1. Importanța investigației criminalistice pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor necunoscute

=== A 7829 cuprins ===

Introducere

Capitolul I

1. Importanța investigației criminalistice pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor necunoscute

1.1 Scurtă privire istorică

1.2 Fundamentul științific al identificării criminalistice după semnalmente exterioare

2. Incidența în dreptul penal material – infracțiuni contra persoanelor

2.1. Infracțiuni contra vieții

2.2 Identificarea autorilor unor infracțiuni după modul de săvârșire a faptelor penale (MOS)

Capitolul II

Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare

1. Scurtă privire istorică; fundamentul științific al identificării după semnalmentele exterioare

2. Metoda portretului vorbit

2.1 Principiile care stau la baza portretului vorbit

2.1.Descrierea formelor statice (semnalmente anatomice)

2.2 Descrierea formelor dinamice (semnalmente funcționale)

2.3. Importanța aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării martorului și a persoanei vătămate

Capitolul IV

Metode tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

1. Portretul schițat

2. Fotorobotul

3. Identi – kit – ul și Photo – identi – kit – ul

4. Minicompozitorul și sintetizatorul fotografic

5. Portretul robot computerizat

Capitolul IV

Concluzii. Studiu de caz

Concluzii

2. Reconstituirea Fizionomiei, Corpului Și Îmbrăcămintei Cadavrelor Depesate

3. Metoda Portretului Vorbit

Bibliografie

75 pagini

=== A Violenta- forma finala ===

Introducere

Nimic nu poate să justifice o apropiere, altfel decât paradoxală, între violență și creativitatea descoperirii ei. Violența implică impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forță și putere.

Violența este opusul armoniei afective.

Creativitatea descoperii violenței implică elan și energie vitală, capacitatea de a descoperi și de a inventa, forța de a scoate în evidență trăsăturile particulare ale realului.

Violența și creativitatea descoperirii sunt două forțe ce aparțin omului ca ființă socială.

Prin esența sa, omul este o ființă socială; el este produsul împrejurărilor sociale și are totodată capacitatea de a influența și de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalți oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alții, acționează împreună cu ei, stabilește relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale. Numai că aceste relații sociale sunt foarte multiple, variate și acționează în planuri diferite. Ele se întind de la relația de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relații tensionate între persoane ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acțiuni sociale care se realizează prin intermediul interacțiunilor interpersonale.

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament și a comportamentului celorlalți, încercând să instituie reguli, norme de conviețuire și de comportare socială, astfel încât să îmbunătățească tipul de relații existente între ei. Evident că orice regulă ori normă impusă de nevoile socio – umane prevedea sancționarea, pedepsirea acelora care nu le respectau.

Apărarea persoanei, a dreptului la viață al acesteia, a constituit o trăsătură comună de-a lungul timpului, indiferent de orânduirea socială.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului; el s-a impus de reguli și norme în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi cât și în constituții.

Desigur că dreptul nu studiază omul în integralitatea lui, ci numai omul participant la relațiile sociale, respectiv la acele raporturi sociale ce constituie obiect de reglementare juridică.

De aceea prevenirea infracțiunilor (și în special a acelora care atentează la viața persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanță deosebită, ceea ce impune necesitatea de a i se conferii un caracter organizat, eficient și permanent.

Prevenirea infracțiunilor de omor (precum și a altor fapte antisociale) presupune elaborarea pe baze științifice a unor noi și eficiente metode de muncă. Aceasta implică, în mod necesar, cunoașterea științifică a fenomenului infracțional prin studierea criminologică a faptelor (precum și a cauzelor declanșatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi și mijloace științifice eficiente de acționare împotriva criminalității.

Capitolul I

1. Importanța investigației criminalistice pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor necunoscute

Apariția Criminalisticii – știință a investigației penale – a fost o consecință firească a nevoii reale de perfecționare, de modernizare a actului de justiție și, prin introducerea de metode și mijloace tehnico – științifice, inclusiv procedee tactice de anchetă, în scopul descoperirii infracțiunilor, a identificării făptuitorilor și aflării adevărului în cauzele cercetate de cei care își desfășoară activitatea în domeniul judiciar.

Criminalistica, prin caracterul său pluridisciplinar, a fost una dintre primele științe de graniță care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în sferele cunoașterii umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode și mijloace noi, menite să răspundă cu promptitudine necesități de combatere eficientă și de combatere a criminalității, care, de la sfârșitul secolului trecut și până astăzi, a crescut continuu, atât sub aspectul sporirii numerice a infracțiunilor, dar și în ceea ce privește perfecționarea modului de operare și a mijloacelor tehnice folosite de către delicvenți.

Specialiștii care s-au dedicat justiției, dar și din alte domenii de activitate, au căutat să țină în permanență pasul cu asemenea “progrese” din sfera criminalității, punând la punct o sumedenie de metode și procedee specifice, eficiente, pentru combaterea faptelor reale.

Identificarea în criminalistică, ca și în alte științe este o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări.

Identitatea este însă rezultatul obținut la sfârșitul procesului de identificare. Ea conține însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființă, prin care se deosebește de toate celelalte obiecte, fenomene ori ființe. Mai exact, cuprinde acele însușiri ori proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei care îl fac să fie el însuși.

Problema centrală a investigațiilor criminalistice o reprezintă identificarea persoanelor și a unor obiecte privită în sensul ei cel mai larg.

Procedeul de identificare a persoanelor dispărute sau a cadavrelor neidentificate nu se poate reduce doar la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se poate confunda cu componenta sa tehnică. Identificarea unei persoane este posibilă nu doar prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, efectuarea recunoașterii de persoane sau de cadavre.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și a sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau ale unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane sau de obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.

Metodele de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare, după voce precum și prin alte procedee criminalistice se adaugă posibilităților de identificare a omului pe baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracțional.

În ceea ce privește scrisul, vocea și vorbirea, acestea sunt tot modalități de identificare cu caracter distinct, de sine stătător.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Din ultima parte a definiției desprindem cea mai importantă caracteristică a procesului de identificare și anume aceea de a deservi justiția, de a contribui la aflarea adevărului, la stabilirea identității victimei și autorului în cazul cadavrelor și persoanelor dispărute, ajungându-se, în fina, la pedepsirea autorului.

1.1 Scurtă privire istorică

Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, grație înțelepciunii magistratului și pedagogului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja așezate de francezul Alfonso Bertillon și de englezul Sir Francis Galton.

Din punct de vedere istoric, profesorul Keith Simpson (Londra) distinge trei mari etape în evoluția preocupărilor care a culminat în zilele noastre cu știința criminalisticii:

epoca medico – legală, ce datează de 2 – 3 secole;

epoca criminologică, inaugurată de lucrările lui Lombroso (1891);

epoca științifică, fundamentată și dezvoltată în ultimele cinci decenii.

Deși nimeni nu s-a gândit să-i conteste lui Bertillon paternitatea genialelor sale descoperiri, totuși, în multe dintre inovațiile sale au existat situații care l-au precedat cu mult. Așa cum arată profesorul Lecard, semnalmentul a fost practicat ca metodă de identificare încă din cele mai vechi timpuri și, într-o formă detaliată îl găsim încă în activitate. În anul 1923 s-a găsit în colecția Vaticanului un raport al proconsulului Publius Lentulus care descrie un personaj turbulent, agitator al maselor – pe nume Cristos. După campania din 1812 unde a fost înfrânt, soldaților ruși li s-a distribuit o descriere a lui Napoleon pentru a le permite sa-l descopere și sa-l facă prizonier.

Pe la jumătatea lui 1884, Bertillon a început să fie tot mai preocupat de unele carențe ale sistemului său antropometric de identificare, reușind astfel o contribuție – a doua și poate cea mai genială – combinarea semnalmentului antropometric cu cel descriptiv. Profesorii Lacassagne și Mina Minovici au acordat o atenție sporită tatuajului în executarea portretului vorbit, ultimul scriind și publicând un studiu amplu asupra acestora. Dar, încontestabil, Bertillon a rămas primul care și-a dat seama de importanța semnelor particulare și a tatuajelor, descoperirile sale rămânând valabile până-n zilele noastre.

O dată cu evoluția tehnicii de combatere a criminalității au apărut metode tehnice îmbunătățite și ușor de utilizat chiar de persoanele lipsite de cunoștințe de specialitate: în 1952 fotorobotul, imaginat de Pierre Chabot, în perioada celui de al doilea război mondial, identi – kit – ul de către șeriful McDonald din Los Angeles, etc.

În țara noastră, Criminalistica a apărut la sfârșitul secolului al XIX – lea, preocupările oamenilor de știință ducând la situarea României pe primele locuri în Europa în acest domeniu (fapt datorat practicării în 1879 a fotografiei judiciare).

Mina Minovici a adus o contribuție substanțială la identificarea persoanelor după craniu și după oase, elaborarea primului tratat de Medicină legală, în 1904, promovând în bună măsură și elemente de criminalistică.

Henri Stahle și Mihail Kernbach au studiat posibilitățile de perfecționare a expertizei grafice și a falsului în înscrisuri, iar pentru traseologie, dactiloscopie și balistică judiciară cercetările dr. Constantin Țurai au făcut obiectul lucrării Elemente de poliție tehnică publicată în anul 1937.

1.2 Fundamentul științific al identificării criminalistice după semnalmente exterioare

Fundamentul științific al identificării după semnalmente exterioare îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic, și deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode riguros științifice, recurgându-se la o terminologie adecvată și la criterii precise de apreciere a dimensiunilor.

Metoda portretului vorbit (descrierea semnalmentelor) are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței (nas, gură, obraz, buze, bărbie, sprâncene, ochi), fiecare element fiind apreciat în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Calitatea descrierii diferă în funcție de persoana care o efectuează, putând apărea erori în funcție de calitatea percepției, de diferite împrejurări subiective sau obiective. Utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop poate fi de ajutor celor care fac relatarea, portretul robot computerizat fiind astăzi cea mai modernă metodă folosită pentru alcătuirea chipului unei persoane.

În cazul identificării cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea tehnicilor de identificare este limitată de transformările firești ale corpului uman ca urmare a anumitor fenomene cadaverice, sau din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori: procesul de putrefacție, intervenția autorului unui omor pentru a face de nerecunoscut victima, accidente, catastrofe. Aici apare necesitatea colaborării dintre Criminalistică și Medicina legală – la metodele de identificare prin supraproiecție, reconstituirea fizionomiei craniului, identificarea după resturile osoase, sistemul dentar și lucrările stomatologice.

La persoanele care s-au aflat în cartoteca poliției, un procedeu științific larg experimentat este cel al identificării pe baza amprentelor papilare. Chiar dacă acestea au fost alterate sau distruse aproape complet – există metode care fac totuși posibilă amprentarea.

Raportat la fundamentul științific al acestei metode, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

2. Incidența în dreptul penal material – infracțiuni contra persoanelor

2.1. Infracțiuni contra vieții

Despre violență și modalitățile de prevenire ale acesteia s-a scris și se va scrie foarte mult întrucât, așa cum remarcă și C-tin Pletea în lucrarea Violența îndreptată împotriva persoanei, evoluția societății contemporane scoate în evidență un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special.

Cadavrele neidentificate și persoanele dispărute și presupuse a fi ucise, reprezintă indicii ale săvârșirii unui omor, una dintre cele mai grave infracțiuni, îndepărtată împotriva vieții.

În acest sens, infracțiunile contra vieții, reunite de Codul Penal într-o secțiune distinctă, intitulată “Omuciderea”, sunt considerate “cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț care este viața.”

De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai vechi timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.

În cadrul infracțiunilor contra vieții, omorul ocupă sub raportul gravității, primul loc. Dacă adăugăm că potrivit art. 19 din penultimul Cod penal, “uciderea persoanelor se realizează în cadrul omorului cu intenție, adică cu știința și voința făptuitorului” este ușor de înțeles cât de mult se distanțează această infracțiune, sub raportul gravității, de toate celelalte infracțiuni contra vieții.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al său fiind viața. Infracțiunile contra vieții – incriminate așa cum am văzut sub denumirea generică de “omucidere” – constituie, din punctul de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății.

Aparținând aceluiași subgrup este firesc ca aceste infracțiuni să prezinte anumite aspecte comune, astfel:

În afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omor au același obiect juridic special. Cu alte cuvinte, toate faptele de natură penală îndreptate asupra vieții – și deci fiecare dintre ele – contribuie la protejarea tuturor valorilor și a relațiilor sociale ce ar fi posibile fără asigurarea respectului vieții umane, înțelegând prin aceasta totalitatea relațiilor sociale normale și utile.

Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață;

Subiect activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană cu excepția cazurilor când aceasta este circumstanțiat;

Subiect pasiv al infracțiunilor de omor poate fi orice om în viață, exceptând situațiile în carte legea cere un subiect pasiv determinat;

În privința laturii obiective, elementul material al oricărei infracțiuni de omor se concretizează într-o activitate de “ucidere”, care tinde sau are ca rezultat moartea unei persoane;

În afara uciderii din culpă, toate infracțiunile de omor sunt săvârșite cu intenție, în toate formele ei.

Cadavrele dezmembrate, carbonizate, făcute de nerecunoscut dovedesc o faptă de omor, fie simplu, fie calificat (prin cruzimi), fie deosebit de grav.

Omorul simplu (art. 174 Cp) este fapta unei persoane care, cu intenție, ucide altă persoană. Trebuie subliniat faptul că mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise.

Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități în raport cu diferitele elemente ce se grupează sau se alătură omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elementele circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.

Astfel, omorul calificat (art. 175 Cp), deși păstrează componentele esențiale ale omorului simplu, include în conținutul său elemente circumstanțiale agravante, iar pentru calificarea faptei este nevoie de dovedirea scopului, nu și de realizarea lui.

Omorul deosebit de grav (art. 176 Cp) este considerat de legislația penală în vigoare ca fiind fapta cea mai periculoasă pentru condiția umană, motiv pentru care a căpătat o reglementare separată față de celelalte normative din categoria omorului calificat.

La litera b a aceluiași articol este prevăzut omorul săvârșit prin cruzimi când agresorul își mutilează, practic, victima pentru a o ucide.

Ținând cont de faptul că infracțiunile de omor, indiferent de modalitatea normativă de comitere, sunt fapte comisive și de rezultat, ele pot îmbrăca, în principiu, toate formele infracționale. Astfel, actele preparatorii se concretizează în procurarea, producerea, ori, după caz, adoptarea instrumentelor și mijloacelor, în așa fel încât ele să fie apte pentru săvârșirea infracțiunii. Tot astfel, actele preparatorii pot consta în crearea de condiții prielnice sau luarea de măsuri în scopul comiterii omorului. În situația în care astfel de acte sunt executate de către făptuitor, ele se absorb în activitatea acestuia, cel mai adesea indicând premeditarea. Dacă însă actele respective au fost săvârșite de către o altă persoană decât autorul omorului, ele devin relevante doar sub aspectul participației penale.

2.2 Identificarea autorilor unor infracțiuni după modul de săvârșire a faptelor penale (MOS)

Descoperirea autorilor necunoscuți prin identificarea modului caracteristic în care au operat, implică compararea dintre modalitatea caracteristică de a opera a autorului cunoscut, cu modalitatea în care o operație criminală rămasă cu autori necunoscuți a fost săvârșită. Această activitate presupune un examen amănunțit al activității trecute a infractorului respectiv și o definire științifică a modului caracteristic de a opera, rezultând din felul cum infractorul în cauză obișnuiește să-și săvârșească operațiunile.

Observând activitățile infractorilor de fiecare zi și consultând, verificând și clasificând cazierele polițienești existente la un moment dat, cercetării au putut constata că infractorii din fiecare specialitate obișnuiau să opereze în același mod caracteristic.

Din consultarea dosarelor fiecărui subiect, s-a putut constata că, după săvârșirea unor escrocherii identice ca mod de a opera, după depistarea și condamnarea pentru aceste fapte, la eliberarea din închisori, escrocheriile se repetau în aceeași manieră obișnuită de până atunci.

Clasificând infractorii de profesie pe “specialități” și în cadrul fiecărei specialități, după modul particular și caracteristic în care operează, reunind aceste clasificări cu genurile de criminalitate a infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, grupate în cadrul fiecărui gen după modul particular cum au fost săvârșite și ținând aceste evidențe în cadrul unor birouri cu funcționari specializați pe o anumită ramură de activitate criminală, se va putea ajunge la descoperirea autorilor necunoscuți prin modul caracteristic în care aceștia au operat.

Caracteristicile modus operandi sunt completate cu alte serii de cartoteci ajutătoare, vizând locul și obiectul operațiunii. Ele folosesc în special la stabilirea lui iter criminis, un factor de o deosebită importanță în descoperire, deoarece el este acela care indică drumul urmat de autori.

Biroul cartotecilor Modus – Operandi a luat ființă în cadrul Serviciului Poliției Tehnice și Științifice la data de 1 iulie 1943, având ca obiect de activitate înregistrarea și clasificarea infractorilor specializați într-un anumit mod precum și a infracțiunilor săvârșite și rămase cu autori necunoscuți.

Practica judiciară oferă numeroase exemple de infractori specializați în săvârșirea unui anumit gen de fapte penale într-o anumită manieră, cu mijloace specifice, ceea ce reprezintă “amprenta” modului de operare.

Înregistrarea infractorilor pe fișele de cartotecă a infracțiunilor cu autori necunoscuți și a eventualelor obiecte sustrase, se face pe baza a două tipuri de rapoarte: raportul asupra cercetărilor privind infractorul și raportul asupra cercetărilor privind infracțiunea.

Raportul asupra cercetărilor privind infractorul trebuie să cuprindă informații referitoare la genul de criminalitate, datele personale ale acestuia, descrierea împrejurărilor și a modului în care a operat, eventualii complici, considerațiile anchetatorului.

Se va insista cu precădere asupra descrierii modului în care a operat, a instrumentelor folosite, obiecte sustrase, obiecte folosite pentru imobilizarea sau depesarea victimelor, iar dacă sunt mai mulți infractori pentru fiecare se va întocmi un raport separat.

La raportul asupra cercetărilor privind infracțiunea se va pune accentul, de asemenea, pe descrierea modului de săvârșire a faptei și se va indica eventualul suspect. Corpurile delicte însoțesc ancheta judiciară și rămân la dispoziția organelor de cercetare penală, oferind prețioase informații legate de autori; și aceste arme sau instrumente trebuie descrise în raport.

Prin urmare, studiul făcut asupra faptelor rămase cu autori necunoscuți, ne poate duce la constatarea științifică că ele sunt opera aceleiași mâini criminale, pe care chiar dacă nu o putem identifica la un moment dat, în cartotecile unde sunt înregistrați specialiștii respectivi, aduce totuși un aport incalculabil descoperirii întrucât precizând iter criminis al infractorului în cauză, dirijează caracteristicile pe o cale mult mai ușoară.

Capitolul II

Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare

1. Scurtă privire istorică; fundamentul științific al identificării după semnalmentele exterioare

Din cele mai vechi timpuri s-a impus diferențierea unui om de altul, folosindu-se în acest scop elemente de individualizare precum aspectul exterior al feței, corpolența, existența unor malformații congenitale sau accidentale, a anumitor ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, și de organele juridice ale statelor, in vederea identificării infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor juridice au fost și cele referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe această bază a unui sistem de înregistrare și evidență a persoanelor ce încălcau normele juridice.

În acest context a apărut și intrat în terminologia juridică noțiunea de “semnalmente”.

Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane în vederea recunoașterii și identificării este necesar să fie făcută în mod clar și sistematic, folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară și precisă, pentru a asigura eliminarea confuziilor și greșelilor ce se pot ivi. Aceasta se face cu ajutorul metodei portretului vorbit care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.

Pentru a sublinia importanța și rolul acestui gen de identificare trebuie amintit că, încă din antichitate, au fost semnalate preocupări de găsire a persoanelor urmărite.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în secolul XV de către Leonardo da Vinci care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, convexe, concave. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit constă în “maniera de a reține și reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată”.

În practica organelor de poliție, însă, tehnica identificării persoanelor după semnalmente a fost introdusă datorită lui Alphonse Bertillon (1853 – 1914), care în 1879 a propus, în vederea recunoașterii recidiviștilor măsurarea unor elemente invariabile ale scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria, una dintre metodele de bază ale antropologiei.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franța în anul 1888, România situându-se printre primele țări europene care a introdus această metodă, prin înființarea în anul 1882 la București, de către profesor doctor Mina Minovici, a unui serviciu de antropometrie.

Eminentul om de știință doctor Nicolae Minovici a demonstrat că însele sistemele de măsurători antropometrice sunt atât de imperfecte, încât nu ar putea sta niciodată la baza unei identificări corecte, iar semnalmentul descriptiv se supune legilor generale de fixitate la același individ și de variabilitate de la un individ la altul.

Și în prezent această metodă de identificare se aplică în țara noastră, obținându-se rezultate destul de bune, pentru că, de-a lungul anilor organele de poliție au folosit o serie de procedee în vederea însușirii și memorării semnalmentelor infractorilor.

Fundamentul științific al identificării după semnalmentele exteriore îl costituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Descrierea semnalmentelor exterioare se aplică în urmărirea infractorilor care se ascund, în identificarea acestora cu ajutorul martorilor oculari, în identificarea persoanelor dispărute și cadavrelor necunoscute.

Pentru ca semnalmentele persoanelor să poată fi comparate între ele, descrierea lor trebuie făcută după anumite metode științifice, folosind o anumită terminologie, anumite criterii de apreciere a dimensiunilor și diferitelor semnalmente, etc. fără această metodă unitară a descrierii și clasificării datelor nu s-ar putea organiza nici o formă de evidență.

Metodele stabilite pentru identificarea după semnalmente prezintă avantajul față de fotografia semnalmentelor, pe care, de altfel o completează, că, datorită schematizării trăsăturilor feței și a altor caracteristici, se pretează mai ușor la o clasificare a semnalmentelor sau transmiterea lor la distanță.

2. Metoda portretului vorbit

2.1 Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar însușirile acestora nu se repetă. Fiecare ființă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esența sa și ușor de recunoscut. Metoda își găsește aplicabilitatea și datorită împrejurării că omul are însușirile cele mai variate și mai complicate, la el manifestându-se cele mai numeroase elemente de asemănare, dar în același timp și multiple posibilități de diferențiere. Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul, decât culorile, formele și mărimile aparente ale fizionomiei.

Nu trebuie pierdut din vedere că omul este într-o continuă și permanentă transformare, care se manifestă prin schimbarea – în timp și în intensitate – a trăsăturilor sale specifice. Astfel pot apărea modificări lente, produse indiferent de voința sau dorința individului, având loc după stabilirea maturității fizice (când apare stadiul de alterare și de involuție) și care privesc printre altele forma corpului, a feței, a dentiției. Dar trăsăturile corpului pot suferi și modificări rapide, condiționate în bună măsură de dorința omului, ca portul bărbii, al mustății, dezvoltarea corpolenței, schimbarea culorii părului, etc.

Bolile sau traumatismele suferite de corpul uman, anumite intervenții chirurgicale, pot genera modificări ce constituie semne particulare ale persoanei respective.

Vârsta, de asemenea, dă naștere la modificări ce se referă la dimensiunile anumitor organe sau părți ale corpului, mai puțin cele care au structură osoasă sau cartilaginoasă.

Deși aceste modificări, în ansamblu îngreunează identificarea, chiar și în cazul unor deosebiri esențiale rămâne posibilitatea recunoașterii după trăsăturile funcționale și în ultimă instanță, pe baza impresiunilor digitale.

Pentru a se asigura o descriere științifică a semnalmentelor persoanei, trebuie să se țină seama de o serie de principii, de criterii, dintre care cele mai importante sunt:

În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor urmări caracteristicile anatomice ale întregii conformații a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul și picioarele, elementele caracteristice ale feței);

Înfățișarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) și semnalmente funcționale (dinamice). Semnalmentele anatomice se referă la variațiile morfologice ale corpului, capului, feței și ale elementelor de componente, iar cele funcționale la caracteristicile de mișcare și de poziție ale corpului.

În legătură cu semnalmentele se vor individualiza acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de rănirea și deformarea unor organe ale corpului uman, negi, alunițe, cicatrice, care constituie semne particulare ale persoanei.

Observarea unei persoane în vederea reținerii și înregistrării semnalmentelor se va face, de regulă, din față, adică din plan frontal și din profil, adică din plan lateral. Dacă sunt posibilități, ea se poate privi și din spate.

Pentru identificarea cu ajutorul portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice și funcționale ale persoanelor, se vor descrie îmbrăcămintea și obiectele aflate asupra lor.

În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanță deosebită o are folosirea terminologiei comune, precise și unitare. Prin respectarea acestei cerințe se va asigura posibilitatea evitării unor greșeli sau concluzii care pot să apară în activitatea practică.

Descrierea semnalmentelor va trebui făcută într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar și atunci când datorită unor condiții obiective nu se pot observa în întregime toate semnalmentele.

Atunci când se întocmește portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face în funcție de mărime, formă, poziție, iar a unora și după culoare.

Mărimea, cu excepția înălțimii, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului măsurătorii, ci prin comparații, cu mărimea altor părți ale corpului și se va nota cu “mic”, “mediocru” și “mare”; în cazul când detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se notează cu termenii “foarte mic” sau “foarte mare”.

Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părții din organ) ce trebuie să fie descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se aseamănă (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Poziția unui detaliu al corpului uman se va aprecia în raport cu planul orizontal sau cel vertical ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenția dacă este orizontal, vertical sau oblic.

Culoarea se va menționa pentru detalii care au această însușire, cum ar fi tenul, părul, ochii sau alte organe (părți de organe) care prezintă o colorație deosebită de restul pielii.

În aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se țină seama de anumiți factori care influențează asupra exactității observării și reținerii acestora. Principalii factori care exercită o asemenea influență sunt următorii:

distanța de la care este privită;

locul unde se află persoana respectivă;

timpul când se execută observarea și factorii ce o pot influența (ziua, noaptea, condițiile atmosferice, vizibilitatea, etc.;

durata observării;

poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia;

capacitatea de percepere și apreciere a celui care face observarea.

Însușirea temeinică a principiilor portretului vorbit de către lucrătorii organelor de Poliție și aplicarea lor cu pricepere permit o descriere clară și sistematică a semnalmentelor anatomice și funcționale ale diferitelor persoane.

2.1.Descrierea formelor statice (semnalmente anatomice)

În categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse, în mod condițional, sexul și vârsta care au un rol deosebit în recunoașterea și identificarea persoanelor.

La descrierea semnalmentelor anatomice ale unei persoane se au în vedere mai multe categorii de elemente.

Sexul – pentru aprecierea acestuia, se pot folosi, în principiu, 3 modalități: observarea directă a persoanei, verificarea sexului la introducerea în arest, determinarea medico – legală a sexului.

În observarea directă asupra persoanei, trebuie să se aibă în vedere și alte semnalmente ale acesteia, așa cum ar fi:

Vârsta (etatea). Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie de factori ca tipul constituțional, starea generală, felul de alimentație, condițiile de muncă și de locuit, mediul de viață, clima, etc., care influențează paralelismul ce ar trebui să existe între etate și înfățișarea corespondentă acesteia. Se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferințele și bucuriile vieții.

V. Popov recomandă un număr de elemente pe baza cărora se poate deduce valoarea medie a vârstei: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrele capului, circumferința brațelor, circumferința coapselor, dimensiunile bazinului (la sexul feminin), dezvoltarea pilozității (la nivelul axilei, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei și obrazului), modificarea elasticității pielii (ridurile), modificarea vocii, starea și modificarea dentiției, pigmentarea regiunii perimamelonare (la femei), gradul de pigmentație al organelor genitale externe, forța musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos (grăsos). Estimarea izolată a acestor elemente se face specific fiecăruia, fie prin folosirea unor aparate și sisteme de măsurat, fie prin simpla apreciere.

Cel mai stabil element este dentiția care, prin constanța apariției, creșterii și uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.

Înălțimea (statura). Pentru indicarea înălțimii se folosește precizarea valorii în centimetri atunci când stabilirea semnalmentelor se face având persoana (cadavrul) în față. În caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.

În aprecierea înălțimii trebuie să se țină seama și de înălțimea pălăriilor, căciulilor, coafurilor, etc., precum și de aceea a încălțăminte utilizate, spre a putea fi scăzute din statura aparentă a persoanelor cărora le sunt luate (redate) semnalmentele.

Constituția corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii și a țesutului adipos. Aprecierea constituției persoanei se face în trei gradații. Astfel, indivizii pot fi slabi, atletici și grași. Atletici sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii și a țesutului adipos este normală, robustă; slabii sunt numai “piele și os”, iar cei grași se remarcă prin dezvoltarea exagerată a țesutului adipos (obezitate).

Conturul corpului (spinării) depinde de forma coloanei vertebrale, de obișnuința ținutei acesteia. El poate fi drept, încovoiat, piept proeminent sau cocoșat.

Umerii se descriu după lățime și înclinație. După lățime umerii sunt înguști, mijlocii și lați, iar după înclinație pot fi drepți, ridicați sau coborâți. Ca particularități se pot semnala fenomene de asimetrie (un umăr mai ridicat față de altul).

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii și grosimii lor, iar la mâini se descriu și degetele. Membrele inferioare și superioare au trăsături comune în ceea ce privește alcătuirea lor. Fiecare membru este legat de corp printr-o centură osoasă (umăr, respectiv șold) și apoi se continuă cu fragmentele libere formate din trei segmente: braț, antebraț, mână, pentru membrele superioare, și coapsă, gambă, labă, pentru membrele inferioare.

Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi lungi, mijlocii și scurte, iar al grosimii – grose, mijlocii și subțiri.

La descrierea membrelor se va acorda o atenție deosebită picioarelor, care pot fi în formă de “X” (medical – genus valgus) sau de “O” (medical – genus vargus). De asemenea, în raport cu corpul, mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.

În unele anotimpuri (toamna și iarna) trebuie să se țină seama în aprecierea conturului corpului și de îmbrăcămintea pe care o poartă persoana respectivă, deoarece poate masca unele trăsături caracteristice ale corpului.

Capul se examinează, sub aspectul formei liniilor sale de contur, din față și din profil. Înfățișarea formei capului variază în raport cu gradul de dezvoltare și cu formele oaselor ce-l alcătuiesc.

Figura umană se examinează din față și din profil, ea cuprinzând zonele feței de la linia de inserție a părului până la vârful bărbiei (osul montonier).

La figura persoanei se descriu trei zone, și anume:

zona frontală – cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului;

zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului și baza acestuia;

zona bucală – cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei.

Atunci când fiecare zonă a figurii reprezintă 1/3 din toată înălțimea, subdiviziunile sunt de mărime mijlocie. Dacă una din subdiviziuni depășește valoarea de 1/3, zona respectivă va fi considerată mare, iar dacă una din zone este mai mică decât 1/3, ea se consideră mică.

Părțile constitutive ale figurii umane (văzută din profil) sunt: inserția părului, fruntea, arcadele sprâncenelor, rădăcina nasului, vârful nasului, conturul nasului, șanțul naso – labial, buza superioară, buza inferioară, bărbia, baza bărbiei, sprânceana, aripile nasului, capătul extern al sprâncenei, nara.

Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserție a părului, iar la cea inferioară de baza arcadelor.

Forma și conturul acesteia sunt determinate de aspectul osului frontal, care corespunde în exteriorul frunții, prezentând interes bosele frontale, arcadele și glabela (zona dintre arcade).

Fruntea se observă din față și din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele: înălțimea, lățimea, înclinarea, particularități (proeminența arcadelor și a boselor frontale).

Nasul are următoarele elemente componente: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălțimea, aripa, nara.

Examinarea nasului se face din față și din profil. Elementele care interesează portretul vorbit sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare și lățime), înălțimea nasului, proeminența piramidei nazale, particularități.

Particularități. Nasul poate prezenta o serie de particularități cum sunt: nări depărtate, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat (neregulat) , nas în șa, vârful în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, nările lipite, culoarea deosebită a acestuia (roșie, vânătă), etc.

Profilul fronto – nazal. Observând conturul figurii de profil, se remarcă existența a două regiuni foarte expresive în conturarea fizionomiei persoanei.

Regiunea superioară – alcătuită din linia frunții și a nasului – poartă denumirea de profil fronto – nazal, care începe de la inserția părului și se termină la baza nasului.

Profilul fronto – nazal continuu formează o linie aproape dreaptă.

Profilul fronto – nazal frânt are forma unei linii frânte. Rădăcina nasului este în acest caz foarte puțin vizibilă.

Profilul naso – bucal. Regiunea inferioară a profilului feței, alcătuită din jumătatea de jos a acesteia și conturată de structura maxilarelor superior și inferior, poartă denumirea de profil naso – bucal. Dacă acest profil este dur, osos, cu gura proeminentă, se numește prognat. Dacă oasele formează o linie de profil ștearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului și al gurii, profilul se numește ortognat, iar dacă oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formând o linie concavă, se numește retrognat.

Descrierea zonei bucale. Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii persoanei. Ea se întinde de la șanțul subnazal (distanța naso – labială) până la vârful bărbiei.

Buzele se descriu din punct de vedere al grosimii, al proeminenței și al particularităților lor. Din punct de vedere al grosimii, buzele pot fi: groase, mijlocii, subțiri.

Proeminența buzelor poate fi apreciată atât la ambele buze, cât și separat la buza superioară și cea inferioară.

Ca particularități ale buzelor se pot întâlni: ambele buze crăpate, buza superioară sau cea inferioară crăpată, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară coborâtă, buză de iepure.

Gura se apreciază din față, apreciindu-se dimensiunea, forma și particularitățile ei.

Dimensiunea gurii se apreciază ca: mare, mijlocie, mică.

Forma gurii este dată de poziția comisurilor (colțurilor gurii) în raport cu un plan orizontal ce traversează centrul ei. Din acest punct de vedere, la gură se întâlnesc comisuri: ridicate, orizontale, coborâte.

Ca particularități ale gurii se pot întâlni: gură în formă de inimă, gură oblică, dimensiuni exagerate ale gurii (gură mare cu buze proeminente).

Dinții sunt fixați în marginea alveolară a celor două maxilare și se diferențiază în: incisivi, canini, premolari și molari.

Dinții pot fi: lați, ieșiți în afară, depărtați unul de altul, lipsă, falși, îmbrăcați.

În general se descriu incisivii, respectiv forma lor, distanța dintre ei, dacă sunt ieșiți în afară, felul cum gingia îmbracă rădăcina.

Astfel, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele congenitale (incisivi descoperiți, depărtați, sudați, înclinați în exterior, înclinați în interior, incisivi lați, etc.).

Se mai pot întâlni și anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor incisivi, fractură orizontală, uzură, carii, etc.

În ceea ce privește dentiția în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate.

Totuși, unele anomalii se pot observa și la persoanele vii, cum sunt: absența congenitală a tuturor dinților, dinți foarte rari, fenomenul de homodontism (toți dinții au aceeași formă), dinți reduși sau exagerați ca mărime, dinți asimetrici. La dinți, în general, se mai pot aprecia culoarea acestora, piatra existentă, diferite lucrări dentare (plombe, proteze).

Bărbia este porțiunea cea mai de jos a figurii, conturând fața și dându-i forme caracteristice.

Bărbia se examinează din față și din profil, stabilindu-se înclinația, înălțimea și particularitățile ei.

Înclinația bărbiei, văzută din profil, poate fi oblică interior (retrasă), verticală, proeminentă.

Înălțimea bărbiei – se stabilește ținându-se seama de distanța de la linia bucală până la vârful bărbiei, și poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lățimea bărbiei se observă privind persoana din față și poate fi: îngustă (ascuțită), mijlocie, lată.

Particularități ale bărbiei sunt: bilaleată, alungită, dublă, cu gropiță, proeminentă, răsucită.

Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.

Ochii sunt situați în cavitatea orbitală. Părțile vizibile ale ochilor sunt: pupila, care ocupă centrul ochiului, este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră; irisul este o bandă colorată în jurul pupilei, și care dă culoarea ochiului; sclerotica sau albul ochiului.

