Elemente Particulare Privind Pregatirea Solului Pentru Agricultura Ecologica

Elemente particulare privind pregãtirea solului pentru

Agricultura ecologică

1. Alegerea terenului și a solului

Suprafețele de teren care urmează a fi cultivate cu plante agricole trebuie să fie cele mai fertile, pornindu-se de la particularitățile biologice ale speciilor, pe de o parte și de la folosirea rațională a solului, pe de altă parte, condiție obligatorie atât în sistemul convențională cât și în cel ecologic.

Amplasarea suprafețelor ține cont de anumite principiile generale, astfel:

* alegerea celor mai favorabile zone stabilite deja prin zonare, zona I fiind cea mai folosită. O repartizare corespunzătoare a speciilor în funcție de pretențiile acestora față de factorii de vegetație constituie baza unei reușite a culturilor prin satisfacerea cerințelor și nevoilor acestora;

* alegerea celor mai plane suprafețe, cu o fertilitate naturală ridicată, cu apa freatică la adâncime mai mare de 2-3 m, ferite de inundații dar cu posibilitate permanentă de irigare, constituie un element de asemenea, de mare importanță cu implicații practice deosebite;

* construcțiile horticole (sere, solarii) se amplasează în zonele de favorabilitate naturală foarte ridicată, dar ținând cont de asigurarea sursei de căldură mai eficientă (ape calde, reziduale, ape termale), de apropierea de forța de muncă manuală mult mai necesară în asemenea condiții și de piețele de desfacere cu linii de comunicații moderne, rapide și eficiente.

Una dintre sarcinile cele mai importante ale agriculturii ecologice este aceea de menținere și îmbunătățirea fertilității solului pe termen cât mai lung, iar prezența în cadrul fermei a sectoarelor zootehnice bine reprezentate constituie un factor hotărâtor în asigurarea materialului organic de bază ce se impune în agricultura ecologică, dar și folosirea eficientă a unor resturi vegetale legumicole în sectorul zootehnic.

[NUME_REDACTAT], fondatorul agriculturii biodinamice, a afirmat că „Pământul este un organism viu" de aceea solul trebuie să rămână activ, menținut aerat și străbătut de rădăcini.

Agricultura modernă confirmă aceste aspecte, găsind în mare măsură practici care trebuie să satisfacă aplicabilitatea elementelor teoretice (științifice),

* cea mai mare parte dintre organismele vii din sol trăiesc în stratul superficial și este necesară menținerea lor la acest nivel prin lucrări speciale;

* s-au găsit soluții practice, eficiente, de menținere cât mai aproape de natural a vieții microorganismelor în sol și păstrarea simbiozelor deja formate, prin lucrări superficiale ale solului, realizând și o bună aerare a solului prin lucrări profunde însă aplicate periodic ( la 3-4 ani).

* un aport suplimentar și regulat de substanțe organice, obținute prin metode specifice-obligatorii, mărește numărul și varietatea organismelor vii din sol;

* solurile afânate favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantelor cultivate, influențând direct nivelul producțiilor;

* în unele situații și în special în cazul unui exces de gunoi în sol rădăcinile plantelor pot forma unele derivate din materiile organice în putrefacție care se acumulează și pot deveni dăunătoare, de aceea trebuie efectuate în mod obligatoriu analize ale solului de cultură;

* înlocuirea mașinilor grele existente cu utilaje noi (combinatoare complexe) au drept scop împiedicarea tasării solurilor, efectuarea unui număr mai redus de treceri pe suprafața de teren, mărirea lățimii de lucru a utilajelor și nu în ultimul rând, efectuarea lucrărilor solului pe principiul „rotativ" fără întoarcerea brazdelor dar și menținerea unui raport echilibrat între microorganismele aerobe ce sunt menținute în straturile superficiale și cele anaerobe care acționează în zone mai profunde.

