Adolescenta Si Problemele Adolescentilor

Cuprins

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Suportul teoretic:

I. Adolescența și problemele adolescenților.

II. Personalitatea.

III. Stima de sine și factorii care o influențează.

I. Adolescența și problemele adolescenților

I.1. Ontogeneza. Vârstele omului

Procesul dezvoltării psihice se desfășoară în stadii, etape și perioade care caracterizează ciclurile vieții umane

Acești termeni se referă la „omul în situație”, cu o înzestrare potențială psihică ce concordă, mai mult sau mai puțin, cu ceea ce se solicită de la el prin statutul său de vârstă si nu la „omul concret” ca existentă temporară.

În general se consideră a exista următoarele vârste:

Vârsta antepreșcolară;

Vârsta preșcolară;

Vârsta școlară mică;

Vârsta pubertății și adolescența;

Tinerețea;

Vârsta adultă;

Vârsta de regresie (bătrânețea).

Perioada antepreșcolară (prima copilărie) (1-3 ani)

Copilul trăiește o nouă experiență de viată prin integrarea în interrelațiile grupului familial. Acum începe să sesizeze regulile, interdicțiile, orarul si stilul de viată al familiei, modul de organizare si funcționalitatea ei.

În această perioadă copilul este angajat în căutarea de mijloace de consolidare a autonomiei prin perfecționarea deplasărilor și prin consolidarea deprinderilor de mânuire a obiectelor.

Experiență de viată din această perioadă este impregnată de învățarea comunicării verbale, ceea ce stimulează dezvoltarea întregii activități psihice.

Perioada preșcolară (a doua copilărie) (3-6 ani)

Preșcolaritatea aduce schimbări importante în viața copilului atât în planul dezvoltării somatice, cât si al celei psihice si raționale.

Majoritatea copiilor sunt cuprinși în învățământul preșcolar. Astfel copilul ia contact cu mediul grădiniței, diferit de cel familial si perceput ca având cerințe complexe. În colectivitate, copilul este nevoit să se adapteze la cerințele externe, să renunțe la unele dorințe de moment pentru a desfășura acțiuni care pot să nu-l satisfacă si să se adopte comportamente bazate pe norme sociale riguroase.

Activitatea dominantă în această perioadă este jocul care începe să coreleze cu sarcini de ordin instructiv-educativ care contribuie la dezvoltarea fizică si psihică.

Preșcolaritatea este perioada descoperirii realității fizice, a realității umane si a autodescoperirii. Personalitatea preșcolarului se află în prin proces de formare, se conturează imaginea si conștiința de sine si mai ales conștiința lui morală.

Perioada școlară mică (a treia copilărie) (6-10/11 ani)

Perioada de la intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar a fost apreciată de unii autori fie ca un fel de sfârșit al copilăriei, în care domină particularitățile de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare fie ca debut primar al adolescenței, ori ca etapă distinctă a copilăriei. Perioada școlară mică prezintă importante progrese în dezvoltarea psihică, din cauză că procesul învățării se conștientizează ca atare, intens solicitat de instituția școlară, învățarea devenind tipul fundamental de activitate.

În această perioadă are loc cea mai importantă achiziție de experiență adaptativă si atitudinală. Treptat, activitatea școlară imprimă modificări în universul interior. Învățarea începe să ocupe un loc major în viață de zi cu zi a copilului școlar. Se destramă mitul copilăriei si se dezvoltă realismul concepției despre lume si despre viată.

Perioada pubertății și adolescența

Pubertatea și adolescența – specifice pentru a doua decadă a vieții omului – se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă. Dominant în această etapă este intensa dezvoltare a personalității, contemporanizarea ei.

Deși tipul fundamental de activitate rămâne învățarea și instruirea, teoretică și practică, aceasta se modifică în ceea ce privește calitatea, cantitatea si condiționarea ei, pe primul plan trecând trebuința de autoinstruire în vederea confruntărilor ulterioare (examenele, alegerea profesiunii) modificându-se totodată si atitudinea fata de învățare.

Aceasta este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane prin multitudinea, diversitatea si complexitatea modificărilor la care este supus organismul.

Această etapă este împărțită frecvent în trei perioade: pubertatea (10-14 ani), adolescența (14-18/20 de ani) și adolescența prelungită (18/20-24/25 de ani).

Perioada tinereții (24-35 ani)

Emil Verza si Fl. Emil Verza consideră că „perioada tinereții (25-35 ani) este de stabilizare si maturizare biopsihică deplină în care subidentitățile sociale, profesionale, maritale, parentale se echilibrează prin câștigarea unui statut si rol cu influențe pertinente pentru evoluția personalității si comportamentului tânărului”.

Spre deosebire de perioadele anterioare, în tinerețe se diferențiază si se conștientizează prezentul de viitor. Tipul de relații devine complex, respectându-se ierarhia profesională si socială, se dezvoltă tipuri de relații noi (cele ce privesc constituirea familiei si implicarea în viața intimă a acesteia).

Mulți autori, printre care D. Levinson, consideră această perioadă ca fiind plină de vigoare fizică, cu manifestări remarcabile de inteligentă, abilități, aptitudini si care favorizează un bun randament în activitățile desfășurate.

După U. Șchiopu si E. Verza, această perioadă este împărțită în trei subetape: de adaptare (24-28 ani), de implantație (28-32 ani) si stabilitate relativă a adaptării, a valorilor si conduitelor (32-35 ani).

Perioada vârstei adulte

Vârsta adultă a fost mai puțin studiată ca etapă a dezvoltării deoarece multă vreme s-a considerat că psihologia generală este, în cele din urmă, o psihologie a vârstei adulte. În ultimele decenii numeroși autori au realizat lucrări de psihologie generală cuprinzând numeroase trimiteri la copii și adolescenți.

White consideră că în perioada adultă se continuă concentricitatea din vârstele adulte iar, Allport a enumerat șase trăsături specifice adultului, și anume: conștiință de sine largă, relații și raporturi intime, securitate emoțională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile achiziții din experiența personală prin care vârstele adulte se diferențiază de celelalte perioade.

În general, la vârsta adultă are loc o modificare generală a sociabilității. De regulă, în perioadele adulte scade tensiunea coeziunii, a coerenței grupale și se rarefiază interrelațiile, ca extensie, în mai multe grupuri.

Aspectul esențial în această perioadă îl constituie familia, care cuprinde soț/soția și copiii, dar și rudele implicate în arborele genealogic, propriu sau stabilit prin alianță.

Personalitatea adultului evoluează sub influenta preocupărilor sociale, culturale, extraprofesionale și extrafamiliale care creează resurse importante de echilibrare și exprimare.

Implicarea în activitate și menținerea interesului și motivației pentru aceasta contribuie la menținerea aspirației și a imaginei de sine cât mai apropiate de realitate.

Perioada vârstei a treia (bătrânețea)

Perioada de regresie este cunoscută ca vârstă a bătrâneții.

Considerată ca vârstă fragilă, de involuție, etapele de după 65 de ani pun mai multe probleme decât celelalte prin apariția unor probleme clinice și trăirea psihică a stagiului terminal.

Aspectul psiho-social principal în această perioadă este pensionarea, determină o schimbare fundamentală a stilului de viață a persoanei pensionate.

În ceea ce privește aspectele sociale ale bătrâneții, apar trei probleme majore: creșterea longevității reale și potențiale, folosirea socială a experienței profesionale a bătrânilor și profilaxia bătrâneții.

Emil Verza și Fl. E. Verza subliniau faptul că evoluția activității psihice este dominată de amprenta experienței de viată parcursă, de nivelul proceselor complexe constituite și de capacitățile de echilibrare și compensatorii de care dispune persoana.

Se poate vorbi despre trei stadii ale bătrâneții: stadiul de trecere spre bătrânețe (65-75 de ani), stadiul bătrâneții medii (75-85 de ani) și stadiul marii bătrâneți sau al longevivilor (peste 85 de ani).

I.2. Adolescența

I.2.1. Adolescența ca etapă a dezvoltării

Termenul ”adolescență” provine din latinescul – adolesco-ere – a crește, a se maturiza. În psihologie noțiunea de adolescență nu se bucură de o accepție unanimă deoarece nu există un punct de vedere unitar în definirea și delimitarea acestei perioade de vârstă.

Exemplu: Hyppocrate – vestitul medic grec – consideră că adolescența este între 14 și 20 de ani; Stanley Hall, întemeietorul hebeologiei (psihologia adolescenței), stabilește că adolescența începe odată cu primele manifestări fizice ale pubertății, continuă de-a lungul întregii perioade de dezvoltare a copilului până la relativa definire a creșterii sale în talie. Ed. Spranger realizează o diferențiere pe sexe, considerând că adolescența este cuprinsă, la fete, între 13 și 19 ani, iar la băieți între14 și 22 de ani.

Din punct de vedere sociologic, adolescența este o perioadă a dezvoltării când individul a încetat să fie copil, dar n-a devenit încă membru al societății deplin recunoscut de instituțiile sociale.

H. Schelsky consideră că în definirea adolescenței trebuie să ținem seama de 3 criterii: biologic, psihologic și social.

Din punct de vedere biologic, adolescența începe cu importante transformări ale organelor precum și cu apariția maturizării sexuale (care se dobândește la sfârșitul acestei perioade).

Din punct de vedere social, adolescenții își integrează din ce în ce mai bine valorile sociale, conștiința apartenenței la un grup și dorința de a fi tratat ca adult – muncă, sarcini etc.

Din punct de vedere psihologic constatăm de asemenea importante transferuri, procesele psihologice fiind diferite calitativ de cele ale perioadei anterioare. Gândirea devine mai abstractă, spiritul critic se ascute, memoria devine mai logică.

Dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani presupune 3 stadii marcante.

Stadiul pubertății (10-14 ani)

Stadiul adolescenței (14-18/20 ani)

Stadiul adolescenței prelungite (18/20 –24/25 ani)

1. Stadiul pubertății (10-14 ani)

Debutează în jurul vârstei de 10 ani și se remarcă prin dominarea puseului de creștere biologică care nu este proporțională cu toate segmentele corpului, creșterea e mai evidentă prin creșterea în înălțime, dezvoltare musculară ceea ce dă un aspect caricatural puberului.

Maturizarea sexuală e pusă în evidență prin apariția pilozității, modificarea vocii și începutul funcționării glandelor sexuale.

Treptat, în plan social, acesta începe să aibă inițiative, caută contacte sociale, își lărgește grupul fiind absorbit de dorința de a petrece cât mai mult timp cu prietenii. Influențele și sistemul de cerințe a vreunuia din membrii familiei se devalorizează relativ, pentru copil în această perioadă.

2. Stadiul adolescenței (14-18/20 de ani)

Biologic această perioadă se caracterizează printr-o etapă de stabilizare a maturității biologice, fiind dominată de o dezvoltare în plan psihic a individului încărcată de conflicte interioare.

Acest stadiu este centrat pe o intelectualizare intensă, pe îmbogățiri afective si conturarea caracteristicilor conștiinței si a conștiinței de sine.

Adolescentul afișează o demnitate bazată pe valorile culturale si morale, trece de la forme de evaluare critică la forme de evaluare care să-i exprime originalitatea.

Adolescentul este interesat de responsabilități și dificultăți de depășit pentru a-și măsura forțele devenind dornic de confruntare si competiție.

Apare dorința de afirmare ca expresie a socializării. Socializarea aspirațiilor, a aspectelor vocaționale se conturează treptat cuprinzând elemente importante ale concepției despre lume și viață.

3. Stadiul adolescenței prelungite (18/20 –24/25 de ani)

Acest stadiu este dominat de dobândirea independentei ceea ce duce la dezvoltarea personalității si afirmarea tânărului prin stiluri personale de conduite. La această vârstă se adoptă un oarecare modernism, tinerii resimțind nevoia unei participări sociale intense. De asemeni viața sentimentală e intensă dar relativ instabilă, fiind o perioadă de angajări matrimoniale ceea ce duce la adaptarea de noi responsabilități legate de întemeierea unei familii.

În această perioadă a vieții omului

se dezvoltă preocupări ale conștiinței si conștiinței propriei

identități prin tendințe de interiorizare, de analiză si autoanaliză a stărilor trăite.

Se dezvoltă capacitatea de autocontrol si stăpânire de sine

prin exercitarea unor conduite de sacrificiu.

găsirea unei identități vocaționale care presupune un fel de autocunoaștere și autodepășire a propriilor posibilități sau incapacități, dar și o dorință de autoperfecționare și care e axată mai mult pe trăsături de caracter și interese.

I.2.3. Caracteristici ale adolescenței

Unii psihopedagogi consideră adolescenta „vârstă ingrată”, alții, dimpotrivă, „vârstă de aur”; pentru unii ea este „vârsta crizelor, anxietății, nesiguranței, insatisfacției”, în timp ce pentru alții este „vârsta marilor elanuri”, „vârsta integrării sociale”.

