părinții tăi au fost bucuroși de venirea ta pe lume?"

Copiii și tinerii din familiile maternale au dat următoarele răspunsuri la itemul de mai sus: 14 au declarat că nu au cunoștință dacă familia naturală s-a bucurat sau nu de nașterea lor, 8 dintre aceștia cred că părinți naturali au fost bucuroși de venirea lor pe lume și tot 8 cred că familia de proveniență nu s-a bucurat.

Fig. 16 Analiza comparativă a răspunsurilor date de subiecți la itemul  "Părinții tăi au fost bucuroși de venirea ta pe lume?" 

Din analiza comparativă a răspunsurilor reprezentate grafic în figura de mai sus, se observă că o mare parte a copiilor și tinerilor din instituți (22) dar și cei din familile maternale (14) au răspuns că nu au cunoștință dacă familia naturală s-a bucurat de nașterea lor. O mică parte dintre cele două categorii cred că familiile de proveniență s-au bucurat de venirea lor pe lume.

În urma analizelor comparative a răspunsurilor date de cele două categorii de subiecți s-a constatat faptul că majoritatea copiilor și tinerilor abandonați și-ar fi dorit să rămână în familia naturală, unde consideră că ar fi fost mai fericiți, deci cea de-a patra ipoteză a cercetării se confirmă.

CONCLUZII

În urma verificării ipotezelor prin analiza statistică a datelor, se pot trasa următoarele concluzii:

1. Copiii și tinerii plasați în instituții de stat pentru protecția copilului manifestă în mai mare măsură comportamente consecutive privațiunii afective decât cei aflați în asistență maternală. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că tinerii și copiii care trăiesc experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalități, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Ei resimt dependența fată de instituție și se identifică cu ea. Satisfacerea nevoii de afectivitate are loc mai ales în familie, însă în cazul acestor tineri și copii problema se agravează deoarece legătura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu personalul angajat în instituții. Consecința acetui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică care poate duce la manifestarea unor tulburări afectiv-comportamentale. Un alt factor care face din instituțiile de ocrotire un mediu neprielnic dezvoltări afectivități copiilor îl reprezintă absența modelelor și figurilor parentale autentice și a diversități și spontaneități relațiilor interpersonale similare cu cele din mediul familial, existența unui mediu prea aglomerat.

Nu același lucru se întâmplă cu copiii și tinerii din famililii maternale, deoarece aceștia în climatul familial din care fac parte au mai multe șanse să primească și să ofere dragoste.

2. Atât copiii și tinerii din instituții cât și cei din familii maternale consideră că nu întâmpină dificultăți în integrarea în mediul social. Această stare de fapt s-ar putea explica astfel: chiar dacă sunt în instituți sau în familii maternale, acești tineri și copii intră în contact cu societatea, sunt învățați normele de comportament social și se integrează destul de ușor în contexte sociale noi.

Deși societatea percepe copiii și tinerii din instituții ca o categorie aparte, aceasta nu impune restricții în integrarea lor.

Integrarea socială vizează mai ales tinerii cu vârstă peste 18 ani care, dacă nu își continuă studiile, trebuie să părăsească centrul și să-și găsească un loc de muncă. Deci integrarea profesională capătă un rol important în acest context, în sensul în care aceștia se desprind din cercul închis al instituției în care se aflau și se integrează la locul de muncă, într-un mediu social mai larg care permite formarea de relații noi ale tânărului cu grupul social din care face parte.

Despre copiii și tinerii din familiile maternale se poate spune că aceștia interacționează în primul rând cu familia în care sunt plasați, aceasta reprezentând primul grup social cu care interacționează în afară instituției, iar în al doilea rând relaționează cu grupul social din care face parte familia maternală.

3. Cu cât vârsta până la care copiii și tinerii abandonați au crescut în familia naturală este mai mare, cu atât manifestările afective sunt mai diminuate.

