Abuzul Exercitat Asupra Copilului In Familie

LUCRARE DE LICENȚĂ

ABUZUL EXERCITAT ASUPRA COPILULUI ÎN FAMILIE

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Delimitări conceptuale privind violența domestică

Definirea termenilor: violență, abuz, comportament agresiv, violență domestică

Cauzele violenței domestice

Reglementări juridice privind violența domestică

Capitolul II. Copilul abuzat în familie: cauze și efecte

2.1 Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în familie

2.2 Consecințele abuzului exercitat asupra copilului în familie

2.3 Rolul asistentului social și sistemul social formal

Capitolul III.

3.1 Stabilirea problemei sociale

3.2 Universul studiului și metodologia utilizată

3.3 Analiza dimensională a conceptelor

3.4 Obiectivele studiului

3.5 Ipotezele studiului

3.6 Prezentarea și analiza studiilor de caz

3.7 Limitele studiului

3.8 Concluziile studiului

Concluzii generale

Bibliografie

Introducere

În prezent, mulți specialiști și cercetători și-au îndreptat atenția asupra uneia dintre cele mai complexe probleme sociale, abuzul exercitat asupra copiilor, care afectează din ce în ce mai mulți copii din întreaga lume. Abuzul este utilizat de către părinții din toate societățile încă din cele mai vechi timpuri pentru a-și educa și disciplina copiii, astfel că au fost înființate instituții care oferă servicii copiilor victime ale abuzului, au fost formați specialiști în acest sens și a fost elaborat cadrul legislativ cu privire la problematica copilului abuzat în cadrul familiei. Abuzul asupra copilului reprezintă „vătămarea fizică sau psihică, abuzul sexual sau exploatarea, neglijarea sau maltratarea unui copil de către o persoană responsabilă pentru ocrotirea lui, în anumite circumstanțe care indică vătămarea sau amenințarea sănătății și bunăstării copilului, conform prevederilor în vigoare” (Popescu, 2002, 91). Henry Kempe (1962 apud Iacob et al., 2009, 9) este cel care a utilizat pentru prima dată termenul de abuz asupra copilului” făcând referire la „copilul bătut”, urmând ca mai târziu semnificația termenului să fie extinsă la toate formele de manifestare ale abuzului asupra copilului, precum: abuz fizic, abuz emoțional, abuz sexual, neglijarea și exploatarea copilului. Indiferent de forma de manifestare, odată abuzat, copilul va rămâne marcat și va avea de suferit tot restul vieții din cauza comportamentelor agresive la care a fost supus de proprii lui părinți, care ar fi trebuit să îi ofere acestuia iubirea necondiționată, să îi asigure protecția, creșterea și educația.

Am ales această temă deoarece abuzul exercitat asupra copilului în familie este o problemă socială de actualitate, prezentă la nivelul fiecărei societăți. Copiiii sunt cel mai frumos dar oferit părinților, însă foarte mulți dintre aceștia nu știu cum să se comporte cu cei mici și să le asigure protecție. Din acest motiv, foarte mulți copii sunt afectați de această problemă socială, abuzul, având consecințe extrem de grave în ceea ce privește dezvoltarea acestora din punct de vedere psihic, emoțional, fizic sau social. Chiar dacă au fost elaborate legi și înființate o mulțime de instituții care vin în ajutorul copiilor victime, abuzul continuă să afecteze o mare parte a populației. În acest context, am realizat o cercetare de tip calitativ pe această temă, având ca obiective identificarea cauzelor și a efectelor abuzului săvârșit asupra copilului în familie, precum și importanța pe care o au serviciile sociale centrate pe problematica copilului abuzat. Scopul cercetării este de a aprofunda cunoștințele în ceea ce privește abuzul exercitat asupra copilului și de a înțelege această problemă socială care a luat proporții în ultimii ani.

Lucrarea de față este constituită din trei capitole. Primul capitol cuprinde aspectele generale privind violența domestică și sunt evidențiate diferențele dintre semnificațiile următoarelor concepte: abuz, violență, comportament agresiv și violență domestică. Având în vedere incidența cazurilor de copii abuzați, în subcapitolul următor sunt trecute în revistă cauzele violenței domestice. Astfel, teoriile explicative ale violenței domestice pot fi: teorii centrate pe invidid sau cuplu (teoria biopsihosocială, învățarea socială, teoria schimbului, a resursei, a investiției, teoria puterii maritale și teoria relației traumatice) sau teorii centrate pe societate (teoriile feministe, teoria generală a sistemelor, teoria evoluționistă, ecologică și teoria culturii violente). Acest prim capitol se încheie cu un subcapitol care conține informații despre reglementările juridice privind violența domestică. Cel de-al doilea capitol tratează problematica abuzului exercitat asupra copilului în familie. În primul subcapitol sunt analizate și explicate formele de manifestare ale abuzului exercitat asupra copilului în familie, care poate lua forma abuzului fizic, psihic, emoțional, sexual, neglijare sau exploatare. În continuare, sunt amintite consecințele pe termen scurt și lung ale abuzului exercitat asupra copilului în familie. Ultimul subcapitol este destinat evidențierii rolulului pe care îl au asistentul social și sistemul social formal în soluționarea cazurilor de copii abuzați în familie. Ultimul capitol este structurat în opt subcapitole și cuprinde o cercetare de tip calitativ. În primele subcapitole sunt trecute în revistă informații despre problema socială, universul cercetării și metodologia aplicată. Urmează analiza dimensională a conceptelor, în funcție de care sunt stabilite obiectivele și ipotezele studiului. Un alt subcapitol prezintă și analizează cinci studii de caz care includ descrierea cazului, identificarea nevoilor, identificare obiective și planul de intervenție propus de asistentul social, aplicând teorii specifice din asistența socială și teorii explicative ale violenței. Într-un alt subcapitol sunt amintite limitele studiului, ultimul subcapitol fiind alocat concluziilor studiului. Lucrarea este încheiată cu concluzii generale, în urma cărora reiese faptul că abuzul asupra copiilor este o problemă socială deoarece foarte mulți copii sunt abuzați în cadrul propriei familii, având repercusiuni grave în ceea ce privește dezvoltarea fizică și psihică a copilului.

I.Delimitări conceptuale privind violența

Definirea termenilor: violență, abuz, comportament agresiv, violență domestică

Omul este o ființă socială, care intră în contact și crează relații cu cei din jur prin intermediul socializării, deoarece nu poate trăi izolat de ceilalți, nevoia de afiliere fiind una din nevoile fundamentale ale indivizilor. Socializarea reprezintă procesul de interacțiune socială prin care indivizii dobândesc cunoștințe, valori, norme, atitudini, pentru a se putea adapta și integra în societate. Socializarea se poate realiza datorită capacității înnăscute a omului de a folosi limbajul. Este un proces ce se desfășoară pe parcursul întregii vieți a indivizilor, prin intermediul căruia oamenii ajung să își întemeieze o familie. De-a lungul istoriei, ideea de familie a cunoscut mai multe etape de dezvoltare înainte să ajungă la nivelul de familie modernă, familie a zilelor noastre. Familia a suferit o mulțime de modificări în ceea ce privește structura, atribuțiile și obligațiile fiecărui membru.

Familia este este un grup de persoane care sunt legate direct prin relații de rudenie, stabilite prin căsătorie sau prin descendență, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor (Giddens, 2001, 154). Pentru că societatea este într-o continuă schimbare, iar individul evoluează odată cu ea, și noțiunea de familie capătă definiții tot mai diferite. Deși instituția familiei își schimbă regulile de-a lungul istoriei, ea nu își va modifica importanța în viața individului, fiind cadrul cu care acesta ia primul contact, în care se dezvoltă și care îl influențează de-a lungul vieții. Independent de voința individului, familia este mediul în care își formează deprinderile, aspirațiile, de aici preia valorile și normele după care se ghidează în viață, iar fiecare schimbare, bucurie sau suferință din cadrul acestui grup, are efecte importante asupra vieții personale a fiecărui membru. „Viața de familie este departe de a fi întotdeauna un tablou al fericirii și al armoniei” (Idem, 185), în cadrul familiei având loc și evenimente mai puțin plăcute, cum ar fi violența exercitată de unul sau mai mulți membrii ai familiei, care poate avea consecințe grave în ceea ce privește dezvoltarea ulterioară a persoanelor abuzate.

Violența reprezintă unul dintre fenomenele cele mai complexe ale lumii contemporane, deoarece de-a lungul vieții, fiecare persoană s-a confruntat cu unul sau mai multe tipuri de violență, de la violența fizică, psihică, emoțională, verbală, economică, până la cea sexuală. Fenomenul de violență a reprezentant întotdeauna o problemă de interes pentru asistența socială, predominant în ultimii ani, în urma implicării mass-mediei și a elaborării unor legi în domeniu.

Olweus (apud Ropotică, 2009, 51) definește violența ca fiind un ,,comportament agresiv în care actorul sau infractorul folosește corpul său sau un obiect pentru a lovi sau a produce disconfort unui individ’’. Violența presupune existența a două poziții bine conturate, cea de agresor și cea de victimă, care poate fi ținta directă a violenței sau indirectă, daca este martoră la un astfel de act (Muntean, Munteanu, 2011, 13). Violența poate afecta orice persoană, indiferent de țară, oraș, religie, cultură, etnie, fiind întâlnită atât în familiile sărace, cât și în cele bogate. Oricine poate fi victimă a violenței: copil, femeie, bărbat, animale, grupuri, o societate, dar cel mai afectat mediu social de către violență este familia, violența domestică fiind tipul cel mai des întâlnit (Giddens, 2001, 216). Fiecare dintre noi am fost victimă, agresor sau cel puțin martor al unei forme de violență. Deși familia are rolul de a-l proteja pe individ, casa fiind locul unde omul ar trebui să se simtă în siguranță, violența domestică face parte din viața multor persoane.

Chiar dacă multe dintre actele agresive nu sunt raportate de către victime, este cunoscut faptul că violența domestică este un fenomen des întâlnit în toate societățile. În context istoric, conceptul de violență domestică a început să fie considerat o problemă începând cu secolul al XIX-lea, fiind asociat cu diferiți termeni, precum: violența în relația de cuplu, violența împotriva femeii, bătaia soției, violență domestică, conflict conjugal (Voinea, 2005, 184-185). Violența este asociată cu puterea, mai precis cu nivelul diferențiat de putere astfel încât abuzul, agresivitatea și violența apar în cadrul relațiilor unde diferențele de putere sunt foarte mari (Popescu, 2002, 805). Mișcările feministe care au avut loc în Statele Unite ale Americii au favorizat intrarea în atenția vieții publice a acestui fenomen complex, violența domestică având consecințe majore asupra sănătății victimelor și asupra relațiilor sociale pe care acestea le au cu cei din jur. Așadar, violența domestică reprezintă „ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului” (Rădulescu, 1993, 659). Așa cum este stipulat în Legea nr. 25/2012, violența în familie reprezintă „orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.

Inițial, termenul de violență domestică făcea referire la comportamentul agresiv exercitat asupra soției, ulterior însă, accepțiunea conceptului a fost extinsă la nivelul întregii familii. Astfel, atunci când vorbim despre violența domestică, ne referim la violența dintre parteneri, violența asupra copiilor, violența asupra persoanelor vârstnice, exercitată în25/2012, violența în familie reprezintă „orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.

Inițial, termenul de violență domestică făcea referire la comportamentul agresiv exercitat asupra soției, ulterior însă, accepțiunea conceptului a fost extinsă la nivelul întregii familii. Astfel, atunci când vorbim despre violența domestică, ne referim la violența dintre parteneri, violența asupra copiilor, violența asupra persoanelor vârstnice, exercitată în cadrul unei familii (Popescu, 2002, 807). Ceea ce este interesant este faptul că deși familia ar trebui să fie un mediu care să asigure membrilor protecție, căldură, iubire, în unele cazuri, membrii familiei promovează violența, caracterizată de prezența mâniei, furiei, respingerii, durerii (Muntean, Munteanu, 2011, 70). Prin urmare, violența din interiorul familiei „nu este altceva decât produsul unei violențe generalizate la scară socială, reproducând tendințele de creștere a agresiunilor în societate” (Rădulescu, 2010, 436). Violența în familie presupune orice act vătămator care are loc între membri unei familii, cele mai multe victime ale violenței domestice fiind femeile, copiii și vârstnicii, împotriva cărora sunt folosite diverse mijloace, sub forma abuzului fizic, psihic, emoțional, social sau sexual. Există însă, și bărbați agresați de către soții, dar ponderea lor este mult mai mică, în comparație cu femeile agresate de parteneri. Femeile își agresează partenerii în general verbal, iar fizic îi agresează ca urmare a agresivității bărbaților, apărându-se, ele nu inițiază acest comportament agresiv (Iluț, 2005, 160).

Douglas, Hines, McCarthy (2012) au demarat un studiu pentru a demonstra că nu doar femeile sunt agresate de bărbați, ci și viceversa. Studiul a fost realizat pentru a identifica barierele care apar în calea bărbaților care sunt agresați de partenerele de viață, în a avea acces la serviciile sociale oferite victimelor violenței domestice. Au fost identificați factori demografici, sociali, culturali, caracteristici personale, experiențe de viață care împiedică accesul bărbaților victime la serviciile necesare. Conform studiului, bărbații care sunt agresați de partenere, nu apelează aproape niciodată la ajutorul organelor legii sau serviciilor de protecție. În puținele cazuri în care ei solicită ajutorul, nu sunt luați în serios deoarece violența domestică este considerată o problemă a femeilor, așa cum este de părere Saunders (1988, apud Douglas, Hines, McCarthy, 2012, 12). Studiul a fost realizat pentru a demonstra că și bărbații au nevoie uneori de protecție în domeniul violenței dintre parteneri.

Manifestarea violenței domestice este condiționată de existența puterii, astfel că cel care deține puterea în cadrul familiei, o exercită asupra celor slabi. Puterea poate fi definită ca fiind abilitatea de a controla comportamentele celorlalți, chiar și împotriva dorinței lor (Ritzer, 1986, 186). Pe de altă parte, Popescu (2002, 806) susține că violența domestică este exercitată mai ales de către persoanele care sunt lipsite de putere în cadrul altor grupuri și situații, adoptând un comportament agresiv pentru a se elibera, unde altundeva decat în cadrul familiei, unde au o astfel de putere.

Violența se află în strânsă legătură cu un alt concept, agresivitatea, cu care se și confundă deseori. Cu toate că granița dintre cele două concepte este dificil de stabilit, agresivitatea este redată mai mult de instinct, pe când violența se leagă de cultură, educație sau context social (Popescu, 2002, 807).

Agresivitatea reprezintă „comportamentul verbal sau acțional ofensiv, care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să evite acest tratament” (Jderu, 2008, 209). Comportamentul agresiv poate fi îndreptat spre alte persoane, spre natură sau chiar spre propria persoană. Prin urmare, agresivitatea are un caracter intenționat, ofensiv, ce urmărește producerea unor vătămări fizice, psihologice, financiare sau morale, însă nu orice comportament agresiv, este neaaparat și violent. Pentru a evidenția diferența dintre agresivitate și violență, să luăm spre exemplu furtul. Dacă un individ fură anumite obiecte, are un comportament agresiv, dar nu este și violent (Idem, 210).

Russell G. Geen (apud Marian, Baloescu, 2009, 9) a identificat o taxonomie a agresivității, susținând că este de două feluri. Astfel, agresivitatea afectivă sau mânia se referă la dorința agresorului este de a-i face rău victimei. Comportamentul agresiv este provocat, reprezintă reacția individului la anumite evenimente sau situații. Pe de altă parte, agresivitatea instrumentală este conștientă, controlată, dirijată de agresor, acesta având ca scop obținerea unui beneficiu. Un astfel de comportament are drept efect rănirea victimei, chiar dacă agresorul are alte interese decât vătămarea victimei. Lorenz (2005, 21) considera că agresivitatea prezintă și o latură pozitivă, care i-a ajutat pe oameni să supraviețuiască, să evolueze, să se perfecționeze. În aceeași măsură, agresivitatea are și o componentă negativă, care se concretizează în cauzarea rănilor corporale, morale, sociale, economice etc. victimei.

John Dollard (apud Jderu, 2008, 209) este fondatorul teoriei frustare-agresivitate, el fiind de părere că “frustrarea conduce întotdeauna către o nouă formă de agresivitate” și că “agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”. Pe de altă parte, conform teoriei învățării sociale, comportamentul agresiv nu este moștenit, ci este un comportament ce poate fi învățat, ipoteză susținută și de Albert Bandura, care afirmă că „agresivitatea este învățată prin interacțiunile cu ceilalți și nu moștenită genetic sau indusă de anumite substanțe bio-chimice. Relațiile pe care oamenii le au cu ceilalți indivizi influențează comportamentul lor. De asemenea, copiii au tendința de a copia comportamentele adulților, inclusiv pe cele ale părinților lor ” (Rujoiu, 2012, 102).

S-a constatat că agresivitatea este de cele mai multe ori îndreptată împotriva persoanelor cunoscute, mai degrabă decât împotriva străinilor. Straus și Gelles (apud Popescu, 2002, 806) afirmau că este mult mai probabil ca un individ să fie agresat sau chiar ucis în familie, de un membru al familiei, decât de o persoană străină într-un alt loc. De asemenea, intensitatea agresivității variază în funcție de persoana de care este exercitată, astfel că bărbații cauzează răni mult mai mari partenerelor sau copiilor cu ajutorul forței pe care o dețin. Chiar dacă trăim într-o societate modernă, foarte multe femei aleg să conviețuiască în continuare cu soțul sau concubinul abuzator, fie pentru că au unul sau mai mulți copii împreună, fie nu au resursele financiare necesare pentru a se întreține singure, fie le este rușine de ceea ce ar spune cei din jur. Uneori, agresorii regretă și adoptă un comportament normal pentru o scurtă perioadă, după care revin la agresivitate. Prin urmare, comportamentul agresiv este exercitat pe o perioadă lungă de timp, până când victima pur și simplu nu mai poate suporta și îndrăznește să plece de lângă agresor. Conform specialiștilor, o mare parte dintre femeile agresate de parteneri sunt dependente de acest comportament violent, deoarece au crescut într-o familie violentă (Marian, Baloescu, 2009, 159).

Deseori, se face confuzie între conotațiile conceptelor de violență, agresivitate și abuz, toate fiind concepte care fac parte din categoria comportamentelor deviante.

Conceptul de abuz este asociat de cele mai multe ori cu comportamentele violente și agresive și reprezintă „folosirea excesivă, fără limite, a forței” (Rădulescu, 2010, 440). Abuzul constă în existența intenției de a face rău cuiva și nu se referă numai la vătămarea fizică, ci cuprinde orice act care are ca scop rănirea unei persoane. Orice tip de abuz poate fi exercitat asupra membrilor familiei sau asupra unor persoane străine.

Ana Muntean și Anca Munteanu (2011, 111) defineau abuzul ca fiind comportamentul întreprins de un individ având intenția de a face rău victimei. De cele mai multe ori, conceptul de abuz este folosit în cazurile de comportament inadecvat exercitat de părinți asupra copiilor. „Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea nr. 272/2004, art. 89). În literatura engleză de specialitate, pentru a defini conceptul de abuz sunt reunite o serie de semnificații, precum: maltratare, molestare, exploatare, violență. Maltratarea se referă la acele acte agresive care sunt omise sau comise în mod intenționat împotriva unei persoane, astfel că abuzul „nu se referă numai la o sancțiune fizică, ci la orice act care are ca scop agresiunea îndreptată asupra unui adult (insulta, violul, și chiar violul marital)” (Voinea, 2005, 188).

Cauze ale violenței domestice

Cel mai afectat mediu social de către violență este familia, cele mai multe victime ale acestui fenomen fiind femeile și copiii. Chiar dacă fiecare persoană este unică și resimte violența exercitată de ceilalți membri ai familiei asupra lor într-un mod specific, la baza violenței stau o mulțime de cauze comune, general valabile la nivelul unei societăți. Violența domestică este un fenomen complex manifestat în orice societate, care are efecte negative asupra victimelor, atât directe, cât și indirecte. Din acest motiv, de-a lungul timpului acest fenomen a atras atenția cercetătorilor, care au încercat să identifice cauzele și factorii care influențează violența domestică. Astfel, au fost dezvoltate teorii explicative ale violenței centrate pe individ sau cuplu, precum și teorii explicative centrate pe societate, reprezentând „cel mai important demers în vederea creării unor măsuri, acțiuni și programe menite să ofere suport social formal victimelor, agresorilor și victimelor colaterale (Rujoiu, 2012, 229).

În categoria teoriilor explicative ale violenței centrate pe individ sau cuplu pot fi incluse teoria învățării sociale, teoria biopsihosocială, teoria schimbului, teoria resursei, teoria investiției, teoria puterii maritale și teoria relației traumatice (Sana Loue, 2000, apud Rujoiu, 2012, 229).

Teoria învățării sociale analizează ipoteza conform căreia agresivitatea poate fi învățată prin intermediul socializării, prin transmiterea din generație în generație a abuzului din cadrul familiei. Teoria învățării sociale a fost elaborată de cercetătorii Dollard și Miller în anul 1941, care a fost dezvoltată ulterior, în anul 1971, de Albert Bandura. Bandura (apud Wiley, 1978, 13) a demonstrat aplicabilitatea teoriei făcând referire la agresivitate, dobândită cu ajutorul observației și imitării comportamentelor agresive ale părinților, utilizată de copii în vederea gestionării conflictelor. Din păcate, un număr mare de indivizi utilizează bătaia ca o formă de educație, de îndreptare a comportamentelor greșite, deoarece au fost educați în acest fel și consideră acest comportament ca fiind normal. Așadar, experiențele anterioare de viață au impact asupra comportamentului viitor al individului, care din victimă, cu „ajutorul” învățării sociale, se transformă în agresor (Muntean, Munteanu, 2011, 62). Pe parcursul copilăriei, mulți bărbați au fost martori sau victime directe ale violenței domestice, motiv pentru care sunt predispuși să adopte un comportament violent la maturitate, iar femeile acceptă tacit abuzul partenerului, rămânând în relația abuzivă (Rădulescu, 2008, 76) din mai multe motive, care alternează de la iubire, dependență economică de partener, până la frică. Femeia victimă consideră că este mai bine să suporte, ajungând chiar să se învinovățească pe sine pentru actele agresive ale soțului. Teoria învățării sociale este utilizată și în contextul dinamicii dintre victimă și agresor, fiind astfel introdus conceptul de „neajutorare învățată”, folosit pentru prima dată de Eleonor Walker (1984, apud Rujoiu, 2010, 230-231) în vederea identificării motivelor pentru care femeile victime rămân în relația abuzivă, care afirmă că “femeile victime au tendința de a exercita un control indirect asupra partenerilor agresivi și învață în timp comportamentele imprevizibile și își adaptează acțiunile în acord cu manifestările partenerului”. De curând a fost realizat un studiu în cartierele din Chicago, care a arătat că adolescenții victime directe sau indirecte ale violenței domestice, tind să adopte la maturitate comportamente violente. Astfel, conform studiului, jumatate din numărul băieților abuzați în copilărie și o treime dintre fete manifestă începând cu perioada adolescenței comportamente agresive (Jain, Cohen, 2013, 607).

Teoria învățării sociale a fost aspru criticată, în special din cauza faptului că nu are caracter general (Rujoiu, 2010, 230-231). Nu este o regulă ca toți copiii care au fost abuzați în copilărie să devină violenți la maturitate. Unii dintre ei, tocmai pentru că au fost agresați în familia de origine, adoptă comportamente total diferite, fiind de părere că soțiile și copiii lor nu trebuie să suporte ceea ce au suportat ei când erau mici.

O altă teorie care explică cauzele violenței domestice este teoria biopsihosocială, care analizează violența domestică din trei perspective: biologică, psihologică și socială, care se întrepătrund. Din punct de vedere biologic, așa cum susținea McHenry et al. (1995, apud Rujoiu, 2010, 231) factorul care explică agresivitatea este excesul de testosteron, hormonul virilității masculine, al cărui nivel crește în situații de inactivitate, sedentarism, obezitate, influență a alcoolului. Sub influența diferitelor băuturi alcoolice, indivizii nu se mai pot controla și recurg la comportamente agresive asupra celorlalți membri ai familiei. Alcoolul consumat în cantități mici este benefic pentru sănătatea individului, dar consumul în cantități mari se transformă în alcoolism, consumatorul nemaiputând să își controleze dorința de a bea. În urma consumului excesiv, capacitatea de a fi atent scade, timpul de reacție crește, apare confuzia, toate acestea conducând la "o stare de delir și agresivitate, căreia i se atribuie o parte importantă a evenimentelor violente petrecute în familie" (Ropotică, 2007, 109). Nu trebuie să generalizăm însă, violența domestică nefiind condiționată de consumul de alcool, dar crește prevalența acesteia dacă unul sau ambii parteneri consumă alcool în exces. Agresivitatea crește în urma consumului de băuturi alcoolice din cauza efectelor dezinhibatorii pe care acesta le are, din cauza reducerii lucidității și a realismului perceptiv (Iluț, 2004, 118).