La ochi se examinează forma, mărimea, așezarea în orbită, culoarea, deformațiile.

Forma ochiului poate să varieze în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Astfel, există ochi drepți, când o linie dreaptă și orizontală întretaie mijlocul extern și intern la ambii ochi, cu comisuri (unghiuri) interne sau externe coborâte ori ridicate.

Mărimea ochilor se apreciază în funcție de lungimea și lățimea lor, ei putând fi mari, mijlocii și mici.

Așezarea în orbită a globului ochiului poate să fie normală, înfundată, proeminentă. Ea se observă din profil.

În afară de dimensiunea și forma ochilor, trebuie observată și culoarea acestora. Culoarea ochilor se observă pe iris.

Se pot întâlni ochi albaștri, negri, căprui, cenușii, verzi, ceacâri (un ochi de o culoare și altul de altă culoare).

Deformațiile ochilor ca: asimetrie, privire sașie, unul sau ambii ochi lipsă, anumite boli, etc. se trec la semne particulare.

Părțile auxiliare ale ochilor sunt sprâncenele și pleoapele superioare. Mai puține detalii se pot obține în ceea ce privește genele și pleoapele inferioare.

Sprâncenele se examinează din punct de vedere al amplasării, direcției, formei, dimensiunii în lungime și lățime, nuanței de culoare și particularităților.

Din punct de vedere al amplasării, sprâncenele pot fi reunite, apropiate, depărtate, ridicate, intermediare, coborâte.

Direcția sprâncenelor poate fi apreciată astfel: oblice interior, oblice exterior, orizontale.

După formă, sprâncenele pot fi: rectilinii, arcuite, unghiulare, sinuoase (neregulate).

După dimensiuni, se au în vedere lungimea firului de păr și lățimea sprâncenelor. Astfel, după lungimea firului de păr sprâncenele pot fi: lungi, scurte, intermediare, pensate, iar după lățime ele sunt: late, mijlocii, înguste.

Nuanța culorii este asemănătoare, în general, cu cea a părului de pe cap.

Astfel, există sprâncene blonde, negre, albe, roșii, șatene, etc.

Ca particularități ale sprâncenelor – abundența lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum și acea ridicare nervoasă a unor fire de păr din componența lor.

Pleoapele se examinează din punct de vedere al deschiderii, al lungimii, și, eventual, al particularităților. Astfel, pleoapele scurte nu acoperă, când sunt închise, întregul ochi, iar pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi, atât la una din margini – exterioară sau inferioară – cât și la partea mediană.

Genele pot fi lungi sau scurte, rare sau dese, ori pot lipsi complet. Se mai pot întâlni și gene false.

Bărbia și mustățile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii și al portului.

Barba poate fi: mare, când cuprinde toată fața și părul ei este lung; barbișon, când cuprinde toată fața dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor și cuprinde întreaga față până sub bărbie; muscă, când este un mănunchi de fire sub buza inferioară; cioc, când este de dimensiuni mici și cuprinde întreaga bărbie.

Mustața trebuie descrisă în creșterea ei firească și în ce are ea mai caracteristic. Poate fi: mare cu colțurile ridicate; mare cu colțurile drepte; mare cu colțurile coborâte; tăiată mărunt pe buză; numai pe porțiunea foselor nazale.

Nuanța culorii, în general, este asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

Părul se studiază din punct de vedere al caracteristicilor sale: linia de inserție, dimensiunea, natura, densitatea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază și chelia.

Tot la păr se examinează și favoriții (perciunii), care pot fi lungi, scurți, tăiați oblic sau drept.

În ceea ce privește chelia (calviția), aceasta se descrie în raport cu partea capului pe care se află. Astfel, chelia poate fi: frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului; temporală – când se află pe părțile laterale ale capului; frontal-parietală – când este plasată pe partea superioară a capului; occipitală – când se găsește spre ceafă; totală, când afectează întreaga formă a capului.

Urechea este partea esențială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele mai multe calități de identificare.

Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, și anume: este imuabilă ca formă, de la naștere până la moarte și variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare.

Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, care au o denumire specială. Ele sunt de mărimi diferite și forme foarte variabile.

La ureche, în afara părților constitutive ale pavilionului se mai examinează forma generală, dimensiunile, depărtarea și particularitățile acestuia.

Forma generală a urechii poate fi: triunghiulară, rectangulară, ovală, rotundă.

Astfel, înălțimea urechii poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lățimea urechii se notează cu: lată, mijlocie, îngustă.

Depărtarea urechii față de conturul capului poate fi: totală, nulă, superioară, inferioară, normală.

2.2 Descrierea formelor dinamice (semnalmente funcționale)

Prin trăsăturile sau semnalmentele funcționale (dinamice) înțelegem caracteristicile unei persoane care apar cu prilejul executării diferitelor mișcări, cum ar fi mersul, gesticulația, mimica etc.

De regulă, în viața cotidiană se recunosc oamenii nu după culoarea ochilor, ci după privirea acestora, nu după forma membrelor, ci după mișcarea lor, nu după conturul feței, ci după mimică.

Cele mai importante semnalmente funcționale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulația, mersul, vocea și vorbirea, anumite obișnuințe în diverse activități.

După unii criminaliști, și scrisul trebuie considerat ca un semnalment funcțional.

Expresia fizionomiei. Printre trăsăturile persoanei, unele manifestări (expresii) de comportament, ca expresia feței, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a mâinilor ori a picioarelor sunt cele mai reprezentative.

Astfel expresia feței poate fi în mod aparent: calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită.

Expresia ochilor poate fi: mobilă, tristă, fixă.

Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiații care pleacă din ochi. Aceste radiații sunt susceptibile de modalități care sunt “expresiile privirii”, astfel: privire tandră, rea, mânioasă, bănuitoare, neîncrezătoare, întrebătoare, mirată. Mai trebuie amintit că există priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive.

Expresia buzelor, indiferent dacă persoana vorbește sau nu, poate fi obișnuită, cu tremurături, să aibă un aspect ironic sau de tristețe. Uneori expresiile buzelor sunt specifice numai în timpul vorbirii ori numai când persoana nu vorbește.

Alteori, o persoană este caracterizată prin faptul că își mușcă buzele, ori la ele se observă un tic nervos sau un rictus, își strânge ori își smulge dinții, toate acestea constituind tot atâtea caracteristici care o individualizează.

Atitudinea. Aceasta se datorează stării de contracție musculară, care are ca urmare o atitudine relaxată, contractată sau rigidă. Tot ca atitudini sunt apreciate poziția mâinilor în timpul mersului, staționării sau vorbirii, ca: ținerea mâinilor pe șolduri, în buzunare, la încheietura hainei, la spate.

Gesticulația se apreciază din punct de vedere al întinderii și frecvenței ei. Astfel, poate exista gesticulație abundentă, rară și nulă.

Dintre gesturi amintim: clipirea repede și deasă a pleoapelor, ridicarea frecventă din umeri, încruntarea frunții, mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam, aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei, mișcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor, joaca cu degetele, privirea lor repetată, roaderea unghiilor sau a degetelor, scărpinatul, joaca cu părul, scobitul în gură, nas, ureche, joaca cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.

Mersul. Mai întâi se pot observa o serie de elemente ale mersului, ca lungimea pasului (mare, mijlocie, mică), linia de direcție (dreaptă, ondulată), lățimea pasului (mare, mijlocie, mică), unghiul de mers (pozitiv, negativ). Apoi se pot defini și caracteriza rapiditatea, simetria laterală și uniformitatea pașilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziția capului (bățoasă, domoală, aplecată înainte ori înapoi, spre stânga sau spre dreapta), modul în care piciorul se detașează de sol (glisează, se ridică), mobilitatea, oscilațiile corpului (laterale, antero – posterioare, verticale, ondulații ale bazinului, mișcări ale brațelor etc.).

Vocea și vorbirea. Se pot distinge vorbirea scurtă și corectă; vorbirea scurtă și incorectă; vorbirea în fraze lungi corecte; vorbirea în fraze lungi confuze. De asemenea, se pot întâlni vorbirea cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obișnuite sau străine, folosirea unor dialecte, subdialecte sau graiuri ori expresii literare.

Obișnuințe în diverse activități. Unele obișnuințe pe care le au multe persoane în timpul activității lor constituie și ele semnalmente funcționale.

Printre acestea sunt:

felul de a aprinde chibritul (cum se freacă bățul de cutie, cum se lasă chibritul să ardă aproape complet și după aceea se aprinde țigara);

folosirea într-un mod specific a țigaretului sau pipei;

felul cum se ține țigara, în mână sau gură, în timpul fumatului;

poziția mâinilor în timpul activității profesionale;

exalivație frecventă;

toaletă aleasă sau îngrijită.

Astfel de obișnuințe sunt folositoare atunci când sunt cunoscute și avute în vedere în timpul urmăririi unor persoane, pentru verificarea existenței sau inexistenței lor.

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg anumite efecte anatomice și funcționale care ajută la identificarea unor persoane. Ele se datorează unor malformații congenitale, diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau calitative sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.

Semnele particulare care se întâlnesc mai frecvent la diferite persoane sunt următoarele:

Cicatricele. Etimologia lor este foarte variată, putând fi de natură:

– traumatică – datorită unor plăgi, care afectează stratul dermatic al pielii. Acestea pot fi ca urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice.

chirurgicală – orice intervenție operatorie, oricât de neînsemnată ar fi, generează o cicatrice de această natură. Aceste indicii sunt decelabile atât la vedere (cicatrice post-operatorie), cât și prin palpare (deseori sub cicatrice se poate palpa nodulul chirurgical rezultat din operație).

Cicatricea trebuie descrisă amplu, urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime și poziție anatomică.

Astfel, din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi: roz, roșii, vinete, negre, decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica și momentul aproximativ al creării lor. De exemplu, o cicatrice roșie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche, celelalte culori fiind intermediare.

Ca formă, cicatricele pot fi: liniare, stelare, circulare, semiovale.

Ca mărime, cicatricele pot fi: mari, mijlocii, mici. Așa de exemplu, o cicatrice datorată unei fracturi de femur este mare, în timp ce o cicatrice post – apendictomie este mică.

Culoarea pielii (tenul) reprezintă, în afara diferențierii dintre rase, și un semn particular. Astfel, o piele de culoare galbenă sau cenușiu – galbenă este specifică unor persoane care prezintă o suferință hepato – biliară; colorația roșiatică a nasului, a obrazului este specifică persoanelor alcoolice. O colorație deosebită față de restul pielii se poate datora și unor agenți externi de natură chimică (acizi) ori anumitor factori termici (opărirea cu apă sau cu alte substanțe în stare de fierbere).

La diferite persoane se poate observa pe piele prezența unor pete, negi, alunițe sau a altor semne din naștere. Atunci când acestea se descriu trebuie avute în vedere locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor.

Modificări în sistemul funcțional ori al unor organe. Alte semne particulare pe care le pot avea persoanele se datorează unor modificări survenite în sistemul funcțional al organismului lor.

Astfel, o paralizie facială poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată; existența unui sifilis terțiar se manifestă, printre altele, și prin dinți crenelați (zimțați).

Malformațiile congenitale pot, de asemenea, da naștere unor semne particulare ca, de exemplu:

deschiderea naturală a vălului palatin;

platfus (picior plat);

modificări ale coloanei vertebrale (convexități ori concavități în plan longitudinal sau median).

Semne particulare pot exista și la nivelul unor organe (părți) ale corpului omenesc, fără a fi de natură patologică ca, de pildă: bărbia dublă sau bilobată, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau râsului, urechi ascuțite în partea superioară.

Încrețiturile feței constituie, de asemenea, semne particulare. Toate încrețiturile vizibile în regiunea frontală sunt sub formă de cute sau onduleuri adânci ori superficiale. Astfel de încrețituri mai sunt întâlnite în:

regiunea orbitală – sub formă de dungi sau pungi;

regiunea dintre sprâncene;

regiunea temporală (încrețituri cunoscute sub denumirea populară de “laba gâștii”);

regiunea peribucală;

regiunea obrazului.

Este cunoscut că aceste încrețituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenții chirurgicale plastice. În asemenea cazuri pot și trebuie descoperite cicatricele post-operatorii, care sunt foarte fine și situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul inserției terminale păroase frontale sau șanțului naso-labial.

Unele semne particulare se datorează modificărilor structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc, ca urmare a practicării unor meserii de către anumite persoane. Astfel:

cizmarii au bătături deasupra genunchiului (datorită loviturilor de ciocan) și la mână (ca urmare a ținerii cuțitului), precum și înfundarea coșului pieptului;

croitorii și frizerii – bătături și înțepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor și a acelor de cusut);

fierarii – întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor (datorită ținerii ciocanului);

parchetarii – bătături localizate la genunchi;

spălătoresele – retracția pielii podului palmelor;

plăpumarii – îngroșări în dreptul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turcește”);

metalurgiștii și pietrarii – tăieturi foarte mici pe cornee (datorită proiectării particulelor metalice sau de piatră);

muncitorii care manipulează substanțe pulverulente, minerale ori minereuri – încrustații cu praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă, calcar, fier, mercur, argint) pe mâini și pe față;

muncitorii care manipulează produse chimice (materii colorate, petrol, crom) – eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistentă a pielii ori colorația brună a unghiilor.

În anumite situații, infractorii pot folosi deghizarea și machierea pentru a îngreuia urmărirea și identificarea lor. În acest sens i pot să-și schimbe îmbrăcămintea, să folosească unele măști (confecționate din pânză, carton ori materiale sintetice), să-și schimbe aspectul exterior al feței (vopsirea părului, modificarea unor detalii prin intervenții chirurgical-plastice, prin folosirea de proteze).

În ce privește culoarea părului, se poate descoperii cu ușurință dacă acesta a fost sau nu vopsit, datorită nuanțelor diferite față de cel natural, aspectului său mat (cel natural este strălucitor), culorii originale existente la rădăcina firelor de păr sau a diferenței de intensitate a culorii în diferite regiuni ale capului.

Machierea poate fi de regulă ușor descoperită. Totuși, ea este mai greu de depistat în cazul în care se cere identificarea în baza unor fotografii, una din ele reprezentând aceeași persoană, dar machiată. În acest caz, se vor urmări cu atenție – folosindu-se fotografii mărite ale detaliilor ce s-ar fi putut deforma prin machiere – zonele probabile unde s-a acționat, pentru a constata lipsa continuității unor din ele și deosebirea de nuanță în zonele respective.

Intervențiile chirurgical-plastice pot da naștere, prin modificarea unor detalii, la greutăți destul de mari în identificarea după semnalmente. Este necesar însă să se urmărească urmele lăsate de intervenția chirurgicală, manifestate prin existența unei cicatrice liniare, chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o cută naturală a pielii. În asemenea situații, medicii pot fi de un real folos, pentru a stabilii existența anumitor intervenții chirurgical-plastice care au avut drept urmare modificarea unor detalii caracteristice. În orice caz, cicatricea rezultată dintr-o asemenea intervenție constituie un semn particular ce va evidenția și diferenția persoana respectivă, ușurând ulterior identificarea sa.

2.3. Importanța aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării martorului și a persoanei vătămate

Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară ce trebuie respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate a cauzei. Actele preparatorii presupun studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea cu obiectul identificării sau cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citire, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.

Pentru stabilirea martorilor se va ține seama de persoanele care au perceput direct faptele și împrejurările cauzei sau cele care dețin indirect date, dar din surse sigure, apropiate de adevăr. După ce se va clarifica sistemul de relații cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii (victimă sau presupus autor) – prietenie, dușmănie sau alte interese – se va păși spre cunoașterea personalității martorilor.

Această cunoaștere este absolut necesară pentru eficiența ascultării, interesând profilul psihologic, pregătirea și ocupația, poziția față de faptă precum și față de condițiile în care a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.

Potrivit reglementărilor procesual-penale, depoziția martorilor se consemnează în scris, pe formulare tip, după ce persoana ascultată a redat liber faptele și împrejurările percepute, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior.

Ascultarea propriu-zisă se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, fără ca acesta să fie întrerupt, ajutându-l, după caz, cu întrebări de completare, precizare sau de control, avându-se grijă să nu se sugereze răspunsul.

În literatura de specialitate, sunt frecvent evidențiate avantajele înregistrărilor fono și videomagnetice, mai ales în privința obiectivității, fidelității și corectitudinii procedeelor de obținere a declarațiilor. Înregistrările pe bandă magnetică, efectuate în momentul ascultării persoanelor, pot servi ca mijloc de probă, alături de declarația scrisă, doar în situația în care se realizează în conformitate cu regulile procesual-penale, precum și cele tehnico-tactice criminalistice.

Capitolul IV

Metode tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

1. Portretul schițat

Metodele tehnice folosite de organele de urmărire penală îndeosebi în acțiunea de recunoaștere a unor persoane sau cadavre necunoscute, în prezent sunt numai câteva, dar numeroasele variante cărora le-au dat naștere au creat perspectiva apariției unor metode noi, mult mai perfecționate.

Principalele 4 metode utilizate astăzi la recunoașterea unei persoane pe baza descrierii semnalmentelor sunt: “desenul – schiță”, “fotorobotul” , “identi – kt – ul” și “minicompozitorul.”

Desenul schiță sau metoda portretului schițat executat pe baza declarațiilor martorilor este prima formă de tehnicizare a procesului de recunoaștere a persoanelor sau a cadavrelor prin descrierea semnalmentelor acestora. Metoda constă în desenarea trăsăturilor unei persoane după relatările martorilor, retușarea finală a desenului și fotografierea lui. În numeroase cazuri, publicarea acestor fotografii a dus la identificarea neajunsurilor determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.

Din cauza împrejurărilor în care a fost percepută persoana de identificat, a momentului îndepărtat în care se face ascultarea, sau a posibilităților de descriere de către martor, este deseori greu de imaginat să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare. Acest inconvenient, determinat uneori de gradul de instruire și de inteligență, de vârstă sau de profesiune poate fi înlăturat, în parte, prin participarea și imaginația specialistului care realizează schița de portret.

Din cauza numărului relativ redus de desenatori de care dispun organele de cercetare penală, acest procedeu, cu rezultate notabile este aplicat destul de rar în practică.

Ideea identificării unei persoane în baza unor semne particulare survenite după naștere a apărut cu ocazia cercetărilor efectuate în vederea descoperirii autorului unei infracțiuni de viol, despre care victima, o minoră, a reținut printre alte semnalmente și prezența unui tatuaj, pe care l-a descris și poziționat.

Verificările ulterioare și mai ales mărturia unui coleg au dus la concluzia că persoana autorului putea fi una și aceeași cu un individ urmărit general pentru o altă infracțiune de viol. Despre acesta se cunoștea că avea un tatuaj asemănător în aceeași parte a corpului.

În urma prinderii urmăritului general, s-a stabilit că acesta avea tatuajul descris de victimă și s-a procedat la prezentarea pentru recunoaștere a tatuajului și apoi a persoanei care-l purta, ambele fiind recunoscute indubitabil.

Plecând de la un semn, practic creat pe parcursul vieții (prin voința subiectului), s-a pus problema dacă tatuajul reprezintă o constantă, ce tatuaje se pot constitui ca o bancă de date operaționale, precum și ce alte semne de pe corp ar putea fi contabilizate și apoi folosite în procesul identificării persoanelor.

În practica judiciară, identificării criminalistice i se atribuie, uneori, și sensul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, semn care trebuie să asigure premisele științifice ale identificării, adică individualitatea, relativa stabilitate, dar și reflectivitatea.

În cazul nostru, individualitatea nu este dată de însușirile individuale ale obiectului, ci mai ales de cele dobândite, ulterior, prin folosire, dar în special celor apărute întâmplător, care fac ca individualitatea să-i devină mai pronunțată la nivel de detaliu, făcându-ne să ne gândim deja la unicitatea detaliului, în cadrul general al individualității.

Relativa stabilitate a detaliului despre care am relatat, vizează păstrarea pentru o anumită perioadă de timp a trăsăturilor care-l fac să fie ceea ce este iar, în cazul unor modificări, să existe posibilitatea explicării din punct de vedere criminalistic a genezei acestora.

Reflectivitatea urmei trebuie privită mai mult în planul transpunerii imaginii acesteia la nivelul memoriei umane, care devine primitoare, locul de întipărire a caracteristicilor individuale ale detaliului vizat.

Pentru început, răspunzând premiselor științifice enumerate mai sus, am stabilit un număr de șapte elemente care pot fi folosite pentru o viitoare identificare, și anume: cicatricea, tatuajul, negul, pata, alunița, lipsa unor părți ale corpului, alte modificări. Aceste elemente, în funcție de valoarea practică, ce se va dovedi pe parcursul fazei experimentale, vor fi menționate total sau parțial în funcție și de valoarea lor probantă ori posibilitățile de a fi reflectate de memoria altor persoane, după locul dispunerii lor pe corp.

Problema identificării criminalistice a persoanei, după semnalmente, este tratată de către toți autorii de cursuri universitare dar, dintre aceștia aș dori să mă opresc asupra modalității în care a abordat-o profesorul S.A. Golunski în “Criminalistica” apărută sub îndrumarea sa.

După explicarea principiilor care stau la baza identificării după trăsăturile exterioare se abordează “procedee speciale” sau tehnica descrierii trăsăturilor exterioare ale unei persoane ajungându-se la punctul “semne de pe piele”.

Arătând importanța cicatricei, petelor constante, tumorii, tatuajului, coloraturii anumitor porțiuni ale pielii datorită profesiunii, formarea unor bătături caracteristice, etc. identificarea persoanei, autorul menționează și modul în care se face descrierea acestora prin arătarea denumirii, locului de amplasare, formei, mărimii și culorii.

Locul amplasării este subclasat pe porțiunile corpului uman (cap, spinare, mâini, picioare, etc.) precum și pe alte părți (față, spate, la suprafață și în interior, la stânga și la dreapta). Pentru o mai bună situare în spațiu se mai folosește stânga, dreapta, dedesubtul sau deasupra, în față sau în spatele unui anumit punct al corpului precum și distanța măsurată între un punct fix și semn.

O dată stabilit locul se trece la descrierea semnului prin subdiviziuni: liniare (rectiliniare, unghiulare, ondulate, etc.) și neliniare (comparabile cu diferite figuri sau litere).

Pentru o mai bună descriere în cazul semnelor liniare se fixează și direcția verticală, orizontală, înclinarea spre interior sau exterior.

Ca să se stabilească mărimea semnului se recomandă măsurarea lui sau folosirea unei terminologii unitare (lung, scurt, lat, îngust, adânc, cu relief, cu cicatrice).

“Mare însemnătate pentru identificare o are și descrierea tatuajelor, trebuie să se arate locul de amplasare, poziția, forma, culoarea și ce reprezintă (de exemplu, anumite inițiale, vultur cu aripile întinse, baionetă etc.). Este indicat ca tatuajele să fie fotografiate” (Prof. S.A. Golunski, “Criminalistica”, Editura științifică, București, 1961, pag.239).

Această abordare valorifică o latură particulară a metodei portretului vorbit, plecând de la ceea ce nu este asemănător și stabilind un sistem unitar de evaluare a tuturor acestor urme specifice.

Folosirea tehnicii de calcul înmagazinarea unui număr mare de volum de informație, dar și o viteză ridicată de căutare – folosire a acestor date, lucru dificil în cazul formării unui fișier clasic.

Acest sistem de identificare a persoanelor, în baza semnelor particulare survenite după naștere, presupune a aplicație practică, care să permită o utilizare cât mai ușoară, accesibilă și cu posibilități de îmbunătățire, atât din punct de vedere al capacității de înmagazinare a datelor, cât și din punct de vedere al utilităților, respectiv al metodelor de lucru.

În cadrul acestui sistem informațional complex partea de software este compusă din sistemul “Windows 2000” cu programele de bază, o mențiune specială pentru varianta profesională de "Microsoft Access“, în care este construită schema logică a aplicației, respectiv interfața de lucru a programului.

Programul este compus din nouă fișiere cu reprezentare grafică specifică, dispuse într-o succesiune logică, pe interfața de bază și care apar succesiv după fiecare operațiune în fișierul anterior de lucru. Aceste fișiere, cuprind, în funcție de complexitate, un singur filtru ori mai multe de acces, care permit deschiderea unor fișiere secundare.

Descrierea și conținutul fișierelor.

fișierul “C.N.P.”: cuprinde înregistrarea codului numeric personal al persoanei descrise de la care se înregistrează semnul particular;

fișierul “DATE DE IDENTITATE”: CUPRINDE, după cum sugerează chiar denumirea lui, datele de identificare a persoanei descrise (nume, prenume, nume anterior, părinți, data și locul nașterii, domiciliul, datele declarate sau verificate, bărbat sau femeie);

fișierul “ELEMENTE”: cuprinde un număr de șapte elemente de bază care sunt incluse în program și pe care se bazează acest sistem și anume: cicatrice, tatuaj, neg, pată, aluniță, lipsuri, modificări;

fișierul “DIMENSIUNE”: cuprinde descrierea din punct de vedere al mărimii, a elementului identificat la descriere și este împărțit în: mic, mediu și mare;

fișierul “POZIȚIE”: permite selectarea zonei corpului unde se află elementul descoperit, descris și înregistrat, folosind ca reper o axă imaginară verticală, respectiv: față stânga, față dreapta, spate stânga, spate dreapta, profil stânga, profil dreapta;

fișierul “PARTE A CORPULUI” care cuprinde și permite selectarea părții distincte a corpului uman unde a fost identificat elementul descris și care urmează a fi înregistrat;

fișierul “DESCRIERE” în care se găsesc descrieri de formă, conținut și culoare ale tuturor elementelor care ar putea fi identificate, cu posibilitatea de intervenție, prin adăugare, în anumite condiții, de elemente noi care nu sunt cuprinse de fișier.

Acest fișier va cuprinde o serie de elemente geometrice specifice cum ar fi: liniar, lini frântă, sinusoidal, circular, oval, neregulat, precum și o serie de simboluri și desene grafice care se pot întâlni pe parcursul activităților de înregistrare: inimă, inimă-săgeată, inimă cu inițiale, inimă cu nume, an (cifric), zar, palmier, sirenă, sirenă cu nume, sirenă cu inițiale, spini, centură cu spini, portret de femeie, portret de bărbat, corp de femeie, ancoră, ancoră cu an (cifric), șarpe, șarpe cu an, dragon, insulă, fluture, cruce, tigru și altele;

fișierul “FOTO PERSOANĂ”, în care se va înregistra fotografia persoanei de la care s-a preluat semnul particular și care a fost înregistrată;

fișierul “DETALIU SEMN”, în care va fi înregistrată imaginea elementului individual descris anterior.

Toate aceste fișiere, cuprinse în interfața acestui program, sunt activate succesiv în ordinea descrisă anterior, trecerea de la un fișier la altul se poate face numai prin parcurgerea etapelor succesive de la 1 la 9.

Înregistrarea succesivă în fiecare fișier se poate opri la oricare dintre etape, dar nu se poate evita un fișier și trece la următorul, decât prin parcurgerea celui anterior. În cazul când, în unul sau mai multe fișiere de parcurs, nu avem informația necesară sau nu este posibil de încadrat, în formula fișierului, există posibilitatea trecerii la fișierul următor, fără a face o anume înregistrare în acel fișier, existând pentru acesta o opțiune “SKIP”.

Fișierul intitulat “Descriere” are și posibilitatea de a înregistra și alte noi desene, simboluri care sunt descoperite pe parcursul înregistrărilor și nu se află în baza fișierului, existând pentru aceasta o opțiune de “ADD.NEW”.

Înregistrarea unei persoane – a unui element.

Vom descrie în continuare modul de lucru, explicativ, care este optim pentru o anumită înregistrare:

este prezentată persoana în cauză și se înregistrează în fișierele 1 și 2 codul numeric personal și datele de stare civilă. Aceste înregistrări este indicat a se face pe baza unor acte de stare civilă. În cazul lipsei acestora, se va înregistra la fișierul 2 faptul că sunt doar date declarate de persoana respectivă;

se stabilește categoria din care face parte elementul respectiv (de exemplu TATUAJ sau ELEMENT LIPSĂ) și se activează câmpul respectiv;

se activează fișierul 4 de unde vom selecta câmpul corespunzător dimensiunii (de exemplu MIC sau MIJLOCIU);

se activează fișierul 5 de unde vom selecta câmpul potrivit zonei unde se găsește elementul de înregistrat (de exemplu PROFIL STÂNGA) ;

următorul fișier activat, numărul 6, ne va permite selectarea câmpului corespunzător părții de corp unde se află elementul de înregistrat (de exemplu ANTEBRAȚ SUPERIOR STÂNGA);

fișierul numărul 7, activat, ne va solicita selectarea desenului ori a simbolului elementului descris, având câmpul corespunzător (de exemplu INIMĂ / SĂGEATĂ);

următorul fișier activat, numărul 8, ne va solicita două variante de înregistrare sau nu a fotografiei persoanei de la care s-au preluat datele și elementul individual. La acest fișier avem posibilitatea de a refuza introducerea imaginii dar în acest caz se va proceda la preluarea imaginii persoanei respective cu ajutorul WebCam și fixată într-un format comun jpg., tif., ș.a.;

activarea ultimului fișier, numărul 9, presupune, ca și la cel anterior, două variante de preluare sau nu a imaginii de detaliu a semnului particular înregistrat. Această preluare se face în aceleași condiții ca și la fișierul anterior.

După aceste operații, semnul particular al persoanei în cauză și pe cale de consecință și persoana respectivă, cu datele sale de identitate, intră în baza de date astfel concepută.

În același mod și prin aceleași operații se procedează în continuare și cu alte persoane, iar în situația când la unele fișiere nu avem date certe sau concludente ori nu dorim înregistrarea și a imaginilor vom proceda la parcurgerea următorului fișier corespunzător apariției în succesiunea schemei logice a interfeței.

Programul în sine prezintă avantajul unor posibilități de căutare, pe toate categoriile de fișiere active, de pe interfața acestuia și, totodată, permite combinații de căutări, în funcție de datele pe care le are la dispoziție cel care solicită căutarea. De exemplu, se poate solicita căutarea unei persoane care are un tatuaj pe antebrațul stâng, de forma unei cruci. Astfel se va solicita căutarea tuturor persoanelor care au un tatuaj de forma unei cruci, iar după selectarea de către calculator a tuturor acestor persoane, în continuare vom apela la selectarea, dintre acestea, a persoanelor care au aplicat acest tip de tatuaj pe antebrațul stâng. După efectuarea acestei selecții pot apărea una sau mai multe persoane pe listă.

În cazul când pe listă apar mai multe persoane putem apela la fotografiile persoanelor respective, pentru recunoaștere, (dacă există posibilitate) ori solicita fotografiile de detaliu al desenului tatuajului respectiv.

O altă posibilitate de selecție o poate constitui și utilizarea unor elemente cuprinse în fișierul cu date personale ale persoanelor înregistrate, nume, prenume, loc sau dată de naștere, etc.

La acest sistem se pot folosi și calculatoare portabile, ori cu camere foto digitale, urmând ca toate datele culese în teren sau în cadrul altor instituții să fie ulterior transferate în sistemul de bază al acestui program.

Prezentul studiu reprezintă o propunere, adresată persoanelor din domeniu, pentru a-și aduce contribuția la perfecționarea acestei evidențe ce ar putea într-o zi deveni operațională.

De asemenea, considerăm că este necesară o exprimare a conducerii I.G.P. cu privire la necesitatea sau utilizarea integrării unui astfel de fișier la nivelul Institutului de Criminalistică.

Ca documentare viitoare a studiului ne propunem;

încărcarea băncii de date cu sprijinul conducerii Penitenciarului Timișoara prin examinarea tuturor încarceraților și apoi periodic numai a celor noi sosiți;

selecționarea tuturor dosarelor penale în care se află persoane cu astfel de semnalmente și urmărirea atentă, în viitor, a sesizărilor ce vizează problematica studiului și compararea semnelor particulare cu fondul din evidență;

evaluarea la intervale de șase luni a procentului de reușită sau insucces.

Fișierul poate funcționa la nivel național, cu condiția alimentării sale corecte de către aresturile inspectoratelor de poliție, dar mai ales a penitenciarelor, necesitând dotări sau programe deosebit de sofisticate.

Chiar dacă un astfel de sistem nu va avea eficiența sistemului AFIS – 2000, lucru de care suntem perfect conștienți, apreciem că ar putea fi mai viabil decât cel al modului de operare și constituie încă o șansă a polițistului în identificarea autorilor unor infracțiuni, cu implicații asupra funcționalității și randamentului general al aparatului.

Elementele de identificare comune omului viu și cadavrului se găsesc mai ales în portretul vorbit, imaginea dactiloscopică, precum și în amprentele palmare și plantare (dactiloscopie).

În majoritatea cazurilor tatuajul, ca element de identificare, are o mare valoare medico – legală, pentru că după plastica definiție a lui Lacassagne, “il dit soument que le nom”. Simplul examen al desenului (subiectul acestuia) constituie un prețios punct de orientare pentru stabilirea clasei sociale, a îndeletnicirilor individului, a trecutului și moravurilor acestuia.

Etimologia – 2 mari clase de tatuaje – voluntar și involuntar.

Tatuajul involuntar – poate fi consecința unui accident, a unei crime, a unei intervenții medicale; e, de cele mai multe ori, inerent meseriei / profesiei:

accidental (incrustații de pulbere de cărbune în caz de explozie în mină) ;

criminal (zona tatuată în cazul unei împușcături, urma lăsată de un instrument înroșit în foc);

medical (colorație închisă căpătată de piele în locurile unde au fost aplicate diferite substanțe);

profesional (încrustații în piele ale prafului de cărbune – minerit).

Tatuajul voluntar poate oferi informații cu privire la:

– clasa socială și îndeletnicirea – în ordinea frecvenței, tatuajul se întâlnește la foști pușcăriași, maniaci, alienați, prostituate, marinari. Ca excepție la intelectuali se poate nota ca un produs al snobismului, al modei;

– sex – mai frecvent la bărbat decât la femeie;

– vârsta – orice vârstă din adolescență și până la bătrânețe; la copii înainte de pubertate este foarte rară;

– inspirația / mobilul – credința religioasă, sectarismul, sentimentul patriotic, tradiția, imitația, dragostea, vanitatea;

– categorii – inducând un sentiment adânc încolțit în suflet, stare cerebrală, numărul categoriilor sale va fi în raport cu diversitatea imboldurilor lăuntrice și cu mentalitatea individului, a mediului în care trăiește. Există tatuaj mistic, patriotic, războinic, erotic, afectiv, profesional, istoric, episodic, familial, terapeutic, estetic;

– regiunea tatuată – practic nu există regiune a corpului pe care să nu se poată găsi un tatuaj, ci doar o frecvență ridicată la zone precum: braț, dosul mâinii, piept, gât, spate, picior, zona pubiană și frecvența redusă – pe craniul chel, pe frunte, pe pleoape (tatuajul estetic).

– realizare – tatuajul se face prin introducerea sub epidermă, la adâncimi variabile, de materii colorate spre a se obține o inscripție, un desen menit a nu dispărea niciodată. Materiile colorate sunt: cerneala de China, cărbune de lemn pisat și întins cu apă, cerneală albastră, albastru de prusian, carmin.

Nici un tatuaj executat după regulile artei nu își păstrează infinit nuanțele primitive, ci încetul cu încetul acesta se atenuează. Va exista deci o mai mult sau mai puțin pronunțată detatuare automată, ce se traduce fie printr-o pălire totală / parțială a desenului, fie chiar prin dispariția completă a unei parți din tatuaj – rămânând doar o cicatrice punctuală vizibilă. Cu cât e mai mare densitatea Materiei colorate, cu atât mai lesne se produce și detatuarea automată.

Vechimea tatuajului e dificil de determinat după 4 – 8 săptămâni de la executare. Tatuajul șters se identifică prin iritarea mecanică a pielii cu ajutorul unui reactiv, după un interval de 5 – 30 minute punctele de înțepare apărând proeminente și devenind astfel vizibile și palpabile.

