Adolescenta. Temperament Si Perceptie de Sine Corporala la Adolescenti

Psihologie

Adolescenta. Temperament Si Perceptie de Sine Corporala la Adolescenti

Byadmin ianuarie 1, 2024

Adolescența. Temperament și percepție de sine corporală la adolescenți

Cuprins

Rezumat

Capitolul I. Introducere

Capitolul II. Cadrul teoretic

2.1 Adolescența

2.2 Stadiile și substadiile adolescenței

2.3 Profilul de vârstă: Adolescența

2.4 Temperamentul

2.5 Percepție de sine corporală

Capitolul III. Obiectivele și ipotezele cercetării

3.1 Obiectivele cercetării

3.2 Ipotezele cercetării

Capitolul IV. Metodologia cercetării

4.1 Design-ul cercetării

4.2 Variabilele cercetării

4.3 Eșantionarea

4.4 Instrumente

4.5 Procedura de lucru

Capitolul V. Prezentarea rezultatelor

Capitolul VI. Concluzii

Bibliografie

Anexe

Rezumat

Tema lucrării este „Adolescența. Temperament și percepția de sine corporală la adolescenți”. În cadrul părții teoretice am definit principalele concepte cu privire la adolescență cu stadiile și substadiile corespunzătoare, temperamentul și percepția de sine corporală. Obiectivele și ipotezele acestui studiu constau în verificarea existenței unei relații între temperament și percepție de sine corporală, între percepția de sine și percepția de sine corporală la puberi și adolescenți, sau a existenței unor diferențe în ceea ce privește temperamentul și între puberi și adolescenți. Cele trei ipoteze au fost verificate și confirmate cu ajutorul satisticii descrptive și inferențiale, rezultatele fiind utile în procesul de predare-învățare-evaluare al acestora, deoarece se știe că educația, alături de ereditate și mediu, este un factor esențial în formarea personalității umane.

Capitolul I. Introducere

Adolescența este un interval din viață solicitant și dificil, în care adolescenții manifestă multă rezistență față de adulți, multe contradicții, entuziasm. Spiritul de responsabilitate, al adolescenților îl dobândesc în urma implicării în societate și implicit a asumării unor roluri ce presupun cerințe și obligații specifice. Ei au nevoie de susținere astfel încât să trateze și să rezolve pozitiv crizele specifice acestei perioade, pentru a putea avansa la următoarele intervale de vârstă care sunt la fel de imperioase și cu crize caracteristice. Astfel actuala cercetarea se dorește a fi încă o treaptă urcată pe scara studierii Hebeologiei, adică știința cunoașterii adolescenței.

Pornind de la resursa umană folosită, elevii, vom menționa câteva dintre valorile chestionarelor și ale ghidului, prin intermediul cărora are loc cunoașterea subiecților sub aspectul caracteristicilor care intervin în relațiile sociale, oferind informații utile în completarea fișei psihopedagogice. Această fișă fiind considerată ca o formă complexă de sistematizare a informațiilor despre subiecți. Susțin modelarea caracteristicilor de personalitate, când ele prezintă aspecte care pot fi considerate mai puțin favorabile procesului de integrare socială (sentiment de personalitate, introversiune, schizotimie) sau care pot fi apreciate ca negative (deficiențe caracteriale). De asemenea aceste instrumente sunt utile în orientarea școlară și profesională a subiecților spre sectoare de activitate umană în concordanță cu caracteristicile de personalitate implicate în relațiile sociale existente în domeniul respectiv de lucru (apropiere de om, capacitate de organizare a activității sociale etc). Aportul lor facilitează organizarea și conducerea clasei prin cunoașterea valorilor sociale ale subiecților și prin cunoașterea relațiilor interpersonale sau în grupurile nonformale (Holban, I., Gugiuman, A., Munteanu, A,. Zeta, E., Pșait, D., Hangu, I., Moroșanu, O. 1978). Prin chestionarele psihologice, cercetarea reușește să întreprindă o incursiune în domeniul vieții intime a ființei umane și să-i cunoască mobilurile și caracteristicile modului de conduită și de activitate (Holban, I., Gugiuman, A., Munteanu, A,. Zeta, E., Pșait, D., Hangu, I., Moroșanu, O. 1978).

Acestă lucrare de cercetare s-a realizat din nevoia de a cunoaște, înțelege și coordona prezenta generație de adolescenți, care se simt sufocați și uneori depășiți de complexitatea societății românești a secolului al XXI-lea și are în vedere armonizarea trăsăturilor de personalitate cu cerințele și obligațiile societății și mediului educațional în care aceștia evoluează.

Prin abordarea acestei teme explicăm manifestările din stadiului adolescenței prelungite, în care ne situăm, din intervalului de vârstă al adolescenței cu trăsăturile ei definitorii, răsfrânte asupra temperamentului, emisferei cerebrale și percepției de sine corporale. Se va explora de asemenea limbajul, gândirea, creativitatea, afectivitatea, și unele aptitudini care necesită a fi surprinse în orice demers referitor la un interval de vârstă, în cazul nostru adolescența. Lucrarea se adresează celor interesați de caracteristicile adolescenței, care după opinia noastră reprezintă liantul dintre copilărie și tinerețe.

Concluzionând, există o relație între temperament și percepția de sine corporală la adolescenți.

Capitolul II. Cadrul teoretic

2.1 Adolescența

Etimologic, termenul adolescență provine din vb. lat. „adolescere” care semnifică a crește, a se dezvolta determinând maturizarea biologică de care s-au ocupat mai ales medicii Boțiu, V. și Vintilă, M. 1998., Băltăceanu, O. 1990., Nițescu, V. 1985 (Modrea, 2006).

În viziunea lui Popescu- Neveanu, P. pubertatea reprezintă faza ontogenetică a conturării individualității și conduitei, manifestată predominant între 11 și 15 ani și descrisă prin faptul că marchează încheierea copilăriei și începutul etapelor de maturizare (Neveanu, 1978).

Pubertatea constă în numeroase schimbări biologice, secundate de unele fenomene psihice cu impact în conduita socială, fiind etapa unor mari transformări anatomo-fiziologice:

are loc creșterea în înălțime;

se dezvoltă în ritmuri diferite organele interne, fapt ce poate conduce la tulburări cardio-vasculare (inima crește mai repede decât arterele) sau la stări de oboseală;

au loc modificări endocrine, determinate de activitatea glandei tiroide și a glandelor sexuale; aceste schimbări solicită un consum mai mare de energie dar determină multe aspecte;

În viața psihică, se ivesc curiozitățile; procesele cognitive desfășoară din ce în ce mai complex activitățile specifice, datorită creșterii spiritului de observație, perfecționării limbajului, dezvoltarii capacității de memorare;

În plan afectiv se manifestă o hipersensibilitate emotivă și apare interesul față de sexul opus; în sfera relațiilor sociale apare critica față de părinți, detașarea față de familie și se manifestă preferința față de grupul celor egali în vârstă, care aprobă comportamentul și oferă o imagine pozitivă asupra propriei personalități. Crește influența grupului care poate să se manifeste fie în sens pozitiv, fie în sens negativ (Halmaghi, 2004).

Pornind de la aserțiunea lui Popescu- Neveanu, P. adolescența este o perioadă a vieții aflată între copilărie și vârsta adultă (de la 12-13 la 18-20 de ani ) (Neveanu, 1987).

Adolescența este timpul convertirilor, al deciziilor radicale, al entuziasmului, al convingerilor și al sacrificiilor pentru ideal, de asemenea și al rătăcirilor fără îndreptare , spunea în 1923 Rădulescu-Motru, C. (Rădulescu-Modru, 1996. apud. Modrea, 2006).

În această fază se obține un nivel mai înalt de înțelegere a lumii; ritmul de creștere este mai lent; se impune echilibrul afectiv și se dezvoltă voința, fiind posibile eforturile de lungă durată; dorința de autonomie sporește; se manifestă preocuparea pentru cunoașterea și perfecționarea propriei persoane; se pun întrebări și se realizează analize critice ale valorilor de viață.

Psihologic, adolescența se caracterizează printr-o hipersensibilitate, simbolizând trecerea la nivelul superior al dezvoltării intelectuale, care facilitează aspectele gândirii teoretice și reflexive, prin expansiunea fanteziei și a sentimentelor odată cu apariția unor conflicte motivaționale și emoționale. Având la îndemână pârghiile necesare de interpretare și problematizare, adolescentul explorează și redescoperă lumea, fiind captivat de propriul destin. Apelând la meditații asupra valorilor sociale și la eforturi de autocunoaștere și autoproiectare, subiectul reușește să își formeză o nouă concepție despre lume și viață.

Făcându-și apariția ca persoane deplin responsabile în mediul social, adolescenții sunt intens preocupați de nota de originalitate pe care o prezintă individualizarea lor și prin care pot spori valoarea integrării lor sociale. Integrarea personalității se realizează și se desăvârșește prin integrarea socială, mijlocită prin adaptarea socială și calificarea profesională (Halmaghi, 2004); (Cosmovici, 1998).

Ambele se determină prin încadrarea în profilul de vârstă a elevilor și se diferențiază prin gen.

2.2 Stadiile și substadiile adolescenței

Preadolescența este stadiul cuprins între (10-14 ani) este caracterizată de o intensă creștere, accentuat dimorfism; în dezvoltarea psihică se manifestă o gamă largă de rezonanță sexuală; are loc dezvoltarea mare a sociabilității (mai ales pe orizontală) ca structură psihică, valoroasă prospectivă și de tensiuni ale personalității. La 13/14 ani puberii au tensiuni și se dobândește independența (Șchiopu, Verza, 1989).

Pubertatea reprezintă un proces de creștere și maturizare sexuală intensă.

Adolescența este stadiul care se derulează între (14-18 sau 20 de ani) caracterizat, prin adaptare la starea adultă, de procesul de câștigare a identității, de intelectualizare pregnantă a conduitei.

Este etapa din viața umană ce face trecerea de la copilărie la etapele adulte (Șchiopu, Verza, 1989).

În cadrul adolescenței are loc descentrarea, manifestându-se o intensă aspirație de socializare și de deschidere și depășire a mediului apropiat.

După 13 ani se produce o orientare care reprezintă o formă de adaptare specială și un sentiment de independență evindent.

1. Etapa este legată de schimbări de mare intensitate și cu efecte vizibile în înfățișare, comportament și relație interioară cu lumea exterioară. Inclusiv prin creșterea mare a capacității de integrare sistemică în specificul vieții sociale în care adolescentul trăiește, determinând constituirea „sinelui”, imaginii și percepției de sine componentă a identității. Identitate care constituie nucleul personalității (Șchiopu, Verza, 1989. În acest stadiu are loc o modelare imitativă.

Formele de interdependență dintre copii reprezintă o intereducație ce facilitează contagiuni diferite cum ar fi imitarea de elemente (aberante), incluzându-se în aspecte de stil de viață, stil de conduite (inclusiv vorbire), stil de structurare, de aspirații.

2. Se produce axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite și statute sociale legate de câmpul vieții școlare, familiale și din cadrul organizațiilor de tineret (Șchiopu, Verza, 1989).

3. Se manifestă tendința de descentrare ce se exprimă prin explorări teritoriale tot mai largi; dar și printr-un interes pentru cărțile, cu exploratori, ca și prin schimbarea locului familial și apoi chiar al școlii și a forței de dominare a acestora, în schimbul creșterii interesului tot mai larg pentru identificarea dimensiunii.

4. Este perioada reconstituirii, pe aceste baze noi, a personalității și a caracteristicilor sale principale care capătă o foarte mare intensitate. Și creează un mai mare joc de libertate interioară a conștiinței, cu dialogurile ei interne, tot mai numeroase deoarece devin mai diferite și complicate, momente de viață, întâmplări și situații în care trebuie date decizii, făcute evaluări, înțelese situații.

5. Se produce o intensă maturizare pe toate planurile, inclisiv pe cel sexual, cu efecte de reflex în toate structurile senzoriale pe care le influențează (Șchiopu, Verza, 1989).

6. Are loc organizarea aproape eruptivă a capacității creatoare în foarte multe domenii (Șchiopu, Verza, 1989).

Adolescența prelungită este stadiul care se desfășoară între (18 -20-24 /2rioară a conștiinței, cu dialogurile ei interne, tot mai numeroase deoarece devin mai diferite și complicate, momente de viață, întâmplări și situații în care trebuie date decizii, făcute evaluări, înțelese situații.

5. Se produce o intensă maturizare pe toate planurile, inclisiv pe cel sexual, cu efecte de reflex în toate structurile senzoriale pe care le influențează (Șchiopu, Verza, 1989).

6. Are loc organizarea aproape eruptivă a capacității creatoare în foarte multe domenii (Șchiopu, Verza, 1989).

Adolescența prelungită este stadiul care se desfășoară între (18 -20-24 /25 de ani) caracterizat prin încadrarea psihologică primară la cerințele unei profesii, la condițiile de independență și de opțiune maritală.

Substadiile pubertății sunt foarte diferite în funcție de momentului de declanșare și durată.

Substadiul prepuberal este cuprins între (10-12 ani) și este caracterizat prin accelerare și intensificare a creșterii, concomitent cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, pilozitatea pubială și axială); o creștere vizibilă în înălține de aproximativ 22 centrimetri apare mai întâi la fete, fiind urmate de băieți în jurul vârstei de 12 și 16 ani.

Pubertatea propriu-zisă este reliefată de puseul de creștere identificat, mai evident la fete 11-13 ani și la băieți la 13-14 ani.

Creșterea se încetinește după vârstele limită ale puseului și continuă mai lent ulterior (24/25 de ani). Creșterea este mai evidentă în înalțime fără a respecta proporțiile segmentelor corpului. Observăm o întindere a membrele inferioare și superioare, articulațiile se măresc, se dezvoltă trunchiul: are loc creșterea umerilor și prelungirea taliei. Masa musculară se dezvoltă intens la băieți, fără să se mărească mai mult organele interne aflate în torace (inima și plămânii). În perioada puseului de creștere observăm următoarele schimbări: dispare grăsimea, crește forța și puterea fizică. În raport cu băieții, în pubertate, fetele sunt echivalente lor, în ceea ce privește forța, urmând ca apoi, după puseul de creștere, aceasta să fie asimetrică, marcant mai mare la băieți. Se constată la fete o masă mai puțin musculară având un substrat de țesut adipos subțire subcutanat, repartizat relativ egal, ce oferă pielii un aspect marmorean, precum și o subțiere a taliei și o creștere a bustului; între 12-14 ani se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă precum și oasele mici ale mâinii. Puseul de creștere este însoțit discret de maturizarea sexuală și se intensifică aproximativ în etapa de maximum de creștere. Maturizarea sexuală se caracterizează prin apariția pilozității, creșterea organelor sexuale, modificarea vocii, funcționarea glandelor sexuale, la fete apare menarha (prima menstră neovulată) și se instalează ciclului, iar la băieți apar primele ejaculări spontane și se produce modificarea vocii. Are loc o distanțare (8-9 luni) determinată de momentul de maximă intensificare a creșterii (puseul) și maturizarea sexuală. Odată cu dezvoltarea osoasă (controlată prin atlasul lui Greulich și Pyle) menarha este predictibilă. La băieții vârsta osoasă este predictibilă pentru creștere (scheletul mâinii are valoare predictivă). Momentul culminant al pubertății generează tensiune și este încărcat de confuzie.

Psihologic creșterea și maturizarea sunt însoțite de stări de disconfort, provocate de dureri osoase și musculare și de altă natură mai subtilă: creșterea inegală a diferitelor părți ale corpului care dau aspecte caricaturale ale taliei și înfățișării, acnee neplăcută, transpirație abundentă și mirositoare, sensibilitatea”emoțională”a pielii (eritemul de pudoare și paloarea în diferite momente emoționale). Ceea ce determină neliniște privind aspectul general și privind mecanismele active de dezvoltare a unor simțuri deoarece puberul vrea mai degrabă ca acestea să fie camuflate. Tabloul disconfortului psihic este suplimentat de creșterea gradului de stângăcie în mișcări și reacții datorate neajustării mișcărilor la proporțiile modificate ale corpului aflate în creștere intensă.

Stadiul postpuberal are loc la puțin timp după atingerea punctului culminant al pubertății. La băieți apar schimbări de conduită, faze de exagerare, impertinență cu substrat sexual, cu agresivitate marcantă, în conduite și vocabular. La fete sunt prezente două faze demarcate de către Rousselet:

fază I de femeie – copil îi sunt caracteristice conduitele timide și exuberante, de afecțiune, idealizate de eroi și personaje inaccesibile, trăiri complexe și ambigue de inferioritate, culpabilitate și jenă, se consideră impură. Apoi are loc dezvoltarea treptată a feminității când se produce intuirea efectelor acesteia, întâi discretă, mai târziu mai accentuată;

faza a-II-a de femeie – adolescent caracterizată prin largă disponibilitate sentimentală și curiozitate, este ușor provocatoare, stăpână pe sine, dispărând complexul de inferioritate. Este o etapă de trecere, puțin diferențiată de momentul preadolescenței (14-16/18 ani).

Adolescența reprezintă ieșirea din puberate (14-18/20 de ani) caracterizată prin ieșirea din societatea de tip tutelar familial și școlar și intrarea in viața socială, care este complexă și dependentă de integrare școlară în viața cultural-socială mai largă a școlii și orașului. Preadolescența este o perioadă de stabilitate a maturității biologice, mulți autori considerând întreaga pubertate ca preadolescență. Acum se conturează caracteristici ale conștinței și conștinței de sine și se adâncește mai mult individualizarea. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale și de relaționare.