În contextul factorilor sociali stresul este considerat a fi principalul factor declanșator al agresivității. Indivizii pot fi stresați din varii motive, precum probleme financiare, probleme la locul de muncă, probabilitatea unui divorț, apariția copiilor, comportamentul copiilor (Daigle, 2012, 239). Schimbările care au loc la nivelul societății pe fondul modernizării pot avea efecte adverse pentru relația dintre parteneri, deoarece în zilele noastre femeia este liberă să ia orice decizie, lucru care are impact asupra poziției tradițonale a bărbatului. Conform socializării în funcție de gen, de tip patriarhal, bărbatul este considerat capul familiei. Prin faptul că el se crede superior femeii, poate exercita asupra acesteia sau a copiilor un comportament agresiv. De asemenea, el este cel care susține familia din punct de vedere financiar și cel care ia deciziile la nivelul familiei (Văduva, Roman, 2000, 6). Comportamentul agresiv manifestat de către soț asupra soției era considerat a fi normal, bărbatul având dreptul de a-și bate soția pentru a o pedepsi că a greșit sau pur și simplu pentru că așa vrea (Sofrone, 2009, 126).

Din perspectivă psihologică, tulburările de comportament, amplificate de anumite trăsături de personalitate, pot fi asociate cu violența domestică (Rujoiu, 2010, 232). Mildred Pagelow (1984, apud Rujoiu, 2010, 233) afirma bărbații devin agresivi cu partenerele în contextul tulburărilor de personalitate de tip borderline sau narcisist. Personalitatea de tip borderline afectează imaginea de sine a persoanei, având influență negativă asupra relațiilor interpersonale (Hernan et al., apud Rujoiu, 2010, 233), în timp ce tulburarea de tip narcist este dezvoltată de bărbați care se consideră persoane mărețe.

Teoria schimbului are aplicabilitate în special în cazul familiilor nucleare și analizează interacțiunile și relațiile umane, care se desfașoară în cea mai mare parte în contextul analizei relației cost-beneficiu. În ceea ce privește violența dintre parteneri, agresorul dorește să obțină ceva, și pentru a-și atinge scopul va aplica pedepse celorlalți membri ai familiei. El face acest lucru deoarece beneficiile pe care le obține prin comportamentul agresiv sunt mai mari comparativ cu costurile, dorește cu orice preț să obțină un anumit lucru și nu concepe să eșueze, motiv pentru care recurge la agresivitate, beneficiile fiind mai mari decât costurile (Gelles, Cornell, 1990, apud Winton, Mara, 2001, 15). Așadar, agresorul este dispus să își asume anumite costuri pentru a deține puterea asupra membrilor familiei, fiind stabilit astfel raportul inegal de forțe, favorabil în general bărbatului, care conduce la dezvoltarea comportamentului violent (Iluț, 2005, 158).

Teoria resursei este „o extensie a teoriei schimbului” (Rujoiu, 2010, 235) și promovează ideea că actele violente apar în familie atunci când unul dintre parteneri constată că nu deține controlul asupra resurselor externe ale familiei. Conform teoriei, raportul de forțe nu este fix într-o familie, ci el se poate modifica în funcție de resursele aduse de cei doi parteneri în relație. În contextul violenței domestice, cel puternic obține ceea ce vrea, iar cel slab ajunge în cele din urma să cedeze. Astfel, se explică faptul că bărbatul reușește să se impună în fața partenerei și al copiilor prin forța pe care el o deține (Ibidem).

Teoria investiției presupune existența unei funcții anticipative pe care fiecare partener o aplică în momentul în care se constituie cuplul. Ambii parteneri trebuie să acorde importanță și aspectelor negative ale celuilalt. Atât timp cât aspectele negative sunt depășite de cele pozitive, partenerul va rămâne în relație. Există însă și situații în care chiar dacă aspectele pozitive primează, partenerul alege să investească într-o altă relație. O bună funcționare a cuplului presupune anumite investiții. Rusbult (1983, apud Rujoiu, 2010, 235) a identificat două tipuri de investiții în cadrul unei relații: intrinseci și extrinseci. Investițiile intrinseci fac referire la timpul petrecut în relație, astfel încât membrii să se cunoască reciproc, dar să își cunoască și propria persoană cu ajutorul relației. Investițiile extrinseci cuprind activitățile de ordin material, precum locuința, întreținerea, creșterea copiilor, dar și relațiile pe care fiecare partener le-a stabilit cu familia și prietenii.

Teoria puterii maritale analizează puterea deținută în relația de cuplu din mai multe perspective. Cromwell și Olson (1975, apud Rujoiu, 2010, 236) au identificat trei perspective de analiză a puterii în cadrul familiei: puterea în sine, factorii care favorizează menținerea puterii și consecințele generate de manifestarea puterii. Referitor la putere, bărbatul este cel care deține o poziție privilegiată în societate, dar și în familie. În urma unui studiu, Diane Coleman și Murray Straus (1986, apud Rujoiu, 2010, 236), au conturat patru tipologii maritale în contextul procesului decizional la nivelul familiilor. În tipologia cuplului egalitar, ambii parteneri au acces egal la resurse, dar această tipologie este întâlnită foarte rar. Urmatoarele doua tipologii se află în antiteză: tipologia cuplului în care bărbatul deține puterea și tipologia cuplului în care femeia domină. Nu în ultimul rând, a fost identificată tipologia cuplurilor care se consideră normale, chiar dacă în anumite situații se confruntă cu violența domestică.

Teoria relației traumatice analizează motivele pentru care femeile aleg să rămână în relațiile abuzive. Cercetătorii Dutton și Painter sunt cei care au lansat teoria și au dezvoltat două explicații. În primul rând, au luat în considerare consecințele raportului de putere dintre parteneri, respectiv teoria puterii maritale. În al doilea rând, aceștia au făcut referire la comportamentul intermitent al agresorului. Perioadele de liniște alternează cu perioadele violente, astfel că victima se depersonalizează și se consideră vinovată pentru comportamentul agresiv al partenerului (Rujoiu, 2010, 237-238). Prin adoptarea unui comportament pozitiv în anumite perioade, bărbatul nu face altceva decât să întărească atașamentul și loialitatea soției (Daigle, 2012, 242), astfel încât acesteia să îi fie din ce în ce mai greu să renunțe la relația abuzivă. Dependența victimei față de agresor crește direct proporțional cu frecvența comportamentelor abuzive, între cei doi creându-se o relație foarte strânsă, dar în care victima nu recunoaște și nu este conștientă de abuzul la care este supusă, fiind recunoscătoare pentru orice gest de afecțiune venit din partea agresorului. În acest fel, se dezvoltă Sindromul Stockholm (Rujoiu, 2010, 238-239).

Suntem conștienti cu toții că societatea își pune amprenta asupra familiei prin intermediul socializării. Astfel, cu ajutorul teoriilor centrate pe societate se încearcă explicarea cauzelor violenței domestice. Voi lua în considerare teoriile feministe, teoria generală a sistemelor, teoria evoluționistă, teoria ecologică și teoria culturii violenței (Ibidem).

Primele teorii centrate pe societate sunt teoriile feministe elaborate din dorința femeii de a fi independentă și de a ieși de sub dominația bărbatului. Feminismul promovează egalitatea dintre sexe, deoarece se consideră că aceste diferențe dintre femei și bărbați sporesc violența domestică (Muntean, Munteanu, 2011, 61). Prin intermediul acestei mișcări, feministele urmăreau schimbarea comportamentului agresiv al bărbatului în relația de cuplu și modificarea poziției femeii în cadrul societății (Rădulescu, 2008, 13). Susținătoarele acestei teorii promovează egalitate între sexe în ceea ce privește educația și resursele financiare, pentru ca ele să nu mai fie dependente de partenerii lor de viață, astfel reducându-se violența din familie, provocată în multe situații de lipsa resurselor economice, care o menține pe victimă în relația abuzivă. Din perspectivă feministă, societatea influențează violența din relația de cuplu, deoarece se bazează în continuare pe o conducere patriarhală, care subminează puterea femeii și a celorlalți membri ai familiei, evidențiind autoritatea bărbatului. Drept urmare, este încurajată subordonarea femeii, fiind doar mascată, iar bărbatul poate să își agreseze în continuare partenera (Iluț, 2005, 157). Deși societatea promovează socializarea de tip patriarcal, unii cercetători (Lesse, 1979, apud Voinea, 2005, 195) afirmă că “femeile sunt cele care impun disciplina și valorile morale în familie”, accentuând ideea că “în esența ei societatea este matriarhală, nu patriarhală”. Organizațiile care promovează drepturile femeii în societatea românească au reacționat în urma apariției unui articol în revista Playboy („Cum să-ți bați nevasta fără să lași urme”), când reprezentantele acestor organizații au ripostat, ele nefiind de acord cu pornografia și prostituția deoarece considerau pornografia o cauză foarte importantă a violenței împotriva femeii (Rujoiu, 2010, 240). Dworkin (apud Rujoiu, 2010, 240-241) afirma că materialele cu conținut pornografic promovează autoritatea bărbatului și încurajează violența dintre parteneri, care este sporită și prin vizionarea filmelor și răsfoirea revistelor cu temă pornografică. Așadar, pornografia și prostituția contribuie la victimizarea femeii, la inferiorizarea în fața partenerului.

Teoria generală a sistemelor a fost fondată de Ludwig von Bertalanffy și demonstrează că orice sistem este format din subsisteme interdependente. Cu alte cuvinte, dacă apar schimbări în sistemul familiei, atunci modificările se petrec și în subsistemele acestuia (Winton, Mara, 2001, 16). Teoria a fost dezvoltată ulterior de Murray Strauss (1978), care a analizat modalitățile de manifestare a violenței în cadrul unei familii. Teoria generală a sistemelor explică violența domestică în contextul normelor, valorilor și regulilor prezente în acel moment în societate. Prin urmare, societatea este organizată pe baza criteriilor sexiste, care oferă victimelor o serie de „motive” pentru a rămâne în relația abuzivă. În categoria „motivelor” pentru care femeia tolerează agresivitatea manifestată de partener, putem menționa: inferioritatea ei față de bărbat, dependența economică, stima de sine scăzută, existența copiilor, frica de partener, și nu în ultimul rând rușine și teama de a nu fi etichetate de societate că nu au știut să îți salveze căsnicia. Mai mult decât atât, și în puținele cazuri în care femeile se hotărăsc să părăsească relația, ele nu au încredere în organele de poliție tot din cauza criteriilor de gen (Rujoiu, 2010, 243).

Teoria evoluționistă explică violența dintre parteneri, precum și violența exercitată asupra copiilor, în contextul schimbărilor și transformărilor la care este supusă societatea. Principala schimbare se referă la poziția socială a femeii, care a fost consolidată, ceea ce a dus la amplificarea violenței în cadrul familiei, deoarece poziția bărbatului a trecut în planul secund. Odată cu evoluția societății, tot mai multe femei doresc să devină independente din punct de vedere economic, dar soțul consideră că el este cel care ar trebui să întrețină familia. Așadar, el nu este de acord ca soția lui să lucreze, ci este de părere că singurele activități pe care ea ar trebui să le facă sunt cele legate de gospodărie (Sînzianu, 2006, 21), motiv pentru care ajunge să își agreseze partenera. În contextul relațiilor sexuale, ca parte integrantă a căsătoriei, există situații în care femeia poate fi percepută ca fiind proprietatea sexuală a bărbatului, iar în cazul în care ea refuză să întrețină relații sexuale cu partenerul de viață, acesta din urmă se consideră a fi respins, înșelat, soția nefiindu-i credincioasă, fapt care poate atrage gelozia excesivă a partenerului și odată cu aceasta, acte sexuale nedorite. Abuzul fizic se află în strânsă legatură cu cel sexual, în cele mai multe cazuri acesta din urmă fiind precedat de abuzul fizic. Copiii victime ale violenței domestice sau martori ai violenței manifestate între parteneri, sunt profund afectați, ajungând să dezvolte la maturitate comportamente violente. Dar, nu încape îndoială că nu toți copiii victime ale violenței vor adopta conduite agresive (Rujoiu, 2010, 245-247).

Teoria ecologică analizează relația dintre individ și mediul înconjurător, dar și influența pe care o are individul asupra mediului și viceversa (Winton, Mara, 2001, 17). Factorii de mediu precum sărăcia, izolarea socială, lipsa unui loc de muncă, pot amplifica stresul, care poate degenera în abuz și neglijare împotriva copiilor. În contextul teoriei ecologice, copiii care nu se ridică la așteptările părinților, sunt obraznici, dar și familiile care nu se bucură de susținerea comunității în creșterea și îngrijirea copiilor, nu beneficiază de asistență medicală și socială, ajutor material, sporesc riscul de abuz împotriva copiilor și violența dintre parteneri (Iluț, 2005, 157). Această teorie a fost dezvoltată cu scopul de a explica cauzele abuzului și neglijării copiilor, dar are aplicabilitate și în cazul actelor violente dintre parteneri. Potrivit teoriei ecologice, abuzul are la bază patru nivele (Garbarino, 1982; Tan, Ray, Cate, 1991 apud Winton, Mara, 2001, 17). La nivelul microsistemului sunt analizate relațiile violente dintre membrii familiei. Mesosistemul se referă la violența manifestată la locul de muncă și în școală. Exosistemul include episoadele violente petrecute în spații publice, în comunitate. Macrosistemul se referă la actele violente ce au loc la nivelul normelor, credințelor și valorilor culturale ale societății.

Teoria culturii violenței explică etiologia violenței prin evidențierea influenței pe care societatea o are asupra comportamentului indivizilor. Din perspectivă culturală, normele și valorile sociale existente într-o societate pot încuraja violența atât la nivel microsocial, cât și la nivel macrosocial (Banciu, 2005, 142). Teoria culturii violenței a reprezentat baza cercetărilor centrate pe influența exercitată de violența generată de mass-media asupra persoanelor de a manifesta comportamente violente (Rujoiu, 2010, 248). Mass-media reprezintă un mijloc modern de informare a invidizilor, care pe lângă efectele pozitive, are și efecte negative asupra comportamentelor oamenilor. Societatea din care facem parte este o societate modernă, astfel că oamenilor le sunt transmise foarte ușor informații cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lor marea majoritatea având acces la un televizor, Internet sau cel puțin la un aparat de radio. În acest context, tot mai mulți tind să adopte un comportament agresiv în urma vizionării tot mai dese a astfel de cazuri sau filme care promovează violența. Mai mult decat atât, mai grav este faptul că foarte mulți copii au acces la toate aceste mijloace de comunicare, ei fiind la vârsta la care sunt ușor de influențat în a adopta aceste comportamente, deoarece nu știu să facă distincția între realitate și ficțiune, între ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Reglementări juridice privind violența domestică

Violența domestică este o problemă socială intens discutată și analizată în ultimele decenii din cauza impactului pe care îl are asupra victimelor din punct de vedere al sănătății, dar și în ceea ce privește relațiile sociale cu cei din jur. Prin amploarea sa, violența domestică a intrat în atenția specialiștilor și a organizațiilor, deoarece sunt necesare diverse măsuri legislative, precum și programe de prevenție și intervenție asupra acestui fenomen, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, pentru a stopa creșterea numărului de victime al violenței domestice.

Pentru ca populația unei societăți să fie protejată împotriva violenței domestice, este nevoie de o legislație care să îi asigure individului dreptul la o dezvoltare armonioasă și funcționare optimă. Violența a fost din cele mai vechi timpuri principalul „inamic” al unei vieți sănătoase a individului, astfel că odată cu evoluția omenirii au fost conștientizate nevoi și servicii necesare omului pentru asigurarea calității vieții, precum: familie, comunitate, țară. Prin urmare, au luat naștere legile. În ceea ce privește prevenirea și combaterea violenței domestice, la nivel internațional există o legislație vastă.

Prima măsură legislativă privind protecția victimei violenței domestice a luat naștere în anul 1776, prin Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii. Încă din primul articol, Declarația amintea dreptul la viață al ființei umane și libertatea de a fi fericit. Dar, oamenii au conștientizat nevoia de a fi protejați împotriva violenței mult mai târziu, în secolul XX, după Primul Război Mondial, în urma căruia foarte mulți oameni și-au pierdut viața. Astfel, în 1919, Liga Națiunilor a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale căror măsuri s-au dovedit a fi insuficiente odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, motiv pentru care, în anul 1945, a fost creată Organizația Națiunilor Unite, care a înlocuit Liga Națiunilor Unite. În anul 1948, Organizația Națiunilor Unite a impus Declarația Universală a Drepturilor Omului. În Declarație erau stipulate drepturi ale omului pe mai multe paliere. Drepturile civile și politice făceau referire la dreptul la viață, libertate, libera exprimare și egalitate în fața legii. Din punct de vedere social, cultural și economic, erau amintite drepturi precum dreptul de a fi tratat cu respect, demnitate, drept de participare la cultură, dreptul la hrană, educație, loc de muncă (Muntean, Munteanu, 2011, 153-154).

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a elaborat în anul 1979 Convenția privind eliminarea tuturor formelor de violență împotriva femeilor, pentru a reduce numărul de femei victime ale violenței domestice, act care intrat în vigoare abia în anul 1981. Convenția nu recunoaște însă că violența împotriva femeii este o încălcare a drepturilor omului, motiv pentru care în anul 1993, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația pentru eliminarea violenței împotriva femeilor (Bratu, 2012, 239).

Spre exemplu, în Congo a fost demarat un studiu prin care s-a demonstrat că de-a lungul anilor organizațiile internaționale și europene au investit foarte mulți bani și energie în lupta contra violenței sexuale, dar din cauza intereselor politice și economice, eforturile lor au fost în zadar. Dar, pentru a stopa violența sexuală împotriva femeilor, nu sunt suficiente doar resursele și interesul venite din partea organizațiilor internaționale, ci este nevoie de voință politică locală (Breton, 2010, 11-12).

A urmat apoi Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, în anul 1989, România fiind una dintre primele țări care au semnat Convenția (Muntean, Munteanu, 2011).

Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a realizat în anul 2007 un studiu intitulat „Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar”. Studiul a fost elaborat pentru a evalua sistemul legislativ și incidența cazurilor de violență în familie, începând cu anul 1990 și a stat la baza constituirii unui sistem legislativ privind protecția victimelor violenței domestice. În derularea studiului s-au implicat specialiști din mai multe domenii, cum ar fi: medicina, asistența socială, justiție, având loc colaborări între instituțiile statului, cele particulare, precum și specialiștii aferenți lor. În urma studiului, s-a ajuns la concluzia că este necesar un sistem legislativ bine dezvoltat, dar este nevoie și de mijloace umane, materiale și instituționale pentru a fi puse în aplicare acele legi (Bonea, 2013, 107-108).

Pentru a se ridica la standardele și așteptările Uniunii Europene, în România, de-a lungul anilor, au fost adoptate și modificate mai multe legi în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice. Prioritar Constituției României este garantarea drepturilor și libertăților tuturor indivizilor, precum și egalitatea în fața legii tuturor cetățenilor. Totodată, Constituția prevede că „nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau oricărui alt fel de pedeapsă sau tratament degradant sau inuman” (Constituția României, 2003).

Legea nr. 197/2000 a adus modificări în Codul Penal, în special în cadrul secțiunii care trata infracțiunea de viol. Până în acel moment, la nivelul reglementărilor juridice nu se facea diferența între violență în general și violența domestică. Noutatea adusă de această lege constă în faptul că victima și făptașul infracțiunii fac parte din aceeași familie. Astfel, s-a introdus infracțiunea de viol săvârșită în familie, pedepsele fiind mai aspre în cazul în care victima infracțiunii este un membru al familiei. Mihai Adrian Hotca (2004, apud Rujoiu, 2010, 96) menționa că în articolul 217 al legii se precizează că „actul sexual de orice natură, cu un membru al familiei, prin constrângerea acestuia sau profitând de imposibilitatea lui de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”. Prin Legea 197/2000 a fost introdusă în Codul Penal interdicția temporară a agresorului de a reveni în locuința familiei, care era o nouă măsură de siguranță. Au fost aduse anumite critici prezentei legi. O critică importantă face referire la faptul că legea îi exclude din sfera violenței domestice pe cei care trăiesc în concubinaj, aceste relații nefiind tratate ca o familie. Ținând cont de numărul tot mai mare al celor care trăiesc în concubinaj, criticii sunt de părere că poate reprezenta un pericol faptul că ei nu sunt protejați prin lege în contextul violenței. Prin noua lege acțiunea penală se punea în mișcare din oficiu, prevedere ce a generat o altă critică. Se păstrează însă prevederea conform căreia împăcarea celor două părți duce la înlăturarea acțiunii penale. Poate cea mai importantă deficiență a Legii 197/2000 o constitue lipsa unui instrument de intervenție în cazurile de violență domestică, respectiv a ordinului de restricție. Din acest motiv, organele de poliție nu puteau să intervină pentru a proteja victima (Răduț, 2007, 163-164).

În vederea completării lipsurilor Legii 197/2000, în anul 2003 a intrat în vigoare Legea nr. 217 privind Prevenirea și Combaterea Violenței în Familie, care este considerată principalul demers legislativ existent la nivelul României pentru combaterea violenței domestice. În cadrul acestei legi, au fost menționate o serie de infracțiuni asociate cu fenomenul de violență domestică, prin care agresorul să fie sancționat pentru faptele sale. Așadar, există infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății, infracțiuni contra vieții, contra libertății persoanei, infracțiuni privind viața sexuală, infracțiuni contra familiei, infracțiuni care pot afecta relațiile cu cei din jur, infracțiuni contra demnității (Stoleru et al., 2012, 139).

Pedepsirea actelor violente din cadrul familiei se face prin referire la Codul Penal și pentru că violența este manifestată în familie, maximul pedepsei este mărit cu o pătrime. Prin urmare, există mai multe tipuri de sancțiuni aplicate agresorilor. Infracțiunea de lovire sau alte violențe constă în pedepsirea faptelor care afectează câtuși de puțin integritatea fizică a persoanei. Făptașii acestor infracțiuni sunt trași la răspundere în urma plângerii depuse de victimă, cu amendă sau cu închisoare de la 6 luni la 1 an, în cazul în care sunt săvârșite asupra membrilor familiei. În situația în care victima necesită îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile, infracțiunea se pedepsește cu amendă sau cu închisoare de la 1 până la 2 ani. Infracțiunea de vătămare corporală este o formă calificată a infracțiunii de lovire sau alte violențe, care necesită îngrijiri medicale pe o perioadă de maxim 60 de zile și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Infracțiunea de vătămare corporală gravă se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, pentru fapte ce necesită îngrijiri medicale de peste 60 de zile. Dacă actul violent a dus la pierderea unui organ sau simț, o infirmitate permanentă, avortul sau punerea în pericol a vieții victimei, pedeapsa cu închisoarea crește, între 2 și 10 ani. Toate aceste infracțiuni sunt pedepsite penal după ce victima depune o plângere sau în unele cazuri, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. În situația în care victima se împacă cu agresorul, răspunderea penală este înlăturată, chiar dacă victima depusese plângere înainte (Cioclei, 2009, 119-164). Prezenta lege prevede că ministerele și alte autorități de specialitate sunt obligate să lucreze numai cu personal specializat în activitățile de instrumentare a cazurilor de violență domestică. Odată ce legea a fost promulgată, a fost înființată Agenția Națională pentru Protecția Familiei, care a reprezentat punctul de pornire în formarea unui sistem eficient de servicii sociale specializate în contextul prevenirii și combaterii violenței domestice (Rujoiu, 2010, 94) .

În anul 2005 a fost lansată Strategia Națională în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, care are la bază legile și reglementările naționale, europene și internaționale pe care România le-a semnat de-a lungul anilor. Agenția Națională pentru Protecția Familiei coordonează activitățile propuse în Strategia Națională, având mai multe arii de activitate: dezvoltarea cadrului legislativ și al asistenței sociale, prevenirea comunității, promovarea egalității de șanse și de gen, colaborarea dintre instituții, cercetarea fenomenului de violență domestică (Muntean, Munteanu, 2011, 79-80).

Legea 217/2003 a avut un impact considerabil în contextul protecției victimelor violenței domestice, producând schimbări pozitive în viața acestora. De asemenea, legea conține multe dintre recomandările mișcărilor feministe, dintre care amintim: nevoia de protecție a victimelor, nevoia de consiliere, nevoia de protecție a copiilor martori la violențele dintre părinți (Roth-Szamoskozi, 2005, 310-311). În lege sunt prevăzute și servicii de consiliere și terapie pentru agresori, cu scopul reintegrării sociale. Alegerea de a fi inclus în astfel de programe îi aparține agresorului, dar în același timp este singura alternativă la condamnarea penală (Idem, 306). Profilul agresorului este puțin mediatizat, atât din punct de vedere al serviciilor de suport, dar și din punct de vedere al reglementărilor juridice (Bonea, 2013, 138). Așa cum era de așteptat, și la adresa acestei legi au fost aduse critici, considerându-se că legea nu stipulează mecanisme eficiente pentru protecția victimelor, motiv pentru care, a fost elaborată Legea nr. 25/2012, care vine în completarea și modificarea acesteia. O schimbare importantă a constat în introducerea foștilor soți și a concubinilor în categoria membrilor familiei. De această dată, sunt menționate formele specifice de violență domestică și drepturile pe care le au victimele, printre care amintim: respectarea demnității și a vieții private, dreptul la protecție specială, dreptul la servicii de consiliere, reintegrare socială și asistență medicală gratuită, dreptul la asistență juridică gratuită. La aceleași servicii au acces și agresorii, costurile fiind suportate de către stat (Stoleru et al., 2012, 139). De asemenea, în lege sunt menționate și mecanisme de protecție, astfel că dacă o persoană este vătămată de un alt membru al familiei, se poate adresa instanței pentru a-i emite un ordin de protecție, prin intermediul căruia se pot lua diferite măsuri, precum: evacuarea temporară a agresorului din locuință; limitarea agresorului de a folosi doar o parte din locuință; obligarea agresorului de a păstra o anumită distanță față de victimă; interzicerea agresorului de a lua contact cu victima etc. (Legea 25/2012, art. 26).