Numeroase studii efectuate de-a lungul timpului atestă faptul că instituțiile de copiii rămân doar perfectibile, cu caracter temporar sau complementar știut fiind faptul că riscurile legate de ele sunt cu atât mai mari cu cât vârsta copiilor este mai mică; cu cât instituționalizarea este de o mai lungă durată nevoile proprii fiecărei vârste și climatul specific mediului familial sunt mai mult ignorate. În acest context sunt mai des întâlnite manifestările afective negative.

Aceste manifestări ilustrează fragilitatea structurilor psihice afective și vulnerabilitatea sporită atât în fața tendințelor interne ale trebuințelor proprii, cât și incitanțile ambiante. Într-o măsură variabilă aceste aspecte se încriu în structura afectivă a copiilor și tinerilor abandonați, constituind o sursă generatoare trăirii negative.

În mod natural, familia este primul factor care contribuie la structurarea componentelor de bază ale personalități copilului. Ca unitate relativ restrânsă familia oferă copilului o diversitate de relații interpersonale prin modele comportamentale necesare pregătiri acestuia pentru viață. Se apreciază că părinți contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viața comună și interacțiunile de fiecare zi. Contribuția mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor și la dezvoltarea personalități lor se explică, pe de o parte prin capacitatea de învățare și deosebita lor reciptivitate la ceea ce vine de la părinți și, pe de altă parte prin felul în care părinți răspund nevoilor copiilor. Excluderea acestei etape din vârsta copiilor și tinerilor abandonați la vârste foarte mici, chiar la naștere are repercusiuni asupra dezvoltări structurilor afective ale acestora exprimate printr-un convoi de manifestări afective negative.

4. Majoritatea copiilor și tinerilor abandonați și-ar fi dorit să rămână în familia naturală, unde consideră că ar fi fost mai fericiți.

Indiferent dacă se află în instituții sau în familii maternale, copiii și tinerii abandonați de părinții naturali tânjesc după traiul în comun cu familia naturală, conștientizând faptul că acest lucru le-ar spori fericirea. Deși o parte dintre ei nici nu și-au cunoscut părinții naturali, resimt lipsa și le caută prezența.

Dezvoltarea normală a copiilor abandonați este periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea lor în dezvoltare. Se ajunge aici pe de o parte din cauza lipsei personalului calificat desemnat să rezolve aceste probleme, iar pe de altă parte din cauza posibilitățior de intervenție limitată.

O parte dintre copiii și tinerii abandonați trăiesc cu iluzia revenirii părinților. Aceasta presupune trăirii emoționale intense și variate. Emoțiile care însoțesc, de obicei, durerea separări de familia naturală sunt: regretul, angoasa, neîncrederea, disperarea, anxietatea, singurătatea, vina, resentimentele, dorul, sentimentul lipsei de sens. Cu alte cuvinte, durerea copiilor și tinerilor abandonați este o rană a cărei vindecare necesită atenție, dragoste, căldură, sprijin. Chiar dacă majoritatea au atins faza de acceptare a realității, nu se poate spune că a avut loc tratarea „leziuni” sufletului.

Particularitățile lor de dezvoltare cognitiv-emoțională și socială, determină exprimarea suferinței într-un mod caracteristic: trăiesc totul într-o mai mare măsură la nivel fizic; se exprimă mai puțin verbal; își exprimă furia într-un mod foarte direct; trăiesc pierderea/durerea discontinuu. În acest context copiii și tinerii abandonați gândesc că mediul familial natural i-ar face mult mai fericiți. Corolar acestei convingeri ei își doresc să nu fi fost despărțiți niciodată de părinții naturali.

Abandonul exclude legătura afectivă dintre copil și părinți. În lipsa acestei legături aefective, dezvoltarea emoțională va fi marcată de sentimente de siguranță. Absența dragostei părintești duce la diferite forme de protest, ce generează conflicte cu părinții, stări de angoasă, sentimentul de culpabilitate sau frustrare. Atâta timp cât nevoia de dragoste a copiilor și tinerilor abandonați nu este împlinită vor trăi cu impresia că nimic nu merge așa cum trebuie și vor idealiza valențele familiei naturale.