Se desfășoară o intensă dezvoltare psihică încărcată de conflicte interioare. Ei manifestă încă agitație și impulsivitate, extravaganțe, momente de neliniște și momente de dificultate de concentrare, obosesc la efort. Expresia feței este mai precisă și mai nuanțată.

Părerile personale sunt argumentate și validate de generație. Se manifestă dorința de afirmare personală ca expresie a socializării. Le crește interesul pentru probleme abstracte și de sinteză și participă la roluri mai deosebite. Își rafinează interesul. Cerințele de cunoaștere se secondează de plăceri intelectual- afective și angajări atitudinale. Experiența afectivă se nuanțează și se impregnează de valori.

În preadolescență, dezvoltarea fizică evidențează procese pe latura cantitativă și calitativă. În această etapă procesul de cunoaștere ia forme mai evoluate: percepția devine analitică; se dezvoltă memoria logică, voluntară; gândirea operează cu aspecte formale; vocabularul se îmbogățește considerabil și limbajul capătă precizie. Are loc un progres în însușirea concepțiilor științifice despre lume. Gama trăirilor afective devine mai bogată și mai variată (Bogdan, Stănculescu-Ilie, 1971).

Marea adolescență este perioada în care se pun bazele personalității, se formează conștiința de sine și se dezvoltă spiritul de independență, care se manifestă în activitățile intelectuale și în aprecierea conduitei umane. Se pun bazele caracterului, care se dezvoltă în etapa următoare (Bogdan, Stănculescu-Ilie, 1971).

Între (16/18-20 de ani) se produce o intelectualizare intensă (dezvoltarea gândirii abstracte). Este perioada în care adolescentul își însuțețte o conduită adultă, experimentându-și natural, expresiv independența prin asumarea unor responsabilități dificile, tocmai pentru a-și confirma stima de sine și capacitatea de a-șio gestiona experiențele personale. Originalitatea în evaluare prevalează, îndepărtându-se de la formele de evaluare critică și impulsivă și apropiindu-se de valorile culturale.

Evaluare impulsivă, critică va fi înlocuită cu alte forme de evaluare exprimând originalitatea, gustul persoanei, preferințele căpătând mai mare pregnanță, susținere și demonstrație. Adolescenții își socializează aspirațiile, țintele vocaționale, profesionale, conceptele conturate despre lume și viață și care primesc o dinamică și o perspectivă revoluționară a vieții și lumii.

Din punct de vedere psihologic el se pregătește moral și aptitudinal. Este atras de cunoaștere în confruntări sociale complexe, exprimate ca atare.

Are o structură biologică fragilă. Pot apărea: reveriment în vârstă a TBC-lui, forme de nevroze, autism, debut de psihopatii, anxietate și în cazuri mai rare suicid, determinând delicvență minoră, reprezentând o condiționare tensională a dezvoltării psihice, determinată de complexitatea vieții și ritmul ei de creștere, dificultățile de adaptare, depășirea greutăților, complexitatea solicitărilor socio-culturale și profesional.

În societățile mai puțin dezvoltate, pubertatea și adolescenta se consumă fără acest tablou tensional (Șchiopu, și Verza 2008).

Trasee de realizare a răspunsului (comportamentul) față de un stimul (situație):

I. Traseul cel mai spontan, simplu și automat determină relația S-R „învățarea ereditară” reglementată de energie și potențial de conduite a speței umane modelabile prin încărcătură cu reflexe condiționate și operante.

II. Legăturile de interese sau atitudini se raționalizează dacă sunt alimentate de inteligență și idealul de sine.

Învățarea se face cu foarte mare spontaneitate, foarte productivă, legată de caracteristicile temperamentale, cu bună calitate adaptativă S-P-R (S-stimul: temperament; P-personalitate; R-răspuns).

III. Angajarea personalității este sub control direct al inteligenței, acceptului moral, adaptării sociale, rezervelor mnezice ale sinelui și idealului de sine.

Este foarte încărcată de energie practică, de control și rațional a situației și răspunsului (Șchiopu, și Verza, 1989).

În adolescența există tendința de a ieși din rigorile carierelor organizate de conduite.

La fel ca pubertatea, adolescența este perioada în care se constituie imagini mai precise, mai critice și mai intolerante cu privire la lume și viață. Se desfășoară consolidarea realismului, care uneori persistă întreaga viață, ca o categorie stabilizată mai mult de cadrul general (Șchiopu, și Verza, 1989).

În adolescență evoluția limbajului se derulează interdependent, cu numeroase aspecte din cadrul sistemului psihic, elemente stimulatoare, prin achiziția celorlalte caracteristici ale sistemului psihic. Finalizarea la nivelul personalității, este mai eficientă, adaptându-se la condițiile de mediu și manifestându-se o creștere a posibilităților de a efectua achiziții noi, tot mai complexe atât calitativ cât și cantitativ (Șchiopu, și Verza, 1989).

În perioada adolescenței are loc un proces evident și continuu la nivelul întregului psihism.Bazele discursului monologat se află în ontogeneza timpurie, copilul diagolează permanent cu un „alter” imaginar, iar asemanea experiențe verbale, se dezvoltă deosebit în adolescență.

Adolescentul este mai familiarizat cu dialogul, pentru că încă din ontogeneză, un astfel de limbaj este forma principală de comunicare și de cunoaștere (Șchiopu, și Verza, 1989).

În timpul adolescenței crește gradul de complexitate a motivației conduitei, planul subiectivității, distanța dintre conduite și planul dialogului (Șchiopu, și Verza, 1989).

„În mod deosebit, în scris se evidențează structura temperamentală și caracterială. Pentru cunoașterea însușirilor trebuie luate în considerare o serie de aspecte ce țin de viteza scrisului ca de exemplu: legătura dintre grafeme și cuvintele apăsate cu instrumentul de scris, spațiile dintre grafeme și ordinea lor în spațiul paginii, pentru caracteristicile elementelor ce țin de forma grafemelor, felul cum sunt trasate contururile și îngroșate anumite părți, direcția și ordinea în spațiul paginii, mărimea grafemelor și păstrarea distanței dintre ele, grija pentru acuratețea pagini, fermitatea în trasarea grafemelor” (Șchiopu, și Verza, 1989).

Gestica este, replica spontană mereu controlată la nivelul rațional al conștinței. Poate fi uneori greu stăpânită (în caz de situațiile extreme și de către persoane cu temperamente colerice) (Șchiopu, și Verza, 1989).

Adolescentul este extrem de receptiv la influența pozitivă și are o tendință continuă spre perfecționism și autoperfecționare. Profită de aceste caracteristici și de marile posibilități de a asimila cunoștințe, informații din domenii diverse.

Cultivarea limbajului trebuie să devină modalitatea fundamentală pentru alegerea actelor comportamentale, dezvoltarea personalității, integrarea în activități și viață (Șchiopu, și Verza, 1989).

Subetapa de vârstă la adolescenți:

I.-11ani și 6 luni; II.-12ani și 6 luni; III.-13ani și 6 luni.

La băieți subetepa I. Motivația devine factor dominant pentru învățare. Factorul tendință este interesul pentru activități sportive; II. Factorul de control comportamental are componente intelectuale (inteligența) și afective (stabilitatea emoțională) influențând stilul de conduită. Și are ca trăsături: îndrăzneală, conștinciozitate, expansivitate, constanță, realism, acceptarea normelor sociale și absența stărilor tensională. Factorul de ordin cultural are componentă umanistă; III. Factor de control emoțional-comportamental are ca trăsături specifice: sociabilitatea, ușurința de a stabili relații cu oamenii, fire deschisă, trebuințe de comunicare socială.

La fete subetapa I. Factorul dominant este motivația pentru învățare. Factorul de control comportamental este emoțional datorită creșterii ponderii trăsăturilor înafara sociabilității. La băieți ea apare mult mai târziu; II. Factorul dominant este motivația pentru învățare. Factorul de autocontrol comportamental este afectiv manifestat prin interes de cunoaștere în domeniul științelor exacte și motivațional pentru învățare în același domeniu, rezultând o cristalizare timpurie a unei orientări pozitiviste a personalității. Factorul motivațional pentru învățare este manifestat în orientarea către activități cultural-artistice; III. Factorul dominat este motivația pentru învățare. Factorul de control comportamental și afectiv are saturație negativă, manifestându-se disconfort: stare generală de neliniște în plan afectiv; instabilitate în trăiri emoționale, resimțite în plan intern a emoțiilor ca tensiuni bruște și puternice. Are ca trăsături: tip anxios, stări de nervozitate, slăbirea capacității de autocontrol, autoiluzionare, timiditate, slăbirea motivației și interesului de cunoaștere în domeniile științelor exacte. Apare tendința factorului motivațional de învățare cu competențe intelectuale (capacitatea de raționament clar) având satisfacții înalte în capacitatea de randament în operare cu elemente intuitive, vivacitatea intelectuală în operarea cu elemente abstracte. Are ca trăsături: inteligența și creativitatea, caracterul alert al comportamentului manifestat, slabe interese sociale, motivație pentru activități practice. Din această prezentare s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea personalității în preadolescență nu este un proces linear iar subetapale adolescenței devin restructurări identificabile (Spânoiu-Dan, et all.1981).

Etapa adolescenței prelungite cuprinde tineretul deja integrat în societate prin exercitarea unor norme de muncă sau de școlarizare la nivel superior (18/20-25 de ani), independența fiind dobândită sau este pe cale de a fi dobandită, oferindu-i tânărului in imput de energie și evoluție în conturarea personalității sale. Se manifestă modernism și participare socială intensă.

Gustul pentru informare continuă, este diversificat și orientat mai mult spre domenii profesionale și sociale. Fetele și băieții sunt mândrii de statutul lor nou. Viața sentimentală este intensă și relativ instabilă. Se produce învățarea rolului sexual. În perioada aceasta avem și unele angajări matrimoniale, determinând o subidentitate nouă, care presupune responsabilitatea constituirii unei noi familii, cu condiții intime ca expresie a unei forme noi de trăire.

Erikson, E. afirmă că ei își câștigă intimitatea și identitatea în sexualitate, prietenie și angajament. În perioada pubertății și adolescenței se manifestă trei catogorii de reacții, se produce dezvoltarea preocupărilor conștiinței și conștiinței de sine, (percepția de sine care redă schema corporală), care este expresia identității egoului.

Aceștea se confruntă cu schimbări multiple, complexe și sinuoase. În maturizarea sexuală are loc transformarea obiectivității și subiectivității și descoperirea dimensiunii realității sociale. Se manifestă preocupări de identitate și se produc identificări. Modificarea și transformarea sunt condiții ale ieșirii din conformismul infantil prin opoziție, încărcate de cerințe de căutare a identității, redând trecerea printr-o experiență personală densă. Care oferă nesiguranță, producând frustrare și sentimentul de culpabilitate în relațiile cu părinții și grupul. Se manifestă năzuințe puternice spre independență, libertate, demnitate, onoare. Are loc spargerea sentimentului infantil de dependență. Aparteneța de grup se manifestă ca fiind competitivă și tensională, ceea ce determină sentimentul de dependență și independență nesigură.

Câștigă identitatea vocațională, axată pe trăsăturile intense de caracter și aptitudini, prezente în perioada pubertății. Ceea ce conduce, foarte sinuos, la identitatea aptitudinală. Ea nu este realizată întotdeauna în concordanță cu interese și aptitudini. Și este exprimată în autocunoaștere și autodescoperire de posibilități sau incapacități, demonstrate în fervoarea și dorința deosebită de autoperfecționare.

În perioada adolescenței (marea adolescență și mai târziu), aspirațiile contribuie la modelarea spectrului vocațional. Care reprezintă axa profesională. Din aceasta reieșind că adolescentul învață acest rol de adult și încearcă să-l armonizeze cu personalitatea lui în continuă formare, pentru a putea să se integreze mai repede și mai ușor în societate. Deoarece cum bine știm, există dorința de afirmare, care îl conduce și care este acea impulsivitate aici și acum, provenită din interior. Dar totodată acesta se raportează la exterior la mediul în care evoluează (Șchiopu, și Verza, 1989).

2.3 Profilul de vârstă: Adolescența

Pubertatea și adolescența sunt specifice pentru a doua decadă a vieții omului, caracterizată prin trecerea spre maturizare și integrarea în societatea adultă cu solicitările ei sociale, politice, familiale și profesionale, fiind o etapă mai complicată și având un parcurs mai sinuos (Șchiopu și Verza, 2008).

Există o discrepanță, între viziunea lui Birraux și cea a lui Șchiopu și Verza, deoarece primul demonstrează cele două etape ca fiind diferite, iar cei din urmă susțin că o etapă ar fi inclusă în cealaltă ca o continuitate.

Piaget, J. consideră că adolescența este etapa între 15 și 18 ani, iar Gessele, A. O situează între 10 și 16 ani. UNESCO apreciază vârsta tinereții ca întinzându-se între 14 și 28/30 de ani.

În studiile de specialitate, G. Sion împarte intervalul de vârstă de la 11 ani până la 20 de ani în patru stadii: preadolescența, adolescența timpurie, adolescența mijlocie și adolescența târzie (Sion, 2003).

Radu, N. afirma că există mai multe tendințe, în ceea ce privește compararea intervalelor conferite adolescenței, care au la bază comportamente specifice și anume: tendința de topire a adolescenței în copilărie, tendința de contopire a adolescenței cu tinerețea, tendința de separare a adolescenței de alte vârste.

Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist, 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală și deci capacitatea de reproducere (Malmquist, 1978. apud. Sion, 2003). Tutela familială și școlară se modifică, integrându-se social în prevederile legale a responsabilității tinerilor între 14-18 ani, când se trece la majoratul civil. Este o perioadă dominată de o intensă dezvoltare a personalității și are loc contemporanizarea ei. Se produce învațare socială diferențiată și autoînvățarea.

Există o mare varietate a dezvoltări psihice careia Mussen îi oferă 16 interpretări: reducționistă, biologică, sexologică, culturală, antropologică etc. În perioada pubertății și adolescenței se produce o mișcare interioară dialectică a formării personalității. Se dimensionează relativ sistemic și dramatic, în opoziție: comportamentul impregnat de atitudini copilărești, cerințe de protecție, anxietate specifice vârstei primare în fața contextelor mai complexe cu solicitările, atitudinile și conduitele nou achiziționate sub presiunea normelor interne de autonomie sau impuse de societate.

Dezvoltarea personalității este determinată și de distanța dintre cerințele tânărului față de societate și reciproc, respectiv posibilitățile societății față de tânăr și reciproc, toate conducând la o personalitate impetuoasă și complicată.

Maturizarea tinerilor este centrată pe descoperirea resurselor personale și realizarea identității proprii, a independenței, începând cu detașarea de sub tutela parentală, cucerind treptat independența și autonomia. Conform lui Rouseau, J. J. echivalează cu a doua naștere. Tânărul descoperă atitudini, abilități, forță fizică și spirituală, construind intens lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor, trăindu-și cu fervoare prezentul în întreaga personalitate și construindu-și viitorul, manifestând creativitate din care rezultă structuri motivaționale, puternic energizate. Se conturează idealuri.

Aflați sunt sub influența unor importante modificări de ordin somatic, fiziologic și endocrin, adolescenții vor să se cunoască mai bine: detestă poziția lor familială și socială, se revoltă, refuză, caută. Au o puternică motivație pentru independența și afirmarea persoanei. Dispun de resurse, dar nu sunt destul de pregătiți pentru a înfrunta viața.

Stările introspective și de meditație solitară, spre care sunt predispuși, temperează unele atitudini de frondă, zgomotoasă și exuberantă. Atrași de grupul de prieteni, caută compania sexului opus, comunicând și destăinuindu-se, urmărind să se afirme și să se evidențieze, trăindu-și intens eșecurile, nereușitele sau neputințele, îndeosebi dacă acestea le scad prestigiul în fața prietenilor, sau dacă sunt raportate la succesele celorlalți.

Prin complexitatea trăirilor, frământărilor și conflictelor interioare, adolescența este într-adevăr un stadiu critic, sensibil, fragil, la influențele sociale și culturale ale mediului social, familial și educațional, motiv pentru care problematica respectivă, trebuie tratată cu întreaga atenție (Șchiopu și Verza, 2008).

Maturizarea biologică a organismului se produce în adolescență. Se dezvoltă în continuare spiritul de observație, atenția, volumul, memoria verbal-logică, imaginația creatoare. La nivelul gândirii adolescentul este capabil să opereze dialectic și să formuleze concluzii cu respectarea regulilor logice. Fondul de cunoaștere se structurează într-un sistem unitar de idei despre lume, conturându-se concepția materialist-dialectică. Viața afectivă capătă profunzime. Interesul se specializează și se dezvoltă. Voința acționează organizat și susținut pentru realizarea scopurilor propuse (Bogdan, Stănculescu-Ilie, 1971).

În adolescență, la fel ca în preadolescență, se pune problema importanței orientării către următoarea categoria de școală și către profesia viitoare. Atât în preadolescență, cât și în adolescență, în cadrul școlarizării se impun sarcini educaționale importante, în vederea dezvoltării intelectuale, morale, estetice a personalității.

În adolescență, centrul preocupărilor îl constituie viața interioară și trăirile intime. Se manifestă interes independent de gândire și sensibilitate personală. Este perioada în care se nasc primele iubiri și apare atracția susținută față de sexul opus. Interesele se specializează și se orientează spre lectură, studii teoretice, îndeletniciri tehnice (Bogdan, Stănculescu-Ilie, 1971).