Începând cu data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Noul Cod Penal, prin care se dorește protejarea tuturor membrilor familiei. Astfel, conform Noului Cod Penal sunt introduse noi infracțiuni, în timp ce altele sunt eliminate. Un articol al acestui Cod face referire la arestul la domiciliu, conform căruia după ce victima a depus în prealabil plângere, agresorul nu are voie să părăsească domiciliul sau să ia legătura cu aceasta. De asemenea, sunt aduse modificări cu privire la perioada pedepselor, care tinde să scadă.

Legislația cu privire la protecția copilului este reprezentată la nivelul României de mai multe reglementări legislative. Astfel, prin Codul Penal sunt sancționate comportamentele inadecvate pe care părinții le manifestă asupra copiilor, iar Codul Familiei prevede decăderea din drepturile părintești a acelor părinți care exercită comportamente agresive împotriva copiilor. Legea nr. 272 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului se află în vigoare din anul 2004 și este demersul legislativ principal în domeniul protecției copilului (Rădulescu, 2010, 395).

Concluzionând, ținând cont de faptul că prin violența domestică se încalcă drepturile omului, România a semnat convențiile internaționale din domeniu și a adoptat pe parcursul timpului diverse reglementări legislative, dar în același timp a adoptat mai multe legi naționale pentru a combate violența domestică și pentru a reduce numărul de victime.

II. Copilul abuzat în familie: cauze și efecte

2.1. Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în familie

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (apud Pirneci, 2012, 117), violența asupra copilului reprezintă “coroborarea tuturor formelor de rău tratament fizic și/sau emoțional, abuz sexual, neglijare, exploatare economică sau orice alt tip de exploatare, care dăunează sau pot dăuna unei relații de responsabilitate, încredere sau putere”. Abuzul asupra copilului este definit în Dicționarul de Sociologie ca reprezentând comportamentul adultului responsabil de bunăstarea unui minor, ce are ca finalitate vătămarea fizică, sexuală, mentală, neglijarea sau maltratarea minorului (Manea, 1993, 13). Violența manifestată de părinți asupra copiilor își pune amprenta în ceea ce privește dezvoltarea acestora. Copiii abuzați sunt timizi, retrași, evită să cunoască persoane noi. Totodată, copiii asupra cărora părinții exercită diferite abuzuri sunt mai predispuși la rândul lor să adopte comportamente violente.

Părinții pot utiliza diverse forme de maltratare a copiilor, incluzând abuzul fizic, psihologic, emoțional, neglijare sau chiar abuz sexual. Având în vedere complexitatea și impactul pe care violența exercitată de părinți o are asupra copilului, voi analiza separat fiecare formă de manifestare a abuzului, chiar dacă între aceste forme există o relație de interdependență. Altfel spus, în majoritatea cazurilor un tip de abuz este însoțit de alte forme de maltratare (Pirneci, 2012, 122). Abuzarea copiilor de către părinți a devenit un fenomen foarte frecvent în zilele noastre, în ciuda faptului că ei ar trebui să le ofere protecția și îngrijirea necesară dezvoltării optime a acestora. Copiii sunt supuși la mai multe tipuri de abuzuri de către părinți, dar cea mai frecventă formă este abuzul fizic, dovadă fiind chiar statisticile și faptul că este cel mai ușor de identificat. Astfel, Paulo Sergio Pinheiro (2006 apud Pirneci, 2012, 20) a constatat în urma unui studiu pe care l-a desfășurat că numărul copiilor abuzați anual variază între 500 de milioane și 1,5 miliarde. Incidența copiilor abuzați în familie este de fapt mult mai mare, acest studiu făcând referire doar la cazurile care sunt raportate. Făcând referire la situația copiilor abuzați din România, cercetătorii Gabriella Tonk, Julia Adorjani și Eva Lazlo (2012, 96) au realizat o cercetare, concluzionând că “28,2% dintre copii au fost supuși abuzului fizic, 21,6% abuzului sexual, 20,6% abuzului psihologic, 56,4% neglijării și doar 1 copil a fost supus traficului de persoane”.

Abuzul fizic asupra copilului reprezintă “acțiunea sau lipsa de acțiune din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziția de răspundere, putere sau încredere care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială” (Organizația Mondială a Sănătății apud Salvați copiii, 2005, 100). Abuzul fizic poate lua forma loviturilor cu palma sau piciorul, cu diverse obiecte, îmbrânceli, înjunghiere, strangulare, mușcături, arsuri sau crimă (Winton, Mara, 2001, 59). Copiii pot suferi abuzuri fizice minore, care presupun lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, dintre care fac parte suprafețele de piele înroșite sau leziuni ușoare. Există și abuzuri fizice majore, precum: mâini și picioare rupte, cap spart. De asemenea, există copii cu risc, despre care nu se știe exact dacă sunt abuzați. O ultimă categorie este cea a minorilor exploatați prin intermediul muncii, aceștia fiind supuși unor activități fizice care presupun efort mult peste puterile lor (Roth-Szamoskozi, 2005, 53-54). Din punct de vedere medical, abuzul fizic manifestat împotriva copilului este definit în funcție de gravitatea actelor de vătămare corporală întreprinse de agresor asupra copilului: fracturi, leziuni, vânătăi, arsuri, traumatisme, care necesită tratament specializat. Din perspectivă legală, acest tip de abuz este definit în raport cu intenționalitatea faptelor. Conform Codului Penal, abuzul fizic reprezintă totalitatea relelor tratamente la care este supus copilul de către părinți. În contextul asistenței sociale, abuzul fizic se definește „în funcție de consecințele anticipate” ale actelor violente ( Popescu, 2002, 94).

Există multe situații în care părinții recurg la diferite modalități de pedepsire a copiilor, ei considerând că din când în când este normal și benefic acest lucru pentru proprii copii. Asemenea părinți merg pe premiza că “bătaia e ruptă din rai” sau “bătaia la copii e ca buruiana de leac”. Murray Strauss (2000, apud Moraru, 2013, 54) considera că pedeapsa corporală reprezintă “folosirea forței fizice cu intenția de a determina un copil să experimenteze durere, dar nu rănire, cu scopul de a corecta sau controla comportamentul copilului”. Pedeapsa corporală poate îmbrăca mai multe forme, cele mai frecvent întâlnite fiind pălmuirea, bătaia la fund, bătaia cu cureaua sau cu bățul, bătaia la palmă, punerea copilului în genunchi pe coji de nucă, trasul de păr și de urechi (Ropotică, 2007, 60-65). Astfel de modalități funcționează din cele mai vechi timpuri, pedepsele corporale fiind utilizate de către părinți ca metode de educare, de disciplinare a copiilor și de a-i învăța să îi respecte pe ceilalți.

De multe ori, abuzul fizic este urmat de abuzul sexual, care este des întâlnit în familiile în care este exercitată violența de diferite tipuri, cu toate că multe victime nu recunosc inițial acest tip de abuz, în special femeile. Din cauza imposibilității pătrunderii în spațiul intim al familiei, cele mai multe cazuri de abuz sexual sunt depistate fără intenție în urma unor consultări medicale sau atunci când se observă semne ale abuzului fizic în urma reclamării (Rădulescu, 2008, 53). Abuzul sexual asupra copilului implică agresiuni fizice și psihologice, dar este o formă specifică de manifestare a abuzului asupra copilului. Așadar, abuzul sexual presupune forțarea, manipularea, seducerea sau constrângerea unui minor de a participa la diferite activități sexuale în vederea obținerii plăcerii de către adult (Popescu, 2002, 95). Adulții care au astfel de înclinații sexuale sunt recunoscuți ca fiind pedofili.

Pe măsură ce incidența abuzului sexual exercitat asupra copilului a crescut, specialiștii au identificat mai mulți factori de risc ce stau la baza acestui tip de abuz, care în general interferează și au consecințe foarte grave pentru copil. Consumul excesiv de alcool sau droguri al părintelui, problemele psihice cu care se confruntă, dizabilități fizice sau mentale ale copiilor victime, existența unui istoric cu abuz sexual în copilăria agresorului, absența mamei din viața copilului din diferite motive, prezența unui tată vitreg, conflictul dintre părinți sunt doar o parte dintre factorii care pot genera abuzul sexual exercitat de părinți (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, 59-60). Factorii menționați sunt doar câțiva dintre factorii ce amplifică abuzul sexual manifestat împotriva minorilor în cadrul familiei, în viața de zi cu zi existând o multitudine de motive ale părinților de a-și agresa copiii. Abuzul sexual poate lua mai multe forme, dintre care amintim: comportamentul exhibiționist în fața unui copil, hărțuirea sexuală (propuneri verbale indecente, gesturi de natură sexuală, exercitate fără voința copilului), manipularea organelor sexuale ale copilului sau forțarea acestuia să manipuleze organele sexuale ale adultului, penetrarea sexuală (care poate fi orală, genitală sau anală), intruziunea diverselor obiecte în organele sexuale ale copilului și exploatarea sexuală (Winton, Mara, 2001, 49). Bazându-se pe formele de manifestare ale abuzului sexual asupra copilului, Micle et al. (2012, 43) au identificat o taxonomie a actelor sexuale. Așadar, părinții pot săvârși acte sexuale cu contact direct, care presupun atingeri, mângâieri, penetrare genitală, orală sau anală. Pe lângă acestea, există acte sexuale fără contact, prin care părinții își abuzează copiii recurgând la telefoane obscene, exhibiționism, pornografie, hărțuire sexuală.

Agresorii pot fi persoane străine, dar de cele mai multe ori ei fac parte din familie. Drept urmare, agresorilor care fac parte din familie le este ușor să abuzeze de copii deoarece îi cunosc, au o legătură strânsă cu aceștia, copiii având încredere în ei. În astfel de situații, abuzul sexual poartă denumirea de incest (Muntean, Munteanu, 2011, 124). Abuzurile sexuale care sunt săvârșite de persoane străine, au în general drept victime băieți, numărul fetelor abuzate în afara familiei fiind mai mic decât cel al băieților (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, 63). De cele mai multe ori, abuzurile sexuale sunt ascunse, deoarece dezvăluirea unor astfel de acte are consecințe neplăcute pentru familie, în special pentru abuzator. În același timp, unele mame nu își cred copiii atunci atunci când le spun la ce sunt supuși sau agresorii neagă total un astfel de comportament. Există și situații în care după ce mărturisesc abuzul, copiii își retrag cuvintele, negând ulterior comportamentul abuziv al tatălui, din teama ca acesta să nu fie pedepsit conform legii și privat de libertate sau să ajungă în plasament din cauza lipsei resurselor financiare generată de închiderea tatălui, fiind singurul membru al familiei ce aducea venituri (Iacob et al., 2009, 20).

Abuzul fizic și sexual sunt întotdeauna însoțite de abuzul emoțional și cel psihologic, care reprezintă forma cea mai greu de demonstrat. Abuzul psihoemoțional este întâlnit în toate celelalte forme de abuz, dar în același timp este o formă distinctă de abuz, care se manifestă separat (Winton, Mara, 2001, 87). Comparativ cu abuzul fizic, care prezintă un caracter sporadic, abuzul emoțional este folosit în permanență de agresor pentru a deține controlul asupra copilului victimă (Rujoiu, 2010, 253). Ina-Maria Ropotică (2007, 55) afirmă că abuzul emoțional este manifestat în situațiile în care acțiunile intenționate ale unei persoane au ca rezultat subminarea personalității unei alte persoane. În astfel de cazuri, copiii sunt cei care devin cel mai des victimele acestui abuz, ei fiind cel mai ușor de influențat din cauza vârstei fragede pe care o au și a lipsei de putere. Abuzul emoțional se produce atunci când acțiunile părinților au consecințe negative asupra dezvoltării copilului și a stimei de sine a acestuia. De asemenea, părinții adoptă comportamente “ce transmit unui copil mesajul că este lipsit de valoare, slab, neiubit, nedorit, în pericol sau că este valoros doar fiindcă îndeplinește nevoile altcuiva” (Iacob et al., 2009, 15).

Ana Muntean și Anca Munteanu (2011, 115) consideră că lipsa dorinței de a avea copilul care este pe cale să se nască și gândurile părinților de a părăsi copilul sau chiar abandonul în sine, reprezintă prima formă de manifestare a abuzului emoțional exercitat de părinți împotriva copilului. Astfel, specialiștii (Brekham, Fedor-Frezbergh, 2005 apud Muntean, Munteanu, 2011, 116) au identificat o serie de caracteristici ale copilului nedorit. Un asemenea copil este mai mereu trist, prost dispus, ostil fericirii, ironic, nu se descurcă în condiții de stres, prezintă o nervozitate ridicată. În același timp, nu are încredere în forțele proprii, este nesociabil, dar dependent de cei din jurul său. Din punct de vedere sexual, el manifestă excitabilitate crescută și acordă mare importanță simțului tactil, iar din perspectiva emoțiilor, acesta este indiferent, nefiind capabil să stabilească relații bazate pe sentimente de iubire. În momentul în care ajunge la maturitate și devine părinte, copilul nedorit se va eschiva în a-și îndeplini sarcinile de creștere și îngrijire a propriului copil, tratându-l așa cum și el a fost tratat la rândul lui în perioada copilăriei.

Pornind de la această formă de manifestare, în cadrul abuzului emoțional au fost incluse o serie de alte forme: izolarea copilului, terorizarea, exploatarea, coruperea copilului de a adopta comportamente deviante, amenințarea acestuia, trădarea, abuzul verbal, respingerea, refuzul de a-l ajuta în situațiile în care are nevoie (Roth- Szamoskozi, 2005, 55). Marla Brassard, Richard Germain și Stuart Hart (1987, apud Roth-Szamoskozi, 2005, 55) sunt de părere că abuzul psihologic presupune “acte de omisiune și acțiuni comise care provoacă traumă și leziuni psihologice”. Astfel de comportamente ce au ca rezultat vătămarea psihologică sunt exercitate fie de părinți, fie de persoane necunoscute, cu ajutorul puterii pe care o dețin asupra copiilor.

Un grup de cercetători a realizat un studiu cu scopul de a identifica prevalența și incidența cazurilor de abuz și neglijare a copiilor, prin intermediul unor chestionare care au fost aplicate copiilor, dar și părinților acestora. În urma studiului, cercetatorii (Dávid-Kacsó et al., 2012, 76) au interpretat răspunsurile părinților și au ajuns la concluzia că în cadrul familiilor din România care au copii cu vârsta de 15 ani, “abuzul fizic și psihic sunt utilizate mai frecvent de mame decât de tați, însă o imagine mai realistă asupra comportamentelor părintești ar presupune raportarea comportamentelor la timpul petrecut de părinții de ambele genuri cu copii lor”. Indiferent de persoanele care sunt responsabile de abuzul psihoemoțional al copilului, acesta din urmă este grav afectat, având urmări serioase asupra corpului și personalității, dar și în relațiile sociale pe care copilul, și mai târziu adultul, le stabilește cu cei din jur.

O altă formă de manifestare a abuzului este neglijarea copiilor de către părinți, care poate avea atât un caracter intenționat, cât și neintenționat. Neglijarea presupune eșecul permanent de a satisface nevoile fundamentale ale copilului, prin neasumarea responsabilităților parentale și poate fi exercitat în mai multe domenii: emoțional, fizic, medical, educațional, alimentar, igienic etc. (Pirneci, 2012, 132). Neglijarea, în forma ei cea mai gravă, este întâlnită în situațiile în care este periclitată viața copilului, când copilul se confruntă cu o malnutriție severă sau cu incapacitatea părintelui de a-i asigura o stare bună de sănătate. Totodată, putem vorbi despre neglijare episodică sau cronică. În contextul neglijării episodice, aceasta dispare atunci când sunt eliminați factorii de risc ce au dus la apariția neglijării. Acest tip de neglijare este mai puțin severă, spre deosebire de neglijarea cronică, care este o formă gravă fiindcă afectează familiile defavorizate care se confruntă cu resurse financiare, educaționale, afective insuficiente (Ionescu și Jourdan-Ionescu, 2011, 19-20).

Având în vedere că tot mai mulți părinți își neglijează copiii, au fost identificate mai multe forme ale neglijării: lipsa îngrijirii fizice, neglijarea medicală, neglijarea alimentară, neglijare vestimentară, neglijarea educațională, neglijarea igienei, neglijarea locuinței, neglijarea emoțională (Iacob et al., 2009, 14-15). Toate aceste forme ale neglijării copilului, pot fi exercitate atât de femei, cât și de bărbați (Dufour et al., 2008, apud Moraru, 2013, 65), chiar dacă în trecut, mamele erau considerate a fi responsabile de creșterea și educarea copiilor, și implicit de neglijarea lor.

Cea mai gravă formă de neglijare este abandonul copilului, care reprezintă o formă specifică de maltratare a acestuia. Sorin Rădulescu și Cristina Dâmboeanu (2010, 23) susțin că există două modalități prin care părinții își pot abandona copiii. Abandonul disimulat se produce în cazurile în care părinții nu îi acordă atenție copilului și îl resping, se comportă cu copilul ca și cum nu ar exista. Pe de altă parte, abandonul fizic constă în părăsirea efectivă a copilului. În prezent, foarte mulți copii sunt abandonați imediat după naștere, fie în maternități, fie prin diferite locuri (scări de bloc, tomberoane de gunoi). Un astfel de abandon este manifestat și atunci când părinții decid să plece să muncească în străinătate, lăsându-și copiii în grija bunicilor, rudelor sau chiar singuri. De foarte multe ori, odată plecați, acești părinți nu se mai întorc sau nu au intenția de a-și aduce copiii în țara în care s-au stabilit, deoarece nu conștientizează efectele pe care le are plecarea lor asupra copiilor.

Exploatarea copiilor prin muncă este o formă de abuz la care sunt supuși copiii în familie și care este practicată în întreaga lume, și a intrat mai recent în atenția specialiștilor din cauza efectelor negative pe care le are asupra copilului. Copiii sunt supuși de către părinți la muncă severă, care le poate afecta dezvoltarea fizică, emoțională, educațională, dar mai ales sănătatea. „Cele mai grave forme ale muncilor copiilor implică sclavia, recrutarea forțată, prostituția, traficul, forțarea pentru practicarea activităților ilegale și expunerea la risc” (Pantea, 2008, 163).

Abuzul exercitat de părinți asupra copiilor poate lua forma traficului de copii, care este parte integrantă a fenomenului de trafic de persoane. Traficul de persoane presupune „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi” (Legea nr.678/2001, art.13). Traficul de copii face parte din categoria infracțiunilor și este pedepsit conform legii, pedeapsa fiind cu atât mai mare, cu cât abuzatorul este un membru al familiei, cum ar fi unul dintre părinți.

2.2 Consecințele abuzului exercitat asupra copilului în familie

Abuzul exercitat de părinți asupra copiilor, în toate formele sale, are consecințe negative pentru copil, care se reflectă în dezvoltarea sa ulterioară. Copiii sunt supuși de părinți la comportamente agresive care pot lua forma bătăilor, injuriilor, amenințărilor, obligarea de a face diferite lucruri nedorite de aceștia, distrugerea bunurilor personale ale copiilor de către agresor, toate aceste acte având efecte asupra dezvoltării fizice și psihice a copiilor. „Într-o familie bântuită de violență, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate” (Muntean, 2003, 697). În aceste condiții, copii abuzați de părinți se confruntă cu consecințe atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Repercusiunile pe care abuzurile le au asupra dezvoltării optime a copiilor sunt influențate de mai multe variabile, precum: „tipul de abuz, gravitatea și frecvența episoadelor de maltratare, vârsta copiilor în momentul comiterii abuzului, suportul post abuz pe care îl primește de la rețeaua socială, caracteristicile personale ale victimei, caracteristicile abuzului” (Salvați copiii, f.a., 20 ), care pot genera sau amplifica comportamentul violent al părinților. Ținând cont că abuzul manifestat de părinți asupra copilului poate lua mai multe forme, specialiștii din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (Krug et al., 2002, 69 apud Pirneci, 2012, 136) sunt de părere că acei copii care sunt victime ale abuzului în familie resimt efectele comportamentului agresiv al propriilor părinți, existente la nivel: fizic, sexual, psihologic, emoțional, social. Cu alte cuvinte, abuzarea copiilor de către părinți are repercusiuni în ceea ce privește dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțional-afectivă, precum și dezvoltarea socială a acestora.

În contextul dezvoltării fizice, copiii victime resimt vătămări precum vânătăi, contuzii, arsuri, fracturi sau chiar moarte în anumite situații, vătămări apărute ca urmare a abuzului fizic exercitat de părinți (Pirneci, 2012, 137). Dezvoltarea fizică a copilului este îngreunată de „efectele neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învățare și de regularizarea afectelor și de exprimarea emoțiilor” (Neuberger, 1997 apud Ionescu și Jourdan-Ionescu, 2001, 32). Ca urmare a abuzurilor suferite, creierul copilului funcționează mai lent, asigurandu-i doar supraviețuirea, ceea ce afectează dezvoltarea la parametri optimi a acestuia. Copiii care trăiesc în medii familiale care promovează violența dezvoltă comportamente și condiții fizice specifice, care sunt vizibile și relativ ușor de recunoscut. Ana Muntean (2003, 695) afirmă că acești copii se confruntă cu diferite probleme fizice, probleme mentale și emoționale, probleme psihologice, dezvoltare fizică mai lentă, tulburări de comportament, probleme de adaptare școlară. Toate aceste consecințe nu sunt altceva decât rezultate ale comportamentelor agresive la care au fost supuși copiii de către părinți.

Dezvoltarea cognitivă a copiilor abuzați este de asemenea, afectată deoarece la nivel psihic, ei rămân ancorați în trecut, în cadrul relației abuzive. Din această cauză, există situații în care copiii asimilează mult mai lent informații, nu sunt motivați să învețe, motiv pentru care performanțele lor intelectuale au un nivel redus. Erikson et al. (1989, apud Ionescu și Jourdan-Ionescu, 2001, 34) au realizat un studiu, conform căruia majoritatea elevilor repetenți (65%) face parte din categoria elevilor care au fost abuzați și neglijați de părinți.

La polul opus însă, se află acei copii victime care sunt motivați și luptă pentru a obține performanțe școlare, cu scopul de a se detașa de mediul familial violent din care fac parte pentru o perioadă de timp cât mai îndelungată (Pintrijel, 2013, 113). Pentru ca un copil să creadă în abilitățile sale și pentru a se bucura de succes, este nevoie ca părinții să îl încurajeze și să îi ofere acestuia recompense pentru efortul depus. Astfel, copilul devine încrezător în forțele proprii, își va forma o imagine de sine pozitivă, iar ulterior, nu va recurge la comportamente agresive pentru a obține anumite avantaje deoarece se respectă atât pe sine, cât și pe ceilalți (Muntean, 2003, 677). Este important pentru copil să fie susținut de părinți și să crească în armonie, în caz contrar existând posibilitatea ca dezvoltarea creierului copilului să fie afectată de diferitele forme de abuz sau de stres. „Stresul, trauma și abuzul ce apar la vârstă fragedă pot altera atât structura, cât și funcționarea creierului uman prin schimbarea compoziției chimice specifice acestuia” (Turliuc și Dănilă, 2009, 132 apud Pintrijel, 2013, 113).

Comportamentele agresive ale părinților, indiferent de forma de manifestare, au consecințe negative în ceea ce privește dezvoltarea emoțional-afectivă a copiilor. Copiii care trăiesc în familii violente se confruntă la maturitate cu incapacitatea de a stabili relații sociale bazate pe atașament din cauza lipsei securității. Tocmai din această cauză, ei aleg să se izoleze de restul lumii pentru a evita amintirea și repetarea experiențelor negative la care au fost supuși de către părinți pe parcursul copilăriei (Killen, 2003, apud Pintrijel, 2013, 112).

Ana Muntean și Anca Munteanu (2011, 109) consideră că „emoțiile ce alcătuiesc suferința, inclusiv suferința fizică, ce se acompaniază întotdeauna cu suferința psihică, afectează intens funcționarea și dezvoltarea ființei umane”, astfel că în situațiile în care copiii sunt abuzați sub diferite forme, aceștia evită să își exprime emoțiile și pot reacționa violent atunci când cei din jurul lor manifestă emoții față de ei (Ionescu, Jourdan-Ionescu, 2001, 31). În urma abuzului emoțional, copiii pot manifesta indiferență sau timiditate, rușine, lipsa inițiativei, creativității și a atenției. Aceștia au o imagine de sine negativă, considerând că nu au valoare și că nu pot fi doriți și iubiți de alte persoane, motiv pentru care ei nu își stabilesc obiective pe termen lung deoarece nu au încredere în forțele proprii (Florian și Pușcaș, 2008, apud Moraru, 2013, 60-61). Abuzul emoțional are efecte atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Pe termen lung, copiii care se confruntă cu diferite tipuri de abuz pot suferi de sindromul de stres posttraumatic, care reprezintă conform DSM IV (apud Pirneci, 2012, 137) „o constelație de simptome care apar în urma expunerii la un episod sau eveniment traumatizant extrem: dezastre naturale, războaie, victimizare, atacuri teroriste, accidente rutiere grave și diagnosticarea cu o maladie potențial letală”. Sindromul de stres posttraumatic prezintă mai multe simptome: victimele retrăiesc abuzul, au coșmaruri cauzate de abuz, furie, anxietate, se confruntă cu tulburări ale somnului (Sîmboteanu-Popescu, 2008 apud Moraru, 2012, 40-41).