Fotografia – cu ajutorul plăcilor authcrome Lumiere, permite identificarea unui tatuaj care, superficial nu se mai poate distinge. Această fotografie ne permite să identificăm și tatuajul subiacent peste care s-a executat unul nou precum și eventualele modificări (adăugire sau suprimarea părților tatuajului preexistent).

Procedeul este folosit cu deosebit succes de către polițiștii timișoreni care beneficiază de concursul generos al Academiei Popa’s la care studiază copii cu calități excepționale din întreaga Europă sub îndrumarea inegalabilului Ștefan Popa Popa’s.

2. Fotorobotul

Fotorobotul a fost imaginat pentru prima oară în 1952 de către Pierre Chabot, comisar divizionar la Lyon, constând, la început, din prezentarea în fața martorilor a mai multor fotografii, dintre care cei prezenți urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana căutată. După mai multe succese, Chabat și-a perfecționat metoda, iar după 1965 formează o compoziție facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante. Cele trei zone au următoarea compoziție: zona frunții și a părului, cuprinzând aici și conturul superior al capului, zona ochilor și a nasului și zona gurii și a bărbiei.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării aste alcătuit dintr-un set de fotografii executat în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât cele trei zone menționate să se suprapună perfect.

Se vor fotografia sute de persoane, la aceeași scară și aceeași poziție a capului. După sexul persoanei și conturul feței, aceste fotografii vor fi împărțite în 2 – 3 grupe. În cadrul fiecăreia, fotografiile vor fi tăiate în trei fâșii, urmând delimitările celor trei zone. Aceste fotografii vor fi lipite pe planurile alunecătoare și paralele ale unui dispozitiv cu care se vor putea executa numeroase combinații de structuri faciale, după indicațiile date de martorii care au văzut persoana căutată.

Când combinația celor trei zone a ajuns la construcția unei fizionomii care este asemănătoare cu persoana ce urmează a fi identificată, se fac unele retușuri pentru a asigura continuitatea dintre diferitele secțiuni, compoziția rezultată se fotografiază, iar după o nouă retușare a negativului se scoate pozitivul.

Dacă martorii oculari nu au fost de acord asupra unei singure imagini, atunci se vor face mai multe compoziții, care vor fi trimise organelor de urmărire penală.

Adeseori, fotografiile celor trei zone sunt proiectate simultan, diferitele combinații ale trăsăturilor feței făcându-se în plină proiecție, sub controlul tuturor persoanelor care iau parte la prezentare pentru recunoaștere.

O variantă a acestei metode de compoziție fotografică constă în întocmirea unui album, format din câteva zeci sau sute de fotografii, decupate în patru sau cinci zone, prin combinarea cărora, la îndrumarea persoanei care face recunoașterea, se obține o imagine care apoi se retușează și se fotografiază.

Metoda fotorobotului s-a extins în ultimii ani în mai multe țări europene, folosindu-se cu succes la recunoașterea persoanelor văzute de martorii oculari ai unei infracțiuni.

3. Identi – kit – ul și Photo – identi – kit – ul

Identi – kit – ul a fost realizat de către șeriful Mc. Donald din Los Angeles, în timpul celui de-al doilea război mondial și se numără printre mijloacele tehnice frecvent folosite în practica de cercetare penală. Studiind caracteristicile faciale a peste 400 de persoane, Mc. Donald a extras formele cele mai tipice, pe baza cărora a stabilit un nou sistem de identificare, pornind însă totul de la metoda descrierii semnalmentelor.

La dispoziția persoanei care alcătuiește portretul după această metodă, este pus un album ce conține 500 – 700 elemente faciale desenate independent pe un material transparent, alcătuind 11 – 12 grupe de tipuri. Fiecare grup este notat cu câte o literă, de exemplu: A-gura, B-fruntea, C-părul, D-sprâncenele, etc. Fiecărui element îi corespunde un simbol compus din cifre și litere. Litera reprezintă elementul facial, iar cifra una dintre variantele lui. Pe lângă aceste foi transparente, reprezentând fiecare un element facial într-una din variantele lui, sistemul mai dispune de un album în care sunt trecute toate elementele faciale cu variantele lor și cu aceleași simboluri ca foile transparente.

Persoana care urmează să recunoască infractorul sau individul necunoscut consultă albumul și, dacă un element facial dintr-o anumită variantă este socotit că prezintă asemănări cu același element facial al celui necunoscut, foaia transparentă conținând acest element se așează pe geamul mat al unui dispozitiv de iluminat, urmând pe rând și celelalte foi transparente conținând elementele faciale socotite asemănătoare cu acelea ale persoanei ce urmează a fi identificată. “Operațiunea” se petrece în prezența organului de urmărire penală care conduce recunoașterea.

Obținând prin transparență ansamblul figurii, se vor putea face modificări schimbând între ele diferitele variante ale elementelor faciale, până se va ajunge la o compoziție cât mai apropiată de înfățișarea celui urmărit.

Portretul retușat, în varianta lui finală, poate fi completat cu diverse elemente ce existau pe corpul ori figura persoanei atunci când a fost observată – mustățile, bărbile, ochelarii, diverse modele de pălării.

Un avantaj al identi – kit – ului este faptul că se bazează pe identificarea vizuală, fiind mult mai accesibil omului de rând care nu cunoaște tehnologia științifică a descrierii semnalmentelor și, în același timp, este o metodă mai intuitivă, mai directă, evitând neajunsurile care s-ar putea să apară din cauza unei exprimări greșite.

Instalația identi – kit este simplă, ușor de manevrat, de un volum mic și poate fi transportată cu ușurință, iar datorită codificării fiecărui element facial și variantelor lui, rezultatele pot fi transmise cu ușurință la distanță.

În ultimul timp s-au adus mai multe perfecționări acestei metode. În SUA și Japonia elementele faciale folosite în identi – kit sunt reproduse pe o peliculă cinematografică și proiectate în suprapunere cu trei proiectoare pe același ecran. În felul acesta, posibilitățile de manevrare și de selectare a imaginilor sunt mai rapide.

În cadrul ultimelor simpozioane internaționale de criminalistică, problema identificării persoanelor a fost socotită una din problemele principale care trebuie rezolvată cât mai curând. În concluziile unui alt simpozion de criminalistică, la Varșovia, se statua, ca o problemă de mare actualitate, urgența reproducerii în condiții optime a fizionomiei unei persoane pe baza declarațiilor martorilor oculari. Al cincilea simpozion de la Moscova a insistat asupra perfecționării metodelor intuitive ca “fotorobotul” și “identi – kit – ul”.

Identi – kit – ul și Photo – identi – kit – ul prezenta și unele inconveniente din cauza limitării la anumite grupe etnice, datorită unor etaloane limitate de selectare a formelor faciale, la anumite tipuri caracteristice. Însăși polarizarea caracteristicilor faciale în jurul unor tipare pentru o anumită regiune a globului va determina, implicit, o limitare a sferei de aplicabilitate.

Practica a dovedit că tipurile caracteristice cu dominante anglo – saxone și negroide ale “identi – kit”– urilor americane se aplică greu în anumite regiuni din Europa, îndeosebi în partea de est fără a mai vorbi de cele japoneze care se exclud complet.

În ultimul timp s-au făcut propuneri pentru unele perfecționări ale metodei “identi – kit” prin combinarea cu metoda “fotorobot”. S-au studiat cele mai reprezentative tipuri ale variațiilor antropologice ale unei populații, întocmindu-se 60 – 80 de portrete reprezentative, cuprinzând 1000 variante ale particularităților faciale (desenele au fost selecționate din fotografiile celor mai caracteristice figuri din rândul populației).

Pe o peliculă de 5 m au fost reproduse 60 de portrete, conținând cele mai tipice caracteristici faciale. Pelicula a fost apoi tăiată în cinci fâșii longitudinale, cuprinzând: imaginea frunții, regiunea ochilor, regiunea nasului începând de la rădăcina lui, regiunea gurii și regiunea bărbiei, cuprinzând și conturul ovalului. Fiecare fâșie longitudinală este înfășurată pe un alt mosor, iar cele cinci perechi de mosoare sunt fixate într-o cutie cu geam mat, dispozitiv de iluminare uniformă și eventual dispozitiv de proiecție. Prin rularea independentă a celor cinci fâșii de peliculă se pot obține peste un miliard de portrete independente.

Dacă la acest dispozitiv de combinare a sistemului “fotorobot” și “identi – kit” s-ar putea adapta un sistem electronic de comandă cu program, ar fi suficient ca persoanei care urmează a face recunoașterea să i se arate variantele unuia dintre elementele principale ale feței, cum sunt: ochii, nasul sau gura și după ce s-a oprit la una dintre variante, sistemul electronic va selecta pentru prezentare, dintre toate celelalte variante ale caracteristicilor feței, doar pe acelea care se pretează la o concordanță naturală. În acest fel procesul de recunoaștere ar decurge extrem de rapid și deosebit de substanțial, ținând seama de cele peste un miliard de posibilități.

4. Minicompozitorul și sintetizatorul fotografic

Minicompozitorul (MIMIC) se apropie, oarecum, de metoda identi – kit – ului, dar este mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm. În aparat există 6 filme pe care sunt înregistrate variantele elementelor faciale.

La elementele faciale se va lua în considerare forma capului (raportată la conturul feței și la conturul profilului), fața, părul, fruntea, ochii, nasul, gura și buzele, bărbia, urechile, ridurile, culoarea pielii, eventualele semne particulare sau tatuaje.

Deplasarea filmului pe ecran este dirijată de la un panou de comandă. Prin combinarea elementelor faciale potrivite se va alcătui pe ecran imaginea dorită, și aceasta trebuie fotografiată imediat (de obicei cu aparat de tip “Polaroid”).

Sintetizatorul fotografic se ghidează după aceleași principii de realizare a imaginii. Cu ajutorul a patru dispozitive se proiectează pe un ecran câte o zonă a feței, realizându-se astfel un montaj.

Se va proceda la selecționarea variantelor de elemente faciale din fotografii obișnuite, ceea ce conferă imaginii de ansamblu un grad sporit de autenticitate.

Ca tehnică și metodă de realizare, sintetizatorul fotografic se apropie de fotorobot, fiind însă mai perfecționat datorită posibilității compunerii figurii din elemente faciale naturale.

5. Portretul robot computerizat

Metodele criminalistice de identificare a infractorilor după semnalmentele feței, numită metoda portretului – robot , își are rădăcinile în studiile renascentiste efectuate asupra fizionomiei umane și în antropometrie, știința ale cărei baze au fost puse de către Alphonse Bertillon. Mai aproape de noi, contribuții variabile și-au adus oameni de știință ca Nicolae și Mina Minovici și Dumitru Călinescu.

Portretul – robot reprezintă finalizarea vizuală a portretului vorbit. Idea pe care se bazează realizarea portretului e simplă: martorului sau victimei unei infracțiuni i se prezintă albume cu elemente faciale din care trebuie să le aleagă pe cele asemănătoare cu cele ale făptuitorului. Elementele alese sunt apoi combinate astfel încât să reproducă o față umană, fața infractorului. Fiind realizat, de regulă, cu aportul unor persoane care nu au nici o pregătire în acest domeniu, portretul – robot este deseori incomplet și are o doză mai mică sau mai mare de subiectivism.

În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima, mijlocul de realizare și specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă pentru asigurarea reușitei. Primul, de o deosebită importanță calitativă, victima sau martorul ocular pasiv, furnizează date (semnalmente) pe baza senzațiilor și percepțiilor sale vizuale care sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist sau subiectiv din cauza stress-ului puternic, unei temeri nejustificate de ridicol sau nesincerității, situații în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli prestabilite în selecția martorilor, totuși persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste 10 ani, și unele femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret – robot de calitate.

Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei tactici de lucru bune pusă la punct, adaptabilă în funcție de martor. Specialistul în portrete – robot trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observațiile zilnice, din orice imagine cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoștințele necesare și deprinderea lucrului cu calculatorul în general și cu programele grafice în special.

Folosirea calculatorului electronic pentru realizarea portretului – robot s-a impus datorită faptului că ușurează mult manipularea elementelor faciale și chiar transformarea lor, reducând pe această cale timpul de lucru.

Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM și are următoarea configurație: unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfață grafică specială TARGA, mouse, tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.

Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un program de grafică general, care oferă însă și facilitățile necesare realizării portretelor – robot:

posibilitatea achiziționării de imagini – în cazul nostru fețe umane;

gestionarea elementelor faciale în fișiere separate;

posibilitate de translație, rotație, de modificare a dimensiunilor și proporțiilor.

Metoda se poate folosi în cercetarea infracțiunilor în care făptuitorul a fost văzut de victima sau de un martor ocular (omor, tâlhărie, vătămare corporală, viol, furt, înșelăciune) sau în cazul disparițiilor de persoane.

Pentru început i se spune martorului ce se așteaptă de la el, i se precizează elementele faciale care interesează: conturul feței, părul, ochii, nasul, gura, urechile și eventualele elemente particulare: barbă, mustăți, ochelari, alunițe, negi, apoi i se modul de lucru și facilitățile pe care le oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstrație. În continuare i se prezintă martorului banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante:

prezentarea fotografiilor unor persoane așa cum au fost înregistrate;

prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de același tip.

Una sau alta din variante se alege în funcție de martor întrucât s-a constatat că unii martori nu reușesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaște mai ușor din fețe întregi, în timp ce pe alții ansamblul îi derutează și pot alege doar din tablouri de elemente de același tip.

Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză și sinteză, de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv.

Martorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se va hotărî pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit.

În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu – zisă la portretului robot. Se așează pe ecran toate contururile de fețe alese, eventual micșorate, martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la dimensiunea normală și se așează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând spațiu de lucru. În zona liberă se așează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai potrivită. Acesteia i se fac mici retușuri, conform indicațiilor martorului. Operația este urmată de posibilitățile oferite de calculator: translația imaginilor și mărirea sau micșorarea lor. Se procedează la fel cu restul elementelor dacă este cazul.

Ultima fază o reprezintă retușarea portretului, care constă în ștergerea sau atenuarea liniilor de îmbinare și adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, alunițelor și cicatricelor, care întregesc imaginea și îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se poate adăuga o șapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu așa ceva, astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.

Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a imprimantei color și este apoi folosit în mod specific în munca de poliție.

La Poliția Municipiului București, observând că uneori portretul – robot nu reușește să redea ce dorește martorul, s-au îmbinat posibilitățile oferite de tehnica modernă, computerizată, cu desenul realizat de un plastician.

S-a procedat astfel la un caz – cel al violului din Herăstrău – care a produs multă vervă în presă în anul 1993. Portretul – robot scos de pe video – printer a fost fotografiat și apoi fotografia sa a fost prelucrată, reușindu-se în final să se obțină o imagine care, difuzată în presă, a condus la identificarea făptuitorului.

Metoda combinată are următoarele avantaje:

se pot corecta erorile de vârstă apărute datorită unor elemente faciale, mai ales a ochilor și feței, alese de la persoane de altă vârstă decât făptuitorul;

se atenuează unele caracteristici nedorite apărute în procesul de compunere;

se înlătură erorile de îmbucșarea elementelor și diferențele de culoare dintre ele;

Calitatea portretului robot, adică gradul de asemănare cu infractorul depinde de mulți factori obiectivi și subiectivi. Dintre factorii obiectivi fac parte:

locul unde s-a realizat percepția, vizibilitatea și condițiile atmosferice;

durata percepției;

depărtarea de locul evenimentului;

îmbrăcămintea sau alte accesorii specifice deținute de infractor;

fapta petrecută;

Dintre factorii subiectivi se pot menționa:

sexul – în literatura de specialitate se acreditează idea că femeile reușesc să rețină și să redea figurile mult mai bine: în practica noastră, acest lucru nu a fost confirmat până în prezent;

vârsta – deși se consideră că oamenii maturi rețin mai bine semnalmentele, s-au obținut rezultate bune și cu aportul unor copii de peste 10 ani;

profesia – oamenii care lucrează cu publicul au cea mai mare precizie în identificarea elementelor.

Lucrul cu martorii oculari presupune o anumită tactică și reguli care sunt uneori ignorate. Astfel, pentru a obține maximul de informație, martorul trebuie să se prezinte pentru efectuarea portretului – robot într-o perioadă de timp cuprinsă între o zi și patru zile. În cazul în care perioada optimă e depășită, martorul cu greu își mai poate aminti particularitățile făptuitorului. Cu toate acestea se întâmplă deseori să se efectueze portrete – robot după mai bine de două săptămâni de la comiterea faptei – cu rezultate nule de cele mai multe ori, dar nici în cazurile în care victimele unor infracțiuni nu sunt lăsate a se odihni și a-și limpezi gândurile, rezultatele nu sunt mai bune.

O problemă deosebită se ridică atunci când se prezintă doi sau mai mulți martori într-un singur caz. În astfel de situații trebuie efectuate portrete robot cu fiecare în parte, separat, și apoi creat un portret – robot, rezultat, cu toți martorii împreună.

Menționăm o experiență în care s-a solicitat efectuarea portretelor unor infractori care acționau prin smulgerea lănțișoarelor de la gâtul femeilor, pe stradă, în timpul zilei. Fiind vorba de același mod de operare, s-a crezut că se avea de a face cu un singur făptuitor. S-au prezentat zece victime care au fost audiate, concluzia fiind că în cauză existau cel puțin doi infractori, unul blond și celălalt brunet. Deoarece referitor la cel blond au descris semnalmente doar două victime, portretul său a fost executat prin metoda IDENTI – KIT și portret schițat. Celelalte opt persoane au participat la realizarea portretului – robot computerizat, deoarece această metodă, necesitând un timp de execuție mai scurt, era de preferat. În plus, s-a putut face o economie de timp mai mare, prezentând concomitent, tuturor victimelor, banca de elemente faciale. A fost realizată apoi cu fiecare victimă individual câte o schiță de portret – robot și apoi au fost chemate toate pentru a trage concluziile. A rezultat că erau doi infractori, ale căror portrete s-au realizat foarte ușor pe baza elementelor indicate de victimele din cele două grupuri formate.

Institutul de Criminalistică deține calculatoare de tip MacIntosh, pe care este instalat un program specializat în realizarea portretului – robot. Acest program transpune pe calculator metoda clasică a Identi – kit – ului: prezentarea elementelor faciale se face cu ajutorul unui album, pe filele căruia se află schițe care au avut la origine fotografii prelucrate. Portretele – robot realizate astfel beneficiază de o doză mare de generalitate.

Cu toate că pentru realizarea portretelor – robot computerizate se folosește o tehnică sofisticată, totuși imaginile rezultate trebuie analizate și interpretate cu prudență, întrucât hotărâtor în realizarea lui este tot factorul uman (martor, victimă sau executant), a cărui capacitate de memorare și de redare a imaginilor este limitată și încadrată de multe ori de subiectivism.

Capitolul IV

Concluzii. Studiu de caz

Concluzii

Motto: “Cum nu există două frunze care să se asemene,

Tot astfel nu există doi oameni.”

“Nicolae Minovici”

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă.

În identificarea criminalistică conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.

Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale.

În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori și un alt înțeles, și anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenționat sau accidental).

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua. Continuă în condițiile unei criminalități în creștere și a unor omoruri deosebite – adeseori săvârșite prin cruzimi – se ajunge deseori la imposibilitatea recunoașterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor metode de identificare criminalistică precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase, mai ales când avem a face cu depesajul criminal.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană.

Metodele tehnice de identificare – identi-kit-ul, photo-identi-kit-ul, portretul robot computerizat sunt folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală, de multe ori obținându-se succese notabile.

Studiu de caz

1. Identificarea unui cadavru neîmbălsămat – prin dactiloscopie – la 127 de zile de la înhumare

La 4 noiembrie 1934, ora 13, Piața Victoriei, București, este găsit zăcând pe trotuar, un bărbat în jur de 40 de ani.

Transportat la spitalul Filantropia, se găsesc asupra individului suma de 1500 lei, un bilet de punere în libertate de la închisoarea din Turda pe numele Dumitru Socol, născut în Bereneii Mari și locuind în București, str. Fabrica Assan 18. El executase o condamnare de 2 luni și 17 zile (din 3 martie până pe 6 iulie 1934) pentru furt.

Ca semnalmente secundare se menționa o cicatrice pe antebrațul drept. Bărbatul a decedat la 6 noiembrie la spital din cauza unei hemoragii cerebrale, fără să-și recapete cunoștința.

Nefiind cerut de nimeni, cadavrul a fostt înhumat pe 6 noiembrie la cimitirul Ghencea. Cercetările poliției stabiliseră că persoana pe numele Dumitru Socol nu locuise pe strada Fabrica Assan 18.

Trei luni mai târziu, judecătorul de instrucție de la tribunalul Sighișoara a adresat tribunalului Ilfov următorul comunicat:

“D-le prim – procuror, în noaptea de 23-24 septembrie 1934, un furt foarte grav a fost comis în Sighișoara. Autorii au fost identificați în persoana lui Calhorean George, în prezent fiind în arest la Sighișoara și a cunoscutului Socol Dumitru, zis Victor. Demersurile făcute pentru capturarea acestuia din urmă au rămas fără rezultat.

Fiind informați că la spitalul Filantropia a fost internat un individ ce poseda un bilet de punere în libertate pe numele Socol Dumitru și având în vedere că numitul Socol este urmărit de mai multe parchete și de jandarmerie, individ foarte inteligent și capabil de orice, ne-am gândit la posibilitatea unei substituiri de persoane.

Avem deci onoarea să vă rugăm a întreprinde o anchetă cu scopul de a stabili dacă individul decedat la 6 noiembrie 1934, la spitalul Filantropia și înhumat în cimitirul Ghencea în virtutea permisului nr. 1459-934 trimis de primăria sectorului 4 este aceeași persoană cu individul Socol Dumitru.

Dacă ancheta făcută la spital nu a ajuns la o identificare certă, vă rugăm să procedați la o exhumare a cadavrului. Semnalmentele furnizate de serviciul central de identificare din București sunt următoarele: Dumitru Socol, zis Nicolae Socol, Toma Socolescu, Cornea George, înălțime 1,77, ochi căprui, nas coroiat, față alungită, pe obrazul drept o aluniță de 24 mm, o a doua aluniță la 27 mm de lobul urechii stângi și o a treia la 3 mm de pavilionul urechii stângi. Pe antebrațul drept o cicatrice liniară, ovală, lungă de 4,5 mm și groasă de 7 mm. Apoi, la 15 mm de nas o a doua cicatrice de mărimea și forma unui bob de mazăre. Poliția ne comunică în plus că Socol avea 2 dinți și 3 molari în / pe maxilarul superior drept.

Vă rugăm să ne comunicați rezultatele de urgență, având în vedere că este vorba de o arestare preventivă.”

Cercetările poliției nu au ajuns la nici un rezultat, având în vedere că personalul spitalului nu-și mai amintea decât vag de semnalmentele individului decedat în 6 noiembrie.

Deci s-a procedat la exhumarea cadavrului. Ea a avut loc pe 12 martie 1935 la 4 luni și o săptămână de la înhumare de către doctorul Stoenescu și subsemnatul, medici legiști, asistați de procurorul J. Dimitriu.

Cadavrul a fost găsit, cum trebuia să ne așteptăm, într-o stare de putrefacție foarte avansată. Tegumentele capului și o mare parte a mușchilor dispăruseră a.î. nu se putea observa decât craniul unui cadavru acoperit în parte de țesături amestecate cu pământ. Buzele erau distruse și dantura dezvelită. Globii oculari nu mai existau, orbitele erau goale, acoperite cu o substanță amorfă, murdară prin care mici viermișori aproape albi ieșind din interiorul craniului își creaseră un pasaj.

Pielea trunchiului și membrelor era la fel de distrusă, în mare parte din cauza putrefacției. Ce rămăsese era lipită de haine, ca și musculatura, acolo unde tegumentele nu mai existau. Dezlipindu-le se observa că erau în parte înnegrite și uscate, în parte verzui, umede și acoperite de “oidium albicans”.

Tegumentele palmelor erau la fel de distruse în cea mai mare parte lăsând la vedere resturi de mușchi, tendoane și vârfurile ultimelor falange ale degetelor. Un pic mai bine era conservată epiderma ultimei falange a arătătorului de la mâna stângă, care se desprinsese de straturile adânci ale pielii și se înfășurase.

După cum se vede, o identificare a cadavrului bazată pe semnele fișei serviciului de identificare juridică nu mai era posibilă. Nu se putea distinge nici culoarea ochilor, nici alunițele, nici cicatricele de pe antebrațul drept.

În ceea ce privește dantura, s-au găsit molarii din aur despre care s-a menționat, dar s-a găsit în plus o proteză dentară cu un dinte în maxilarul inferior. În consecință, aceste date de identificare constituiau mai degrabă un element de confuzie.

Singura posibilitate de identificare rămânea deci desenul liniilor papilare ale epidermei indexului stâng. Așa că s-a procedat la amprentarea celor două mâini, în speranța că va fi posibil în urma unor manevre la laboratorul Institutului de Medicină Legală “Mina Minovi” din București, să se găsească niște desene papilare identificabile.

Încercările au rămas fără rezultat având în vedere că celelalte epiderme nu mai existau și că derma era profund afectată de putrefacție.

Astfel a trebuit să se examineze epiderma de la degetul gros după ce s-au operat asupra lui o serie de manevre delicate, ținând cont că epiderma extrem de fragilă amenința să se rupă în orice clipă.

Mai întâi s-a spălat epiderma sub un jet de apă foarte subțire cu scopul de a înlătura materiile străine aderente; apoi, cu un tampon de vată îmbibat în benzină s-au dizolvat materiile grase. S-a constatat că din nefericire suprafața exterioară nu era identificabilă pentru că liniile papilare erau erodate, cu aspect poros, contur imprecis, totul având o culoare gri spre negru, ca urmare a putrefacției.

Cu toate acestea, am reușit să facem identificarea dorită datorită faptului că un fragment de epidermă, după ce s-a desfăcut din straturile adânci ale pielii, s-a înfășurat pe latura sa interioară, cea care se păstrase relativ curată fără alterări importante a crestelor papilare., în afară de o ușoară colorație galben – brună. S-a lăsat acest fragment din piele timp de câteva zile într-o soluție de formol concentrat, cu scopul ca acest fixator să-i mărească consistența. Considerând starea de putrefacție avansată, formolul n-a putut să acționeze suficient, a.î. fragilitatea a rămas aproape aceeași.

Tratatele de dactiloscopie indică diverse metode de identificare a cadavrelor necunoscute, dar majoritatea procedeelor se aplică la cadavrele neînhumate și tehnica preconizată nu diferă mult de procedeele utilizate pentru persoanele vii.

Pentru cadavrele intrate în putrefacție se recomandă mai ales, să se injecteze sub dermă diverse substanțe, cu scopul de a umfla țesuturile și a face să dispară ridurile epidermei. Acest procedeu nu putea să fie aplicat în cazul nostru având în vedere că epiderma se desprinsese de pe deget. În această eventualitate se recomandă să se înțepenească epiderma prin intermediul formolului, apoi să se aplice pe degetul operatorului, înmănușat cu cauciuc subțire și, în final să se ridice o amprentă rulând degetul pe un carton uns cu cerneală, cu ajutorul unui rulou de gelatină. Nu s-a putut recurge la acest procedeu din cauza fragilității epidermei de identificat care s-ar fi deșirat cu certitudine în timpul operațiunii. Și, chiar dacă operația ar fi fost posibilă, rezultatul ar fi fost nul, pentru că, după cum s-a mai spus, crestele papilare ale suprafeței anterioare erau alterate de putrefacție. La sfârșit, epiderma care-și conservase forma semi – cilindrică n-ar mai fi putut fi derulată, ținând cont de fragilitatea ei.

Singura soluție rămânea cea la care au și recurs: fixarea pe o bucată de plută cu ajutorul unor agrafe subțiri a epidermei cu partea interioară în sus. Deși nu s-au putut evita câteva mici rupturi, a rămas o porțiune intactă, suficientă pentru a putea găsi – pe o fotografie directă și fără colorația liniilor papilare – ce ar fi fost imposibil – număr suficient de detalii și de linii papilare care să permită ajungerea la o identificare făcută cu toată precizia cerută de o expertiză de acest gen.

Ținând cont că s-ar fi găsi 25 de puncte identice și s-ar fi putut găsi mai multe dacă ar fi fost necesar, rezultatul obținut a fost foarte precis și am putut comunica parchetului din Sighișoara că individul înhumat sub numele de Dumitru Socol era într-adevăr infractorul căutat.

Am considerat interesant și instructiv de a face cunoscut acest caz de identificare mai ales că în literatura identificării dactiloscopice n-a existat un caz de identificare realizat după o perioadă atât de lungă după înhumarea cadavrului neinjectat cu substanțe conservatoare și având în vedere că descrierea procedeului original la care s-a recurs ar putea fi utilizat de alți medici legiști (Valentin Sava).

2. Reconstituirea Fizionomiei, Corpului Și Îmbrăcămintei Cadavrelor Depesate

Una din problemele principale ce trebuie rezolvate în cercetarea infracțiunilor de omor este identificarea cadavrului victimei.

Cunoașterea victimei ușurează elaborarea versiunilor, formarea cercurilor de bănuiți, stabilirea mobilului faptei și efectuarea investigațiilor.

În unele cazuri de omor cadavrele victimelor sunt desfigurate sau sugrumate în mod intenționat de criminali, pot fi mâncate de rozătoare ori deformate de acțiunile violente executate asupra lor în timpul agresiunii sau în intervalul scurs până la sosirea echipei de cercetare la fața locului.

Printre metodele de identificare a cadavrelor se numără și recunoașterea lor de către rude, prieteni sau conoștiințe.

Prezentarea spre recunoaștere se poate face fie direct, fie prin intermediul imaginilor sub formă de fotografii, desene, picturi sau înregistrări video.

Pentru a ajunge la stadiul prezentării spre recunoaștere, trebuie însă parcursă etapa reconstituirii care cuprinde trei domenii principale:

fizionomia;corpul;îmbrăcămintea.

Activitatea de reconstituire este deosebit de complexă și presupune, pe lângă solide cunoștiințe științifice de antropologie, talent în domeniul artelor plastice și al fotografiei.

Voi prezenta în continuare 2 cazuri în care specialiștii Serviciului Criminalistic al Poliției Capitalei au realizat reconstituiri ale feței, corpului și îmbrăcămintei cadavrelor.

I. La data de 4 septembrie 1994 pe malul lacului Străulești au fost descoperite 3 cadavre de sex feminin, aruncate în stuful de pe marginea apei. Erau îmbrăcate în haine lejere și nu aveau asupra lor nici un fel de acte care să ajute la identificare. Unul din ele, ce rămăsese cu fața complet scufundată în apă, avea țesuturile moi mâncate de rozătoare până la os.

Fotografiile realizate atât la fața locului cât și la I.M.L. nu conțineau suficiente caracteristici necesare identificării, așa cum se vede în planșa nr.1; ochii erau închiși, fața desfigurată, îmbrăcămintea șifonată, îmbâcsită de sânge și murdară.

S-a acționat asupra fotografiilor în mai multe direcții:

1.- reconstituirea grafică a fețelor cu ajutorul unui antropolog cunoscut

profesor doctor C. Rișcuția (rezultatul este prezentat în planșa nr.2);

2.- realizarea unor tablouri ale figurilor celor trei victime cât mai aproape de imaginea fotografică. S-au folosit în acest scop tehnicile picturale și talentul specialistului în portrete robot al Serviciului criminalistic Constantin Nica (rezultatul este prezentat în planșa nr.3);

3.- așezarea îmbrăcămintei celor trei victime pe manechine și executarea de fotografii alb-negru și color asupra ansamblului pieselor de îmbrăcăminte;

4.- reconstituirea grafică a aspectului general al celor trei victime îmbrăcate prin îmbinarea portretului relizat pentru fiecare în parte cu fotografia obiectelor de îmbrăcăminte așezate pe manechin (rezultatul se poate observa în planșa nr.4).

Imaginile reconstituite au fost difuzate prin mass-media mai întâi în toată țara, apoi prin intermediul Interpol-ului în toată lumea.

Faptul că nu s-a obținut nici un semnal de recunoaștere sau dispariție combinat cu părerea exprimată de antropologul C. Rișcuția potrivit căreia cele trei victime ar fi de tip slav, a confirmat ipoteza că nu sunt românce și că trebuie căutate în străinătate. Deplasarea unei delegații de polițiști din Poliția Municipiului București în Ucraina a dus la identificarea victimelor.

II.- În după-amiaza zilei de 15 septembrie 1995, pe terenul viran situat la intersecția străzilor Calea Rahovei cu strada Progresului (cunoscută sub numele de Trafic Greu), a fost găsit un fragment de cadavru (membrele și bazinul), aruncat în bălării (foto nr.1).

După o cercetare amănunțită prelungită până la lăsarea întunericului a fost descoperit pe același maidan și bustul cadavrului ambalat într-un tricou și o geacă (foto nr.2). A doua zi dimineața a fost găsit și capul aruncat la distanța de 25m. față de celelalte două colete, între bălării (foto nr.3). Starea de putrefacție avansată în care se găseau fragmentele de cadavru nu permitea efectuarea unor fotografii care să ajute la identificare.

S-a procedat și în acest caz la reconstituirea grafică a părții superioare a cadavrului prin îmbinarea portretului capului cu imaginea obiectelor de îmbrăcăminte așezate pe un manechin.

Portretul reconstituit al figurii și părții superioare a corpului victimei a fost publicat în cotidianele de mare tiraj.

În ziua când portretul a apărut în ziare, Poliția Capitalei a fost contactată telefonic chiar de fiica victimei și de soțul acesteia care au declarat că recunosc în acest desen pe tatăl lor, care locuia singur într-o garsonieră din cartierul Rahova-Ferentari, dar care a dispărut de câteva zile. Descinderea la domiciliul dispărutului a dus la identificarea locului unde a fost secționat și apoi a criminalului.

Trebuie precizat că metodologia reconstituirii fizionomiei, corpului și îmbrăcămintei a dat rezultate deosebite în activitatea operativă a poliției, în domeniul expertizei criminalistice se recomandă folosirea fotografiilor judiciare și nu a desenelor.

3. Metoda Portretului Vorbit

În dimineața zilei de 19 iulie, Postul de poliție din comuna Grădinari, județul Giurgiu a fost sesizat de Marinescu Marin, administrator la ferma anexă a Centrului de integrare prin terapie ocupațională din satul Tântava, că, în imediata apropiere a porții de acces în fermă, a găsit cadavrul paznicului Dinu Gheorghe, 34 ani, care prezenta pete de sânge pe îmbrăcăminte și o plagă înțepată deasupra cordului.

Sosiți la fața locului, membrii echipei complexe de cercetare (procurorul, medicul legist și tehnicianul criminalist) s-au informat despre eveniment și relațiile victimei cu salariații fermei și cu alte persoane din localitate.

În baza planului stabilit de procuror, s-a trecut la cercetarea amănunțită a locului unde se afla corpul victimei.

Criminaliștii și-au extins cercetările pe o zonă mai mare din incinta fermei, dar nu au constatat aspecte deosebite. Victima era căzută pe partea dreaptă, cu mâna stângă îndoită deasupra capului, iar mâna dreaptă, perpendiculară cu capul. Pe haine (o bluză și pantaloni) și sub cadavru se afla o baltă de sânge. În dreptul cordului bluza prezenta o tăietură, având o lungime de 3 cm. Prin examinarea făcută de medicul legist, atât la locul faptei, cât și pe timpul autopsierii cadavrului, s-a stabilit că moartea lui Dinu Gheorghe a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne consecutive unei plăgi tăiate a carosei aortice, determinată de o plagă înjunghiată toracică. Îmbrăcămintea victimei a fost trimisă pentru efectuarea expertizelor necesare la laboratoarele de criminalistică și medico-legale.