Pantelimon Golu consideră că această etapă înseamnă nu numai ieșirea tânărului din societatea de tip tutelar familial si școlar pentru a se integra în viața socială, cu toate caracteristicile ei si pentru a se integra în generația sa.

Adolescenta este etapa din viața umană în care apar transformări sub raport fizic prin creșterea accelerată a corpului si au loc transformări interne care vor face organismul apt pentru a îndeplini sarcinile maturității, sub raport psihic, prin apariția si intrarea în funcțiune a unor capacități interioare, afective, volitive, motivaționale, aptitudinale, atitudinal-caracteriale; sub raport social prin sporirea gradului de implicare si realizare socială.

Tipurile de relații se complică progresiv în perioada adolescentei, tânărul integrându-se tot mai mult în generația sa prin exprimarea propriei identități și exprimarea identității față de adulți. Maturizarea e axată pe descoperirea resurselor personale, realizarea identității personale și a independenței.

Maturizarea biologică (sexuală) se asociază cu dezvoltarea psihică si se bazează pe maturizarea socială timpurie a tineretului. Întreaga personalitate trăiește prezentul și își construiește viitorul, adolescentul dezvoltând atitudini, o anumită concepție despre lume și viață, își conturează idealuri.

La această vârstă apar cele mai dramatice contradicții, manifestate între dezvoltarea biologică si cea social-psihologică, între aspirații si posibilități; între diferitele categorii de trebuințe si modalități de satisfacere a lor.

Stările de nemulțumire, insatisfacție, dificultățile de adaptare se fac simțite încă din primele momente ale adolescenței, din cauza apariției acneelor, transpirațiilor abundente, sensibilității “emoționale” a pielii. Toate acestea creează puberului un disconfort pe care acesta caută permanent să-l mascheze.

Totodată apare și disconfortul datorat atât imaginii corporale cât și a percepției de sine. Adolescentul manifestând-si dorința, de mascare a diferitelor impurități, căutând să-și ajusteze sinele corporal pentru a apărea mai agreabil, mai prezentabil.

Distorsiunile în ceea e privește propriul lui corp au repercusiuni ample asupra imaginii de sine.

Nota dominantă a întregii etape e dată de intensa dezvoltare a personalității. Activitatea fundamentală pentru această perioadă rămâne învățarea si instruirea teoretică si practică.

Identitatea sexuală poate fi și ea o sursă de conflicte în cadrul adolescenței. Băieții cu un model parental cu masculinitate redusă au dificultăți de identificare. În cazul fetelor tinere cu identificare feminină tradițională sunt mai încărcate de conflicte. Ele privesc rolul feminin ca restrictiv de libertate, au puține interese, au dificultăți în a-și face prieteni. Problema independenței implică numeroase surse de conflict. Câștigarea independenței presupune independența material-economică, emoțională și de mentalitate.

Independența emoțională este greu de dobândit mai ales în cazul tinerelor fete, adolescenții ajungând să se îndoiască la un moment dat de profunzimea afecțiunii parentale. Adolescenții interpretează momentele de neatenție ca lipsă de afecțiune, iar momentele de grijă și interes ca intruziuni în viața personală sau ca rutină și obligație.

Capacitatea de creație în adolescență devine o stare psihică, fapt promovat social prin competiții și concursuri școlare. Adolescentul se transformă din consumator de cultură în creator de cultură si privește creația ca un semn de independență și maturitate, ca o trăire de excepție ce î-l diferențiază.

În adolescență experiența afectivă se nuanțează datorită raporturilor nemijlocite și a antrenării în numeroase situații de viață.

Curiozitatea intelectuală se cere satisfăcută și este antrenată în toate activitățile de învățare. Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare si evaluare, de planificare, de anticipare, spiritul critic si autocritic. Se dezvoltă capacitatea de argumentare si contraargumentare, de demonstrare, de elaborarea unor ipoteze. Maturizarea intelectuală si afectivă îl va ajuta pe adolescent să poarte dialoguri cu sine însuși pentru a se defini în raport cu sine si cu alții.

În relațiile cu părinții stările afective acționează mai acut, tensiunile fiind mai mari la pubertate, scăzând treptat spre adolescență, toate acestea pe fondul unui conflict între generații. Adolescentul aspiră să-si trăiască viața, visează să se emancipeze de familie si de trecut. Vrea să iasă din statutul de copil, să se îndepărteze de casă, să găsească noul în altă parte. Relațiile cu sexul opus duc la manifestarea unor emoții noi, inedite ca simpatia, sentimentele de dragoste, sunt mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie si fantezie, au loc „ruperi” spectaculoase si dramatice de prietenii.

Problemele și complicațiile psihice în ceea ce privește relațiile cu sexul opus apar datorită intensității sentimentelor și relațiilor în legătură cu atracția sexuală.

Alte tipuri de stări afective active la pubertate și adolescență sunt teama și anxietatea. Teama este considerată ca emoția cea mai specifică reprezentând reacția la un obiect, fenomen, persoană identificabile, care pot duce la un efect nedorit sau la o situație de disconfort, un pericol pentru persoana în cauză. În cazul anxietății teama este fără obiect precis.

Cele mai evidente puncte de plecare pentru constituirea stării de teamă sunt conflictele și situațiile de frustrație a dorințelor, a aspirațiilor, a intereselor. Conflictele pot fi endogene (se manifestă aspirații și posibilități) și exogene (se manifestă în familie, scoală, între generații).

Principalele temeri ale adolescentilor sunt: teama de anu fi luat în seamă, teama de a nu fi înteles, teama de a nu fi pedepsit pentru ca nu a răspuns exigentelor adultului, teama de a nu se cunoaste prea bine, teama de banal.

Cu cât viața socială este mai complexă, încărcată de probleme de adaptare, cu atât se produc mai multe caracteristici tensionale ce constituie o reacție normală la multitudinea de evenimente, adesea contradictorii și complicate.

Desprinderea de statutul de copil, este resimțită cu o oarecare tensiune de către adolescent. Neliniștile, pasagere sau permanentizate se transformă foarte usor în anxietate sau chiar în angoasă.

Faptul că adolescentul contemporan trăiește într-o lume tensionată, încărcată de schimburi socio-economice, politice, informaționale i se deschid porțile către o creștere a modalităților de adaptare, o mai bună dezvoltare psihică, pregătindu-l astfel pentru lumea de mâine.

I.2.4. Evoluția proceselor psihice în adolescență

Senzații și percepții. Procesele de reflectare a realității iau o amploare deosebită datorită dezvoltării cortexului si datorită acestei acțiuni, odată cu senzațiile se modifică și diferitele categorii de praguri (minimal, maximal, diferențial) făcând posibilă reflectarea mai fină și mai analitică a obiectelor și fenomenelor realității.

În această perioadă, percepția de spațiu se abstractizează, adolescentul stăpânește formele spațiale geometrice și percepția timpului, definitivate după cea a spațiului.

Percepția adolescentului este orientată mai temeinic spre un anumit scop în vederea însușirii cunoștințelor și încadrarea obiectelor în sistemul său din ce în ce mai larg, de noțiuni.

Atenția. Este o activitate a cărei esență constă în orientarea și concentrarea individului spre obiectele și fenomenele realității, cu scopul de a le cunoaște mai profund.

La preadolescenți și mai apoi la adolescenți atenția capătă un profund caracter selectiv și voluntar. (rolul atentiei involuntare e puțin important.

Orientarea atenției spre probleme cu caracter abstract nu exclude menținerea interesului pentru concret.

La această vârstă, atenția se caracterizează prin faptul că efortul voluntar este prezent în mod susținut, prin apariția atenției post-voluntare, printr-un volum mai mare, concentrare mai intensă și stabilitate mai îndelungată.

Memoria. Este un proces psihic de mare însemnătate în viața omului, fără de care ar trăi doar în prezent.

În această perioadă, în functie de conținutul și caracteristicile activității, de interesul materialului, este prezentă memoria involuntară.

Specificul adolescenței constă în creșterea volumului memoriei și dobândirea caracterului selectiv: nu mai sunt memorate detaliile, ci doar însușirile esențiale. De asemenea, memoria logică atinge o dezvoltare complexă acest fapt este favorizat de înțelegerea materialului studiat.

Se organizează mecanismele numezice si se adoptă un stil propriu în memorare.

Gândirea. Adolescentul părăsește treptat noțiunile empirice, formate spontan și neverificate, îndreptându-se spre noțiunile științifice, corecte din punct de vedere al conținutului și al sferei. Definițiile lor sunt din ce în ce mai ample, mai bogate în conținut, ceea ce îi face să înțeleagă mai bine fenomenul la care se referă.

Adolescenții își însușesc mai ușor unele noțiuni pe cale verbală decât intuitivă iar din această etapă generalizarea se efectuează mai ușor pe baza materialului verbal.

În această etapă apare și gândirea tehnică, forma gândirii care generalizează și abstractizează raporturile esențiale ale diferitelor procese tehnice; această gândire tehnică se evidențiază prin aplicabilitate practică, caracter inventiv și caracter concret.

O caracteristică a adolescenților o constituie manifestarea frecventă a preferintei pentru învătarea bazată pe argumentatie si asociatii complexe în detrimentul învătării prin memorare.

Limbajul. Datorită legăturilor foarte puternice dintre limbaj și gândire, dezvoltarea gândirii, foarte amplă în adolescență, duce la evoluția limbajului. Se dezvoltă mult debitul verbal, fluentă si flexibilitatea verbală.

În ceea ce privește limbajul, adolescența se deosebește sensibil de vârstele anterioare, prin bogăția și varietatea lexicului, prin elaborarea de algoritmi si stereotipii verbale ce servesc în solutionarea diferitelor situatii (ex. ca modalităti de încheiere a convorbirilor .

Tendința spre introversiune, autoanaliza determină sprijinul gândirii pe limbajul interior, ceea ce determină evoluția acestei forme a limbajului; deseori, adolescenții urmăresc, în limbaj interior, o idee cu atâta putere și tenacitate, încât nu aud nimic din jur. Ei pot urmări o idee zile întregi, în limbaj interior, căutându-i cauzele și mai ales consecințele față de prestigiul propriei persoane.

Criza de originalitate a adolescenților se exteriorizează prin folosirea unor expresii vulgare, a jargonului, a expresiilor sablon din dorința de afirmare a unei personalități unice iar neglijenta în stilul comunicării fie din insuficientă cognitivă, fie din teribilism.

Imaginația. În perioada școlarizării se dezvoltă considerabil atât imaginația reproductivă, cât și cea creatoare.

În adolescență se dezvoltă mai ales imaginația creatoare. Creatia îl leagă afectiv si cognitiv pe adolescent de o serie de idei, conceptii, îl incită spre cunoastere, spre promovarea ideilor conducând astfel la elaborarea unor trăsături caracteriele: încrederea în fortele proprii, perseverenta, devotiunea.

O formă specială a imaginației, strâns legată de vârsta adolescenței, este visarea; în această etapă de vârstă, visarea e strâns legată de realitate, referindu-se la viitor, la dorințele adolescentului. Visările sterile de la începutul adolescentei sunt părăsite spre sfârsitul ei.

Viața afectivă. Adolescența se caracterizează printr-o emotivitate crescută, datorată predominării procesului de excitație asupra celui de inhibiție, ca urmare a dezvoltării generale la această vârstă.

Dispoziția adolescenților este lipsită de stabilitate și constanță, fiind supusă fluctuațiilor; fluctuațiile dispoziției au drept consecință contradicțiile în atitudini, în gândire și în acțiune.

În această etapă încep să se dezvolte sentimentele superioare datorită îmbogățirii experienței sufletești, în strânsă legătură cu activitatea intelectuală care face posibilă asimilarea valorilor sociale. O caracteristică a adolescenței este apariția sentimentelor de iubire față de sexul opus; nașterea și formarea lui este în raport direct cu maturizarea sexuală. „Prima iubire” răvăseste profund viața afectivă a adolescentului. De remarcat este caracterul tainic, ascuns al iubirii adolescentine, mai ales în stadiul său incipient.

În afară de sentimentul de iubire si a pasiunilor, în această etapă de vârstă apar majoritatea sentimentelor superioare: morale, estetice etc. De aceea a fost numită „vârsta sentimentelor”.

Voința. În adolescență, luarea unei decizii presupune un timp îndelungat, deoarece adolescentul reflectă mai temeinic asupra mijloacelor și a consecințelor acelei decizii.

Preadolescentul nu trece imediat la executarea hotărârii luate, ci adesea amână îndeplinirea celor propuse; acțiunea, chiar începută, este adesea întreruptă și părăsită. Adolescentul dă dovadă de mai multă perseverență în executarea sarcinilor primite cu cât importanța atribuită sarcinii este mai mare, cu atât efortul voluntar al acestuia va fi mai intens.