Neglijarea, în special abandonul copiilor determină dezvoltarea emoțională inadecvată a copiilor, ei fiind privați de dragostea și îngrijirea maternă. Carențele afective cu care se confruntă acești copii au efecte diferite, dar care „afectează dezvoltarea cognitivă și ansamblul dezvoltării” (Ionescu, Jourdan-Ionescu, 2001, 30). Toate celelalte forme ale neglijării, fie că vorbim despre neglijarea alimentară, medicală, igienică, fie despre cea a locuinței au consecințe nefaste pentru dezvoltarea în parametri optimi a copiilor. Acești copii au un sistem imunitar slăbit din cauza comportamentelor agresive la care sunt supuși, se pot confrunta cu diferite infecții sau carii dentare. De asemenea, neglijarea amplificată de abuz fizic sau stres poate cauza copiilor afecțiuni ale creierului, care le îngreunează acestora creșterea și dezvoltarea (Idem, 32-33).

Abuzul sexual exercitat asupra copilului este forma de abuz ce are un impact covârșitor asupra dezvoltării emoțional-afective a copilului abuzat. Abuzul sexual are consecințe nefaste asupra vieții personale și sociale a copiilor astfel maltratați, dovadă fiind teoria lansată de David Finkelhor (apud Iacob et al., 2009, 138), conform căruia există patru categorii de traume resimțite de copiii victime atât la nivel psihologic, cât și comportamental. În primul rând, copiii care au fost obligați de către părinți să întrețină relații sexuale încă de la vârste fragede, se confruntă ulterior cu diferite traumatisme sexuale. Evitarea întreținerii relațiilor sexuale sau dimpotrivă, acordarea exagerată a atenției pentru astfel de acte, nu reprezintă altceva decât efectele psihologice ale traumatismelor sexuale la care au fost supuși copiii. Stigmatizarea este un alt rezultat al molestării sexuale a copiilor, ale cărei „manifestări psihologice includ: sentimentul de culpă și responsabilitatea pentru abuzul comis sau pentru că cei din jur au aflat despre incident” (Iacob et al., 2009, 138). Victimele stigmatizării recurg la comportamente care au ca scop provocarea de suferințe asupra propriei persoane, precum: consumul excesiv de alcool sau droguri, învinovățire, tendințe sinucigașe sau automutilare. În ceea ce privește comportamentul lor, victimele urmăresc să îi manipuleze pe cei din jur și să întreprindă acțiuni care să le facă rău. Nu în ultimul rând, și neputința face parte din categoria consecințelor neplăcute care afectează viața victimelor. Astfel, copiii se simt neputincioși, vulnerabili, motiv pentru care ajung să se izoleze, manifestările comportamentale rezumându-se la fobii, anxietate, tulburări alimentare sau dimpotrivă, să fie agresivi și să îi controleze pe ceilalți (Ibidem).

În contextul dezvoltării sociale, abuzurile afectează viața copilului în sensul că din cauza imaginii negative pe care o are despre propria persoană, atașamentul pe care el îl dezvoltă față de ceilalți are un nivel redus. Din acest motiv, el va evita să lege relații bazate pe sentimente de iubire sau prietenie, deoarece se simte incapabil. În aceeași măsură însă, va face tot posibilul să atragă atenția celor din jur (Pintrijel, 2013, 114). Având în spate o istorie bazată pe comportamente violente și „neștiind cum să-și ajusteze emoțiile în situații stresante sau dificile” (Turliuc și Dănilă, 2009, apud Pintrijel, 2013, 114), copilul va intra cu ușurință în conflict cu persoanele cu care se află în contact. Abuzul sexual poate avea consecințe grave pentru copil în plan social. Victimele acestui tip de viol pot ajunge să părăsească locuința familiei, să practice prostituția sau să consume alcool și droguri, iar odată ajunși la maturitate, pot întâmpina dificultăți în relația cu proprii copii sau pot adopta comportamente sexuale deviante. Deși inițial copiii refuză să mărturisească abuzul sexual la care sunt supuși, în momentul în care ei aleg să vorbească despre acest tip de abuz, este important pentru ei să fie ascultați și crezuți, deoarece „le poate provoca acestora o încărcare emoțională intensă” (Iacob et al., 2009, 138).

Consecințele pe termen lung ale formelor de manifestare a abuzului asupra copilului se concretizează în izolare, marginalizare, comportamente antisociale (Latimer, 1998, apud Ionescu, Jourdan-Ionescu, 2001, 35). Totodată, abuzul are repercusiuni pe termen lung, care vor fi reliefate la maturitate, în momentul în care copilul victimă acum devenit adult își va întemeia o familie și va manifesta față de aceștia un comportament similar celui cu care el însuși a fost tratat în copilărie (Moraru, 2012, 42).

Fiecare copil resimte comportamentul agresiv al părinților în mod diferit, astfel că unii copii rezistă mai ușor și au capacitatea de a depăși situația problematică cu care se confruntă, precum și de a face față violenței manifestate de părinți. Acest fenomen poartă denumirea de reziliență, fiind „un fenomen manifestat de tinerii care evoluează favorabil, deși au trăit o formă de stres, care pe populația generală, este recunoscută ca producând un risc serios de apariție a unor consecințe nefavorabile (Rutter, 1993 apud Muntean, Munteanu, 2011, 245) .

Concluzionând, comportamentul agresiv exercitat de părinți asupra copiilor are efecte devastatoare pentru victime, fiindu-le afectată sănătatea, dezvoltarea fizică, psihică, emoțională, cognitivă, precum și relațiile sociale cu familia, dar și cu alte persoane. Kessler et al. (2008, apud Muntean, Munteanu, 2011, 109) afirmau că „abuzul și neglijarea copilului au efecte pe termen lung, clar dovedite, asupra bolilor mentale ale adultului, precum și asupra tulburărilor fiziologice ale adultului, cum ar fi bolile coronariene ischemice, bolile hepatice și cancerul pulmonar, acestea fiind probabil mediate și prin comportamentele de risc pentru sănătate ale individului”.

2.3 Rolul asistentului social și sistemul social formal

Familia este mediul în care copilul crește și se dezvoltă, sub îndrumarea părinților, responsabili de îngrijirea și educarea acestora. Deși părinților le revine rolul de a le asigura protecție și de a-i feri de pericole pe copii, un număr tot mai mare de copii sunt abuzați în sânul familiei de proprii părinți. La nivelul României, în anul 2011, conform statisticilor furnizate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului au fost identificate 11036 de cazuri de copii abuzați, dintre care 10287 de copii au fost agresați în cadrul familiei. „Printre cazurile de abuz asupra copilului în cadrul familiei, au fost 1014 de cazuri înregistrate de abuz fizic, 1155 de cazuri de abuz emoțional, 256 de cazuri de abuz sexual, 7755 de cazuri de neglijare, 74 de cazuri de exploatare prin muncă, a exploatării sexuale a 10 cazuri și 23 de cazuri de exploatare în scopul săvârșirii de infracțiuni” (Moraru, 2012, 35-36).

Incidența cazurilor de copii abuzați în familie a atins cote alarmante, motiv pentru care este necesar să fie dezvoltate și puse în aplicare diverse programe și servicii de suport social pentru a veni în ajutorul victimelor. În context sociologic, suportul social are scopul de a ajuta victimele abuzului să se integreze în societate, pe când din punct de vedere psihologic, suportul social „se centrează pe studiul rolurilor sociale și al comportamentelor de rol, pe modul în care nevoia de suport social și disponibilitatea acestuia se modifică de-a lungul existenței, precum și pe aspecte ce țin de rolul suportului social în conturarea identității personale” (Mardare, 2010, 72). Într-una din lucările sale, Septimiu Chelcea (2003, 350) definea suportul social ca reprezentând „susținerea psihologică a persoanelor: confortul, asistența și informațiile primite din partea indivizilor și grupurilor în cadrul relațiilor formale și informale”.

Indiferent că victimele abuzului sunt copii sau persoane adulte, acestea au nevoie să nu se simtă singure, să existe cineva care să îi asculte, să le ofere suportul de care au nevoie în acele momente grele prin care trec. Copiii care sunt victime ale abuzului exercitat de părinți pot beneficia de suport social în vederea combaterii și eliminării diferitelor forme de abuz la care este supus, dar și pentru a diminua consecințele traumatice pe care astfel de comportamente le au în contextul dezvoltării lor. De multe ori, victimele abuzului sub orice formă, în special copiii, nu reușesc să depășească singure situația de dificultate în care se află, motiv pentru care apelează la sursele de suport social de care dispun. Astfel, putem discuta fie despre suportul social formal, fie despre suportul social informal. Suportul social formal este asigurat de diverși specialiști (asistenți sociali, psihologi, medici) sau de instituții și servicii sociale, în timp ce familia, prietenii, vecinii sunt sursele suportului informal (Mardare, 2010, 77).

De obicei, copiii victime aleg să solicite ajutorul familiei, prietenilor, rudelor, vecinilor, aceștia fiind cei cu care intră frecvent în contact și în care au încredere, ajutor care deși este important, de multe ori se dovedește a nu fi de ajuns. „Suportul social oferit de familie este în general conceptualizat ca suport instrumental, emoțional și informațional” (Idem, 80). Pentru a își rezvola problemele și pentru a se detașa de relația abuzivă, precum și pentru a diminua efectele negative ale abuzului, este necesar ca acești copii să beneficieze de suport social formal. Lucrul cu copiii victime ale abuzului presupune „timp, resurse umane și materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situația în care copilul este abuzat cât și consecințelor care apar, la nivelul tuturor celor implicați, și care se reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului” (Irimescu, 2002, 180). Deși incidența copiilor abuzați de părinți este mare, numărul celor care raportează astfel de fapte este relativ redus, deoarece abuzul nu este întotdeauna vizibil. Victima sau o altă persoană trebuie să sesizeze cazul pentru a beneficia de intervenția suportului social formal. Conform unei cercetări realizate la nivel național în anul 2006, majoritatea cazurilor sesizate de copii abuzați proveneau din mediul urban (Cojocaru, Cojocaru, 2008, 266-267).

În acest context, intervenția se bazează pe servicii specializate oferite victimelor, servicii care sunt asigurate de o echipă multidisciplinară, alcătuită din specialiști din diferite domenii, care conlucrează în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor victime, dar și pentru a reduce consecințele abuzurilor (Pintrijel 2013, 115). De obicei, echipa pluridisciplinară este formată din asistent social, psiholog, medic, polițist și jurist. Prin intermediul colaborării dintre specialiști, timpul este utilizat în interesul copilului, iar calitatea serviciilor este sporită (Lalayants și Epstein, 2005 apud Pintrijel, 2013, 116). Colaborarea asistentului social cu alți specialiști din cadrul instituției unde își desfășoară activitatea, precum și din celelalte instituții, asigură o intervenție de succes.

Asistentul social este membrul echipei multidisciplinare al cărui rol este acela de a-l face pe copil să se simtă ascultat, protejat, precum și să îi ofere acestuia suport pentru ca problemele sale să fie soluționate. Victimele și instituția în cadrul căreia asistentul social este angajat au anumite așteptări din partea acestuia, așteptări ce se concretizează în rolurile pe care asistentul social le are de îndeplinit în procesul de intervenție pentru a-l ajuta pe beneficiar. Cercetătorul Charles Zastrow (apud Sorescu, Berilă, 2005, 45-46) a identificat mai multe roluri pe care asistentul social le realizează în activitățile pe care le desfășoară cu beneficiarii săi. El este facilitator de posibilități, agent sau broker social, avocat, activist, mediator, negociator, educator, inițiator, coordonator, cercetător, facilitator de grup și orator. Toate aceste roluri sunt îndeplinite de asistentul social în situațiile în care beneficiarii sunt copii, dar și în cazul persoanelor adulte. Atunci când asistentul social lucrează cu copii asupra cărora părinții exercită diferite tipuri de abuz, el are un rol fundamental „în prevenirea și ameliorarea fenomenului de abuz, dar și în acțiunile de intervenție, cu scopul de a proteja copilul, de a-l ajuta să depășească situațiile traumatice prin care a trecut și de a-i asigura o dezvoltare corespunzătoare din toate punctele de vedere” (Moraru, 2013, 77).

Asistentul social are misiunea de a-l ajuta pe beneficiar să depășească situația de criză prin care trece, iar pentru a putea realiza acest pas, este necesar ca asistentul social să stăpânească extrem de bine cunoștințele teoretice, precum și să dețină o serie de abilități (Ibidem), să îi asigure copilului un mediu securizant, bazat pe încredere, unde acesta poate să își spună problemele. În egală măsură, este important ca asistentul social să fie calm, să afișeze o atitudine noncritică, să aibă încredere în forțele proprii, să fie obiectiv, dar și să empatizeze cu victima, toate aceste calități fiind fundamentale pentru crearea unei relații profesionale care să se bazeze pe respect, acceptare necondiționată, empatie și încredere, pentru ca victimele să se simtă în siguranță și să poată vorbi despre problema cu care se confruntă (Buzducea, 2009, 61). De asemenea, procesul de intervenție în cazurile de copii abuzați de părinți presupune ca asistentul social să îndeplinească mai multe atribuții. Inițial, asistentul social crează relația cu copilul-victimă, dar și cu familia acestuia, urmând ca ulterior să formuleze scopurile și activitățile pe care le va desfășura pe parcursul intervenției cu familia. În vederea schimbării comportamentului părintelui abuzator, asistentul social îi va oferi acestuia suport, după care va stabili obiectivele care trebuie îndeplinite pentru a-i asigura bunăstarea copilului abuzat. Urmează elaborarea planului de intervenție și stabilirea etapelor acestuia, precum și a evaluării. Înainte de a fi înfăptuit contractul de intervenție, asistentul social stabilește cu ce alți specialiști sau instituții va colabora în interesul copilului abuzat în familie (Iordache și Chirilă apud Moraru, 2013, 76). În același timp, asistentul social sprijină victimele, dar și familia acestora, folosind resursele comunitare de care dispune, cu scopul de a minimiza comportamentele abuzive și îmbunătățirea situației copiilor (Salvați copiii, f.a., 123).

Prin munca sa, asistentul social face eforturi pentru ca problemele cu care copilul se confruntă să fie soluționate și să crească în cadrul familiei, acționând în interesul superior al copilului. Există însă și situații foarte grave, în care în urma evaluării, asistentul social hotărăște scoaterea copilului din familia abuzivă, fiindcă starea de sănătate și viața acestuia sunt puse în pericol (Zastrow, 1982, 161). De obicei, participarea copiilor abuzați împreună cu asistentul social la ședințele de terapie are rezultate benefice pentru dezvoltarea și comportamentul copiilor, acestora le crește stima de sine, iar stresul, furia și anxietatea sunt considerabil diminuate (Pirneci, 2012, 140). Ținând cont că beneficiarii sunt copiii victime ale comportamentului agresiv exercitat de părinți, pe parcursul ședințelor de consiliere, asistentul social își va adapta limbajul în conformitate cu vârsta copiilor. În caz contrar, specialistul riscă să nu fie înțeles de cei mici. De altfel, asistentul social îi va permite copilului să vorbească, să își expună problemele și să își exprime părerea (Irimescu, 2002, 187-188). Anthony Joseph Urquiza și Cynthia Winn (1993, apud Irimescu, 2002, 188) afirmau că participarea la ședințele de consiliere îi conferă copilului o serie de drepturi. Asistentul social are rolul de a crea un mediu nonabuziv, securizant, astfel încât copilul să acumuleze cunoștințe pentru a-și soluționa problemele. Asistentul social va stabili împreună cu beneficiarul anumite reguli, precum și sancțiunile aferente nerespectării lor. În contextul comunicării, specialistul îi va acorda timp copilului abuzat pentru a se exprima asigurându-l că spusele sale vor fi confidențiale și va utiliza cuvinte care să fie pe înțelesul acestuia. Nu în ultimul rând, fiecare persoană este unică și se confruntă cu probleme specifice, astfel că asistentul social îl va trata ca atare (Irimescu, 2002, 182-183).

Asistentul social își desfășoară activitățile respectând codul deontologic al profesiei, diversitatea cazurilor fiind un prilej de a acumula în permanență experiență practică. Fiecare intervenție reprezintă o provocare pentru asistentul social, din care el dobândește cunoștințe pe care ulterior le va folosi în exercitarea profesiei sale (Roth-Szamoskozi, 2005, 256). Așadar, asistentul social se află într-o continuă formare, care îi asigură reușita în activitățile pe care le desfășoară cu beneficiarii, ajutându-i pe aceștia să depășească situația traumatică în care se află, și care îi conferă satisfacție că eforturile pe care le depune nu sunt în zadar, ci contribuie la îmbunătățirea calității vieții copiilor abuzați de părinți.

III.

3.1. Stabilirea problemei sociale

De-a lungul timpului, fiecare societate s-a confruntat cu diverse probleme sociale, oamenii fiind afectați. Astfel, prin problemă socială se înțelege „o situație indezirabilă care este considerată de un segment important al societății ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita o acțiune colectivă în vederea obținerii unei ameliorări semnificative și a unei dezirabilități crescute” (Doob, 1995, apud Dan, 2002, 667). Orice societate se confruntă cu diverse probleme sociale, care pot fi o amenințare pentru societatea respectivă dacă nu se încearcă remedierea lor. Problema socială este „o condiție socială care are cauze și consecințe indezirabile pentru societate și, care, prin îngrijorările pe care le provoacă, determină soluții din partea comunității” (Rădulescu, 2004, 176). Chiar dacă problemele sociale sunt dificil de rezolvat, oamenii încearcă în permanență să găsească soluții la problemele cu care se confruntă, tocmai din cauza impactului negativ pe care acestea îl au asupra vieții lor. Mulți cercetători au definit problema socială, însă este greu să se limiteze la o definiție unitară având în vedere normele, credințele și valorile diferite promovate de fiecare societate în parte.

Farley J. E. (1992 apud Dan, 2002, 667) consideră că problema socială prezintă următoarele caracteristici: „este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăți; este cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a societății; afectează sau se presupune că va afecta un număr mare de persoane”. Pe de altă parte, Ștefan Cojocaru (2002, 345-346) afirmă că atunci când se face referire la problema socială, este necesar să se ia în considerare faptul că are un caracter complex, poate fi cauzată de o gamă largă de factori, presupune consecințe diverse și forme de manifestare care diferă în funcție de specificitatea fiecărui individ sau societăți. Conform acestei definiții, există o multitudine de probleme sociale, al căror mod de abordare este diferit, astfel că ceea ce pentru o anumită categorie de oameni poate fi perceput ca fiind o problemă, pentru o altă categorie poate reprezenta chiar soluția. Având în vedere complexitatea problemelor sociale, aspectele lor nu pot fi cuprinse și înțelese de o singură persoană, motiv pentru care este necesară intervenția echipei pluridisciplinare.

Cătălin Zamfir (1977 apud Buzducea, 2005, 73) definea problema socială ca fiind o situație, un proces social pe care societatea dorește să îl schimbe pentru o mai bună funcționare. Sorin M. Rădulescu (1999, 166) este de părere că problema socială este „o condiție nocivă pentru societate, care provoacă îngrijorarea populației și captează atenția publică, generând preocupări și controverse ce pot determina în final, acțiuni colective de soluționare”.

Dat fiind faptul că problemele sociale sunt numeroase și complexe, sursele acestora diferă, astfel încât putem aminti despre sursele cu caracter social, dar și cu caracter nesocial. Sursele de natură nesocială sunt reprezentate de calamitățile naturale (cutremure, inundații, uragane), epidemii etc. Chiar dacă inițial nu au un caracter social, aceste surse au consecințe nefaste pentru o categorie mare de oameni, transformându-se inevitabil în probleme sociale. Contrar acestei afirmații, J. E. Farley (apud Dan, 2002, 667) este de părere că problemele sociale apar în urma faptelor întreprinse de oameni sau de către societate. Pentru ca o situație să fie considerată o problemă socială, este nevoie să fie îndeplinite mai multe condiții: să se identifice cauzele și acțiunile care au determinat apariția și propagarea ei, precum și consecințele cauzate de situația respectivă. De asemenea, este necesară recunoașterea problemei la nivelul mass-mediei și al autorităților. Nu în ultimul rând, trebuie să fie evaluate costurile, dar și timpul care trebuie să fie alocat în vederea soluționării situației respective (Buzducea, 2005, 73).

Orice persoană se confruntă la un moment dat cu anumite probleme sociale, precum: sărăcia, abuzul, prostituția, consumul de droguri, SIDA, handicapuri, șomajul. Abuzul asupra copilului este utilizat de foarte mult timp de către părinți ca formă de educare și disciplinare a acestora, fiind frecvent întâlnit la nivelul fiecărei societăți, fapt ce demonstrează că face parte din categoria problemelor sociale care persistă. Mentalitatea părinților cu privire la creșterea și educarea copiilor, dar și modul în care aceștia percep violența sunt două aspecte importante în ceea ce privește includerea abuzului săvârșit asupra copilului în categoria problemelor sociale. Nu puțini sunt părinții care consideră că „bătaia este ruptă din rai”, „unde dă mama crește”, adoptând comportamente neadecvate în contextul creșterii și educării propriilor copii (Moraru, 2013, 52).

Abuzul exercitat de părinți împotriva copilului este considerat o problemă socială, indiferent că este vorba de abuz fizic, psiho-emoțional, social, neglijare sau chiar sexual, având repercusiuni grave în contextul bunei dezvoltări a copilului. Chiar dacă părinții ar trebui să le asigure copiilor protecție, sprijin, iubire, în foarte multe cazuri, ei se comportă urât și violent cu aceștia, supunându-i pe copii la rele tratamente. Abuzul săvârșit asupra copiilor este considerat o problemă socială din cauza consecințelor pe care le implică (vânătăi, fracturi, arsuri, dificultăți de învățare, izolare, depresie, stimă de sine scăzută etc.), motiv pentru care au fost înființate o serie de servicii, programe, instituții, specialiști care să prevină, diminueze sau chiar să stopeze abuzul asupra copiilor (Buzducea, 1999, 37).

Un număr foarte mare de cazuri de copii abuzați în cadrul familiei ajung anual în atenția asistenților sociali sau a altor specialiști la nivel mondial. Spre exemplu, în România au fost identificate 12192 de cazuri de copii abuzați pe parcursul anului 2013 conform statisticilor furnizate de Direcția Generală Protecția Copilului, aparținătoare a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Datele arătau că din numărul total al copiilor abuzați, în 11466 de cazuri aceștia erau abuzați în cadrul familiei sub diferite forme. Forma cea mai frecvent utilizată este neglijarea, în 8403 cazuri, fiind urmată de abuzul emoțional în 1558 cazuri, abuz fizic 1133, abuz sexual 688, exploatare prin muncă 260, exploatare pentru comitere infracțiuni 108 și exploatare sexuală 42 de cazuri. Din cele 12192 de cazuri, au fost înregistrate 5521 în mediul urban, în comparație cu cele 6671 din mediul rural.

În România, abuzul asupra copilului este inclus în categoria problemelor sociale, astfel că au fost elaborate măsuri legislative în acest sens, dar „această încadrare a abuzului nu este regăsită la nivelul practicii comunitare”, deoarece pentru a beneficia de ajutor din partea serviciilor comunitare, copiii sau părinții trebuie să conștientizeze că se află într-o situație dificilă și să considere abuzul o problemă (Rădulescu, 2008, 88, 92).

3.2. Universul studiului și metodologia utilizată

Populația țintă este reprezentată de copiii cu vârsta cuprinsă între 4 luni și 18 ani care sunt abuzați de către părinți. Universul studiului este reprezentat de cinci studii de caz care au ca subiecți copii abuzați de părinți, cazuri pe care le-am preluat de la Asociația Diaconia și de la Fundația Sensiblu. Am avut oportunitatea de a intra în contact cu specialiștii din cadrul acestor instituții în contextul desfășurării stagiilor de practică. Astfel, cu ajutorul coordonatorilor de practică din instituțiile respective am preluat cazurile, respectând, desigur principiul confidențialității.

Asociația Diaconia este o organizație neguvernamentală fondată în anul 1999, care s-a implicat în susținerea victimelor violenței în familie, a familiilor vulnerabile, care se confruntă cu șomajul, dizabilități, situație materială precară, risc de abandon școlar. Activitățile desfășurate în cadrul Asociației Diaconia vizează în special îmbunătățirea calității vieții copiilor și a familiilor aflate în dificultate, reducerea gradului de marginalizare/excluziune a acestor persoane și prevenirea unor fenomene sociale cum ar fi: abandonul familial, abandonul școlar, delicvența juvenilă, consumul de substanțe nocive, violența domestică etc. Unul dintre centrele instituției este Așezământul Social “Patriarhul Justinian Marina”, care asigură beneficiarilor trei tipuri de servicii: Centrul pentru protejarea și asistarea mamelor și copiilor acestora victime ale violenței în familie, Centrul de îngrijire de zi pentru copiii școlari, Serviciul de consiliere și sprijin familial. Misiunea Asociației constă în creșterea calității vieții victimelor violenței domestice în vederea integrării acestora în societate prin intermediul dezvoltării de programe sociale pentru persoanele victime ale violenței domestice. Beneficiarii sunt copiii și femeile abuzate care apelează la serviciile acestei instituții, iar echipa de specialiști a centrului este formată din: directorul instituției, asistentul social, psihologul, medic generalist, asistent medical, educatori, jurist care colaborează cu alte instituții pentru a putea oferi cele mai bune servicii. Asociația Diaconia asigură victimelor numeroase servicii: găzduire temporară a victimelor violenței în familie, furnizarea zilnică de hrană, asistență medicală și îngrijire, consiliere socială, psihologică, moral-religioasă, consiliere juridică, asistență educațională pentru copii, reintegrare socială, sprijin material (rechizite, îmbrăcăminte). Toate aceste servicii și activități desfășurate au ca scop diminuarea numărului de copii și femei victime ale violenței domestice.