În apropiere de fermă, pe un câmp, se afla o stână de oi, aparținând numitului Enache Ion, din satul Mihai Vodă, care avea angajați doi ciobani: Tudoran Dan și Laibăr Ion. Aceștia au fost introduși în cercul de suspecți și verificați de judiciariști. Primul dintre ei a fost considerat principalul suspect.

Din activitățile investigative a rezultat că Tudoran Dan, născut la 21 aprilie 1979, în comuna Dumitra, județul Bistrița Năsăud, s-a angajat, în urmă cu aproape patru ani, îngrijitor la oile și vitele lui Enache Ion. S-a stabilit că este violent în relațiile cu persoanele care îi aduc injurii și poartă asupra sa un cuțit cu mâner din plumb pe care este inscripționat cuvântul "CRIMĂ", lama acestuia fiind ascuțită pe ambele părți. Susnumitul frecventa deseori județele Ilfov, Teleorman, Vrancea și Bistrița Năsăud, precum și Piața Gorjului din București. Nu avea prieteni și trăia o viață de sihastru, locuind la stână, într-o baracă.

Întrucât dispăruse de pe raza localității, polițiștii au luat măsuri operative de căutare și reținere a lui.

De la patronul lui T.D. și ciobanii cu care lucrase s-a aflat o bună parte din semnalmente; respectiv înălțime 1,75m, constituție atletică, păr șaten, ochi căprui, ten deschis la culoare, iar pe corp multiple tatuaje (pe umărul drept o sirenă, pe cel stâng un trandafir și pe braț un cap de fată sub care este inscripționat un nume; pe interiorul antebrațului drept un cuțit cu un șarpe; pe piciorul drept, simbolul unui diavol și o cruce; pe torace – în partea stângă și cea dreaptă avea tatuat doi ochi; pe penis era tatuat cuvântul "LUX").

Semnalmentele menționate au fost prezentate unui grafician, care, împreună cu criminaliștii giurgiuveni, a întocmit schița portret a suspectului. Apoi, la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției s-a întocmit portretul-robot, care a fost dat publicității, inclusiv tatuajele pe care suspectul le avea pe corp.

După două zile de la apariția portretului în principalele cotidiene centrale și în publicațiile locale, Tudoran Dan, aflat pe raza Capitalei, a văzut în cotidianul "Evenimentul Zilei" portretul-robot al criminalului care l-a ucis pe Dan Gheorghe, paznic de noapte la ferma din localitatea Tântava. Dându-și seama că va fi prins de organele în drept s-a predat la sediul Secției 21 Poliție București, recunoscând că el este autorul omorului, iar numele său adevărat este Burduhos Daniel, născut la data de 22 aprilie 1979, în Năsăud, județul Bistrița Năsăud. Cel în cauză a fost predat I.P.J. Giurgiu în vederea efectuării cercetărilor împreună cu organele Parchetului.

Bibliografie

Bertillon, Alphonse, Identification antropometrique, Paris, 1983

Dumitru, C-tin, Panghe, Corneliu, Portretul vorbit, Serviciul cultural, presă și editorial, București, 1974

Engels, Fr., Dialectica naturii, Editura politică, București , 1966

Garand, R., Traite theoretique et partique du droit penal francais, vol. I, Paris, 1924

Ionescu, I., Sandu, D., Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990

Kirk, Paul, Crime investigation, Phisical Evidence and Police Laboratory, Interscience Publishers, New York, 1966

Minovici, Mina, Tratat complet de medicină legală, vol.II, București, 1930

Mircea, I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Nistoreanu, G., Drept penal, partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995

Pletea, C-tin, Violența îndreptată împotriva persoanei, Ed. Paralela 45, București, 1999

Sandu, I.E., Bercheșan, V., Tratat de tactică criminală, Academia de poliție, Ministerul de Interne, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Stone, Ingrid, Agonie și extaz, Ed. pentru Literatura Univers, București, 1966

Suciu, C., Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Ștefănescu, Paul, Cârjan, Lazăr, Știință vs. crimă: criminologie, criminalistică, medicină legală, Editura Științifică, București, 1990

Teraziev, N.V., Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente, București, Editura Științifică, 1961

Țurai, Constantin, Elemente de criminalistică și tehnică criminalistică, Ed. Poliție Științifică, București, 1947

Vidal, G., Magnal, Y., Cours de droit criminel et science penitantiaire, Paris, 1935

=== Violenta ===

Capitolul I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Nimic nu poate să justifice o apropiere, altfel decât paradoxală, între violență și creativitatea descoperirii ei. Violența implică impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forță și putere.

Violența este opusul armoniei afective.

Creativitatea descoperii violenței implică elan și energie vitală, capacitatea de a descoperi și de a inventa, forța de a scoate în evidență trăsăturile particulare ale realului.

Violența și creativitatea descoperirii sunt două forțe ce aparțin omului ca ființă socială.

Prin esența sa, omul este o ființă socială; el este produsul împrejurărilor sociale și are totodată capacitatea de a influența și de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalți oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alții, acționează împreună cu ei, stabilește relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale. Numai că aceste relații sociale sunt foarte multiple, variate și acționează în planuri diferite. Ele se întind de la relația de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relații tensionate între persoane ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acțiuni sociale care se realizează prin intermediul interacțiunilor interpersonale.

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament și a comportamentului celorlalți, încercând să instituie reguli, norme de conviețuire și de comportare socială, astfel încât să îmbunătățească tipul de relații existente între ei. Evident că orice regulă ori normă impusă de nevoile socio – umane prevedea sancționarea, pedepsirea acelora care nu le respectau.

Apărarea persoanei, a dreptului la viață al acesteia, a constituit o trăsătură comună de-a lungul timpului, indiferent de orânduirea socială.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului; el s-a impus de reguli și norme în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi cât și în constituții.

Desigur că dreptul nu studiază omul în integralitatea lui, ci numai omul participant la relațiile sociale, respectiv la acele raporturi sociale ce constituie obiect de reglementare juridică.

De aceea prevenirea infracțiunilor (și în special a acelora care atentează la viața persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanță deosebită, ceea ce impune necesitatea de a i se conferii un caracter organizat, eficient și permanent.

Prevenirea infracțiunilor de omor (precum și a altor fapte antisociale) presupune elaborarea pe baze științifice a unor noi și eficiente metode de muncă. Aceasta implică, în mod necesar, cunoașterea științifică a fenomenului infracțional prin studierea criminologică a faptelor (precum și a cauzelor declanșatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi și mijloace științifice eficiente de acționare împotriva criminalității.

Importanța investigației criminalistice pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor necunoscute

Apariția Criminalisticii – știință a investigației penale – a fost o consecință firească a nevoii reale de perfecționare, de modernizare a actului de justiție și, prin introducerea de metode și mijloace tehnico – științifice, inclusiv procedee tactice de anchetă, în scopul descoperirii infracțiunilor, a identificării făptuitorilor și aflării adevărului în cauzele cercetate de cei care își desfășoară activitatea în domeniul judiciar.

Criminalistica, prin caracterul său pluridisciplinar, a fost una dintre primele științe de graniță care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în sferele cunoașterii umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode și mijloace noi, menite să răspundă cu promptitudine necesități de combatere eficientă și de combatere a criminalității, care, de la sfârșitul secolului trecut și până astăzi, a crescut continuu, atât sub aspectul sporirii numerice a infracțiunilor, dar și în ceea ce privește perfecționarea modului de operare și a mijloacelor tehnice folosite de către delicvenți.

Specialiștii care s-au dedicat justiției, dar și din alte domenii de activitate, au căutat să țină în permanență pasul cu asemenea “progrese” din sfera criminalității, punând la punct o sumedenie de metode și procedee specifice, eficiente, pentru combaterea faptelor reale.

Identificarea în criminalistică, ca și în alte științe este o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări.

Identitatea este însă rezultatul obținut la sfârșitul procesului de identificare. Ea conține însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființă, prin care se deosebește de toate celelalte obiecte, fenomene ori ființe. Mai exact, cuprinde acele însușiri ori proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei care îl fac să fie el însuși.

Problema centrală a investigațiilor criminalistice o reprezintă identificarea persoanelor și a unor obiecte privită în sensul ei cel mai larg.

Procedeul de identificare a persoanelor dispărute sau a cadavrelor neidentificate nu se poate reduce doar la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se poate confunda cu componenta sa tehnică. Identificarea unei persoane este posibilă nu doar prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, efectuarea recunoașterii de persoane sau de cadavre.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și a sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau ale unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane sau de obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.

Metodele de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare, după voce precum și prin alte procedee criminalistice se adaugă posibilităților de identificare a omului pe baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracțional.

În ceea ce privește scrisul, vocea și vorbirea, acestea sunt tot modalități de identificare cu caracter distinct, de sine stătător.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Din ultima parte a definiției desprindem cea mai importantă caracteristică a procesului de identificare și anume aceea de a deservi justiția, de a contribui la aflarea adevărului, la stabilirea identității victimei și autorului în cazul cadavrelor și persoanelor dispărute, ajungându-se, în fina, la pedepsirea autorului.

1.1 Scurtă privire istorică

Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, grație înțelepciunii magistratului și pedagogului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja așezate de francezul Alfonso Bertillon și de englezul Sir Francis Galton.

Din punct de vedere istoric, profesorul Keith Simpson (Londra) distinge trei mari etape în evoluția preocupărilor care a culminat în zilele noastre cu știința criminalisticii:

epoca medico – legală, ce datează de 2 – 3 secole;

epoca criminologică, inaugurată de lucrările lui Lombroso (1891);

epoca științifică, fundamentată și dezvoltată în ultimele cinci decenii.

Deși nimeni nu s-a gândit să-i conteste lui Bertillon paternitatea genialelor sale descoperiri, totuși, în multe dintre inovațiile sale au existat situații care l-au precedat cu mult. Așa cum arată profesorul Lecard, semnalmentul a fost practicat ca metodă de identificare încă din cele mai vechi timpuri și, într-o formă detaliată îl găsim încă în activitate. În anul 1923 s-a găsit în colecția Vaticanului un raport al proconsulului Publius Lentulus care descrie un personaj turbulent, agitator al maselor – pe nume Cristos. După campania din 1812 unde a fost înfrânt, soldaților ruși li s-a distribuit o descriere a lui Napoleon pentru a le permite sa-l descopere și sa-l facă prizonier.

Pe la jumătatea lui 1884, Bertillon a început să fie tot mai preocupat de unele carențe ale sistemului său antropometric de identificare, reușind astfel o contribuție – a doua și poate cea mai genială – combinarea semnalmentului antropometric cu cel descriptiv. Profesorii Lacassagne și Mina Minovici au acordat o atenție sporită tatuajului în executarea portretului vorbit, ultimul scriind și publicând un studiu amplu asupra acestora. Dar, încontestabil, Bertillon a rămas primul care și-a dat seama de importanța semnelor particulare și a tatuajelor, descoperirile sale rămânând valabile până-n zilele noastre.

O dată cu evoluția tehnicii de combatere a criminalității au apărut metode tehnice îmbunătățite și ușor de utilizat chiar de persoanele lipsite de cunoștințe de specialitate: în 1952 fotorobotul, imaginat de Pierre Chabot, în perioada celui de al doilea război mondial, identi – kit – ul de către șeriful McDonald din Los Angeles, etc.

În țara noastră, Criminalistica a apărut la sfârșitul secolului al XIX – lea, preocupările oamenilor de știință ducând la situarea României pe primele locuri în Europa în acest domeniu (fapt datorat practicării în 1879 a fotografiei judiciare).

Mina Minovici a adus o contribuție substanțială la identificarea persoanelor după craniu și după oase, elaborarea primului tratat de Medicină legală, în 1904, promovând în bună măsură și elemente de criminalistică.

Henri Stahle și Mihail Kernbach au studiat posibilitățile de perfecționare a expertizei grafice și a falsului în înscrisuri, iar pentru traseologie, dactiloscopie și balistică judiciară cercetările dr. Constantin Țurai au făcut obiectul lucrării “Elemente de poliție tehnică” publicată în anul 1937.

Fundamentul științific al identificării criminalistice după semnalmente exterioare

Fundamentul științific al identificării după semnalmente exterioare îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic, și deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode riguros științifice, recurgându-se la o terminologie adecvată și la criterii precise de apreciere a dimensiunilor.

Metoda portretului vorbit (descrierea semnalmentelor) are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței (nas, gură, obraz, buze, bărbie, sprâncene, ochi), fiecare element fiind apreciat în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Calitatea descrierii diferă în funcție de persoana care o efectuează, putând apărea erori în funcție de calitatea percepției, de diferite împrejurări subiective sau obiective. Utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop poate fi de ajutor celor care fac relatarea, portretul robot computerizat fiind astăzi cea mai modernă metodă folosită pentru alcătuirea chipului unei persoane.

În cazul identificării cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea tehnicilor de identificare este limitată de transformările firești ale corpului uman ca urmare a anumitor fenomene cadaverice, sau din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori: procesul de putrefacție, intervenția autorului unui omor pentru a face de nerecunoscut victima, accidente, catastrofe. Aici apare necesitatea colaborării dintre Criminalistică și Medicina legală – la metodele de identificare prin supraproiecție, reconstituirea fizionomiei craniului, identificarea după resturile osoase, sistemul dentar și lucrările stomatologice.

La persoanele care s-au aflat în cartoteca poliției, un procedeu științific larg experimentat este cel al identificării pe baza amprentelor papilare. Chiar dacă acestea au fost alterate sau distruse aproape complet – există metode care fac totuși posibilă amprentarea.

Raportat la fundamentul științific al acestei metode, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

Incidența în dreptul penal material – infracțiuni contra persoanelor

2.1 Infracțiuni contra vieții

Despre violență și modalitățile de prevenire ale acesteia s-a scris și se va scrie foarte mult întrucât, așa cum remarcă și C-tin Pletea în lucrarea “Violența îndreptată împotriva persoanei”, “evoluția societății contemporane scoate în evidență un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special.”

Cadavrele neidentificate și persoanele dispărute și presupuse a fi ucise, reprezintă indicii ale săvârșirii unui omor, una dintre cele mai grave infracțiuni, îndepărtată împotriva vieții.

În acest sens, infracțiunile contra vieții, reunite de Codul Penal într-o secțiune distinctă, intitulată “Omuciderea”, sunt considerate “cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț care este viața.”

De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai vechi timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.

În cadrul infracțiunilor contra vieții, omorul ocupă sub raportul gravității, primul loc. Dacă adăugăm că potrivit art. 19 din penultimul Cod penal, “uciderea persoanelor se realizează în cadrul omorului cu intenție, adică cu știința și voința făptuitorului” este ușor de înțeles cât de mult se distanțează această infracțiune, sub raportul gravității, de toate celelalte infracțiuni contra vieții.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al său fiind viața. Infracțiunile contra vieții – incriminate așa cum am văzut sub denumirea generică de “omucidere” – constituie, din punctul de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul “infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.

Aparținând aceluiași subgrup este firesc ca aceste infracțiuni să prezinte anumite aspecte comune, astfel:

În afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omor au același obiect juridic special. Cu alte cuvinte, toate faptele de natură penală îndreptate asupra vieții – și deci fiecare dintre ele – contribuie la protejarea tuturor valorilor și a relațiilor sociale ce ar fi posibile fără asigurarea respectului vieții umane, înțelegând prin aceasta totalitatea relațiilor sociale normale și utile.

Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață;

Subiect activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană cu excepția cazurilor când aceasta este circumstanțiat;

Subiect pasiv al infracțiunilor de omor poate fi orice om în viață, exceptând situațiile în carte legea cere un subiect pasiv determinat;

În privința laturii obiective, elementul material al oricărei infracțiuni de omor se concretizează într-o activitate de “ucidere”, care tinde sau are ca rezultat moartea unei persoane;

În afara uciderii din culpă, toate infracțiunile de omor sunt săvârșite cu intenție, în toate formele ei.

Cadavrele dezmembrate, carbonizate, făcute de nerecunoscut dovedesc o faptă de omor, fie simplu, fie calificat (prin cruzimi), fie deosebit de grav.

Omorul simplu (art. 174 Cp) este fapta unei persoane care, cu intenție, ucide altă persoană. Trebuie subliniat faptul că mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise.

Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități în raport cu diferitele elemente ce se grupează sau se alătură omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elementele circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.

Astfel, omorul calificat (art. 175 Cp), deși păstrează componentele esențiale ale omorului simplu, include în conținutul său elemente circumstanțiale agravante, iar pentru calificarea faptei este nevoie de dovedirea scopului, nu și de realizarea lui.

Omorul deosebit de grav (art. 176 Cp) este considerat de legislația penală în vigoare ca fiind fapta cea mai periculoasă pentru condiția umană, motiv pentru care a căpătat o reglementare separată față de celelalte normative din categoria omorului calificat.

La litera b a aceluiași articol este prevăzut omorul săvârșit prin cruzimi când agresorul își mutilează, practic, victima pentru a o ucide.

Ținând cont de faptul că infracțiunile de omor, indiferent de modalitatea normativă de comitere, sunt fapte comisive și de rezultat, ele pot îmbrăca, în principiu, toate formele infracționale. Astfel, actele preparatorii se concretizează în procurarea, producerea, ori, după caz, adoptarea instrumentelor și mijloacelor, în așa fel încât ele să fie apte pentru săvârșirea infracțiunii. Tot astfel, actele preparatorii pot consta în crearea de condiții prielnice sau luarea de măsuri în scopul comiterii omorului. În situația în care astfel de acte sunt executate de către făptuitor, ele se absorb în activitatea acestuia, cel mai adesea indicând premeditarea. Dacă însă actele respective au fost săvârșite de către o altă persoană decât autorul omorului, ele devin relevante doar sub aspectul participației penale.

Identificarea autorilor unor infracțiuni după modul de săvârșire a faptelor penale (MOS)

Descoperirea autorilor necunoscuți prin identificarea modului caracteristic în care au operat, implică compararea dintre modalitatea caracteristică de a opera a autorului cunoscut, cu modalitatea în care o operație criminală rămasă cu autori necunoscuți a fost săvârșită. Această activitate presupune un examen amănunțit al activității trecute a infractorului respectiv și o definire științifică a modului caracteristic de a opera, rezultând din felul cum infractorul în cauză obișnuiește să-și săvârșească operațiunile.

Observând activitățile infractorilor de fiecare zi și consultând, verificând și clasificând cazierele polițienești existente la un moment dat, cercetării au putut constata că infractorii din fiecare specialitate obișnuiau să opereze în același mod caracteristic.

Din consultarea dosarelor fiecărui subiect, s-a putut constata că, după săvârșirea unor escrocherii identice ca mod de a opera, după depistarea și condamnarea pentru aceste fapte, la eliberarea din închisori, escrocheriile se repetau în aceeași manieră obișnuită de până atunci.

Clasificând infractorii de profesie pe “specialități” și în cadrul fiecărei specialități, după modul particular și caracteristic în care operează, reunind aceste clasificări cu genurile de criminalitate a infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, grupate în cadrul fiecărui gen după modul particular cum au fost săvârșite și ținând aceste evidențe în cadrul unor birouri cu funcționari specializați pe o anumită ramură de activitate criminală, se va putea ajunge la descoperirea autorilor necunoscuți prin modul caracteristic în care aceștia au operat.

Caracteristicile modus operandi sunt completate cu alte serii de cartoteci ajutătoare, vizând locul și obiectul operațiunii. Ele folosesc în special la stabilirea lui iter criminis, un factor de o deosebită importanță în descoperire, deoarece el este acela care indică drumul urmat de autori.

Biroul cartotecilor Modus – Operandi a luat ființă în cadrul Serviciului Poliției Tehnice și Științifice la data de 1 iulie 1943, având ca obiect de activitate înregistrarea și clasificarea infractorilor specializați într-un anumit mod precum și a infracțiunilor săvârșite și rămase cu autori necunoscuți.

Practica judiciară oferă numeroase exemple de infractori specializați în săvârșirea unui anumit gen de fapte penale într-o anumită manieră, cu mijloace specifice, ceea ce reprezintă “amprenta” modului de operare.

Înregistrarea infractorilor pe fișele de cartotecă a infracțiunilor cu autori necunoscuți și a eventualelor obiecte sustrase, se face pe baza a două tipuri de rapoarte: raportul asupra cercetărilor privind infractorul și raportul asupra cercetărilor privind infracțiunea.

Raportul asupra cercetărilor privind infractorul trebuie să cuprindă informații referitoare la genul de criminalitate, datele personale ale acestuia, descrierea împrejurărilor și a modului în care a operat, eventualii complici, considerațiile anchetatorului.

Se va insista cu precădere asupra descrierii modului în care a operat, a instrumentelor folosite, obiecte sustrase, obiecte folosite pentru imobilizarea sau depesarea victimelor, iar dacă sunt mai mulți infractori pentru fiecare se va întocmi un raport separat.

La raportul asupra cercetărilor privind infracțiunea se va pune accentul, de asemenea, pe descrierea modului de săvârșire a faptei și se va indica eventualul suspect. Corpurile delicte însoțesc ancheta judiciară și rămân la dispoziția organelor de cercetare penală, oferind prețioase informații legate de autori; și aceste arme sau instrumente trebuie descrise în raport.

Prin urmare, studiul făcut asupra faptelor rămase cu autori necunoscuți, ne poate duce la constatarea științifică că ele sunt opera aceleiași mâini criminale, pe care chiar dacă nu o putem identifica la un moment dat, în cartotecile unde sunt înregistrați specialiștii respectivi, aduce totuși un aport incalculabil descoperirii întrucât precizând iter criminis al infractorului în cauză, dirijează caracteristicile pe o cale mult mai ușoară.

Capitolul II

ASPECTE DE DREPT PROCESUL PENAL

Cadrul procesual – penal al investigației

Alături de dreptul penal și dreptul procesual penal, criminalistica este știința care își aduce un aport considerabil la “constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.” Tot astfel, această știință are menirea de a asigura și de a garanta respectarea principiului prezumției de nevinovăție, în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele, doar pe bază de probe și neobligării inculpatului să probeze nevinovăția sa.

Potrivit opiniilor diverșilor autori, investigarea criminalistică este o artă, iar criminalistica poate fi denumită pe bună dreptate “arta și tehnica investigațiilor penale”.

Legătura dintre Criminalistică și Dreptul procesual penal este atât de strânsă, încât, la un moment dat, unii autori au încercat să includă știința Criminalisticii în știința Dreptului Procesual penal. Dar obiectul dreptului procesual penal este cu totul altul și anume, studiul normelor juridice procesual penale și raporturile juridice reglementate de acestea.

Legătura dintre cele două științe se materializează însă pe terenul luptei împotriva fenomenului infracțional, criminalistica, prin obiectul ei, servind scopului procesual penal prin descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului. Întreaga activitate de cercetare criminalistică se desfășoară pe baza și în conformitate cu normele de drept, cele procesual penale având o pondere preponderentă. Orice activitate specifică Criminalisticii, începând cu cercetarea la fața locului și terminând cu celelalte acte de anchetă, cu întocmirea rapoartelor de constatare tehnico – științifică sau de expertiză, necesită respectarea normelor juridice stabilite de Codul de procedură penală.

Planificarea cercetării penale și organizarea acesteia au drept scop desfășurarea unei activități de calitate și corelarea tuturor măsurilor și acțiunilor întreprinse pentru verificarea împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat noțiunea aflată în instrumentare.

Descoperire unui cadavru care prezintă semne vizibile de moarte violentă, a unor părți dintr-un cadavru (fragmente de schelet, dinți, diverse părți ale corpului) sunt indiciile unei omucideri sau ale unei morți suspecte, ale unui omor. Potrivit art. 221 Cpp, organele de urmărire penală pot lua cunoștință despre săvârșirea unui omor prin plângere, denunț sau sesizându-se din oficiu, când află pe orice cale despre săvârșirea unei asemenea infracțiuni. Plângerea și denunțul sunt moduri de sesizare externă (din afară), iar sesizarea din oficiu este internă.

Sesizarea organelor de urmărire penală mai poate privi, de asemenea, dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare în care este necesară întreprinderea măsurilor de verificare a datelor, investigații și supraveghere operativă, pentru a stabili dacă într-adevăr ne aflăm în fața unei omucideri.

Prin sesizarea organului de urmărire penală conform uneia dintre modalitățile prevăzute în art. 221 C. pr. pen., începe, practic, urmărirea penală.

Potrivit art. 200 C. pr. pen. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, deoarece în faza de identificare, de luare la cunoștință, nu se poate stabili precis dacă a fost vorba de un omor.

În timp urmărirea penală își are limitele fixate între momentul începerii acesteia și momentul emiterii soluției de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluție (în cazul sesizării externe) sau proces – verbal (la sesizarea din oficiu) și prin ordonanță, atunci când procurorul soluționează un conflict de competență între organele de cercetare penală, arătând care dintre acestea este competent și dispunând, prin aceeași ordonanță, începerea urmăririi penale.

În cazul infracțiunilor contra persoanei (ex. Omor, omor calificat, omor deosebit de grav), procurorul este obligat să efectueze el însuși urmărirea penală, competența de a efectua supravegherea activității de cercetare revenindu-i procurorului de la Parchetul corespunzător instanței la care se judecă, în primă instanță cauza.

Organul de urmărire penală, sesizat conform art. 221 C.p.p. este dator să-și verifice competența procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului competent.

În cazul în care anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuși sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare.

Cadrul legal al supravegherii urmăririi penale de către procuror este fixat prin dispozițiile art. 216 – 220 C.pr.pen.. astfel, pentru a evita luarea unor măsuri greșite și pentru a se asigura o aducere la îndeplinire în cât mai bune condiții a măsurilor dispuse de procuror, legea prevede expres (art. 216 al. 4) că acesta ia măsuri și dă dispoziții în scris și motivat.

Cadavrele dezmembrate sau fragmentele de cadavre determină dificultăți serioase în cercetare, principala problemă fiind identificarea victimei, mai ales în cazul în care depesajul criminal a fost făcut tocmai în scopul de a îngreuna cercetarea organelor competente.

În ipoteza cercetării omorurilor în care cadavrele au fost găsite dezmembrate sau nu au fost descoperite, existând indicii despre dispariția lor, organul de urmărire penală se va conduce după aceleași reguli generale dispunând efectuarea de expertize, efectuarea de prezentări pentru recunoaștere, ascultări de martori, confruntări, percheziții, reconstituiri, etc.

Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere

Recunoașterea de persoane

Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate cu caracter practic destinată identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, de către anumite persoane care le-au perceput în împrejurări determinate de săvârșirea unei infracțiuni sau a unui alt fapt juridic cu implicații penale. Deși nu este enunțată în cadrul mijloacelor de probă din art. 64 C.pr.pen., recunoașterea prin acest procedeu tactic este, în fapt, o modalitate de ascultare a persoanelor, un proces memorial de identificare a unor indivizi sau a unor lucruri percepute, cunoscute anterior.

Ca și celelalte acte de urmărire, prezentarea pentru recunoaștere necesită o pregătire atentă și minuțioasă care să asigure reușita acestui procedeu tactic.

Se va începe cu studierea materialului cauzei pentru a se stabili cu exactitate obiectul prezentării pentru recunoaștere și pentru a se alege subiecții procesuali, adică persoanele care au perceput direct persoana ce urmează a fi identificată.

Este necesară o ascultare în prealabil a persoanei care face identificarea pentru a-i fi evaluate posibilitățile reale de percepție, fixare și redare, trăsăturile sale psihice, factorii care ar fi putut influența procesul de percepție senzorială, volumul de date de percepute de către acesta.

S-a constatat că efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaștere este decisivă, evitându-se astfel posibilitatea ștergerii din memorie a semnalmentelor, exercitarea de influențe din partea persoanelor care nu au interesul să fie identificate.

Pentru a se putea obține o recunoaștere precisă și obiectivă este necesar ca organizarea acesteia să se facă în condiții cât mai apropiate de cele existente în momentul observării persoanei de către martor. La prezentare participă alături de cel care face identificarea martorii asistenți precum și grupul de 3 sau 4 membrii în care va fi introdus cel care va fi identificat. Dacă persoana care efectuează procedura de recunoaștere are calitatea de martor, se va aplica art. 85 C.pr.pen., cu prilejul ascultării prealabile, cerându-i-se să depună jurământul și să spună adevărul. Dacă martorul recunoaște persoana prezentată, va trebui să expună elementele care i-au servit la identificare, toate aceste aspecte menționându-se în procesul verbal.

2.2. Recunoașterea cadavrelor

În legătură cu recunoașterea cadavrelor se impune sublinierea că este o activitate întâlnită nu doar în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci și de alte împrejurări precum sinucideri, accidente, catastrofe naturale.

Ca regulă tactică, cadavrul trebuie prezentat pentru recunoaștere la lumină naturală suficientă și, pe cât posibil, izolat de alte cadavre. La cererea persoanelor care privesc cadavrul, poziția acestuia poate fi schimbată pentru o cercetare mai amănunțită, indicat fiind ca prezentarea să se facă în aceeași îmbrăcăminte cu care a fost descoperit. Dacă din anumite motive acest lucru nu este posibil, atunci se recomandă prezentarea, mai întâi, a îmbrăcămintei și abia după aceea, a cadavrului.

Cadavrul ce urmează a fi prezentat pentru identificare trebuie protejat împotriva descompunerii prin conservarea acestuia la o temperatură joasă. Când fața acestuia este descompusă sau desfigurată, identificarea este extrem de dificilă, fiind necesară efectuarea așa-numitei “toalete” a cadavrului.

Trebuie avut în vedere la recunoaștere faptul că, atunci când cadavrul se găsește într-un loc uscat sau umed, părul își poate schimba culoarea din timpul vieții: părul de culoare închisă devine cenușiu (sau galben-roșcat), iar părul de culoare deschisă se închide în diferite nuanțe.

Cadavrul se va fotografi obligatoriu înainte și după “toaletă”, după care, se prezintă pentru identificare atât cadavrul cât și fotografiile. Aceste fotografii pot prilejui identificarea ulterioară a cadavrului, cu ajutorul expertului criminalist.

La activitatea de recunoaștere se va ține seama de tensiunea psihică ce apare la vederea unei persoane decedate, cu atât mai mult cu cât poate fi vorba despre o rudă sau un prieten apropiat.

Recunoașterea cadavrului poate juca și un rol tactic în activitatea organelor de cercetare penală, în ipoteza prezentării acestuia învinuitului sau inculpatului, a cărui poziție față de învinuire se poate modifica sub puternica impresie produsă la vederea rezultatelor faptei sale, a stării în care se află victima.

La interpretarea rezultatelor recunoașterii se va ține seama de cauzele de natură psihică, subiectivă care pot conduce la false identificări, determinate de imposibilitatea localizării în timp și în spațiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături coincidente, asemănătoare, apărând ca familiare persoanei chemate să facă recunoașterea.

3. Dispunerea expertizelor medico-legale și criminalistice

Examinarea medico-legală a cadavrului (inclusiv autopsia) se impune a fi făcută în prezența organului de urmărire penală, pentru a-i da posibilitatea acestuia să cunoască rezultatele obținute și să rezolve cu operativitate problemele ce se ivesc în urma acestora. Se recomandă chiar ca autopsia să fie efectuată de același medic legist care a participat la examinarea inițială, la fața locului, a cadavrului.

Autopsia medico-legală se dispune pe bază de rezoluție motivată și se solicită organului competent să o efectueze. Pe baza rezoluției motivate se întocmește adresa către serviciul medico-legal, prin care se solicită efectuarea autopsiei și în care se formulează întrebările la care urmează să răspundă medicul legist – natura morții, cauza medicală și cauza medico-legală a acesteia, etc.

Examenul la fața locului se face împreună cu organele judiciare – toate datele obținute consemnându-se în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

În cazurile de moarte violentă sau suspectă autopsia este obligatorie.

Obiectele corp-delict se ridică utilizând mănuși (pentru a evita crearea de urme noi), se ambalează în cutii sau saci și se etichetează, expediindu-se în laboratorul de specialitate (pentru cercetarea urmelor de sânge, seminale, salivă, păr, amprente, etc.). Organul de anchetă emite ordonanța de expertiză și răspunde de trimiterea probelor în laborator.

Trebuie făcută distincția între constatarea medico-legală și expertiză: în primul rând actele procedurale din prima categorie se fac de urgență (într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii), de regulă în faza de urmărire penală și tot în privința constatării se observă că specialiștii cercetează situația mai puțin aprofundat, în timp ce la expertiză are loc o investigare chiar exhaustivă.

Sub aspect procedural, constatările medico-legale sunt dispuse prin rezoluție de către organul de urmărire penală. Examinarea în vederea constatării cauzelor morții se face doar cu încuviințarea procurorului, potrivit art. 114 alin. 2 Cpp. În conformitate cu art. 115 Cpp, organul de urmărire penală sau instanța de judecată – din oficiu sau la cererea uneia dintre părți – poate dispune refacerea, completarea raportului medico-legal sau efectuarea unei expertize.

Expertul este numit de către organul de urmărire penală, sau de instanța de judecată, iar când expertiza va fi efectuată de un serviciu medico-legal, organul de urmărire sau instanța se adresează acestuia pentru efectuarea expertizei. (art. 119 C.pr.pen)

Principalele expertize criminalistice dispuse în infracțiunile de omor cu cadavru necunoscut vizează următoarele aspecte: urmele digitale, palmare și plantare, urmele de încălțăminte sau ale mijloacelor de transport, urmele instrumentelor de tăiere, lovire, identificarea unor persoane după semnalmente, identificarea antropologică a persoanelor, identificarea persoanelor după voce și vorbire, stabilirea apartenenței a două sau mai multe substanțe, soluri, pelicule, metale sau alte urme materiale, etc.

Sub aspect procesual, expertizele nu au o valoare probantă prestabilită ele fiind supuse aprecierii organelor judiciare, pe baza convingerii lor, formată ca efect al examinării tuturor probelor administrate în cauză.

4. Efectuarea unor acte de urmărire penală

În cursul instrumentării cauzelor penale, pentru identificarea diferitelor împrejurări legale de faptă este necesară ascultarea unor persoane în calitatea de martori, învinuiți, inculpați, persoane vătămate, între ale căror declarații apar contraziceri cu privire la una și aceeași faptă (împrejurare de fapt).

Organul de anchetă trebuie să se folosească de toate posibilitățile legale de care dispune pentru înlăturarea acestor contraziceri printre care și confruntarea (art.87-88 C.p.p.). Acest procedeu tactic este folosit de organul de anchetă îndeosebi în situația omorurilor în participație.

Confruntarea se efectuează, de regulă, între două persoane în același timp, nefiind recomandabil un număr mai mare, deoarece s-ar putea reduce posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care există contraziceri și activitatea ar fi mai dificilă.

Pe întreaga durată a confruntării se vor urmării cu atenție reacțiile celor confruntați, care pot oferi indicii cu privire la poziția lor față de aspectele de clarificat, inclusiv cu sinceritatea lor. În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de declarat, atrăgându-i-se atenția celei care deține calitatea de martor asupra necesității de a spune adevărul, în caz contrar, săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 200 C.pen.).

Deseori contrazicerile dintre declarațiile persoanelor ascultate se pot înlătura prin efectuarea de percheziții, reconstituiri, ascultări de martori, etc.

Organul de urmărire penală poate face percheziții domiciliare cu autorizația procurorului. Potrivit art.100 C.pr.pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau un înscris care are legătură cu rezolvarea cauzei, tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții.

Cu ocazia acestui act procedural, se descoperă, de regulă, următoarele categorii de obiecte: instrumente cu care s-a săvârșit omorul și cele cu care s-a dezmembrat (depesat) cadavrul, obiecte care au păstrat pe ele urmele săvârșirii infracțiunii sau care dovedesc că suspectul s-a aflat la locul comiterii omorului, obiecte sustrase de la victimă, diverse obiecte și acte ce pot da informații asupra autorului faptei și motivelor omorului, bani sau alte bunuri de valoare, etc.