Un rol important în activitatea voluntară îl are cuvântul. La adolescenți, capacitatea de a organiza și conduce activitatea în vederea realizării unor scopuri mai înalte o deține cuvântul. Instructajul verbal poate fi făcut chiar de adolescentul însuși.

Un aspect aparte privește educația voinței, care, în această etapă mai mult decât în oricare alta, trebuie realizată prin învingerea obstacolelor și nu prin ocolirea lor.

I.3. Personalitatea adolescenților

Adolescența cuprinde două etape: preadolescența 10/11-14/15ani și adolescența propriu-zisă 14/15 ani – 19/20 de ani. (U. Șchiopu și E. Verza, 1997)

Preadolescenta este perioada care marchează încheierea copilăriei si începutul adolescentei, constituind puntea de legătură dintre ele.

Particularitătile psihologice ale preadolescentului vor fi strict determinate si dependente de locul ocupat si rolul jucat de acesta în sistemul relatiilor sociale si întregul comportament al lui va oglindi felul de a judeca, de a simti si a actiona al mediului în care trăieste. Nefiind tulburat de probleme majore, preadolescentul se mulțumeste cu „atotștiința” adulților, viața lui fiind liniștită, tihnită, totdeauna orientată către prezent și nevoile imediate. Are viață intelectuală, dar nu de creație, ci de recepție si de însușire fără proteste a ceea ce i se prezintă de către adult. Viața afectivă nu e tulburată de probleme majore, ci de satisfacerea sau nesatisfacerea momentană a unor dorințe.

Tipul fundamental al activitătii rămâne învătarea, aceasta modificându-se în ceea ce priveste cantitatea, calitatea si conditionarea ei. Trecerea de la sistemul de învătare primar la cel gimnazial atrage după sine diversificarea exigentelor, a stilurilor de învătare, creează conditii pentru o nouă formă de adaptare socială.

În această perioadă copilul visează cu ochii deschisi dar se si joacă, el rationează dar nu excelează prin subtilităti de logică, manifestă exuberantă motorie dar stie să si-o controleze si să o canalizeze.

Din punct de vedere afectiv preadolescentul trăieste intens, la o mare tensiune psihică atât bucuriile cât si necazurile, apar temeri si anxietăti noi (teama de înfrângere, de a fi pus în inferioritate, anxietate în raport cu evenimentele vietii de grup). Se dezvoltă sentimente cum ar fi cel al datoriei si răspunderii, al cinstei si demnitătii, prieteniei, sentimente patriotice, sentimente morale (care nu ajung întotdeauna până la nivelul convingerilor morale). În planul personalitătii, apar tot mai evident stări de acceptantă si respingere, în raport cu adultii, în care judecata morală si valorică se supune exigentelor interioare si atitudinilor negative fată de compromisuri.

Activitatea intelectuală este complexă si este percepută de preadolescent ca având o importantă deosebită pentru maturitate. Se observă creșterea atentiei fată de comunicare, de actualizarea cunostintelor; operatiile gândirii si calitătile acesteia sunt în plin proces de consolidare prin acumularea de informatii cat mai bogate, abstracte si complexe.

Criza juvenilă.

Criza juvenilă reprezintă atitudinea negativă, recalcitrantă caracterizează această vârstă.

Dar, conform viziunii lui M. Debesse, nu există o criză generală și absolută care să facă din adolescență o a doua naștere (apud Șt. Zisulescu, 1968). Educația deficitară și mediul social pot duce la „crize de recalcitranță”, dar acest fenomen nu trebuie generalizat.

La vârsta preadolescentei se dezvoltă conștiința de sine. Preadolescentul este animat de dorința de a-și cunoaște propriile posibilități. Aprecierea pozitivă a mediului față de preadolescent contribuie substanțial la dezvoltarea conștiinței de sine, oferindu-i încredere în capacitatea intelectuală și forțele proprii.

I.3.2. Adolescența propriu-zisă

Adolescența este o etapă mai calmă, mai liniștită decât etapa anterioară, tânărul manifestând acum o poziție mai conștientă față de mediul social și față de posibilitățile lui complexe.

Anton Moisin consideră că transformările bruste si radicale pe care le provoacă în fiziologia si psihologia copilului adolescenta sunt atat de delicate si totodată de importante incât putem afirma cu deplin temei că soarta omului se decide în mare măsură la vârsta adolescentei.

Adolescența are 3 caracteristici importante: dezvoltarea conștiinței de sine, afirmarea propriei personalități și integrarea socială.

1. Dezvoltarea conștiinței de sine

Odată cu preadolescența apare și tendința către reflectarea asupra propriei vieți sufletești, asupra însușirilor psihice, asupra comportamentului și acțiunilor proprii.

Adolescentul se închide în sine, îsi analizează sentimentele, gândurile, actiunile, încearcă să-si descopere propriul „eu”. El provoacă confruntările cu altii pentru a se întelege mai bine pe sine si pentru a se autodepăsi. Astfel, se formează constiinta de sine.

Conștiința de sine este un proces complex; ea include, pe de o parte, raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, și, pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea, mediul social în care trăiește; astfel, el îsi dă seama de cine si de ceea ce este, ce reprezintă el pentru altii si pentru sine, ce scopuri si idealuri are, ce-si propune să devină.

Dezvoltarea conștiinței de sine este influențată de: relația cu adulții, aprecierile făcute de ei, critica , auto-critica si auto-reflecția.

Auto-reflecția este un proces frecvent în această etapă, reflecțiile asupra propriei persoane fiind caracteristice majorității adolescenților. Ei se analizează spre a-și cunoaște calitățile, spre a se convinge de valoarea lor. Această auto-reflectare fiind generată de numărul mare de decizii importante luate în această perioadă.

Descoperindu-se pe sine si pe altii adolescentii îsi sustin punctele de vedere si chiar le argumentează manifestând uneori un spirit de contradictie exagerat din dorinta de a fi originali.

2. Afirmarea de sine

Tendința de afirmare a propriei personalități, de evidențiere a acesteia prin toate mijloacele posibile se manifestă începând de la vârsta de 12 ani în cazul adolescentilor. Dorind să atragă atenția asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele.

El doreste să facă impresie, să atragă atentia, să fie luat în seamă si considerat ca adult solicitând respect atât din partea străinilor cât si a parintilor.

Un caz particular al afirmării de sine este spiritul de contradicție, foarte frecvent în adolescență. Părerile adolescenților trebuie să primeze, chiar dacă dreptatea nu le aparține. Deseori adolescentul ia atitudine contradictorie cu scopul de a-l șicana pe interlocutor, dar în majoritatea cazurilor din dorința de a atrage atenția asupra sa și de a se afirma astfel.

Afirmarea de sine se manifestă prin descoperirea valorilor materiale si spirituale pe care încearcă sa si le însusească, prin schimbarea intereselor de lectură si de jocuri spre o perspectivă mai serioasă si prin dorinta de a nu mai fi tratat ca un copil ci ca un adult.

3. Integrarea socială

O altă directie de transformare specifică adolescentei o reprezintă cunoasterea mediului social si adaptarea la el.

Cele două forme de cunoastere si anume, cunoasterea de sine si cunoasterea lumii sociale sunt printre cele mai fascinante si mai frumoase evenimente din viața unui adolescent.

Spre sfârșitul adolescenței se manifestă cel mai vizibil integrarea tânărului în societate. Se consideră că adolescentul nu trăiește izolat, ci face parte dintr-un grup social în care are anumite sarcini de îndeplinit, dar pe care nu le poate îndeplini singur, ci în colaborare cu alții. Noțiunile morale existente în societate nu mai sunt văzute unilateral, ci în conformitate cu opinia generală.

Adulții nu mai sunt considerați ca potrivnici libertății și independenței, ci sunt evaluați corect, ca oameni care se comportă raportat la un criteriu și anumite cerințe. Adolescentul nu se mai consideră acum factorul central, ci recunoaște existența unei ierarhii care trebuie respectată și a cărei autoritate trebuie s-o promoveze.

Integrarea socială nu trebuie înțeleasă ca o adaptare pasivă, docilă la condițiile mediului, ci ca o recunoaștere conștientă a superiorității valorilor sociale și culturale, precum și ca o posibilitate de participare activă la promovarea lor.

II. Personalitate

II.1. Teorii ale personalității

Inexistenta unui punct de vedere teoretic asumat de întreaga comunitate stiintifică internatională a făcut imposibilă o definire a personalitătii în sensul propriu al termenului „definire”.

II.1.1. Teorii psihodinamice

Celor mai importante modalităti specifice de conceptualizare a personalitătii cuprinde informatii teoretice referitoare la teoriile psihodinamice (cea mai importantă fiind teoria psihanalitică a lui S. Freud), factoriale (teoria lui R. B. Cattell), sociale (teoria lui A.Bandura), constructelor personale (G. Kelly) si teoria temperament-aptitudini-caracter, teorie care se bucură încă de cel mai mare succes în psihologia românească. Aceste teorii ale personalitătii, desi uneori se contrazic între ele ca si conceptualizări „pure”, sunt utile prin formarea unei imagini de ansamblu asupra personalitătii, imagine care ajută la întelegerea mai completă a acestui concept deosebit de complex, personalitatea.

Din această categorie cea mai cunoscută teorie este psihanaliza, creația lui Sigmund Freud. Teoria psihanalitică poate fi rezumată prin trei caracteristici esențiale : nivele ale conștiinței, structura personali-tății și dezvoltarea personalității.

A. Nivele ale conștiinței

Întreaga concepție sihanalitică este concentrată în jurul celor trei nivele ale conștiinței, care, în viziunea lui freud, sunt: Conștientul (esențial pentru perceperea lumii externe; funcționează după principiul realității), Preconștientul (conține informații ce pot fi aduse cu ușurință în conștiință), și Inconștientul, (cel mai extins sector; conține, preponderent, factori de natură biologică; nu are o organizare logică; nu face distincții temporale; funcționează conform principiului plăcerii și constituie cea mai importantă sursă motivațională).

B. Structura personalității

Din punctul de vedere al psihanalizei, cele trei forte ale aparatului psihic sunt: Id, Eul și SupraEul.

1. Id. Este corespondentul psihologic al sistemului nervos și traduce nevoile organismului în impulsuri motivaționale: instincte. El contine tot ceea ce este mostenit.Acest traseu, de la nevoi biologice la motivații psihologice, este denumit „proces primar”. Id –ul lucrează conform principiului plăcerii: maximizarea plăcerii instinctuale, indiferent de realitatea externă.

Instinctele sunt componente înnăscute ale psihicului; totuși, spre deosebire de animale, la care modalitățile de satisfacere a lor sunt și ele înnăscute, fixe, la om instinctul reprezintă doar o forță de bază, ce nu conține „instrucțiuni” precise cu privire la comportamentele ce îl satisfac; acestea sunt achiziționate prin învățare pe parcursul vieții (în copilărie în special), și astfel permit o gamă mai largă de modalități comportamentale – perversitate polimorfă.

Instinctele sunt de două tipuri:

a) instinctele de viața:

cele care perpetuează viața individului: căutarea hranei, a apei;

cele care perpetuează specia: căutarea relațiilor sexuale.

Energia motivațională a acestor instincte de viată este denumită libido („eu doresc”).

b) instinctul de moarte:

Freud sustinea că fiecare persoană are o dorintă inconstientă de a muri.

Libido-ul impulsionează omul spre satisfacerea nevoilor, reducerea tensiunii provocate de trebuințe, însă scopul fundamental al acestui proces de căutare continuă este cel de a nu mai avea trebuințe, de a fi „împăcat cu sine”. Conceptul a fost introdus de Freud după primul război mondial pentru a explica agresivitatea și tendințele spre auto-distrugere, dar nu a fost niciodată elaborat sistematic.

2. Eu-l. Se formează prin separarea de Id în primul an de viață. Atributul său principal este conștiința – este conectat la realitate prin intermediul simțurilor – ceea ce face posibilă satisfacerea impulsurilor din Id, devenind constient de stimuli si servind ca o legătură Id si lumea exterioară.

Eu-l funcționează conform principiului realității: maximizarea plăcerii, dar, în același timp, minimizarea pedepselor și a vinovăției; aceasta este și tendința fundamentală a personalității, în general. Această căutare a obiectelor exterioare ce pot satisface dorințele din Id (această activitate de rezolvare a problemelor) se numește „proces secundar”.

De asemenea, eu-l are o funcție defensivă: el evită traducerea instinctelor în expresii ce contravin cerințelor Supra-eului.

3. Supra- eul. Se formează prin separarea de Eu în jurul vârstei de 7 ani, prin internalizarea pedepselor și recompenselor primite, ce reprezintă „traduceri” ale părinților pentru copil a valorilor și interdicțiilor sociale. Este, în cea mai mare parte, inconștient. În „Totem și tabu” Freud susține ideea că dezvoltarea Supra-eului urmează aceleași faze ca și cea a societății: „Ontogenia recapitulează filogenia.”