Rezultatele cercetării de față relevă faptul că afectivitatea copiilor și tinerilor din familiile maternale este mai puțin labilă decât a celor instituționalizați. Asistenții maternali, denumiți de unele publicații "părinți de profesie", reușesc într-o anumită măsură să confere copiilor luați în grijă un climat propice pentru dezvoltarea afectivități. Numărul mare de copiii și tinerii din instituții îngreunează crearea și dezvoltarea legăturilor afective între aceștia și personalul din instituții.

Instituționalizarea în sine produce în conștiința copilului tabloul abandonului, sentimentul de a nu fi dorit, îngrijit, iubit, prin urmare, intervine un profund sentiment de insecuritate, scăderea stimei de sine, perturbare a conceptului de identitate personală, toate acestea trăite la nivel emoțional și cognitiv, în mod dramatic. Copilul trebuie să facă față unui mediu care presupune o organizare aparte a întrgii sale vieți. Asistența maternală se dovedește o alternativă fericită la instituționalizare în ceea ce privește dezvoltarea afectivității la copiii și tinerii abandonați.

În vederea dezvoltării afectivității atât la copiii și tinerii din instituții, cât și la cei plasați la familiile maternale se pot trasa următoarele propuneri:

Sporirea personalului de specialitate din cadru instituților de protecție a copilului, astefel încât să se reducă decalajul dintre volumul nevoilor copiilor și posibilităților angajaților de a le satisface.

Intruducerea unor programe intervenționiste individuale, personalizate.

Cultivarea relaților interpersonale similare cu cele din mediul familial.

Inițializarea de programe de socializare periodice.

Contactarea părinților naturali în încercarea de a stabili relații cu aceștia.

La baza programelor propunerilor educaționale va sta ideea că afectivitatea și comunicarea sunt componente fundamentale, extrem de susceptibile la influențele pozitive și prin intermediul cărora se poate acționa maximal în dezvoltarea ființei umane.

BIBLIOGRAIE

Alexiu, T. M. (2001) “Părinții care își abandonează copiii”, Timișoara, Editura Mirton;

Cosmovici, A. (1996) “Psihologia generală”, Iași, Editura Polirom;

Cojocaru, D. (2008) “Copilăria și construcția parentalității: asistența maternală în România” , Iași, Editura Polirom;

Dărăbos, Ș. (2006) “Manual de proceduri privind inserția socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție al copilului”, Baia Mare, Editura Europrint;

Dumitrana, M. (1998) “Copilul instituționalizat”, București, Editura Didactică și Pedagogică RA;

Furniss, T. (2005) “Manual multiprofesional al abuzului sexual al copilului”, Timișoara, Editura Wald Press;

Ionescu, Ș. (2001) “Copilul maltratat, evaluare, prevenire, intervenție, București,

Editura Fundația Internațională pentru Copil și Familie;

Killen, K. (1998) “Copilul maltrat”, Timișoara, Editura Eurobit;

Macavei, E. (1989) “Familii și casa de copii”, București, Editura Litera;

Muntean, A. (2001) “Familii și copii în dificultate”, Timișoara, Editura Mirton;

Neamțu, G. (2003) “Tratat de asistență socială”, Iași, Editura Polirom;

Neamțu, N. (2007) “Succes și eșec în plasamentul familial în contextul reformei, sistemului de protecție a copilului din România”, Cluj –Napoca, Editura Accent;

Pătrașcu, I. (2007) “Cod de bune practici privind integrarea profesională a tinerilor defavorizați”, Timișoara, redactare Mireșan Gabriela;

Smith, C. (1993) “ Adopție și plasament familial”, București, Editura Alternative;

Șoitu, L. (2003) ”Copilul instituționalizat-perspective psihosociale”, Iași, Editura Polirom;

Zlate, M. (1996) „Introducere în psihologie”, București, Editura Sansa (ediția

a II-a);

elenabarac.wordpress.com/2008/01/27/efectele-abandonului-asupra-copilului-32k – 04 martie 2009;

www.dictsociologie.netfirms.com/P/Termeni/plasament_familial.htm-6k – 17mai 2009;

www.ionc.ro/publicații/Situația_abandonului pdf – 08 aprilie 2009;

www.savethechildren.net/românia/ce_facem/program/instituționalizare_efecte html – 21 aprilie 2009.