Deseori percheziția la domiciliul victimei servește la clarificarea unor aspecte importante sau împrejurări ale cauzei cercetate prin urmele și indiciile ce pot fi descoperite cu această ocazie.

Prin urmare, e necesar ca, de îndată ce victima a fost identificată să se procedeze la percheziționarea minuțioasă a locuinței acesteia. Percheziția la domiciliul victimei se impune și în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu dispariția unor persoane și există temeiuri să se presupună că omorul ar fi cauza dispariției.

Reconstituirea constă în reproducerea artificială a unor fapte și secvențe ale acestora, în scopul verificării anumitor împrejurări în care s-a comis omorul. În practica judiciară, reconstituirile au avut uneori rezultate cu totul spectaculoase, lămurind probleme și versiuni care, altfel, nici nu ar fi fost bănuite sau ar fi fost considerate imposibile.

Potrivit art.130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată dacă găsește necesar pentru verificarea unor date poate să “procedeze la reconstituirea la fața locului”.

Expertul criminalist are un rol deosebit în efectuarea reconstituirii infracțiunilor de omor (prezența sa la aceste activități fiind solicitată de procuror). Prin reconstituire, elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare. Importanța sa trebuie privită însă în lumina dispozițiilor art.63 C.pr.pen. conform căreia, reconstituirii ca și celorlalte mijloace de probă, nu i se poate atribui o valoare probantă deosebită, concluziile ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de fapt urmând să fie apreciate în raport cu celelalte probe administrate în cauză.

Indiferent de conținutul declarațiilor martorilor, învinuiților sau inculpaților, C.pr.pen. nu acordă o forță probantă deosebită acestor mijloace de probă, arătând că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.69).

Dând expresie principiului liberei aprecieri a probelor, legislația noastră procesuală manifestă în mod justificat, anumite rezerve în ceea ce privește forța probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului (considerată, în sistemul probelor formale, “regina probelor”), deoarece rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei judiciare (psihologia infractorului) demonstrează că nu trebuie să se acorde prea mult credit acestui mijloc de probă, deoarece, voluntar sau involuntar, învinuitul sau inculpatul denaturează declarația sa.

Trebuie menționat ca aspect procedural, necesitatea efectuării unei expertize psihiatrice a învinuitului sau inculpatului în cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav, precum și atunci când există îndoieli asupra stării sale psihice (art.117,C.pr.pen.).

Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este aceea de a aprecia, în interesul justiției, dacă fapta săvârșită este consecința unor alterări psihice, pronunțându-se în același timp și asupra potențialului infractogen a celui examinat.

Această expertiză se execută de o comisie instituită în acest scop, formată dintr-un medic legist și doi medici cu specialitatea psihiatrie. În cazul în când sunt supuse examinării persoane cu tulburări ce prezintă stare de pericol, în concluziile raportului de expertiză se vor propune și măsurile ce trebuie luate în conformitate cu dispozițiile legale (art. 112-114 C.pen.).

5. Particularități ale cercetării în cazurile dispariției unor persoane victime ale omuciderii

Acest tip de investigație trebuie să debuteze cu efectuarea de cercetări ample și complete la domiciliul, la locul de muncă, în cercul rudelor și al prietenilor, la spitale, verificându-se, totodată, dacă persoana respectivă nu a fost cumva reținută și arestată pentru vreo infracțiune. În esență, ancheta penală, ca atare, debutează după obținerea de date care fac plauzibilă versiunea potrivit căreia persoana dispărută este victima unui omor.

În actele premergătoare cercetării propriu-zise trebuie clarificate toate aspectele legate de personalitatea, preocupările, relațiile de serviciu, de familie ale dispărutului, toate acestea servind la obținerea unor informații, indicii cu privire la eventuala sa moarte. Când acestea vor dovedi cu certitudine că este vorba despre un omor, va începe strângerea probelor și se va declanșa urmărirea penală pentru identificarea și prinderea autorului, inclusiv găsirea cadavrului.

Este necesar să se studieze și cadavrele găsite neidentificate, pentru a se face examinări comparative și a se stabili dacă există caracteristici asemănătoare persoanei dispărute. Pentru aceasta se poate organiza o prezentare pentru recunoaștere în prezența membrilor familiei sau a altor persoane apropiate, pe baza fotografiilor recente ale victimei sau a semnelor particulare indicate de rude.

Deoarece cazurile de dispariții de persoane sunt numeroase în practică, specialiștii sunt de părere că ar trebui modificată și îmbunătățită metodologia de investigare, mai ales în ipoteza unei supoziții că în spatele acestei dispariții ar exista o crimă.

Astfel se recomandă ținerea unei evidențe a celor dispăruți cu afecțiuni psihice grave, cu tentative de sinucidere sau cu intenții efective de a dispărea (ex. cazul dromomerilor). La nivelul Parchetului Tribunalelor județene și al Capitalei ar trebui să existe o situație clară cu disparițiile de persoane și cu cadavre neidentificate, pentru a se compara permanent cele două liste.

Suspiciunea dispariției corelată cu omorul este mai mare în cazul unor persoane echilibrate psihic, cu o comportare și existență normală, cu familii organizate, care nu au avut, până atunci, tentative de a-și părăsi familia. În antiteză există persoanele cu comportament și moralitate dubioasă, care fug de o răspundere (familială, penală chiar) și au tot interesul de a dispărea.

Procurorul criminalist care conduce echipa de cercetare va ordona efectuarea de verificări periodice a unităților sanitare sau a altor instituții de acest fel în care ar putea exista persoane internate cu identitate necunoscută.

În condițiile în care munca în străinătate a devenit aproape obișnuită pentru ultima perioadă, există posibilitatea unor dispariții în afara țării, situație în care cercetarea nu ar fi posibilă fără concursul Biroului național al INTERPOL-ului.

Corelarea mai eficientă și mai operativă a investigațiilor între magistrați și poliție se impune cu atât mai mult în cazurile în care dispariția de persoane intră pe tărâmul crimei organizate – răpirea de persoane în vederea obținerii unor sume de bani drept răscumpărare.

Capitolul III

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE

1. Scurtă privire istorică; fundamentul științific al identificării după semnalmentele exterioare

Din cele mai vechi timpuri s-a impus diferențierea unui om de altul, folosindu-se în acest scop elemente de individualizare precum aspectul exterior al feței, corpolența, existența unor malformații congenitale sau accidentale, a anumitor ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, și de organele juridice ale statelor, in vederea identificării infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor juridice au fost și cele referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe această bază a unui sistem de înregistrare și evidență a persoanelor ce încălcau normele juridice.

În acest context a apărut și intrat în terminologia juridică noțiunea de “semnalmente”.

Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane în vederea recunoașterii și identificării este necesar să fie făcută în mod clar și sistematic, folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară și precisă, pentru a asigura eliminarea confuziilor și greșelilor ce se pot ivi. Aceasta se face cu ajutorul metodei portretului vorbit care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.

Pentru a sublinia importanța și rolul acestui gen de identificare trebuie amintit că, încă din antichitate, au fost semnalate preocupări de găsire a persoanelor urmărite.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în secolul XV de către Leonardo da Vinci care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, convexe, concave. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit constă în “maniera de a reține și reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată”.

În practica organelor de poliție, însă, tehnica identificării persoanelor după semnalmente a fost introdusă datorită lui Alphonse Bertillon (1853 – 1914), care în 1879 a propus, în vederea recunoașterii recidiviștilor măsurarea unor elemente invariabile ale scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria, una dintre metodele de bază ale antropologiei.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franța în anul 1888, România situându-se printre primele țări europene care a introdus această metodă, prin înființarea în anul 1882 la București, de către profesor doctor Mina Minovici, a unui serviciu de antropometrie.

Eminentul om de știință doctor Nicolae Minovici a demonstrat că însele sistemele de măsurători antropometrice sunt atât de imperfecte, încât nu ar putea sta niciodată la baza unei identificări corecte, iar semnalmentul descriptiv se supune legilor generale de fixitate la același individ și de variabilitate de la un individ la altul.

Și în prezent această metodă de identificare se aplică în țara noastră, obținându-se rezultate destul de bune, pentru că, de-a lungul anilor organele de poliție au folosit o serie de procedee în vederea însușirii și memorării semnalmentelor infractorilor.

Fundamentul științific al identificării după semnalmentele exteriore îl costituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Descrierea semnalmentelor exterioare se aplică în urmărirea infractorilor care se ascund, în identificarea acestora cu ajutorul martorilor oculari, în identificarea persoanelor dispărute și cadavrelor necunoscute.

Pentru ca semnalmentele persoanelor să poată fi comparate între ele, descrierea lor trebuie făcută după anumite metode științifice, folosind o anumită terminologie, anumite criterii de apreciere a dimensiunilor și diferitelor semnalmente, etc. fără această metodă unitară a descrierii și clasificării datelor nu s-ar putea organiza nici o formă de evidență.

Metodele stabilite pentru identificarea după semnalmente prezintă avantajul față de fotografia semnalmentelor, pe care, de altfel o completează, că, datorită schematizării trăsăturilor feței și a altor caracteristici, se pretează mai ușor la o clasificare a semnalmentelor sau transmiterea lor la distanță.

2. Metoda portretului vorbit

Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar însușirile acestora nu se repetă. Fiecare ființă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esența sa și ușor de recunoscut. Metoda își găsește aplicabilitatea și datorită împrejurării că omul are însușirile cele mai variate și mai complicate, la el manifestându-se cele mai numeroase elemente de asemănare, dar în același timp și multiple posibilități de diferențiere. “Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul, decât culorile, formele și mărimile aparente ale fizionomiei.”

Nu trebuie pierdut din vedere că omul este într-o continuă și permanentă transformare, care se manifestă prin schimbarea – în timp și în intensitate – a trăsăturilor sale specifice. Astfel pot apărea modificări lente, produse indiferent de voința sau dorința individului, având loc după stabilirea maturității fizice (când apare stadiul de alterare și de involuție) și care privesc printre altele forma corpului, a feței, a dentiției. Dar trăsăturile corpului pot suferi și modificări rapide, condiționate în bună măsură de dorința omului, ca portul bărbii, al mustății, dezvoltarea corpolenței, schimbarea culorii părului, etc.

Bolile sau traumatismele suferite de corpul uman, anumite intervenții chirurgicale, pot genera modificări ce constituie semne particulare ale persoanei respective.

Vârsta, de asemenea, dă naștere la modificări ce se referă la dimensiunile anumitor organe sau părți ale corpului, mai puțin cele care au structură osoasă sau cartilaginoasă.

Deși aceste modificări, în ansamblu îngreunează identificarea, chiar și în cazul unor deosebiri esențiale rămâne posibilitatea recunoașterii după trăsăturile funcționale și în ultimă instanță, pe baza impresiunilor digitale.

Pentru a se asigura o descriere științifică a semnalmentelor persoanei, trebuie să se țină seama de o serie de principii, de criterii, dintre care cele mai importante sunt:

În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor urmări caracteristicile anatomice ale întregii conformații a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul și picioarele, elementele caracteristice ale feței);

Înfățișarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) și semnalmente funcționale (dinamice). Semnalmentele anatomice se referă la variațiile morfologice ale corpului, capului, feței și ale elementelor de componente, iar cele funcționale la caracteristicile de mișcare și de poziție ale corpului.

În legătură cu semnalmentele se vor individualiza acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de rănirea și deformarea unor organe ale corpului uman, negi, alunițe, cicatrice, care constituie semne particulare ale persoanei.

Observarea unei persoane în vederea reținerii și înregistrării semnalmentelor se va face, de regulă, din față, adică din plan frontal și din profil, adică din plan lateral. Dacă sunt posibilități, ea se poate privi și din spate.

Pentru identificarea cu ajutorul portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice și funcționale ale persoanelor, se vor descrie îmbrăcămintea și obiectele aflate asupra lor.

În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanță deosebită o are folosirea terminologiei comune, precise și unitare. Prin respectarea acestei cerințe se va asigura posibilitatea evitării unor greșeli sau concluzii care pot să apară în activitatea practică.

Descrierea semnalmentelor va trebui făcută într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar și atunci când datorită unor condiții obiective nu se pot observa în întregime toate semnalmentele.

Atunci când se întocmește portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face în funcție de mărime, formă, poziție, iar a unora și după culoare.

Mărimea, cu excepția înălțimii, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului măsurătorii, ci prin comparații, cu mărimea altor părți ale corpului și se va nota cu “mic”, “mediocru” și “mare”; în cazul când detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se notează cu termenii “foarte mic” sau “foarte mare”.

Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părții din organ) ce trebuie să fie descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se aseamănă (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Poziția unui detaliu al corpului uman se va aprecia în raport cu planul orizontal sau cel vertical ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenția dacă este orizontal, vertical sau oblic.

Culoarea se va menționa pentru detalii care au această însușire, cum ar fi tenul, părul, ochii sau alte organe (părți de organe) care prezintă o colorație deosebită de restul pielii.

În aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se țină seama de anumiți factori care influențează asupra exactității observării și reținerii acestora. Principalii factori care exercită o asemenea influență sunt următorii:

distanța de la care este privită;

locul unde se află persoana respectivă;

timpul când se execută observarea și factorii ce o pot influența (ziua, noaptea, condițiile atmosferice, vizibilitatea, etc.;

durata observării;

poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia;

capacitatea de percepere și apreciere a celui care face observarea.

Însușirea temeinică a principiilor portretului vorbit de către lucrătorii organelor de Poliție și aplicarea lor cu pricepere permit o descriere clară și sistematică a semnalmentelor anatomice și funcționale ale diferitelor persoane.

Descrierea formelor statice (semnalmente anatomice)

În categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse, în mod condițional, sexul și vârsta care au un rol deosebit în recunoașterea și identificarea persoanelor.

La descrierea semnalmentelor anatomice ale unei persoane se au în vedere mai multe categorii de elemente.

Sexul – pentru aprecierea acestuia, se pot folosi, în principiu, 3 modalități: observarea directă a persoanei, verificarea sexului la introducerea în arest, determinarea medico – legală a sexului.

În observarea directă asupra persoanei, trebuie să se aibă în vedere și alte semnalmente ale acesteia, așa cum ar fi:

Vârsta (etatea). Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie de factori ca tipul constituțional, starea generală, felul de alimentație, condițiile de muncă și de locuit, mediul de viață, clima, etc., care influențează paralelismul ce ar trebui să existe între etate și înfățișarea corespondentă acesteia. “Se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferințele și bucuriile vieții.”

V. Popov recomandă un număr de elemente pe baza cărora se poate deduce valoarea medie a vârstei: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrele capului, circumferința brațelor, circumferința coapselor, dimensiunile bazinului (la sexul feminin), dezvoltarea pilozității (la nivelul axilei, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei și obrazului), modificarea elasticității pielii (ridurile), modificarea vocii, starea și modificarea dentiției, pigmentarea regiunii perimamelonare (la femei), gradul de pigmentație al organelor genitale externe, forța musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos (grăsos). Estimarea izolată a acestor elemente se face specific fiecăruia, fie prin folosirea unor aparate și sisteme de măsurat, fie prin simpla apreciere.

Cel mai stabil element este dentiția care, prin constanța apariției, creșterii și uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.

Înălțimea (statura). Pentru indicarea înălțimii se folosește precizarea valorii în centimetri atunci când stabilirea semnalmentelor se face având persoana (cadavrul) în față. În caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.

În aprecierea înălțimii trebuie să se țină seama și de înălțimea pălăriilor, căciulilor, coafurilor, etc., precum și de aceea a încălțăminte utilizate, spre a putea fi scăzute din statura aparentă a persoanelor cărora le sunt luate (redate) semnalmentele.

Constituția corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii și a țesutului adipos. Aprecierea constituției persoanei se face în trei gradații. Astfel, indivizii pot fi slabi, atletici și grași. Atletici sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii și a țesutului adipos este normală, robustă; slabii sunt numai “piele și os”, iar cei grași se remarcă prin dezvoltarea exagerată a țesutului adipos (obezitate).

Conturul corpului (spinării) depinde de forma coloanei vertebrale, de obișnuința ținutei acesteia. El poate fi drept, încovoiat, piept proeminent sau cocoșat.

Umerii se descriu după lățime și înclinație. După lățime umerii sunt înguști, mijlocii și lați, iar după înclinație pot fi drepți, ridicați sau coborâți. Ca particularități se pot semnala fenomene de asimetrie (un umăr mai ridicat față de altul).

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii și grosimii lor, iar la mâini se descriu și degetele. Membrele inferioare și superioare au trăsături comune în ceea ce privește alcătuirea lor. Fiecare membru este legat de corp printr-o centură osoasă (umăr, respectiv șold) și apoi se continuă cu fragmentele libere formate din trei segmente: braț, antebraț, mână, pentru membrele superioare, și coapsă, gambă, labă, pentru membrele inferioare.

Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi lungi, mijlocii și scurte, iar al grosimii – grose, mijlocii și subțiri.

La descrierea membrelor se va acorda o atenție deosebită picioarelor, care pot fi în formă de “X” (medical – genus valgus) sau de “O” (medical – genus vargus). De asemenea, în raport cu corpul, mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.

În unele anotimpuri (toamna și iarna) trebuie să se țină seama în aprecierea conturului corpului și de îmbrăcămintea pe care o poartă persoana respectivă, deoarece poate masca unele trăsături caracteristice ale corpului.

Capul se examinează, sub aspectul formei liniilor sale de contur, din față și din profil. Înfățișarea formei capului variază în raport cu gradul de dezvoltare și cu formele oaselor ce-l alcătuiesc.

Figura umană se examinează din față și din profil, ea cuprinzând zonele feței de la linia de inserție a părului până la vârful bărbiei (osul montonier).

La figura persoanei se descriu trei zone, și anume:

zona frontală – cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului;

zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului și baza acestuia;

zona bucală – cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei.

Atunci când fiecare zonă a figurii reprezintă 1/3 din toată înălțimea, subdiviziunile sunt de mărime mijlocie. Dacă una din subdiviziuni depășește valoarea de 1/3, zona respectivă va fi considerată mare, iar dacă una din zone este mai mică decât 1/3, ea se consideră mică.

Părțile constitutive ale figurii umane (văzută din profil) sunt: inserția părului, fruntea, arcadele sprâncenelor, rădăcina nasului, vârful nasului, conturul nasului, șanțul naso – labial, buza superioară, buza inferioară, bărbia, baza bărbiei, sprânceana, aripile nasului, capătul extern al sprâncenei, nara.

Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserție a părului, iar la cea inferioară de baza arcadelor.

Forma și conturul acesteia sunt determinate de aspectul osului frontal, care corespunde în exteriorul frunții, prezentând interes bosele frontale, arcadele și glabela (zona dintre arcade).

Fruntea se observă din față și din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele: înălțimea, lățimea, înclinarea, particularități (proeminența arcadelor și a boselor frontale).

Nasul are următoarele elemente componente: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălțimea, aripa, nara.

Examinarea nasului se face din față și din profil. Elementele care interesează portretul vorbit sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare și lățime), înălțimea nasului, proeminența piramidei nazale, particularități.

Particularități. Nasul poate prezenta o serie de particularități cum sunt: nări depărtate, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat (neregulat) , nas în șa, vârful în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, nările lipite, culoarea deosebită a acestuia (roșie, vânătă), etc.

Profilul fronto – nazal. Observând conturul figurii de profil, se remarcă existența a două regiuni foarte expresive în conturarea fizionomiei persoanei.

Regiunea superioară – alcătuită din linia frunții și a nasului – poartă denumirea de profil fronto – nazal, care începe de la inserția părului și se termină la baza nasului.

Profilul fronto – nazal continuu formează o linie aproape dreaptă.

Profilul fronto – nazal frânt are forma unei linii frânte. Rădăcina nasului este în acest caz foarte puțin vizibilă.

Profilul naso – bucal. Regiunea inferioară a profilului feței, alcătuită din jumătatea de jos a acesteia și conturată de structura maxilarelor superior și inferior, poartă denumirea de profil naso – bucal. Dacă acest profil este dur, osos, cu gura proeminentă, se numește prognat. Dacă oasele formează o linie de profil ștearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului și al gurii, profilul se numește ortognat, iar dacă oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formând o linie concavă, se numește retrognat.

Descrierea zonei bucale. Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii persoanei. Ea se întinde de la șanțul subnazal (distanța naso – labială) până la vârful bărbiei.

Buzele se descriu din punct de vedere al grosimii, al proeminenței și al particularităților lor. Din punct de vedere al grosimii, buzele pot fi: groase, mijlocii, subțiri.

Proeminența buzelor poate fi apreciată atât la ambele buze, cât și separat la buza superioară și cea inferioară.

Ca particularități ale buzelor se pot întâlni: ambele buze crăpate, buza superioară sau cea inferioară crăpată, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară coborâtă, buză de iepure.

Gura se apreciază din față, apreciindu-se dimensiunea, forma și particularitățile ei.

Dimensiunea gurii se apreciază ca: mare, mijlocie, mică.

Forma gurii este dată de poziția comisurilor (colțurilor gurii) în raport cu un plan orizontal ce traversează centrul ei. Din acest punct de vedere, la gură se întâlnesc comisuri: ridicate, orizontale, coborâte.

Ca particularități ale gurii se pot întâlni: gură în formă de inimă, gură oblică, dimensiuni exagerate ale gurii (gură mare cu buze proeminente).

Dinții sunt fixați în marginea alveolară a celor două maxilare și se diferențiază în: incisivi, canini, premolari și molari.

Dinții pot fi: lați, ieșiți în afară, depărtați unul de altul, lipsă, falși, îmbrăcați.

În general se descriu incisivii, respectiv forma lor, distanța dintre ei, dacă sunt ieșiți în afară, felul cum gingia îmbracă rădăcina.

Astfel, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele congenitale (incisivi descoperiți, depărtați, sudați, înclinați în exterior, înclinați în interior, incisivi lați, etc.).

Se mai pot întâlni și anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor incisivi, fractură orizontală, uzură, carii, etc.

În ceea ce privește dentiția în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate.

Totuși, unele anomalii se pot observa și la persoanele vii, cum sunt: absența congenitală a tuturor dinților, dinți foarte rari, fenomenul de homodontism (toți dinții au aceeași formă), dinți reduși sau exagerați ca mărime, dinți asimetrici. La dinți, în general, se mai pot aprecia culoarea acestora, piatra existentă, diferite lucrări dentare (plombe, proteze).

Bărbia este porțiunea cea mai de jos a figurii, conturând fața și dându-i forme caracteristice.

Bărbia se examinează din față și din profil, stabilindu-se înclinația, înălțimea și particularitățile ei.

Înclinația bărbiei, văzută din profil, poate fi oblică interior (retrasă), verticală, proeminentă.

Înălțimea bărbiei – se stabilește ținându-se seama de distanța de la linia bucală până la vârful bărbiei, și poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lățimea bărbiei se observă privind persoana din față și poate fi: îngustă (ascuțită), mijlocie, lată.

Particularități ale bărbiei sunt: bilaleată, alungită, dublă, cu gropiță, proeminentă, răsucită.

Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.

Ochii sunt situați în cavitatea orbitală. Părțile vizibile ale ochilor sunt: pupila, care ocupă centrul ochiului, este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră; irisul este o bandă colorată în jurul pupilei, și care dă culoarea ochiului; sclerotica sau albul ochiului.

La ochi se examinează forma, mărimea, așezarea în orbită, culoarea, deformațiile.

Forma ochiului poate să varieze în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Astfel, există ochi drepți, când o linie dreaptă și orizontală întretaie mijlocul extern și intern la ambii ochi, cu comisuri (unghiuri) interne sau externe coborâte ori ridicate.

Mărimea ochilor se apreciază în funcție de lungimea și lățimea lor, ei putând fi mari, mijlocii și mici.

Așezarea în orbită a globului ochiului poate să fie normală, înfundată, proeminentă. Ea se observă din profil.

În afară de dimensiunea și forma ochilor, trebuie observată și culoarea acestora. Culoarea ochilor se observă pe iris.

Se pot întâlni ochi albaștri, negri, căprui, cenușii, verzi, ceacâri (un ochi de o culoare și altul de altă culoare).

Deformațiile ochilor ca: asimetrie, privire sașie, unul sau ambii ochi lipsă, anumite boli, etc. se trec la semne particulare.

Părțile auxiliare ale ochilor sunt sprâncenele și pleoapele superioare. Mai puține detalii se pot obține în ceea ce privește genele și pleoapele inferioare.

Sprâncenele se examinează din punct de vedere al amplasării, direcției, formei, dimensiunii în lungime și lățime, nuanței de culoare și particularităților.

Din punct de vedere al amplasării, sprâncenele pot fi reunite, apropiate, depărtate, ridicate, intermediare, coborâte.

Direcția sprâncenelor poate fi apreciată astfel: oblice interior, oblice exterior, orizontale.

După formă, sprâncenele pot fi: rectilinii, arcuite, unghiulare, sinuoase (neregulate).

După dimensiuni, se au în vedere lungimea firului de păr și lățimea sprâncenelor. Astfel, după lungimea firului de păr sprâncenele pot fi: lungi, scurte, intermediare, pensate, iar după lățime ele sunt: late, mijlocii, înguste.

Nuanța culorii este asemănătoare, în general, cu cea a părului de pe cap.

Astfel, există sprâncene blonde, negre, albe, roșii, șatene, etc.

Ca particularități ale sprâncenelor – abundența lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum și acea ridicare nervoasă a unor fire de păr din componența lor.

Pleoapele se examinează din punct de vedere al deschiderii, al lungimii, și, eventual, al particularităților. Astfel, pleoapele scurte nu acoperă, când sunt închise, întregul ochi, iar pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi, atât la una din margini – exterioară sau inferioară – cât și la partea mediană.

Genele pot fi lungi sau scurte, rare sau dese, ori pot lipsi complet. Se mai pot întâlni și gene false.

Bărbia și mustățile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii și al portului.

Barba poate fi: mare, când cuprinde toată fața și părul ei este lung; barbișon, când cuprinde toată fața dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor și cuprinde întreaga față până sub bărbie; muscă, când este un mănunchi de fire sub buza inferioară; cioc, când este de dimensiuni mici și cuprinde întreaga bărbie.

Mustața trebuie descrisă în creșterea ei firească și în ce are ea mai caracteristic. Poate fi: mare cu colțurile ridicate; mare cu colțurile drepte; mare cu colțurile coborâte; tăiată mărunt pe buză; numai pe porțiunea foselor nazale.

Nuanța culorii, în general, este asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

Părul se studiază din punct de vedere al caracteristicilor sale: linia de inserție, dimensiunea, natura, densitatea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază și chelia.

Tot la păr se examinează și favoriții (perciunii), care pot fi lungi, scurți, tăiați oblic sau drept.

În ceea ce privește chelia (calviția), aceasta se descrie în raport cu partea capului pe care se află. Astfel, chelia poate fi: frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului; temporală – când se află pe părțile laterale ale capului; frontal-parietală – când este plasată pe partea superioară a capului; occipitală – când se găsește spre ceafă; totală, când afectează întreaga formă a capului.

Urechea este partea esențială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele mai multe calități de identificare.

Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, și anume: este imuabilă ca formă, de la naștere până la moarte și variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare.

Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, care au o denumire specială. Ele sunt de mărimi diferite și forme foarte variabile.

La ureche, în afara părților constitutive ale pavilionului se mai examinează forma generală, dimensiunile, depărtarea și particularitățile acestuia.

Forma generală a urechii poate fi: triunghiulară, rectangulară, ovală, rotundă.

Astfel, înălțimea urechii poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lățimea urechii se notează cu: lată, mijlocie, îngustă.

Depărtarea urechii față de conturul capului poate fi: totală, nulă, superioară, inferioară, normală.

Descrierea formelor dinamice (semnalmente funcționale)

Prin trăsăturile sau semnalmentele funcționale (dinamice) înțelegem caracteristicile unei persoane care apar cu prilejul executării diferitelor mișcări, cum ar fi mersul, gesticulația, mimica etc.

De regulă, în viața cotidiană se recunosc oamenii nu după culoarea ochilor, ci după privirea acestora, nu după forma membrelor, ci după mișcarea lor, nu după conturul feței, ci după mimică.

Cele mai importante semnalmente funcționale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulația, mersul, vocea și vorbirea, anumite obișnuințe în diverse activități.

După unii criminaliști, și scrisul trebuie considerat ca un semnalment funcțional.

Expresia fizionomiei. Printre trăsăturile persoanei, unele manifestări (expresii) de comportament, ca expresia feței, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a mâinilor ori a picioarelor sunt cele mai reprezentative.

Astfel expresia feței poate fi în mod aparent: calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită.

Expresia ochilor poate fi: mobilă, tristă, fixă.

Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiații care pleacă din ochi. Aceste radiații sunt susceptibile de modalități care sunt “expresiile privirii”, astfel: privire tandră, rea, mânioasă, bănuitoare, neîncrezătoare, întrebătoare, mirată. Mai trebuie amintit că există priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive.

Expresia buzelor, indiferent dacă persoana vorbește sau nu, poate fi obișnuită, cu tremurături, să aibă un aspect ironic sau de tristețe. Uneori expresiile buzelor sunt specifice numai în timpul vorbirii ori numai când persoana nu vorbește.

Alteori, o persoană este caracterizată prin faptul că își mușcă buzele, ori la ele se observă un tic nervos sau un rictus, își strânge ori își smulge dinții, toate acestea constituind tot atâtea caracteristici care o individualizează.

Atitudinea. Aceasta se datorează stării de contracție musculară, care are ca urmare o atitudine relaxată, contractată sau rigidă. Tot ca atitudini sunt apreciate poziția mâinilor în timpul mersului, staționării sau vorbirii, ca: ținerea mâinilor pe șolduri, în buzunare, la încheietura hainei, la spate.

Gesticulația se apreciază din punct de vedere al întinderii și frecvenței ei. Astfel, poate exista gesticulație abundentă, rară și nulă.

Dintre gesturi amintim: clipirea repede și deasă a pleoapelor, ridicarea frecventă din umeri, încruntarea frunții, mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam, aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei, mișcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor, joaca cu degetele, privirea lor repetată, roaderea unghiilor sau a degetelor, scărpinatul, joaca cu părul, scobitul în gură, nas, ureche, joaca cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.

Mersul. Mai întâi se pot observa o serie de elemente ale mersului, ca lungimea pasului (mare, mijlocie, mică), linia de direcție (dreaptă, ondulată), lățimea pasului (mare, mijlocie, mică), unghiul de mers (pozitiv, negativ). Apoi se pot defini și caracteriza rapiditatea, simetria laterală și uniformitatea pașilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziția capului (bățoasă, domoală, aplecată înainte ori înapoi, spre stânga sau spre dreapta), modul în care piciorul se detașează de sol (glisează, se ridică), mobilitatea, oscilațiile corpului (laterale, antero – posterioare, verticale, ondulații ale bazinului, mișcări ale brațelor etc.).

Vocea și vorbirea. Se pot distinge vorbirea scurtă și corectă; vorbirea scurtă și incorectă; vorbirea în fraze lungi corecte; vorbirea în fraze lungi confuze. De asemenea, se pot întâlni vorbirea cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obișnuite sau străine, folosirea unor dialecte, subdialecte sau graiuri ori expresii literare.

Obișnuințe în diverse activități. Unele obișnuințe pe care le au multe persoane în timpul activității lor constituie și ele semnalmente funcționale.

Printre acestea sunt:

felul de a aprinde chibritul (cum se freacă bățul de cutie, cum se lasă chibritul să ardă aproape complet și după aceea se aprinde țigara);

folosirea într-un mod specific a țigaretului sau pipei;

felul cum se ține țigara, în mână sau gură, în timpul fumatului;

poziția mâinilor în timpul activității profesionale;

exalivație frecventă;

toaletă aleasă sau îngrijită.

Astfel de obișnuințe sunt folositoare atunci când sunt cunoscute și avute în vedere în timpul urmăririi unor persoane, pentru verificarea existenței sau inexistenței lor.

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg anumite efecte anatomice și funcționale care ajută la identificarea unor persoane. Ele se datorează unor malformații congenitale, diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau calitative sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.

Semnele particulare care se întâlnesc mai frecvent la diferite persoane sunt următoarele:

Cicatricele. Etimologia lor este foarte variată, putând fi de natură:

– traumatică – datorită unor plăgi, care afectează stratul dermatic al pielii. Acestea pot fi ca urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice.

chirurgicală – orice intervenție operatorie, oricât de neînsemnată ar fi, generează o cicatrice de această natură. Aceste indicii sunt decelabile atât la vedere (cicatrice post-operatorie), cât și prin palpare (deseori sub cicatrice se poate palpa nodulul chirurgical rezultat din operație).

Cicatricea trebuie descrisă amplu, urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime și poziție anatomică.

Astfel, din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi: roz, roșii, vinete, negre, decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica și momentul aproximativ al creării lor. De exemplu, o cicatrice roșie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche, celelalte culori fiind intermediare.

Ca formă, cicatricele pot fi: liniare, stelare, circulare, semiovale.

Ca mărime, cicatricele pot fi: mari, mijlocii, mici. Așa de exemplu, o cicatrice datorată unei fracturi de femur este mare, în timp ce o cicatrice post – apendictomie este mică.

Culoarea pielii (tenul) reprezintă, în afara diferențierii dintre rase, și un semn particular. Astfel, o piele de culoare galbenă sau cenușiu – galbenă este specifică unor persoane care prezintă o suferință hepato – biliară; colorația roșiatică a nasului, a obrazului este specifică persoanelor alcoolice. O colorație deosebită față de restul pielii se poate datora și unor agenți externi de natură chimică (acizi) ori anumitor factori termici (opărirea cu apă sau cu alte substanțe în stare de fierbere).

La diferite persoane se poate observa pe piele prezența unor pete, negi, alunițe sau a altor semne din naștere. Atunci când acestea se descriu trebuie avute în vedere locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor.

Modificări în sistemul funcțional ori al unor organe. Alte semne particulare pe care le pot avea persoanele se datorează unor modificări survenite în sistemul funcțional al organismului lor.

Astfel, o paralizie facială poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată; existența unui sifilis terțiar se manifestă, printre altele, și prin dinți crenelați (zimțați).

Malformațiile congenitale pot, de asemenea, da naștere unor semne particulare ca, de exemplu:

deschiderea naturală a vălului palatin;

platfus (picior plat);

modificări ale coloanei vertebrale (convexități ori concavități în plan longitudinal sau median).

Semne particulare pot exista și la nivelul unor organe (părți) ale corpului omenesc, fără a fi de natură patologică ca, de pildă: bărbia dublă sau bilobată, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau râsului, urechi ascuțite în partea superioară.

Încrețiturile feței constituie, de asemenea, semne particulare. Toate încrețiturile vizibile în regiunea frontală sunt sub formă de cute sau onduleuri adânci ori superficiale. Astfel de încrețituri mai sunt întâlnite în:

regiunea orbitală – sub formă de dungi sau pungi;

regiunea dintre sprâncene;

regiunea temporală (încrețituri cunoscute sub denumirea populară de “laba gâștii”);

regiunea peribucală;

regiunea obrazului.

Este cunoscut că aceste încrețituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenții chirurgicale plastice. În asemenea cazuri pot și trebuie descoperite cicatricele post-operatorii, care sunt foarte fine și situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul inserției terminale păroase frontale sau șanțului naso-labial.

Unele semne particulare se datorează modificărilor structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc, ca urmare a practicării unor meserii de către anumite persoane. Astfel:

cizmarii au bătături deasupra genunchiului (datorită loviturilor de ciocan) și la mână (ca urmare a ținerii cuțitului), precum și înfundarea coșului pieptului;

croitorii și frizerii – bătături și înțepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor și a acelor de cusut);

fierarii – întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor (datorită ținerii ciocanului);

parchetarii – bătături localizate la genunchi;

spălătoresele – retracția pielii podului palmelor;

plăpumarii – îngroșări în dreptul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turcește”);

metalurgiștii și pietrarii – tăieturi foarte mici pe cornee (datorită proiectării particulelor metalice sau de piatră);

muncitorii care manipulează substanțe pulverulente, minerale ori minereuri – încrustații cu praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă, calcar, fier, mercur, argint) pe mâini și pe față;

muncitorii care manipulează produse chimice (materii colorate, petrol, crom) – eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistentă a pielii ori colorația brună a unghiilor.