Jones subliniază că maturizarea precoce sau târzie are o contribuție substanțială în adaptatea socială (Jones, 1965), astfel: dacă se realizează, în stadiul pubertății aceasta le aduce un dezavantaj fetelor, manifestând alte preocupări decât cele specifice nivelului de vârstă, în schimb dacă apare în stadiul adolescenței devine un avantaj la fel ca și în cazul băieților.

După Debesse, M. adolescența este exprimată prin funcțiile sale:

de adaptare la mediu;

de depășire;

de definire a personalității.

În consecință, vom vorbi despre structuri psihice bine închegate și cu un grad mai mare de mobilitate, facilitate de procesul de dezvoltare (Golu, et all, 1993).

După Zlate (1993), în adolescență are loc o confruntare a adolescentului cu o serie de nevoi, grupate astfel: nevoia de a ști- conturată în perioada primară, urmată la pubertate de nevoia de creație, care în adolescență, se transformă într-una cu valoare socială; nevoia de a fi afectuos și astfel egocentrismul printr-o maturizare afectivă și emoțională, se transformă în „reciprocitate” afectivă; vorbim apoi despre nevoia de grupare, care dintr-una neselectivă devine una axată pe crieterii și preferințe; nevoia de independență, de autodeterminare a puberului, devine în adolescență nevoia de desăvârșire, autodepășire, autoeducare; nevoia de imitare a școlarului mic, devine nevoia de a fi original la pubertate. În prima parte a adolescenței, ne referim la nevoia de unicitate, ca apoi, ulterior să devină o nevoie de a se exprima ca personalitate.

În adolescență sunt identificate mai multe tipuri de conduite, la care face referire Rousselet (1969):

conduita revoltei- însoțită de nesupune, proteste și răzvrătire; dacă la început avem revolta direcționată împotriva familiei, apare ulterior revolta împotriva moralei, a bunelor maniere precum și încercerea adolescentului de a se elibera de constângerile sociale, considerate ca fiind mijloace de anihilare a personalității lor aflată în plină evoluție;

conduita încrederii în sine- constituie un prilej de acceptare a propriilor slăbiciuni, depistate în urma unui examen al propriilor posibilități și aptitudini, fiind similară introspecției; prin introspecție, adolescentul reflectează la locul lui, ca individ în societate extrapolând întrebări și reflecții cu privire la locul și rolul individului în Univers;

conduita exaltării și afirmării- se conturează în momentul în care tânărul se simte capabil de a-și valorifica resursele dobândite, prin informare și introspecție;

Aceste conduite își iau elanul dintr-o îndelungată maturizare a personalității lor, care la rândul ei își are sursa în maturizarea proceselor psihice și constituie o reacție împotriva propriilor visări sterile avute în trecut. (Rousselet, 1969 apud Sion, 2003).

În conformitate cu teoria lui Piaget, J., adolescența presupune numeroase instrumente de activitate intelectuală, cum ar fi: capacitatea de argumentare, contraargumentare, de demonstrare, de elaborarea de ipoteze prin generalizare și transfer.

Limbajul cunoaște, de asemenea, în această perioadă, o dezvoltare deosebită.

În 1872 Darwin, Ch. în lucrarea „Expression des emotions chez l`home et l`animal” afirma că ansamblul expresiilor corporale și faciale este asociat unor stări emoționale specifice, denumite de Mead „atitudini” sau „gesturi”, care în opinia lui, au o esențială funcție comunicativă sau expresivă. În concepția lui Mead comunicarea implică utilizarea gesturilor sau a simbolurilor semnificative. Mead, referitor la semnificația unui gest, face aluzie la un răspuns ajustat: înțelesul gestului semnificativ se află în răspunsul pe care el îl suscită persoanei căruia i se adresează. Ințial, pentru a comunica un gest sau un limbaj simbolic, individul trebuie să anticipeze răspunsul pe care actul său îl generează alcuiva.

Mead consideră că limbajul și comunicarea ocupă un loc deosebit în dezvoltarea personalității. Grație limbajului, individul poate deveni obiect social pentru el însuși și poate prinde mai facil reversul rolului său în ceilalți. Limbajul este foarte important în procesul de dezvoltare a sinelui, iar personalitatea se construiește prin intermediul a numeroase „achiziții de rol”. Situându-se într-o perspectivă genetică, Baldwin și Mead analizează aceste „achiziții de rol”, în evoluția ființei umane și prin această analiză, contribuția lor la socializarea ei (Bogatu, 1988).

Cunoștințele verbale, se corelează puternic cu extinderea, varietatea și bogăția conceptelor individului, aceste concepte fiind simbolizate prin cuvinte (Carroll, 1979. apud. Sion, 2003).

În urma unui studiu realizat de Centrul de Studii și Cercetări pentru Problemele de Tineret în 1995 în Romania, s-a dovedit că dorința adolescentului de a blama, de a epata este exprimată prin câteva trăsături specifice comportametului lingvistic prin utilizarea unor cuvinte de argou și jargon de proveniență țigănească, sau engleză, expresii proprii. Alte trebuințe semnalate sunt cele de împletire a limbajului comun cu cel religios, utilizând cuvinte din limba sanscrită, sau cuvinte din limba japoneză, toate căutând expres exotismul (Tighel, et all 1996).

Printr-o motivație proprie și o implicare afectivă în rezolvarea unor sarcini cognitive, precum și printr-o stimulare continuă a mediului și educației, adolescența devine stadiul disponibil de dezvoltare cognitivă. (Crețu, 2001)

Pentru adolescent autoritatea parentală și familială se află într-un declin, importanța ei scade considerabil, luându-i locul grupul de prieteni. Conflictul între generații cuprinde conflictul între generația care domină și gruparea de adolescenți care se formează printr-o continuă dezvoltare socială și personală.

Rogers, (1951) consideră sinele, ca putând fi înțeles doar din punctul de vedere unic, al individului, deoarece sinele este un concept din exterior, fără a-i modifica aproape tot conținutul (Rogers, 1951. apud. Sion, 2003). Conștiința de sine (explicită) este precedată de „sentimentul de sine”- stare confuză, dinaitea momentului când individul va raționa asupra modului său de existență. Formarea treptată a unei scheme corporale și imaginea propriului corp stau la baza evoluției conștiinței, studiată în cadrul psihologiei dezvoltării.

Conștiința propriului corp are la bază senzațiile interne la care se adaugă senzațiile proprioceptive și kinstezice (poziția corpului și mișcare) și odată formată facilitează conștiința de sine. Privirea proprilor membre și a corpului joacă un rol important, impresii rezultate sunt analizate cortical de unde și rezultă cunoașterea corpului persoanei, a suprafeței ce-l limitează. Imaginea corpului obținută este disociată de referințele exterioare și este independentă de locul unde se situează. Percepțiile persoanei sunt poziționate într-un model postural al corpului, reprezentând „schema sa posturală”și în raport cu care se apreciază orice schimbare de poziție; constituirea acestei scheme este condiționată și de premise ereditare. Plecând de la această schemă, individul se compară și știe că este slab sau gras, înalt sau scund. Schema posturală, imaginea corpului se referă la topografia corpului, la pozițiile sale, la posibilitățile de a acționa asupra lumii exterioare. Existența și importanța lor se relevă în tulburările patologice ce pot surveni (Cosmovici, 1996).

Primordial există mai întâi o cunoștiință de sine, ca apoi să fie recunoascută o persoană. Vorbind de recunoaștere, dificultățile recunoașterii în oglindă sunt mari, deoarece copilul își cunoaște pe cale vizuală doar mâinile și o bună parte a corpului, nu și fizionomia, pe când în oglindă tocmai fața ocupă locul central, fiind o trecere de la un sistem de repere, la altul; În primii 2 ani imaginea de sine a copilului, se bazează pe senzațiile interne, cele proprioceptive (de poziție) și cele musculare, de mișcare. Recunoașterea de sine la copii în viziunea lui Zazzo, R. poate deveni îndoielnică în funcție de circumstanțe, astfel după primul moment când apare recunoașterea, urmează evitări, fluctuații cu durată de cel puțin 6 luni.

La fel ca Amsterdam, Zazoo susține că e nevoie de câteva etape până se ajunge la deplina recunoaștere de sine, aceasta fiind condiționată de cunoașterea altora (Zazzo, 1975, apud. Cosmovici, A. 1996, 2009.)

În perioada adolescenței, maturizarea are loc pe două planuri: biologic și psihic. Modificările rapide și spectaculoase, cauzate de creștere și maturizare, avute loc în schema corporală, este cea mai direct afectată (Șchiopu, Verza, 1989).

Locul primordial în formarea Eului îl ocupă conștiința corpului, Eu corporal, biologic sau fizic. Corpul nu se reduce însă la cenestezie, el e intermediarul raporturilor insului cu lumea. Iar imaginea pe care ne-o facem despre corp aparținând stimei de sine, este eminamente socială (Alexandrescu, 1988). Din această perspectivă, a Eului corporal, este interesantă tipologia temperamentală realizată de. Corman, L. care a folosit în determinarea tipologică drept criteriu fața umană, susținând că aceasta este o adevarată carte de vizită a caracterului. Fața întrunește în cele trei etaje ale sale un fel de rezumat al corpului și caracterului. Astfel include:

etajul inferior- cuprinde bărbia și gura și redă viața instinctivă;

etajul mediu- nas și pomeții obrajilor și întrunește viața afectivă, socială corespunzătoare imaginii corporale;

etajul superior- fruntea, reprezintă viața spritual-intelectuală.

Există următoarele fizionomii faciale:

dilatate- evidențiază caractere adaptate la condițiile vieții, expansive, realiste;

retractate- aparțin caracterelor lipsite de vitalitate, solitare dar deseori originale.

În timpul vieții procesul de dilatare și retractare se desfășoară conform unor reguli complexe, plecând în esență de la fața dilatată pe toate dimensiunile, a copilului și ajungând la retractarea specifică feței bătrânilor. Corman, L. subliniază existența unor indicatori calitativi pe lângă cei ai dimensiunilor:

trăsăturile generale ale feței :

vii sau stenice- definesc persoanele active

nemobile sau astenice- sunt prezente mai frecvent la persoanele pasive.

mimica:

expresivă- evidențiază bogăția interioară

excesiv de vie- accentuează conflicte și emotivități în exces.

neexpresivă- constituie un indiciu de lipsă de bogăție interioară sau de excesivă reticență și introversie (Șchiopu, 1997).

Identitatea de sine cuprinde în sfera sa mai multe componente, printre care: identitatea fizică, psihosexuală, vocațională, moral- spirituală, toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice și comportamentale menite să afirme și să întărească sinele, personalitatea individului (Mitrofan, Ciupercă, 2002. apud. Sion, 2003). Autorii amintiți anterior arată că în perioada adolescenței, identitatea de sine se poate contura în trei maniere: pozitivă, negativă șinu în ultimul rând cea incertă ce face referire la criza de identitate, având în considerare ca și criteriu autopercepția, adică modul în care se percep tinerii prin raportarea la societate, mediul familial și grupul de prieteni.

Autopercepția și autoanaliza au ca punct de pornire realizarea fizică, înfățișarea exterioară, conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puțin subiective, mai mult sau mai puțin complexe despre eul corporal- fizic. Judecățile de valoare sunt asociate cu autopercepția, conducând la emiterea unor judecăți de tip pozitiv sau negativ. În al doilea rând, autopercepția și autoanaliza pornește ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale, adolescentul formându-și o imagine despre eul său psihic, spiritual, despre statusul social, mai mult sau mai puțin fidelă, pe care o asociază, cu judecăți de valoare (Golu, 1993).

Imaginea de sine este produsul dezvoltării ontogenetice, având două componente de bază și anume: imaginea eului fizic și imaginea eului spiritual, psihic și psihosocial. Golu, accentuează faptul că imaginea de sine are rol de mediator între stările interne caracterizate de necesitate și solicitările externe. Percepția și aprecierea subiectului la un anumit moment, felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este și felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilați sunt dimensiuni ce conturează imaginea de sine.

Prima dimensiune- percepția și aprecierea subiectului la un anumit moment- este cea care structurează comportamentul situațional, curent, celorlalte două,- respectiv felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este și felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilați- revenindu-le un rol reglator de automodelare și autoperfecționare. Funcția de obținere și menținere a identității este dată de unitatea celor trei ipostaze ale imaginii de sine.

Problematica stimei de sine (self-esteem) dezbătută în cadrul studiilor asupra dezvoltării ocupă un loc primordial. Lucrările lui Erikson, (1968) sunt cele mai explicite și privesc importanța identității în procesul dezvoltării.

Victoria asupra problemelor copilăriei și o pregătire autentică în fața provocărilor lumii adulte se datorează dezvoltării sensului identității; dacă în trecut era suficient doar un sens al încrederii pentru ca subiectul să se extindă către următoarea etapă a copilăriei, în prezent, e imperioasă achiziția sensului identității pentru a compune deciziile perioadei adulte, necesare în alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viață (Erikson, 1968).

Dintre toate achizițiile de dezvoltare, Erikson, se oprește cu precădere asupra identității, reamintindu-ne că spre deosebire de perioada în care Freud, S. și-a dezvoltat teoriile, în contemporaneitate ne confruntăm peste tot în lume cu aspecte legate de identitate, de rasă, naționalitate, personalitate, profesie, etc.

Polaritatea acestei faze de dezvoltare se datorează faptului că adolescentul capătă acum un sens al identității, însoțit de un copleșitor sentiment al dispersării acesteia. La un pol există lupta cu privire la integrarea tendințelor interne și externe, iar la celălalt pol există dispersia, legată de un sens al instabilității în mijlocul unor solicitări externe și interne confuze. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenței, tocmai pentru a putea fi prevenite tulburările trecute sau viitoare și pentru a i se asigura individului o încredere imediată și o superioritate față de etapele anterioare de dezvoltare. Odată cu maturizarea psihică, copilul devine adult și experimentează creșteri corporale rapide, cu relevanță pentru schimbările anatomice și psihologice. Dacă încrederea lui anterioară în corpul său și victoria asupra funcțiilor lui este deodată zguduită ea trebuie recâștigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. Confirmările din partea colegilor, care de asemenea, sunt într-o perioadă de schimbări și mai ales de căutare a aprobării sunt punct de referință pentru identitatea lor, ca de altfel și ritualurile de pubertate și confirmarea religioasă servesc adesea ca schimb cultural în noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. O mare varietate de forme capătă rezoluția crizei adolescentine, cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este în conformitate cu normele și valorile societății precum și cu așteptările individului. Tocmai posibilitatea de a experimenta o multitudine de roluri în căutarea propriei identități, reprezintă funcția majoră a adolescenților, în viziunea lui Erikson.

Cu privire la respectul de sine (self-esteem), unele studii relevă interesante corelații între acest concept și succesul profesional al adolescentului, gradul de conformism, sociabilitate și creativitate, accentuându-se legătura între respectul de sine și prezența sau absența tatălui în mediul familial, în special la băieți (Sion, 2003), iar alte studii subliniază puternice corelații între modelele de creștere primite în familie, respectiv caracteristicile parentale și nivelul stimei de sine (Sion, 2003); de aceea părinții cu respect de sine înalt tind să formeze copiilor lor aceleași cote înalte ale respectului de sine; de asemenea, băieții ce dovedesc înaltă stimă de sine au relații mai apropiate, mai încărcate de afectivitate cu mamele lor și tind să fie mai puțin în dezacord cu famiile lor astfel încât raporturile cu familiile lor sunt mai strânse.

În adolescență are loc cristalizarea identității sexuale, construindu-se și dezvoltându-se în general pe prototipul primelor relații erotice (Sion, 2003).

Accesul la propriul corp și implicit acceptarea identității sexuale conștientizată și nou asumată îi poate cauza un dezechilibru emotional și chiar psihosomatic. Dacă un adolescent manifestă o fragilitate psihică sau este crescut într-un mediu puritan și cu restricții, neavând acces la informație, atunci este predispus la frică, repulsie sau chiar ură față de noul corp descoperit. Atent la semnalele propriului corp, adolescentul simte impulsuri, dorințe, nevoi inedited, toate constituind un amestec de surpriză, atracție, reprimare, oscilând între autonomie și autoconstrângere (Mitrofan, Mitrofan, 1994)

Este o perioadă ce-și pune amprenta asupra tânărului aflat într-o etapă de acomodare cu corpul lui și cu nevoile și trebuințele sale, imaginea corporală stand la baza imaginii de sine. Calitatea și abilitatea interrelaționării, formarea unei identități sexuale detașate sunt condiționate de modul în care adolescenții își percep propriul corp și de felul în care sunt percepuți de ceilalți (Sion, 2003).

Modelele parentale influențează identitatea sexuală (Șchiopu, Verza, 1997), astfel un model parental cu masculinitate redusă conduce băieții la dificultăți de identificare, iar cei care au un model puternic conturat sunt siguri, încrezători, exuberanți și fericiți în adolescență. Referitor la modelele feminine, fetele care un model matern traditional au o identitate pasională, plină de conflicte, iar cele care au un model ,matern modern se manifestă cu o identitate facilă.

Dezvoltarea identității sexuale este legată și de relațiile romantice ale adolescenților, de relațiile între sexe. În această perioadă au loc primele încercări de relaționare romantic între sexe, adolescenții fiind percepuți ca indivizi maturi care trăiesc experiența atracției sexuale (Sion, 2003).