ANEXA 1

CHESTIONAR DE AFECTIVITATE

– Pentru copiii și tinerii din instituții –

Vârsta:

Sex:

Nivel de școlarizare:

primar

gimnazial

liceal

profesional

postliceal

universitar

Ce te face fericit?

să fiu înconjurat de prieteni

să fiu alături de familie

să locuiesc în centrul de plasament

să fiu singur

Îți dorești să faci parte dintr-o familie iubitoare?

da

da, cu o condiție și anume…………………………………………………………………..

poate

nu

Te-ar deranja existența unui alt copil în această familie?

da

nu, dimpotrivă

mi-ar plăcea să am un frate/o soră

poate

Îți cunoști familia naturală?

da

nu (Dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, treceți direct la întrebarea 8)

Când te gandești la familia ta, cum ți se pare ca era în comparație cu alte familii?

Cu ………………………………………………………….mai bună

Cu……………………………………………………………mai rea

Ce simți atunci când te gândești la familia ta?

bucurie

tristețe

iritare

alt răspuns:…………………………………..

Până la ce vârstă ai crescut în familie?

………………………………………………………………………………………………………….

În cazul în care nu-ti cunoști familia naturală, ai dori să o cunoști?

da

nu

poate

alt răspuns:…………………………………………………………………..

Unde crezi că este mai bine să locuiești?

în centru de plasament

în cadrul unei familii maternale

nu știu

alt răspuns:……………………………

Ești mulțumit de locul în care te afli în acest moment?

da

nu

în oarecare măsură

Dacă vei face parte dintr-o familie maternală, crezi că membrii acesteia te vor accepta?

da

depinde de ei

depinde de mine

nu

De ce crezi că te-au abandonat părinții tăi naturali?

pentru că nu m-au dorit

resurse materiale insuficiente

nu știu

alte cauze:……………………………………………..

Când ești trist sau când te supără cineva sau ceva ce faci?

plâng

mănânc mai mult ca de obicei

execut diferite mișcări necontrolate

nu sunt niciodată trist sau supărat

alt răspuns:……………………………………………………..

Cine este cel mai bun prieten al tău?

un copil

un adult

un animal

alt răspuns:…………………………

Cum ți-ai dori să se comporte familia ta cu tine?

să ma placă

să mă accepte așa cum sunt

să mă includă în familie

să mă protejeze

toate

nu știu

Care crezi că este părerea socității despre copii abandonați?

sunt marginalizați

sunt protejați de centrele de specialitate

nu sunt acceptați de societate

nu știu

alt răspuns:……………………………………………………….

Cum te integrezi într-un grup social nou?

foarte ușor

ușor

greu

foarte greu

nu mă integrez

Ce crezi că s-ar fi întamplat cu tine dacă ai fi rămas în familia ta naturală?

mi-ar fi plăcut foarte mult

mi-ar fi fost mai ușor în viață

nu mi-ar fi plăcut

alt răspuns:………………………………………………………………………….

Din câte știi sau crezi, părinții tăi naturali au fost bucuroși de venirea ta pe lume?

da

nu

nu știu

Care sunt cele mai frecvente pedepse pe care le primești în centrul de plasament?

violență verbală

suspendarea unor activități

violență corporală

alt răspuns:………………………………………………………………………………….

ANEXA 2

CHESTIONAR DE AFECTIVITATE

– Pentru copiii și tinerii plasați în familii maternale –

Vârsta:

Sex:

Nivel de școlarizare:

primar

gimnazial

liceal

profesional

postliceal

universitar

Ce te face fericit?

să fiu înconjurat de prieteni

să fiu alături de familie

să locuiesc în centrul de plasament

să fiu singur

Îți cunoști familia naturală?

da

nu (Dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, treceți direct la întrebarea 6)

Când te gandești la familia ta, cum ți se pare ca era în comparație cu alte familii?