În anumite situații, infractorii pot folosi deghizarea și machierea pentru a îngreuia urmărirea și identificarea lor. În acest sens i pot să-și schimbe îmbrăcămintea, să folosească unele măști (confecționate din pânză, carton ori materiale sintetice), să-și schimbe aspectul exterior al feței (vopsirea părului, modificarea unor detalii prin intervenții chirurgical-plastice, prin folosirea de proteze).

În ce privește culoarea părului, se poate descoperii cu ușurință dacă acesta a fost sau nu vopsit, datorită nuanțelor diferite față de cel natural, aspectului său mat (cel natural este strălucitor), culorii originale existente la rădăcina firelor de păr sau a diferenței de intensitate a culorii în diferite regiuni ale capului.

Machierea poate fi de regulă ușor descoperită. Totuși, ea este mai greu de depistat în cazul în care se cere identificarea în baza unor fotografii, una din ele reprezentând aceeași persoană, dar machiată. În acest caz, se vor urmări cu atenție – folosindu-se fotografii mărite ale detaliilor ce s-ar fi putut deforma prin machiere – zonele probabile unde s-a acționat, pentru a constata lipsa continuității unor din ele și deosebirea de nuanță în zonele respective.

Intervențiile chirurgical-plastice pot da naștere, prin modificarea unor detalii, la greutăți destul de mari în identificarea după semnalmente. Este necesar însă să se urmărească urmele lăsate de intervenția chirurgicală, manifestate prin existența unei cicatrice liniare, chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o cută naturală a pielii. În asemenea situații, medicii pot fi de un real folos, pentru a stabilii existența anumitor intervenții chirurgical-plastice care au avut drept urmare modificarea unor detalii caracteristice. În orice caz, cicatricea rezultată dintr-o asemenea intervenție constituie un semn particular ce va evidenția și diferenția persoana respectivă, ușurând ulterior identificarea sa.

Importanța aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării martorului și a persoanei vătămate

Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară ce trebuie respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate a cauzei. Actele preparatorii presupun studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea cu obiectul identificării sau cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citire, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.

Pentru stabilirea martorilor se va ține seama de persoanele care au perceput direct faptele și împrejurările cauzei sau cele care dețin indirect date, dar din surse sigure, apropiate de adevăr. După ce se va clarifica sistemul de relații cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii (victimă sau presupus autor) – prietenie, dușmănie sau alte interese – se va păși spre cunoașterea personalității martorilor.

Această cunoaștere este absolut necesară pentru eficiența ascultării, interesând profilul psihologic, pregătirea și ocupația, poziția față de faptă precum și față de condițiile în care a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.

Potrivit reglementărilor procesual-penale, depoziția martorilor se consemnează în scris, pe formulare tip, după ce persoana ascultată a redat liber faptele și împrejurările percepute, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior.

Ascultarea propriu-zisă se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, fără ca acesta să fie întrerupt, ajutându-l, după caz, cu întrebări de completare, precizare sau de control, avându-se grijă să nu se sugereze răspunsul.

În literatura de specialitate, sunt frecvent evidențiate avantajele înregistrărilor fono și videomagnetice, mai ales în privința obiectivității, fidelității și corectitudinii procedeelor de obținere a declarațiilor. Înregistrările pe bandă magnetică, efectuate în momentul ascultării persoanelor, pot servi ca mijloc de probă, alături de declarația scrisă, doar în situația în care se realizează în conformitate cu regulile procesual-penale, precum și cele tehnico-tactice criminalistice.

Capitolul IV

METODE TEHNICE FOLOSITE ÎN IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE

1. Portretul schițat

Metodele tehnice folosite de organele de urmărire penală îndeosebi în acțiunea de recunoaștere a unor persoane sau cadavre necunoscute, în prezent sunt numai câteva, dar numeroasele variante cărora le-au dat naștere au creat perspectiva apariției unor metode noi, mult mai perfecționate.

Principalele 4 metode utilizate astăzi la recunoașterea unei persoane pe baza descrierii semnalmentelor sunt: “desenul – schiță”, “fotorobotul” , “identi – kt – ul” și “minicompozitorul.”

Desenul schiță sau metoda portretului schițat executat pe baza declarațiilor martorilor este prima formă de tehnicizare a procesului de recunoaștere a persoanelor sau a cadavrelor prin descrierea semnalmentelor acestora. Metoda constă în desenarea trăsăturilor unei persoane după relatările martorilor, retușarea finală a desenului și fotografierea lui. În numeroase cazuri, publicarea acestor fotografii a dus la identificarea neajunsurilor determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.

Din cauza împrejurărilor în care a fost percepută persoana de identificat, a momentului îndepărtat în care se face ascultarea, sau a posibilităților de descriere de către martor, este deseori greu de imaginat să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare. Acest inconvenient, determinat uneori de gradul de instruire și de inteligență, de vârstă sau de profesiune poate fi înlăturat, în parte, prin participarea și imaginația specialistului care realizează schița de portret.

Din cauza numărului relativ redus de desenatori de care dispun organele de cercetare penală, acest procedeu, cu rezultate notabile este aplicat destul de rar în practică.

Ideea identificării unei persoane în baza unor semne particulare survenite după naștere a apărut cu ocazia cercetărilor efectuate în vederea descoperirii autorului unei infracțiuni de viol, despre care victima, o minoră, a reținut printre alte semnalmente și prezența unui tatuaj, pe care l-a descris și poziționat.

Verificările ulterioare și mai ales mărturia unui coleg au dus la concluzia că persoana autorului putea fi una și aceeași cu un individ urmărit general pentru o altă infracțiune de viol. Despre acesta se cunoștea că avea un tatuaj asemănător în aceeași parte a corpului.

În urma prinderii urmăritului general, s-a stabilit că acesta avea tatuajul descris de victimă și s-a procedat la prezentarea pentru recunoaștere a tatuajului și apoi a persoanei care-l purta, ambele fiind recunoscute indubitabil.

Plecând de la un semn, practic creat pe parcursul vieții (prin voința subiectului), s-a pus problema dacă tatuajul reprezintă o constantă, ce tatuaje se pot constitui ca o bancă de date operaționale, precum și ce alte semne de pe corp ar putea fi contabilizate și apoi folosite în procesul identificării persoanelor.

În practica judiciară, identificării criminalistice i se atribuie, uneori, și sensul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, semn care trebuie să asigure premisele științifice ale identificării, adică individualitatea, relativa stabilitate, dar și reflectivitatea.

În cazul nostru, individualitatea nu este dată de însușirile individuale ale obiectului, ci mai ales de cele dobândite, ulterior, prin folosire, dar în special celor apărute întâmplător, care fac ca individualitatea să-i devină mai pronunțată la nivel de detaliu, făcându-ne să ne gândim deja la unicitatea detaliului, în cadrul general al individualității.

Relativa stabilitate a detaliului despre care am relatat, vizează păstrarea pentru o anumită perioadă de timp a trăsăturilor care-l fac să fie ceea ce este iar, în cazul unor modificări, să existe posibilitatea explicării din punct de vedere criminalistic a genezei acestora.

Reflectivitatea urmei trebuie privită mai mult în planul transpunerii imaginii acesteia la nivelul memoriei umane, care devine primitoare, locul de întipărire a caracteristicilor individuale ale detaliului vizat.

Pentru început, răspunzând premiselor științifice enumerate mai sus, am stabilit un număr de șapte elemente care pot fi folosite pentru o viitoare identificare, și anume: cicatricea, tatuajul, negul, pata, alunița, lipsa unor părți ale corpului, alte modificări. Aceste elemente, în funcție de valoarea practică, ce se va dovedi pe parcursul fazei experimentale, vor fi menționate total sau parțial în funcție și de valoarea lor probantă ori posibilitățile de a fi reflectate de memoria altor persoane, după locul dispunerii lor pe corp.

Problema identificării criminalistice a persoanei, după semnalmente, este tratată de către toți autorii de cursuri universitare dar, dintre aceștia aș dori să mă opresc asupra modalității în care a abordat-o profesorul S.A. Golunski în “Criminalistica” apărută sub îndrumarea sa.

După explicarea principiilor care stau la baza identificării după trăsăturile exterioare se abordează “procedee speciale” sau tehnica descrierii trăsăturilor exterioare ale unei persoane ajungându-se la punctul “semne de pe piele”.

Arătând importanța cicatricei, petelor constante, tumorii, tatuajului, coloraturii anumitor porțiuni ale pielii datorită profesiunii, formarea unor bătături caracteristice, etc. identificarea persoanei, autorul menționează și modul în care se face descrierea acestora prin arătarea denumirii, locului de amplasare, formei, mărimii și culorii.

Locul amplasării este subclasat pe porțiunile corpului uman (cap, spinare, mâini, picioare, etc.) precum și pe alte părți (față, spate, la suprafață și în interior, la stânga și la dreapta). Pentru o mai bună situare în spațiu se mai folosește stânga, dreapta, dedesubtul sau deasupra, în față sau în spatele unui anumit punct al corpului precum și distanța măsurată între un punct fix și semn.

O dată stabilit locul se trece la descrierea semnului prin subdiviziuni: liniare (rectiliniare, unghiulare, ondulate, etc.) și neliniare (comparabile cu diferite figuri sau litere).

Pentru o mai bună descriere în cazul semnelor liniare se fixează și direcția verticală, orizontală, înclinarea spre interior sau exterior.

Ca să se stabilească mărimea semnului se recomandă măsurarea lui sau folosirea unei terminologii unitare (lung, scurt, lat, îngust, adânc, cu relief, cu cicatrice).

“Mare însemnătate pentru identificare o are și descrierea tatuajelor, trebuie să se arate locul de amplasare, poziția, forma, culoarea și ce reprezintă (de exemplu, anumite inițiale, vultur cu aripile întinse, baionetă etc.). Este indicat ca tatuajele să fie fotografiate” (Prof. S.A. Golunski, “Criminalistica”, Editura științifică, București, 1961, pag.239).

Această abordare valorifică o latură particulară a metodei portretului vorbit, plecând de la ceea ce nu este asemănător și stabilind un sistem unitar de evaluare a tuturor acestor urme specifice.

Folosirea tehnicii de calcul înmagazinarea unui număr mare de volum de informație, dar și o viteză ridicată de căutare – folosire a acestor date, lucru dificil în cazul formării unui fișier clasic.

Acest sistem de identificare a persoanelor, în baza semnelor particulare survenite după naștere, presupune a aplicație practică, care să permită o utilizare cât mai ușoară, accesibilă și cu posibilități de îmbunătățire, atât din punct de vedere al capacității de înmagazinare a datelor, cât și din punct de vedere al utilităților, respectiv al metodelor de lucru.

În cadrul acestui sistem informațional complex partea de software este compusă din sistemul “Windows 2000” cu programele de bază, o mențiune specială pentru varianta profesională de "Microsoft Access“, în care este construită schema logică a aplicației, respectiv interfața de lucru a programului.

Programul este compus din nouă fișiere cu reprezentare grafică specifică, dispuse într-o succesiune logică, pe interfața de bază și care apar succesiv după fiecare operațiune în fișierul anterior de lucru. Aceste fișiere, cuprind, în funcție de complexitate, un singur filtru ori mai multe de acces, care permit deschiderea unor fișiere secundare.

Descrierea și conținutul fișierelor.

fișierul “C.N.P.”: cuprinde înregistrarea codului numeric personal al persoanei descrise de la care se înregistrează semnul particular;

fișierul “DATE DE IDENTITATE”: CUPRINDE, după cum sugerează chiar denumirea lui, datele de identificare a persoanei descrise (nume, prenume, nume anterior, părinți, data și locul nașterii, domiciliul, datele declarate sau verificate, bărbat sau femeie);

fișierul “ELEMENTE”: cuprinde un număr de șapte elemente de bază care sunt incluse în program și pe care se bazează acest sistem și anume: cicatrice, tatuaj, neg, pată, aluniță, lipsuri, modificări;

fișierul “DIMENSIUNE”: cuprinde descrierea din punct de vedere al mărimii, a elementului identificat la descriere și este împărțit în: mic, mediu și mare;

fișierul “POZIȚIE”: permite selectarea zonei corpului unde se află elementul descoperit, descris și înregistrat, folosind ca reper o axă imaginară verticală, respectiv: față stânga, față dreapta, spate stânga, spate dreapta, profil stânga, profil dreapta;

fișierul “PARTE A CORPULUI” care cuprinde și permite selectarea părții distincte a corpului uman unde a fost identificat elementul descris și care urmează a fi înregistrat;

fișierul “DESCRIERE” în care se găsesc descrieri de formă, conținut și culoare ale tuturor elementelor care ar putea fi identificate, cu posibilitatea de intervenție, prin adăugare, în anumite condiții, de elemente noi care nu sunt cuprinse de fișier.

Acest fișier va cuprinde o serie de elemente geometrice specifice cum ar fi: liniar, lini frântă, sinusoidal, circular, oval, neregulat, precum și o serie de simboluri și desene grafice care se pot întâlni pe parcursul activităților de înregistrare: inimă, inimă-săgeată, inimă cu inițiale, inimă cu nume, an (cifric), zar, palmier, sirenă, sirenă cu nume, sirenă cu inițiale, spini, centură cu spini, portret de femeie, portret de bărbat, corp de femeie, ancoră, ancoră cu an (cifric), șarpe, șarpe cu an, dragon, insulă, fluture, cruce, tigru și altele;

fișierul “FOTO PERSOANĂ”, în care se va înregistra fotografia persoanei de la care s-a preluat semnul particular și care a fost înregistrată;

fișierul “DETALIU SEMN”, în care va fi înregistrată imaginea elementului individual descris anterior.

Toate aceste fișiere, cuprinse în interfața acestui program, sunt activate succesiv în ordinea descrisă anterior, trecerea de la un fișier la altul se poate face numai prin parcurgerea etapelor succesive de la 1 la 9.

Înregistrarea succesivă în fiecare fișier se poate opri la oricare dintre etape, dar nu se poate evita un fișier și trece la următorul, decât prin parcurgerea celui anterior. În cazul când, în unul sau mai multe fișiere de parcurs, nu avem informația necesară sau nu este posibil de încadrat, în formula fișierului, există posibilitatea trecerii la fișierul următor, fără a face o anume înregistrare în acel fișier, existând pentru acesta o opțiune “SKIP”.

Fișierul intitulat “Descriere” are și posibilitatea de a înregistra și alte noi desene, simboluri care sunt descoperite pe parcursul înregistrărilor și nu se află în baza fișierului, existând pentru aceasta o opțiune de “ADD.NEW”.

Înregistrarea unei persoane – a unui element.

Vom descrie în continuare modul de lucru, explicativ, care este optim pentru o anumită înregistrare:

este prezentată persoana în cauză și se înregistrează în fișierele 1 și 2 codul numeric personal și datele de stare civilă. Aceste înregistrări este indicat a se face pe baza unor acte de stare civilă. În cazul lipsei acestora, se va înregistra la fișierul 2 faptul că sunt doar date declarate de persoana respectivă;

se stabilește categoria din care face parte elementul respectiv (de exemplu TATUAJ sau ELEMENT LIPSĂ) și se activează câmpul respectiv;

se activează fișierul 4 de unde vom selecta câmpul corespunzător dimensiunii (de exemplu MIC sau MIJLOCIU);

se activează fișierul 5 de unde vom selecta câmpul potrivit zonei unde se găsește elementul de înregistrat (de exemplu PROFIL STÂNGA) ;

următorul fișier activat, numărul 6, ne va permite selectarea câmpului corespunzător părții de corp unde se află elementul de înregistrat (de exemplu ANTEBRAȚ SUPERIOR STÂNGA);

fișierul numărul 7, activat, ne va solicita selectarea desenului ori a simbolului elementului descris, având câmpul corespunzător (de exemplu INIMĂ / SĂGEATĂ);

următorul fișier activat, numărul 8, ne va solicita două variante de înregistrare sau nu a fotografiei persoanei de la care s-au preluat datele și elementul individual. La acest fișier avem posibilitatea de a refuza introducerea imaginii dar în acest caz se va proceda la preluarea imaginii persoanei respective cu ajutorul WebCam și fixată într-un format comun jpg., tif., ș.a.;

activarea ultimului fișier, numărul 9, presupune, ca și la cel anterior, două variante de preluare sau nu a imaginii de detaliu a semnului particular înregistrat. Această preluare se face în aceleași condiții ca și la fișierul anterior.

După aceste operații, semnul particular al persoanei în cauză și pe cale de consecință și persoana respectivă, cu datele sale de identitate, intră în baza de date astfel concepută.

În același mod și prin aceleași operații se procedează în continuare și cu alte persoane, iar în situația când la unele fișiere nu avem date certe sau concludente ori nu dorim înregistrarea și a imaginilor vom proceda la parcurgerea următorului fișier corespunzător apariției în succesiunea schemei logice a interfeței.

Programul în sine prezintă avantajul unor posibilități de căutare, pe toate categoriile de fișiere active, de pe interfața acestuia și, totodată, permite combinații de căutări, în funcție de datele pe care le are la dispoziție cel care solicită căutarea. De exemplu, se poate solicita căutarea unei persoane care are un tatuaj pe antebrațul stâng, de forma unei cruci. Astfel se va solicita căutarea tuturor persoanelor care au un tatuaj de forma unei cruci, iar după selectarea de către calculator a tuturor acestor persoane, în continuare vom apela la selectarea, dintre acestea, a persoanelor care au aplicat acest tip de tatuaj pe antebrațul stâng. După efectuarea acestei selecții pot apărea una sau mai multe persoane pe listă.

În cazul când pe listă apar mai multe persoane putem apela la fotografiile persoanelor respective, pentru recunoaștere, (dacă există posibilitate) ori solicita fotografiile de detaliu al desenului tatuajului respectiv.

O altă posibilitate de selecție o poate constitui și utilizarea unor elemente cuprinse în fișierul cu date personale ale persoanelor înregistrate, nume, prenume, loc sau dată de naștere, etc.

La acest sistem se pot folosi și calculatoare portabile, ori cu camere foto digitale, urmând ca toate datele culese în teren sau în cadrul altor instituții să fie ulterior transferate în sistemul de bază al acestui program.

Prezentul studiu reprezintă o propunere, adresată persoanelor din domeniu, pentru a-și aduce contribuția la perfecționarea acestei evidențe ce ar putea într-o zi deveni operațională.

De asemenea, considerăm că este necesară o exprimare a conducerii I.G.P. cu privire la necesitatea sau utilizarea integrării unui astfel de fișier la nivelul Institutului de Criminalistică.

Ca documentare viitoare a studiului ne propunem;

încărcarea băncii de date cu sprijinul conducerii Penitenciarului Timișoara prin examinarea tuturor încarceraților și apoi periodic numai a celor noi sosiți;

selecționarea tuturor dosarelor penale în care se află persoane cu astfel de semnalmente și urmărirea atentă, în viitor, a sesizărilor ce vizează problematica studiului și compararea semnelor particulare cu fondul din evidență;

evaluarea la intervale de șase luni a procentului de reușită sau insucces.

Fișierul poate funcționa la nivel național, cu condiția alimentării sale corecte de către aresturile inspectoratelor de poliție, dar mai ales a penitenciarelor, necesitând dotări sau programe deosebit de sofisticate.

Chiar dacă un astfel de sistem nu va avea eficiența sistemului AFIS – 2000, lucru de care suntem perfect conștienți, apreciem că ar putea fi mai viabil decât cel al modului de operare și constituie încă o șansă a polițistului în identificarea autorilor unor infracțiuni, cu implicații asupra funcționalității și randamentului general al aparatului.

Elementele de identificare comune omului viu și cadavrului se găsesc mai ales în portretul vorbit, imaginea dactiloscopică, precum și în amprentele palmare și plantare (dactiloscopie).

În majoritatea cazurilor tatuajul, ca element de identificare, are o mare valoare medico – legală, pentru că după plastica definiție a lui Lacassagne, “il dit soument que le nom”. Simplul examen al desenului (subiectul acestuia) constituie un prețios punct de orientare pentru stabilirea clasei sociale, a îndeletnicirilor individului, a trecutului și moravurilor acestuia.

Etimologia – 2 mari clase de tatuaje – voluntar și involuntar.

Tatuajul involuntar – poate fi consecința unui accident, a unei crime, a unei intervenții medicale; e, de cele mai multe ori, inerent meseriei / profesiei:

accidental (incrustații de pulbere de cărbune în caz de explozie în mină) ;

criminal (zona tatuată în cazul unei împușcături, urma lăsată de un instrument înroșit în foc);

medical (colorație închisă căpătată de piele în locurile unde au fost aplicate diferite substanțe);

profesional (încrustații în piele ale prafului de cărbune – minerit).

Tatuajul voluntar poate oferi informații cu privire la:

– clasa socială și îndeletnicirea – în ordinea frecvenței, tatuajul se întâlnește la foști pușcăriași, maniaci, alienați, prostituate, marinari. Ca excepție la intelectuali se poate nota ca un produs al snobismului, al modei;

– sex – mai frecvent la bărbat decât la femeie;

– vârsta – orice vârstă din adolescență și până la bătrânețe; la copii înainte de pubertate este foarte rară;

– inspirația / mobilul – credința religioasă, sectarismul, sentimentul patriotic, tradiția, imitația, dragostea, vanitatea;

– categorii – inducând un sentiment adânc încolțit în suflet, stare cerebrală, numărul categoriilor sale va fi în raport cu diversitatea imboldurilor lăuntrice și cu mentalitatea individului, a mediului în care trăiește. Există tatuaj mistic, patriotic, războinic, erotic, afectiv, profesional, istoric, episodic, familial, terapeutic, estetic;

– regiunea tatuată – practic nu există regiune a corpului pe care să nu se poată găsi un tatuaj, ci doar o frecvență ridicată la zone precum: braț, dosul mâinii, piept, gât, spate, picior, zona pubiană și frecvența redusă – pe craniul chel, pe frunte, pe pleoape (tatuajul estetic).

– realizare – tatuajul se face prin introducerea sub epidermă, la adâncimi variabile, de materii colorate spre a se obține o inscripție, un desen menit a nu dispărea niciodată. Materiile colorate sunt: cerneala de China, cărbune de lemn pisat și întins cu apă, cerneală albastră, albastru de prusian, carmin.

Nici un tatuaj executat după regulile artei nu își păstrează infinit nuanțele primitive, ci încetul cu încetul acesta se atenuează. Va exista deci o mai mult sau mai puțin pronunțată detatuare automată, ce se traduce fie printr-o pălire totală / parțială a desenului, fie chiar prin dispariția completă a unei parți din tatuaj – rămânând doar o cicatrice punctuală vizibilă. Cu cât e mai mare densitatea Materiei colorate, cu atât mai lesne se produce și detatuarea automată.

Vechimea tatuajului e dificil de determinat după 4 – 8 săptămâni de la executare. Tatuajul șters se identifică prin iritarea mecanică a pielii cu ajutorul unui reactiv, după un interval de 5 – 30 minute punctele de înțepare apărând proeminente și devenind astfel vizibile și palpabile.

Fotografia – cu ajutorul plăcilor authcrome Lumiere, permite identificarea unui tatuaj care, superficial nu se mai poate distinge. Această fotografie ne permite să identificăm și tatuajul subiacent peste care s-a executat unul nou precum și eventualele modificări (adăugire sau suprimarea părților tatuajului preexistent).

Procedeul este folosit cu deosebit succes de către polițiștii timișoreni care beneficiază de concursul generos al Academiei Popa’s la care studiază copii cu calități excepționale din întreaga Europă sub îndrumarea inegalabilului Ștefan Popa Popa’s.

2. Fotorobotul

Fotorobotul a fost imaginat pentru prima oară în 1952 de către Pierre Chabot, comisar divizionar la Lyon, constând, la început, din prezentarea în fața martorilor a mai multor fotografii, dintre care cei prezenți urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana căutată. După mai multe succese, Chabat și-a perfecționat metoda, iar după 1965 formează o compoziție facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante. Cele trei zone au următoarea compoziție: zona frunții și a părului, cuprinzând aici și conturul superior al capului, zona ochilor și a nasului și zona gurii și a bărbiei.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării aste alcătuit dintr-un set de fotografii executat în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât cele trei zone menționate să se suprapună perfect.

Se vor fotografia sute de persoane, la aceeași scară și aceeași poziție a capului. După sexul persoanei și conturul feței, aceste fotografii vor fi împărțite în 2 – 3 grupe. În cadrul fiecăreia, fotografiile vor fi tăiate în trei fâșii, urmând delimitările celor trei zone. Aceste fotografii vor fi lipite pe planurile alunecătoare și paralele ale unui dispozitiv cu care se vor putea executa numeroase combinații de structuri faciale, după indicațiile date de martorii care au văzut persoana căutată.

Când combinația celor trei zone a ajuns la construcția unei fizionomii care este asemănătoare cu persoana ce urmează a fi identificată, se fac unele retușuri pentru a asigura continuitatea dintre diferitele secțiuni, compoziția rezultată se fotografiază, iar după o nouă retușare a negativului se scoate pozitivul.

Dacă martorii oculari nu au fost de acord asupra unei singure imagini, atunci se vor face mai multe compoziții, care vor fi trimise organelor de urmărire penală.

Adeseori, fotografiile celor trei zone sunt proiectate simultan, diferitele combinații ale trăsăturilor feței făcându-se în plină proiecție, sub controlul tuturor persoanelor care iau parte la prezentare pentru recunoaștere.

O variantă a acestei metode de compoziție fotografică constă în întocmirea unui album, format din câteva zeci sau sute de fotografii, decupate în patru sau cinci zone, prin combinarea cărora, la îndrumarea persoanei care face recunoașterea, se obține o imagine care apoi se retușează și se fotografiază.

Metoda fotorobotului s-a extins în ultimii ani în mai multe țări europene, folosindu-se cu succes la recunoașterea persoanelor văzute de martorii oculari ai unei infracțiuni.

3. Identi – kit – ul și Photo – identi – kit – ul

Identi – kit – ul a fost realizat de către șeriful Mc. Donald din Los Angeles, în timpul celui de-al doilea război mondial și se numără printre mijloacele tehnice frecvent folosite în practica de cercetare penală. Studiind caracteristicile faciale a peste 400 de persoane, Mc. Donald a extras formele cele mai tipice, pe baza cărora a stabilit un nou sistem de identificare, pornind însă totul de la metoda descrierii semnalmentelor.

La dispoziția persoanei care alcătuiește portretul după această metodă, este pus un album ce conține 500 – 700 elemente faciale desenate independent pe un material transparent, alcătuind 11 – 12 grupe de tipuri. Fiecare grup este notat cu câte o literă, de exemplu: A-gura, B-fruntea, C-părul, D-sprâncenele, etc. Fiecărui element îi corespunde un simbol compus din cifre și litere. Litera reprezintă elementul facial, iar cifra una dintre variantele lui. Pe lângă aceste foi transparente, reprezentând fiecare un element facial într-una din variantele lui, sistemul mai dispune de un album în care sunt trecute toate elementele faciale cu variantele lor și cu aceleași simboluri ca foile transparente.

Persoana care urmează să recunoască infractorul sau individul necunoscut consultă albumul și, dacă un element facial dintr-o anumită variantă este socotit că prezintă asemănări cu același element facial al celui necunoscut, foaia transparentă conținând acest element se așează pe geamul mat al unui dispozitiv de iluminat, urmând pe rând și celelalte foi transparente conținând elementele faciale socotite asemănătoare cu acelea ale persoanei ce urmează a fi identificată. “Operațiunea” se petrece în prezența organului de urmărire penală care conduce recunoașterea.

Obținând prin transparență ansamblul figurii, se vor putea face modificări schimbând între ele diferitele variante ale elementelor faciale, până se va ajunge la o compoziție cât mai apropiată de înfățișarea celui urmărit.

Portretul retușat, în varianta lui finală, poate fi completat cu diverse elemente ce existau pe corpul ori figura persoanei atunci când a fost observată – mustățile, bărbile, ochelarii, diverse modele de pălării.

Un avantaj al identi – kit – ului este faptul că se bazează pe identificarea vizuală, fiind mult mai accesibil omului de rând care nu cunoaște tehnologia științifică a descrierii semnalmentelor și, în același timp, este o metodă mai intuitivă, mai directă, evitând neajunsurile care s-ar putea să apară din cauza unei exprimări greșite.

Instalația identi – kit este simplă, ușor de manevrat, de un volum mic și poate fi transportată cu ușurință, iar datorită codificării fiecărui element facial și variantelor lui, rezultatele pot fi transmise cu ușurință la distanță.

În ultimul timp s-au adus mai multe perfecționări acestei metode. În SUA și Japonia elementele faciale folosite în identi – kit sunt reproduse pe o peliculă cinematografică și proiectate în suprapunere cu trei proiectoare pe același ecran. În felul acesta, posibilitățile de manevrare și de selectare a imaginilor sunt mai rapide.

În cadrul ultimelor simpozioane internaționale de criminalistică, problema identificării persoanelor a fost socotită una din problemele principale care trebuie rezolvată cât mai curând. În concluziile unui alt simpozion de criminalistică, la Varșovia, se statua, ca o problemă de mare actualitate, urgența reproducerii în condiții optime a fizionomiei unei persoane pe baza declarațiilor martorilor oculari. Al cincilea simpozion de la Moscova a insistat asupra perfecționării metodelor intuitive ca “fotorobotul” și “identi – kit – ul”.

Identi – kit – ul și Photo – identi – kit – ul prezenta și unele inconveniente din cauza limitării la anumite grupe etnice, datorită unor etaloane limitate de selectare a formelor faciale, la anumite tipuri caracteristice. Însăși polarizarea caracteristicilor faciale în jurul unor tipare pentru o anumită regiune a globului va determina, implicit, o limitare a sferei de aplicabilitate.

Practica a dovedit că tipurile caracteristice cu dominante anglo – saxone și negroide ale “identi – kit”– urilor americane se aplică greu în anumite regiuni din Europa, îndeosebi în partea de est fără a mai vorbi de cele japoneze care se exclud complet.

În ultimul timp s-au făcut propuneri pentru unele perfecționări ale metodei “identi – kit” prin combinarea cu metoda “fotorobot”. S-au studiat cele mai reprezentative tipuri ale variațiilor antropologice ale unei populații, întocmindu-se 60 – 80 de portrete reprezentative, cuprinzând 1000 variante ale particularităților faciale (desenele au fost selecționate din fotografiile celor mai caracteristice figuri din rândul populației).

Pe o peliculă de 5 m au fost reproduse 60 de portrete, conținând cele mai tipice caracteristici faciale. Pelicula a fost apoi tăiată în cinci fâșii longitudinale, cuprinzând: imaginea frunții, regiunea ochilor, regiunea nasului începând de la rădăcina lui, regiunea gurii și regiunea bărbiei, cuprinzând și conturul ovalului. Fiecare fâșie longitudinală este înfășurată pe un alt mosor, iar cele cinci perechi de mosoare sunt fixate într-o cutie cu geam mat, dispozitiv de iluminare uniformă și eventual dispozitiv de proiecție. Prin rularea independentă a celor cinci fâșii de peliculă se pot obține peste un miliard de portrete independente.

Dacă la acest dispozitiv de combinare a sistemului “fotorobot” și “identi – kit” s-ar putea adapta un sistem electronic de comandă cu program, ar fi suficient ca persoanei care urmează a face recunoașterea să i se arate variantele unuia dintre elementele principale ale feței, cum sunt: ochii, nasul sau gura și după ce s-a oprit la una dintre variante, sistemul electronic va selecta pentru prezentare, dintre toate celelalte variante ale caracteristicilor feței, doar pe acelea care se pretează la o concordanță naturală. În acest fel procesul de recunoaștere ar decurge extrem de rapid și deosebit de substanțial, ținând seama de cele peste un miliard de posibilități.

4. Minicompozitorul și sintetizatorul fotografic

Minicompozitorul (MIMIC) se apropie, oarecum, de metoda identi – kit – ului, dar este mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm. În aparat există 6 filme pe care sunt înregistrate variantele elementelor faciale.

La elementele faciale se va lua în considerare forma capului (raportată la conturul feței și la conturul profilului), fața, părul, fruntea, ochii, nasul, gura și buzele, bărbia, urechile, ridurile, culoarea pielii, eventualele semne particulare sau tatuaje.

Deplasarea filmului pe ecran este dirijată de la un panou de comandă. Prin combinarea elementelor faciale potrivite se va alcătui pe ecran imaginea dorită, și aceasta trebuie fotografiată imediat (de obicei cu aparat de tip “Polaroid”).

Sintetizatorul fotografic se ghidează după aceleași principii de realizare a imaginii. Cu ajutorul a patru dispozitive se proiectează pe un ecran câte o zonă a feței, realizându-se astfel un montaj.

Se va proceda la selecționarea variantelor de elemente faciale din fotografii obișnuite, ceea ce conferă imaginii de ansamblu un grad sporit de autenticitate.

Ca tehnică și metodă de realizare, sintetizatorul fotografic se apropie de fotorobot, fiind însă mai perfecționat datorită posibilității compunerii figurii din elemente faciale naturale.

5. Portretul robot computerizat

Metodele criminalistice de identificare a infractorilor după semnalmentele feței, numită metoda portretului – robot , își are rădăcinile în studiile renascentiste efectuate asupra fizionomiei umane și în antropometrie, știința ale cărei baze au fost puse de către Alphonse Bertillon. Mai aproape de noi, contribuții variabile și-au adus oameni de știință ca Nicolae și Mina Minovici și Dumitru Călinescu.

Portretul – robot reprezintă finalizarea vizuală a portretului vorbit. Idea pe care se bazează realizarea portretului e simplă: martorului sau victimei unei infracțiuni i se prezintă albume cu elemente faciale din care trebuie să le aleagă pe cele asemănătoare cu cele ale făptuitorului. Elementele alese sunt apoi combinate astfel încât să reproducă o față umană, fața infractorului. Fiind realizat, de regulă, cu aportul unor persoane care nu au nici o pregătire în acest domeniu, portretul – robot este deseori incomplet și are o doză mai mică sau mai mare de subiectivism.

În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima, mijlocul de realizare și specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă pentru asigurarea reușitei. Primul, de o deosebită importanță calitativă, victima sau martorul ocular pasiv, furnizează date (semnalmente) pe baza senzațiilor și percepțiilor sale vizuale care sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist sau subiectiv din cauza stress-ului puternic, unei temeri nejustificate de ridicol sau nesincerității, situații în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli prestabilite în selecția martorilor, totuși persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste 10 ani, și unele femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret – robot de calitate.

Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei tactici de lucru bune pusă la punct, adaptabilă în funcție de martor. Specialistul în portrete – robot trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observațiile zilnice, din orice imagine cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoștințele necesare și deprinderea lucrului cu calculatorul în general și cu programele grafice în special.

Folosirea calculatorului electronic pentru realizarea portretului – robot s-a impus datorită faptului că ușurează mult manipularea elementelor faciale și chiar transformarea lor, reducând pe această cale timpul de lucru.

Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM și are următoarea configurație: unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfață grafică specială TARGA, mouse, tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.

Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un program de grafică general, care oferă însă și facilitățile necesare realizării portretelor – robot:

posibilitatea achiziționării de imagini – în cazul nostru fețe umane;

gestionarea elementelor faciale în fișiere separate;

posibilitate de translație, rotație, de modificare a dimensiunilor și proporțiilor.

Metoda se poate folosi în cercetarea infracțiunilor în care făptuitorul a fost văzut de victima sau de un martor ocular (omor, tâlhărie, vătămare corporală, viol, furt, înșelăciune) sau în cazul disparițiilor de persoane.