Conținutul în humus este cel mai important indicator al „vocației solului" respectiv a „calității solului" pentru practicarea legumiculturii ecologice.

Humusul, în ansamblul lui este o materie mineralo-organică heteropolicondensată provenită din numeroase complexe polimerizate de natură coloidală și care conferă solului proprietăți ce îi condiționează fertilitatea. Humusul este relativ stabil sau foarte lent biodegradabil, stabilitatea devine variabilă în funcție de condițiile climatice, de gradul de exploatare a solului cât și de aportul total de materii organice.

Activitatea biologică este cea care contribuie la formarea solurilor în condiții favorabile și tot ea conduce la degradarea acestuia atunci când evoluția condițiilor climatice se schimbă.

Humusul, ca rezultat al descompunerii materiei organice vegetale și animale conține mulți hidrați de carbon și N. Se consideră că pentru un procent de 1 % humus, în sol există 1000 kg azot la ha.

Un sol apreciat ca bun pentru culturi în câmp este cel cu un conținut de 2% humus, iar pentru cultura legumicolă de cel puțin 6%. Conținutul în humus este mult influențat de tipul de sol, rotațiile practicate și condițiile climatice ale zonei.

Activitatea biologică optimă a solurilor, exercită o bună influență asupra creșterii plantelor. Considerându-se că pe suprafața de 1 ha cultură există în medie între 2-4 milioane râme, respectiv 0,5-2 tone masă vie, acestea sunt capabile să producă 12-15 tone excremente și în același timp să mobilizeze în întregime solul în timp de trei ani.

Excrementele râmelor conțin o serie de elemente nutritive ușor asimilabile.

Cultivând plantele legumicole prin metode ecologice, există posibilitatea de a favoriza activitatea biologică a solurilor.

În solul cultivat domnește regula „mănâncă și vei fi mâncat", relațiile dintre ființele din sol sunt multiple și puțin cunoscute.

Numărul macro și microorganismelor din sol este practic incalculabil. Multe dintre ele se reproduc foarte repede, dar în același timp trăiesc și puțin, altele facilitează absorbția de către rădăcinile plantelor a elementelor nutritive, ameliorează structura solului sau descompun materia organică moartă etc.

Un sol este cu atât mai fertil cu cât conține mai mulți fungi, însă fungii (ciupercile microscopice) din sol sunt sensibili la intervenția cu fungicide.

Elementele referitoare la textura și structura solului reprezintă aspecte fundamentale care stau la baza stabilirii celor mai bune terenuri și soluri pentru cultivarea plantelor legumicole în sistem ecologic.

2. Pregătirea solului cu elemente specifice pentru agricultura ecologică

Lucrările solului reprezintă intervenții mecanice, executate cu mașini speciale și au drept scop modificarea însușirilor acestuia, creând condiții cât mai apropiate de cerințele plantelor.

Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiții de viață pentru plantele de cultură ( Gh. Budoi; A. Penescu, 1996).

Obiectivele concrete ale lucrărilor solului sunt: reglarea însușirilor fizice, chimice și biologice; distrugerea unor agenți fitopatogeni și dăunători; încorporarea îngrășămintelor naturale și a amendamentelor; distrugerea buruienilor, mărunțirea resturilor vegetale și încorporarea acestora; crearea de condiții pentru activitatea microflorei saprofite ce influențează procesele de descompunere etc.

Din cele prezentate reiese necesitatea stabilirii lucrărilor care să conducă la rezolvarea obiectivelor de bază:

– obținerea de producții mari;

– conservarea și ameliorarea solului.

Ca efecte ale lucrărilor solului prin arătură, desfundat, grăpat, cultivație, tăvălugitul, trasarea de brazde, lucrarea cu freza etc., rezultă procesele tehnologice; afânarea, mărunțirea, întoarcerea, amestecarea, nivelarea, tasarea, modelarea etc.