Supra-eul are două componente:

conștiința morală – interiorizarea pedepselor și a amenințărilor; conține comportamentele ce trebuie evitate;

Eu-l ideal – interiorizarea recompenselor și a modelelor pozitive întâlnite de copil; conține comportamentele „recomandabile”, valorizate ( provine de la recompense si modele pozitive prezentate copilului).

Aceste două componente comunică cerințele lor Eu-lui prin emoții de rușine, vinovăție, mândrie, teamă, în funcție de comportamentul concret declanșat de acesta.

Prin urmare, Eu-l este poziționat între două forțe, una biologică (Id) și una de origine socială (Supra-eul). El încearcă satisfacerea ambelor, și experimentează diverse emoții în funcție de succesul său; Freud a insistat asupra uneia dintre acestea, și anume anxietatea, care poate avea trei forme:

anxietatea realistă – teama propriu-zisă (frica) de anumite obiecte din exterior;

anxietatea morală – cu origine în Supra-eu: teama de pedeapsă, rușinea, vinovăția;

anxietatea nevrotică – teama de a fi copleșit de impulsuri din Id și a pierde controlul propriilor acte.

De asemenea, atunci când satisfacerea impulsurilor nu este posibilă – din cauza interdicțiilor Supra-eului, și când anxietatea este prea puternică si devine coplesitoare Eu-l trebuie să se apere si apelează la modalități de compromis – mecanisme de apărare, adică blocarea sau deformarea impulsurilor, cum ar fi:

negarea: blocarea accesului informațiilor, a evenimentelor externe în conștiință, refuzarea realității;

reprimarea- „uitarea motivată”, faptul de a nu putea să ne amintim un pericol, o situatie, persoană sau eveniment eliminarea unor informații din memoria accesibilă conștiinței; conceptul este utilizat în explicarea fobiei: evenimentul ce a declanșat-o a fost reprimat și a rămas doar emoția în fața obiectului;

ascetismul – renuntarea la nevoi; explică anorexia;

intelectualizarea sau izolarea – implică indepărtarea emotiei determinate de un eveniment, tratarea sa pur rațională;

substituția, transferul: schimbarea țintei unei dorințe; acest nou obiect poate fi propria persoană (ex: frustrarea determinată de un obiect extern se transformă în vinovăție);

formarea reacției: înlocuirea unui impuls inacceptabil cu opusul său;

identificarea: asumarea unor caracteristici de personalitate ale altcuiva, rezolvând astfel anumite probleme emoționale;;

proiecția: presupunerea individului că o altă persoană posedă emoții, gânduri, trăsături identice cu ale sale;

regresia: transpunerea mentală, în situații de anxietate, într-un moment temporal securizant, de cele mai multe ori din copilărie;

raționalizarea: distorsionarea cognitivă a unei informații, făcând-o mai puțin amenințătoare;

sublimarea: singurul mecanism de apărare pozitiv, constructiv: transformarea unui impuls inacceptabil în unul creator, productiv – într-o formă acceptabilă social.

C. Dezvoltarea personalității

În ceea ce privește dezvoltarea personalității, Freud elaborează stadialitatea psiho-sexuală; dezvoltarea personalității este văzută ca un transfer a energiei libidinale de la o zonă erogenă la alta.

Atunci când procesul de dezvoltare întâmpină probleme (frustrare sau supra-satisfacere), energia rămâne fixată în acel stadiu, sau chiar regresează la unul anterior (de aici, complexe ce marchează individul pe parcursul întregii vieți). Stadiile dezvoltării personalității în viziunea psihanalitică sunt: oral (de la naștere la 18 luni), anal (de la 18 luni la 3-4 ani), falic (de la 3-4 ani la 6-7 ani), de latență (de la 6-7 ani la 12 ani) și genital (de la pubertate la vârsta adultă).

II.1.2. Teorii factoriale

Teoriile factoriale ale personalității au fost elaborate cu ajutorul analizei factoriale.

Teoria lui R.B. Cattell

Pentru elaborarea teoriei sale, Cattell a „testat” multe persoane în multiple modalități. El a identificat 3 categorii majore de indicatori pe care i-a utilizat: „L-data” (informații referitoare la povestea vieții indivizilor), „Q-data” (autocaracterizări ale subiecților în funcție de anumite dimensiuni) și „T-data” (rezultate la teste de personalitate deja consacrate: Rorschach, T.A.T., asocierea de cuvinte etc.). Cele trei categorii de date au făcut obiectul analizei factoriale (prin „cluster analysis”), rezultând viziunea lui Cattell asupra personalității.

II.1.3. Teorii sociale

Teoriile sociale ale personalității sunt centrate în jurul ideii conform căreia personalitatea este în mod esențial învățată social.

Teoria lui A. Bandura

A. Bandura își elaborează teoria personalității având ca punct de reper behaviorismul cu accent pe metode experimentale și teoriile învățării. Plecând de la premisa behavioristă conform căreia trebuie să ne centrăm doar pe variabilele observabile, măsurabile, manipulabile, Bandura ajunge la teoria personalității care afirmă că anumiți stimuli din mediul social determină anumite comportamente.

În metoda experimentală, procedura standard e de a manipula o variabilă si apoi de a măsura efectele sale asupra alteia.

Ulterior, introduce în formula sa explicativă principiul determinismului reciproc, conform căruia mediul determină comportamentul, dar și comportamentul determină mediul; astfel, mediul și comportamentul unei persoane se generează reciproc.

Mai târziu, Bandura introduce în schema sa explicativă și reprezentările și limbajul. Astfel, personalitatea este văzută ca interacțiunea specifică a trei factori: mediul, comportamentul și anumite procese psihice ale persoanei (reprezentarea, limbajul etc.); Bandura se aliază astfel psihologiei cognitive.

Teoria lui Bandura este centrată pe două aspecte definitorii pentru concepția acestuia: învățarea prin observare (învătarea observatională sau modelarea) și auto-determinarea.

Învățarea prin observare (observational learning).

Acest concept este rezultatul unei serii de studii a lui Bandura cunoscute ca „the bobo doll studies”. Aceste studii demonstrează creșterea agresivității copiilor față de o păpușă după ce aceștia vizionează un film în care un adult (o femeie tânără) se manifestă agresiv față de acea păpușă. Mai mult, Bandura arată că respectivii copii reproduc gesturile și chiar expresiile folosite de adult. Deși aparent simpliste, aceste experimente demonstrează că perspectiva behavioristă este eronată, deoarece copiii și-au schimbat comportamentul în lipsa oricărei forme de întărire: ei nu au fost nici recompensați și nici pedepsiți pentru acest comportament.

Bandura a elaborat numeroase variante ale acestui experiment, obținând rezultate similare. El a numit acest fenomen învățare prin observare și, prin urmare, teoria sa poartă numele de teoria învățării sociale.

Bandura stabilește etapele dezvoltării unui astfel de comportament în procesul de modelare: atenția, memorarea, reproducerea și motivația.

Auto-determinarea (self-regulation).

Auto-determinarea – capacitatea de a controla propriul comportament – este, în viziunea lui Bandura, celălalt element esențial al personalității umane și are trei etape:

auto-observarea propriului comportament;

raționarea: compararea propriului comportament cu un standard, definit în funcție de alții, de sine sau de aspirațiile personale;

auto-întărirea (auto-răspuns): rezultatul acestei comparații poate fi o auto-recompensă sau au auto-pedepsire, nu neapărat obiectivă, ci și doar prin sentimente de vină, blamare, respectiv mândrie.

Autodeterminarea este relaționată cu un concept foarte important în psihologie, acela de stimă de sine: dacă autodeterminarea se traduce de-a lungul timpului prin auto-recompensare, stima de sine a subiectului va fi ridicată.

Teoria personalității elaborată de Bandura aduce o perspectivă nouă în psihologia personalității, dar nu numai; pe baza acestei teorii, autorul elaborează și modele terapeutice care-i vor aduce consacrarea.

II.1.4. Teoria constructelor personale

Teoria constructelor personale a fost elaborată de G. Kelly care consideră că nu contează atât ceea ce este un om, ci mai ales ceea ce îndrăznește să fie.

Mesajul principal al teoriei constructelor personale este acela că lumea este percepută de o persoană prin intermediul semnificației pe care i-o acordă acea persoană, persoană care are libertatea de a alege după bunul plac această semnificație. După inițiatorul acestei teorii, G. Kelly, omul are libertatea de a alege semnificația unui obiect, persoană, eveniment după cum preferă.

Persoana este capabilă să apeleze la sensuri alternative pentru evenimentele din trecut, prezent și viitor. Persoana nu este prizoniera unor evenimente trăite; ea poate să reinterpreteze aceste evenimente așa cum îi face plăcere.

II.1.5. Teoria Temperament – aptitudini – caracter

În psihologia tradițională există o împărțire a trăsăturilor de personalitate în 3 mari grupe: aptitudini, temperament și caracter.

Aptitudinile

Aptitudinile desemnează acele însușiri care, pe ansamblul lor, fac posibilă învățarea unor anumite cunoștințe și formarea unor priceperi; este latura instrumental-operațională a personalității. Orice funcție psihică (memoria, percepția, imaginația etc.) poate fi considerată o aptitudine dacă este privită în raport cu randamentul obținut într-o activitate concretă.

Tipologia aptitudinilor cuprinde:

Aptitudine cognitivă generală (inteligența generală);

Aptitudini care nu intervin în toate activitățile, dar influențează grupe mari de manifestări:

Aptitudinea verbală (V) – sesizarea sensului cuvintelor și frazelor;

Fluiditatea verbală (W) – posibilitatea de a vorbi și scrie mai mult sau mai puțin repede;

Aptitudinea numerică (N) – ușurința de a lucra cu numere;

Factorul perceptiv (P) – observarea detaliilor într-o percepție vizuală;

Reprezentarea spațială (S) – reprezentarea obiectelor și a relațiilor dintre ele în 2-3 dimensiuni;

Dexteritatea manuală (M) – facilitatea de a mânui obiectele, uneltele.

Aptitudini speciale, cu un rol major în talentele specifice: muzical, artistic, sportiv etc.

Temperamentul

Prin urmare, temperamentul, care reflectă aspectul dinamico-energetic al personalității este, în mare măsură, expresia unui sistem de însușiri congenitale.

Școala caracteriologică franceză (C. Heymans, E. Wiersma, Le Senne), care denumește prin caracter ceea ce majoritatea psihologilor numește temperament (spre exemplu, G. Berger definește caracterul ca „nucleu de dispoziții fundamentale, ereditare, congenitale, care constituie substructura somato-psihologică a unui individ” (apud. A. Cosmovici (coord.), 1972)), stabilește trei caracteristici fundamentale ale acestuia: emotivitatea (intensitatea reacțiilor interioare și exterioare), activitatea (predispoziția spre acțiune) și secundaritatea („ecou” – tendința impresiilor de a persista multă vreme).

Din combinarea acestor trei însușiri rezultă 8 tipuri temperamentale: pasionații, colericii, sentimentalii, nervoșii, flegmaticii, sanguinicii, apaticii și amorfii.

Școala caracteriologică franceză s-a bucurat de un mare succes deoarece, descriind mai multe tipuri decât cele 4 tradiționale, dă oamenilor posibilitatea de a se regăsi mai ușor în unul dintre ele. Dar caracteriologii moderni și-au însușit obiecția conform căreia prin trei trăsături nu putem caracteriza o persoană, și au mai adăugat încă 6 , printre care regăsim însă și aptitudini (inteligența) și însușiri de caracter (aviditatea).

Dar cele trei trăsături clasice, cât și tipologia de bază, pot fi foarte utile în cazul în care vrem să caracterizăm temperamentul unei persoane.

Caracterul

Caracterul unei persoane exprimă atât ierarhia motivelor esențiale, a tendințelor, aspirațiilor unei persoane, cât și posibilitățile acesteia de a traduce în fapte hotărârile luate în conformitate cu ele. Însușirile de caracter sunt mult mai variate deoarece depind aproape exclusiv de mediul social și de educație.

Caracterul reunește particularități privind relațiile subiectului cu lumea și valorile după care se conduce subiectul; este, deci, o instanță de control și valorificare.

Caracterul, latura relațional valorică și de autoreglare a personalității, poate fi definit în termeni de atitudini și de trăsături.

II.2. Tipologii ale personalității

II.2.1. Tipologia lui Jung

Tipologia lui Jung este cea mai cunoscută și populară tipologie; noțiunea de introversiune / extraversiune a intrat deja în vocabularul curent.

Această tipologie își are originile în experiența clinică a lui Jung, care a observat deosebiri mai mult sau mai puțin evidente între demență și isterie. Regularitatea manifestărilor celor două boli l-a determinat pe Jung să cerceteze posibilitatea ca în spatele acestora să nu se afle două tipuri umane, fundamental deosebite, care ar putea fi găsite și verificate la oamenii normali. Jung a stabilit astfel că oamenii pot fi repartizați în două tipuri fundamentale: introvertit și extravertit.