Cu ………………………………………………………….mai bună

Cu……………………………………………………………mai rea

Ce simți atunci când te gândești la familia ta?

bucurie

tristețe

iritare

alt răspuns:…………………………………..

Până la ce vârstă ai crescut în familie?

………………………………………………………………………………………………………….

În cazul în care nu-ti cunoști familia naturală, ai dori să o cunoști?

da

nu

poate

alt răspuns:…………………………………………………………………..

Unde crezi că este mai bine să locuiești?

în centru de plasament

în cadrul unei familii maternale

nu știu

alt răspuns:……………………………

Ești mulțumit de locul în care te afli în acest moment?

da

nu

în oarecare măsură

Te simți acceptat de către membrii familiei maternale în care te afli?

da

depinde de ei

depinde de mine

nu

De ce crezi că te-au abandonat părinții tăi naturali?

pentru că nu m-au dorit

resurse materiale insuficiente

nu știu

alte cauze:……………………………………………..

Când ești trist sau când te supără cineva sau ceva ce faci?

plâng

mănânc mai mult ca de obicei

execut diferite mișcări necontrolate

nu sunt niciodată trist sau supărat

alt răspuns:……………………………………………………..

Cine este cel mai bun prieten al tău?

un copil

un adult

un animal

alt răspuns:…………………………

Consideri că familia maternală din care faci parte?

te place

te acceptă așa cum ești

te consideră ca fiind membru al familiei

te protejază

toate

alt răspuns:…………………………………………..

Care crezi că este părerea socității despre copii abandonați?

sunt marginalizați

sunt protejați de centrele de specialitate

nu sunt acceptați de societate

nu știu

alt răspuns:……………………………………………………….

Cum te integrezi într-un grup social nou?

foarte ușor

ușor

greu

foarte greu

nu mă integrez

Ce crezi că s-ar fi întamplat cu tine dacă ai fi rămas în familia ta naturală?

mi-ar fi plăcut foarte mult

mi-ar fi fost mai ușor în viață

nu mi-ar fi plăcut

alt răspuns:………………………………………………………………………….

Din câte știi sau crezi, părinții tăi naturali au fost bucuroși de venirea ta pe lume?

da

nu

nu știu

Care sunt cele mai frecvente pedepse pe care le primești în familia maternală?

violență verbală

suspendarea unor activități

violență corporală

alt răspuns:………………………………………………………………………………….

ANEXA 3

Fig. 1 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

„Ce te face fericit?”

ANEXA 4

Fig. 2 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

„Ce te face fericit?”

ANEXA 5

Fig. 3 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

"Ce faci când ești trist?" 

ANEXA 6

Fig. 4 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

 "Ce faci când ești trist?"  

BIBLIOGRAIE

Alexiu, T. M. (2001) “Părinții care își abandonează copiii”, Timișoara, Editura Mirton;

Cosmovici, A. (1996) “Psihologia generală”, Iași, Editura Polirom;

Cojocaru, D. (2008) “Copilăria și construcția parentalității: asistența maternală în România” , Iași, Editura Polirom;

Dărăbos, Ș. (2006) “Manual de proceduri privind inserția socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție al copilului”, Baia Mare, Editura Europrint;

Dumitrana, M. (1998) “Copilul instituționalizat”, București, Editura Didactică și Pedagogică RA;

Furniss, T. (2005) “Manual multiprofesional al abuzului sexual al copilului”, Timișoara, Editura Wald Press;

Ionescu, Ș. (2001) “Copilul maltratat, evaluare, prevenire, intervenție, București,

Editura Fundația Internațională pentru Copil și Familie;

Killen, K. (1998) “Copilul maltrat”, Timișoara, Editura Eurobit;

Macavei, E. (1989) “Familii și casa de copii”, București, Editura Litera;