Afânarea are un rol foarte important în mărirea fertilității potențiale a solului, a creșterii porozității de aerație și intensificării proceselor microbiologice aerobe, care la rândul lor grăbesc descompunerea humusului și eliberarea de substanțe nutritive accesibile plantelor. .

Mărunțirea – este un proces care în mare măsură se rezolvă concomitent cu afânarea și reglează raportul dintre porozitatea capilară și necapilară, asigur atât posibilitatea de a fi respectată adâncimea optimă de semănat sau plantat, cât și contactul rădăcinilor plantelor cu solul.

Amestecarea – este necesară pentru a obține un strat de sol omogen ca fertilitate, distribuindu-se uniform în sol îngrășămintele organice, amendamentele, resturile vegetale, eficacitatea acestora depinzând de gradul de amestecare.

Tasarea – este o lucrare ce se aplică pe solurile prea afânate, înainte de semănat. Prin tasare agregatele de sol se apropie între ele, crește porozitatea capilară în detrimentul celei necapilare, creând un pat germinativ corespunzător. In zonele secetoase se diminuează procesul de aerisire a solului și respectiv de evaporare a apei.

Formarea brazdelor pentru udare – se realizează mecanizat, prin una sau două treceri, în funcție de tipul de sol și de gradul de afânare a acestuia.

3.Sistemele de lucrări ale solului

Sistemul de lucrări ale solului este o verigă foarte importantă a procesului tehnologic de cultivare a plantelor în general, iar elaborarea acestuia pe baze fundamentate științific este o necesitate stringentă , mai ales în condițiile agriculturii ecologice.

Sistemul de lucrări aplicat trebuie să asigure producții mari, dar în același timp să contribuie la conservarea solului și protecția mediului înconjurător.

În practică se întâlnesc mai multe grupări și denumiri ale sistemelor de lucrări ale solului, însă două interesează în mod deosebit:

– sistemul clasic ( S.Cl.) sau convențional a cărui caracteristică principală este arătura cu plugul cu cormană, prin care se întoarce brazda. Acest sistem se practică de foarte mult timp, în Europa din sec. XI – lea , iar la ora actuală este cel mai extins;

– sistemul de lucrări de conservare a solului (S.L.C.S.) în agricultura clasică și intensivă are ca obiectiv principal conservarea solului în paralel cu crearea condițiilor optime pentru plantele de cultură, dar care prevede renunțarea la arătura cu plugul cu cormană (total sau periodic), reducerea numărului de lucrări (total sau parțial) și păstrarea la suprafață a cel puțin 30% din totalul de resturi vegetale.

Fiecare din cele două grupe de sisteme mari are mai multe variante în funcție de condițiile de sol, climă, plantele de cultură, mașinile și utilajele folosite.

Pentru satisfacerea cerințelor plantelor de cultură, metodele și sistemele de lucrare a solului au o importanță foarte mare.

În funcție de obiectivele urmărite, de specie și locul de cultură, de momentul înființării, întâlnim următoarele sisteme de lucrări ale solului(A. Petrescu C. Ciotu, 2001 citați de Chilom P.2005):

– sistemul de lucrări pentru culturile înființate toamna ;

– sistemul de lucrări pentru culturile înființate primăvara devreme sau târziu;

– sistemul de lucrări pentru culturile de succesiune (vara);

– sistemul de lucrări după culturile compromise;

– sistemul minim de lucrări ale solului;

– sistemul fără lucrări (semănat direct).

Acestea se aplică în măsură mai mare sau mai mică în cadrul celor două sisteme de cultură: clasic (S.Cl.) sau de conservare a solului (S.L.C.S.).

Sistemul clasic de lucrări ale solului a condus la creșterea treptată a producției, dar a determinat apariția unor fenomene îngrijorătoare la nivelul sursei principale a producției – solul.

Ca atare a apărut necesitatea elaborării unui sistem de lucrări care să favorizeze creșterea plantelor, dar care să evite neajunsurile sistemului clasic, să păstreze și să amelioreze potențialul productiv al solului.