Tipul extravertit reflectă un interes deosebit pentru lumea de afară; atitudinea semenilor, mediul social determină modul lor de a fi, bucuriile și tristețile lor. Lumea de afară este ca un magnet, care atrage și concentrează tot interesul lor.

Tipul introvertit reflectă lipsa de valoare pe care persoana o acordă lumii exterioare dacă aceasta nu este legată nemijlocit de lumea interioară. Lucrurile și fenomenele exterioare interesează numai atât timp cât intră în sfera de acțiune a acestui centru magnetic intern.

II.2.2. Tipologia lui Spranger

După Spranger, înțelegerea actelor unui individ e condiționată de „prinderea” rostului pe care ele îl au în unitatea individului.

Tipologia lui Spranger, care are la bază criterii preponderent sociale, pornind de la categoriile fundamentale de valori, cuprinde următoarele 6 tipuri:

Tipul teoretic. Interesul dominant al omului aparținând tipului teoretic este descoperirea adevărului. Întrucât interesele omului teoretic sunt empirice, critice și raționale, el este în mod necesar un intelectualist, adeseori om de știință sau filozof. Ținta supremă a vieții sale este sistematizarea și ordonarea cunoștințelor sale.

Tipul economic. Omul ce aparține acestui tip este preocupat mai întâi de toate de ceea ce este util. Acest tip de om este în întregime practic. Atitudinea economică vine foarte des în conflict cu celelalte (el vrea ca educația să fie în întregime practică, orice cunoștință fără utilitate practică fiind considerată o pierdere de timp).

Tipul estetic. Omul ce aparține acestui tip vede valoarea supremă în formă și armonie, orice experiență fiind apreciată din punctul de vedere al grației, simetriei și potrivirii. Estetul își caută și își găsește plăcerile cele mai fine și durabile în părțile artistice ale vieții.

Tipul social. Valoarea cea mai înaltă pentru acest tip uman este iubirea oamenilor, fie ea iubire conjugală, filială, amicală sau filantropică. Omul social prețuiește semenii săi ca scopuri, nu ca mijloace. Înclină să creadă că atitudinile teoretică, economică și estetică sunt reci și inumane. În forma sa cea mai pură, omul social este lipsit de orice egoism și se apropie strâns de atitudinea religioasă.

Tipul politic. Omul politic este preocupat mai întâi de toate de putere. Acești oameni, care-și pot desfășura activitatea în orice domeniu (nu doar politic), au ca scop suprem al vieții dorința de putere și caută cu orice preț influență, renume și prestigiu.

Tipul religios. Valoarea cea mai înaltă pentru omul religios este ceea ce putem cuprinde în ideea de unitate. În general, el este un mistic și caută să înțeleagă lumea ca un întreg unitar din care el este o mică parte. Acest tip de oameni este permanent îndreptat spre atingerea valorii supreme și absolut satisfăcătoare.

II.3. Mediul familial și Personalitatea

II.3.1. Familia – mediu social, afectiv și cultural

Familia reprezintă primul mediu social, afectiv si cultural al copilului si joacă un rol foarte important în structurarea si formarea personalitătii acestuia.

Familia este o formă de comunitate umană si reprezintă fundamentul educării copilului.

M. Voinea afirma că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o institutie stabilă cu roluri fundamentale pentru indivizi si pentru societate.

În societate, familia reprezintă factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare. Familia este primul său intermediar în relațiile copilului cu societatea și constituie matricea care-i imprimă primele și cele mai importante trasături caracteriale și morale. Familia exercită cele mai penetrante și cele mai persistente influențe în viața copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele adecvate de socializare și integrare socială. Valorile pozitive cu care copilul se confruntă în familie si pe baza cărora putem considera că „în orice organizatie familială există o afirmatie implicită de valori” (Tudor Vianu) sunt: nevoia părinților de a oferi exemple pozitive, aprobarea și dezaprobarea unor fapte, multiplele interdicții, raportul dintre responsabilitatea și autoritatea din familie, educarea sentimentelor morale ale binelui și altruismului, dezvoltarea în cadrul relațiilor afective.

Părinții sunt primii și cei mai importanți educatori ai copiilor, pentru că ei sunt cei care îi influențează moral de la vârsta cea mai fragedă și pentru că au asupra copiilor autoritatea incomparabilă a iubiri părintești, căreia copiii îi răspund cu iubirea filială.

În ceea ce priveste formarea si dezvoltarea copilului, familia este consierată ca primul grup social din care acesta face parte.

Caracteristicile familiei depind de numărul și vârsta copiilor. În familiile numeroase domină veselia si buna dispoziție. Climatul familial nu este altceva decât o rezultantă complexă a unui ansamblu în care se combină o mulțime de elemente: epoca, mediul, personalitatea, momentele privilegiate, adaptarea la lumea înconjurătoare, mărimea familiei, încurajări, toate aceste aspecte joacând un rol important. Familia oferă copilului acel sentiment de siguranță care apare drept condiție fundamentală a dezvoltării și a formării echilibrului său interior, o conceptie asupra raporturilor de autoritate, dragoste, ajutor reciproc.

Pentru copil, a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit – copilul mic va intui această dragoste în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama, care sunt și stimuli favorabili pentru dezvoltarea sa neuropsihică.

Sentimentele de nonvaloare și de inferioritate vor apărea repede împiedicând dezvoltarea armonioasă a tinerei sale personalități, dacă părinții îl vor trata ca pe un lucru neglijabil, dacă îi vor minimaliza și nu îi vor oferi ocazia să-și dea seama de importanta pe care o are el în viața lor. A se ști iubit, a se ști izvor de bucurie constituie un element securizat de mare importanță.

Sentimentul de apartenență la familie, de acceptare, de valoarea care condiționează siguranța resimțită de copil, depinde și de autoritatea exercitată de adult. Copilul are mare nevoie să știe clar care sunt limitele ce este permis și ce este oprit, aceasta încă înainte de a putea lua singur decizii. A-l ține în neștiința limitelor a căror încălcare riscă să-i înstrăineze afecțiunea grupului și să-l izoleze de cei care îl fac conștient de propria valoare și forță, înseamnă a nu-i confirma sentimentul de apartenență la familie. Autoritatea părinților reprezintă temelia autocontrolului de mai târziu si constituie un instrument de socializare de primă importanță. Această temelie îi permite să trăiască “cu adevărat” și să trăiască după ritmul propriei creșteri.

Prin relatiile sale cu părintii si fratii copilului se integrează în relatii sociale, se apropie de societate, îsi cunoaste valoarea si incepe să-si formeze imaginea de sine.

Familia ca mediu afectiv

Prin concepția lor despre lume și viață, prin comportamentul lor în care acționează temperamente, atitudini, dorințe, intoleranțe, părintii îsi influentează copiii. Mama influențează dezvoltarea laturii afective, în timp ce tatăl acționează asupra identității și autorității. Pârghia afectivă constituie liantul cel mai prețios al personalității în familie, contribuind la construirea funcției reglatoare și de socializare în dezvoltare a copilului.

Strânsa dependență a membrilor familiei face ca mediul familial să fie apt de a reacționa la trebuințele inițiale ale copilului și favorizează prima elaborare a personalității și a imaginii sale despre lume. Primele experiențe în familie au caracter instructiv și emoțional pe cât de intens pe atât de puțin diferențiat. S-a arătat că orice formă de cunoaștere la copil, este precedată de o “cunoaștere emotivă”.

Cadrul familial reprezintă locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească. Aici, impulsurile sale primare își găsesc satisfacțiile cuvenite, aici vor întâmpina ele frustrările inevitabile de dragoste, aici se vor nuanța ele prin jocul acomodărilor și renunțărilor de tot felul. Familia este mediul în care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța treptat să le controleze. Fiind un mediu mai ales afectiv, familia constituie o adevărată școală a sentimentelor; ea modelează personalitatea și dinamismele sale fundamentale.

Familia ca mediu social

Familia înseamnă mai mult decât mediul familial. Termenul de familie se referă la multitudinea de roluri si influente. Termenul de grup familial se referă numai la caracteristicile determinate de legăturile de rudenii. Poziția de prim-plan a părinților, relațiilor dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul formează baza pe care el își elaborează schema fundamentală a perechii, a familiei. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți părinți educă așa cum au fost educați.

În ceea ce priveste formarea si dezvoltarea copilului, familia este considerată ca primuo grup social din care face parte si care se caracterizează prin viața comună, legături de rudenie, legături sentimentale, aspiratii si interese comune, istorie comună. Familia oferă copilului cadrul optim de a participa la o viață socială intensă și variată, învătarea primelor comportamente sociale prin imitatie si prin interactiune se produce în mica copilărie si e dependentă de tipul relatiilor din familia de origine. Adaptarea la societate si apoi integrarea în relatiile sociale au loc la nivelul relatiilor de familie.

Grupul familial joacă un rol important în descoperirea comportamentelor sociale de bază. Aici se desfășoară un joc continuu și variat de acțiuni și reacții reciproce care asigură simultan socializarea și individualizarea copilului.

Familia ca mediu cultural

După expresia lui H. Piéron, 1959 copilul „nu este decât un candidat la umanitate”, starea umană nu-i este garantată de simplele sale calități biologice, copilul născându-se polimorf, polivalent, plastic și nedeterminat și nu se poate spune ce anume va deveni fără cultură. Copilul trebuie umanizat, iar familia reprezintă fabrica care produce, care formează personalitățile umane. Copilul va deveni uman în acord cu formele de cultura pe care i le oferă familia. El se naste într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei experientă este familială.

Familia este cea care eliberează pe de o parte copilul de starea sa de inferioritate și de inadecvarea sa integrală, ajutându-l să trăiască și să stabilească schimburi cu mediul ambiant si care conferă un cadru de referință afectiv, social, material, cadru impregnat profund de o cultură după care el își va organiza aceste schimburi. Familia oferă modele umane pe care el le va imita și de care se va diferenția, devenind treptat personalitate autonomă caracteristică. Familia are funcție reglatoare, socializatoare și individualizatoare deoarece ea se sprijină pe strânsa dependență afectivă și materială care leagă pe toți membrii.

II.3.2. Relațiile părinți-copii

A fi părinte nu este numai o calitate dată de vârsta si întelepciunea acesteia ci o responsabilitate care presupune cunostinte si competente.

Relațiile părinți–copii, au o influență semnificativă asupra personalității acestora din urmă.

Familia constituie mediul natural al copilului, diferind în funcție de societatea pe care o reflectă și în funcție de propria sa structură interioară. Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care acesta răspunde trebuințelor sale fundamentale, adică este un mediu afectiv și protector, astfel încât să-i formeze sentimentul că nu-i periculos pentru el să se afirme, să crească, să evolueze spre autonomia specifică vârstei adulte. Copilul este, în esență, o ființă în curs de evoluție, este o ființă activă, a cărei activitate este apreciată în mod diferit în funcție de mediul familial în care trăiește, unde toleranța, pentru mișcare, neastâmpărul și inițiativele sale, este foarte variabilă. Sunt familii care permit un anumit număr de experiențe, insă sunt și altele care închid personalitatea copilului într-un spațiu strâmt. Familia este cea care trebuie să pregătească afectiv copilul pentru viață și nu “să-l condamne la închisoare”, pentru că important este să existe schimburi între mediul interior și mediile exterioare. Forța de atracție a familiei este de regulă, invers proporțională cu opacitatea zidurilor ei de apărare.

Relatia dintre părinte si copil începe să se creeze încă de la nasterea copilului. Prin clădirea încrederii si atasamentului de la o vârstă fragedă, întărind relatia în timpul dezvoltării copilului, părintele a trasat relatia care-l va lansa pe adolescent spre maturitate.

Adolescentii care au relatii strânse cu părintii au încredere în sine, sunt mai cooperativi cu ceilalti, manifestă respect si empatie fata de ceilalti, sunt pedispusi sa aibă relatii pozitive cu ceilalti adolescenti si adulti, să aibă încredere în părinti si să mentină acea încredere.

Când relatia părinte-copil este controlată si punitivă, adolescentii manifestă depresii si anxietate, îsi exprimă furia fată de ceilalti, se revoltă împotriva părintilor, le este frică de părinti si încearcă să-i evite, mint pentru a scăpa de pedeapsă.

II.3.2.1. Stilurile parentale

Nicoleta Turliuc (2004) delimitează, pe de o parte, stilurile parentale si, pe de altă parte, consecintele lor asupra dezvoltării copiilor.

Există 4 stiluri parentale: stilul permisiv, stilul autorital, stilul neglijent si stilul autorizat.