Fundația Sensiblu s-a implicat în susținerea femeilor și a copiilor, victime ale violenței domestice încă din anul 2002, când a fost fondată. După înființare, Fundația a lansat Programul Casa Blu în vederea susținerii femeilor și copiilor victime ale violenței în familie. Pe lângă activitățile de intervenție, fundația derulează campanii de educare și informare a oamenilor pentru a preveni cazurile de violență în familie. Pentru a veni în ajutorul specialiștilor din alte organizații și instituții de a se dezvolta din punct de vedere profesional Fundația Sensiblu organizează periodic traininguri și workshopuri specifice. Fundația are ca scop creșterea calității vieții victimelor violenței domestice, atât copii, cât și femei.  Tocmai de aceea, programul Casa Blu răspunde nevoilor cu care se confruntă femeile și copiii victime ale violenței domestice, ținând cont atât de problemele de natură socială care sunt asociate cu fenomenul violenței domestice, cât și de aspectele psihologice și juridice. Echipa de specialiști care lucrează în programul Casa Blu sprijină femeile și copiii asistați să înțeleagă situația abuzivă, să își recâștige respectul de sine și să își îmbunătățească relațiile cu cei din jur. Așadar, beneficiarii fundației sunt femeile și copiii victime ale violenței domestice. Programul Casa Blu funcționează prin cele două componente ale sale: centrul de consiliere și centrul de recuperare. În cadrul centrului de consiliere se oferă asistență specializată persoanelor constând în servicii gratuite de consiliere socială, psihologică și juridică. Centrul de recuperare are adresa confidențială și pază, pentru a oferi protecție persoanelor asistate. Se oferă femeii și copiilor un spațiu securizant, ferit de violență, unde pot beneficia de adăpost pentru o perioadă cuprinsă între 1 și 6 luni, în funcție de specificul fiecărui caz, timp în care victima colaborează cu specialiștii pentru a găsi soluții la problemele cu care se confruntă. Astfel, cu ajutorul serviciilor centrului de consiliere, victima încearcă să își găsească un loc de muncă, să găsească o locuință, să obțină procesele penale și de divorț. După această perioadă, persoana asistată trebuie să fie capabilă să ducă o viață independentă de agresor.

În situațiile în care oamenii se confruntă cu diferite probleme sociale, este utilizată cercetarea în domeniul asistenței sociale, care este definită ca fiind “o metodologie de investigare a fenomenelor, faptelor problematice dintr-o situație socială datată, localizată, identificarea și analiza lor fiind făcute în perspectiva intervenției eficiente” (Duchamp, Bouquet și Drouard apud Ionescu, 2003, 217). În acest context, rolul asistentului social este foarte important deoarece “își conturează problematica de studiu; își clarifică întrebarea de plecare; își conturează o ipoteză și un cadru operatoriu; construiește tehnicile de culegere a datelor și le aplică; face analiza datelor; formulează concluziile și conturează propuneri, soluții, perspective de intervenție” (Ionescu, 2003, 218). De asemenea, este necesar ca în activitățile pe care le desfășoară, asistentul social să respecte codul deontologic și valorile pe care se bazează această profesie.

Cercetarea calitativă reprezintă “concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativă și naturalistă a subiectului studiat”, potrivit cercetătorilor Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln (apud Chelcea, 2007, 76). Alex Mucchielli (1996/2002 apud Chelcea, 2007, 80) a identificat mai multe aspecte definitorii ale cercetării calitative, astfel: are caracter holist, este comprehensivă, abordează subiectul în mediul său natural, este umanistă, ecologică, empirică, ține cont de contextul în care apar evenimentele studiate. Prin analogie, cercetarea calitativă are aplicabilitate în cazurile de abuz asupra copilului deoarece studiază subiecții în mediul lor natural și presupune comasarea mai multor metode cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții acestora. Cercetarea calitativă presupune interacțiune permanentă între colectarea datelor, analiză și teorie (Babbie, 2010, 512).

În cercetarea calitativă sunt folosite și colectate materiale empirice, precum studiul de caz, povestirea vieții, interviul, observația, experiența personală și introspectivă, texte istorice, cu ajutorul cărora sunt descrise momente din viața subiecților, dar și semnificația pe care acestea o au pentru ei (Chelcea, 2007, 76). Potrivit specialiștilor Anne-Marie Ambert et al. (1995 apud Chelcea, 2007, 79-80), cercetarea calitativă este mai mult intensivă decât extensivă și analizează în profunzime problematica abuzului săvârșit asupra copilului. Scopul cercetătorilor nu este acela de a analiza cât mai mulți subiecți, ci de a lucra cu un număr mic de indivizi cu care să stabilească o relație care să permită obținerea de informații intime despre subiecți. De asemenea, prin cercetarea calitativă se încearcă evidențierea modului în care acționează indivizii și a cauzelor care i-au determinat să acționeze într-un anumit mod, motiv pentru care poate fi aplicată în cazurile de abuz asupra copiilor. Acest tip de cercetare nu se axează pe verificare, ci mai degrabă pe descoperire, pe a aduce în atenția specialiștilor ceva nou sau ceva puțin cunoscut. Cercetarea calitativă este caracterizată de Howard Becker (apud Chelcea, 2007, 82) ca utilizând narațiuni istorice, texte etnografice, fotografii, mărturisiri, ficțiuni, istorii ale vieții, biografii, fiind bogată în descrieri, în comparație cu cercetarea cantitativă unde predomină graficele, statistici și modele matematice.

Cei care utilizează acest tip de cercetare încearcă să înțeleagă apariția naturală a fenomenelor în situații cotidiene din viața indivizilor, dar și să își formeze o imagine de ansamblu asupra problematicii copiilor abuzați de către părinți. Abuzul exercitat asupra copilului în familie este o problemă socială ce poate fi investigată cu ajutorul cercetării calitative. În acest context, cercetătorii studiază mediul natural al copiilor, discută cu aceștia și cu părinții, iar mai apoi analizează cuvintele și punctele de vedere ale subiecților în vederea conturării unei imagini de ansamblu asupra studiului.

Cercetarea calitativă privind abuzul exercitat de către părinți asupra copilului este un proces complex care presupune ca specialiștii să nu se limiteze la discuțiile cu subiecții, ci să apeleze și la analiza documentelor sociale, utilizată cu scopul de a “culege date despre un aspect al socialului la care nu au acces prin observație directă”, documentele sociale reprezentând “orice obiect material sau text care conține o informație comprehensibilă despre o realitate oarecare” (Ionescu, 2003, 294) și conțin informații despre acțiuni prin care copiii sunt abuzați în cadrul familiei. Septimiu Chelcea (2007, 509) definea analiza documentelor sociale ca fiind “o metodă nonreactivă” la care cercetătorul recurge doar după producerea fenomenelor sociale, iar studiul și intervenția cercetătorului nu afectează desfășurarea acestora. Documentele sociale sunt considerate “urme” ale faptelor sociale anterioare: urme directe, care sunt rezultatul activităților indivizilor și urme indirecte, care pot fi întâlnite sub forma textelor, actelor oficiale (Ibidem). Având în vedere varietatea lor, cercetătorii au propus mai multe clasificări ale documentelor sociale. Așadar, în literatura de specialitate (Iluț, 1997, 134) sunt menționate drept cele mai importante criterii în funcție de care se clasifică documentele sociale următoarele: forma (documente scrise și nescrise), conținutul (documente cifrice și necifrice), destinatarul (documente personale și publice) și emitentul (documente oficiale și neoficiale). Datorită tehnologiei moderne, informațiile sunt păstrate sub forma documentelor sociale o perioadă îndelungată de timp și pot fi transmise cu ușurință și rapiditate în cazul în care sunt solicitate.

Cercetarea despre abuzul săvârșit de către părinți asupra copilului este de tip calitativ, astfel că am recurs la metoda studiului de caz în vederea colectării informațiilor. Studiul de caz reprezintă “o investigație prin care se cercetează un fenomen contemporan în contextul său de viață reală, în special când granițele dintre fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate” (Yin, 2005, 30). Nu puțini sunt cei care cred că studiul de caz este o metodă de cercetare ușor de folosit, însă de fapt este una dintre cele mai dificile metode deoarece formulele de rutină nu există (Ibidem). Studiul de caz reprezintă “examinarea în profunzime a uneia sau a mai multor manifestări ale unui fenomen social, cum ar fi o familie, un sat sau o bandă de tineri” (Babbie, 2010, 410). Potrivit lui I. Radu (1994 apud Iluț, 1997, 106) un studiu de caz care are aplicabilitate pe abuzul exercitat asupra copiilor, se realizează în mai multe etape. Se pornește de la un cadru teoretic, fără care nu se pot culege date, urmând să fie elaborată o ipoteză. Apoi se face selecția cazurilor și precizarea unităților de analiză, după care se studiază fiecare caz și se extrag datele relevante. La final se modifică teoria inițială și se dezvoltă toate implicațiile. Metoda studiului de caz constă în observarea și înregistrarea comportamentului copiilor pe parcursul activităților în care sunt implicați, cu scopul de a identifica anumite patternuri (Golu, 2010, 40). Să luăm spre exemplu situațiile în care copiii se joacă cu diverse jucării. Prin intermediul studiului de caz, se încearcă identificarea modului în care copiii reacționează atunci când se joacă, dar și emoțiile pe care le au față de cei cu care interacționează.

Studiul de caz are aplicabilitate atât la nivelul cunoașterii comune, cât și la nivelul cunoașterii științifice. În contextul cunoașterii comune, studiul de caz ia o formă neelaborată, spontană. Prin intermediul învățării sociale, indivizii observă, învață ceea ce văd la alte persoane și apoi fac comparații. Pe de altă parte, cazurile cercetate din perspectiva cunoașterii științifice sunt bine elaborate, riguroase, conțin descrieri, explicații și comparații cu alte cazuri (Iluț, 1997, 105). Abuzul exercitat asupra copilului poate fi cercetat utilizând metoda studiului de caz, ale cărei date provin dintr-o gamă largă de surse, precum: documente, arhive, interviuri, observația directă și participativă. Pentru ca studiul de caz să fie bun din punct de vedere calitativ, este nevoie ca cercetătorul să utilizeze informații obținute din mai multe surse (Yin, 2005, 107-118).

După ce datele sunt colectate, acestea sunt prelucrate, făcându-se analiza lor. Analiza secundară de date presupune “extragerea de cunoștințe despre subiecte diferite de cele care au fost urmărite în anchetele originale” (Hyman, 1972 apud Chelcea, 2001, 544). Analiza secundară de date este posibilă doar dacă există un set de date deja colectate, tema cercetării a fost schimbată și a fost făcută anterior analiza primară de date. Sedlack și Stanley (1992 apud Chelcea, 2001, 550) au identificat mai multe avantaje ale analizei secundare, astfel: implică timp și costuri mai reduse; asigură calitatea datelor; este un studiu longitudinal; testează tehnici noi; sunt folosite eșantioane mai mari. Cu alte cuvinte, analiza secundară de date are aplicabilitate în cercetarea de tip calitativ despre abuzul exercitat de părinți asupra copiilor, deoarece asigură facilitatea obținerii datelor despre subiecți, se realizează într-un timp scurt, iar informațiile sunt verificate din nou de o altă persoană, crescând astfel calitatea acestora. Verificând și grupând rezultatele mai multor cercetări pe tema abuzului săvârșit asupra copilului, analiza secundară de date conferă rezultate mai sigure.

Analiza secundară de date permite accesul la informații unui număr mai mare de specialiști. Un număr din ce în ce mai mare de specialiști recurg la analiza secundară de date deoarece această metodă nu îi obligă pe aceștia să dispună de suport financiar sau să lucreze în echipă (Hyman, 1972 apud Chelcea, 2001, 551). Abuzul exercitat de părinți asupra copiilor este o temă de actualitate și de mare amploare, astfel că analiza secundară de date facilitează accesul multor specialiști pentru a cerceta această temă în vederea combaterii, diminuării sau de ce nu, stopării acestui fenomen care afectează calitatea vieții unui număr îngrjiorător de mare de copii din întreaga lume.

3.3 Operaționalizarea conceptelor

Agresorul a fost definit în Dicționarul explicativ al limbii române (1998, 21) ca fiind “persoana care organizează sau săvârșește o agresiune”. Agresorul este acea persoană care a fost abuzată în copilărie, care nu are încredere în forțele proprii, este ironic, critic, supărat pe lume. În relația cu partenera și copiii, agresorul este imatur din punct de vedere emoțional și este incapabil să își identifice sentimentele, are abilități scăzute în viața intimă, motiv pentru care schimbă des partenerele de viață. De asemenea, el este gelos și posesiv și consideră că bărbatul trebuie să domine femeia și copiii, fiindu-le superior acestora, superioritate care poate fi obținută prin violență. El are o atitudine negativă față de femeie, o învinovățește pentru eșecurile proprii, iar sexul este utilizat ca un act agresiv. Un individ poate deveni agresiv în urma consumului de alcool sau substanțe sau dacă apar probleme la locul de muncă (Muntean, 2003, 694-695). Există și femei care își agresează partenerii pentru a se răzbuna sau copiii, dar cea mai mare parte dintre agresori sunt bărbați care utilizează frecvent forța fizică asupra partenerelor și copiilor sau chiar a părinților (Rădulescu, 2001, 23).

Autodeterminarea reprezintă capacitatea individului de a lua decizii în ceea ce îl privește, decizii pentru care să își asume responsabilitate și care să nu îi afecteze pe ceilalți. Procesul de luare a deciziilor presupune existența unor alternative de unde invidul să poată alege soluția pe care o consideră ca fiind optimă (Alexiu, 2003, 325). Pe lîngă ajutorul acordat de specialiști, este nevoie ca individul să aibă încredere că va reuși să depășească situația problematică în care se află apelând la autodeterminare, fiind capabil să opteze pentru o anumită soluție (Petra, 2007, 249). Deși beneficiarul este cel care ia decizia, asistentul social îi împărtășește acestuia punctul său de vedere și diferite sugestii. Pe de altă parte însă, atunci când lucrează cu copii, asistentul social îi poate obliga pe aceștia să acționeze într-un anumit mod, el având ca prioritate protejarea, dar și respectarea drepturilor copilului (Alexiu, 2003, 326).

Comportamentul agresiv este “un comportament deliberat, întreprins cu intenția de a dăuna sau aduce prejudicii unui alt individ care nu dorește să fie tratat în acest mod” (Baron, 1977, apud Rădulescu, 2001, 25). Agresivitatea presupune un comportament agresiv, intenționat, exercitat împotriva altei persoane cu scopul de a-i produce vătămări din punct de vedere fizic, psihic, moral sau material. Albert Bandura (1963 apud Chelcea, 1993, 22) a demonstrat în urma cercetărilor efectuate că agresivitatea se dobândește prin intermediul învățării sociale, dar și importanța pe care o au mijloacele de comunicare în masă în ceea ce privește însușirea agresivității. Comportamentul agresiv are atât un caracter înăscut, transmis din originile animale, cât și un caracter dobândit pe parcursul vieții (Jderu, 2008, 210-211).

Formele de manifestare a abuzului asupra copilului în familie grupează mai multe tipuri de rele tratamente la care copiii sunt supuși de către părinți, dintre care menționăm: abuzul fizic, abuzul emoțional, abuzul sexual și neglijarea. Abuzul fizic este forma cea mai frecvent întâlnită, cel mai ușor de recunoscut și presupune “folosirea forței fizice asupra copilului, traumatizarea și maltratarea lui, indiferent de motivația adultului, expunerea la situații care pun în pericol viața și integritatea psihologică a copilului” (Acriș și Dumitru, 2005, 253). Abuzul emoțional reprezintă acțiunile părinților sau a altor persoane în grija cărora se află copilul, care dăunează dezvoltării imaginii de sine a copilului. El se simte neiubit, nedorit și lipsit de importanță, acestea fiind consecințele relelor tratamente la care este supus de către părinți (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, 24). Abuzul sexual se referă la implicarea copiilor în activități sexuale, seducerea și obligarea lor spre vizionarea filmelor de natură pornografică. Neglijarea reprezintă “incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului la educație” (Iacob et. al, 2009, 13).

Învățarea socială se referă la faptul că prin observație sau prin experimentare directă, copilul asimilează agresivitatea deoarece învață că este eficientă pentru a controla comportamentele celorlalți și pentru a-i determina să facă ceea ce el dorește (Muntean, Munteanu, 2011, 66). Albert Bandura (apud Wiley, 1978, 13) a demonstrat aplicabilitatea teoriei învățării sociale făcând referire la agresivitate, care este dobândită prin intermediul observației și al imitării comportamentelor agresive ale părinților, utilizată de copii în vederea gestionării conflictelor. În contextul în care violența nu este pedepsită la nivelul societății, copilul “observă eficiența violenței în soluționarea problemelor cu ceilalți și și-o însușește” (Muntean, Munteanu, 2011, 67). Cu alte cuvinte, dacă în copilărie părinții l-au crescut și educat apelând la violență fără să fie pedepsiți de lege, la maturitate acesta va deveni agresor, tratându-și copiii cu aceleași metode.

Serviciile sociale reprezintă “ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii calității vieții” (Ordonanța nr. 68/2003). În cazul copiilor abuzați, serviciile sociale sunt oferite de către o echipă pluridisciplinară, ai cărei specialiști (asistent social, psiholog, jurist, medic, educator) conlucrează cu scopul de a le asigura copiilor victime servicii precum: consiliere psihologică, servicii medicale, educaționale, psihoterapie și consiliere juridică (Pirneci, 2012, 142).

Sindromul copilului abuzat este un termen introdus de doctorul Henry Kempe care desemnează “acea condiție clinică a copiilor care au fost grav abuzați fizic de către un părinte sau de o persoană în grija căruia acesta se află” (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010, 31). Acest sindrom este identificat în majoritatea cazurilor la copiii cu vârsta sub 3 ani de zile, care au suferit diverse traume ale căror cauze justificabile nu există (Ibidem).

Sindromul de stres posttraumatic apare în situația în care o persoană se confruntă cu o întâmplare extrem de stresantă, ale cărei efecte sunt simptomele emoționale resimțite de persoana în cauză sub forma retrăirii întâmplării traumatizante, coșmaruri, lipsa reacției față de ceilalți (Harwood et al., 2010, 533). Sindromul de stres posttraumatic este definit conform DSM-IV (apud Munteanu, 2011, 166) ca fiind “un ansamblu de simptome provocate de o experiență traumatizantă extremă, simptome care sunt clasificate în trei categorii: reexperimentarea, evitarea și hiperexcitarea”. Diferite forme de manifestare ale violenței, războaiele, atacurile teroriste, catastrofele naturale, accidente rutiere grave, decesul unor persoane apropiate, sunt doar câțiva dintre factorii care pot cauza această afecțiune a cărei incidență a atins cote alarmante. Sindromul de stres posttraumatic poate afecta orice persoană, indiferent de vârstă, astfel că poate fi întâlnit atât în cazul copiilor, cât și al adulților. Copiii retrăiesc trauma prin intermediul jocurilor, desenelor, viselor, coșmarurilor. De asemenea, copiii sunt agitați, somnambuli sau se pot confrunta cu incontinență urinară (Muntean, Munteanu, 2011, 167-168).

Suportul social formal constă în “susținerea psihologică a persoanelor: confortul, asistența și informațiile primite din partea indivizillor și grupurilor în cadrul relațiilor formale” (Chelcea, 2003, 350). Suportul social formal poate fi reprezentat de specialiști din diferite domenii și servicii sociale, care acționează cu scopul de a-i ajuta pe copiii abuzați de către părinți să se simtă din nou în siguranță, să le asigure un mediu securizant, să le crească stima de sine și se reintegreze în societate (Mardare, 2010, 76-77). Deși copiiii pot beneficia de suport social informal oferit de familie și prieteni, în multe cazuri este nevoie să se intervină la nivel formal pentru ca efectele abuzului să fie minimizate. Suportul social formal “vizează o intervenție pe termen lung și reprezintă rețele de sprijin care au rolul de a susține copilul victimă a abuzului exercitat de părinți pe parcursul procesului de recuperare/ reabilitare” (Ullman, Townsend, 2007 apud Rujoiu, 2010, 269). Suportul social formal poate îndeplini următoarele funcții, astfel: funcția emoțională, cognitivă sau informațională și funcția de suport material. Prima funcție, cea emoțională are un rol foarte important, și presupune ca specialiștii să se implice in diferite activități alături de copiii victime pentru a le spori acestora stima de sine și pentru a le asigura confortul psihologic. Funcția cognitivă sau informațională este esențială în situațiile în care copiii se hotărăsc să schimbe ceva, având nevoie de informații pentru a depăși situația problematică în care se află. Nu în ultimul rând, funcția de suport material constă în oferirea de bani, bunuri materiale, servicii copiilor abuzați de către părinți (Ibidem).

Violența domestică reprezintă “o amenințare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de: intimidări sau de abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei, izolarea de prieteni, de familie sau de alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție” (Stark și Flitcraft, 1996 apud Voinea, 2005, 186). Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei (apud Sofrone, 2009, 125) a formulat definiția conform căreia violența domestică reprezintă “orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia și care aduce atingere vieții, integrității sociale, psihologice sau libertății altui membru al acelei familii și vatămă în mod serios dezvoltarea personalității lui/ei”. Violența domestică este un fenomen care poate lua mai multe forme: fizică, emoțională, psihică, sexuală, economică, verbală.

3.4 Obiectivele studiului

Identificarea cauzelor care generează abuzul exercitat de părinți asupra copiilor.

Identificarea consecințelor abuzului exercitat de părinți asupra copiilor.

Importanța serviciilor sociale centrate pe problematica abuzului săvârșit asupra copilului în familie.

3.5 Ipotezele studiului

Dacă părinții provin din familii în care predomină violența atunci poate exista riscul de a-și abuza proprii copii.

Copiii care trăiesc într-o familie în care este prezentă violența pot fi predispuși să manifeste comportamente agresive.

Cu cât copiii sunt informați în raport cu existența serviciilor sociale și a drepturilor pe care le au cu atât au șanse crescute de autodeterminare.

3.6 Prezentarea și analiza studiilor de caz

Caz 1

Descrierea cazului:

G.P. are 36 de ani, are 10 clase, lucrează la o firmă de detergenți două zile pe săptămână și o zi pe săptămână face menajul unei case. Dânsa locuiește în București cu soțul său, G.I. Acesta a fost șofer, dar a fost prins de poliție conducând sub influența alcoolului, astfel că de 3 ani de zile nu mai are permis, motiv pentru care a fost concediat de la locul de muncă. În prezent lucrează ocazional. El a fost internat forțat de poliție la dezalcoolizare timp de 10 zile. G.I. are o relație extraconjugală de 7 luni cu o femeie de 80 de ani, cu care soția și copiii nu sunt de acord. G.P. și G.I. au împreună doi copii, G.F. (15 ani) și G.A. (9 ani). Ambii copii merg la școală. Atât copii, cât și doamna G.P. sunt abuzați zilnic pe fondul consumului de alcool. G.F. prezintă probleme la coloană din cauza loviturilor. G.F. a depus plângere împotriva tatălui pentru rele tratamente, lovire și amenințări, obținând un certificat medico-legal. Și copiii și mama au fost amenințați cu cuțitul de către tată. Doamna G.P. a fugit de acasă cu copiii deoarece soțul îi amenința cu moartea și spunea că „vrea să vadă cum sare sângele din ei”. Aceștia sunt găzduiți în prezent în regim de urgență de Asociația „Diaconia”.

Identificare nevoi: În ceea ce privește nevoile fiziologice, mama și copiii au nevoie de o locuință în care să poată trăi în siguranță. Nevoia de iubire, protecție, sprijin, siguranță, afecțiune sunt acele nevoi emoțional-afective pe care copiii le necesită. Aceștia au nevoie de suport din partea rudelor și al prietenilor, să se integreze în diferite grupuri în cadrul cărora să se simtă respectați, să comunice și să petreacă mai mult timp. Din punct de vedere economico-financiar, copiii au nevoie ca mama și tatăl să își găsească un loc de muncă stabil pentru a-i putea întreține.

Identificare probleme: În acest caz, asistentul social intervine în vederea soluționării problemelor cu care familia se confruntă. Una dintre problemele familiei o constituie lipsa unei locuințe pentru mamă și copii. De asemenea, consumul de alcool în exces al tatălui este o problemă care generează și alte probleme precum abuzul fizic al copiilor și al soției, dar și amenințările la care sunt supuși. O altă problemă care afectează familia este comunicarea defectuoasă dintre cei doi soți, care a determinat relația tatălui cu o altă femeie. Familia se confruntă cu venituri insuficiente, deoarece tatăl nu aduce niciun venit, iar mama nu lucrează cu normă întreagă.

Identificare obiective:

a) pe termen scurt: -identificarea unei locuințe pentru mamă și copii;

-crearea relației bazate pe încredere și colaborare între beneficiari și consilier, identificarea resurselor de care aceștia dispun, prin intermediul procesului de consiliere psihologică;

-control medical pentru stabilirea efectelor abuzului fizic.

b) pe termen lung: -consiliere vocațională acordată doamnei G.P. în vederea obținerii unui loc de muncă cu normă întreagă pentru a le asigura copiilor toate cele necesare unui trai decent;

-identificarea cauzelor, precum și a efectelor tipurilor de abuz exercitat de către tată împotriva copiilor, conștientizarea problemelor cu care se confruntă cu ajutorul ședințelor de consiliere psihologică;

-ședințe de consiliere educațională la care să participe cei doi copii pentru a preveni abandonul școlar;

-consiliere juridică pentru mamă în contextul în care vrea să divorțeze.