Acest sistem este cunoscut sub denumirea de ”sistem de lucrări pentru conservarea solului” (S.L.C.S.) care are mai multe variante.

Sistemul de lucrări pentru conservarea solului (S.L.C.S.).

Bazele științifice ale (S.L.C.S.) au fost puse de către știința și practica americană și canadiană, iar diferitele variante studiate au avut la bază creșterea prețurilor combustibililor, practicile convenționale fiind foarte costisitoare.

Ideile noilor tehnici cercetate s-au extins și au avut ca bază trei considerente principale: agrotehnic, economico-energetic și mai apoi ecologic.

Agrotehnic – reducerea numărului de treceri pe câmp cu tractoarele și mașinile , evitându-se deteriorarea însușirilor solului – prezentate anterior. Acest aspect reprezintă calea principală de refacere și conservare a fertilității solului.

Economico-energetic, noul sistem presupune însemnate reduceri ale costurilor de producție în general și cele energetice în special (pentru lucrările solului se consumă 25-40% din totalul energiei) agricultura devenind mai rentabilă.

Ecologic solul este un component de bază al ecosistemelor naturale și agricole și deci conservarea lui înseamnă menținerea echilibrului pe Terra.

S.L.C.S. este un concept foarte larg și cuprinde un număr mare de variante și are numeroase definiții: „ un interval larg de metode de la semănatul direct până la arături adânci, dar care conduce la conservarea solului, la reducerea pierderilor de sol și apă, reducerea impurităților în sistem” (Carter, 1994)”toate metodele care omit plugul cu cormană (Ehlers și Claupin,1994) „ folosirea limitată sau reducerea completă a plugului cu cormană, reducerea numărului de lucrări sau semănatul direct, prezența culturilor intermediare de protecție (acoperire) și capcană” (Masse și Boisgontier, 1994 citați de [NUME_REDACTAT], 2005).

La majoritatea autorilor predomină următoarele tipuri de sisteme: „fără lucrări sau zero lucrări (no tillage)” și „sistem minim de lucrări (minimum tillage)”, acesta din urmă fiind posibil de aplicat în legumicultură și extins în funcție de posibilități.

Sistemul minim de lucrări ale solului – presupune renunțarea la arătură și la o parte dintre lucrările solului, conducând la o mai bună conservare a acestuia (conceptul de agricultură durabilă).

Sistemul aplicat în America, Anglia și apoi în Europa presupune următoarele:

– resturile vegetale sunt tocate mărunt odată cu recoltarea plantei premergătoare și împrăștiate uniform pe sol;

– arătura este înlocuită cu lucrarea cu cizelul , grapa cu discuri, cultivatorul etc, prilej cu care sunt încorporate parțial ți resturile vegetale;

– resturile vegetale care rămân la suprafața solului au un rol de mulci, protejând solul împotriva eroziunii de suprafață;

– buruienile sunt combătute prin metode preventive și asolamente;

– numărul de lucrări ale solului este mai mic în raport cu cele ale sistemului clasic.

S.U.A. este țara în care s-au format și fundamentat aceste tehnologii.

Termenul „neconvențional” include sisteme diferite de lucrări aplicate solului: minime (reduse), parțiale, semănat direct, lucrarea cu mulci vegetal, semănatul în biloane s.a.

Fiecare dintre aceste sisteme este adaptat unor obiective și condiții pedoclimatice specifice, iar tehnologia folosită nu este unitară.

Apariția și extinderea, pe de o parte a acestor „sisteme de lucrare neconvențională a solului ”are la bază evidențierea unor efecte negative ale sistemelor convenționale, ale lucrării mecanice excesive asupra unor însușiri ale solului , iar pe de altă parte, crearea bazei materiale necesare renunțării la arătură , combaterea buruienilor prin erbicide și ulterior, apariția unor mașini care permit semănatul direct în sol nelucrat și acoperit cu resturi vegetale.