Relațiile romantice între sexe au pe de o parte rolul de a sprijini dezvoltarea identității, iar pe de altă parte au rolul de a sprijini adaptarea social a adolescentului (Sion, 2003). Relația romantică se creează pe încercarea de a explora modalitatea de interacțiune cu persoane de sex opus, reprezentând primii pași către intimitatea matură (Sion, 2003). Educația sexuală este necesară, fiind de fapt un proces de formare de atitudini, convingeri, valori despre identitatea de sine, despre imaginea corporală, despre relațiile interpersonale, intimitate, decizie, responsabilitate. Comportamentele psihologice cognitive, emoționale, comportementel, sociale, biologice sunt modelate prin atingerea celor patru obiective fundamentale ale educației sexuale și anume: formarea propriului set de convingeri, valori și atitudini despre sine și ceilalți, dezvoltarea abilităților de relaționare precum și asumarea responsabilității față de propria persoană și implicit față de ceilalți și nu în ultimul rând de informare (Băban, 2001).

Concepția proprie despre viață este fundamentată pe dezvoltarea capacităților cognitive, pe asimilarea unui volum mare de cunoștințe și pe trăirea unei experiențe de viață. Debesse M. definește adolescența ca fiind o etapă a afirmării de sine pozitivă caracterizată prin exaltarea afectivității, a emoțiilor puternice, pasionale. Eul adolescentului se află în căutarea unui nou echilibru, datorită relaționării sociale mai facile și mai active decât în perioada pubertății. Dacă pubertatea se deschidea asemenea unui evantai de caractere, sfârșitul adolescenței se deschide asemeni unui evantai al formelor de viață, ierarhizate în funcție de valori (Crețu, 2001).

Adolecența este considerate o etapă dinamică în formarea și dezvoltarea personalității omului, încărcată de iluzie și speranță (Șchiopu, Verza, 1989). Procesul profesionalizării și aria socializării sunt cele două planuri despre care vorbește Havighurst, (1976), în timp ce Erikson, (1968) se axează pe importanța explorării mediului social, iar Super (1963) demonstrează că direcția cea mai importantă în dezvoltarea perioadei adolescenței este cristalizarea alegerii vocaționale.

Adolescenții simt nevoia de înțelegere plină de tact și de bunăvoință din partea celor care-i înconjoară în special din partea familiei, pentu depășirea unor momente critice, de ordin afectiv, sentimental, adaptativ, social sau școlar (Bogatu, 2002); ei au o tendință irezistibilă de a explora noi obiecte și noi locuri și această curiozitate pare a fi baza originalității adultului. (Dincă, 2002); sunt egocentrici („Eu știu tot și voi gândiți la fel cu mine!”) și rebeli („Voi aveți probleme, nu eu. Voi să mergeți la psiholog!”) (Dincă, 2002).

Maturizarea înseamnă structurarea identității. Identitate care presupune interiorizarea comportamentului și valorii comunității, adulților (Dincă, 2002).

Pentru Cattell, face obiectul de studiu al psihologiei personalității întregul set de conținuturi pe care le subsumează variabila personală, respectiv cu trei mari tipuri de trăsături: dinamice (motivații, acțiuni, interese, atitudini, scopuri), temperamentale (energia, tempoul, calitatea acțiunilor persoanei) și cognitive (inteligența generală, abilitatea verbală, abilitatea spațială, performanțele mnezice, capacitățile și deprinderile dobândite etc.). În trăsăturile dinamice sunt incluse, pe de o parte, aspecte înnăscute, cum sunt nevoile și motivațiile fundamentale, iar pe de altă parte, aspecte dobândite prin experiență, cum ar fi atitudinile interesele, sentimentele complexe. Trăsăturile dinamice sunt caracterizate de faptul că sunt activate de stimulări situaționale și îndreptate spre un scop care, odată atins, duce la stingerea lor. Prin contrast, trăsăturile cognitive arată cât de bine sau cu ce eficiență reușește persoana să-și atingă scopurile. Prin trăsăturile dinamice, performanța covariază conform stimulului prezentat, în schimb, prin trăsăturile cognitive, performanța covariază linear cu creșterea complexității sarcinii. Trăsăturile temperamentale, după Cattell, se pot defini prin excluziunea celorlalte două tipuri, care includ aspecte legate de energie, viteză/ tempo, reactivitate emoțională etc. Cattell a propus chiar un model al timpului de manifestare al trăsăturilor dinamice plecând de la ideea că toate acestea sunt interconectate și se stimulează secvențial atunci când sunt subordonate atingerii unui anumit scop supraordonat. Scopul este cel care duce la structurare în lanț a răspunsurilor habituale pe baza unei relații de necesitate (Crețu, 2005).

Eysenck, (1947) considera că personalitatea este suma totală a patternurilor comportamentale actuale sau potențiale determinate de erediate și mediu” (Crețu,. 2005). Din definiția lui Eysenck, (1947) se poate desprinde faptul că, ereditatea face referire la temperament- latura dinamico-energetică a personalității și mediul face referire la caracter- latura socio-culturală a personalității și la atitudini.

Eysenck, (1947) s-a înscris pe linia acelor cercetători care au considerat că tipurile de personalitate constau în mod necesar în interconexiuni între trăsături (Crețu, 2005). Temperamentul este o constituție sau deprindere a spiritului, este legat de,,constituția fizică”. Astfel Psihologia constituțională se ocupă cu cercetări privind temperamentul. Cu cât o dispoziție este mai ancorată în solul constituțional nativ, cu atât se va vorbi mai mult despre temperament. Personalitatea e în mare măsură condiționată de temperament” „El este climatul chimic sau ,,vremea interioară” în care se dezvoltă personalitatea”. (Allport, 1981). Este o clasă de,, materie primă” din care se modelează.

În substadiul prepuberal se produce o creștere impetuoasă, însoțită de caracteristici apropiate temperamentului coleric, cum ar fi: oboseala, dureri de cap, iritabilitate.

Referindu-ne la conduita generală a prepuberului subliniem anumite caracteristici de alternanță specifice temperamentului sangvinic și coleric, precum: momente de voiciune, conduite copilăroase exuberante, dar și momente de oboseală, apatie, lene, similare atât temperamentului coleric cât și temperamentului melancolic.

Stările conflictuale ce controlează uneori conduita copilului sunt generate de efectele unor momente de lene, de nesiguranță fiind trăsături apropiate de temperamentul melancolic și care generază admonestări în familiei și școală, în ciuda faptului că geneza lor este mai complexă.

Vorbim în această etapă de o schimbare generală a cadrului de desfășurare a învățării școlare, producându-se o modificare subtilă a statutului de elev. Fiind implicat în activități educative și având anumite responsabilități la nivelul grupului, în această perioadă dispare incertitudinea, câștigându-și un statut de elev bun, mediocru sau slab, aducându-și aportul în dezvoltarea conștinței de sine.

Modificările de cerințe față de puber, cauzate de familie și percepute de acesta ca fiind incerte conduc la confuzie, având ca rezultate reacții diferite, în funcție de situație: dacă uneori el este perceput cu statul de copil, alteori i se oferă atribut de ieșire din statutul în care a fost perceput. Astfel se explică o ușoară opoziție manifestată față de această incertitudine de statut și rol, confortul fiindu-i oferit în grupul securizat. Se acomodează cu stilul zgomotos, exuberant uneori agresiv pentru alții, corespunzător parțial temperamentului sangvinic dar și temperamentului coleric.

Cauzele ce declanșează stările de neliniște, de nesiguranță, de agitație ale puberului sunt: creșterea experienței, realismul cotidian și confruntarea cu puseul de creștere; aceste trăsături sunt apropiate de temperamentul melancolic, puberul aflându-se în căutare de soluții de armonizare a cerințelor care se manifestă față de el, în raport cu cerințele dominante ale grupului și școlii care-i lărgesc condiția internă a independenței și care-i facilitează integrarea în grupul de copii de aceeași vârstă, asigurându-i un confort psihic securizat, puternic, plin de inițiative, trăsături corespunzătoare temperamentului flegmatic.

Conduitele din clasă se nuanțează subtil fiind conturate de o discretă distanță și competiție caracterizată prin forme ușoare de rivalitate între fete și băieți. Fetele datorită creșterii și dezvoltării mai intensă la 11-12 ani, sunt mai disciplinate, mai dezvoltate din punct de vedere fizic, în comparație cu băieții care manifestă momente mai numeroase de neatenție, de indisciplină, tendințe spre reverie, distragere în ore, pierderea timpului de făcut lecții, abdicarea temporală de la mici sarcini familiale sau școlare, datorită intensificării ritmului de creștere. Toate aceste manifestări produc reacții de sancțiune sau admonestare privite ostil de cei vizați, acestea conducând la o reorganizare treptată a întregii conduite.

Prioritar pentru copil în această perioadă este petrecerea timpului cu prietenii, cu colegii săi în defavoarea familiei, manifestându-și refuzul pasiv sau activ față de aceasta. În această perioadă influența și sistemul de cerințe al familiei se devalorizează relativ pentru copil.

Din cele afirmate anterior se confirmă cu încă un argument, faptului că un individ nu are numai un singur temperament, cel dominat dacă aceste este bine definit, ci este constituit dintr-o armonie, o omogenitate de temperamente care determină individul să se comporte într-un mod specific situației cu care se confruntă.

Unele cercetări realizate de către Drawing, B. (1960) asupra emisferei cerebrale stângi și asupra corpului calos au determinat, constituirea unei viziuni asupra capacităților relative ale celor două emisfere cerebrale: ambele emisfere sunt complemetar specializate în tratarea diferitelor achiziții cu o complexitate ridicată.

Ideea esențială enunță existența a două moduri de prelucrare verbal și nonverbal repartizate separat (compartimentate) în emisfera stângă și emisfera dreaptă asemănător cu sistemul nostru educațional. În general la fel ca în știință, se încearcă să se limiteze nonverbalului în prelucrare (în modul de a gândi). Ceea ce se observă este că societatea noastră este discriminatorie față de emisfera dreaptă.

Unele cercetări au demostrat că modul de operare al emisferei stângi este verbal și analitic, comparativ cu emisfera dreaptă care operează nonverbal și global. Din rezultatele studiilor clinice ale lui Levy, a reieșit că modul de procesare utilizat de emisfera dreaptă este rapid, complex, în totalitate pattern spațial și perceptiv. Acest mod de procesare este diferit comparativ cu cealaltă emisferă și din perspectiva complexității, adică emisfera stângă este verbală și analitică. S-a mai descoperit că cele două moduri de procesare interacționează oferind eficiență maximă.

Împreună cu conotațiile opuse ale celor două emisfere stânga și dreapta, limbajul nostru, în ce privește conceptele, presupune dualitate sau două poziții ale naturi umane, prin intermediul cărora a fost prezentată, de către filosofi, profesori și cercetători, din multe culturi și din diferite timpuri, ideea centrală că există două tipuri de operare paralele.

În esență este vorba de opt tipuri fundamentale clasificate. Astfel există:

tipul nervos (non-emotiv, activ, primar, cu o emotivitate de rezonanță imediată);

tipul sentimental (non-emotiv, activ, secundar, având o rezonanță emotivă prelungită);

tipul coleric (emotiv, activ, primar, cu rezonanță emotivă imediată);

tipul pasionat (emotiv, activ, secundar, cu rezonanță afectivă prelungită);

tipul sangvin (non-emotiv, activ, primar);

tipul flegmatic (non-emotiv, activ, secundar);

tipul amorf (emotiv, non-activ, primar);

tipul apatic (non-emotiv, non-activ, secundar) (Șchiopu, 1997).

În concepția lui Mead și Baldwin inițial personalitatea individului, în cazul nostru este adolescentul, este formată dintr-o latură situată profund în interiorul acesteia, numită Sine care poate fi asemănată cu temperamentul și care este ereditară. Apoi dintr-o altă latură care conține rolurile și atitudinile pe care individul le preia de la anturaj, care constituie Eul și care este similară mediului și educației.

La începutul evoluției ființei umane, Eul se reduce la unele elemente instinctuale, copilul aflându-se în situația de a se conforma mecanic la trebuințele fiziologice specifice vârstei și la caracteristicile sale biologice. Mead consideră Eul ca o aptitudine (rezultantă) apărută în urma dezvoltării. El susține că Eul nu este prezent la naștere, dar se dezvoltă de-a lungul activității și experiențelor sociale (Bogatu, 1988).

Persoana definită din exterior este aceeași cu persoana fizică de drept (Alexandrescu, 1988). Afirmația referindu-se la faptul că, prin percepția de sine corporală obiectivă adolescentului poate să conștientizeze cum este el în realitate, din punct de vedere fizic. Perceție de sine corporală care are un important impact asupra psihicului acestuia.

Pentru a ajunge la o bună cunoaștere de sine trebuie să acționeze, să se implice în evenimente și să-și observe comportamentul propriu. Privirea ”din exterior” dă indici despre atitudinile, credințele, despre efectul actelor noastre. Teoria percepției de sine presupune că se pot face deducții asupra noastră mai ales atunci când nu suntem siguri de atitudinilor pe care le avem, examinându-ne comportamentele în diferite cicumstanțe.

Există tentația de a se găsi argumente care să explice prestația noastră slabă. Această atitudine a fost numită efect de justificare excesivă.

Trebuie căutate resorturi, în interiorul nostru, pentru a depăși dificultatea, pentru a face ca o activitate dezagreabilă sau neinteresantă să devină plăcută. Soluția este să se caute recompense în însăși rezolvarea sarcinii, să se schimbe atitudinea noastră prin acțiunea reușită, să se obțină prin efort o imagine de sine bună.

În cadrul numeroaselor cercetări din diferite țări s-au identificat cele mai favorabile imagini de sine, mai ales sub aspectul imaginii corporale. Acestea apar la băieții cu o pubertate precoce și la fetele cu o pubertate medie. Cei mai dezavantajați sunt băieții cu pubertate tardivă, urmați de fetele cu pubertate precoce. Tot cu rezonanță negativă, dar extompată, este și imaginea de sine a fetelor cu pubertate tardivă.

Aceste rezultate indică existența unei tendințe, a unui adevăr statistic, care a permis formularea unei reguli generale privind impactul pubertăților eruptive în funcție de variabila- sex. Regula se nuanțează și chiar se inversează atunci când se iau în calcul și alte variabile. Una dintre acestea se dovedește a fi modelul intern al pubertății. Această reprezentare personală nu se suprapune pe ceea ce știu biologii, antropologii, medicii sau psihologii despre pubertate și nici pe ceea ce specialiștii consideră ca fiind tipic sau atipic normalității. Modelul intern este un construct ce sintetizează părerea adolescentului despre propria sa existență, despre procesul său de maturare, atât ca situare în timp, cât și ca manifestare. Modelul intern are valoare empiric-explicativă, iar în cazul pubertății, devine o axă de construcție a unor semnificații diferite, pornind, totuși, de la aceleași date. Prin cunoașterea modelului intern al unei persoane se poate explica, alături de alte variabile, modul de raportare și valorizare diferită a acelorași simptome ale maturării (schimbarea vocii, pilozitatea corporală, forma adultă a dezvoltării genetice, puseul de creștere). Dacă unii le dramatizează, alții nu, dar, cert, toți le parcurg (Neculau, 2000).

În opinia altor autori cum este de exemplu Cosmovici, adolescența prelungită (18 -20-24 /25 de ani), este inclusă în tinerețe. Astfel după cum s-a arătat anterior, (Allport citându-l pe Voltaire), tinereții îi corespunde temperamentul sangvinic. Așadar se poate stabili o legătură între cele două variabile (Cosmovici, Iacob, (1998).

Tobin-Richards, Boxer și Petersen (1983) au descoperit că, la fete, maturizarea la timp este asociată cu sentimente apreciative legate de atractivitate și de imaginea propriului corp. Brooks-Gunn și Warren (1985) au constatat că, în cazul balerinelor, cele care se maturizau mai târziu aveau cea mai bună imagine a propriului corp. Explicația constă în corespondența dintre cerințele mediului înconjurător și trăsăturile fizice și/sau comportamentale ale persoanei în cauză (Adams, Berzonsky, (coord). 2009).

S-a demonstrat că fetele care se declară mai puțin mulțumite de greutatea și formele corpului lor tind să aibă stimă de sine mai scăzută decât cele care au o imagine mai bună despre constituția lor (Adams, Berzonsky, (coord). 2009).

Conform descoperirilor recentelor cu privire la diferențele de gen reflectate în imaginea propriului corp prezentate mai sus, fetele din cercetările lui Simmons și Blyth s-au declarat mai puțin atractive decât băieții și au afirmat că sunt mai puțin mulțumite de aspectul și greutatea lor corporală. Mai mult, în clasa a VII-a au început să fie mai preocupate de aspectul lor fizic decât bărbații. După cum s-a discutat în secțiunea anterioară, adolescentele se declară deseori mai puțin atractive pe plan fizic decât băieții din același interval (vezi Hanter, 1990; Pliner, Chaiken și Flett, 1990). În plus, în cazul fetelor percepția în ceea ce privește atractivitatea fizică, este legată de stima de sine mai mult, decât în cazul băieților (Allgood-Merten, Lewinsohn și Hops, 1990) (Adams, Berzonsky, (coord). 2009).

Fetele afro-americane dintr-un eșantionul general au declarat creșteri ale stimei de sine în perioada acelorași tranziții. Afro-americanele au o imagine a propriului corp mult mai apreciativă decât semenele lor albe, ceea ce sugerează că efectul de mediere al schimbărilor fizice asupra relației dintre tranzițiile școlare și stima de sine poate varia în funcție de etnie. (Adams, Berzonsky, (coord). 2009).

Adolescența oferă un fascinant „laborator de vârste” pentru studiul proceselor de dezvoltare. Modele de genetică comportamentală au fost aplicate cu succes în cadrul acestui laborator. Descoperirile studiilor și modul în care interacționează cu cele aflate dincolo de granițele geneticii comportamentale au oferit și vor continua să ofere informații științifice stimulatoare și valoroase (Adams, Berzonsky, (coord). 2009).