Plan de intervenție:

Asistentul social este specialistul care intervine atunci când oamenii se confruntă cu diferite probleme și acționează în vederea depășirii situației problematice a doamnei G.P. și a celor doi băieți. În activitățile în care se implică alături de beneficiari, asistentul social adaptează cunoștințele teoretice pe care le deține în funcție de caracteristicile și nevoile doamnei G.P. și a copiilor, deoarece fiecare persoană este unică și trebuie tratată în mod specific pentru a obține o reușită. Este necesar ca între cele două părți să se creeze o relație bazată pe respect și încredere, în cadrul căreia să se respecte confidențialitatea informațiilor. Rolul asistentului social este acela de a soluționa problemele beneficiarilor, respectând valorile și credințele acestora, astfel că în acest caz el aplică teoria rezvolării de probleme, teoria intervenției în criză și teoria comunicării.

Teoria rezolvării de probleme presupune intervenția asistentului social astfel încât să schimbe situația cu care se confruntă doamna G.P. și cei doi băieți, schimbare care poate fi realizată prin parcurgerea a mai multor faze. Etapa de contact este cea în care inițial, este identificată problema cu care se confrunta beneficiarii. Urmează să fie stabilit scopul intervenției, care cuprinde obiectivele pe termen scurt și lung ale celor trei beneficiari, precum și resursele de care aceștia dispun. Apoi se face contractul și explorarea. Următoarea etapă este etapa contractului care include evaluarea, elaborarea planului de acțiune în vederea obținerii schimbării dorite și prognoza. Etapa acțiunii este ultima etapă parcursă, pe parcursul căreia este implementat și finalizat planul de acțiune și se face evaluarea finală, cu scopul de a verifica dacă metodele utilizate au fost eficiente pentru îndeplinirea obiectivelor doamnei G.P. și a copiilor. Teoria rezolvării de probleme este specifică asistenței sociale și are la bază câteva idei fundamentale, astfel: G.P. și băieții vor să dețină controlul asupra propriilor vieți și să fie capabile să facă tot ceea ce este important pentru ei; setul de valori și confortul psihologic cresc motivatia celor trei de a obține o schimbare; asistentul social interacționează cu alte sisteme; colaborarea cu alte sisteme are ca scop dezvoltarea; orice sistem uman are un scop bine stabilit. Rezolvarea de probleme reprezintă cadrul teoretic pe care se bazează asistentul social în activitățile pe care le desfășoară cu G.P. și băieții pentru a muta accentul de la problemă la soluții. Mai devreme sau mai târziu, fiecare individ trece prin diferite crize, pe care le pot depăși sau nu singure. Doamna G.P., împreună cu cei doi copii ai săi nu au reușit să treacă peste această situație de criză, respectiv abuzul la care sunt supuși de către soțul său, astfel că au apelat la ajutorul specializat al unui asistent social.

Intervenția în criză presupune stoparea evenimentelor care afectează invidul din punct de vedere sociocomportamental, prin schimbări pe o lungă perioadă de timp. Criza cu care se confruntă în prezent cei trei beneficiari a fost generată de pierderea locului de muncă de către domnul G.I., amplificată și de consumul de alcool. Intervenția în criză are la bază un proces care se realizează pe parcursul a trei faze: stadiul de impact, stadiul de retragere și stadiul de ajustare li adaptare. În primul stadiu sunt identificate efectele și modul în care criza este percepută de G.P. și baieți. De asemenea, este necesar ca beneficiarii să definească problemele, să fie implicați în procesul de intervenție, activități prin care asistentul social să le poată analiza emoțiile, să restructureze criza și să le ofere acestora un răspuns. Stadiul de retragere este parcurs atunci când cei trei încearcă să aplaneze singuri conflictul, să stopeze abuzurile cu scopul de a depăși criza, însă aceste metode eșuează. Stadiul de ajustare și adaptare este esențial deoarece asistentul social și doamna alături de copii se confruntă cu criza și intervențiile realizate. Intervenția în criză implică o intervenție de scurtă durată, limitată în timp, unde asistentul social are rol activ prin informarea și oferirea sprijinului beneficiarilor. Asistentul social analizează capacitatea mamei și a copiilor de a rezista situației. Succesul procesului de intervenție în criză depinde de respectarea acestor principii și de abilitatea asistentului social de a soluționa un astfel de caz.

O altă teorie ce poate fi aplicată în acest caz este teoria comunicării, conform căreia comunicarea afectează comportamentul indivizilor. Comunicarea poate fi de trei feluri: comunicare verbală, nonverbală și metacomunicare. Indiferent de tipul de comunicare, pot apărea dificultăți în comunicare, care pot avea ca rezultat probleme de relaționare, așa cum se întâmplă și în cazul de față. Cei doi soți nu comunică eficient, motiv pentru care bărbatul apelează la forță și amenințări și are o relație cu o altă femeie. Teoria comunicării are trei stadii: faza inițială, care include comunicarea verbală și nonverbală necesară stabilirii unei relații; urmează faza evaluării primare, în care asistentul social evaluează informațiile oferite de G.P. și copii pentru a identifica blocajele de comunicare apărute în relația dintre copii și tată sau dintre G.P. și soț; faza intervenției implică stabilirea relației terapeutice, definirea problemei, stabilirea scopului, identificarea solutiilor, implementarea strategiilor de schimbare și încheierea relației terapeutice.

Teoria biopsihosocială, teoria investiției, teoria schimbului și teoria învățării sociale sunt teorii din sfera explicării violenței domestice care au aplicabilitate în acest caz. Astfel, teoria biopsihosocială explică violența în funcție de trei categorii de factori: biologici, psihologici și sociali. Din punct de vedere biologic, violența bărbatului este explicată în contextul inactivității, sedentarismului, consumului de alcool, care amplifică agresivitatea acestuia față de copii și soție. În categoria factorilor psihologici sunt incluse tulburările de personalitate, tulburările de comportament, care sunt coroborate cu pierderea locului de muncă și comunicarea defectuoasă a bărbatului cu soția și copiii. Cel mai important factor social este stresul, care în această situație este cauzat de pierderea locului de muncă, de posibilitatea intentării divorțului de către soție. Teoria investiției presupune existența unei funcții anticipative pe care fiecare partener o aplică în momentul în care se constituie cuplul. Până în prezent, doamna G.P. a rămas în relație crezând că soțul se va schimba, aspectele negative fiind depășite de cele pozitive, însă soțul a ales să investească în altă relație. Teoria schimbului are la bază analiza cost-beneficiu și explică comportamentul agresiv al bărbatului. El continuă să își abuzeze copiii și soția deoarece avantajele (inspiră teamă, putere) pe care le obține în urma acestui comportament sunt mai mari decât costurile (țipete, vânătăi). Teoria învățării sociale explică comportamentul agresiv al tatălui exercitat asupra copiilor și al soției în contextul în care în perioada copilăriei, acesta a fost la rândul lui agresat, fiind transmis din generație în generație. El a observat, iar mai apoi a început să imite comportamentul violent, deoarece acesta nu era pedepsit la nivelul comunității și îi aduce anumite satisfacții, deținând controlul asupra copiilor și al soției.

Caz 2

Descrierea cazului:

C.E. are 35 de ani, a urmat cursuri postuniversitate și școala postliceală sanitară, iar în prezent lucrează ca asistent medical în cadrul Spitalului Floreasca. Este căsătorită cu C.F.L. (39 de ani) care lucrează de obicei în construcții, dar de câteva luni nu mai are un loc de muncă, cei doi având împreună o fetiță de 7 ani. Abuzul a început imediat după căsătorie, pe fondul geloziei, dar soțul se limita la a-i atrage atenția că a întârziat prea mult de la serviciu. Ulterior, el a început să i se adreseze cu apelativul „fă” și să își înjure și soția și copilul, situația înrăutățindu-se considerabil. Fetița este și ea abuzată, atât indirect, fiind martoră la agresiunile la care mama este supusă, cât și direct, fiind lovită frecvent de către tată. Fetița îi spune bunicii materne că îi este teamă ca „nebunul să nu o bată pe mami iar”. Într-o dimineață, când a venit de la serviciu, soțul a bătut-o pe doamna C.E. pe fondul geloziei, dar și pe fetiță, după care le-a dat afară din casă, motiv pentru care doamna C.E. a apelat la serviciile acestui centru. La momentul abuzului, C.F.L. nu consumase alcool. Conform spuselor doamnei C.E., soțul său a fost abuzat în copilărie de către tatăl său. În prezent, doamna locuiește cu fetița, părinții săi și cei 4 frați într-o baracă muncitorească de la IMGB, fără condiții.

Identificare nevoi: În contextul nevoilor fiziologice, atât doamna C.E., cât și fetița au nevoie de o locuință unde să poată domicilia. În ceea ce privește nevoile emoțional-afective, copilul are nevoie de suport, protecție, sprijin moral din partea părinților, a bunicilor, a prietenilor, creșterea stimei de sine. Fetița are nevoie să se simtă iubită si protejată, să comunice cu alți copii de vârsta ei.

Identificare probleme: Familia este întemeiată având la bază valori precum iubire, respect, protecție, dar cu toate acestea viața de familie presupune și aspecte mai puțin plăcute. În acest caz, familia se confruntă cu mai multe probleme ce necesită soluționare, fie că le depășesc singuri, fie că apelează la ajutorul rudelor și al prietenilor sau la ajutorul specializat. Astfel, comportamentul agresiv al bărbatului exercitat asupra fetiței și soției reprezintă problema principală cu care se confruntă familia. Copilul și soția sunt afectate și de alte probleme, precum: gelozia excesivă a tatălui, adresarea de injurii, ca și agresiunile dintre cei doi părinți la care participă și fetița. De asemenea, izgonirea de acasă a soției și copilului generează o nouă problemă, lipsa unei locuințe pentru mamă și copil.

Identificare obiective:

a) pe termen scurt: -găsirea unei locuințe în care doamna C.E. să se poată muta cu fetița;

-control medical în vederea stabilirii efectelor abuzului exercitat de tată;

-consiliere psihologică pentru mamă și copil în vederea identificării consecințelor abuzului;

b) pe termen lung: -oferirea informațiilor necesare privind serviciile sociale de care poate beneficia în funcție de nevoile pe care le prezintă;

-continuarea ședințelor de consiliere psihologică în vederea identificării cauzelor care au stat la baza abuzului, a repercusiunilor abuzului, precum și conștientizarea problemelor cu care se confruntă și depășirea acestora;

-consiliere juridică dacă doamna C.E. se hotărăște să divorțeze;

-monitorizarea mamei și a copilului.

Plan de intervenție:

Asistentul social intervine în soluționarea acestui caz respectând valorile promovate de această profesie, dar și valorile personale ale beneficiarului. Asistentul social va acționa în interesul beneficiarului, adaptând modalitatea de intervenție în funcție de unicitatea persoanei și a problemelor sale. El are responsabilitatea de a-l ajuta pe client, îi oferă acestuia informațiile necesare, îl asigură că îi vor fi respectate intimitatea și confidențialitatea. Rolul principal al asistentului social este acela de a acționa în vederea îmbunătățirii calității vieții clientului, astfel că în cazul fetiței și al doamnei C.E. acesta aplică teoria intervenției în criză, teoria rezolvării de probleme și teoria sistemică.

Intervenția în criză presupune o intervenție rapidă și de scurtă durată, care are ca obiectiv dezvoltarea abilităților de a face față problemei prin întreruperea evenimentelor care le-au adus pe cele două în această situație. Pe parcursul vieții, fiecare persoană se confruntă cu diferite crize, pe care le pot depăși fie singuri, fie prin apelarea la prieteni, rude sau la serviciile unui asistent social. În majoritatea cazurilor, criza apare ca urmare a unor evenimente de viață stresante, ca și în cazul de față, unde criza a fost declanșată de pierderea locului de muncă a tatălui, ceea ce a amplificat comportamentul agresiv al acestuia. În această situație, criza reprezintă o tulburare emoțională a fetiței și a doamnei C.E. determinată de comportamentul agresiv al tatălui, care este asociată cu lipsa abilităților de a face față. Teoria intervenției în criză se realizează în trei stadii, astfel: stadiul de impact, stadiul de retragere și stadiul de ajustare și adaptare. Primul stadiu, cel de impact se referă la efectele care apar în plan fizic, psihic, emoțional, relațional, șocul, pe care l-au provocat abuzurile exercitate de tată asupra copilului și asupra mamei. În stadiul de retragere, se încearcă soluționarea problemelor prin propriile metode, doamna crezând că soțul se va schimba și nu va mai fi agresiv, dar acestea dau greș. Ultimul stadiu este unul de acceptare a situației, de adaptare, conform căruia doamna C.E. și fetița se implică alături de asistentul social în activități ce au ca scop depășirea crizei. În soluționarea cazului este implicată o echipă pluridisciplinară, care acționează timp de câteva săptămâni sau luni cu scopul de a identifica o soluție și de a produce schimbări pe termen lung. Teoria rezolvării de probleme are un rol foarte important în domeniul asistenței sociale, care presupune implicarea activă a specialistului alături de C.E. și fetiță în vederea soluționării problemelor. Este necesar ca atât C.E. și copilul, dar și asistentul social să comunice reciproc în legătură cu problemele, scopurile și resursele de care dispun. De asemenea, presupune evaluarea problemei, verificarea soluțiilor și dezvoltarea unui plan de rezolvare. Scopul teoriei rezolvării de probleme este de a schimba situația problematică cu care se confruntă doamna C.E. și fetița, schimbare ce poate fi posibilă pe parcusul a trei stadii: get ready, get set și go. Primul stadiu este reprezentat de intenția asistentului social de a-i fi util fetiței și mamei în depășirea problemelor cu care se confruntă. În cel de-al doilea stadiu, get set, asistentul social identifică valorile pe baza cărora va interveni în acest caz. Ultimul stadiu constă în punerea în aplicare a etapelor necesare rezvolvării problemelor. Procesul rezolvării de probleme se realizează în mai multe etape: faza de contact, care include identificarea problemei mamei și copilului, stabilirea scopului, contactul și explorarea; faza de contract, care presupune evaluarea, elaborarea unui plan de acțiune și prognoza; faza de acțiune, care cuprinde implementarea planului de acțiune, finalizarea, și nu în ultimul rând, evaluarea finală. Teoria rezolvării de probleme poate fi aplicată în acest caz deoarece beneficiarii sunt victime ale violenței domestice, iar mama sau fetița nu suferă de boli cronice sau tulburări psihice.

Teoria rezolvării de probleme are caracteristici comune cu o altă teorie, teoria sistemică, care are aplicabilitate în acest caz, dat fiind faptul că familia este un sistem social alcătuit din mai multe părți componente, părți care nu pot funcționa izolat unele de celelalte. Sistemul social, familia, reprezintă mai mult decât suma tuturor componentelor, în interiorul căreia atunci când apar schimbări în ceea ce privește o componentă, se vor modifica toate celelalte componente. Teoria sistemică este des folosită de asistenții sociali atunci când vor să intervină la nivel familial, ca și în cazul doamnei C.E. și al fetiței, abuzate de către tată. Conform teoriei, afectarea unei părți a sistemului, atrage după sine afectarea întregului sistem, ceea ce poate duce chiar la distrugerea sistemului. Altfel spus, schimbarea comportamentului tatălui, care a devenit agresiv, a generat schimbări și în comportamentul celorlalți membri ai familiei, respectiv al soției și al fiicei sale. Fetiței îi este teamă de tatăl său atât pentru ea, dar și pentru mamă, să nu o bată și pe ea. Cele două au fost izgonite din casă, astfel că au fost nevoite să se mute cu bunicii, fiind un mediu nou pentru cele două victime. Mediul de viață violent în care trăiește fetița nu este unul propice pentru creșterea și dezvoltarea optimă a acesteia, motiv pentru care asistentul social trebuie să identifice factorii generatori ai abuzului în vederea schimbării situației și a revenirea la viața liniștită pe care familia o avea înainte ca agresivitatea să fie declanșată.

În contextul teoriilor specifice violenței, asistentul social analizează situația problematică prin care trec doamna C.E. și fetița prin intermediul teoriei biopsihosociale, al teoriei schimbului și al teoriei învățării sociale. Teoria biopsihosocială analizează violența din perspectiva a trei categorii de factori: biologici, psihologici și sociali, care se întrepătrund. Din punct de vedere biologic, factorul care explică agresivitatea este excesul de testosteron, al cărui nivel este amplificat de inactivitatea, pasivitatea, sedentarismul, consumul de alcool al tatălui. Sub influența băuturilor alcoolice, bărbatul nu se mai poate controla și devine agresiv cu fata și soția sa. Tulburările de comportament, de personalitate, pierderea locului de muncă, barierele de comunicare dintre membrii familiei, fac parte din categoria factorilor psihologici. Factorul social care generează comportamentul agresiv al bărbatului este stresul, care poate proveni din variate surse. Teoria schimbului evaluează violența având la bază analiza cost-beneficiu. În acest caz, bărbatul deține controlul asupra soției și copilului, și exercită comportamente agresive asupra acestora atât timp cât avantajele depășesc costurile. Conform teoriei învățării sociale, abuzul exercitat asupra copiilor și asupra femeii se transmite din generație în generație, copiii fiind cei care observă și imită comportamentul părinților. Copilul adoptă un astfel de comportament deoarece observă că prin intermediul violenței obține cu ușurință ceea ce vrea și nu este pedepsit la nivelul societății.

Caz 3

Descrierea cazului:

A.N. are 36 de ani, are 6 clase și este din București. Soțul său a decedat din motive de sănătate, cu care avea doi copii (un băiat de 18 ani și o fată de 13 ani). După moartea soțului, în speranța că va fi ajutată cu creșterea copiilor, a încercat să își refacă viața alături de actualul concubin, cu care are alți doi băieți (de 4 ani, respectiv 4 luni). Doamna lucra ca îngrijitor la o firmă și asigura curățenia la mai multe firme. După ce a născut al patrulea copil nu primește concediu de creștere copil deoarece nu a lucrat 12 luni la firma respectivă, ci decât 9 luni. Copiii din căsătoria anterioară a doamnei merg la școală, iar băiatul de 4 ani la grădiniță. A.N. este beneficiară a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din anul 2006, care îi oferă lunar bani pentru plata chiriei. Concubinul este agresiv cu A.N., dar și cu cei doi copii din căsătoria anterioară a doamnei. Copiii sunt abuzați fizic, verbal, psihic în fiecare zi de către concubinul mamei. Acesta îi batjocorește și le vorbește urât celor doi copii. Bărbatul s-a certat cu vecinii de mai multe ori, motiv pentru care familia a fost nevoită să se mute în altă parte. A.N. a apelat la serviciile Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, de unde a fost trimisă la Asociația Diaconia.

Identificare nevoi: Nevoile fiziologice sunt reprezentate de necesitatea unei alimentații sănătoase, îmbrăcăminte adecvată, condiții de trai decente, nevoi esențiale oricărei persoane pentru a supraviețui. În ceea ce privește nevoile emoțional-afective, copiii au nevoie ca mama să îi protejeze, să le fie alături și să se implice în creșterea și educarea lor. Este necesar ca ei să relaționeze, prin implicarea în activități desfășurate la nivelul grupurilor sociale. Copiii au nevoie de resurse economico-financiare pentru o dezvoltare fizică și psihică optimă.

Identificare probleme: Motivul pentru care familia a apelat la serviciile specializate oferite de către un asistent social îl constituie problemele cu care membrii acesteia se confruntă. Astfel, mama nu are venituri suficiente pentru creșterea copiilor și nu are persoane apropiate la care să apeleze în caz de nevoie. Relațiile dintre cei doi copii pe care doamna A.N. îi are din căsătoria anterioară și actualul concubin sunt conflictuale, ceea ce reprezintă o problemă. În acest context, copiii se confruntă cu mai multe probleme cauzate de comportamentul concubinului, precum: injuriile și insultele la care acesta îi supune; abuzul fizic și psihomemoțional exercitat de bărbat asupra celor doi copii și asupra partenerei.

Identificare obiective:

a) pe termen scurt: -participarea la ședințe de consiliere psihologică în vederea stabilirii unei relații bazate pe încredere între beneficiari și consilier, dar și pentru informarea copiilor și a mamei cu privire la serviciile sociale de care pot beneficia;

-conștientizarea efectelor pe care le implică abuzul săvârșit de către concubin împotriva celor doi copii din căsătoria anterioară a doamnei.

b) pe termen lung: -monitorizarea și continuarea procesului de consiliere cu scopul de a fi identificate cauzele și efectele pe care le implică abuzul. Mama și copiii trebuie să fie conștienți de problemele cu care se confruntă și să fie motivați să acționeze în vederea depășirii situației problematice prin care trec;

-consiliere vocațională pentru mamă în vederea încadrării pe piața muncii a mamei pentru a obține o calificare profesională, urmată de integrarea socioprofesională;

-consiliere educațională acordată celor doi copii care merg la școală.

Plan de intervenție:

Asistentul social are un rol fundamental în soluționarea acestui caz, oferindu-le beneficiarilor informațiile necesare pentru a depăși problema cu care se confruntă. În raport cu profesia pe care o exercită, asistentul social este influențat în activitățile întreprinse de valorile persoanale, dar și de valorile promovate de această profesie. Astfel, valorile fundamentale promovate de asistenul social sunt credința în unicitatea și demnitatea copiilor și a lui A.N., precum și credința în autodeterminarea lor. Respectând aceste valori și confidențialitatea informațiilor, asistentul social stabileăte cu beneficiarii o relație de colaborare, în cadrul căreia acționează cu scopul de a schimba situația în care se află mama și copiii abuzați de către concubinul acesteia. În acest context, asistentul social aplică teoria rezolvării de probleme, teoria narativă și teoria intervenției în criză.

În contextul în care doamna A.N. și cei patru copii se confruntă cu o problemă și vor să acționeze în vederea producerii unei schimbări, teoria rezolvării de probleme are aplicabilitate în acest caz. Asistentul social evaluează logic problema care îi afectează pe beneficiari, revizuiește soluțiile și apoi elaborează un plan de rezolvare. Procesul rezolvării de probleme se realizează treptat, în mai multe etape. Faza de contact include activități precum: identificarea problemei cu care se confruntă A.N. și copiii; fixarea obiectivelor pe termen scurt și pe termen lung; încheierea contractului și explorarea motivației și a capacităților beneficiarilor. Pe parcursul fazei de contract, asistentul social face evaluarea, prin identificarea cauzelor care au declanșat și care mențin problema în viața copiilor și a mamei, dar și a cunoștințelor pe care le va aplica în vederea soluționării problemei. Odată făcută evaluarea, asistentul social elaborează planul de acțiune și stabilește care sunt șansele de reușită ale acestui plan. Faza acțiunii este ultima parcursă de asistentul social pentru a obține o schimbare în viața beneficiarilor. Această etapă include implementarea planului de acțiune, finalizarea și evaluarea finală a cazului. Asistentul social poate întâmpina dificultăți în parcurgerea acestor etape, deoarece are de colectat foarte multe informații, ceea ce necesită timp, timp de care beneficiarii nu dispun, deoarece ei vor rezultate imediate. Teoria narativă este des utilizată în practica asistenței sociale atunci când specialiștii lucrează cu victime ale violenței domestice, astfel că poate fi aplicată și în situația doamnei A.N. și a copiilor abuzați de concubin. Conform acestei teorii, asistentul social îi ajută pe beneficiari să vadă că există alte realități și adevăruri, îi ajută să își reconstruiască propriile vieți. Rolul asistentului social este de a asculta și de a pune întrebări menite să identifice alte evenimente care au amplificat problema cu care se confruntă beneficiarii. Prin activitățile în care se implică alături de beneficiari, asistentul social îi ajută pe aceștia să își creeze o nouă poveste de viață. În prezentul caz, scopul terapiei narative este ca beneficiarii să descopere mai multe realități și adevăruri, astfel încât să înțeleagă că este necesar să schimbe poveștile cu probleme în funcție de care și-au trăit și organizat viața. Teoria narativă are două stadii: cel al deconstrucției, urmat de cel al reconstrucției. Pe parcursul stadiului deconstrucției, se crează relația terapeutică, asistentul social ascultând povestea spusă de beneficiari. Ei povestesc cum au început abuzurile, cum a evoluat frecvența acestora, ce evenimente au contribuit la exercitarea abuzurilor, ce efecte are abuzul asupra vieții copiilor și a mamei, ce măsuri au luat pentru a stopa abuzurile exercitate de concubin. După ce a obținut aceste informații, asistentul social folosește tehnica externalizării și separă problema de persoană, în așa fel încât problema devine ținta schimbării, și nu persoana. Asistentul social clarifică problema expusă de beneficiari și va căuta împreună cu aceștia mecanisme de apărare împotriva efectelor pe care abuzul le are asupra lor. Beneficiarii îi dezvăluie asistentului social factorii pe care îi consideră declanșatori ai problemei, astfel problema abuzului fiind deconstruită treptat. Stadiul reconstrucției presupune ca beneficiarii să își completeze viziunea asupra realității și să nu privească abuzul în mod coercitiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă este abuzată de partener, A.N. era o mamă singură, soțul decedase și nu putea să îngrijească singură de doi copii, motiv pentru care a considerat că un bărbat în viața sa îi va fi de ajutor. Teoria narativă este aplicată de către asistentul social în 6-7 ședințe, la sfârșitul cărora acesta le oferă în scris beneficiarilor un rezumat a ceea ce s-a petrecut în cadrul ședinței. De asemenea, asistentul social face o evaluare scrisă a intervenției și oferă beneficiarilor diplome pentru a sărbători reușita asupra problemei. Teoria intervenției în criză se pliază acestui caz, deoarece are ca scop diminuarea impactului pe care îl are criza generată de exercitarea abuzului asupra beneficiarilor, dar și creșterea capacității acestora de a face față unor probleme asemănătoare în viitor. Asistentul social intervine alături de echipa pluridisciplinară deoarece copiii și femeia trec printr-o criză și au nevoie de ajutor specializat pentru a obține o schimbare pe termen lung în viața lor. O asemenea intervenție este rapidă, limitată în timp la câteva săptămâni și presupune parcurgerea a trei etape: faza de impact, care are loc atunci când se petrec evenimente neașteptate care provoască confuzie; faza de retragere, specific căreia este faptul că A.N. și băieții încearcă să soluționeze criza prin intermediul propriilor metode, crezând că dacă îi fac pe plac și îl ascultă, bărbatul se va schimba și va renunța la comportamentul agresiv, dar aceste metode nu au avut succes; ajustarea și adaptarea este stadiul în care asistentul social colaborează cu beneficiarii pentru a confrunta criza.