În majoritatea țãrilor cu agricultură avansată se extind sistemele de lucrări datorită avantajelor pe care le prezintă față de sistemele clasice.

Avantaje, din punct de vedere agrotehnic:

– stabilitatea hidrică mai bună a stratului superficial al solului și o mai bună coeziune a particulelor;

– utilizarea mai bună a precipitațiilor mici, drenaj mai bun datorat rădăcinilor și faunei;

– reducerea eroziunii solului;

– creșterea capacității totale pentru apă a solului, prin creșterea volumului porilor mijlocii;

– nederanjarea biocenozei;

– acumularea de humus și azot.

Avantaje pentru plantele de cultură:

– crește durata perioadei de cultură a plantei;

– independență față de lucrările de pregătire a patului germinativ.

Avantaje, din punct de vedere economic:

– reduce perioada efectuării lucrărilor solului;

– crește productivitatea;

– economie de energie.

Dezavantaje, din punct de vedere agrotehnic:

– crește densitatea aparentă a solului și rădăcinile se dezvoltă mai greu;

– nu se folosesc eficient îngrășămintele organice;

– reduce volumul de aerație, prin reducerea volumului de pori mari;

– reduce eficiența amendamentelor și a fosforului;

– nu este stimulată activitatea microbiologică;

– se reduce rata de mineralizare.

Dezavantaje, din punct de vedere al plantei:

– reduce cantitatea de substanțe nutritive și în special azotul;

– crește cantitatea de substanțe nutritive numai în stratul superficial al solului, dar reduce respirația rădăcinilor;

– crește riscul obținerii unor producții mici.

Dezavantaje, din punct de vedere economic:

– seturi noi de mașini mai scumpe;

– costurile reparațiilor agregatelor, uneori sunt mai mari

Dezvoltarea sistemului de agricultură ecologică cu lucrări minime, în lume

Cerința de bază a acestor tehnologii este reducerea compactării solului, realizată îndeosebi prin executarea unui număr minim de lucrări cu tractoare de puteri relativ mari și mașini agricole care formează împreună agregate complexe. Ele execută mai multe lucrări la o trecere, realizând 2-3 verigi tehnologice clasice, diferențiindu-se următoarele sisteme:

– sistemul arat-semănat se aplică în general în zonele mai umede și reci. Solul arat din vară sau toamnă se încălzește mai repede și permite semănatul direct printr-un agregat compus din elemente de pregătire a patului germinativ (discuri sau freză și grapă elicoidală) și mașini de semănat;

– sistemul cultivat-semănat, se utilizează pe solurile normale și bine structurate. El se compune din aceleași agregate de mașini, cu deosebirea că pregătirea patului germinativ se face cu ajutorul unor organe de cultivație și discuri rotative;

– sistemul de agricultură fără arătură constituie un pas real spre dezvoltarea sistemului de lucrări reduse (minimum tillage). Circa 30-35% din volumul de energie consumat în tehnologiile convenționale se consumă pentru efectuarea arăturii, din care cea mai mare parte pentru răsturnarea brazdei de către cormană.

Dezavantajul principal al arăturii și o anume expunere a solului la factorii de eroziune au fost corectate de sistemele de afânare a solului prin lucrări mai simple efectuate cu plugul fără cormană ( PARAPLOW) cizelul sau grapa cu discuri.

Eliminarea răsturnării brazdei a permis efectuarea lucrărilor pe curbe de nivel, mărirea suprafeței de lucru a agregatului și totodată menținerea miriștei și a resturilor vegetale la suprafața solului, reducând considerabil expunerea solului la acțiunile nefavorabile ale factorilor naturali.

Pregătirea patului vegetativ și încorporarea semințelor se efectuează asemănător sistemului convențional de lucrare a solului.

Din același sistem a evoluat și sistemul „ zero tillage”, care s-a extins pe aproximativ 50% în suprafața arabilă a S.U.A., Brazilia și Argentina și în proporții mai reduse în Europa de Vest.