Pubertatea și adolescența au tendința de a se dilata și a se complica în societatea contemporană, influențând tabloul general al vârstei ulterioare (Șchiopu, și Verza, 2008).

2.4 Temperamentul

Temperamentul se referă la dinamica externă a acțiunii, formând dimensiunea energetico-dinamică a personalității, definindu-se astfel a) prin nivelul energetic al acțiunii, mod de acumulare și descărcare a energiei, (de unde atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv și contrarele lor) și b) prin dinamica acțiunii (rapid – lent etc.).

Începând cu Hippocrate și terminând cu H. Eysenck ș.a s-a încercat de-a lungul timpului numeroase clasificări ale temperamentelor. Tipologia lui Kretschmer a fost deja prezentată mai sus. Ne interesează cu deosebire tipologiile care au la bază criterii apropiate, comparabile. Cadrul de clasificare a temperamentelor mai des întâlnit este cel oferit de medicul grec Hippocrate (sec. V, î.e.n.), pe baza înregistrării faptelor de conduită, întâlnite în viața cotidiană. Hippocrate a dat prima descripție și clasificare a temperamentelor în termeni care se mențin și astăzi, propunând în același timp o ipoteză explicativă, ce prezintă doar un interes istoric. Neurofiziologia modernă i-a oferit un fundament verificat în experiențe de laborator.

În viziunea Ursulei Șchiopu, temperamentul reprezentă domeniul psihologiei personalității și psihologiei diferențiale ce categorizează oamenii cu trăsături relativ similare utilizând viziunea bio-naturalistă (Șchiopu, 1997). Spre deosebire de Șchiopu, U. și de alții, Băiceanu, L. definește temperamentul ca fiind reactivitatea individuală, sensibilitatea la stimuli, rapiditatea sau intensitatea derulării proceselor mentale, nivelul energetic general, gen temperament (cf. lat. temperamentum) (Băiceanu, 2004).

O altă opinie o au Doron & Parot, s. n. (fr. temperament ;engl. temperament), care definesc temperamentul ca fiind un tip impus de comportament care manifestă o anumită stabilitate în concordanță cu situații și pe parcursul timpului (Luca, 2004).

În comparație cu ceilalți, Reber, spune că temperamentul este o particularitate structurală reprezentată prin predispoziții spre un pattern individual de reacții emoționale, modificări de dispoziții afective și niveluri de sensibilitate obținute în urma stimulării.

Din punctul de vedere al lui Corsini & Auerbach temperamentul este un pattern stabil de caracteristici care descriu un individ.

Temperamentul, inteligența și constituția fizică sunt bazate pe determinarea genetică. Ele sunt aspectele personalității care sunt mai dependente de ereditate și genetic (Allport, 1981).

După cum se constată în unele opinii, temperamentul se referă la întreg însă în altele doar la o parte.

Voltaire afirma că personalitatea reprezintă ceea ce o persoană „este în mod real” indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem (Allport, 1981).

Așadar, avem clasificarea amintită anterior cu precizările:

coleric- irascibil- maturitatea;

sangvinic- optimist- tinerețea;

melancolic- trist- maturitatea târzie;

flegmatic- apatic- bătrânețea, parfumul calitativ al denumirilor temperamentale (Allport, 1981).

„Anatomia Melancoliei” lui Barton leagă temperamentul de patologia corpului, individuală omului și stadiile vieții (Allport, 1981).

Dintre toate sugestiile cea mai valoroasă este aceea potrivit căreia structura oaselor, țesuturilor corpului și corpul (constituția) dezvăluie ceea ce este înnăscut și relativ neschimbător (temperamentul). Fiziognomia este arta (și șiința potențială) descoperirii caracteristicilor personalității în special ale temperamentului pe baza aparenței exterioare și mai ales din configurația, conformația sau expresia feței. Cel mai vechi tratat asupra acestui subiect este intitulat Physiognomonica atribuită lui Aristotel și se referă la sistemul de citire fiziognomică a caracterului.

Zveltețea și structura delicată a tipului melancolic este dată de natură, dar ochii plecați și cutele verticale de pe frunte reflectă deprinderi dobândite de renunțare și gânduri neplăcute (Allport, 1981).

Fața colerică trădează vigoare și forță naturală a fizicului (temperament), plus deprinderi dobândite de reactivitate, vigilență față de mediu și o ridare bogată datorită unui sentiment emoțional intens (Allport, 1981).

Fața flegmatică are o constituție letargică și neatentă ca deprindere, liniile feței se datorează mai curând grăsimii, decât sentimentelor (Allport, 1981).

Fața sangvinică este destul de normală ca structură osoasă, dar nu este marcată de linii care să indice o experiență emoțională profundă sau de durată (Allport, 1981).

Kretschmer în 1930 a realizat o tipologie complexă în funcție de asemănările corporale, biometrice, asemănări în incidența statistică a maladiilor psihice la fiecare din clasele stabilite prin prima categorie de asemănări (operativ însă el a procedat relativ invers). A diferențiat trei tipologii fundamentale și combinațiile lor. Cele trei tipologii fundamentale sunt:

leptosomul- longilin, umerii drepți, slab, fața prelungă și triunghiulară, umeri largi, abdomen tras, piele uscată cu aspect anemic. Psihologic este puțin sociabil, rezervat, tacitum, interiorizat și poartă denumirea de schizotim. Când trăsăturile schizotimice devin mai accentuate el devine schizoid. Schizofrenia este maladia cu mare pregnanță a acestui tip;

picnicul- de statură medie, fața largă, gâtul scurt și masiv, înfundat între umeri, torace slab și bombat, abdomen gras. După Pende, N. psihologic este denumit brevilin. Brevelinii pot fi stenici și astenici (cu tonusul scăzut). Incidența mare a maniei depresive este evidentă la acest tip. Este caracterizat psihic printr-o oarecare instabilitate emotivă, lipsită de voință. Este tipul ciclotimic. Faza intermediară de intensificări a trăsăturilor este faza cicloidă;

atleticul- statură submijlocie, bine consolidat, umeri puternici, torace larg, corpul musculos și puternic, capul prins de un gât puternic și el. Incidența epilepsiei este ceva mai ridicată la acest tip. Psihologic caracteristicile lui gravitează în jurul tendinței spre lentoare în gândire, vâscozitate mintală;

displasticul întruneste carecteristici amestecate ale tipurilor fundamentale (Șchiopu, 1997).

În tipologia lui W. H. Sheldon se pleacă de la tipologia descrisă de Kretschmer cu specificația că tipurile pure sunt foarte rare. Sheldon porneste de la dominația unuia sau altuia dintre trei sisteme importante ale organismului: sistemul visceral, muscular și nervos.Astfel există următoarea clasificare:

dominația sistemului visceral (viscerotonia) avem tipul endomorf, corespunzător în parte tipului picnic;

dominația sistemului muscular este specifică pentru tipul mesomorf, este asemănător tipului atletic;

dominația sistemului nervos caracterizează tipul ectomorf, este apropiat de leptosomul din tipologia lui Kretschmer.

Sheldon a testat pe subiecții cu determinări tipologice 50 de trăsături de caracter operând cu o scală de evaluare de 7 trepte (la fel ca în cazul determinării trăsăturilor fundamentale) și a realizat corelații statistice cu trăsăturile morfotipologice. A determinat astfel o tipologie în care temperamentele (tipurile lui fundamentale) au câte 20 de trăsături fiecare (Șchiopu, 1997; Allport, 1981).

Există, în ciuda marii lor diversități și a denumirilor folosite, o suprapunere sau o asemănare a tipurilor descoperite. Limitele lor provenin din aceea că ”afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcții teoretice, deși au pretenția unor modele autocuprinzătoare, ele reprezintă aspecte și descrieri parțiale ale personalității” (Zlate, M. 2000).

Tipologia clasică propusă de Hipocrate și Galenus, a rămas până în prezent clasificarea fundamentală când se are în discuție temperamentul, fiind și cea mai cunoscută:

Sangvinicul este extravertit, stabil emoțional vioi, vesel, și bine dispus, bucurându-se de evenimente cu o evidentă plăcere de a trăi. Are reacții afective echilibrate, își regăsește cu ușurință buna dispoziție chiar în situații dificile, este optimist. Având rezerve de energie mari, care se regenerează rapid, rezistă cu ușurință la eforturi de durată, având ritmicitate, echilibru, și o efervescență emoțională evidentă, ceea ce îl face adaptabil, agreabil, ușor acceptat în grup, pentru că își face prieteni foarte ușor, pe care îi și părăsește la fel de ușor și fără regrete, pentru că atașamentul lui nu este de adâncime. Are tendința de a se impune în mod spontan ca lider informal într-un grup, fără a urmării neapărat acest lucru. Adaptabilitatea ridicată și nevoia crescută de noutate și stimulare îl fac să caute schimbarea, diversitatea, comunicarea. Conduita expresivă a sangvinicului este bogată, deoarece el povestește viu, nuanțat, rapid, însuflețit, cu o susținere mimică bogată. I se poate reproșa excesul de mobilitate, care îl face să aibă probleme în considerarea scopurilor și a intereselor, relațiilor lui cu ceilalți putând fi prejudiciate de superficialitate, discontinuitate sau inconsistență. Randamentul în muncă este ridicat, pentru că are energia și ritmul necesar, dar el poate coexista cu o anumită instabilitate a acțiunilor, cu o versatilitate care trebuie temperată, mai ales în planul educației. Se adaptează cu ușurință la diferite sarcini, se integrează rapid în grup, găsește motivația și energia necesară să ducă o sarcină la bun sfârșit, mai ales dacă ea implică cooperarea cu alții. Are bune calității ale atenției: mobilitate, distributivitate și stabilitate mai ales în sarcinile atractive. Se plictisește repede, are tendința de a abandona, de a trata superficial sau chiar de a ocoli sarcinile monotone, în condiții de izolare. Învață rapid, cu greșeli puține pentru că are încredere în sine și se acomodează ușor la solicitările noi. Sangvinicul pentru a-și perfecționa modul de învățare și a-și depăși limitele trebuie să-și formeze interese cognitive stabile și perseverență.

Dintre cele patru tipuri temperamentale descrisă aici este cel mai ușor de lucrat cu

sangvinicul, datorită echilibrului, adaptabilității și sociabilității sale.

Coleric este extravertit, instabil emoțional, dominat de hipersensibilitate, care îl face inegal în manifestările sale. Evidențiind reacții emoționale puternice, viața lui afectivă este furtunoasă, de multe ori explozivă, necontrolată, oscilând între un pol de entuziasm năvalnic, voioșie, bună dispoziție (hipertimie) și un altul de descurajare, de decepție, deznădejde, când și încrederea în sine se diminuează (hipotimie). Inegalitatea conduitei și capacitatea de control scăzută fac ca afectivitatea lui să evolueze sinusoidal, ca în ciclotimie, de unde un echilibru emoțional precar. El tinde să își exagereze teatral stările, care scapă de sub control, și atunci devine impulsiv, exploziv, exagerat sau disproporțional, ceea ce consumă multă energie interioară. Impetuos și agitat, neeconomic, lucrează în asalt până la epuizare, mai ales în activități care au o semnificație personală majoră. Atunci când și-a conturat un ideal de viață se poate afirma ca om al marilor inițiative, capabil de efort de durată, pentru care eliberază o mare cantitate de energie, materializată în realizări de excepție, însă când este angrenat în activități monotone face față cu greu sarcinilor pierzându-și răbdarea. În relația cu ceilalți tinde să-i domine, să-și impună punctul său de vedere, uneori într-o manieră agresivă. Lipsa de ordine și disciplină, nerăbdarea și lipsa de măsură pot compromite calitățile native ale colericului, care este un om deschis, cu fața spre viitor și spre acțiune. Are o atenție involuntară foarte promptă, de asemenea este bun sub aspectul mobilității și distributivității atenției dar are dificultăți în a se concentra și aș menține atenția stabilă în sarcini monotone. Învață ușor dar cu multe greșeli din cauza tendinței de a se pripi. Neastâmpăr, cu mișcări bruște, vorbire expresivă, rapidă și inegală, cu o bogată susținere gestică, colericul dă deseori spectacole de forță. El este ușor de citit, apreciat pentru inițiativă putere de muncă și acțiune, dar temut pentru reacțiile impulsive, exagerate, uneori „contondente”. La colerici pentru eficentizarea învățării și depășirea unor limite el trebuie să-și formeze capacitatea de autocontrol și răbdare, să-și conștientizeze tendința de a se pripi să-și contracareze tendința de dominare și agresivitate prin formarea de interese cognitive stabile care să-i orienteze și să-i canalizeze energia. Din cauza reactivității emoționale exagerate și a impulsivității, colericul care trăiește într-un mediu educativ fără valori morale ferme, sau în care este expus la modele delicvente, poate ușor dezvolta comportamente antisociale.

Flegmatic este introvertit, stabil emoțional, o apă adâncă, ce se lasă foarte greu citită în profunzime. Este echilibrat, are încredere în sine nu se pierde cu firea prea ușor. Ceea ce apare la suprafață este faptul de a fi calm, tolerant, lent, imperturbabil, dispunând de o răbdare care prin educație, poate să dea perseverență, tenacitate, temeinicie, meticulozitate. Deși expresivitatea lui este scăzută, neexteriorizându-și sentimetele și trăirile, este capabil de atașament profund, stabilit cu dificultate, în timp, dar tocmai de aceea foarte rezistent la eroziune. Are puțini prieteni, dar foarte stabili. Deși dispune de rezerve mari de energie, le consumă în ritm lent și rutinier, având probleme de adaptare la acivități, situații sau persoane noi. Îi place să ducă lucrurile la bun sfârșit și are un simt al datoriei bine dezvoltat. Atașați puternic de lumea lor interioară, introverți, își găsesc liniștea în ambianță intimă a casei și a familiei, fiind puțin comunicativi, nesociabili și neexpresivi. Pentru că în mediul social se păstrează la distanță, flegmaticii par șterși, monotoni și neinteresați sau inerți, orientați preponderent spre trecut și spre lumea valorilor personale. Dar ceea ce pierd ca extensiune, dinamică și ritm, ei câștigă ca intensiune, statornicie, profunzime, calitate și în cazul deprinderilor motorii, după etapa de sistematizare și automatizare, viteza de lucru va fi la fel de bună ca a sangvinicului și colericului. Este obedient și conformist. Calitățile atenției sunt stabilitatea și concentrarea de aceea va rezolva mai bine sarcinile care implică rezistența la monotonie, izolare, ritm mai lent. Pentru a-și îmbunătăți calitățile de învățare și pentru a-și depăși limitele flegmaticul trebuie să-și dezvolte flexibilitatea și sociabilitatea.

Melancolic este introvertit, instabil emoțional, un hipersensibil, emotiv, timid, retractil, de unde și probleme mari de adaptare socială. Nesiguranța și teama de eșec îl fac să ia greu decizii, să fie ezitant, nehotărât și să accepte cu foarte mare greutate riscul. Marcat de o puternică neîncredere în sine, dubitativ, autodepresiv, predispus la o analiză perpetuă și minuțioasă a propriului trecut, făcută excesiv de exigent și cu spirit autocritic exagerat, melancolicul este desemnat de Neveanu, P. ca fiind un hipoton și un hipoenergic, de unde vulnerablitatea acestui tip, predispus spre depresie, solitudine, retragere din viața socială. Are dificultăți de concentrare și stabilizare a atenției din cauza capacității reduse de efort. Compensația majoră a tipului o constituie meticulozitatea, grija pentru detalii și acuratețea în lucru, care îl fac bun profesionist în activități ce presupun o raportare mai degrabă la lucrul, obiecte, natură, decât la oameni, societate, comunicare. Melancolicul are debit verbal scăzut, voce monotonă, scris puțin modulat ca amplitudine și cu o amprentă slabă, trădând lipsa de energie. Însușiri depedente de mobilitate și echilibru readuc în cadrul acestui tip replici ale tipurilor puternice, dar pe un fundal în care dominantă este lipsa de susținere energetică necesară. Marcat puternic de insuccese, neînarmat pentru luptă în condiții grele, sau care presupun disconfort prelungit, melancolicul are probleme mari de adaptare, pe care le rezolvă ori prin refugiu în imaginar, ori prin destructurare nevrotică, de tip astenic și depresiv. Adaptarea sa are o marjă limitată situațional: în situațiile curente și familiale ea poate fi foarte bună, dar în situații inedite (cum ar fi prezența unui public), critice sau limită, epuizarea rapidă a resurselor, replierea pe sine și creșterea rapidă a nivelului de anxietate potențează apariția decompensării patologice. Învață mai greu cu multe greșeli având permanentă nevoie de încurajare din partea cuiva apropiat. La melancolic pentru a amplifica calitățile de învățare și a-și depăși limitele trebuie să-și dezvolte încrederea în forțele proprii, stima de sine și abilitățile sociale. Încurajările și o atitudine suportivă dau rezultate mult mai bune decât o atitudine dură și hiperexigentă. Nu este lipsit de importanță să adăugăm că, la toate temperamentele, deficitele pe anumite laturi pot fi compensate prin alte calități din planul personalității (inteligență, motivație, voință, caracter), sau prin experiența de viață acumulată. (Șchiopu, 1997)

O atenție deosebită se acordă criteriilor utilizate de. Jung, ca instrumente de clasificare tipologică. Eysenck, le dă o conotație mai specială celor doi termeni utilizați de Jung, prin punerea în evidență a unui nivel înnăscut de activare prin formațiunea reticulară activatoare ascendentă, mai mare la tipul introvertit (evită excesul de stimulare) și mai mic la extravertit (caută excitația și stimularea). Așadar există:

tipul introvertit- dificil de înțeles, natură impenetrabil, retras, linștit, distant, introspectiv, mai atașat de lucruri decât de oameni, număr mic de prieteni atent selectați, spirit critic, controlat în trăiri, planificat, ordonat, organizat;

tipul extravertit- sociabil, caută senzații intense, impulsiv, exteriorizat, activ, debordant, ușor adorabil în orice situație, absorbit de probleme, obiecte, persoane, circumstanțe, parțial agresiv, necontrolat în trăiri, dinamic, ludic, nu este introspectiv;

tipul ambivert se află la cei doi poli, mai aproape de unul sau de celălalt

El se referă la o tipologie bazată pe atitudinile generale ale persoanei umane. Există grade diferite de introversie și extroversie.