Pentru început i se spune martorului ce se așteaptă de la el, i se precizează elementele faciale care interesează: conturul feței, părul, ochii, nasul, gura, urechile și eventualele elemente particulare: barbă, mustăți, ochelari, alunițe, negi, apoi i se modul de lucru și facilitățile pe care le oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstrație. În continuare i se prezintă martorului banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante:

prezentarea fotografiilor unor persoane așa cum au fost înregistrate;

prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de același tip.

Una sau alta din variante se alege în funcție de martor întrucât s-a constatat că unii martori nu reușesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaște mai ușor din fețe întregi, în timp ce pe alții ansamblul îi derutează și pot alege doar din tablouri de elemente de același tip.

Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză și sinteză, de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv.

Martorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se va hotărî pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit.

În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu – zisă la portretului robot. Se așează pe ecran toate contururile de fețe alese, eventual micșorate, martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la dimensiunea normală și se așează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând spațiu de lucru. În zona liberă se așează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai potrivită. Acesteia i se fac mici retușuri, conform indicațiilor martorului. Operația este urmată de posibilitățile oferite de calculator: translația imaginilor și mărirea sau micșorarea lor. Se procedează la fel cu restul elementelor dacă este cazul.

Ultima fază o reprezintă retușarea portretului, care constă în ștergerea sau atenuarea liniilor de îmbinare și adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, alunițelor și cicatricelor, care întregesc imaginea și îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se poate adăuga o șapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu așa ceva, astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.

Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a imprimantei color și este apoi folosit în mod specific în munca de poliție.

La Poliția Municipiului București, observând că uneori portretul – robot nu reușește să redea ce dorește martorul, s-au îmbinat posibilitățile oferite de tehnica modernă, computerizată, cu desenul realizat de un plastician.

S-a procedat astfel la un caz – cel al violului din Herăstrău – care a produs multă vervă în presă în anul 1993. Portretul – robot scos de pe video – printer a fost fotografiat și apoi fotografia sa a fost prelucrată, reușindu-se în final să se obțină o imagine care, difuzată în presă, a condus la identificarea făptuitorului.

Metoda combinată are următoarele avantaje:

se pot corecta erorile de vârstă apărute datorită unor elemente faciale, mai ales a ochilor și feței, alese de la persoane de altă vârstă decât făptuitorul;

se atenuează unele caracteristici nedorite apărute în procesul de compunere;

se înlătură erorile de îmbucșarea elementelor și diferențele de culoare dintre ele;

Calitatea portretului robot, adică gradul de asemănare cu infractorul depinde de mulți factori obiectivi și subiectivi. Dintre factorii obiectivi fac parte:

locul unde s-a realizat percepția, vizibilitatea și condițiile atmosferice;

durata percepției;

depărtarea de locul evenimentului;

îmbrăcămintea sau alte accesorii specifice deținute de infractor;

fapta petrecută;

Dintre factorii subiectivi se pot menționa:

sexul – în literatura de specialitate se acreditează idea că femeile reușesc să rețină și să redea figurile mult mai bine: în practica noastră, acest lucru nu a fost confirmat până în prezent;

vârsta – deși se consideră că oamenii maturi rețin mai bine semnalmentele, s-au obținut rezultate bune și cu aportul unor copii de peste 10 ani;

profesia – oamenii care lucrează cu publicul au cea mai mare precizie în identificarea elementelor.

Lucrul cu martorii oculari presupune o anumită tactică și reguli care sunt uneori ignorate. Astfel, pentru a obține maximul de informație, martorul trebuie să se prezinte pentru efectuarea portretului – robot într-o perioadă de timp cuprinsă între o zi și patru zile. În cazul în care perioada optimă e depășită, martorul cu greu își mai poate aminti particularitățile făptuitorului. Cu toate acestea se întâmplă deseori să se efectueze portrete – robot după mai bine de două săptămâni de la comiterea faptei – cu rezultate nule de cele mai multe ori, dar nici în cazurile în care victimele unor infracțiuni nu sunt lăsate a se odihni și a-și limpezi gândurile, rezultatele nu sunt mai bune.

O problemă deosebită se ridică atunci când se prezintă doi sau mai mulți martori într-un singur caz. În astfel de situații trebuie efectuate portrete robot cu fiecare în parte, separat, și apoi creat un portret – robot, rezultat, cu toți martorii împreună.

Menționăm o experiență în care s-a solicitat efectuarea portretelor unor infractori care acționau prin smulgerea lănțișoarelor de la gâtul femeilor, pe stradă, în timpul zilei. Fiind vorba de același mod de operare, s-a crezut că se avea de a face cu un singur făptuitor. S-au prezentat zece victime care au fost audiate, concluzia fiind că în cauză existau cel puțin doi infractori, unul blond și celălalt brunet. Deoarece referitor la cel blond au descris semnalmente doar două victime, portretul său a fost executat prin metoda IDENTI – KIT și portret schițat. Celelalte opt persoane au participat la realizarea portretului – robot computerizat, deoarece această metodă, necesitând un timp de execuție mai scurt, era de preferat. În plus, s-a putut face o economie de timp mai mare, prezentând concomitent, tuturor victimelor, banca de elemente faciale. A fost realizată apoi cu fiecare victimă individual câte o schiță de portret – robot și apoi au fost chemate toate pentru a trage concluziile. A rezultat că erau doi infractori, ale căror portrete s-au realizat foarte ușor pe baza elementelor indicate de victimele din cele două grupuri formate.

Institutul de Criminalistică deține calculatoare de tip MacIntosh, pe care este instalat un program specializat în realizarea portretului – robot. Acest program transpune pe calculator metoda clasică a Identi – kit – ului: prezentarea elementelor faciale se face cu ajutorul unui album, pe filele căruia se află schițe care au avut la origine fotografii prelucrate. Portretele – robot realizate astfel beneficiază de o doză mare de generalitate.

Cu toate că pentru realizarea portretelor – robot computerizate se folosește o tehnică sofisticată, totuși imaginile rezultate trebuie analizate și interpretate cu prudență, întrucât hotărâtor în realizarea lui este tot factorul uman (martor, victimă sau executant), a cărui capacitate de memorare și de redare a imaginilor este limitată și încadrată de multe ori de subiectivism.

Capitolul V

METODE CRIMINALISTICE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR NECUNOSCUTE

Transformările corpului uman sub acțiunea fenomenelor cadaverice si a factorilor de natura distructiva

Transformările tipice fenomenului de putrefacție

Studiul semnelor morții si a modificărilor cadaverice (morfologice si climatice), consecutive factorilor de mediu asupra cadavrului este obiectul semiologiei tanatologice. Cunoașterea semnelor morții previne înhumările precipitate in morțile aparente, iar stabilirea cat mai exacta a momentului morții permite întreruperea la timp a manevrelor de reanimare si, in funcție de condiții, prelevarea de piese de la cadavru pentru transplant.

Semnele morții si ale modificărilor cadaverice se clasifica după trei criterii: semne negative de viata, semnele morții reale (corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu fenomene fizico-chimice) si modificări cadaverice tardive.

Semnele negative de viata rezulta din poziția si aspectul general al cadavrului, oprirea respirației, oprirea circulației, abolirea reflexivității, modificările oculare si suspendarea activității cerebrale. Semnele morții reale sunt: răcirea, deshidratarea (desicarea), lividitățile si rigiditatea cadaverica.

Modificările cadaverice tardive – apar după 24 ore si pot fi distructive (putrefacția, distrugerea cadavrului de carnivore, insecte, larve) , conservatoare naturale (mumificarea, adipoceara, lignifierea, înghețarea) si conservatoare artificiale (înghețarea, îmbălsămarea).

Putrefacția este modificarea cadaverica distructiva de natura microbiana, prin care substanțele organice (mai ales proteinele) sunt descompuse in substanțe anorganice. Ea continua autoliza, aspectul si evoluția sa fiind determinate in primul rând de condițiile de mediu in care se găsește cadavrul.

La exterior, primul semn al putrefacției este reprezentat de pata verde de putrefacție, care apare, de regula, in zona abdominala (fosa iliaca dreapta) la 48 de ore după deces, extinzându-se si la baza toracelui.

La exterior apar dungi cutanate, perinenoase, cafenii violacee. Dispuse in special pe membre si in jurul plăgilor, ele realizează in ansamblu așa-zisa “circulație postuma”.

Fermentația glucidelor in prezenta oxigenului duce la formarea de gaze de putrefacție, proces datorat microbilor aerului. După faza gazoasa urmează lichefierea organelor care treptat se transforma intr-o magma negricioasa.

Evoluția cadavrului înhumat a fost studiata de Casper si Durigon care au constatat diferențieri semnificative in funcție de mediul in care acesta s-a descompus. Astfel s-a stabilit ca putrefacția este de opt ori mai rapida in aer decât in pământ, cadavrul scheletizându-se (la o temperatura de 220C) intr-o luna, iar in apa putrefacția este de patru ori mai rapida decât in pământ si de doua ori mai rapida decât in aer.

Aspectul cadavrului putrefiat este particular, ușor de recunoscut. Procesul de putrefacție nu permite punerea în evidență a leziunilor fără soluție, de continuitate a tegumentului si nici identificarea imediată a cadavrului. Gazele de putrefacție destind organele cavitare (cord, uter, intestine, scrot, stomac) determinând deformări si perforații ale acestora, iar pe tegumente bule gazoase.

Temperatura ridicata si umiditatea crescută favorizează procesul – cifra care exprima zilele vara corespunde celei care exprima săptămânile iarna. excesul de oxigen are si el rol favorizant (corpurile expuse unei atmosfere, băgate in dioxid de carbon putrifica mai greu). Solul, adâncimea gropii de înhumare, calitatea si tipul de îmbrăcăminte influențează, de asemenea, putrefacția.

Un capitol important in tanatologie este cel al modificărilor conservatoare naturale. Acestea permit evaluarea leziunilor traumatice la mult timp după deces si ajuta la stabilirea identității cadavrelor necunoscute.

Mumificarea naturala e constatată în condiții de temperatura ridicata si umiditate scazuta (de exemplu in desert, podul caselor, etc.). Tegumentul devine castaniu negricios si este posibila stabilirea parțială a semnelor de violență.

Adipoceara apare prin saponificarea grăsimilor in mediu umed, bogat in bioxid de carbon și în săruri de calciu (peșteri, canale). Poate fi si parțial, păstrând urme majore de violenta.

Lignificarea (tăbăcirea) apare sub influenta acizilor tanic și humic, mai ales când cadavrul e înhumat in turbării. Tegumentul este dur, aspru, iar cauza morții este ușor de evidențiat. Conservarea cadavrelor nu are limita de timp.

Înghețarea intervine la temperaturi foarte scăzute. Înghețarea rapid determina trecerea apei intracelulare din stadiul de gel in cel de cristal, ceea ce lezează pereții celulari. După dezgheț putrefacția se instalează rapid, ca urmare a distrugerii structurii celulare, fapt ce impune efectuarea urgenta a autopsiei.

Pietrificarea are loc prin menținerea cadavrului timp îndelungat in contact cu săruri de calciu sau de fier si impregnarea lui cu acestea. Se întâlnește frecvent la fetușii morți si retenționați fie intrauterin fie extrauterin, dar tot in corpul mamei. Modificările cadaverice artificiale tardive sunt realizate cu scop conservator sau distructiv (exemplu distrugerea prin depesaj al cadavrelor).

Stabilirea intervalului de timp trecut de la deces este esențiala atât in cercetarea de la fata locului in caz de moarte violenta sau suspecta cat si in momentul autopsiei (imediat după moarte sau la cadavrele exhumate). Cu acest aspect se ocupa tanatocronologia, știința care vine in sprijinul organului de cercetare penala, acesta solicitând aproape întotdeauna stabilirea intervalului de timp scurs de la moarte.

Este dificil de emis data si ora exacta a morții, de cele mai multe ori se apreciază un interval care poate varia in funcție de condițiile specifice in care a fost găsit cadavrul. Clasic, se descriu doua situații in care se poate încadra un cadavru, in ceea ce privește data morții.

Moartea recenta permite întocmirea unui raport mai veridic, ținând cont de semnele de moarte reala. Realmente utila in stabilirea intervalului de la deces e aprecierea stadiilor lividităților si a rigidității cadaverice. Foarte intens utilizate sunt determinările temporale cadaverice, insa datele obținute trebuie corectate in funcție de mediu, suprafața corporala, îmbrăcăminte, etc.

Se considera moarte de data veche orice situație in care cadavrul e descoperit după instalarea putrefacției.

Aprecierea intervalului trecut de la deces devine mult mai dificila o data cu trecerea timpului:

un corp cald si suplu, cu carnea umeda, fără lividități indica un deces de 1-2 ore;

daca lividitățile sunt prezente, pielea rece si rigiditatea este instalata, decesul este de 3-4 ore;

apariția petei negre sclerotice indică cel puțin 6 ore de la deces;

lividitățile confluente si rigiditatea extinsa la toata musculatura scheletica indica 8-10 ore de la deces;

dispariția lividităților la presiune e un argument in plus in acest sens, căci după circa 12 ore ele persista la presiunea digitala; in acest stadiu, la 8-10 ore de la deces, corneea începe sa-si piardă transparenta;

după 12 ore, valoarea diagnosticata a fenomenelor cadaverice scade progresiv, pata verde abdominala apărând la cca. 48 de ore (e accelerata de căldura si întârziata de frig).

Apariția larvelor, a muștelor de carne (Calliophore), indica cel puțin 3 zile scurse de la deces (Derobert).

Răcirea cadavrului este un proces care depinde de condițiile din mediul ambiant, de subiect si de temperatura inițiala. Are loc cu aproximativ 10C pe ora, ajungându-se la echilibru după 24 de ore. Răcirea este mai rapida la nivelul extremităților.

Intre regulile de apreciere cronologica a putrefacției, mai amintim o regula, aceea a lui Laccasagne, conform căreia putrefacția începe a2-a zi de vara si in a 8-a zi de iarna, fiind întârziata iarna cu o luna fata de vara. Si in funcție de viețuitoarele găsite pe corpul decedat, se poate aprecia momentul morții: de exemplu, in lunile calde aprilie – octombrie, la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa oua de muște (musca albastra, musca verde) sub forma unor grăsimi gălbui – albicioase (“scrum de țigară”); după 8-25 ore, din oua ies larve care sapa in profunzime, dând pielii un aspect ciuruit. Deoarece muștele își depun ouăle in cursul după-amiezii, prezenta lor pe cadavru orientează asupra faptului ca “peste cadavru a trecut o noapte”.

Si rigiditatea cadaverica poate furniza informații despre data morții, in strânsă legătură cu temperatura aerului. Astfel:

la 60C rigiditatea este maxima intre 48 si 60 de ore post mortem si dispare la 168 ore post mortem;

la 240C rigiditatea este maxima la 5 ore post mortem si dispare la 16 ore post mortem;

la 370C rigiditatea este maxima la 3 ore post mortem si dispare la 6 ore post mortem.

Intensitatea rigidității se accentuează proporțional cu creșterea temperaturii si cunoaște grade diferite, in funcție de cauza morții.

Deoarece elementele comune omului viu si cadavrului pot suferi modificări sau chiar sa dispară in parte după moarte (felul morții, gradul de putrefacție), este necesar ca pe de o parte sa indicam caracterele de diferențiere in ceea ce privește sexul, vârsta, corpolenta, iar pe de alta parte, semnele specifice de identificare individuala.

Sexul unui cadavru putrefiat se stabilește relativ ușor, prin identificarea uterului care, de obicei, putrezește ultimul. Greutatea inimii poate si ea, întrucâtva, contribui la determinarea sexului – greutatea medie a acesteia este de 294 grame la bărbat si de 250 grame la femeie. Abdomenul poate prezenta vergeturile sarcinii, iar toracele are la bărbat forma mai mult conoida, in timp ce la femeie este onoida, turtit dinainte înapoi, mai larg sus, iar sternul este mai puțin delicat.

Cifra reprezentând talia cadavrului trebuie întotdeauna redusa cu vreo 2 centimetri, pentru ca măsurarea se face pe corpul întins pe spate, iar nu in poziție verticala (in picioare) care e mai mica, din cauza tasării ca efect al presiunii exercitate de greutatea trunchiului asupra membrelor inferioare. Talia si greutatea unui cadavru mutilat, amputat se calculează prin deducție.

Pentru aprecierea corpolentei individului trebuie ținut cont de faptul ca la cadavrul proaspăt înfățișarea generală este cea pe care a avut-o individul in momentul morții. In stare de putrefacție gazoasa mai mult sau mai puțin înaintată, corpul se umfla, iar mărirea de volum, provocata de acțiunile gazelor poate stimula dezvoltarea excesiva a țesutului adipos si astfel sa inducă in eroare in plus in ceea ce privește vârsta reala. In stadiul de mumifiere sau calcinare aspectul cadavrului nu poate induce in eroare in minus sub raportul vârstei.

La fel ca omul viu, chelia parțiala sau totala, încărunțirea sau albirea parului, nu pot servi ca element de diferențiere a marilor perioade ale vieții.

Nu la orice cadavru se observa întreaga varietate a procesului de putrefacție. Uneori descompunerea se oprește imediat după apariția primelor semne, alteori se oprește la jumătatea drumului.

Putrefacția este influențata de factori interni si externi. Dintre factorii interni amintim sexul (cadavrul unei femei putrezește mai repede, întotdeauna si oricare ar fi felul morții), constituția (un cadavru mai gras, limfatic se descompune mai repede decât unul slab, uscat pentru ca putrefacția este favorizata de abundenta lichidelor in organism), condițiile individuale (este vorba de flora microbiana intestinala care, încă din timpul vieții variază de la individ la individ). In funcție de aceste condiții individuale se poate stabili un diagnostic cu privire la felul morții când avem a face cu un cadavru depesat: daca, de exemplu, găsim trunchiul putrezit iar membrele smulse, amputate, dar in stare de conservare, deducem ca victima era pe deplin sănătoasa in momentul vieții; daca insa toate părțile trunchiului prezintă același grad de putrefacție, e un indiciu ca, in momentul morții, victima era bolnava sau otrăvita, iar circulația postuma s-a stabilit înaintea depesajului.

La moartea subita putrefacția este mai lenta in timp ce in cazul morții consecutive unei boli infecțioase, putrefacția este deosebit de rapida; si alcoolul este un factor care accelerează procesul degradării.

Dintre factorii externi influente semnificative asupra procesului o au condițiile din mediul înconjurător: temperatura si umezeala, precum si locul unde a fost depus cadavrul. Astfel, căldura moderata accelerează putrefacția, pe când cea excesiva duce, dimpotrivă, la uscare. Frigul întârzie procesul – la o temperatura de 5-80C sub 0, cadavrul rămâne conservat timp de 10-20 zile. Se știe ca o cantitate mai mare de lichide organice accelerează putrefacția; daca intervine o larga cooperare a umezelii exterioare, aceasta va fi si mai grăbita. Daca insa pierderea de apa prin deshidratarea normala a cadavrului nu este compensata prin umezeala exterioara, atunci putrefacția comuna este repede oprita, făcând loc mumificării.

In funcție de împrejurări, mediul este reprezentat de sol, aer, apa, gunoi, etc. Cadavrele expuse la aer putrezesc mai repede decât cele menținute in lichid – o săptămână de putrefacție in aer liber echivalează, la o temperatura egala, cu 2 săptămâni in apa si cu 8 săptămâni in pământ. Gol, cadavrul putrezește mai repede decât atunci când este îmbrăcat; un aer excesiv de uscat va paraliza mersul putrefacției comune, deviind-o spre mumificare.

După cum pământul e moale si poros ca nisipul sau tare ca argila, descompunerea va fi mai grăbită sau mai întârziată; chiar si adâncimea gropii influențează fenomenul – cu cat profunzimea e mai mare, deci stratul de deasupra cadavrului mai puțin permeabil pentru aerul atmosferic, cu atât procesul este mai lent.

Daca apa in care se găsește corpul este înghețată, cadavrul se conserva pana la dezgheț – putrefacția este cu atât mai rapida, cu cat cadavrul se găsește mai aproape de suprafața. Iarna, un cadavru scos după 10-20 de zile din apa neînghețată dar a cărei temperatura nu trece de +2-60C este încă bine conservat. Vara, dimpotrivă, apa având o temperatura de +18-200C, chiar după numai 5-6 zile, putrefacția e deja declarata. In apele curgătoare, corpul fiind neîncetat spălat, este firesc ca procesul de putrefacție sa fie influențat.

Intervenția autorului omorului pentru a distruge, a face de nerecunoscut cadavrul

Cercetarea omorurilor este apreciata ca fiind una dintre activitățile dificile ale organelor judiciare, cerând pregătirea speciala, perseverenta si pasiune din partea acestora pentru descoperirea autorului. Aceasta activitate devine, insa, si mai dificila daca nici autorul, nici cadavrul nu sunt identificate.

Problema identificării cadavrului poate sa se ivească atât in cazuri de sinucidere, accident sau moarte subită, însă dificultățile maxime apar la victimele infracțiunilor de omor. De cele mai multe ori, autorii se vor folosi de toate mijloacele pentru a induce in eroare organele de urmărire penală, acestea din urmă trebuind să acorde o atenție deosebită principalei urme a infracțiunii – cadavrul – deoarece numai cunoscându-se victima și relațiile sale se poate determina cercul de bănuiți și, în final, ajunge la soluționarea cazului.

În cazul descoperirii cadavrelor dezmembrate, sarcina organelor de cercetare penală se completează cu aceea a medicilor legiști și a experților care, împreună, trebuie să răspundă la un set de întrebări suplimentare:

părțile de cadavru descoperit aparțin unuia și aceluiași cadavru?

de ce sex este cadavrul?

cu ce fel de instrument a fost săvârșită dezmembrarea?

după felul dezmembrării poate fi vorba de o practică profesională oarecare sau de calitățile fizice ale autorului faptei?

la cât timp după moarte a fost săvârșită dezmembrarea?

care dintre leziunile aflate pe cadavru au fost cauzate in timpul vieții și care după moarte?

Părțile cadavrelor dezmembrate sunt găsite aproape în toate cazurile departe de locul omorului. Acest lucru este pe deplin explicabil prin însuși motivul dezmembrării – îndepărtarea principalului mijloc de probă reprezentând cadavrul. În astfel de cazuri, locul omorului ca și locul dezmembrării cadavrului (care, de obicei, coincid) îl reprezintă, aproape întotdeauna, locuința autorului faptei.

Practica judiciară și literatura de specialitate evidențiază faptul că autorii unor asemenea omoruri cu dezmembrări de cadavre, sunt, de regulă, fie soțul sau rudele victimei, fie alte persoane cu care acestea au avut relații de afaceri, anturaj. În majoritatea cazurilor omorul se săvârșește în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în toate aceste localități este mult mai facilă transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo persoană.

Mai întâi de toate, trebuie avut în vedere faptul că părți ale cadavrelor dezmembrate se descoperă mult mai des în acele puncte care sunt populate si unde pot fi aduse nu doar cu trenul sau cu automobilul, ci sunt expediate prin poștă sau ca bagaje. În astfel de cazuri nu trebuie contat pe recunoașterea celui omorât de către localnici, pentru că în regiunea unde s-au descoperit părțile din cadavru, nimeni nu cunoștea victima.

A doua particularitate constă în aceea că dezmembrarea cadavrului de către autorul faptei e legată de multe ori de intenția de a împiedica stabilirea identității persoanei ucise. În acest scop, autorul faptei nu se limitează doar la dezmembrarea cadavrului în părți, ci recurge la distrugerea (de exemplu prin combustionare) a capului victimei sau îl ascunde cu grijă deosebită departe de alte părți, străduindu-se să îl facă de nerecunoscut – taie de pe corpul celui ucis porțiuni de piele cu semnalmentele individuale (alunițe, cicatrice, tatuaje), îi taie degetele pentru a împiedica identificarea după amprente, îndepărtează toată îmbrăcămintea de pe cadavru.

În condițiile locale, autorii omorurilor recurg rareori la dezmembrarea cadavrelor, întrucât condițiile de locuit (casă separată, parcelă de teren lângă casă, populație rară) îi permit să ascundă cadavrul întreg fără un risc deosebit – de exemplu să-l îngroape în grădină, în grădina de zarzavat, în grajd sau pur și simplu sub casă.

Dacă legătura dintre autorul omorului și victimă era doar aparentă, avea doar caracter întâmplător, sau lipsea în general, dezmembrarea cadavrului nu este făcută decât cu un singur scop: să scape autorul faptei de un corp delict periculos. Așa se întâmplă, de exemplu, când victima a fost atrasă sau a ajuns întâmplător în locuința unui necunoscut, sau a unui om mai puțin cunoscut și acolo a fost ucisă. În asemenea condiții, autorul omorului nu se străduiește să împiedice stabilirea identității persoanei celui ucis și pentru acest motiv nu ia nici o măsură în această direcție. Cu toate acestea, el dorește neapărat să se descotorosească de cadavru, ceea ce și face, fie ascunzându-l în întregime, fie, dacă se poate, dezmembrându-l și scoțând părțile sale într-un loc îndepărtat de domiciliul său și necirculat. Ca o particularitate, reținem că dezmembrarea cadavrului în asemenea cazuri nu este însoțită de distrugerea capului și a semnelor individuale de pe corpul victimei.

Astfel, cercetarea la fața locului impune o activitate deosebită din partea celor îndrituiți cu soluționarea cazului, îndeosebi a criminaliștilor și a medicilor legiști. Fragmentele provenite de la cadavru (țesuturi, oase, cartilagii, diferite organe) sunt examinate cu multa atenție pentru a se stabili semnele de violență, după care se reconstituie corpul victimei, urmând ca, ulterior, aceasta să fie identificată.

Alte metode de distrugere a identității unui cadavru sunt cele chimice – precum “baia de acid sulfuric”, în care mai rămân puține elemente utile reconstituirii figurii persoanei decedate.

Unii autori amplasează “corpul delict” pe șinele căii ferate, de cele mai multe ori intenția lor fiind încununată de succes, datorită vitezei trenului care efectiv spulberă și împrăștie rămășițele umane pe câțiva metri, făcând aproape de nerecunoscut persoana respectivă.

În cercetarea omorurilor în cazul în care cadavrele au fost găsite dezmembrate, înhumate sau nu au fost descoperite decât parțial, deși exista indicii despre dispariția lor, organul de urmărire penală se va conduce după aceleași reguli generale, raportându-se însă la particularitățile acestor cazuri. Scena omuciderii reprezintă fără nici un dubiu, cea mai importantă acțiune la care un polițist criminalist sau un medic legist va fi chemat. Clarificarea circumstanțelor se va face doar după un surplus de tehnici de investigare, obligatoriu făcute de o echipă complexă, în componența căreia locul criminalistului și al medicului legist au o valoare deosebita.

Investigarea criminalistică este o procedură de înalt profesionalism și de muncă în echipă, în care rezolvarea cazului, de multe ori, nu ține doar de gradul de inteligență a investigatorilor în raport cu făptașii, ci și de răbdare, antrenament și experiență în interpretarea indiciilor.

În interpretarea tabloului unei omucideri ar trebui să ținem cont de trei mari adevăruri esențiale: rapiditatea de răspuns este imperativă, orice obiect și oricine se află în câmp este considerat un indiciu, securizarea zonei este esențială.

Ținând cont de aceste lucruri trebuie reamintit și faptul că o dată ce corpul a fost mutat de la locul inițial sau celelalte indicii au fost recoltate, reconstituirea locului faptei nu va mai fi deloc fidelă, indiferent de câte eforturi ulterioare și cât timp va fi consumat.

Problema centrală în omorul cu depesarea cadavrului rămâne identificarea victimei la care o contribuție majoră o aduce expertiza medico-legală. Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele respective, interesând eventuale urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. Se va stabili, de asemenea, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile în care au fost împrăștiate.

Nu trebuie omisă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea oferind relații cu privire la prezența unor persoane străine in zonă, eventual cu un comportament nefiresc.

În investigarea cadavrelor îngropate, echipa multidisciplinară va fi singura capabilă să aducă lumină în investigație. Vor participa medicul legist, antropologul, odonto-stomatologul, entomologul, botanistul și, nu de puține ori, un numismat, un istoric, un arheolog. Corpul nu se va extrage rapid din mormânt, inițial efectuându-se o suită de fotografii alb-negru și color, de la nivelul solului dar și de la înălțime, dacă se poate, aria de investigare se cartografiază, solul se investighează sistematic și, mai ales, se preferă lucrul la lumina zilei. Pentru a se descoperii și eventualele alte cadavre îngropate în zonă (dacă sunt indicii) se poate apela și la detectarea acestora cu dozatoare de metan sau folosind probe luate de la adâncimi de sol diferite. Ambele metode ajută și la descoperirea victimelor acoperite de ciment sau de asfalt.

Corpul victimei va fi examinat doar după ce locul faptei (împreună cu cadavrul) va fi fotografiat și schițat. Se evaluează sexul, rasa, vârsta aparentă, constituția, culoarea părului și a ochilor, cauza prezumată a morții, timpul scurs de la deces, culoarea sângelui scurs, înălțimea de scurgere, tipul scurgerii, poziția și starea hainelor, existența altor fluide biologice.

Pentru cap se notează: ochii și gura (poziția deschis/închis), poziția capului în raport cu corpul, culoarea tegumentelor, urmele de fluide biologice, leziuni, corpuri străine, caracteristicile părului.

Pentru trunchi (torace și abdomen) se consemnează poziția trunchiului, existența leziunilor de violență, a hainelor, a modificărilor hainelor, a corpurilor străine.

Pentru mâini și picioare s-a impus o tehnică de conservare a leziunilor – inclusiv a celor de autoapărare – până la momentul efectuării autopsiei: izolarea extremităților în pungi curate de hârtie sau plastic care vor fi închise până la data unor investigații corespunzătoare. Corpul va fi trimis la morgă doar după examinarea completă a locului faptei și după totala imprimare pe foto și schițe a complexului infracțional. În același timp, este de reamintit și faptul ca trebuie investigat rapid și suspectul (suspecții), în căutarea unor modificări care pot să dispară în timp (semne de agresiune, factori secundari ai împușcăturii, etc.).

Estimarea timpului trecut de la deces se face prin metode criminalistice sau medico-legale, obținându-se însă doar valori orientative care trebuie coroborate cu declarațiile martorilor. Acțiunea insectelor în situația în care există dubii privind timpul trecut de la moarte se coroborează cu aceea a plantelor sau a animalelor care pot fi descoperite pe cadavru. Identificarea decedatului reprezintă una dintre cele mai interesante și mai tehnice aspecte ale investigației criminalistice, respectând criterii criminalistice esențiale: haine, bijuterii, acte, amprente digitale, labiale, rugale și folosind fotografii personale, tatuaje, semne particulare.

Accidente de trafic aerian și feroviar. Calamități naturale. Acțiuni teroriste. Particularizările cercetării criminalistice în astfel de cazuri

1.3.1. Accidentele de trafic

Accidentul de tren este, cel mai adesea, solitar. Uneori se pot produce catastrofe feroviare (ciocniri, deraieri, desprinderi de vagoane) toate având un număr mai mare de victime; în aceste cazuri expertiza medico-legală și criminalistică se confruntă cu problematica identificării victimelor, majoritatea prezentând politraumatisme cu rupturi, zdrobiri de organe și hemoragii consecutive. Dintre toate vehiculele, cele cu roți metalice (trenul, tramvaiul, dar mai puțin) agață victima purtând-o pe mari distanțe, timp în care corpul este zdrobit, iar fragmente de țesuturi, organe, oase sunt presărate pe distanțe variabile.

Examenul efectuat de expert la fața locului este obligatoriu și în cazul accidentelor de tren, în scopul stabilirii identității victimelor, condițiilor și urmelor biologice care permit să se răspundă la întrebarea dacă victima a fost călcată în timpul vieții sau post-mortem.

Cercetarea evenimentelor aviatice reprezintă o procedură deosebit de complexă în care se întrepătrund regulile tactice ale cercetării criminalistice cu elemente noi, specifice domeniului de înaltă tehnologie care este aviația, solicitând organului judiciar care efectuează cercetarea și urmărirea penală în cauză să interpreteze unitar concluziile unor experți din domeniul tehnic, medical, medico-legal, psihologic, cât și din domeniul altor specialități, a căror activitate în derularea cercetării e esențială în stabilirea adevărului în astfel de cauze.

Una dintre problemele importante ale cercetării acestor evenimente o constituie identificarea cadavrelor sau a fragmentelor de cadavre, ce implică efortul unei echipe complexe alcătuită din procuror, medic legist, criminalist, medic stomatolog, antropolog și psiholog. Rolul psihologului se va putea observa în relația dintre rudele victimelor și echipa de cercetare care le va solicita acestora să participe la identificarea cadavrelor sau a fragmentelor de cadavru, atunci când acest lucru este util și posibil. Psihologul va putea pregăti rudele sau prietenii victimelor în vederea participării la vizionarea cadavrelor pentru recunoaștere, micșorând șocul psihic al unui astfel de moment și putând să culeagă date și informații utile identificării cadavrelor.

Activitatea începe chiar în momentul descoperirii victimelor la fața locului, fiind deosebit de important a descrie detaliat în procesul verbal de cercetare și a fixa prin fotografiere, poziția și îmbrăcămintea cadavrului, eventualele semne particulare, anatomice, prezența unor înscrisuri sau acte de identitate, existența unor bijuterii sau efecte personale capabile să ducă la recunoașterea cadavrului. Fragmentele de cadavru sau cadavrele neidentificate trebuie să poarte același indicativ de ambalare cu efectele, lucrurile sau actele găsite în imediata apropiere a cadavrului, putând aparține acestuia. Se recomandă ca, în situația unui cadavru sau fragment de cadavru înconjurat la mică distanță de obiecte ce aparțin în mod evident mai multor persoane, aceste lucruri să fie ambalate separat de cadavru și să poarte indicativul zonei din care au fost ridicate.

În prima etapă a identificării – realizată tot în câmpul de cercetare – are loc descrierea și fixarea prin fotografiere a locului unde s-au descoperit decedații, examinarea medico-legală externă a acestora cât și ridicarea tuturor obiectelor, actelor, înscrisurilor și articolelor de îmbrăcăminte și încălțăminte care pot permite prin examinarea și compararea cu datele “ante mortem” identificarea cadavrelor.

A doua etapă este complexă, cuprinzând expertiza medico-legală asupra corpurilor sau fragmentelor rămase, care va trebui să stabilească felul și cauza morții, descrierea și explicarea mecanismelor de producere a leziunilor suferite de victime, raportul de cauzalitate dintre aceasta și deces, stabilirea răspunsurilor legate de identificarea cadavrelor. Prin examene medicale complexe se va stabili grupa sanguină, A.D.N., se vor face cercetări antropometrice, examene histologice, cercetarea stomatologico-dentară a dentiției. Dacă este posibil, se va proceda și la vizionarea cadavrelor de către membrii familiei sau prieteni, a obiectelor de îmbrăcăminte, încălțăminte și alte lucruri personale, prin compararea listei de pasageri și diagramei ocupării locului în aeronavă.

În cazul catastrofelor aeriene soldate cu dispariția sau decesul echipajelor și pasagerilor, cetățeni ai altui sau altor state se recomandă a se utiliza metodologia de identificare stabilită de INTERPOL, respectiv “Desaster Victim Identification” (D.V.I.). conform acesteia, se vor folosi cele două tipuri de formulare “Ante Mortem” și “Post Mortem” care vor fi comparate, iar apoi, în vederea completării de identificare, se vor uni într-un dosar în așa fel încât marginea dreaptă a formularului AM să fie continuată în marginea stângă a formularului PM iar rubricile de corespondență să fie ușor de verificat pagină cu pagină. Concluziile întregii activități de identificare se vor materializa într-un certificat, care va încheia raportul final întocmit pe baza datelor obținute și comparate.