Acest sistem nu prevede nici o lucrare mecanică a solului cu excepția unor fâșii în care se introduc îngrășămintele și semințele.

Generalizarea acestui sistem s-a datorat descoperirii, în anul 1966, a discului riflat, de către [NUME_REDACTAT], disc care permite mărunțirea stratului de sol pe adâncimea de încorporare a seminței creând practic aceleași condiții pentru germinare ca și metodele convenționale autentice.

În ultima perioadă tot mai multe firme producătoare de mașini au îmbunătățit acest sistem.

Pretabilitatea terenurilor pentru sisteme de lucrare neconvențională a solului în [NUME_REDACTAT] țara noastră acest sistem de lucrări întâmpină greutăți, datorită:

– lipsei unor mașini din sistemul de lucrări minime ale solului;

– rezervei mari de semințe de buruieni și organe vegetative de înmulțire din sol care determină o îmburuienare excesivă a culturilor;

În legumicultură, folosirea de mașini care lucrează pe principiul „rotativ”, respectiv sape și freze rotative este prezentă în cazul culturilor din sere, solarii și parțial pentru culturi în câmp.

Cei care încearcă să practice sistemul de lucrări minime, trebuie să stăpânească bine metodele de utilizare a mașinilor și să cunoască însușirile solului și respectiv tehnica de lucru, deoarece în sistemul minim o greșeală se poate repara mai greu.

În țara noastră, la I.C.L.F. Vidra, L. Bărbulescu a efectuat o serie de cercetări privind sistemul de lucrări minime, pentru culturile legumicole și a propus construirea de utilaje cu care să se efectueze lucrările specifice.

Nivelurile superioare ale indicatorilor sintetici, înregistrate în sistemul de lucrări minime, atestă posibilitatea generalizării lui în producție, în măsura asigurării sistemei de mașini specifice și a aplicării unor măsuri tehnice speciale, pregătitoare.

SOLUL

Solul este probabil una din cele mai importante – și totuși neglijate – resurse naturale. Este esențial pentru viața pe pământ pentru că hrănește plantele, care în schimb furnizează alimente și oxigen oamenilor și animalelor. Fermierii din sistemul ecologic respectă valoarea solului prin faptul că monitorizează atent ceea ce adaugă și ce obțin din el, precum și felul în care activitățile lor afectează fertilitatea și compoziția acestuia.

Practicând agricultura ecologică nu se încearcă doar să mențină solul într-o stare bună, fertilă și naturală – ci se încearcă totodată să-l facă mai bun prin folosirea de elemente nutritive adecvate, îmbunătățirea structurii sale și prin gospodărirea eficientă a apelor.

Practicile cele mai importante folosite de fermierii din sistemul ecologic pentru a menține și îmbunătăți sănătatea solului includ:

adoptarea unei rotații largi și variate a culturilor pentru a rupe ciclurile bolilor și dăunătorilor, a lăsa solului timp de recuperare și a adăuga nutrienți folositori. Leguminoasele, de exemplu trifoiul, "fixează" azotul din atmosferă în sol;

folosirea de îngrășăminte organice pe bază de gunoi de grajd – pentru îmbunătățirea structurii solului și prevenirea eroziunii acestuia;

restricționarea strictă a folosirii îngrășămintelor artificiale și a pesticidelor chimice – pentru a evita schimbările pe termen lung ale compoziției chimice și creșterea dependenței solului de astfel de produse;

– cultivarea pășunilor cu amestecuri de soiuri plante furajere – pentru a evita suprapășunarea, a permite solului timp de recuperare și pentru a evita pierderile de nutrienți;

– însămânțarea de culturi folosite ca îngrășăminte verzi care acoperă solul după recoltare – pentru prevenirea eroziunii solului și pierderea de nutrienți;

– plantarea de garduri vii și înființarea de fânețe – pentru prevenirea eroziunii solului și pierderea de nutrienți

Viața solului

Unele studii au arătat că agricultura ecologică duce la creșterea numărului de organisme benefice care trăiesc în sol, ceea ce ajută la obținerea de recolte mari și de animale sănătoase – și, în cele din urmă, la sănătatea oamenilor!