Stilul permisiv este caracterizat de faptul că relatia dintre părinti si copii este foarte bună, iar familia, desi îsi exprimă în mare măsură afectiunea fată de copii, nu este traditionalistă si permite copiilor să-si hotărască pe cât posibil, singuri, conditia.

Familia permisivă oferă un grad mare de libertate copiilor acesteia.

În general, impactul stilului permisiv conduce la consecinte pozitive în dezvoltarea relatiilor părinti-copii, si anume: nivelul ridicat al stimei de sine, al creativitătii sau al autonomiei, nivelul scăzut al depresiei. Acesti copii au însă tendinta de a avea tulburări de conduită.

Stilul autoritar este manifestat de părintii foarte autoritari cu copiii acestora. Nu se permite copiilor să facă altfel de cât spun părintii iar acestia din urmă sunt oricând gata să folosească pedepse fizice sau verbale în cazul în care copiii nu le respectă instructiunile date in realizarea unei sarcini. Părintii care apartin acestui stil pot simti afectiune pentru copiii lor, dar preferă să nu arate acest lucru.

Consecintele acestui stil sunt: creșterea ostilitătii, stima de sine redusa, nivelul ridicat al depresiei, anxietatea socială a copilului.

Stilul neglijent este manifestat de părintii care sunt centrati pe propriile probleme si interese (este cazul părintilor care îsi evită responsabilitătile parentale. Acest stil este caracteristic părintilor care nu se implică in relatia cu copii lor si in educatia lor, fără să ofere afectiune si având un control foarte mic asupra lor. Copiii vor ajunge să aibă rezultate foarte slabe în toate domeniile, un nivel scăzut al stimei de sine si o slabă socializare.

Stilul autorizat este reprezentat de părintii calzi, afectuosi, comunicativi în relatia cu copiii lor, detin controlul conduitei acestora si asteaptă din partea lor o atitudine matură, specifică vârstei, respectându-le în acelasi timp independenta, tinând cont de părerile acestora, dar sustinându-si propriul punt de vedere pe care îl argumentează riguros.

Stilul autorizat cuprinde: stilul supraprotector si stilul autorizat propriu-zis.

Stilul supraprotector este caracteristic părintilor ce îsi manipulează copiii pentru a obtine subordonarea acestora. Părintii care apartin acestui stil utilizează un control excesiv si tind sa-si sufoce copiii cu dragostea lor. Acest stil de educare a copiilor determină apariția depresiei la copii, a tentativelor de suicid, tulburărilor de alimentatie, dificultătilor de realizare a autonomiei la vârsta adultă.

Părintii care apartin stilului autorizat propriu-zis încearcă să directioneze activitătile copiilor lor prin fixarea unor limite ale actiunilor utilizând restrictiile explicând copiilor de timpuriu chiar, care sunt ratiunile care stau la baza conceptiei parentale cu privire la controlul ferm. Consecintele acestui stil sunt în mare parte pozitive, copiii fiind dornici de afirmare, social responsabili, cooperanti, capabili să se adapteze la noi reguli si situatii.

În perioada copilăriei mici părintii sunt cei care initiază copiii în stabilirea relatiilor cu familia si cu ceilalti. Ulterior, aceste relatii se modelează si sub influente venite de la grupul de joacă, colegi si prieteni. Când copiii ajung la vârsta adolescentei, părintii întâmpină dificultăti în supravegherea si comunicarea cu copiii lor, cei din urmă refuzând să mai comunice cu ei.

II.3.2.3. Relația dintre părinți

Mediul familial își imprimă pecetea sa specifică asupra dezvoltării copilului în funcție de calitatea legăturii dintre părinți, de atitudinea pe care o au soțul și soția unul față de altul.

Copiii crescuti de ambii părinti realizează psihic o reprezentare în care cei doi părinti sunt împreună si in jurul căreia îsi construiesc prin identificări propria personalitate. Când, din cauza divortului această imagine este distrusă, copilul este afectat în identitatea sa mai ales dacă separarea se produce într-un context conflictual. La adolescenti divorturile măresc riscurile comportamentelor dificile.

Numeroase studii arată că copiii ai căror părinti nu s-au despărtit, desi au trecut prin situatii dificile sunt mai putin traumatizati si au mai putine probleme de socializare ca adulti decât copiii care au rămas cu un singur părinte.

Există medii familiale în care copilul s-a născut din dragostea celor doi părinti în care domină întelegerea, afectiunea si cooperarea. Cu toate acestea, nu există situatie familială perfectă: dificultătile sunt inerente existentei si până la urmă, chiar necesare formării unei fiinte.

II.3.2.4 Influențele de mediu

Influența pe care o exercită societatea asupra individului este uriasă.

Literatura sociologică și antropologică distinge, în formarea personalității, două variabile: cultura și societatea. Termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credințele și concepțiile despre lume, cunoștințele, legile, obiceiurile, arta și limba. Termenul de societate vizează instituții, relații sociale. Este greu de despărțit cultura de societate, deoarece ele se subînțeleg una pe alta și acționează împreună asupra individului.

Indivizii se adaptează la societatea și cultura lor. Însuși mediul fizic al unui individ este în totalitate culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spațial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înțelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparțin unor anumite culturi. Fiecare societate și cultură detine un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.

Kluckhohn si Murray sustin în problema statutului personalitătii de bază a individului că fiecare om e ca toți oamenii, ca un grup restrâns de oameni si ca nimeni altul.

Orice om are o natură umană, o personalitate de bază și o personalitate individuală.

Personalitatea de bază este legată direct de istoria înțeleasă ca tradiție, tradiția fiind supraviețuire psihologică. Așa numitele instituții primare și secundare precum și personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condițiile concrete determină sfera și conținutul personalității, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică și de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalității, fiecare om este un om ca toți oamenii. Independent de rasă, religie, națiune, clasă socială, omul are aceleasi trebuințe biologice generale si tendință spre autorealizare. În același timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiții, printr-o anumită modelare psihologică, se aseamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

Toate acestea vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acțiune finalitatea socială, care servește în obiectivarea tendințelor sale, spre a și-l putea face părtaș pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.

III. Stima de sine și factorii care o influențează

III.1. Imaginea de sine

Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vietii din experientele trăite si din actiunile pe care le realizează copilul si la care participă.

Aceste experiente din timpul copilăriei au un rol foarte important în dezvoltarea imaginei de sine. Succesele, esecurile din copilărie si modalitătile de reactie ale copilului la acestea definesc imaginea pe care copilul o are despre el. Atitudinile părintilor, cadrelor didactice, colegilor, fratilor, prietenilor contribuie la formarea imaginii de sine a copilului.

Imaginea de sine joacă un rol important în viața fiecărei persoane deoarece ne ajută să ne (auto)cunoastem prin raportare la altii, ne influentează tonusul trăirilor afective si ne conduce spre obtinerea stimei de sine.

Potrivit psihologului american William James, imaginea de sine poate fi abordată din două perspective:

din perspectiva conținutului: atunci când ne îndreptăm

atenția spre analiza interiorului nostru, putem intra în contact cu personalitatea, cu corpul, cu „eul” nostru. Conținutul eului se prezintă ca o sinteza a evenimentelor care ne-au marcat, ca o autobiografie. Fiecare nouă informație este asimilata și ne îmbogățește.

ca proces: informațiile sunt primite selectiv, adică,

unele sunt reținute, în timp ce altele respinse.

Descrierea imaginii de sine se face adesea prin intermediul termenului de eu, respectiv capacitatea ființei umane de a acționa și de a reflecta asupra propriilor acțiuni, de a fi cunoscător și cunoscut totodată, de a construi imaginea de sine.

Psihologul William James a făcut distincția între trei aspecte ale eului:

a. eul material: este constituit din corpul persoanei, dar și din îmbrăcămintea, casa și celelalte posesiuni ale ei;

b. eul social: este constituit din totalitatea impresiilor pe care individul le face asupra celorlalți. Este aspectul central al eului, o sinteza a imaginii pe care ă proiectăm asupra altora și a rolurilor pe care le jucăm în fața celorlalți;

c. eul spiritual: se referă la capacitatea noastră de auto-reflecție, la experiențele noastre interioare, la valorile și idealurile noastre. Eul spiritual este contemplativ deoarece include idei despre sensul vieții, despre divinitate, despre originea universului etc.

Formarea eului se realizează prin mai multe procese și anume:

Socializarea este procesul prin care persoana învață modul de viață al societății în care trăiește și își dezvoltă capacitățile de a funcționa ca un individ și ca membru al unor grupuri. Socializarea începe la naștere și continuă de-a lungul întregii vieți. Scopurile socializării sunt: învățarea de către individ a abilităților necesare pentru a trăi în societate; însușirea capacității de a comunica eficient cu ceilalți; interiorizarea valorilor de bază și a credințelor fundamentale ale societății; dezvoltarea de către individ a propriului eu etc.

Compararea socială: este procesul în care eul nu este o realitate fizică, ci o realitate ce se construiește în mintea fiecăruia dintre noi, iar aceasta mai ales prin compararea cu ceilalți.

Percepția de sine: pentru o bună cunoaștere de sine noi trebuie să acționăm, să ne implicăm în evenimente și să ne observăm propriul comportament. Privirea „din exterior” ne dă indicii despre atitudinile, credințele si efectul actelor noastre.

Identitatea psiho-socială este rezultatul intersecției socialului (reprezentat de grupuri, instituții, colectivități) cu individualul, reunind reprezentarea de sine și de alții. Este o sinteză între esența individuala și caracteristicile unei culturi comune, între aptitudinile personale și rolurile sociale ale individului.

In sens restrâns, identitatea se referă la continuitatea existentei, faptul că individul rămâne același în timp.

În sens larg, în măsura în care este legată de practicile sociale, de ancorarea sociala și de îmbogățirea culturală, identitatea nu se poate limita la imaginea de sine și la transmisia culturală a unor reprezentări. Identitatea se structurează și se construiește prin asumarea unor roluri pe scena sociala și se reface continuu în cursul existentei.

Afirmarea identității presupune următoarele dimensiuni:

continuitatea: care dă sentimentul stabilității, integrării în context și capacității de a elabora proiecte de viață;

unitatea sau coerența internă: care permite subiectului social să găsească elemente de legătură între diversele activități și evenimente pe care le traversează, să dea sens istoriei sale personale;

diversitatea: care se referă la articularea unor identități multiple (fizice, etnice, naționale, juridice, culturale), confruntarea acestora pe un „teritoriu” comun;

autonomia și afirmarea: pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii exterioare, se diferențiază, se distinge de alții;

originalitatea: tendința individului de a-și afirma unitatea, singularitatea;

acțiunea: urmare a asumării responsabilității; identitatea se afirma și se consolidează prin creația individuală;

valorizarea: prin acțiune și depășirea unor situații dificile, individul se valorizează în ochii altora și în propriii săi ochi; orice om nutrește dorința să se afirme în context social, raportându-se la persoanele pe care le admira; dorința de schimbare, efortul pentru progres își au originea în aceeași nevoie de valorizare.

Imaginea de sine este o constructie socială. Noi ne formăm prin apartenenta la un grup social, prin compararea cu altii si contine părerile, cunostintele despre calitătile si defectele pe care le avem sau credem că le avem, despre abilitătile si priceperile noastre, despre valorile si credintele noastre.

Atunci când copilul este încurajat, lăudat, ascultat, i se vorbeste cu respect, i se acordă atentie si este îmbrătisat, are performante bune în activitătile extrașcolare poate dezvolta o imagine de sine echiklibrată.

În situatia în care standardele părintilor sunt exagerate privind performantele școlare, cand copilul înregistrează esecuri repetate în activitătile școlare si extrașcolare, când copilului i se vorbeste pe un ton ridicat, este ignorat, ridiculizat, des criticat formează o imagine de sine scăzută.

În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine.

III.2. Stima de sine

Simpla rostire a termenului „stimă de sine” atrage atenția tuturor ca si cum ar fi vorba despre o notiune importantă care-i atige personal deși majoritatea oamenilor sunt incapabili de a da o definitie cât mai precisă posibil acestui termen. Pentru că stima de sine, deși este una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității noastre, este un fenomen discret, impalpabil, complex, de care nu suntem totdeauna conștienți.

Verbul „ a estima” provine din latinescul „aestimare” care însemnă „a evalua”, semnificând „a determina valoarea” si „a avea o părere despre”

În limbaj comun, accepțiunea stimei de sine ar putea fi exprimată de sintagma următoare: „stima de sine reprezintă modul în care ne vedem și dacă ne place ceea ce vedem” (Andre, C., Lelord, F.)

Această modalitate de raportare la sine exprimată de stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic. Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar atunci când este negativă, provoacă numai suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană. A găsi timp pentru a analiza mai bine stima de sine nu este deci un exercițiu inutil; este chiar unul dintre cele mai folositoare.