După ce criterile au fost reluate de. Eysenck, au fost adaptate rezultând următoarea clasificare:

sangvinic stabil emoțional extravertit: sociabil, vorbăreț, pretenos, sensibil, nonșalant, energic, fără griji, tendință de dominare;

coleric instabil emoțional extravertit: foarte sensibil, neastâmpărat, impulsiv, agresiv, excitabil, schimbător, optimist, activ;

flegmatic stabil emoțional introvertit: pasiv, grijuliu, îngândurat, pașnic, controlat, singur, echilibrat, calm;

melancolic instabil emoțional introvertit: întristat, neliniștit, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, tăcut (Clinciu, 2001).

Între tipologiile prezentate până acum există o bună suprapunere, dar și nuanțe care le individualizează. Astfel, toate reliefează rolul emotivității și al activismului (reactivității), consființind concepția lui Allport, în funție de care temperamentul este fundamentul emoțional al personalității (Allport, 1981). Însă temperamentul reprezintă doar aspectul formal al personalității, acesta nu e cel care acordă valoare individului, deoarece nu corelează semnificativ nici cu aptitudinile, nici cu atitudinile ,,pe unul și același temperament pot fi formate caractere diverse, iar același caracter poate fi format pe temperamente diferite” (Zlate, 2000). Mai mult, slăbiciunile unor tipuri temperamentale sunt compensate, cum am mai arătat, prin alte fațete ale personalității, încât se poate vorbi de o adevărată nuanțare a acestora în funcție de experiență și datul personal. Există un acord aproape unanim în legătură cu caracterul înnăscut al temperamentului, care se manifestă extrem de timpuriu în conduită (intrauterin), ca o latură de mare generalitate, constanță și stabilitate a personalității, pe toată durata vieții. Invocând rezultatele unor analize pe un număr foarte mare de gemeni (univitelini și bivitelini), Eysenck afirma că nu numai temperamentul are o puternică bază ereditară, ci și personalitatea în ansamblul ei. Legând introversiunea-extraversiunea de nivelul habitual (înnăscut) de stimulare al scoarței cerebrale și de particularitățile creierului visceral de stabilitatea emoțională, autorul concluzionează asupra naturii biologic-ereditare ca bază a diferențelor interumane. (Eysenck, 1998)

Concluzia lui Zlate, M. pare însă mai rezonabilă: temperamentul, „deși larg determinat genetic, este în expresia lui finală, și mai ales funcțională, modelat în condiții socioculturale, existențiale ale individului. Influența ereditarului asupra psihicomportamentului nu este directă, ci mediată, filtrată de sociocultural”(Zlate, 2000).

Există tendința de a îmbina tipologiile somatopsihice cu cele psihosomatice.

2.5 Percepție de sine corporală

Percepția de sine reprezintă capacitatea de a observa și evalua propriul comportament (Neculau, 2000); se utilizează termenul englezesc de self, dezvoltându-se o întreagă psihologie a selfului în ultimele decenii, tinzând să peătrundă în domeniul psihanalizei, cum ar fi lucrarea Psychoanalysis of the Self a lui Kohut (1971).

Widlöcher (1999) apreciază că acest concept de percepție de sine corporală s-a dezvoltat în psihologia anglo-saxonă sub influența combinată a egopsihologiei americane și a școlii psihanalitice engleze (Guntrip, Winnicott) fiind diferit de conceptul psihanalitic de eu/ego al lui Freud.

Rosenberg, 1965, 1979; Lynn, 1969; Hamachek, 1971, 1987; Baumaister, 1982; Carver și Scheier, 1985; Kroger, 2000; Leary și Tangney, 2005 au elaborat numeroase studii despre self și identitate de sine corporală.

Se subliniază următoarele aspecte fundamentale în legătură cu selful:

Hamachek spunea că pe lângă faptul că selful este o entitate fizică înconjurată de piele, el este un construct psihologic în care se amestecă într-o identitate unică conceptele de mie și al meu (Hamachek, 1987).

Construcția identității de sine se dovedește a fi rezultatul diferențierii și dezvoltării selfului.

Selful este un sistem multidimensional axat pe patru dimensiuni fundamentale: dimensiunea fizică (eul corporal); dimensiunea emoțional- afectivă, dimensiunea cognitivă și una socială.

Diferențierea și integrarea progresivă a acestor dimensiuni sunt mecanismele formare și de dezvoltare a selfului .

Sporirea puterii adaptative a selfului și prin aceasta a valorii sale intrinsece este dată de complexificarea progresivă a sinelui, dar și de creșterea congruenței sale și a consistenței interne,

Incongruența dintre dimensiuni cauzată de discrepanțele de la nivelul sinelui, generează disfuncții ce conduc spre adaptări de tip patologic (nevroze).

Selful este chiar motorul coordonării resurselor fiecăruia.

Imaginea de sine include funcțiile de autocontrol, schemele de sine, conștiința de sine, satisfacția/ insatisfacția de sine, automonitorizarea în raport cu normele și valorile colective, autoacceptarea sau respingerea de sine.

Selful este un sistem cognitiv complex de prelucrare și stocare a informațiilor despre sine (memoria autobiografică), de reperare și obiectivare a valorii de sine (autoevaluare), de determinare a sensului de ansamblu al evoluției personale (sinele viitor, prin opoziție cu cel actual), toate posibile prin cunoașterea de sine.

Strategiile de autoevaluare sunt puse în serviciul autoreglării comportamentului real, prin raportare la acel ideal, dezirabil, sau la normele și valorile grupurilor sau culturii de apartenență.

Cunoașterea de sine ajută la determinarea locului în lume al persoanei și a sensului existenței sale.

Percepția de sine joacă un rol esențial, conectând dimensiunea afectivă cu cea cognitivă a selfului. Această autoevaluare răspunde la întrebări importante legate de bunătatea, valoarea sau semnificația pe care persoana le atribuie componentelor structurale ale propriului sine.

Stima de sine evoluează în spațiul dintre nivelul de aspirație al persoanei considerate și feedback-ul primit de la alte persoane din grup sau societate.

Selful acționează prin diverse mecanisme de apărare instituite inconștient (Bloch, H., Chemama, R., Depret, E. et all. 2006) pentru a evita prăbușirea stimei de sine și anume prin: autoservire (tendința de a presupune că noi nu putem greși), egocentricitatea (tendința de a ne accentua propria importanță), conservatismul cognitiv (tendința de a presupune că nu trebuie să ne schimbăm) sau autohandicaparea (invenția de scuze pentru a explica un posibil eșec, diminuîndu-i anticipativ efectele).

Observațiile pozitive au tendința să crească stima de sine și observațiile negative tind să scadă stima de sine. De obicei suntem mai vulnerabili la observațiile care vin de la persoanele importante pentru noi și care vin de la persoane credibile. Dacă începem prin a expune o stimă de sine pozitivă este probabil să obținem în schimb observații pozitive.

Sinele este, pe de o parte, o entitate psihică învelită de materie, iar pe de altă parte este și un construct psihologic, în care în care conceptul de mine și mi sunt amestecate într-o identitate unică. Sinele unei persoane este suma totală a tot ceea ce înseamnă ea, incluzând pe lângă altele un sistem de idei, atitudini, valori, responsabilități, ce reprezintă totalitatea atmosferei subiective a persoanei; este nucleul distinctiv al experienței și semnificației, lumea interioară a unei persoane fiind diferită de altă lume constituită din alți oameni și lucruri.

Copiii și adolescenții caută un sine care să li se potrivească lor. Teoria percepției de sine ne lasă o idee: pentru a ne cunoaște mai bine am putea avansa prin observarea implicațiilor comportamentului nostru (Hamachek, D. E. Universitatea din Michingan. 1987).

Au fost evidențiate implicațiile temperamentului asupra dezvoltării cognitive și asupra performanței școlare în urma studiul realizat de Coplan, Barber & Lagace-Seguin (1999), urmărindu-se performanța academică a copilului chiar dinaintea intrării sale propriu-zise în școală; studiul a arătat că acei preșcolari care au o capacitate de concentrare a atenției mai bună, un nivel de activitate mai redus și un nivel mai scăzut al emoționalității negative demonstrează deopotrivă și performanțe superioare în achiziția prerechizitelor matematice și de scris- citit. Performanța a fost prezisă de dimensiunile temporale într-o măsură semnificativ mai mare decât în cazul altor indicatori luați în calcul, cum ar fi nivelul de educație al părinților, nivelul de dezvoltare al vocabularului sau sexul copilului.

Autorii studiului semnalau o multitudine de interpretări pentru aceste rezultate, astfel: copiii cu asemenea caracteristici temperamentale se "potrivesc" cu mediul structurat al clasei; aceste dimensiuni temperamentale influențează relația profesor-elev, mai exact măsura în care profesorii- educatoarele fac predicții "pozitive" legate de profitul acestor copii pe urma predării; copiii cu acest profil temperamental se bucură de suport social crescut și de pe urma colegilor, inclusiv în fața unor sarcini dificile și astfel tocmai această „biasare" perceptivă venită din partea educatorilor și a colegilor îi determină să aibă rezultate superioare. Pe de altă parte Matheny (1989) sugera că s-ar putea să existe unele suprapuneri între temperament și anumite caracteristici cognitive generale, care intră sub cupola generică a inteligenței, exemplificând prin distractibilitatea redusă, dimensiuni ale atenției, persistența în sarcină care au fost incluse în numeroase modele ale abilității generale de învățare; ar fi interesant de văzut cum în viitor se vor putea construi modele care să țină cont de această interacțiune. Exemplul unui asemenea punct de intersecție este dimensiunea autoreglatorie a atenției executive, care compune modelul lui Rothbart.

Psihologia evoluționistă atrage atenția și asupra unui alt aspect: anumite comportamente considerate în momentul de față non-adaptative nu au fost selecționate de fapt pentru supraviețuirea în cultura modernă, ci într-un mediu ancestral (Pleistocen) (Bjorklund & Hering, 2002). Sistemul de învățământ formal din școlile modeme neglijează tocmai acest lucru, făcând ca solicitările impuse copiilor să fie cu totul "nenaturale". Dacă există abilități "biologic primare" (precum limbajul), școala face apel la abilități "biologic secundare" (Geary, 1995), care se bazează pe primele, dar sunt practic invenții culturale (cum ar fi cititul), au abia câteva mii de ani vechime, și au fost exersate "pe scară largă" abia o dată cu secolul nostru. Dacă abilitățile primare sunt universal achiziționate și copiii sunt puternic motivați să se implice în sarcini care le presupun, cele secundare sunt determinate cultural și adesea necesită repetiții istovitoare (de exemplu cititul sau matematica superioară).

Din aceeași perspectivă, Jensen și colegii săi (1997) au avansat ideea revoluționară a reconsiderării ADHD-ului. Impulsivitatea, scanarea rapidă a mediului și hiperactivitatea au fost probabil caracteristici adaptative pentru Homo sapiens pentru obținerea rapidă a informațiilor despre un nou mediu, monitorizarea/ anticiparea pericolelor, procurarea rapidă a hranei sau evitarea prădătoriior. Școala modernă care presupune concentrare intensă reprezintă un mediu foarte puțin potrivit cu aceste predispoziții ancestrale.

Cu alte cuvinte, exact profilul temperamental favorizat de școala modernă este cel care ar fi fost cel mai puțin necesar în mediul ancestral. Oare din această cauză să existe o atât de mare diversitate a profilurilor temperamentale individuale în momentul de față?

Oricum, cunoașterea și asumarea acestor diferențe interindividuale poate duce la prospectarea unor strategii de predare și interacțiune cu copiii semnificativ diferențiate (Rothbart & Jones, 1998) putând astfel să se evite frustrările/ refuzul școlar/ abandonul celor care nu se simt "integrați" în mediul clasei. Optimizarea adaptării școlare ar trebui să exploateze cel mai mult dimensiunea autoreglatorie a temperamentului.

Capitolul III. Obiectivele și ipotezele cercetării

Aceast studiu se dorește a fi o altă” cărămidă” la” temelia” studierii puberilor și adolescenților, domeniu explorat de iluștrii psihologi dar niciodată suficient datorită complexității lui și din cauza modificărilor survenite în urma evoluției continue a vieții, lumii, societății.

3.1 Obiectivele cercetării

Cunoașterea dimesiunii temperamentale cu referire la percepția de sine corporală la adolescenți.

Identificarea nivelului de acceptare/ neacceptare a elementelor fizice care intră în componența corporală a stimei de sine.

Identificarea relației dintre temperament cu referire la percepția de sine corporală la puberi și adolescenți.

3.2 Ipotezele cercetării

Se prezumă că există o relație între temperament și percepție de sine corporală la puberi și adolescenți.

Se prezumă că există o relație între percepția de sine și percepția de sine corporală la puberi și adolescenți.

Se prezumă că vor exista diferențe în ceea ce privește temperamentul și între puberi și adolescenți.

Capitolul IV. Metodologia cercetării

4.1 Design-ul cercetării

Această cercetare intră în categoria cercetărilor descriptiv-corelaționale deoarece se încearcă identificarea unei relații stabile între temperament și percepție de sine corporală la adolescenți.

Tabelul 2. Design-ul experimental mixt

4.2 Variabilele cercetării

Variabilitatea se referă la proprietatea obiectului de studiu de a lua valori diferite. Ne propunem evidențierea legăturii dintre cele două tipuri de variabile: dependentă și independentă. În cazul de față avem variabilele (factori, dimensiuni) independente temperamentul (coleric, flegmatic, melancolic, sangvinic) și percepție de sine corporală, variabilă clasificatorie sau etichetă vârsta și variabilă dependentă pubertatea și adolescența. Atât variabila dependentă cât și cele independente se mai numesc și variabile latente discrete, deoarece întrebările (itemii) chestionarelor au caracter de indicatori, cu un număr finit de valori pe care le pot lua.

A. Dimensiuni: Temperament

VARIABILE COLERIC

INDICATORI agitați, impulsivi, irascibili, fără astâmpăr, nerăbdători, aspri și sinceri în relațiile cu oamenii, hotărâți și plini de inițiativă, încăpățânați, ingenioși în discuții, lucrează în salturi, înclinați spre risc, neranchinoși, nesupărăcioși, vorbesc repede, cu pasiune și intonație, înclinați spre acțiuni hazardate, scandalagii și agresivi, neîngăduitori față de lipsuri, o mimică expresivă, capabili să gândească și să găsească soluții rapide, năzuiesc spre nou, fac mișcări violente, bruște, perseverenți în realizarea scopului propus, își schimbă brusc dispoziția;

INSTRUMEN-TE ITEMI Ghidul de Identificare a Temperamentului (Belov) itemii: 1, 5, 9, 13, 17, 21, 25, 29, 33, 37, 41, 45, 49, 53, 57, 61, 65, 69, 73, 77;

Dimensiuni: Temperament

VARIABILE SANGVINIC

INDICATORI veseli optimiști, adorm și se trezesc ușor, se pripesc când trebuie să ia o hotărâre, tratează lucrurile cu superficialitate, energici și întreprinzători, nu duc un lucru la bun sfârșit, înclinați să se supraaprecieze, capabili să sesizeze noul, nestatornici în interese și înclinații, suportă ușor neplăcerile și eșecurile, se adaptează ușor la diferite împrejurări, manifestă receptivitate față de nou, se calmează ușor când le scade interesul pentru activitate, se deprind ușor cu o muncă nouă, suportă greu monotonia activitățile migăloase, comunicativi și serioși, răbdători și muncitori, vorbesc cu glas tare, repede, cu intonație, gesticulează, îți păstrează calmul în situații limită, totdeauna plini de viață;

INSTRUMEN-TE ITEMI Ghidul de Identificare a Temperamentului (Belov) itemii: 2, 6, 10, 14, 18, 22, 26, 30, 34, 38, 42, 46, 50, 54, 58, 62, 66, 70, 74, 78;

Dimensiuni: Temperament

VARIABILE FLEGMATIC

INDICATORI calmi, cu sânge rece, consecvenți și serioși în tot ceea ce fac, prudenți și echilibrați, știu să aștepte, tăcuți, vorbesc calm, cu opriri, fără mimică, suportă ironiile la adresa lor, nu își cheltuiesc forțele inutil, respectă cu strictețe un anumit regim de viață, își reprimă ușor pornirile, sunt puțin sensibili la laude și mustrări, constanți în relații și interese, se încadrează lent într-o activitate nouă, egali în raporturile cu cei din jur, punctuali și ordonați, se adaptează greu la o situație nouă, sunt inerți, greoi, indiferenți, știu să se stăpânească, își controlează pornirile, duc până la capăt o treabă începută;

INSTRUMEN-TE ITEMI Ghidul de Identificare a Temperamentului (Belov) itemii: 3, 7, 11, 15, 19, 23, 27, 31, 35, 39, 43, 47, 51, 55, 59, 63, 67, 71, 75, 79;

Dimensiuni: Temperament

VARIABILE MELANCOLIC

INDICATORI timizi, dificultăți în stabilirea relațiilor, neîncrezători în forțele proprii, suportă ușor singurătatea, deprimați și dezorientați după eșec, au tendința de a se închide în sine ,,obosesc repede, se pierd cu firea în relațiile cu necunoscuții, vorbesc încet și rar până la șoaptă, se adaptează greu la caracterul interlocutorului, foarte impresionabili, exagerat de receptivi la laude și dojeneli, exigenți față de ei și față de cei din jur, predispuși la suspiciune și neîncredere, foarte sensibili, foarte vulnerabili, închiși și necomunicativi, nu-și împărtășesc gândurile, nu prea activi și fricoși, docili, tind să stârnească compasiunea celor din jur.