Un studiu din 2002 numit [NUME_REDACTAT] și Biodiversitatea în [NUME_REDACTAT] (en) a arătat că agricultura ecologică:

– Dublează numărul de gândaci de bălegar din sol

– Produce cu 50% mai multe râme

– Produce cu 60% mai mulți gândaci rătăcitori

– Dublează numărul păianjenilor.

Densitatea animalelor

În sistemele agricole ecologice, numărul animalelor pe hectarul de pășune este mai redus. Aceasta contribuie la scăderea stresului animalelor și a bolilor și dăunătorilor, îmbunătățește biodiversitatea terenurilor fermei și are ca efect secundar reducerea compactării și a riscului de eroziune a solului.

[NUME_REDACTAT] metode preferate de fermieri, multe dintre practicile benefice solului sunt prevăzute în Regulamentul privind agricultura ecologică. De exemplu, noul Regulament UE privind agricultura ecologică conține următoarele puncte: conține următoarele puncte:

– În sistem ecologic, trebuie folosite metode și mijloace de lucrări agricole ale solului și de îngrijire a plantelor care mențin sau cresc materia organică din sol, sporesc stabilitatea și biodiversitatea solului și previn compactarea și eroziunea acestuia

– Fertilitatea și activitatea biologică a solului trebuie menținute și îmbunătățite prin rotația multianuală a culturilor, incluzând leguminoasele și alte plante pentru îngrășăminte verzi, aplicarea de gunoi de grajd sau alte materiale organice, preferabil compostate, rezultate din producția ecologică

Fermierii care practică agricultura ecologică privesc apa nu numai ca pe un input în ciclul agricol, ci și ca pe o resursă vitală pentru dezvoltarea vieții pe pământ, o resursă care trebuie protejată și dezvoltată printr-o administrare atentă. Este de la sine înțeles că, în general, fermierii nu risipesc apa, căci știu cât de vitală poate fi folosirea ei cu mare grijă pentru a asigura bune condiții de creștere a plantelor și animalelor. Și în timp ce folosirea apei nu este acoperită în toate aspectele ei de către reglementările UE, metodele ecologice contribuie la:

– Conservarea resurselor de apă

– Menținerea unei calități superioare a acestor resurse de apă

Reținerea apei

Acolo unde este posibil, fermierii din sistemul ecologic caută să rețină resursele naturale de apă, cum sunt cursurile de apă și mlaștinile și în același timp, să reducă pierderile de apă prin:

– Îmbunătățirea structurii solului și a capacității de reținere a apei prin practici cum sunt rotația culturilor, selecția corespunzătoarea a plantelor și folosirea îngrășămintelor ecologice

– Plantarea și păstrarea gardurilor vii, a pășunilor și a vegetației naturale pentru a reduce eroziunea solului

Fermierii din sistemul ecologic sunt de părere că reducerea pierderilor de apă și îmbunătățirea calității solului, per ansamblu, ajută, de asemenea, la reducerea nevoii de irigație a culturilor în zonele secetoase.

În zonele în care salinitatea este o problemă potențială, păstrarea mai multor copaci și a vegetației naturale cu rădăcini mai adânci ajută la menținerea la adâncime a apei freatice și evită scoaterea la suprafață a sărurilor.

În același timp, sistemele de agricultură ecologică ajută la menținerea – sau chiar îmbunătățirea – calității apei prin reducerea cantității de chimicale folosite în agricultură, care se pot scurge în lacuri, râuri, pâraie și alte de cursuri de apă.