Stima de sine are un rol esențial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când este înaltă și stabilă conduce la acțiuni eficiente, dezvoltarea relatiilor pozitive cu cei din jur, exprimarea liberă a emotiilor pozitive si negative, ne ajută să facem față dificultăților, să avem performanțe în activitatea desfășurată, să fim încrezători în propriile posibilităti; când stima de sine este instabilă sau scăzută conduce la inadaptare, neplăceri, frustrări, eficiență scăzută în acțiuni, evitarea implicării în sarcini noi, evitarea responsabilitătilor.

Persoanele cu un nivel scăzut al stimei de sine au sentimentul că nu se cunosc prea bine, sunt nemultumiti de felul lor de a fi, vorbesc despre ei într-o manieră neutră, moderată, neclară, au o părere despre propria persoană ce depinde de circumstanțe și de interlocutori, amână luările de decizii, sunt adesea neliniștiți de consecințele posibile ale alegerilor lor, sunt usor influențabili în luarea deciziilor, sunt uneori ezitanți sau convenționali, se simt neiubiti si nevalorosi sunt prudenți, răbdători, acționează după ce s-au gândit bine. Aceste persoane reacționează emoțional la eșec, se prăbușesc, desi pretind că sunt indiferenți emotional, se simt respinși iar dacă sunt criticați în domeniile în care se consideră competenți, se justifică după eșec, caută informațiile negative despre ei, manifestă anxietate puternică în fața evaluării de către ceilalți.

Cei cu înaltă stimă de sine au păreri clare și stabile despre ei înșiși deoarece acestea nu depind prea mult de context, vorbesc despre ei în mod tranșant si pozitiv. Acționează în mod eficient, țin cont de ei înșiși în luarea deciziilor, se comportă independent, sunt mândri de realizările lor, realizează fără probleme sarcini noi, perseverează în hotărârile lor în ciuda dificutăților, pot fi novatori, însă uneori sunt prea sensibili la interesele lor pe termen scurt. Eșecul nu lasă urme emoționale durabile, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt obligați să se justifice după eșec, nu se simt respinși dacă sunt criticați însă se întâmplă să nu țină cont de critică, îsi exprimă atât emotiile pozitive cât si cele negative.

Persoanele reacționează diferit, în funcție de nivelul stimei de sine, și în fața succesului, și în ceea ce privește alegerile importante în viață. Astfel, cei cu stimă de sine scăzută au în fața succesului emoții amestecate, le place să reușească, însă reușita le perturbă imaginea de sine, le produce teama de a nu mai fi la înălțime, toate acestea conduc la o atitudine umilă, modestă. Acestor persoane le este permanent frică de eșec, nu-și asumă riscuri, se simt apărați de obiceiuri, preferă mediocritatea, progresează lent, raționează în funcție de eșecuri; sunt prudenți și stăpâniți. Persoanelor cu înaltă stimă de sine reușita le confirmă imagine de sine, le provoacă emoții pozitive, motivație crescută; dar ei sunt însă dependenți de recompensă. Aceștia își asumă riscuri, caută să se autodepăsească, se simt stimulați de noi experiențe, au un progres rapid si relaționează în funcție de succese.

În realizarea oricărei activităti omul caută să satisfacă două trebuințe indispensabile stimei de sine: necesitatea de a fi iubit (apreciat, dorit, simpatizat) și necesitatea de a fi competent (performant, abil, înzestrat). Aceste trebuințe se cer fi satisfăcute permanent, întrucât stima de sine reprezintă o dimensiune mobilă și foarte importantă a personalității umane.

A avea încredere în sine, a fi sigur pe sine, a fi mulțumit de sine… Există o multitudine de termeni si expresii uzuale implicată în limbajul curent pentru a desemna stima de sine.

C. Andre și F. Lelord consideră că stima de sine are trei aspecte esențiale: încrederea în sine, concepția despre sine și iubirea de sine. O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine armonioasă.

III.3. Componentele stimei de sine

III.3.1. Iubirea de sine

Este elementul cel mai important deoarece a ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor. Această iubire de sine necondiționată nu depinde de performanțele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem reabilita după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferință, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde în mare măsură de dragostea pe care ne-a împărtăsit-o familia noastră în copilarie.

Carențele stimei de sine care-și au originea la acest nivel sunt, fără îndoială, cel mai dificil de compensat. Le regăsim în ceea ce psihiatrii numesc „tulburări de comportament”.

A te iubi reprezintă soclul stimei de sine, constituentul său cel mai profund și cel mai intim. De aceea nu este niciodată ușor să discerni la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care și-o poartă.

III.3.2. Concepția despre sine

Părerea pe care o avem despre noi, evaluarea pe care ne-o facem a calităților și defectelor noastre este cel de-al doilea element central al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine, ci despre convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Astfel, conceptia despre sine este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial; observarea lui este dificilă iar evaluarea delicată.

Concepția de sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în ciuda adversităților. Dacă, din contra, avem o concepție de sine deficitară, foarte limitată sau timorată, vom avea nevoie de foarte mult timp până să ajungem să găsim „calea” care ni se potriveste. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat inconștient de părinții săi să îndeplinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Aceste proiecte pot fi legitime doar cu condiția ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare și să se țină cont de dorințele și posibilitătile sale. Faptul de a nu se ține cont de îndoielile și neliniștile copilului poate da naștere unei vulnerabilități a acestuia din punctul de vedere al stimei de sine căci sarcina va fi imposibilă pentru copil, el devenind astfel, victima incapacității sale de a realiza acea imagine pe care părinții si-au format-o despre el.

În alte cazuri, concepția de sine limitată poate sa-l conducă pe subiect la o dependență de celălalt. El poate stabili relații satisfăcătoare cu ceilalți, dar se limitează la rolul de succesor, nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alții fiindu-i greu să construiască si să finalizeze proiectele sale personale.

III.3.3. Încrederea în sine

A treia componentă a stimei de sine – cu care este confundată – este încrederea în sine, care se aplică în general la actele comportamentale. A avea încredere în sine înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Contrar iubirii de sine, și mai ales concepției de sine, încrederea în sine nu este greu de identificat; este suficient, să observam în mod repetat modul de comportare a unei persoane în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau în situații în care aceasta este copleșită de dificultăți în realizarea activitatilor desfasurate.

Increderea în sine poate sa para mai putin importanta decat celelalte componente ale stimei de sine a caror consecinta pare a fi. Rolul sau este primordial caci stima de sine are nevoie de fapte pentru a se mentine sau a se dezvolta. Micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul psihologic al subiectului.

In ceea ce priveste originea increderii in sine putem spune ca aceasta provine din tipul de educație pe care l-a primit subiectul în familie sau la școală. Copilului îi trebuie prezentate eșecurile ca o consecință posibilă a actelor sale, dar nu ca una catastrofică; el trebuie recompensat pentru că a reușit într-o activitate, dar și pentru că a încercat, chiar dacă a eșuat. Încrederea în sine se transmite prin exemplu și conversație.

A nu te teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine. Desigur, totuși, o insuficientă încredere în sine nu constituie un handicap insurmontabil. Dar persoanele care suferă de aceasta sunt de multe ori victimele inhibiției, care se simte mai ales în desfasurarea faptelor mărunte, cotidiene.

III.3.4. Echilibrul stimei de sine

Între aceste trei componente ale stimei de sine există în general legături de interdependență: iubirea de sine facilitează incontestabil o concepție pozitivă despre sine, care, la rândul său, influențează favorabil încrederea în sine.

Se întâmplă însă ca, la unele persoane, aceste elemente să fie disociate. În cazul unei concepții despre sine fragile, subiectul nu are decât o superficială încredere în sine; cum intervine un obstacol mai dificil care se permanentizeaza stima de sine se prăbușește. În alt caz, al lipsei iubirii de sine, subiectul poate avea anumite succese datorită concepției de sine foarte bune, dar un eșec sentimental poate să conduca la apariția indoielilor si a complexelor pe care le credea ascunse.In cazul in care subiectul a primit o educatie buna,parintii sai l-au protejat prea mult si l-au ferit de a face fata unor obstacole sau dificultati ale vietii, in ciuda afectiunii primite el va fi victima indoielilor permanente cu privire la capacitatea sa de a reusi.

III.4.1. Perioada de formare a stimei de sine

Începuturile stimei de sine sunt de fapt simplu de corelat cu cele ale conștiinței de sine, a cărei componentă importantă este. Cercetătorii nu-și permit astfel să vorbească despre stima de sine la vârste la care conștiința este abia în stadiile sale timpurii.

Se pare că la varsta de opt ani copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înșiși, care poate fi măsurată și evaluată științific. Ei sunt atunci capabili să spună că au anumite caracteristici – aspect fizic, trăsături de caracter – și să-și descrie stările emoționale. Reușitele, performanțele dinainte de varsta de opt ani influențează pozitiv stima de sine ulterioară; mitomania, reveriile despre filiație, frecvente în copilăria mică pot fi considerate ca tendințe infantile de a se pune în valoare.

Însă și înainte de această vârstă întâlnim elemente ce stau la baza construirii stimei de sine. Astfel, conceptul de stimă de sine este strâns legat de ideea de acceptanță socială (măsura în care un individ este plăcut de grupul din care face parte, măsura integrării sale într-un grup social) – aceasta apare la copiii de 3-4 ani, dar și de dorința de a pune în valoare propria persoană – întâlnită la copii de 5 până la 8 ani. Experiențele acumulate în timpul copilăriei pun bazele stimei de sine prin modul în care copilul este învățat să facă față succesului și eșecului, prin modul în care este susținut de părinții săi, prin tipul de relații pe care le dezvolta cu cei din jur. Astfel, o bună rezistență la eșec, performanțele sportive, școlare, relațiile bune cu copii de aceeași vârstă, conștientizarea domeniilor de competență reprezintă factori ce conduc la construirea unei bune stime de sine.

Adultii sunt modele importante pentru copii si de aceea rolul lor în construirea stimei de sine este foarte mare.

Impactul competiției sau comparației sociale încă de la vârste fragede asupra stimei de sine este mai important decât pot crede părinții sau adulții. Numeroase cercetări arată o tipologie clară a copiilor încă de la vârsta de 2-3 ani: „liderii”, „dominanții agresivi”, „dominații temători”, „dominații agresivi”. Aceste profiluri comportamentale au efecte evidente în stima de sine a subiecților; chiar dacă acestea nu au fost științific studiate, este ușor să concluzionăm că „liderii” beneficiază de numeroase oportunități de valorizare; ei sunt mai puțin vulnerabili emoțional și ar putea să corespundă profilului stimei de sine înaltă sau stabilă.

III.4.2. Stima de sine si reușita școlară

Școlarizarea, prin specificitatea sa, afectează stima de sine a elevilor. C. Andre și F. Lelord compară mediul școlar cu cel familial în scopul stabilirii efectelor diferențiate asupra stimei de sine:

Între viața de acasă și cea școlară schimbarea poate fi brutală pentru copil și să aibă repercusiuni asupra stimei sale de sine. Debutul școlarizării poate declansa un puternic sentiment de decepție și devalorizare a subiectului.

În mod global, sistemele școlare competitive îmbunătățesc stima de seamă a subiecților la care aceasta este înaltă și o înrăutățesc pe a celorlalți. Invers, sistemele non-competitive valorizează relativ mai puțin stima de sine a elevilor buni, dar o îmbunătățesc pe cea a celor slabi. În sisteme non-competitive, reusitele nu sunt valorizate iar esecurile sunt aspru sanctionate sau mult evidentiate. „Noile scoli” insistă pe absenta sistemului de încurajare a competitiei si pe desfăsurarea activitătilor astfel încât fiecărui copil să-i dea posibilitatea sa stralucească în cel putin un domeniu, pe absenta raporturilor de constrângere si ierarhizare.

Între stima de sine și performanța școlară există o relație de cauzalitate circulară: elevii cu o stimă de sine ridicată au o mai mare probabilitate de a obține performanțe ridicate, aceste performanțe având efect stimulator asupra dezvoltării stimei de sine iar elevii cu stimă de sine scăzută înregistrează rezultate școlare scăzute.

III.5. Tulburările legate de stima de sine

Multe dintre dificultățile psihologice sunt legate de problemele stimei de sine. Acestea pot fi implicate în originea tulburărilor (cazul complexelor), în menținerea lor (cazul depresiei), sau a rușinii pe care pacienții o resimt atunci când sunt confruntați cu judecata socială (cazul alcoolismului).

Depresia. În fața încercărilor si dificultătilor vieții, suntem expuși riscului de a suferi o depresie. Subiecții cu stimă de sine scăzută și stabilă, ale căror stări sufletești constant negative și eforturile slabe de a le depăși îi predispun la depresie. Subiecții cu stimă de sine înaltă și stabilă, ale căror eforturi permanente de a-și menține rangul și imaginea, asociate marii lor vulnerabilități la eșec și respingere, sfârșesc uneori prin a-i epuiza moral.