Teoriile explicative ale violenței care au aplicabilitate în acest caz sunt: teoria schimbului, teoria generală a sistemelor și teoria investiției. Teoria schimbului analizează violența axându-se pe relația cost-beneficiu. Bărbatul este agresiv cu A.N. și cei doi copii deoarece are un scop, care implică anumite avantaje (inspiră frică, supunere, le arată că el este cel care deține puterea). Până în momentul în care costurile vor fi mai mari decât beneficriile, concubinul va continua să fie agresiv cu partenera și copiii săi. Conform teoriei generale a sistemelor, fiecare sistem este alcătuit din elemente interdependente. Deși cei doi copii ai doamnei A.N. și ai concubinului nu sunt abuzați direct de către tatăl lor, ei sunt martori la relele tratamente la care sunt supuși frații vitregi și mama lor. Abuzul are efecte negative grave în ceea ce privește dezvoltarea copiilor, mai ales că aceștia pot prelua comportamentul agresiv al tatălui la maturitate, deoarece cred că un astfel de comportament este normal. Teoria investiției are aplicabilitate în acest caz deoarece explică violența în contextul analizei raportului dintre aspectele pozitive și aspectele negative ale fiecărui membru al familiei. Investițiile pot fi intrinseci, care fac referire la timpul petrecut în cadrul relației în vederea cunoașterii de sine și a partenerului sau extrinseci, reprezentate de relațiile pe care fiecare membru al familiei le-a stabilit cu familia, prietenii, rude. Doamna A.N. a investit în această relație gândindu-se la binele copiilor, vrând să le ofere acestora un tată alături de care să crească și care să o ajute în ceea ce privește îngrijirea, protejarea și educarea lor.

Caz 4

Descrierea cazului:

P.N., 35 de ani, locuiește în București, are 8 clase, iar în prezent frecventează cursuri de seral, fiind în clasa a X-a. Este căsătorită cu domnul P.V., împreună cu care are 4 copii: 3 băieți (10, 9 și 7 ani) și o fată (4 ani). Familia locuiește într-o locuință socială. Dânsa lucrează ca infirmieră, iar soțul lucrează la Poșta Română. Acesta consumă des alcool și este foarte gelos, motiv pentru care este agresiv frecvent cu soția și cei patru copii. Băieții merg la școală, iar fetița la grădiniță. Băiatul cel mare s-a născut cu dificultate de învățare, iar la școală are un profesor de sprijin. Cel mai mic dintre băieți suferă de enurezis nocturn, adică face pe el pe timpul nopții. Din cauza bolilor de care suferă băieții, aceștia sunt abuzați foarte des. Soțul este recalcitrant, își pierde controlul și își amenință soția și copiii cu moartea. Abuzurile au început cu 3-4 ani în urmă și sunt din ce în ce mai dese, în prezent ajungând să aibă frecvență zilnică, motiv pentru care doamna nu a mai suportat și a apelat la serviciile Asociației Diaconia. P.N. lucrează ca infirmieră la un centru care aparține Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, astfel că a luat legătura cu un asistent social de acolo, care a trimis-o la Asociația Diaconia. P.N. nu are pe nimeni, nu are la cine să apeleze în caz de nevoie. În trecut, doamna a mai apelat la serviciile mai multor instituții, de unde a primit alimente, haine pentru cei mici, dar și găzduire în centrul maternal din cadrul DGASPC sector 1.

Identificare nevoi: Din punct de vedere fiziologic, beneficiarii necesită o locuință unde să poată domicilia. Copiii au nevoie de o alimentație sănătoasă, îmbrăcăminte adecvată, condiții de trai decente, nevoi esențiale oricărei persoane pentru a supraviețui. Mama are nevoie de resurse materiale și economice pentru a-și putea crește și educa copiii. În ceea ce privește nevoile emoțional-afective, copiii și mama trebuie să beneficieze de afecțiune, suport din partea părinților și a rudelor, să își îmbunătățească stima de sine.

Identificare probleme: Pe lângă sentimentele și momentele frumoase, membrii unei familii trăiesc și evenimente mai puțin plăcute, ca și în cazul acestei familii. Tatăl este agresiv cu soția și copiii, comportament ce este considerat a fi o problemă deoarece împiedică buna funcționare a familiei. Agresiunile psihologice la care copiii și soția sunt supuși repreyintă o altă problemă pe care familia trebuie să o soluționeze. De asemenea, mama nu deține o locuință unde să locuiască cu cei patru copii și nici nu are venituri suficiente pentru a le asigura acestora nevoile necesare unui trai de viață decent.

Identificare obiective:

a) pe termen scurt: -găsirea unei locuințe pentru P.N. și cei patru copii;

-ședințe de consiliere psihologică în vederea stabilirii efectelor abuzului;

b) pe termen lung: -procesul de consiliere psihologică prin intermediul căruia mama și copiii să identifice cauzele și consecințele abuzurilor, acceptarea propriilor defecte, reintegrare socială;

-consiliere juridică prin intermediul căreia este sprijinită ideea mamei de a divorța și de a obține custodia copiilor, dacă asta își dorește cu adevărat;

-consiliere educațională pentru copiii înscriși la școală.

Plan de intervenție:

Scopul principal al asistentului social este acela de a îi ajuta pe P.N. și pe copii să depășească situația de dificultate, acesta acționând în interesul beneficiarilor. Prin intermediul activităților pe care le desfășoară, asistentul social asigură beneficiarilor sprijin social și informare, analizează capacitatea acestora de a face față situației. Asistentul social are obligația de a-și trata cu respect beneficiarii, să respecte confidențialitatea informațiilor împărtășite de aceștia. Ținând cont de unicitatea beneficiarilor și a fiecărui caz, asistentul social utilizează ca și teorii din sfera asistenței sociale, intervenția în criză, teoria sistemică.

Intervenția în criză are aplicabilitate în acest caz, având în vedere criza cu care se confruntă P.N. și cei patru copii, generată de gelozia excesivă și consumul de alcool al tatălui. Situația de criză se manifestă la nivel fizic, psihic, cognitiv și relațional, fiind percepută în mod diferit în funcție de fiecare persoană, astfel că unele persoane pot depăși singuri criza, pe când alții au nevoie de ajutor din partea familiei, prietenilor sau de ajutor specializat oferit de asistenții sociali. Doamna P.N. a mai apelat la servicii specializate pentru a le asigura protecție celor patru copii, însă s-a întors la soțul agresiv, ajungând să se confrunte din nou cu o situație de criză. O astfel de intervenție în criză presupune implicarea echipei pluridisciplinare, ai cărei specialiști au un rol activ și acționează rapid pe o perioadă scurtă de timp. Intervenția în criză se realizează în trei faze: stadiul de impact (este etapa în care apare confuzia și dezorientarea beneficiarilor, cauzate de un eveniment neprevăzut); stadiul de retragere (are loc în când P.N. împreună cu cei patru copii a încercat să soluționeze criza prin propriile metode, întrocându-se la bărbatul violent, metode care nu au avut succes) și stadiul de ajustare și adaptare (care presupune ca beneficiarii să colaboreze cu asistentul social în confruntarea cu criza și intervențiile). În cazul de față, specialiștii desfășoară activități cu G.P. și copiii, care pot fi clasificate pe două niveluri. La primul nivel pot fi încadrate activități precum: înlăturarea simptomelor, sprijinirea beneficiarilor pentru a înțelege criza cu care se confruntă, implicarea familiei. Sprijinirea beneficiarilor cu scopul de face conștientiza legătura dintre prezent și crizele trecute, precum și identificarea unor soluții ale acestei crize, sunt activități care fac parte din al doilea nivel al intervenției.

Teoria intervenției în criză poate fi aplicată împreună cu teoria sistemică, potrivit căreia orice sistem are în componența sa mai multe părți interdependente, care nu ar putea funcționa separat. Sistemul însumează părțile componente ale acestuia, la care se adaugă relațiile stabilite între părți. Familia face parte din categoria sistemelor sociale, astfel că teoria sistemică este aplicabilă pentru acest caz. Orice eveniment petrecut în cadrul familiei este determinat de o mulțime de factori. În contextul unei reușite, asistentul social trebuie să analizeze cauzele care au determinat modificarea unei părți a sistemului, deoarece disfuncționalitatea unei componente determină disfuncționalități la nivelul întregului sistem. Cei patru copii și mama lor sunt afectați de comportamentul agresiv al tatălui, care persistă de câțiva ani. În această situație, asistentul social trebuie să identifice factorii generatori ai agresivității tatălui cu scopul ca aceste rele tratamente să înceteze, familia revenind astfel la viața liniștită și fericită pe care o aveau cu câțiva ani în urmă.

Din sfera teoriilor specifice violenței, asistentul social va utiliza în acest caz teoria biopsihosocială, teoria ciclicității violenței, teoria investiției și teoria schimbului. Conform teoriei biopsihosociale, violența este analizată din perspectiva a trei categorii de factori: biologici, psihologici și sociali. Din punct de vedere biologic, factorul care explică agresivitatea este excesul de testosteron, hormonul virilității masculine, al cărui nivel crește în situația în care bărbatul consumă alcool în exces. Factorii psihologici care contribuie la amplificarea violenței sunt dificultățile pe care membrii familiei le întâmpină în comunicare și ostilitatea bărbatului. În categoria factorilor sociali, stresul are un rol important în exercitatea comportamentului agresiv al bărbatului, deoarece poate fi cauzat de problemele întâmpinate la locul de muncă, posibilitatea divorțului, venituri insuficiente. Teoria ciclicității violenței analizează violența dintre parteneri ținând cont de trei etape: etapa de acumulare a agresivității, etapa explozivă și etapa remușcării. În prima etapă, bărbatul este cel care deține controlul asupra femeii și asupra copiilor, etapă în care el acumulează nemulțumiri, frustrări, chiar dacă ceilalți membri ai familiei încearcă să rezolve situația. Urmează etapa de explozie, când bărbatul își abuzează soția și copiii prin diferite modalități. Acesta nu se mai poate controla, iar abuzurile încetează atunci când intervin rudele, vecinii sau poliția. Pe parcursul etapei remușcării, agresorul regretă comportamentul, se simte vinovat, motiv pentru care își modifică considerabil conduita, devenind tandru, calm, iubitor și inventează scuze pentru felul în care s-a purtat. Teoria ciclicității violenței explică de ce G.P. a ales să se întoarcă cu copiii la soțul abuzator atunci când a apelat pentru prima dată la serviciile DGASPC. Din perspectiva teoriei schimbului, relațiile abuzive din cadrul familiei sunt explicate în contextul analizei cost-beneficiu. Astfel, comportamentul agresiv exercitat de către soț asupra copiilor și asupra soției are ca scop deținerea controlulului, pe care îl poate obține doar prin intermediul violenței. El cunoaște punctele slabe ale copiilor și soției, astfel că le aplică aceste pedepse deoarece știe că avantajele sunt mai mari decât costurile. Teoria investiției are aplicabilitate în acest caz deoarece presupune ca membrii familiei să ia în considerare aspectele pozitive și negative ale celorlalți membri. Când așteptările nu îi mai sunt îndeplinite, bărbatul recurge la violență pentru a-și supune soția și copiii. Doamna G.P. a rămas în relația abuzivă în speranța că soțul se va schimba și va renunța la acest comportament, în special pentru binele copiilor.

Caz 5

Descrierea cazului:

Doamna D. L., 42 de ani, este din Brașov, a absolvit Facultatea de Drept și școala postliceală de asistent medical. Este căsătorită, soțul are 44 de ani și au împreună două fete, de 17 și 9 ani. În prezent, doamna locuiește cu fetele în centrul Asociației Diaconia. Fetele s-au trasferat la școli din București. D.L. nu are un loc de muncă, dar își caută. Cele trei nu au niciun venit, alocația fetelor fiind luată de către tată. Soțul consumă frecvent alcool, iar pe fondul geloziei dezvoltă un comportament agresiv. Acesta utiliza față de copii și soție un limbaj vulgar și le lovea, în special pe fata cea mare. D.L. a fost târâtă în curtea casei și bătută cu picioarele, iar în momentul în care fata cea mare a sărit în ajutorul mamei, a dat-o cu capul de perete. El a aruncat cu mâncare în doamna D.L. și în fete. Într-una din zile fata cea mică a chemat poliția, dar până au ajuns tatăl făcuse curat și strânsese tot, polițiștii neavând nicio dovadă. D.L. și fiica cea mare au fost nevoite să primească îngrijiri medicale din cauza loviturilor primite. Cele două au apelat la poliție și au obținut certificate medico-legale. Doamna D.L. a intentat divorț și a obținut custodia celor doi copii, iar tatăl are interdicție 6 luni să nu se apropie de fete. Familia locuia într-o casă formată din trei camere, bucătărie și baie, proprietate personală a părinților mamei. Soțul deține o firmă de transport și s-a mutat și el din casa respectivă. Doamna nu are la cine să apeleze, deoarece părinții dânsei sunt în vârstă și nu o mai pot ajuta pe dânsa și pe cele două fete.

Identificare nevoi: În ceea ce privește nevoile fiziologice, fetele au nevoie de o locuință unde să se mute împreună cu mama. În plan emoțional-afectiv, fetele au nevoie de sprijin și suport din partea ambilor părinți, au nevoie să se simtă respectate, creșterea stimei de sine. Fetele, dar și mama au nevoie să comunice și să relaționeze, să se integreze în diferite activități. Din punct de vedere economico-financiar, cele două fete necesită suport financiar, dat fiind faptul că mama nu lucrează, iar tatăl le oprește alocația.

Identificare probleme: Asistentul social intervine în acest caz ca urmare a solicitării doamnei D.L., care dorește ca dânsa și cele două fete ale sale să fie ajutate în vederea depășirii problemelor cu care se confruntă. Cele trei nu au o locuință în care să se poată muta, iar mama nu are un loc de muncă. Tatăl este lipsit de interes în ceea ce privește creșterea și educarea fetelor. Aceste neajunsuri sunt cauzate de o altă problemă cu care se confruntă acestea, respectiv comportamentul agresiv manifestat de către tată asupra lor. Mai mult decât atât, acesta consumă frecvent alcool și le abuzează fizic, psihic și verbal pe soția și fetele sale.

Identificare obiective:

a) pe termen scurt: -căutarea și identificarea unei locuințe în care cele două fete să se poată muta împreună cu mama;

-consiliere psihologică cu ajutorul căreia să fie evidențiate punctele tari ale fetelor și ale mamei, informarea despre suportul social la care acestea pot apela, precum și implicarea în activități menite să crească stima de sine a acestora;

b) pe termen lung: -prin intermediul ședințelor de consiliere psihologică se stabilesc cauzele și efectele abuzului exercitat împotriva celor două fete și a mamei, conștientizarea prezenței problemelor și modul în care le influențează viața, precum și îmbunătățirea relațiilor sociale prin integrarea in grupuri sociale și prin reluarea relațiilor cu familia extinsă.

-consiliere educațională pentru cele două fete;

-consiliere vocațională pentru mamă, dânsa fiind ajutată să își găsească un loc de muncă.

Plan de intervenție:

Fiecare persoană este unică și trebuie să beneficieze de intervenție adaptată la caracteristicile persoanei respective, astfel că asistentul social acționează respectând valorile promovate de asistența socială, respectiv credința în unicitatea și demnitatea beneficiarilor, precum și credința în autodeterminarea acestora. În cazul de față, asistentul social are rolul de a-i îndruma pe D.L. și cele două fete de 17 și 9 ani în vederea depășirii problemei cu care se confruntă.

Asistentul social poate utiliza rezolvarea de probleme în vederea schimbării situației în care se află D.L. și cele două fete pe care le are împreună cu soțul său. În acest sens, asistentul social parcurge trei faze împreună cu beneficiarii. Așadar, în prima fază, contactul, el identifică problema cu care se confruntă mama și fetele, stabilește obiectivele pe termen scurt și lung ale acestora, se încheie contractul și are loc explorarea. Urmează faza contractului, când se face evaluarea și se elaborează un plan de acțiune. În cadrul ultimei faze, a acțiunii, este implementat planul de acțiune, finalizat, iar mai apoi se face evaluarea finală. Rezolvarea de probleme pune accent pe implicarea activă a asistentului social și pe implicarea tuturor resurselor existente în vederea soluționării problemelor și a schimbării situației în care se află beneficiarii. Teoria rezolvării de probleme se realizează în trei stadii: get ready (asistentul social își arată disponibilitatea și dorința de a le ajuta pe P.N. și fetele sale); get set (asistentul social se pregătește din punct de vedere psihologic și stabilește valorile după care se va ghida în intervenție) și go (asistentul social aplică etapele necesare rezvolării problemei). Teoria rezolvării de probleme are caracteristici comune cu mai multe teorii, printre care și teoria sistemică.

Conform teoriei sistemice, orice sistem este alcătuit din părți care nu pot funcționa separat. Aceste sisteme pot fi formale sau informale, familia fiind un sistem social informal, în cadrul căruia accentul se pune pe relația funcțională dintre componente și întreg. În cadrul familiei sunt stabilite o mulțime de relații, motiv pentru care asistentul social analizează comportamentul tuturor membrilor pentru a înțelege ceea ce se întâmplă și pentru a găsi soluția optimă pentru mamă și copii. Conform teoriei sistemice, dacă o parte componentă a sistemului se schimbă, inevitabil se vor schimba și celelalte părți. Cu alte cuvinte, comportamentul și stilul de viață al fetelor și al mamei s-au schimbat din cauza comportamentului agresiv exercitat de tată asupra acestora. Cele trei au plecat de acasa și s-au mutat în alt oraș, fata cea mare a avut nevoie de îngrijiri medicale în urma loviturilor primite, ambele fete au fost nevoite să se mute la alte școli și să își facă alți prieteni, mama a plecat departe de părinții săi, deși aceștia sunt în vârstă.

O altă teorie utilizată de asistentul social pentru a soluționa problemele acestei familii este teoria centrată pe sarcină, care implică o intervenție de scurtă durată. Pe parcursul primelor ședințe, beneficiarii sunt ajutați de către asistentul social să identifice și să conștientizeze abuzul, să stabilească obiectivele, dar să țină cont și de obstacolele pe care le pot întâmpina în atingerea obiectivelor. Asistentul social are rolul de a analiza alături de D.L. și fete problematica abuzului, dar și consecințele pe care le presupune și acestea nu le vad. Abuzul presupune repercusiuni grave asupra dezvoltării fetelor, în special în cazul fetei mari, care a fost dată de către tată cu capul de perete și a avut nevoie de îngrijiri medicale. Odată identificate și analizate problemele, este încheiat contractul, care relevă faptul că cele trei persoane asistate sunt de acord să lucreze cu asistentul social. După ce elaborează planul de intervenție, asistentul social are rolul de a le ajuta pe fete și pe mamă să identifice obstacolele, pune în aplicare planul de intervenție și finalizează cazul prin evaluarea progesului făcut de beneficiari în vederea soluționării problemei abuzului.

Din punct de vedere al teoriilor explicative ale violenței, asistentul social poate aplica în acest caz teoria biopsihosocială și teoria resursei. Conform teoriei biopsihosociale, violența este explicată în funcție de trei categorii de factori: biologici, psihologici, sociali, care se întrepătrund. În acest caz, factorul reprezentativ din categoria factorilor biologici este excesul de testosteron, al cărui nivel este amplificat de consumul excesiv de alcool, sedentarism, care explică comportamentul agresiv manifestat împotriva soției și a fetelor. Stresul cauzat la locul de muncă este factorul social care declanșează abuzurile exercitate de bărbat împotriva fetelor și a soției, simțindu-se astfel eliberat. Din punct de vedere psihologic, factorii care amplifică abuzul exercitat de bărbat sunt reprezentați de: tulburările de comportament și personalitate, comunicarea defectuoasă dintre bărbat și ceilalți membri ai familiei, empatia redusă de care acesta dă dovadă. Fetele sunt afectate în acest sens, astfel că le este greu să stabilească relații bazate pe respect și încredere. Teoria resursei se bazează pe ideea conform căreia într-o relație nu există raport de putere, acesta fiind influențat de cantitatea de resurse aduse de fiecare membru. În acest caz, bărbatul este cel care lucrează și aduce resurse în casă, motiv pentru care deține controlul și se poartă cum crede de cuviință. De asemenea, mama și fetele cedează în fața tatălui, deoarece nu dețin forța fizică necesară pentru a-i face față.

3.7 Limitele studiului

În afară de avantajele pe care le are metoda studiului de caz, acesta presupune și anumite limite. Există posibilitatea ca numărul studiilor de caz să fie insuficient pentru o anumită cercetare, dar în studiul de față populația țintă implicată are o valoare relativ mică, astfel că studiul nu poate fi relevant pentru mai multe categorii de beneficiari. De asemenea, în contextul colectării datelor nu am intrat în contact direct cu beneficiarii, ci am consultat dosarele acestora și am discutat cu asistentul social care se ocupă de cazurile respective. Cu alte cuvinte, studiul de caz presupune obținerea informațiilor având la bază datele colectate anterior de către un specialist, care poate bloca în mod intenționat accesul la datele respective (Yin, 2005, 110).

3.8 Concluziile studiului

În urma prezentării și analizării celor cinci studii de caz, am ajuns la concluzia că bărbații își abuzează atât copiii, cât și soțiile din diferite motive. Aceștia încearcă să dețină controlul asupra partenerelor și asupra copiilor, utilizând în principal forța fizică, injuriile, amenințările. Agresorul este în majoritatea cazurilor căsătorit cu femeia pe care o abuzează și este tatăl biologic al copiilor pe care îi supune relelor tratamente. Într-un singur caz, agresorul este concubinul doamnei, acesta purtându-se urât doar cu cei doi copii ai doamnei din căsătoria anterioară. De asemenea, am observat că abuzul exercitat este generat de mai mulți factori: tații nu au un loc de muncă sau dacă au, nu este stabil; consumă frecvent băuturi alcoolice; acționează pe fondul geloziei; consideră că bărbatul este cel care trebuie să deține puterea în cadrul unei familii, iar copiii și soția trebuie să i se supună și să facă tot ceea ce el dorește, au în istoricul familial cazuri de violență.

Femeile aleg să rămână alături de soți pentru binele copiilor și în speranța că aceștia se vor schimba sau pentru ca persoanele din jurul lor (părinți, prieteni, socrii) să nu le considere incapabile să își mențină căsnicia. Ele rămân cu copiii în relația abuzivă până în momentul în care nu mai pot suporta efectiv abuzurile partenerilor. Atunci când se hotărăsc în sfârșit să părăsească relația, acestea apelează la serviciile oferite victimelor violenței domestice de diferite instituții. Așadar, suportul social formal are un rol foarte important în susținerea femeilor și a copiilor pentru a depăși situația problematică în care se află. În egală măsură, este nevoie ca oamenii să fie înainte informați cu privire la existența acestor specialiști și instituții care le oferă servicii, pentru a ști la cine să apeleze. Specialiștii le oferă copiilor și femeilor victime o mulțime de servicii, dintre care amintim: adăpost și protecție, hrană, sprijin material, consiliere psihologică, asistență medicală, asistență educațională pentru copii etc. Toate aceste servicii au ca scop depășirea situației traumatice prin care trec copiii și mamele, și implicit îmbunătățirea calității vieții acestora. Cu toate acestea, după o scurtă perioadă de timp, unele femei consideră că este mai bine pentru ele și pentru copii să se întoarcă acasă, în speranța că soțul va renunța la comportamentul agresiv. Pe de altă parte, sunt și femei hotărâte să divorțeze și să obțină custodia copiilor, acestea fiind încurajate și ajutate în acest sens.

Efectele pe care abuzul le are atât asupra copiilor victime, cât și asupra mamelor sunt devastatoare. Aceștia rămân marcați pe viață de aceste traume la care sunt supuși în interiorul familiei. În funcție de forma de abuz, de frecvența și gravitatea acestuia, copiii victime resimt consecințele comportamentului agresiv al propriilor părinți, existente la nivel: fizic, psihologic, emoțional, social.

Potrivit datelor analizate, atât copiii, cât și mamele abuzate se confruntă cu sindromul de stres posttraumatic, retrăind episoadele agresive. Victimele se izolează de restul persoanelor și nu stabilesc relații sociale cu ceilalți. În contextul diferitelor forme de abuz la care sunt supuși, copiii și mamele devin timizi, retrași, rușinoși, nu pot fi atenți, nu au capacitatea de a iniția o activitate. Ca urmare a comportamentului exercitat de agresor, victimele se consideră neiubite, vulnerabile, lipsite de putere, neputincioase, au o imagine de sine negativă și o stimă de sine foarte scăzută.