Muntean, A. (2001) “Familii și copii în dificultate”, Timișoara, Editura Mirton;

Neamțu, G. (2003) “Tratat de asistență socială”, Iași, Editura Polirom;

Neamțu, N. (2007) “Succes și eșec în plasamentul familial în contextul reformei, sistemului de protecție a copilului din România”, Cluj –Napoca, Editura Accent;

Pătrașcu, I. (2007) “Cod de bune practici privind integrarea profesională a tinerilor defavorizați”, Timișoara, redactare Mireșan Gabriela;

Smith, C. (1993) “ Adopție și plasament familial”, București, Editura Alternative;

Șoitu, L. (2003) ”Copilul instituționalizat-perspective psihosociale”, Iași, Editura Polirom;

Zlate, M. (1996) „Introducere în psihologie”, București, Editura Sansa (ediția

a II-a);

elenabarac.wordpress.com/2008/01/27/efectele-abandonului-asupra-copilului-32k – 04 martie 2009;

www.dictsociologie.netfirms.com/P/Termeni/plasament_familial.htm-6k – 17mai 2009;

www.ionc.ro/publicații/Situația_abandonului pdf – 08 aprilie 2009;

www.savethechildren.net/românia/ce_facem/program/instituționalizare_efecte html – 21 aprilie 2009.

ANEXA 1

CHESTIONAR DE AFECTIVITATE

– Pentru copiii și tinerii din instituții –

Vârsta:

Sex:

Nivel de școlarizare:

primar

gimnazial

liceal

profesional

postliceal

universitar

Ce te face fericit?

să fiu înconjurat de prieteni

să fiu alături de familie

să locuiesc în centrul de plasament

să fiu singur

Îți dorești să faci parte dintr-o familie iubitoare?

da

da, cu o condiție și anume…………………………………………………………………..

poate

nu

Te-ar deranja existența unui alt copil în această familie?

da

nu, dimpotrivă

mi-ar plăcea să am un frate/o soră

poate

Îți cunoști familia naturală?

da

nu (Dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, treceți direct la întrebarea 8)

Când te gandești la familia ta, cum ți se pare ca era în comparație cu alte familii?

Cu ………………………………………………………….mai bună

Cu……………………………………………………………mai rea

Ce simți atunci când te gândești la familia ta?

bucurie

tristețe

iritare

alt răspuns:…………………………………..

Până la ce vârstă ai crescut în familie?

………………………………………………………………………………………………………….

În cazul în care nu-ti cunoști familia naturală, ai dori să o cunoști?

da

nu

poate

alt răspuns:…………………………………………………………………..

Unde crezi că este mai bine să locuiești?

în centru de plasament

în cadrul unei familii maternale

nu știu

alt răspuns:……………………………

Ești mulțumit de locul în care te afli în acest moment?

da

nu

în oarecare măsură

Dacă vei face parte dintr-o familie maternală, crezi că membrii acesteia te vor accepta?

da

depinde de ei

depinde de mine

nu

De ce crezi că te-au abandonat părinții tăi naturali?

pentru că nu m-au dorit

resurse materiale insuficiente

nu știu

alte cauze:……………………………………………..

Când ești trist sau când te supără cineva sau ceva ce faci?

plâng

mănânc mai mult ca de obicei

execut diferite mișcări necontrolate

nu sunt niciodată trist sau supărat

alt răspuns:……………………………………………………..

Cine este cel mai bun prieten al tău?

un copil

un adult

un animal

alt răspuns:…………………………

Cum ți-ai dori să se comporte familia ta cu tine?

să ma placă

să mă accepte așa cum sunt

să mă includă în familie

să mă protejeze

toate

nu știu

Care crezi că este părerea socității despre copii abandonați?

sunt marginalizați

sunt protejați de centrele de specialitate

nu sunt acceptați de societate

nu știu

alt răspuns:……………………………………………………….