Agricultura ecologică restricționează folosirea fertilizatorilor sintetici și a pesticidelor, la fel ca și creșterea animalelor pe bază de hormoni și antibiotice, prin aceasta reducând riscul ca aceste chimicale să ajungă în lacuri, râuri și alte cursuri de apă. Riscul eutroficării este și el scăzut, adică al creșterii excesive a algelor cauzată de scurgerea nutrienților în aceste cursuri de apă, fapt ce duce la reducerea conținutului de oxigen și la periclitarea sănătății plantelor și animalelor acvatice.

Pomeneam de cenușă. Este de departe cel mai complex ingrășământ organic. Singurul element important care-i lipsește este azotul. În rest, le are pe toate în concentrațiile trebuincioase.  Este preferata mea și în calitate de îngrășământ, dar și în calitate de “body – guard” împotriva bolilor și dăunătorilor. Totuși e bine de reținut un lucru foarte important: cenușa nu se folosește niciodată în combinație cu îngrășăminte minerale azotoase, superfosfat și nici măcar cu bălegar sau găinaț, deoarece se vor neutraliza reciproc și nu mai avem niciun spor. Știți de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacțiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitrați și nu ne dorim așa ceva. Cu  certitudine.

Dar nu disperați. Există o soluție minunată la acest neajuns!

Cenușa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniță eficiența ei se va dubla.

Să vă spun cum procedez eu. Pun cenușă în lăcașul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine marunțite, o mână bună de urzici și coada calului tocate și un pospai, adică doar o lingură, de ace de conifere. Așa le asigur un start grozav în viitoarea competiție. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre rețetele culinare pentru gradinareală!

Cenușă folosesc și  în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafața solului să îndepărtez melcii și limacșii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .

„Apa” de cenușă o folosesc și pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de rețete culinare pentru plantele noastre, și nu numai.

Rețeta 1

Apa de cenușă I – 500 gr de cenușă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită și adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzește.

II – luăm o găleată de 10l, punem cenușă cam pe sfert și adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l și folosim. Peste cenușa rămasă mai putem pune apă și folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, firește, concentrația va fi mai slabă

Rețeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcașul în care plantez roșia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori și fără rădăcini, acopăr cu apă calduță, acopăr și las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ținându-ne de nas, și folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug și cenușă, cam un pahar. O prietenă m-a învățat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei, suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuși, tifon, și, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, și, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau semințe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat și numai bun de întrebuințat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Și, credeți-mă, se economisește destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor și nu numai.

Rețeta 3 – soluție de acid boric – 10 gr la 10 l apă călduță. Stropim plantele pe frunze și mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se  întărește sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este și un aport considerabil de bor pentru plantă.

Rețeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creștere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceață/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim și lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.

„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar și pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze

Rețeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (și /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate și păstrăm la loc întunecat și răcoros. Folosim 2l de soluție la 10l apă „stată”. Ca și în alte cazuri, este atât o gustare sățioasă cât și un leac bun.

Rețeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrășământ și de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile

Rețeta 7 – Soluția de bicarbonat de sodiu, 1- 2 lingurițe la litrul  de apă calduță (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenușă.

Rețeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu și magneziu, se mărunțesc bine și se încoporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare mușuroire

Rețeta 9 – Vă destăinui și o rețetă a unui îngrășământ „universal”.

Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenușă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluție și o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare plantă.

Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite și înfruntă cu vitejie chiar și temuta fitoftoră.

Rețeta 10 – Se pare că roșiilor le place să crească pe propriile resturi. Așa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase și curate plante, le uscăm, le mărunțim și le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor.

Rețeta 11 – o hrană excelentă și, deopotrivă, stavilă  în fața bolilor este și aceast amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului (pentru siliciu) +verdeața de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim și lăsăm preț de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 și folosim 1 litru/ plantă.

Rețeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) și le utilizăm în calitate de îngrășământ azotos, încorporat – 500 gr la m2

Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burdușite cu elementele hrănitoare din acea zonă.