S-a demonstrat rolul pe care-l poate juca o stima de sine scăzută în adolescentă pentru apariția unei depresii la vârstă adultă. Există cazuri în care mamele care au suferit de o depresie au tendinta de a transmite mesaje negative, pesimiste sau critice copiilor lor. De aceea, acestia au o stima de sine mai scăzută fată de copiii ai caror părinti nu au antecedente depresive.

Complexele. Frecvent, complexele se pot instala peste o relativă realitate. Subiectii sunt convinsi că au un defect fizic – complexul este dat de importanța excesivă acordată acestui „defect” și de faptul că interesul persoanei se centrează asupra acestui aspect. Acești subiecți prezintă o stimă de sine foarte grav deteriorată și un sentiment global de inferioritate în raport cu alte persoane.

Alcoolismul. Alcoolul este adesea o tentație pentru persoanele a căror stimă de sine este vulnerabilă. Efectele de euforie inițiale ale alcoolului induc un sentiment de destindere și provoacă o dezinhibiție. Ori starea de bine și facilitarea acțiunii sunt tocmai ceea ce-i lipsește persoanei care se stimează prea puțin. Majoritatea alcoolicilor prezintă o stimă de sine scăzută. Acestia consideră că alcoolul îi ajută să scape de imaginea critică pe care si-au format-o despre ei.

Alcoolul deteriorează stima de sine si conduce la depresie.

Traumatismele fizice și psihice. Victimele traumelor psihice sau fizice suferă de tulburări specifice ale stimei de sine. Sentimentele de rușine, umilintă sau culpabilizare ale acestora sunt la originea cronicizării suferințelor acestor persoane; le vor determina să se izoleze, să nu mai vorbească despre problemele lor sau chiar le vor da sentimentul că nu sunt ca ceilalti cele mai importante efecte din acest punct de vedere le au abuzurile fizice, verbale, sexuale săvârșite de părinții „toxici”, numiti „hoti de copilărie” care au drept punct comun alterarea severă a stimei de sine a victimelor lor.

III.6. Factori care influențează stima de sine

În universul de existență al unui copil există patru surse de judecăți semnificative (surse ale stimei de sine) : părinții, profesorii (școala), prietenii apropiati (cei de aceeași vârstă) și colegii.

La preșcolari influența cea mai mare o au părinții. Mesajele transmise de părinti sunt interiorizate de către copil ducând la sentimentul de adecvare sau indecvare ca persoană. Greseala părintilor in etichetarea copilului după comportament duce la formarea unei imagini de sine negative, la fel si in cazul unui stil deficitar de relationare părinte – copil.

Pe parcursul dezvoltării lor importantă devine și părerea prietenilor în ceea ce privește aspectul fizic, aptitudinile sportive și popularitatea; părerea părinților rămâne importantă în domeniul conformismului comportamental și cel al reușitei școlare. Aprobarea parentală este importantă și în adolescență, această importanță diminuându-se abia când tânărul părăsește familia.

Școlarizarea și modul în care copilul percepe schimbarea din momentul începutului școlarizării influențează atât nivelul, cât și stabilitatea stimei de sine. Școala, spre deosebire de familie, este un mediu competitiv, centrat pe grup – nu pe individ, complet nou pentru copil și care presupune relaționarea cu oameni necunoscuți. Schimbarea poate fi brutală pentru unii copii și poate avea efecte negative în privinta stimei de sine a acestuia.  Stima de sine, la rândul său, influențează nivelul performanțelor școlare: cu cât stima de sine este mai înaltă cu atât notele obținute sunt mai bune. Stima de sine ridicată conduce la comporamente adaptate în cazul confruntării cu dificultăți școlare: căutarea susținerii sociale, încredere în viitor, capacitate de refacere după eșec.

Sustinerea parentală în formarea unei bune stime de sine este foarte importantă deoarece  copilul se hrănește cu dragostea primită de la părinții săi. Doar intenția de dragoste nu contează; copilul o percepe și aceasta îi permite să nu aibă o suferintă majoră, dar dacă iubirea nu este urmată de acte și gesturi concrete copilul va deduce că părintii îl iubesc dar el nu este suficient de impotant pentru acestia. Stima sa de sine va fi, astfel, mediocră spre marea surprindere a părintilor.

Această  “hrană afectivă”, exprimată și împărtășită, nu este suficientă, deoarece copilul nu va fi capabil să suscite din partea celorlalți atitudini care să-i hrănească în continuare stima de sine. Acesta este rolul educatiei. Copilul trebuie pregătit să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupurilor, să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie, să reușească în sarcinile cerute de societate, să se simtă dorit, acceptat, aprobat și admirat de cei din jurul său.

Există două tipuri de sustinere parentală necondiționată (indiferent ce va face copilul el va primi sustinere: iubirea) si condiționată (sustinerea depinde de comportamentul copilului). Consecintele asupra stimei de sine sunt diferite.

În functie de sustinerea parentală putem vorbi de:

copilul “deschis” cu stimă de sine înaltă și stabilă care beneciază și de susținere necondiționată a persoanei (“te iubesc orice ar fi”) și de susținere condiționată de comportament (“te apreciez când faci ceea ce doresc”);

copilul “abandonat” cu stimă de sine scăzută și stabilă – fără susținere necondiționată a persoanei (“îmi ești indiferent”) și fără susținere condiționată de comportament (“îmi este indiferent ce faci”);

copilul “răsfățat” cu stimă de sine înaltă și instabilă care beneficiază numai de susținere necondiționată a persoanei, fără susținere condiționată de comportament;

copilul “dresat” cu stimă de sine scăzută și instabilă care beneficiază numai de susținere condiționată de comportament, fără susținere necondiționată a persoanei.

În concluzie: există două modalități de hrănire a stimei de sine: prin iubire (susținere necondiționată) și prin educație (susținere condiționată). În susținerea necondiționată comportamentul părinților nu depinde de comportamentul copilului, spre deosebire de susținerea condiționată. În susținerea necondiționată iubirea și stima de sine nu sunt periclitate în cazul comportamentelor neadecvate, care în susținerea condiționată atrag după sine critici si scăderea stimei de sine.

Susținerea necondiționată hrănește direct stima de sine, însă nu învață copilul să primească stima celorlalți, în timp ce susținerea condiționată hrănește mai puțin stima de sine, dar învață copilul cum să fie stimat de ceilalți.

Partea aplicativă

I. Design-ul cercetării

II. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor

III. Concluzii

I. Design-ul cercetării.

I.1. Obiectivul și scopul cercetării

I.1.1. Obiectivul cercetării

Demersul investigativ actual are în vedere stabilirea științifică a unor aspecte psiho-sociale care influențează stima de sine a adolescenților români.

În contextul educativ actual se impune ca o necesitate cunoașterea psihologică a adolescenților, a modalității concrete în care „trăiesc” și se dezvoltă aceștia și a aspectelor care își pun în mod specific amprenta asupra dezvoltării lor psihologice. Este arhicunoscut că adolescența este vârsta caracterizată de multiple frământări si conflicte interioare, și totuși o vârstă decisivă pentru personalitatea viitorului adult.

Psihologia simțului comun încearcă în permanență să identifice anumite „tipare” ale personalității, dar și cauze mai mult sau mai puțin specifice ale existenței anumitor caracteristici ale unei persoane. Psihologia științifică trebuie să asigure date statistice pentru a fundamenta aceste opinii, trebuie să furnizeze explicații raționale ale genezei anumitor caracteristici psihologice.

Una dintre cele mai controversate caracteristici psihologice ale adolescenților, dar și ale adulților, este sima de sine. Impactul acestei caracteristici în viața socială de zi cu zi este unul extreme de puternic, însă resorturile interioare ale formării și manifestării acestei caracteristici sunt insuficient cunoscute chiar de specialiști. Sunt propuse o serie de „soluții” practice mai mult sau mai puțin eficiente pentru optimizarea stimei de sine, însă nu este recunoscută pe deplin constelația cauzală a formării adecvate sau inadecvate a stimei de sine.

Plecând de la premisa că numai cunoscând cauzele unei fenomen și manipulând aceste cauze putem modifica efectul, cercetarea de față își propune ca obiectiv identificarea anumitor cauze ale formării diferențiate a stimei de sine și a modalităților concrete în care acestea acționează în geneza stimei de sine. Obiectivul este de a formula o serie de predicții cauzale care să stea la baza elaborării ulterioare a unor strategii de optimizare a genezei stimei de sine.

I.1.2. Scopul cercetării

Cercetarea de față are ca scop identificarea concretă a unor factori psihologici și psiho-sociali care au un impact foarte puternic în geneza stimei de sine.

Din multitudinea de factori care alcătuiesc „constelația cauzală” a stimei de sine, am ales pentru studiul prezent trei: statutul social al părinților, sociabilitatea și prestigiul școlii în care învață elevul.

Obiectivele studiului de față constau în stabilirea unei relații cauzale directe între acești trei factori și stima de sine, stabilirea modului în care influențează fiecare dintre ei evoluția stimei de sine.

Obiectivul implicit al studiului este de a analiza modalitățile în care acești trei factori pot fi modificați pentru a modifica stima de sine.

I.2. Ipoteze. Operaționalizarea conceptelor.

I.2.1. Ipoteză generală

Presupunem că stima de sine a adolescenților este influențată de o multitudine de factori, printre care statutul familial al părinților, prestigiul școlii în care învață și gradul de sociabilitate.

I.2.2. Ipoteze specifice

Se presupune că adolescenții care provin din familii monoparentale au un nivel al stimei de sine mai redus decât adolescenții care provin din familii organizate.

Se presupune că adolescenții care învață într-o unitate școlară care se bucură de un prestigiu ridicat pe plan local au un nivel al stimei de sine mai ridicat decât adolescenții care învață într-o școală care nu se bucură de un astfel de prestigiu.

Se presupune că adolescenții care au un grad ridicat de sociabilitate au și un nivel ridicat al stimei de sine și invers.

I.2.3. Definirea conceptelor

Sociabilitatea: reprezintă, în opinia autorilor FPI, dorința și tendința subiectului de a stabili contacte cu persoanele din jur, mărimea și multitudinea cercurilor de prieteni ai subiectului.

Stima de sine: reprezintă, consideră C. Andre și F. Lelord, modul în care ne vedem și dacă ne place ceea ce vedem. Ea are trei componente esențiale: încrederea în sine, concepția despre sine și iubirea de sine.

Familii monoparentale vs. familii organizate: Au fost considerate familii monoparentale familiile în care adolescentul trăiește alături doar de unul dintre părinții săi, indiferent de motivul care a determinat această situatii, în timp ce familiile organizate au fost definite ca familiile în care adolescentul locuiește cu ambii săi părinți.

I.3. Subiecți și metodologie

I.3.1. Alegerea populației țintă

Cercetarea de față presupune raportarea la o mare grupă de subiecți, adolescenții. Pentru a evita discordanțele apărute între diverșii teoreticieni care au abordat problematica vârstelor omului, am considerat a fi adolescenți persoanele în vârstă de 16-18 ani, pentru a lăsa cât mai puțin loc interpretărilor legate de existența preadolescenței, respectiv adolescentei întârziate.

Astfel, subiecții studiului de față sunt elevi în clasele a X-a și a XI-a. Astfel, elevii de clasa a IX-a nu au fost luați în calcul deoarece ei abia sunt în stadiul de formare a unui nou grup, interacționează mai mult sau mai puțin unii cu alții și acest fapt poate avea efecte mai mult sau mai puțin permanente asupra stimei de sine. Elevii de clasa a XII-a nu au fost luați în calcul deoarece stress-ul pe care îl presupune apropierea examenului de bacalaureat ar putea influența și el nivelul stimei de sine a subiecților, fără ca acest efect să poată fi controlat.

În privința prestigiului de care se bucură unitatea școlară în care învață elevii, au fost luați în calcul elevi din două licee diferite, astfel:

Elevi care învață într-o școală cu prestigiu: aprox. 100 elevi ai Colegiului Tehnic „Dimitrie Ghika”, Comănesti

Elevi care învață într-o școală „mai puțin valorizată”: aprox. 100 de elevi ai Colegiului Tehnic „Grigore Cobălcescu”, Moinesti.

Menționez că pentru evaluarea prestigiului social de care se bucură cele două licee nu a fost efectuată o pretestare deoarece aceasta nu a fost considerată necesară, în condițiile în care simțul comun, dar și actele oficiale ale M.E.C. realizează o separare foarte clară între Colegiile Naționale și restul liceelor, valorizându-le clar în mod diferențiat.

De asemenea trebuie să menționez că variabila sex nu a fost luată în calcul în studiul de față, astfel încât s-a încercat pe cât posibil ca în fiecare dintre grupele experimentale să existe atât băieți, cât și fete în procente pe cât posibil echivalente.

Acest design experimental permite verificarea tuturor ipotezelor de cercetare.