INSTRUMEN-TE ITEMI Ghidul de Identificare a Temperamentului (Belov) itemii: 4, 8, 12, 16, 20, 24, 28, 32, 36, 40, 44, 48, 52, 56, 60,64, 68, 72, 76, 80.

B. Dimensiuni: Percepție de sine

VARIABILE PERCEPȚIE DE SINE

INDICATORI decizie, supunere, perceperea eșecului și impactul lui, încrederea în sine, în propriile forțe, percepția de sine pozitivă sau negativă, subapreciere, spirit critic și inferioritate, teama de eșec și evitarea confruntării cu obstacolele, eliminarea riscului și control, siguranță, colaborare, autoblamare, evitarea competițiilor, rutina și teama de experiențe noi, mediocritate, stimă de sine scazută, imagine de

sine deformată (distorsionată, deteriorată), stimă de sine scăzută, ineficiență;

INSTRUMEN-TE ITEMI Chestionarul de Percepere de Sine (Clinciu) itemi: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30.

C. Dimensiuni: Percepție de sine corporală

VARIABILE PERCEPȚIE DE SINE CORPORALĂ

INDICATORI date de identificare: înălțime, greutate, aparteneță de gen, cap: forma cutiei craniene, forma ovalului feței, fața în ansamblul ei, frunte, sprâncene, ochi, nas, gură, buze, dantură, bărbie, urechi, ten, păr, obraji, trunchi: gât, umeri, mușchi pectorali (băieți) sau sâni (fete), abdomen (burtă), talie (fete) sau musculatură abdominală (băieți), șolduri (bazin), fund (fete), organe sexuale, membre: mâini (pentru aspectul lor global), antebraț, braț, palmă, degetele mâinilor, unghii, picioare, (pentru aspectul lor global), coapse, genunchi, gambe, tălpi, degetele de le picioare, aspecte particulare: pielea corpului, mirosul dumneavoastră natural, alunițe, negi, cicatrici, arsuri, pistrui, pilozitate generală (păr pe brațe, picioare, corp), depuneri de grăsime,,, piele și os” (foarte slab, osos),,, vergeturi” (vergi datorate creșterii bruște sau îngrășării), riduri, vocea, mersul, 7 elemente neplăcute la partener, 7 elemente fizice plăcute la partener, alte detalii.

INSTRUMEN-TE ITEMI Chestionarul privitor la Perceperea de Sine Corporală (PSC) (Clinciu) itemi: I, II, III, IV, V, VI, VII.

4.3 Eșantionul

Prezentul studiu se bazează pe date furnizate de un eșantion, ales aleatoriu, prin randomizare simplă, din populația școlară a claselor a IX-a, a X-a și a XI-a ai Liceului Teoretic ,,Ioan Buteanu” din Șomcuta Mare, un eșantion de 120 de subiecți. Informații despre vârsta participanților la studiu precum și despre cele două eșantioane generate de modalitățile variabilei etichetă „vârstă” se regăsesc în Tabelele 2. și 3. și sunt reprezentate grafic în Figura 1

Tabelul 3. Vârsta subiecților

Tabelul 4. Eșantioanele create de variabila etichetă vârstă

Figura 1. Distribuția în procente a vârstei

Relevantă pentru acest studiu este și determinarea distribuției pe sexe a participanților. Avem astfel un număr de 62 de băieți și 58 de fete.

Tabelul 5. Distribuția pe sexe a subiecților

Figura 2. Distribuția pe sexe a subiecților

Figura 3. Distribuția vârstei în funcție de sexul subiecților

Figura 4. Distribuția pe sexe a celor două grupuri puberi (15-16) și adolescenți (17-18)

Mediul de proveniență este de asemenea un factor important care împarte eșantionul în două grupuri: subiecți care provin din mediul urban în număr de 55 și subiecți care provin din mediul rural în număr de 65.

Tabelul 6. Distribuția subiecților în funcție de mediul de proveniență

Figura 5. Diagrama distribuției procentuale a subiecților în funcție de mediul de proveniență

4.4 Instrumente

În acest demers s-au folosit următoarele instrumente: Ghidul de Identificare a Temperamentului (Belov), Chestionarul privitor la Perceperea de Sine Corporală (PSC) (Clinciu) și Chestionarul de Percepere de Sine (Clinciu)

Ghidul de Idenficare a Temperamentului (Belov) cuprinde 4 seturi de câte 20 de afirmații, descriind reacții comportamentale și trăiri afective specifice celor 4 temperamente clasice (coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic). Elevii sunt rugați să marcheze afirmația în care se regăsesc cel mai mult, identificând astfel tipul de temperament căruia îi aparțin. Pentru fiecare temperament pot fi acumulate 20 de puncte. Rareori pot fi întâlnite temperamente pure, fiecare persoană având manifestări comportamentale care aparțin mai multor tipuri, dar, există, totuși, o predominanță a 1-2 tipuri. Se scorează prin oferire de ranguri în funcție de media corespunzătoare fiecărui temperament, bine stabilită și poziția față de medie a totalului obținut la fiecare temperament.

Temperamentul conform Ghidului de identificare a temperamentului se discriminează în trăsături specifice ca de exemplu: colericii: agitați, impulsivi, irascibili, fără astâmpăr, nerăbdători, aspri și sinceri în relațiile cu oamenii, hotărâți și plini de inițiativă, încăpățânați, ingenioși în discuții, lucrează în salturi, înclinați spre risc, neranchiunoși ,nesupărăcioși, vorbesc repede, cu pasiune și intonație, înclinați spre acțiuni hazardate, scandalagii și agresivi, neîngăduitori față de lipsuri, o mimică expresivă, capabili să gândească și să găsească soluții rapide, năzuiesc spre nou, fac mișcări violente, bruște, perseverenți în realizarea scopului propus, își schimbă brusc dispoziția; sangvinicii: veseli optimiști, adorm și se trezesc ușor, se pripesc când trebuie să ia o hotărâre, tratează lucrurile cu superficialitate, energici și întreprinzători, nu duc un lucru la bun sfârșit, înclinați să se supraaprecieze, capabili să sesizeze noul, nestatornici în interese și înclinații, suportă ușor neplăcerile și eșecurile, se adaptează ușor la diferite împrejurări, manifestă receptivitate față de nou, se calmează ușor când le scade interesul pentru activitate, se deprind ușor cu o muncă nouă, suportă greu monotonia activitățile migăloase, comunicativi și serioși, răbdători și muncitori, vorbesc cu glas tare, repede, cu intonație, gesticulează, îți păstrează calmul în situații limită, totdeauna plini de viață; flegmaticii: calmi, cu sânge rece, consecvenți și serioși în tot ceea ce fac, prudenți și echilibrați, știu să aștepte, tăcuți, vorbesc calm, cu opriri, fără mimică, suportă ironiile la adresa lor, nu își cheltuiesc forțele inutil, respectă cu strictețe un anumit regim de viață, își reprimă ușor pornirile, sunt puțin sensibili la laude și mustrări, constanți în relații și interese, se încadrează lent într-o activitate nouă, egali în raporturile cu cei din jur, punctuali și ordonați, se adaptează greu la o situație nouă, sunt inerți, greoi, indiferenți, știu să se stăpânească, își controlează pornirile, duc până la capăt o treabă începută; melancolicii: timizi, dificultăți în stabilirea relațiilor, neîncrezători în forțele proprii, suportă ușor singurătatea, deprimați și dezorientați după eșec, au tendința de a se închide în sine, obosesc repede, se pierd cu firea în relațiile cu necunoscuții, vorbesc încet și rar până la șoaptă, se adaptează greu la caracterul interlocutorului, foarte impresionabili, exagerat de receptivi la laude și dojeneli, exigenți față de ei și față de cei din jur, predispuși la suspiciune și neîncredere, foarte sensibili, foarte vulnerabili, închiși și necomunicativi, nu-și împărtășesc gândurile, nu prea activi și fricoși, docili, tind să stârnească compasiunea celor din jur.

Chestionarul de Percepere de Sine (PS) (Clinciu),este în fapt o măsură a stimei de sine non-corporale, inclus cu scopul determinării caracteristicilor sale psihometrice, dar și evidențierii relațiilor sale cu celelalte instrumente destinate evaluării selfului adolescentin. Pentru PS și pentru PSC va fi efectuată o descriere mai detaliată, deoarece ele reprezintă instrumentele de bază ale cercetării, care își propune printre obiective și furnizarea de date psihometrice detaliate despre acestea.

Chestionarul de percepere de sine cuprinde 30 de itemi față verso, câte 15 itemi pe o pagina, aranjați pe 2 coloane pentru care se marchează pe o scala în 7 trepte de la -1 până la 3 răspunsul corespunzător comportamentului manifestat în general.

Se scorează în funcție de punctaj, obținându-se un scor pozitiv pentru itemii de la 1 la 15 și unul negativ tot pentru acești itemi, un scor pozitiv pentru itemii de la 16 la 30 și unul negativ pentru aceiași itemi, un scor total pozitiv, un scor total negativ pe cei 30 de itemi și un scor final pozitiv dacă sunt majoritatea rezultatelor pozitive (cele pozitive – cele negative au dat un scor pozitiv) sau negativ dacă majoritatea rezultatelor sunt negative (cele negative + cele pozitive au dat scor negativ).

Chestionarul privitor la Perceperea de Sine Corporală (PSC) (Clinciu) este un inventar care oferă o măsură a unui construct omogen, indicativ pentru dimensiunea fizică a satisfacției legate de corpul propriu și de imaginea de sine fizică.

Chestionarul de percepere de sine corporală este un chestionat cu itemi atât închiși cât și deschis, are 7 seturi de dimensiuni, primii 3 cuprind date de identificare: setul 1 numit înălțime, și setul 2 numit greutate care au câte 3 dimensiuni fiecare, setul 3 apartenența de gen, setul 4 numit cap are 15 dimensiuni, setul 5 numit trunchi are 8 dimensiuni, setul 6 numit membre are 12 dimensiuni, setul 7 numit aspecte particulare are 10 dimensiuni și 2 itemi de enumerare a câte 7 elemente fiecare. Chestionarul se încheie dându-se posibilitatea elevului să mai adauge altele nemenționate inițial, oferindu-se exemple în cadrul cerinței. Pentru fiecare set cu dimensiunile lui se marchează pe o scală de 7 trepte de la -1- inacceptare,-2-nemulțumire accentuată, -3– nemulțumire ușoară, 0 indiferență, 1- acceptare, 2- mulțumire accentuată, 3- acceptare deplină. Se scorează în funcție de formula: numărul de răspunsuri bifate x numărul treptei pozitive (dacă sunt mai multe se adună rezultatele și din total se scad următoarele) – numărul de răspunsuri x numărul treptei negative (adunate dacă sunt mai multe și totalul celor negative scăzut din totalul celor pozitive). Se obțin două scoruri unul pozitiv total și unul negativ total și un scor final al chestionarului rezultat din adunarea scorurilor pozitive sau scăderea din scorurile pozitive totale pe cele negative totale.

Chestionarul percepere de sine corporale (PSC) (Clinciu) urmărește: date de identificare: înălțime, greutate, apartenență de gen, cap: forma cutiei craniene, forma ovalului feței, fața în ansamblul ei, frunte, sprâncene, ochi, nas, gură, buze, dantură, bărbie, urechi, ten, păr, obraji, trunchi: gât, umeri, mușchi pectorali (băieți) sau sâni (fete), abdomen (burtă), talie (fete) sau musculatură abdominală (băieți), șolduri (bazin), fund (fete), organe sexuale, membre: mâini (pentru aspectul lor global), antebraț, braț, palmă, degetele mâinilor, unghii, picioare, (pentru aspectul lor global), coapse, genunchi, gambe, tălpi, degetele de le picioare, aspecte particulare: pielea corpului, mirosul dumneavoastră natural, alunițe, negi, cicatrici, arsuri, pistrui, pilozitate generală (păr pe brațe, picioare, corp), depuneri de grăsime, ,,piele și os” (foarte slab, osos), ,,vergeturi” (vergi datorate creșterii bruște sau îngrășării), riduri, vocea, mersul, 7 elemente neplăcute la partener, 7 elemente fizice plăcute la partener, alte detalii.

Chestionarul de percepere de sine (Clinciu) cuprinde complexe, opoziții de termeni referitori la decizie, supunere, perceperea eșecului și impactul lui, încrederea în sine, în propriile forțe, percepția de sine pozitivă sau negativă, subapreciere, spirit critic și inferioritate, teama de eșec și evitarea confruntării cu obstacolele, eliminarea riscului și control, siguranță, colaborare, autoblamare, evitarea competițiilor, rutina și teama de experiențe noi, mediocritate, stimă de sine scăzută, imagine de sine deformată (distorsionată, deteriorată), stimă de sine scăzută, ineficiență.

Toate chestionarele și ghidul au fost aplicate colectiv, pe clase, dar rezolvate de către elevi individual, oferindu-li-se la fiecare elev câte un set de 4 corespunzătoare celor tratate anterior.

4.5 Procedura de lucru

Am făcut instructajul celor 4 atât individual cât și colectiv (celor 120 de subiecți), am asistat și supervizat completarea chestionarelor și ghidului, ulterior datele au fost interpretate conform grilei de interpretare și cotare, în final datele au fost condensate împreună cu variabilele în tabele cu ajutorul editorului de date al programului de analiză statistică SPSS versiune 16.

Capitolul V. Prezentarea rezultatelor

Ipoteza 1: Se prezumă că vor exista diferențe în ceea ce privește temperamentul și între puberi și adolescenți.

Pentru a verifica această ipoteză am modelat în grafice datele pentru a obține informații despre eșantion și pentru a vizualiza caracteristicile temperamentului și dominantei cerebrale în funcție de diferite variabile etichetă:

intervalul de vârstă (15- 16 ani- puberi și 17- 18 ani- adolescenți).

sexul subiecților

mediul de proveniență

Mai întâi am realizat o diagramă circulară (Figura 6.) pentru a identifica în ce măsură se regăsesc fiecare dintre tipurile de temperament în eșantionul ales.

Figura 6. Distribuție procentuală a temperamentelor în cadrul eșantionului

Se observă un procentaj mai mare pentru temperamentul coleric (35,83%), și un procent relativ mic pentru temperamentul melancolic (12,50%), celelalte două temperamente fiind aproximativ egale ca distribuție (27,50% pentru flegmatic, respectiv 24,17% pentru sangvinic).

Dacă comparăm grupul format din puberi cu cel format din adolescenți din punct de vedere al temperamentului (Figura7.) se observă un oarecare echilibru. Excepție face temperamentul coleric care în primul grup este mai răspândit.

Figura7. Distribuția temperamentului în funcție de grupa de vârstă

Distribuția temperamentului în funcție de sexul subiecților (Figura 8.) arată că temperamentul coleric este mai răspândit în rândul băieților, temperamentul melancolic este mai răspândit în rândul fetelor iar celelalte două temperamente nu se manifestă cu predilecție la vreunul dintre sexe.

Figura 8. Distribuția temperamentului în funcție de sexul subiecțilo

Din punct de vedere al temperamentului raportat la mediul de proveniență observăm diferențe semnificative în favoarea mediului urban pentru temperamentele coleric și melancolic. O posibilă explicație a acestui fapt o poate constitui prezența constantă a extremelor în viața orășenilor care le-ar putea afecta temperamentul prin accentuarea irascibilității și a agresivității respectiv stresului și melancoliei.

Figura 9. Distribuția temperamentului în funcție de mediul de proveniență

Tabelul 7. Testul t pentru eșantioane independente

Pentru a testa semnificația diferențelor dintre cele două grupuri privind temperamentul, care poate fi observat cu ajutorul graficelor de mai sus, am folosit testul t pentru eșantioane independente. Acest test t este utilizat pentru testarea diferenței dintre mediile aceleiași variabile măsurate pe două grupuri, formate din subiecți diferiți, aleși la întâmplare pe baza situației lor naturale.

Valoarea coeficientului t și pragul de semnificație sub valoarea de 0,05 ne indică faptul că există diferențe semnificativel în ceea ce privește temperamental între cele două grupuri de subiecți.

Ipoteza specifică 2: Se prezumă că există o relație între temperament și percepție de sine corporală la puberi și adolescenți.

Pentru început am analizat percepția de sine corporală a tuturor participanților și am condensat datele în Figura 15. Această metodă permite identificarea rapidă și simultană a indivizilor cu percepție de sine corporală negativă dar și a celor cu percepție de sine corporală pozitivă extremă.

Figura 15. O radiografie a percepției de sine corporală a unui grup cu ajutorul unui grafic cu bare

Observăm că subiecții cu numărul 99 și 120 prezintă o percepție de sine corporală cu valori negative extreme iar subiecții cu numărul 7 și 68 prezintă o percepție de sine corporală cu valori pozitive extreme. Se pot obține informații suplimentare rapid și ușor despre acești subiecți (Figura 16.)