Atunci când am realizat cercetarea de tip calitativ pe tema abuzului exercitat de părinți asupra copilului, mi-am stabilit anumite ipoteze și obiective pe care să le îndeplinesc. Astfel, ipoteza conform căreia dacă părinții provin dintr-o familie în care predomină violența atunci poate exista riscul de a-și abuza proprii copii are ca obiectiv identificarea cauzelor care generează abuzul exercitat de părinți asupra copilului. Aceasta a fost validată deoarece o parte din agresori au în istoricul familiei cazuri de violență, pe care inițial ei le-au observat, după care le-au adoptat și le-au manifestat chiar împotriva soției și a propriilor copii.

Copiii care trăiesc într-o familie în care este prezentă violența pot fi predispuși să manifeste comportamente agresive este cea de-a doua ipoteză al cărei obiectiv este acela de a identifica consecințele pe care le are comportamentul agresiv săvârșit de către părinți asupra copiilor. Ipoteza a fost de asemenea, validată doar parțial deoarece nu toți copiii victime din studiile prezentate vor deveni agresivi la maturitate. Copiii care sunt mai mari conștientizează gravitatea problemei cu care se confruntă și efectele pe care le presupune, astfel că sunt motivați să nu adopte comportamente agresive pentru ca alte persoane să nu fie nevoite să treacă prin situația prin care au trecut ei.

Ultima ipoteză face referire la informarea copiilor cu privire la existența serviciilor sociale și a drepturilor pe care le au. Ipoteza are ca obiectiv evidențierea importanței serviciilor sociale centrate pe problematica abuzului exercitat asupra copilului în familie. Altfel spus, ipoteza a fost validată deoarece în situația în care copiii sau mama au știut de existența serviciilor sociale, în momentul în care nu au mai suportat abuzurile le care erau supuși, aceștia au solicitat ajutor specializat din partea asistentului social în vederea depășirii situației problematice cauzată de comportamentul agresiv al tatălui. Așadar, studiul…… este o cercetare de tip calitativ bazată pe metoda studiului de caz, ale cărei ipoteze au fost validate.

Concluzii generale

Violența este un fenomen care persistă de foarte mult timp în fiecare societate și care afectează un număr îngrijorător de mare de persoane, indiferent de vârsta, sexul, nivelul educației, religiei sau etniei lor. De foarte multe ori, copiii sunt cei care devin victime ale abuzului, deoarece sunt ușor de controlat, au vârsta fragedă și nu au puterea necesară pentru a stopa relele tratamente la care sunt supuși de către proprii părinți. Abuzul exercitat asupra copilului în familie este o formă de violență intens analizată și cercetată, având în vedere că este o problemă socială complexă care are efecte asupra unui număr foarte mare de copii din întreaga lume.

Formele de maltratare a copiilor sunt diverse, astfel că părinții pot recurge la abuz fizic, psihologic, emoțional, neglijare, exploatare sau chiar abuz sexual. Abuzul este o problemă socială care are un impact covârșitor asupra dezvoltării copilului, a cărui intensitate este amplificată de faptul că în cele mai multe cazuri, un anumit tip de abuz este însoțit de alte forme de manifestare (Muntean, 2011, 110). În acest context, specialiștii (Sana Loue, 2000, apud Rujoiu, 2012, 229) au încercat să analizeze comportamentul agresiv făcând referire la teoriile explicative ale violenței, care pot fi centrate pe individ sau cuplu (teoria învățării sociale, teoria biopsihosocială, teoria schimbului, teoria resursei, teoria investiției, teoria puterii maritale și teoria relației traumatice) și teorii centrate pe societate (teoriile feministe, teoria generală a sistemelor, teoria evoluționistă, teoria ecologică și teoria culturii violenței).

Abuzul săvârșit împotriva copilului determină consecințe negative, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, consecințe ce sunt resimțite de copilul victimă la nivel fizic, psihic, emoțional, social sau educațional. Gravitatea consecințelor pe care abuzul le are asupra copilului diferă în funcție de caracteristicile individuale ale copilului, forma de manifestare a abuzului la care copilul a fost supus, coroborarea mai multor tipuri de abuz, frecvența și perioada de manifestare a abuzului, de suportul social informal și formal de care beneficiază copilul (Moraru, 2013, 78). Copiii pot solicita ajutorul persoanelor pe care le cunosc și în care au încredere, dar de foarte multe ori efectele abuzului sunt atât de grave încât, sprijinul oferit de familie, rude, prieteni nu este suficient, astfel că se recomandă intervenție specializată (Mardare, 2010, 76). Cu alte cuvinte, intervenția specialiștilor are un rol foarte important în cazurile de copii abuzați, deoarece aceștia contribuie la creșterea calității vieții copiilor victime. Cu cât specialiștii intervin mai repede, cu atât efectele abuzului asupra copilului sunt diminuate. În acest context, asistentul social acționează în interesul superior al copilului, respectând valorile și principiile promovate de profesia de asistent social și intervine astfel încât să îi ajute pe copiii victime ale abuzului să depășească trauma produsă de comportamentul părinților săi, precum și să prevină astfel de comportamente în viitor. Deși la nivelul României au fost adoptate mai multe reglementări juridice în vederea protejării copiilor abuzați în cadrul familiei, legile respective nu sunt aplicate în mod eficient pentru a apăra drepturile copiilor victime și pentru a preveni alte asfel de abuzuri (Rădulescu, 2010, 411).

Concluzionând, prin această lucrare, am tratat abuzul exercitat asupra copilului în familie deoarece este o problemă de actualitate răspândită în toate colțurile lumii. Având în vedere incidența cazurilor de copii abuzați, am evidențiat cauzele și efectele negative pe care abuzul le are asupra copilului, precum și rolul sistemului social formal și al asistentului social în astfel de cazuri. Abuzul exercitat de părinți asupra copilului este o problemă socială care persistă din cele mai vechi timpuri și este transmis din generație în generație, deși au fost luate numeroase măsuri legislative în acest sens.

Bibliografie

Acriș, C. și Dumitru, A. (2005). Pedagogie socială aplicată: intervenția în munca socială. București: Editura Cartea Universitară;

Alexiu, M.. (2003). Construcția metodologică a asistenței sociale. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 319-366;

Babbie, E. (2010). Practica cercetării sociale. Iași: Editura Polirom;

Banciu, D. (2005). Crima și criminalitatea. Repere și abordări juris-sociologice. București: Editura Lumina Lex;

Bandura, A. (1973). Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall;

Bonea, G.V. (2013). Violența în relația de cuplu, victime și agresori. București: Editura Sigma;

Bratu, R. (2012). Violența domestică în context internațional. În O. Rujoiu și V. Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 237-266;

Breton, G. (2010). Ending Sexual Violence in the Democratic Republic of the Congo. The Fletcher Forum of World Affairs, pp. 13-40;

Buzducea, D. (1999). Cetăți și ruine. Introducere în studiul problemelor sociale. București: Editura Societatea Știință & Tehnică;

Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Editura Polirom;

Buzducea, D. (2009). Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale. Iași: Editura Polirom;

Chelcea, S. (1993). Agresivitate. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, pp. 21-22;

Chelcea, S. (2000). Cum să redactăm în domeniul științelor umane. Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy;

Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică;

Chelcea, S. (2003). Suport social. În S. Chelcea și P. Iluț (coord.). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică, p. 350;

Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică;

Cioclei, V. (2009). Drept penal, partea specială. Infracțiuni contra persoanei. București: Editura C. H. Beck;

Cojocaru, Ș. (2002). Proiectul de intervenție-de la teorie la practică. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Editura Lumen, pp.337-361;

Cojocaru, Ș. și Cojocaru, D. (2008). Managementul de caz în protecția copilului. Evaluarea serviciilor și practicilor din România. Iași: Editura Polirom;

Daigle, L.E. (2012). Victimology. Los Angeles, London, New Delhi: Ed. Sage;

Dan, A. (2002). Problema socială. În Pop, L.M. (coord.). Dicționar de Politici Sociale. București: Editura Expert, pp. 667-675;

David-Kacso, A., Antal, I., Roth, M., Mezei, E. și Szasz, R. ( 2012). Abuzul fizic, psihologic și metodele de disciplinare pozitivă în practica parentală a părinților adolescenților de 16 ani din România. În Revista de Asistență Socială. nr.2/2012, București. pp. 65-79;

Dicționar explicativ al limbii române. (1998). București: Editura Univers Enciclopedic;

Douglas, E.M., Hines, D.A., McCarthz, S.C. (2012). Men who sustain female to male partner violence: factors associated with where they seek help and how they rate those resources. Violence and Victims, 27, 871-94;

Ferreol, G. și Neculau, A. (2003). Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Giddens, A. (2001). Sociologie. București : Editura Bic All;

Golu, F. (2010). Psihologia dezvoltării umane. București: Editura Universitară;

Harwood, R., Miller, S.A. și Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Iași: Editura Polirom;

Iacob, A., Drăghici, V. și Marin, I.V. (2009). Abuzul și exploatarea sexuală a copilului. Craiova: Editura Sitech;

Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului-concepte și metode. Iași: Editura Polirom;

Iluț, P. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom;

Iluț, P. (2005). Sociopsihologia și antropologia familiei. Iași: Editura Polirom;

Ionescu, I. (2003). Metodologia cercetării socialului. Repere pentru asistenții sociali. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp.213-276;

Ionescu, Ș. și Jourdan-Ionescu, C. (2001). Maltratarea: forme, epidemiologie, etiologie și consecințe. În Ș. Ionescu (coord.). Copilul maltratat.Evaluare, prevenire, intervenție. București: Fundația Internațională pentru Copil și Familie, pp. 13-38;

Irimescu, G. (2002). Abuzul asupra copilului. Forme de intervenție socială. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare. Iași: Editura Lumen, pp. 157-212;

Jain, S. și Cohen, A.K. (2013). Behavioral adaptation among youth exposed to community violence: a longitudinal multidisciplinary study of family, peer and neighborhood-level protective factors. Society of Prevention Research, 14, 607-617;

Jderu, G. (2008). Comportamentul agresiv În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie: teorii, aplicații, cercetări. Iași: Editura Polirom, pp. 207-224;

Lorenz, K. [1963] (2005). Așa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii. București: Editura Humanitas (trad. de Constantin, I.);

Manea, L. (1993). Abuz. În C. Zamfir și L. Vlasceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel;

Mardare, E.I. (2010). Stresul psihosocial și boala cardiacă. Analize și intervenții. București: Editura Universității din București;

Marian, G. și Baloescu, A. (2009). Comportamentul agresiv. București: Editura Tritonic;

Micle, M.I., Săucan D. Ș., Liiceanu, A. și Oancea, G. (2012). Violența în familie. Repere psihosociale. În Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 17-70;

Moraru, E. (2012). Childhood abuse experience: the effects on child’s personality and the role of social support. În Revista de Asistență Socială, 4, pp. 35-49;

Moraru, E. (2013). “A scrijeli cimentul neuscat”. Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în secolul XXI. În V. Rujoiu (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE, pp. 45-85;

Muntean, A. (2003). Violența în familie și maltratarea copilului. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 668-721;

Muntean, A. și Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom;

Pantea, M.C. (2008). Copiii care muncesc în România. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Petra, Ș. (2007). Sociologie medicală. Cluj-Napoca: Editura Dacia;

Pintrijel, O.M. (2013). Abuzul asupra copilului în familie: ecoul patologic al devenirii umane. În V. Rujoiu (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE, pp. 86-126;

Pirneci, O. (2012). „Spune copacul cât este tânăr!” sau violența asupra copilului. O analiză psihosociologică. În O., Rujoiu, și V., Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 116-149;

Pirneci, O. (2012). Intervention programs for children victims of violence. În Revista de Asistență Socială, 4, pp.19-33;

Popescu, M. (2002). Abuzul copilului. În L.M. Pop (coord.). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert, pp.89-98;

Popescu, M. (2002). Violența domestică. În L.M. Pop (coord.). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert, pp. 805-812;

Rădulescu, A. (2005). Violența în familie, o problemă de conștientizare socială. În Revista de Asistență Socială, nr. 1-2/2005, pp. 157-162;

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editura Universității din București;

Rădulescu, S.M. (1993). Violența. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, pp. 658-659;

Rădulescu, S.M. (1999). Devianță, criminalitate și patologie socială. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale. Victime și agresori în familie. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2004). Dicționar selectiv. 100 de termeni „cheie” în domeniul patologiei sociale, criminologiei și sociologiei devianței. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2010). Inocență și violență erotică. Abuzul sexual exercitat în familie asupra minorilor. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2010). Sociologia devianței și a problemelor sociale. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. și Dâmboeanu, C. (2006). Sociologia consumului și abuzului de droguri. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. și Dâmboeanu, C. (2010). Abuzul comis în familie asupra copiilor. O perspectivă multidisciplinară. București: Editura Ars Docendi;

Răduț, C. (2007). Evoluția fenomenului violenței intrafamiliale în societatea românească (1990-2003). Teză de doctorat, București, Universitatea din București;

Ritzer, G. (1986). Social problems. New York: Ed. Random House;

Ropotică, I.M. (2007). Violența intrafamilială. București: Editura ProUniversitaria;

Ropotică, I.M. (2009) Violența în școală. București: Editura Renaissance;

Roth-Szamoskozi, M. (2005). Copii și femei, victime ale violenței. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Rujoiu V. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editura Polirom, pp. 223-280;

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (2010). Vest și Est. Cultura violenței și emoțiile sociale. București: Editura ASE;

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (coord.), (2012). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Salvați copiii (f.a.). Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. București;

Salvați copiii (2005). Drepturile copilului între principii și realitate. București: Editura Speed; Promotion Schneider, R., Baumrind, N.și Kimerling, R. (2007). Exposure to child abuse and risk for mental health problems in women. Violence and Victims, 22 , pp. 620-631;

Sînzianu, S.G. (2006). Violența în familie prezentată în presa din România. Iași: Editura Lumen;

Sofrone, M. (20009). Violența psihologică asupra femeii în familia românească postmodernistă. În Revista de Asistență Socială, nr. 1-2, pp. 122-134;

Sorescu, M.E. și Berilă, I. (2005). Asistența socială-sistem și profesie. Craiova: Editura Universitaria;

Stoleru, M., David-Kacso, A., Antal, I. (2012). The approach of domestic violence by the criminal justice system in Romania. În Revista de Asistență Socială, nr.4/2012, pp. 135-151;

Tonk, G., Andorjani, J. și Lazlo, E. (2012). Providing services to maltreated children and their families. Some findings of Romanian case based surveillance study. În Revista de Asistență Socială, 2, pp.91-102;

Văduva, G. și Roman, M. (2000). Ghid practic de prevenire și intervenție în violențele intrafamiliale. București: Institutul pentru cercetarea și prevenirea criminalității;

Voinea, M. (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie. București: Editura Focus;

Wiley, J. (1978). Violence and the family. New York: Ed. Union Brothers;

Winton, M.A. și Mara, B.A. (2001). Child abuse and neglect. Boston: Ed. Allyn and Bacon;

Yin, R.K. (2005). Studiul de caz: designul, analiza și colectarea datelor. Iași: Editura Polirom;

Zastrow, C. (1982). Introduction to social welfare institutions, social problems, services and current issues. Homewood, Illinois: The Dorsey Press;

***Constituția României

***Ordonanța nr. 68/2003 privind serviciile social

***Legea nr.197/2000 care stabilește măsurile și sancțiunile aplicate persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva membrilor familiei

*** Legea nr.678/2001, art.13

***Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

***Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

***Legea 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003

Bibliografie

Acriș, C. și Dumitru, A. (2005). Pedagogie socială aplicată: intervenția în munca socială. București: Editura Cartea Universitară;

Alexiu, M.. (2003). Construcția metodologică a asistenței sociale. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 319-366;

Babbie, E. (2010). Practica cercetării sociale. Iași: Editura Polirom;

Banciu, D. (2005). Crima și criminalitatea. Repere și abordări juris-sociologice. București: Editura Lumina Lex;

Bandura, A. (1973). Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall;

Bonea, G.V. (2013). Violența în relația de cuplu, victime și agresori. București: Editura Sigma;

Bratu, R. (2012). Violența domestică în context internațional. În O. Rujoiu și V. Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 237-266;

Breton, G. (2010). Ending Sexual Violence in the Democratic Republic of the Congo. The Fletcher Forum of World Affairs, pp. 13-40;

Buzducea, D. (1999). Cetăți și ruine. Introducere în studiul problemelor sociale. București: Editura Societatea Știință & Tehnică;

Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Editura Polirom;

Buzducea, D. (2009). Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale. Iași: Editura Polirom;

Chelcea, S. (1993). Agresivitate. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, pp. 21-22;

Chelcea, S. (2000). Cum să redactăm în domeniul științelor umane. Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy;

Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică;

Chelcea, S. (2003). Suport social. În S. Chelcea și P. Iluț (coord.). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică, p. 350;

Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică;

Cioclei, V. (2009). Drept penal, partea specială. Infracțiuni contra persoanei. București: Editura C. H. Beck;

Cojocaru, Ș. (2002). Proiectul de intervenție-de la teorie la practică. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Editura Lumen, pp.337-361;

Cojocaru, Ș. și Cojocaru, D. (2008). Managementul de caz în protecția copilului. Evaluarea serviciilor și practicilor din România. Iași: Editura Polirom;

Daigle, L.E. (2012). Victimology. Los Angeles, London, New Delhi: Ed. Sage;

Dan, A. (2002). Problema socială. În Pop, L.M. (coord.). Dicționar de Politici Sociale. București: Editura Expert, pp. 667-675;

David-Kacso, A., Antal, I., Roth, M., Mezei, E. și Szasz, R. ( 2012). Abuzul fizic, psihologic și metodele de disciplinare pozitivă în practica parentală a părinților adolescenților de 16 ani din România. În Revista de Asistență Socială. nr.2/2012, București. pp. 65-79;

Dicționar explicativ al limbii române. (1998). București: Editura Univers Enciclopedic;

Douglas, E.M., Hines, D.A., McCarthz, S.C. (2012). Men who sustain female to male partner violence: factors associated with where they seek help and how they rate those resources. Violence and Victims, 27, 871-94;

Ferreol, G. și Neculau, A. (2003). Violența. Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom;

Giddens, A. (2001). Sociologie. București : Editura Bic All;

Golu, F. (2010). Psihologia dezvoltării umane. București: Editura Universitară;

Harwood, R., Miller, S.A. și Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Iași: Editura Polirom;

Iacob, A., Drăghici, V. și Marin, I.V. (2009). Abuzul și exploatarea sexuală a copilului. Craiova: Editura Sitech;

Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului-concepte și metode. Iași: Editura Polirom;

Iluț, P. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom;

Iluț, P. (2005). Sociopsihologia și antropologia familiei. Iași: Editura Polirom;

Ionescu, I. (2003). Metodologia cercetării socialului. Repere pentru asistenții sociali. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp.213-276;

Ionescu, Ș. și Jourdan-Ionescu, C. (2001). Maltratarea: forme, epidemiologie, etiologie și consecințe. În Ș. Ionescu (coord.). Copilul maltratat.Evaluare, prevenire, intervenție. București: Fundația Internațională pentru Copil și Familie, pp. 13-38;

Irimescu, G. (2002). Abuzul asupra copilului. Forme de intervenție socială. În V. Miftode (coord.). Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare. Iași: Editura Lumen, pp. 157-212;

Jain, S. și Cohen, A.K. (2013). Behavioral adaptation among youth exposed to community violence: a longitudinal multidisciplinary study of family, peer and neighborhood-level protective factors. Society of Prevention Research, 14, 607-617;

Jderu, G. (2008). Comportamentul agresiv În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie: teorii, aplicații, cercetări. Iași: Editura Polirom, pp. 207-224;

Lorenz, K. [1963] (2005). Așa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii. București: Editura Humanitas (trad. de Constantin, I.);

Manea, L. (1993). Abuz. În C. Zamfir și L. Vlasceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel;

Mardare, E.I. (2010). Stresul psihosocial și boala cardiacă. Analize și intervenții. București: Editura Universității din București;

Marian, G. și Baloescu, A. (2009). Comportamentul agresiv. București: Editura Tritonic;

Micle, M.I., Săucan D. Ș., Liiceanu, A. și Oancea, G. (2012). Violența în familie. Repere psihosociale. În Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 17-70;

Moraru, E. (2012). Childhood abuse experience: the effects on child’s personality and the role of social support. În Revista de Asistență Socială, 4, pp. 35-49;

Moraru, E. (2013). “A scrijeli cimentul neuscat”. Forme de manifestare ale abuzului asupra copilului în secolul XXI. În V. Rujoiu (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE, pp. 45-85;

Muntean, A. (2003). Violența în familie și maltratarea copilului. În G. Neamțu (coord.). Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 668-721;

Muntean, A. și Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom;

Pantea, M.C. (2008). Copiii care muncesc în România. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Petra, Ș. (2007). Sociologie medicală. Cluj-Napoca: Editura Dacia;

Pintrijel, O.M. (2013). Abuzul asupra copilului în familie: ecoul patologic al devenirii umane. În V. Rujoiu (coord.). Violență și societate. Tematizări contemporane. București: Editura ASE, pp. 86-126;

Pirneci, O. (2012). „Spune copacul cât este tânăr!” sau violența asupra copilului. O analiză psihosociologică. În O., Rujoiu, și V., Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE, pp. 116-149;

Pirneci, O. (2012). Intervention programs for children victims of violence. În Revista de Asistență Socială, 4, pp.19-33;

Popescu, M. (2002). Abuzul copilului. În L.M. Pop (coord.). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert, pp.89-98;

Popescu, M. (2002). Violența domestică. În L.M. Pop (coord.). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert, pp. 805-812;

Rădulescu, A. (2005). Violența în familie, o problemă de conștientizare socială. În Revista de Asistență Socială, nr. 1-2/2005, pp. 157-162;

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editura Universității din București;

Rădulescu, S.M. (1993). Violența. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, pp. 658-659;

Rădulescu, S.M. (1999). Devianță, criminalitate și patologie socială. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale. Victime și agresori în familie. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2004). Dicționar selectiv. 100 de termeni „cheie” în domeniul patologiei sociale, criminologiei și sociologiei devianței. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2010). Inocență și violență erotică. Abuzul sexual exercitat în familie asupra minorilor. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. (2010). Sociologia devianței și a problemelor sociale. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. și Dâmboeanu, C. (2006). Sociologia consumului și abuzului de droguri. București: Editura Lumina Lex;

Rădulescu, S.M. și Dâmboeanu, C. (2010). Abuzul comis în familie asupra copiilor. O perspectivă multidisciplinară. București: Editura Ars Docendi;

Răduț, C. (2007). Evoluția fenomenului violenței intrafamiliale în societatea românească (1990-2003). Teză de doctorat, București, Universitatea din București;

Ritzer, G. (1986). Social problems. New York: Ed. Random House;

Ropotică, I.M. (2007). Violența intrafamilială. București: Editura ProUniversitaria;

Ropotică, I.M. (2009) Violența în școală. București: Editura Renaissance;

Roth-Szamoskozi, M. (2005). Copii și femei, victime ale violenței. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană;

Rujoiu V. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editura Polirom, pp. 223-280;

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (2010). Vest și Est. Cultura violenței și emoțiile sociale. București: Editura ASE;

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (coord.), (2012). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE;

Salvați copiii (f.a.). Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. București;

Salvați copiii (2005). Drepturile copilului între principii și realitate. București: Editura Speed; Promotion Schneider, R., Baumrind, N.și Kimerling, R. (2007). Exposure to child abuse and risk for mental health problems in women. Violence and Victims, 22 , pp. 620-631;

Sînzianu, S.G. (2006). Violența în familie prezentată în presa din România. Iași: Editura Lumen;

Sofrone, M. (20009). Violența psihologică asupra femeii în familia românească postmodernistă. În Revista de Asistență Socială, nr. 1-2, pp. 122-134;

Sorescu, M.E. și Berilă, I. (2005). Asistența socială-sistem și profesie. Craiova: Editura Universitaria;

Stoleru, M., David-Kacso, A., Antal, I. (2012). The approach of domestic violence by the criminal justice system in Romania. În Revista de Asistență Socială, nr.4/2012, pp. 135-151;

Tonk, G., Andorjani, J. și Lazlo, E. (2012). Providing services to maltreated children and their families. Some findings of Romanian case based surveillance study. În Revista de Asistență Socială, 2, pp.91-102;

Văduva, G. și Roman, M. (2000). Ghid practic de prevenire și intervenție în violențele intrafamiliale. București: Institutul pentru cercetarea și prevenirea criminalității;

Voinea, M. (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie. București: Editura Focus;

Wiley, J. (1978). Violence and the family. New York: Ed. Union Brothers;

Winton, M.A. și Mara, B.A. (2001). Child abuse and neglect. Boston: Ed. Allyn and Bacon;

Yin, R.K. (2005). Studiul de caz: designul, analiza și colectarea datelor. Iași: Editura Polirom;

Zastrow, C. (1982). Introduction to social welfare institutions, social problems, services and current issues. Homewood, Illinois: The Dorsey Press;

***Constituția României

***Ordonanța nr. 68/2003 privind serviciile social

***Legea nr.197/2000 care stabilește măsurile și sancțiunile aplicate persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva membrilor familiei

*** Legea nr.678/2001, art.13

***Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

***Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

***Legea 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003