Cum te integrezi într-un grup social nou?

foarte ușor

ușor

greu

foarte greu

nu mă integrez

Ce crezi că s-ar fi întamplat cu tine dacă ai fi rămas în familia ta naturală?

mi-ar fi plăcut foarte mult

mi-ar fi fost mai ușor în viață

nu mi-ar fi plăcut

alt răspuns:………………………………………………………………………….

Din câte știi sau crezi, părinții tăi naturali au fost bucuroși de venirea ta pe lume?

da

nu

nu știu

Care sunt cele mai frecvente pedepse pe care le primești în centrul de plasament?

violență verbală

suspendarea unor activități

violență corporală

alt răspuns:………………………………………………………………………………….

ANEXA 2

CHESTIONAR DE AFECTIVITATE

– Pentru copiii și tinerii plasați în familii maternale –

Vârsta:

Sex:

Nivel de școlarizare:

primar

gimnazial

liceal

profesional

postliceal

universitar

Ce te face fericit?

să fiu înconjurat de prieteni

să fiu alături de familie

să locuiesc în centrul de plasament

să fiu singur

Îți cunoști familia naturală?

da

nu (Dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, treceți direct la întrebarea 6)

Când te gandești la familia ta, cum ți se pare ca era în comparație cu alte familii?

Cu ………………………………………………………….mai bună

Cu……………………………………………………………mai rea

Ce simți atunci când te gândești la familia ta?

bucurie

tristețe

iritare

alt răspuns:…………………………………..

Până la ce vârstă ai crescut în familie?

………………………………………………………………………………………………………….

În cazul în care nu-ti cunoști familia naturală, ai dori să o cunoști?

da

nu

poate

alt răspuns:…………………………………………………………………..

Unde crezi că este mai bine să locuiești?

în centru de plasament

în cadrul unei familii maternale

nu știu

alt răspuns:……………………………

Ești mulțumit de locul în care te afli în acest moment?

da

nu

în oarecare măsură

Te simți acceptat de către membrii familiei maternale în care te afli?

da

depinde de ei

depinde de mine

nu

De ce crezi că te-au abandonat părinții tăi naturali?

pentru că nu m-au dorit

resurse materiale insuficiente

nu știu

alte cauze:……………………………………………..

Când ești trist sau când te supără cineva sau ceva ce faci?

plâng

mănânc mai mult ca de obicei

execut diferite mișcări necontrolate

nu sunt niciodată trist sau supărat

alt răspuns:……………………………………………………..

Cine este cel mai bun prieten al tău?

un copil

un adult

un animal

alt răspuns:…………………………

Consideri că familia maternală din care faci parte?

te place

te acceptă așa cum ești

te consideră ca fiind membru al familiei

te protejază

toate

alt răspuns:…………………………………………..

Care crezi că este părerea socității despre copii abandonați?

sunt marginalizați

sunt protejați de centrele de specialitate

nu sunt acceptați de societate

nu știu

alt răspuns:……………………………………………………….

Cum te integrezi într-un grup social nou?

foarte ușor

ușor

greu

foarte greu

nu mă integrez

Ce crezi că s-ar fi întamplat cu tine dacă ai fi rămas în familia ta naturală?

mi-ar fi plăcut foarte mult

mi-ar fi fost mai ușor în viață

nu mi-ar fi plăcut

alt răspuns:………………………………………………………………………….

Din câte știi sau crezi, părinții tăi naturali au fost bucuroși de venirea ta pe lume?

da

nu

nu știu

Care sunt cele mai frecvente pedepse pe care le primești în familia maternală?

violență verbală

suspendarea unor activități

violență corporală

alt răspuns:………………………………………………………………………………….

ANEXA 3

Fig. 1 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

„Ce te face fericit?”

ANEXA 4

Fig. 2 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

„Ce te face fericit?”

ANEXA 5

Fig. 3 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din instituții la itemul

"Ce faci când ești trist?" 

ANEXA 6

Fig. 4 Reprezentarea răspunsurilor copiilor și tinerilor din familii maternale la itemul

 "Ce faci când ești trist?"