Figura 16. Grafic în detaliu a subiecților cu scoruri extreme ale percepției de sine corporale

Numărul subiecților cu o percepție de sine corporală negativă este de 4 ceea ce înseamnă în procente din întreg lotul de subiecți aproximativ 3,3%.

Cu ajutorul chestionarului de percepție de sine corporală se mai pot determina de asemenea zonele corpului care nemulțumesc subiectul și generează lipsa de stimă de sine (Figura 17., Figura 18., Figura 19.)

Figura 17. Scorurile subiecților cu privire la zona capului

Figura 18. Scorurile subiecților cu privire la zona trunchiului

Percepția de sine corporală în funcție de sexul subiectului se prezintă în Figura 20 cu ajutorul mediilor. Se observă că ambele eșantioane obțin valori pozitive iar sexul masculin are per total o percepție de sine corporală mai bună decât eșantionul subiecților de sex feminin.

Figura 20. Percepția de sine corporală în funcție de sexul subiectului

Figura 21.Media percepției de sine corporale scorul total pe cele două medii: rural și urba

Dacă folosim ca variabilă etichetă mediul de proveniență se obține un grafic (Figura 21.) care relevă distribuția percepției de sine corporale în funcție de acest criteriu. Există mici diferențe din acest punct de vedere între cele două, mediile lor fiind aproximativ egale cu un ușor avantaj de partea subiecților din urban.

Figura 22. Percepția de sine corporală în funcție de cele două grupuri de subiecți (puberi și adolescenți)

Puberii prezintă conform Figurii 22. o percepție de sine corporală mai pozitivă decât grupul alcătuit din adolescenți.

Figura 23. Percepția de sine corporală în funcție de temperament

Percepția de sine corporală în funcție de temperament arată că temperamentele coleric și flegmatic înregistrează valori mai mari ale percepției de sine iar temperamentul melancolic valori mai scăzute.

Pentru a evidenția mai strict relația dintre temperament și percepție de sine corporală, am calculat coeficienții de corelație corespunzători fiecărei relații temperament percepție de sine corporală posibile (Tabelul 7.).

Urmăresc valoarea de adevăr a ipotezei nule .

H0: Se prezumă că între cele patru tipuri de temperament și percepția de sine corporală nu există corelație.

Tabelul 8. Coeficienți de corelație

Temperamentul Melancolic înregistrează un coeficient de corelație r semnificativ cu percepția de sine corporală la un prag peste 0,009. Aceasta înseamnă că putem afirma cu o șansă de a greși sub 0,9% că în cadrul eșantionului dacă scorurile subiecților pentru temperament melancolic cresc scorurile subiecților pentru percepție de sine corporală vor scădea (coeficientul are valoare negativă deci corelația este inversă).

Temperamentul Coleric înregistrează un coeficient de corelație r semnificativ cu percepția de sine corporală la un prag 0,045. Aceasta înseamnă că putem afirma cu o șansă de a greși sub 4,5% că în cadrul eșantionului dacă scorurile subiecților pentru temperament coleric cresc scorurile subiecților pentru percepție de sine corporală vor crește de asemenea.

Temperamentul Flegmatic înregistrează un coeficient de corelație r semnificativ cu percepția de sine corporală la un prag 0,316. Aceasta înseamnă că nu putem afirma că în cadrul eșantionului dacă scorurile subiecților pentru temperament flegmatic cresc, scorurile subiecților pentru percepție de sine corporală vor crește (șansa de a greși afirmând corelația este prea mare 31,6% ).

Temperamentul Sangvinic înregistrează un coeficient de corelație r semnificativ cu percepție de sine corporală la un prag 0,49. Aceasta înseamnă că nu putem afirma că în cadrul eșantionului dacă scorurile subiecților pentru temperament sangvinic cresc scorurile subiecților pentru percepție de sine corporală vor crește (șansa de a greși afirmând corelația este prea mare 49%).

Ipoteza nulă este infirmată, ipoteza specifică confirmându-se deci putem afirma că între temperamentele melancolic și coleric și percepția de sine corporală există o corelație.

Ipoteza 3: Se prezumă că există o relație între percepția de sine și percepția de sine corporală la puberi și adolescenți.

Pentru a determina dacă există o corelație între percepția de sine și percepția de sine corporală realizăm o matrice de corelație (Tabelul 9.) pentru a găsi și interpreta coeficientul de corelație dintre cele două.

Ipoteza nulă prezumă inexistența unei legături.

Tabelul 10. Coeficienți de corelație

Coeficientul r obținut este pozitiv și corespunde unui prag de semnificație de 0,163 > 0,05. Posibilitatea de a greși afirmând că între cele două există o corelație pozitivă este mare (16,3%). Gradul de asociere dintre două variabile propus de Kotrik și Wiliams în 2003 ( Tabelul 10. ) permite să considerăm asocierea dintre percepția de sine și percepția de sine corporală este scăzut dar nu neglijabil 0,1<0,128 < 0,29.

Tabelul 11. Interpretarea coeficientului de corelație

Deși nu putem vorbi de o corelație extrem de clară am calculat mărimea efectului cu ajutorul coeficientului r2 pentru a identifica mărimea influenței percepția de sine corporale asupra percepției de sine. Am obținut r2 egal cu 0,016 putem deci afirma că aproximativ 1,6% din variația percepției de sine se datorează percepției de sine corporală. Am reușit să infirm astfel ipoteza nulă și să confirm ipoteza cu precizarea că percepția de sine corporală și percepția de sine covariază dar legătura dintre ele este slabă.

Capitolul VI. Concluzii

Trăsăturile de temperament nu au un conținut psihologic în sine, ele țin de aspectul expresiv, dinamico-energetic al conduitei. Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau indezirabile. Cu aceste trăsături ne naștem și ele se constituie în fundamentul personalității. Pe ele se gravează celelalte trăsături, cărora le imprimă nuanțare, vivacitate, dinamism, expresivitate, sau dimpotrivă, inhibiție, retragere.

Studiul de față demonstrează că tipurile de temperament sunt în relație cu dominantele de percepție corporală la puberi și adolescenți. Pornind de la aceasta am putea să afirmăm că în general temperamentul este influențat de dominanta cerebrală. Tot din punct de vedere a temperamentului putem să formulăm câteva concluzii asupra lotului de subiecți:

am arătat că distribuția temperamentelor în cadrul populației de puberi și adolescenți este relativ uniformă, cu o ușoară predilecție spre temperamentul coleric, pe când temperamentul melancolic este mai puțin răspândit;

am arătat că nu există diferențe mari în funcție de grupa de vârstă, fapt care susține ideea unei constante a temperamentelor de-a lungul vieții;

există diferențe de temperament în funcție de sex (temperamentele coleric și sangvinic caracterizează predomiant băieții, iar temperamentele flegmatic și melancolic fetele), dar această regulă nu este strictă;

mediul de proveniență nu a influențat semnificativ distribuția temperamentelor la tineri, surplusul înregistrat de comportamentul coleric în rândul tinerilor din mediul urban, am încercat sa îl explicăm prin condițiile extreme ale vieții urbane.

Studiul confirmă existența unei relații între tipul de temperament și percepția de sine corporală dar, doar anumite tipuri de temperament respectă această regulă, astfel temperamentul coleric se covariază pozitiv cu percepție de sine, temperamentul melancolic covariază negativ cu percepția de sine corporală iar celelalte două tipuri de temperament înregistrează valori nesemnificative ale coeficienților de corelație în raport cu variabila percepție de sine corporală. Chestionarul privind Perceperea de Sine Corporală (Clinciu) este un instrument fidel și practic de identificare a problemelor puberilor și adolescenților. Avantajul oferit de acesta fiind dat de posibilitatea focalizării pe diferite zone ale corpului descoperindu-se astfel probleme care altminteri ar fi rămas în umbră.

Am demonstrat de asemenea că percepția de sine este influențată într-o oarecare măsură de percepția de sine corporală, deci putem afirma că percepția de sine nu este influențată atât de mult de fizic ci există și alte elemente psihice, sociale, care intră în construcția sa.

O mai bună cunoaștere și înțelegere a puberilor și adolescenților este extrem de importantă pentru a asigura buna lor educație și dezvoltare. Acest lucru nu se va putea efectua însă fără ajutorul psihologiei, a testelor și chestionarelor, a modelării și interpretării corecte a acestora, în acest sens lucrarea dorește să constituie un pas spre o cunoaștere de calitate a tinerilor și problemelor lor.

Bibliografie

Adams, R. G., Berzonsky, M. D. (2009). Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell. Iași: Ed. Polirom;

Albu, M. (1998). Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura Clusium;

Allport, G. W. (1981-1991). Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică. pp. 45-52; pp. 71-74; p. 225; pp. 249-255;

Ardelean, D., (2009), Adolescența dincolo de mituri, Baia Mare, Editura Universității de Nord;

Birch, A., Hayward, S. (1999). Diferențe interindividuale.București: Ed. Tehnică;

Bloch, H., Chemama, R., Depret, E. et all. (2006). Larousse. Marele dicționar al psihologiei. București: Ed. Trei;

Bogatu, N. (2002). Psihologie. Conduită de rol, Sine și Personalitate. București: Ed. Granada. pp. 26-35;

Briers, S. (2008). Îngeri adolescenți. București: Ed. Curtea Veche;

Cioată, E. (1978). Influențele elementelor stresante asupra unor dimensiuni de personalitate. Revista de Psihologie nr. 1;

Cioată, E. (1997). Efectele condițiilor de creștere asupra structurii de personalitate în adolescență. (1978). Revista de Psihologie. nr. 1;

Clerget, S. (2008). Criza adolescenței. București: Ed. Trei;

Clinciu, A. I. (2001). Psihologie generală. Brașov: Editura Universității „Transilvania”pp. 207-219;

Cosmovici, A. (1996, 2009). Psihologie generală. Iași: Ed. Polirom;

Cosmovici, A., Caluschi, M. (1985). Adolescentul și timpul său liber. Iași: Junimea;

Crăciunescu, R. (1991). Introversie/ Extraversie. București: Ed. Științifică;

Crețu, R. Z. (2005). Evaluarea personalității. Modele alternative. Iași: Ed. Polirom. pp. 25-42;

Crețu, T. (2001). Psihologie generală. București: Ed. Credis;

Crețu, T. (2001,2003). Adolescența și contextul său de dezvoltare. București: Ed. Credis;

Crețu, T.(1994). Psihologia vârstelor. București: Ed. Credis;

David, D., Benga, O., Rusu, S. A. (2009). Fundamente de psihologie evoluționistă și consiliere genetică. Intregări ale psihologiei și biologiei. Iași: Ed. Polirom;

Dincă, M. (2002). Adolescența și conflictul originalității. Științe. Seria Psihologie. București: Ed. Paideia;

Dincă, M. (2004). Adolescenți într-o societate în schimbare. București: Ed. Paideia;

Dumitrescu, I. (1980). Adolescenții- lumea lor spirituală și activitatea educațională. Craiova: Ed. Scrisul Românesc;

Eysenck, H., Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman. București: Ed. Teora;

Golu, M. (1993). Dinamica personalității. București: Ed. Geneze;

Hedges, P. (2006). Personalitate și temperament. Ghidul tipurilor psihologice. Iași: Ed. Humanitas;

Ionescu,G. (1973). Introducere în psihologia medicală. București: Ed. Științifică;

Jaba, E., Grama, A. (2004). Analiza statistică cu SPSS sub Windows. Iași: Ed. Polirom;

Jessor, R. Et al. (1994). Beyond adolescence: problem behavior and young adult development. Cambridge: University Press;

Luca, M. R. (2003-2004). Psihologia personalității. Brașov: Ed. Universității ”Transilvania”. p. 35;

Matthews, G., Deary, J. I., Whiteman, M. C. (2005). Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe. Iași: Ed. Polirom. pp. 81-98;

Mitrache, A. (1998). Dinamica personalității adolescentului. București: Ed. Universității;

Mitrofan, I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom;

Modrea, M. (2006). Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice și experimentale. Focșani: Ed. Aliter. p. 78;

Muntean, A. (2006). Psihologia dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom. pp. 236-237;

Neacșu, I. (1990). Metode și tehnici de învățare eficientă. București: Ed. Militară;

Oancea-Ursu,Gh. (1998). Ereditatea și mediul în formarea personalității. București: Ed. All Educational;

Opre, A., (2002), Noi tendințe în psihologia personalității, Cluj-Napoca, Editura ASCR , pp.41-53

Patrick, R. (2004). Metodele și statisticile experimentale. Iași: Editura Polirom;

Popa, M. (2008). Statistică pentru psihologie. Iași: Editura Polirom;

Popescu-Neveanu, P.(1969). Personalitate și cunoașterea ei.București; Ed. Militară;

Radu, N. (1995). Psihologia vârstelor. Adolescența. Schiță de psihologie istorică. București: Editura Fundamentală „ România de Mâine”;

Reuchlin, M. (1999). Psihologie generală. București: Ed. Științifică;

Rousselet, J. (1969). Adolescentul, acest necunoscut. București: Ed. Didactică și Pedagogică;

Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Cluj-Napoca: Editura ASCR;

Șchiopu, U. (1997). Criza de originalitate la adolescenți. București: Ed. Didactică și Pedagogică;

Șchiopu, U. coord. (1997). Dicționar enciclopedic de psihologie. București: Ed. Babel. pp. 697-699;

Șchiopu, U. și Verza, E. (1981, 1985, 1995, 1997). Psihologia vârstelor(ciclul vieții). București: Editura Didactică și Pedagogică;

Șchiopu, U. și Verza, E. (1989). Adolescența Personalitate și Limbaj. București: Ed. Albatros. pp. 9-34;

Șchiopu, U. și Verza, E. (2008). Psihologia modernă. București: Ed. România Press;

Sion, G. (2003). Psihologia vârstelor. București: Editura Fundației „România de Mâine”. pp. 189-207;

Stoica, T. (1982). Pubertatea normală și patologică. București: Editura Medicală;

Verza, E. și Verza, F. E. (2000). Psihologia vârstelor. București: Ed. Pro Humanitate;

Verza, E.(1993). Psihologia vârstelor. București: Ed. Hyperion XXI

Vincent, M. (2008). A îndura adolescența. Lucrul clinic cu adolescenții și părinții lor. București: Ed. Fundația Generația;

Zlate, M. (1937-1996-2006, 2007). Introducere în psihologie. Iași: Ed. Polirom;

Zlate, M. (1997, 1999). Eul și personalitatea. București: Ed. Trei;

Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Ed. Polirom;

Zlate,M., (1994). Fundamentele psihologiei. Bucuresti: Ed. XXI;

Webografie

http://www.artadeatrai.ro/013/invatam.13.htm

http://www.scribd.ro

Anexe

Anexa 1. Chestionar de percepere de sine (Clinciu) 81

Anexa 2. Chestionar de percepere de sine corporală (PSC) (Clinciu) 86

Anexa 3. Ghidul de identificare a temperamentilui (Belov) 92

Anexa 1. Chestionar de percepere de sine (Clinciu)

Chestionarele se completează prin notarea cu-3; -2; -1, pentru afirmațiile din stânga și cu 1; 2; 3, pentru afirmațiile din dreapta, 0 fiind indiferent, dar se va bifa o singură dată pentru fiecare item cu cele două afirmații deoarece ele sunt opuse (fiecare rând).

Numele si prenumele…………………………………………………………Data…………………………………….

Anexa 2. Chestionar privitor la Perceperea de Sine Corporală (PSC) (Clinciu)

STIMATE COLABORATOR,

V-am numit așa pentru că întreaga noastră investigație privind satisfacția de sine prin corpul propriu depinde în mod covârșitor de participarea dumneavoastră sinceră, deschisă și cât se poate de obiectivă. Pentru a facilita acest lucru, asigurăm deplina confidențialitate a răspunsurilor.

Fiecare știm că avem, în plan fizic (corporal), punctele noastre tari sau slabe, lucruri care ne avantajează sau nu. Interesul pentru corpul propriu este vital, pentru că el este "casa noastră" mai bună sau mai puțin bună, locul de unde ne vin tinerețea, sănătatea sau … opusele lor.

Chestionarul de față vă solicită să aveți bunăvoința de a răspunde obiectiv, atent și sincer, completând câteva rubrici de identificare și acordându-vă note care să exprime gradul de satisfacție sau de insatisfacție față de propriul dumneavoastră corp, sau față de părți ale acestuia.

Nu aveți rețineri sau alte pudori, deoarece intențiile noastre sunt de ordin strict științific iar scopurile ameliorative.

Notele au următoarea semnificație:

-3- nemulțumire (inacceptare) profundă față de partea de corp indicată;

-2- nemulțumire accentuată;

-1- nemulțumire ușoară;

0- indiferență;

1- mulțumire (acceptare) ușoară;

2- mulțumire accentuată;

3- mulțumire puternică (acceptare deplină)

Din cele șapte posibilități veți bifa întotdeauna una și numai una de pe linia corespunzătoare părții investigate, adică pe aceea care vi se potrivește cel mai mult. Nu stați pe gânduri și nu cântăriți prea mult alegerea. Vă mulțumesc pentru solicitudine.

Enumerați mai jos, în ordine, 7 elemente ale corpului dvs. pe care le-ați dori cu totul altfel, indicând și cum anume.

Deoarece acesta este un chestionar deschis, lăsăm la latitudinea, dvs. să enumerați și să argumentați orice alt element necuprins aici, care contribuie fie la deplina dvs. mulțumire de sine corporală, fie la amărăciune de durată (complexe de inferioritate). Pot fi evocate inclusiv probleme de sănătate ori de proastă funcționare a unor părți ale corpului dvs.

Anexa 3. Ghidul de Identificare a Temperamentului

(BELOV)