1.3.2 Probleme privind identificarea victimelor în cazul cutremurelor majore

Și în caz de catastrofe sau calamități, identificarea victimelor este o operație laborioasă și adesea neplăcută, dat fiind consecințele pe care le produc astfel de evenimente și la care, în funcție de anvergura lor, participă forțe însemnate. În cursul salvării supraviețuitorilor și a înlăturării consecințelor dezastrului trebuie avute în vedere și unele reguli care să nu împiedice identificarea victimelor ci, dimpotrivă, să o faciliteze. Este evident că pentru a lucra organizat și cu operativitate trebuie să existe un plan prestabilit care va fi pus în practică de colectivul care va organiza operațiunile. Acesta trebuie să prevadă, printre altele, și materialele necesare pentru echipele care vor acționa nemijlocit pentru identificarea victimelor, cum sunt:

materiale de protecție pentru personalul respectiv (costum special de protecție, cizme de cauciuc, șorț sau halat, mănuși de protecție, mască de gaze, cască de protecție, lanternă, substanțe dezinfectante);

materiale speciale pentru prelevarea de diferite probe de la victimă, ca: trusă pentru prelevarea amprentelor papilare, materiale pentru prelevarea și examinarea amprentelor dentare, etichete cu numere pentru marcarea individuală a victimelor, săculeți din plastic pentru prelevarea unor eșantioane de la victimă;

materiale pentru reconstituirea fizionomiei victimei, atunci când se impune acest lucru;

aparate de fotografiat și materiale fotosensibile adecvate, precum și camere de videofilmare.

Acțiunile de mai mare anvergură se desfășoară, de regulă, în marile aglomerări urbane care au adesea cel mai mult de suferit în cazul producerii unui asemenea eveniment.

De acum este absolut necesar, mai ales în această situație de forță majoră, să se respecte anumite reguli pentru a ușura operațiunile de identificare, dintre care le vom aminti pe cele mai importante:

personalul – cu diferite specializări – trebuie să fie constituit în echipe complexe și repartizat să acționeze la unul din imobilele care au avut de suferit și unde există victime;

asigurarea pazei perimetrului în care se lucrează, pentru a se evita pătrunderea curioșilor și a eventualilor răufăcători care sunt nelipsiți în asemenea împrejurări;

concomitent trebuie să se ia masuri pentru acordarea urgentă a primului ajutor eventualilor supraviețuitori care sunt răniți;

victimele trebuie grupate, fie la fața locului, fie într-un loc anume destinat, pe imobilele care au suferit avarii. Amestecarea victimelor de la un imobil la altul provoacă mari daune în procesul de identificare, deoarece cunoștințele victimelor, rudele, prietenii, vecinii supraviețuitori nu vor avea acces imediat pentru a face eventualele recunoașteri ale persoanelor respective;

se va trece apoi la reconstituirea fizionomiei victimelor care au suferit desfigurări, după procedurile cunoscute în asemenea cazuri;

executarea fotografiilor de identificare din față și profil, precum și a întregului corp pentru a releva eventualele anomalii pe care persoana respectivă le avea în timpul vieții;

prelevarea amprentelor papilare și a celor dentare, precum și a tuturor celorlalte semnalmente care pot căpăta ulterior relevanță în procesul de identificare. Desigur, atunci când se va utiliza în mod curent identificarea după ADN, recoltarea unor fragmente osoase va fi inevitabilă. De altfel, considerăm că este imperios necesar să se utilizeze formularul tip existent destinat conservării unor astfel de situații, comun pentru persoanele dispărute, persoane cu identitate necunoscută și cadavre neidentificate, care a fost adoptat la recomandarea O.I.P.C. – Interpol, atât de țara noastră cât și de alte numeroase țări. Exactitatea datelor consemnate trebuie să fie ireproșabilă, atât pentru uzul propriu, dar și în cazul schimbului de informații cu alte țări, atunci când printre victime s-ar afla și cetățeni străini a căror identificare nu se poate face pe plan intern.

Este necesară și, mai ales utilă, prelevarea de la victime a unor eșantioane și obiecte precum eșantioane din îmbrăcămintea care a fost găsită asupra lor, inele, lănțișoare și ale bijuterii, diferite obiecte descoperite în buzunarele îmbrăcămintei. Trebuie remarcat faptul că numeroase victime ale cutremurului din 1977 au fost identificate pe baza unor asemenea obiecte și ale inscripțiilor încrustate în interiorul inelelor pe care le purtau. Toate aceste materiale se introduc în săculețe care să poarte același număr cu cel atribuit corpului victimei ca și alte fotografii de identificare executate. Desigur, nerespectarea cu strictețe a acestor numerotări poate provoca mari încurcături în procesul de identificare. Ele trebuie pregătite de asemenea manieră încât să nu-i șocheze pe cei care urmează să facă ulterior identificarea.

Dat fiind faptul că în asemenea cazuri operațiunile de căutare a supraviețuitorilor sau de înlăturare a efectelor dezastrului continuă, este mai greu de admis că operațiunile de identificare se pot face chiar la fața locului. Drept urmare, victimele sunt transportate într-un loc anume destinat, unde victimele vor fi așezate așa cum s-a mai precizat.

Dacă procesul de identificare decurge anevoios, temperatura mediului ambiant este foarte ridicată și există pericolul declanșării unei epidemii, atunci, cu aprobarea autorităților competente, victimele pot fi înhumate, având în vedere ca pe crucile mormintelor să se inscripționeze exact numărul care a fost dat corpului victimei, care să corespundă cu cel de pe fotografii și de pe săculețele cu eșantioane prelevate.

În continuare, procesul de identificare poate decurge în felul următor: într-una sau mai multe încăperi cu rafturi, mese și scaune se așează săculeții cu eșantioane prelevate de la victime, albume cu fotografiile de identificare (toate având aceleași numere corespunzătoare de pe corpurile victimelor), precum și aparate de vizionare a videocasetelor realizate. Toate aceste materiale se așează strict pe imobilele unde au fost descoperite victimele. Apoi se anunță prin mass-media organizarea acestui centru, astfel ca, cei interesați, să poată veni pentru a face identificările. Este absolut necesar a preciza că procesul de identificare se face cu formalitățile prevăzute de legislația noastră. Ulterior, trebuie ca, la nivelul unui eșalon special, să fie întocmită o listă a tuturor persoanelor dispărute în dezastru și, atunci când este cazul, să se întocmească fișa cu datele persoanei dispărute. Pe măsură ce se fac identificări, desigur, numărul de pe cruce se transformă într-un nume care constituie și manifestarea unui simțământ de pietate față de cel dispărut.

1.3.3 Acțiunile teroriste

Creșterea spectaculoasă înregistrată în domeniul infracționalității internaționale reprezintă una dintre cele mai semnificative și mai alarmante tendințe ale timpului nostru. Chiar dacă înainte de a fi desființate controalele de frontieră între țările membre ale Uniunii Europene, crima organizată atinsese multe granițe naționale.

Atât de mult crescuse nivelul activităților infracționale transfrontiere, încât azi Europa este confruntată cu un echivalent modern al celor zece plăgi biblice, constând în tot atâtea plăgi ale planetei: comerțul cu droguri, frauda, traficul cu arme, contraafacerile ăi pirateria, contrabanda cu țigări, prostituția, emigrarea ilegală, furtul de mașini, traficul ilegal de deșeuri și, în sfârșit, terorismul.

Terorismul este o acțiune infracțională deosebită, o mână criminală care ține și manevrează o telecomandă aducătoare de catastrofe. Pentru a controla și a stopa acest fenomen este necesară antrenarea de echipe specializate în această direcție și pregătirea din timp a logisticii necesare unor astfel de intervenții. Toate aceste indicații se găsesc în “Manualul pentru identificarea victimelor în catastrofe” ale cărui recomandări au fost adoptate la a 53-a Întrunire a Adunării Generale a Interpol, care a avut loc în 1984, la Luxemburg. Recomandarea inițială a Interpol este aceea ca în fiecare țară să se organizeze o Comisie pentru identificarea victimelor în catastrofe.

În activitatea sa, această comisie va trebui să aibă în vedere că intervenția organelor abilitate realizează o activitate multidisciplinară, care are succes numai dacă este pregătită riguros.

Metoda generală de lucru constă în obținerea și compararea datelor ante-mortem (AM) și post-mortem (PM). Acestea sunt specificate pe formulare tipizate de culoare galbenă (pentru datele ante-mortem) și de culoare roz (pentru datele post-mortem), aceste date se referă la obiectele personale găsite la fața locului și fragmentele de cadavru examinate.

Datele necesare completării formularelor AM pentru identificarea victimelor sunt adunate, conform recomandărilor Interpol, de către ofițerii de poliție. Strângerea datelor de la aparținători se efectuează în unele țări (de exemplu Belgia) de către organele de Cruce Roșie, membrii lor dispunând și de timpul și de experiența necesară unui astfel de demers. Există fișe aparte referitoare la actele medicale sau stomatologice, privind caracteristicile îmbrăcămintei, ale obiectelor, în privința actelor de identitate, a bijuteriilor, a semnalmentelor pentru identificare, a datelor stomatologice.

Avantajul acestor fișe este că fiecare dintre caracteristicile unui indiciu util în identificare are un număr de ordine în dreptul căruia sunt consemnate cele mai frecvente forme de manifestare a acestuia. De exemplu la numărul de ordine 47 este menționată hârtia cu 2 caracteristici: mărimea și forma, codificate 01, respectiv 02. În dreptul codului 01 se consemnează următoarele caracteristici având în dreptul lor câte un pătrat, toate pătratele fiind numerotate de la 1 la 6. În acest fel specificarea hârtiei poate fi consemnată și, la nevoie, transmisă prin indicativul 47.01.1.

În cea ce privește fișele roz (PM) care se referă la identificarea victimelor, acestea cuprind date care sunt completate pe de-o parte de criminaliști (acelea referitoare la obiectele personale, îmbrăcăminte, acte de identitate, bijuterii, etc), iar pe de altă parte datele medico-legale și odontostomatologice, care vor fi completate de specialiștii respectivi. Sistemul de codificare este identic cu acela din formularele AM.

Menționăm că atunci când fișele AM și PM sunt completate ele pot fi ușor decodate deoarece sunt numerotate identic în ambele sensuri. De exemplu, fișele referitoare la datele odontostomatologice sunt numerotate P2.

Schema de organizare a aparatului de comandă este redată în schema 1.

Este necesar cât mai rapid cu putință, să fie desemnat conducătorul – șef al operațiunii (provenind dintre organele de anchetă și cercetare) care va avea următoarele atribuții:

coordonarea salvării persoanelor rămase în viață și a strângerii obiectelor personale ale acestora;

coordonarea problemelor legate de identificarea cadavrelor;

cercetarea cauzelor calamității;

formularea concluziilor pe baza datelor strânse de la diferite niveluri avute în subordine.

În toate aceste activități el va fi ajutat de șeful pentru comunicații, de șeful operațiunilor de salvare și de un șef pentru identificarea victimelor. Operațiunile de salvare trebuie să înceapă cât mai curând cu putință, după aflarea primelor date în legătură cu evenimentul produs.

Șeful operațiunilor de salvare va organiza salvarea victimelor aflate în viață, va anunța toate spitalele din zonă și va asigura ambulanțe cu personal necesar. Coordonarea centrului de comunicații va intra în atribuțiunile Poliției care va asigura organizarea și funcționarea acestuia. Pe lângă sistemele de comunicație radio și telex, centrul va trebui dotat cu xeroxuri, computere și translatori.

Toate informațiile care vor fi furnizate presei vor fi avizate de șeful centrului.

De asemenea, este numit un coordonator al cercetării la fața locului. El va asigura: securitatea locului faptei, delimitarea acestuia, punctele de acces, persoanele care au dreptul să intre în acest perimetru.

După expedierea ultimului supraviețuitor, el poate coordona activitatea tehnicienilor care investighează cauza accidentului, precum și echipele care încep activitatea de identificare a victimelor.

Grupul tehnic și grupul de identificare vor avea la dispoziție grila după care își vor desfășura activitatea.

Șeful operațiunilor de identificare a victimelor va avea la dispoziție cele două tipuri de formulare AM și PM. În subordinea lui se află Secția pentru persoane dispărute și echipele de cercetare la fața locului. Compartimentul de persoane dispărute este format dintr-o subsecție a datelor AM și o subsecție a datelor PM.

Personalul Subsecției AM este format din criminaliști care vor completa în formularele AM datele AM obținute de la aparținătorii, doctorii și dentiștii de familie ai persoanelor dispărute.

Dosarele AM sunt aranjate în ordinea alfabetică a numelor persoanelor dispărute. Aceste date se pun în acord cu datele obținute de la Punctul de control al victimelor . Descoperirea cadavrelor începe după ce au fost evacuate toate persoanele aflate în viață. În sarcina Coordonatorului activității de cercetare la fața locului intră:

marcarea cadavrelor și a fragmentelor de cadavru, care se realizează de către echipele de cercetare; în dreptul fiecărui cadavru se pune un semn vizibil, iar pe brațul sau pe piciorul cadavrului se pune numărul de ordine al acestuia;

acest număr este consemnat pe harta grilă și pe fișele B;

obiectele personale situate la distanță mică de cel mai apropiat cadavru se pun în saci separați de plastic, pe care se notează numărul cadavrului, iar apoi se așează pe acesta;

echipele vor lucra la lumina zilei, în ture de două-trei ore;

marcajele efectuate sunt fotografiate;

se organizează un punct de depozitare a sacilor cu cadavre, fragmente de cadavre și obiecte găsite.

Activitatea medico-legală se desfășoară de regulă la Institutul medico-legal, unde se organizează o secție medico-legală.

În cadrul acesteia, o echipă specială va împiedica pătrunderea persoanelor neautorizate. O altă echipă va asigura fluxul cadavrelor. De regulă, ea trebuie condusă de un ofițer de poliție. În atribuțiile ei intră primirea și înregistrarea sacilor cu cadavre.

O altă echipă specială de date PM va centraliza toate datele PM.

Echipa de fotografi PM va efectua fotografii pentru fiecare caz în parte. De asemenea, este asigurată colaborarea cu echipa care realizează amprentarea PM.

Echipa medico-legală pentru cercetarea PM va completa fișele PM asigurând:

examenul extern al cadavrului, la care colaborează cu specialistul criminalist;

examenul intern în vederea stabilirii cauzei morții și a descoperirii eventualelor leziuni necesare identificării (fracturi vechi, implante, urme ale unor tratamente anterioare, proteze, etc.);

echipa de fotografii și echipa medico-legală colaborează la efectuarea fotografiilor de ansamblu și de detaliu;

asigură prelevarea de probe pentru examenele de laborator (grupă de sânge, alcoolemie, testarea carboxihemoglobinei, examene odontostomatologice, efectuarea de radiografii).

Echipa de odontostomatologie PM este formată de regulă din trei stomatologi. La nevoie poate executa fotografiile de specialitate cu un aparat portativ. De asemenea recoltează piese deonto – maxilo – mandibulare necesare.

În urma cercetărilor efectuate, consemnează toate datele obținute în formularele J. Secția dosare PM va strânge toate documentele PM.

Centrul de identificare adună documentele AM și PM de la respectivele Secții de dosare pentru a fi completate. Secția de dosare IN va dispune de seturi de documente AM și PM. Activitatea acesteia are loc până se întocmește o listă completă și definitivă a victimelor și până când toate datele PM asupra corpurilor neidentificate sunt consemnate la fiecare dintre acestea.

Această secție va întocmi un DOSAR AM (în care persoanele dispărute sunt consemnate în ordine alfabetică) și un DOSAR PM (în care cadavrele găsite sunt trecute în ordinea numerelor care le-au fost atribuite în etapele precedente).

În același timp, subsecția Dosare va clasifica materialul ce va fi supus identificării în grupe distincte având drept criteriu pentru acestea: sexul, rasa și vârsta (care este apreciată în limite foarte largi: până la 15 ani, 15-70 ani și peste 70 de ani).

La sfârșitul comparațiilor efectuate între datele AM și PM cazurile trebuie clar incluse într-una din următoarele grupe: precis identificate, identificare certă și cazuri eliminate.

În continuare, toate aceste materiale sunt consemnate succesiv în diagrame de eliminare, diagrame complete și diagrame finale. Scopul respectării acestei succesiuni în elaborarea diagramelor este acela de a elimina pe parcursul completării lor, mai întâi cadavrele precis identificate și apoi de a le identifica pe celelalte pe baza unor criterii care, în ansamblul lor, pot fi incomplete.

Pe parcursul întocmirii acestor diagrame sunt reanalizate și recomparate toate fotografiile, amprentele, fișele cu caracteristicile obiectelor găsite asupra victimelor și în imediata apropiere a acestora, toate datele medico-legale și stomatologice.

Pentru a facilita și grăbi realizarea tuturor acestor obiective se apelează la utilizarea computerelor. Această din urmă facilitate presupune antrenarea prealabilă nu doar a tehnicienilor care le manipulează, dar și a medicilor legiști, odontostomatologilor și a criminaliștilor, care participă în diferite etape ale identificării. După ce toate diagramele de mai sus sunt întocmite, se organizează ședințe de punere de acord asupra rezultatelor obținute în ceea ce privește identificarea, ședințe la care participă toți specialiștii care au avut un aport la realizarea unui set de cazuri.

În acest manual sunt prevăzute, de asemenea, și unele indicații cu privire la colaborarea internațională pe care trebuie să o realizeze coordonatorii întregii operațiuni de identificare a originii victimelor respective.

De asemenea, sunt prevăzute și prevederile internaționale referitoare la transportul cadavrelor, documentele care le însoțesc și listele cu dotările și personalul necesar în astfel de situații.

Coroborând toate datele s-a ajuns la următoarele concluzii cu valoare de propuneri practice:

necesitatea ca specialiștii din România să depună toate eforturile în vederea însușirii metodelor de lucru acceptate de Interpol și adoptate de toate țările în vederea identificării victimelor în catastrofe și calamități;

aplicarea acestor norme și pentru identificarea cadavrelor sau a fragmentelor de cadavru descoperite izolat;

alcătuirea unei lucrări de sinteză de către specialiști în acest domeniu (aparținând Parchetului General, IML, IGP) și prezentarea acesteia organelor guvernamentale, în vederea acceptării ei ca document unic cu validitate generală pe întreg teritoriul României;

antrenarea unui număr minim de specialiști (procuratori, medici legiști, ofițeri de poliție) astfel încât în toate județele, la nivelul Parchetului General, IML, IGP să fie formate din timp echipe de specialiști pregătite să intre în acțiune în caz de necesitate;

asigurarea logisticii necesare pentru toate compartimentele specializate care sunt solicitate în identificare;

redactarea unor îndrumare multiplicate într-un număr corespunzător de exemplare, care să conțină toate instrucțiunile, metodele și tehnicile de lucru în identificare și care să fie din timp puse la dispoziție echipelor constituite;

stabilirea exactă a atribuțiilor fiecărei instituții abilitate să participe la procesul de identificare;

asigurarea logisticii necesare salvării și internării în spitale, în vederea aplicării tratamentelor necesare victimelor care au fost găsite în viață;

constituirea unor structuri de control, de organizare și de conducere, ai căror membri să fie în permanență pregătiți să coordoneze activitatea complexă de identificare a victimelor în orice regiune a țării;

pregătirea cadrelor de odontostomatologi de către IML și Facultatea de Stomatologie din București, apelându-se la experiența colegilor din alte țările străine, în așa fel încât în cel mai scurt timp posibil să se dispună de minim 2-3 specialiști în acest domeniu în fiecare județ.

O problemă destul de complicată este ridicată de identificarea cadavrelor necunoscute provenite din catastrofele feroviare și navale care produc cazurile cele mai complicate, prin numărul mare al victimelor și prin condițiile grele de identificare. La cele aeriene, datorită numărului mai mic al victimelor și al tabelului de bord obligatoriu, identificarea acestora se poate face mai ușor.

În cazul catastrofelor feroviare însă, în care nu există o evidență precisă și numărul victimelor este mare, unul din lucrătorii poliției sau o echipă specială va fi însărcinată cu sortarea cadavrelor în vederea identificării ulterioare.

Necesitatea unei strânse colaborări între Criminalistică și Medicina legală

Ca disciplină medicală de sinteză, având drept scop sprijinirea competentă a justiției, medicina legală asigură în mod permanent legătura dintre corpul medical și societate, realizând concomitent o gândire ce servește viitorului specialist la evaluarea critică și înțelegerea complicațiilor pe care întreaga sa activitate le poate avea pe tărâm juridic, social, economic sau educativ, contribuind astfel la fundamentarea psihologiei medicale și reflectarea personalității medicului în valorile sociale.

Una dintre trăsăturile esențiale ale medicinii legale este caracterul său de interdisciplinaritate, care presupune utilizarea cunoștințelor tuturor specialităților medicale în folosul științelor medical juridice, ceea ce îi conferă caracterul unei discipline de sinteză.

Medicina legală este deci o disciplină medicală care își pune cunoștințele sale în slujba justiției, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical – biologic. Această disciplină stabilește o punte de legătură între gândirea juridică și gândirea biologică. Cea dintâi, precisă și concisă, încadrată fiind de textele legilor, se asociază cu cea de-a doua (care este uneori mai puțin rigidă și sigură) în interesul servirii societății.

Prin natura profesiei sale, juristul are datoria de a administra și interpreta probele. Dar pentru a interpreta, el trebuie în primul rând să cunoască valoarea probată a acestora. Progresul științelor medicale a impus proba medico – legală drept una dintre cele mai relevante în aflarea adevărului.

În legătura sa cu Criminalistica, medicina legală pune la dispoziția acesteia tehnici eficiente în domeniul biologic (biocriminalistica, concluziile juristului bazându-se, în mare măsură, și pe expertiza medico-legală).

Din însuși denumirea ei reiese că Medicina Legală este o disciplină medicală care are conexiuni cu științele juridice. Încă de la începuturile ei, medicina legală și-a pus cunoștințele sale în slujba justiției, evaluând în paralel cu evoluția dreptului, căruia i-a pus la dispoziție datele cele mai recente de care a dispus în fiecare etapă a dezvoltării medicinii și biologiei.

În acest context trebuie subliniat că dezvoltarea medicinii legale s-a făcut paralel cu dezvoltarea medicinii generale și perfecționarea normelor de drept, a normelor procedurale care reglementează probațiunea judiciară. De aceea, este unanim acceptat că dezvoltarea istorică a ambelor domenii (medicina legală și științele juridice) a fost și este în strânsă conexiune. Tocmai de aceea, legislația în vigoare precizează că Medicina Legală ajută organele judiciare în stabilirea adevărului prin expertize, noi expertize, constatări și alte lucrări medico – legale.

Ca și în Criminalistică, activitatea medico – legală se desfășoară pe cadavre, persoane, corpuri delicte, expertul punând la dispoziția justiției date științifice, obiective, referitoare la starea sănătății, vătămarea unei persoane și moartea omului. În cazurile de omor, alături de procuror și de criminaliști, medicul legist este prevăzut încă din prima fază a cercetărilor. La cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmente exterioare sau după resturi osoase, asistăm la întrepătrundere a celor două științe. Prof. Dr. Mina Minovici a obținut în anul 1909, pe baza cercetărilor proprii, primele rezultate cu descoperirea infractorilor după urmele de mâini. Este semnificativ în acest sens un citat din lucrările lui Mina Minovici: “Medicina Legală furnizează acele elemente necesare judecătorului pentru a-și fixa convingerile în darea hotărârilor cu putere de lege”.

Actul medico-legal este un act științific fundamentat pe toate datele obiective de care expertul dispune în etapa respectivă. El constituie o probă care concură la formarea convingerii intime a organelor judiciare asupra adevărului, contribuind prin aceasta la lupta contra infracțiunilor care au ca obiect persoana umană. Expertiza medico-legală este solicitată de justiție pentru ca în funcție de cazul expertizat să participe la rezolvarea celor patru elemente care constituie infracțiunea (obiectiv, subiectiv, latura obiectivă și latura subiectivă).

Realizarea acestei activități complexe presupune munca în echipă, colaborarea dintre medicul legist, organele de poliție și organele judiciare. În relația sa cu organele de justiție și de poliție, expertul medico-legal își păstrează însă independența în sensul că răspunde la toate întrebările formulate de acestea, fără ca prin atitudinea sa să se transforme într-un auxiliar al justiției.

Față de importanța expertizei medico-legale în soluționarea cauzei corecte, este necesar ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităților, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului.

Examinarea necropsică se efectuează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce trebuie să solicite în plus de la expertiza medico-legală, mai ales în cazurile în care apar dificultăți în stabilirea diagnosticului etiologic juridic al decesului.

Identificarea cadavrelor necunoscute, accidentele, catastrofele aeriene, cutremurele, acțiunile teroriste, problema recunoașterii persoanelor decedate, sunt situații ce reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare reprezintă rolul unei strânse colaborări dintre Criminalistică și Medicina Legală.

Identificarea după amprente papilare în cazul cadavrelor necunoscute și a persoanelor aflate în cartoteca poliției

3.1 Tehnici de amprentare a cadavrelor

Dactiloscopia se preocupă cu studiul urmei care a revoluționat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric.

Identificarea “judiciară” a persoanelor a apărut ca preocupare și necesitate încă de la cercetarea primelor acte ostile societății organizate pe baze statale acte care concretizau morala societății respective și încălcau regulile de comportare stabilite de ea.

În România, primele descoperiri după numărul liniilor papilare au fost făcute de către prof. Nicolae Minovici.

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Aceasta se poate efectua (mai rar) prin compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă, copii). Frecvent însă, identificarea se face pe baza examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută (domiciliu, reședință, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz personal. Dacă se descoperă un cadavru necunoscut, acesta se amprentează și, dacă a avut vreodată a face cu Justiția, este repede identificat.

Când moartea este recentă, pulpa decedatului nu suferă modificări atât de importante încât să împiedice luarea impresiunilor digitale asemeni practicii pe viu. După un număr de câteva zile însă, variabil cu mediul exterior (anotimp, temperatură) țesuturile se deshidratează și în special țesutul celular subcutanat își pierde cea mai mare parte din apă; se formează cute în pulpă făcând aproape imposibilă utilizarea impresimilor luate direct. Mumificarea, rigiditatea cadaverică și deshidratarea determină anumite particularități procesului de amprentare a cadavrelor, diferit de cel normal, aplicat persoanelor vii. Când cadavrul este găsit în loc uscat, degetele i se usucă și devin tari, cărnoase iar dacă, dimpotrivă, este găsit în apă, țesuturile se friabilizează, se umplu cu lichid, iar epiderma apare fragilă și zbârcită.

În asemenea situații se recurge la metode speciale de amprentare. Se execută, de regulă, un mulaj cu plastilină specială, de dentist, în locul amprentării propriu – zise. De asemenea, desenele papilare se pot fixa și cu ajutorul aparatului foto, fiecare deget fotografiindu-se separat. O altă soluție – neagreată însă de majoritatea practicienilor – este examinarea liniilor papilare direct pe deget și clasificarea lor fără o amprentare propriu – zisă, ținând seama de ordinea inversă a liniilor papilare în raport cu impresimile. Acest procedeu este însă foarte riscant, putând genera erori.

Rigiditatea cadaverică acționează asupra articulațiilor și împiedică răsucirea degetelor. Când aceasta face mai dificilă luarea impresimilor digitale, se fac mișcări forțate de flexiune și extensie atât la articulația pumnilor, cât și asupra oaselor metacarpiene.

Dacă nu se reușește astfel, se recomandă introducerea mâinilor și antebrațelor cadavrului timp de 10 – 15 minute într-un vas cu apă caldă. După ce rigiditatea a fost înlăturată, se procedează la luarea impresiunilor digitale cu același material ca și la persoanele vii, cu deosebirea că în loc să se rotească degetele pe placă, stratul necesar de tuș se aplică cu ruloul pe degete. Înainte de aplicarea tușului, trebuie să se șteargă degetele cadavrului cu un tampon de vată îmbibată în benzină. După aceea, se iau cartonașe dreptunghiulare, cu dimensiuni aproximativ egale cu ale spațiului rezervat pentru un deget pe fișa dactiloscopică, și se fixează în lingura de amprentat cadavre. Pe câte un cartonaș se rulează, într-un singur sens, fiecare deget, operațiune făcută cu multă grijă pentru a nu se îmbâcsi impresiunile cu tuș sau pentru a nu fi mișcate sau neclare. Cartonașele cu impresiunile obținute se lipesc pe spațiile corespunzătoare amprentelor fiecărui deget din fișa dactiloscopică. Pentru aceasta trebuie să se noteze din timp pe spatele fiecăruia denumirea mâinii și a degetului, iar în momentul când se realizează lipirea pe fișă este necesar să se verifice cu toată atenția ordinea fiecărui deget. În vederea simplificării operațiunii, în locul cartoanelor individuale pentru fiecare deget, se pot folosi benzile de carton decupate din fișa dactiloscopică decadactilară pe care sunt delimitate prin tipărire spațiile destinate amprentării degetelor de la mâna dreaptă și stângă. După obținerea amprentelor papilare, benzile se lipesc pe o fișă decadactilară mamă. În acest fel dispare și pericolul inversării locului degetelor pe fișe.

Uneori, într-un prim stadiu, înaintea intrării în putrefacție, stratul celular gras subcutanat se deshidratează și este nevoie ca sub pielea vârfului degetelor să se injecteze cu o seringă, prevăzută cu un ac lung și gros, unul din următoarele lichide: apă caldă, vaselină lichidă, glicerină cu alcool, ulei de parafină sau un amestec de gelatină și glicerină până ce cutele dispar. Amprentarea trebuie realizată imediat după introducerea în țesuturi a lichidului, altfel acesta se poate scurge în afară prin pori sau prin orificiul prin care a fost introdus.

Un fenomen invers deshidratării, dar cu aceleași consecințe de zbârcire a pielii, se petrece și cu cadavrele care au stat în apă și încă nu au intrat în putrefacție, apărând fenomenul de îmbibare hidrică.

Un procedeu care poate fi folosit fără a fi nevoie să se învingă starea de rigiditate și nici să se inoculeze parafină în stratul subcutanat este cel cunoscut sub denumirea de metoda Schifferdeckorn. Pentru aplicarea acesteia sunt necesare următoarele materiale: negru de fum, o pensulă și două seturi a câte 5 folii dreptunghiulare colorate pe una din părți după cum urmează: negru – pentru degetul mare, roșu – pentru arătător, albastru – pentru mijlociu, galben – pentru inelar și verde – pentru degetul mic. Se impune ca foliile să fie subțiri, lipicioase și albe pe partea pe care urmează să se ia amprentele. Amprentarea se execută astfel: se prăfuiesc bine cu negru de fum degetele cadavrului, folosindu-se de o pensulă fină din păr de marabut (o pasăre africană). După colorarea degetului cu pulbere neagră se ia folia corespunzătoare degetului și se lipește bine de aceasta, imprimându-se toate caracteristicile. Folia se aplică apoi pe fișa dactiloscopică.

Uneori singura metodă de obținere a desenului papilar în condiții bune este metoda fotografică, la cazurile de îmbibare hidrică. În acest scop se detașează epiderma de pe falange și se trece apoi la fotografierea desenului papilar. Pentru calitatea desenului se recurge la fixarea pergamentelor de epidermă între două lamele de sticlă și fotografierea impresiunii papilare de pe fața externă sau internă, cu inversarea ulterioară a poziției clișeului. Pentru contrast optim, iluminarea s-a realizat prin transparență, cu film de 24 x 36 mm, nemaifiind necesară diapozitivarea. Aplicându-se metoda descrisă mai sus, au fost obținute desene papilare de bună calitate, perfect exploatabile prin examinări comparative dactiloscopice. (vezi foto)

Din cauza putrefacției, pentru amprentarea cadavrelor sunt necesare uneori operații ce nu se pot efectua decât de către medicii legiști. În unele cazuri, pielea de pe fața interioară a degetelor cadavrului se tumefiază (umflă) și se detașează, formând o bășicuță. Această porțiune se poate tăia și extrage prin incizii în jurul unghiei și părților laterale ale falangetei. Pielea obținută este însă extrem de fragilă, putându-se rupe la cea mai ușoară tracțiune ce s-ar exercita asupra ei. Ea se poate întări și se conservă bine prin introducerea într-un vas cu alcool în amestec cu glicerină. În astfel de cazuri, evidențierea desenului papilar se realizează cel mai bune folosind tehnica fotografierii prin transparență a epidermului.

Uneori, procesul de putrefacție aplatizează crestele papilare sau face să dispară proeminențele ei de pe suprafața exterioară a degetelor; în astfel de situații este preferabil ca fragmentele să fie studiate pe fața lor internă, unde crestele se conservă mai bine și mai mult timp.

Întrucât aceste fragmente de piele, din cauza fragilității nu pot fi colorate cu cerneală tipografică, singura posibilitate de a le scoate în evidență oferind-o fotografierea lor. În vederea executării fotografiei, fragmentele se întind ușor, cu fața externă în jos, pe plăcuța din lemn de tei, brad, plută, etc și se prind de margini cu ajutorul unor ace de gămălie. Prin iluminare laterală, șanțurile de pe fața internă apar negre, deci corespunzător crestelor, de pe fața externă, și astfel pot fi fotografiate. Pentru cadavrele găsite în apă și intrate în putrefacție, la luarea impresiunilor digitale se va folosi “mănușa morții”. În raport cu starea de putrefacție, aceasta va fi umplută fie cu vată, fie cu ceară, iar apoi se vor lua impersiunile, în același mod ca și la cadavre, după ce în prealabil va fi ținută câteva zile într-o soluție de alcool etilic în amestec cu glicerină. Nu se recomandă introducerea în formol, întrucât se întărește puternic, ca o talpă, și nu mai poate fi manevrată.

O modalitate mai simplă de luare a amprentelor după “mănușa morții” constă (atunci când gradul mai puțin avansat de putrefacție o permite) în îmbrăcarea “mănușii” pe degetele criminalistului, protejate cu mănuși chirurgicale, și rularea pe rând a degetelor întinse în acest mod.

Împotriva degetelor “mumificate”, dintre procedeele cunoscute, cel mai frecvent se aplică “reîmprospătarea” pielii cu soluție 1- 3% de hidroxid de potasiu (KOH) în apă. În acest scop, degetele se țin în soluție până revin la normal. Unii practicieni recomandă mulajul de latex. De asemenea, se poate realiza mulaj de alginat (mulaj dentar), care însă trebuie folosit extrem de repede, deoarece își micșorează considerabil volumul în timp. Procedeul este următorul: se face o bilă de plastilină, ce se presează apoi între două suprafețe plane pentru a se elimina amprentele tehnicianului care lucrează. După ce a fost presată, se apasă bine în ea degetul mumificat, care apoi se îndepărtează din plastilină cu multă grijă. Se picură din lichidul latex (lapte de cauciuc) în urma respectivă, avându-se grijă ca bucata de plastilină să fie continuu înclinată în dreapta și în stânga, în față și înapoi, pentru a permite lichidului să intre uniform în toate depresiunile create de crestele papilare. Operațiunea se repetă de 4 – 5 ori până când stratul de mulaj are o grosime de 0,5 – 1 mm. După 15 – 20 de minute, când latexul s-a uscat, el este desprins ușor cu o pensetă și se obține o peliculă plană, moale, elastică, ce poate fi ușor presată pe tușieră în vederea obținerii amprentelor, sau se îmbracă pe pulpa degetului mare al tehnicianului și se rulează.

O contracție mai mare sau o prelungire excesivă a timpului de tratare duce la înlăturarea epidermei, fiind apoi necesară prelevarea impresiunilor papilare direct de pe dermă. Procesul poate fi întrerupt prin introducere în alcool etilic timp de 15 minute, apoi în acid acetic 94 – 96 % și reluat ulterior, procesul fiind astfel controlat. Durata operațiunii de tratare cu KOH poate fi de la 60 de minute până la mai multe zile și depinde de gradul de uscare și de împrospătare a soluției pe măsură ce aceasta își schimbă culoarea. Pentru obținerea impresiunilor papilare de pe dermă se poate încerca pensularea degetelor cu negru de fum și rularea pe hârtie de folie albă sau fotografierea directă.

Practica criminalistică cunoaște și situații neprevăzute în care amprentarea cadavrelor impune efectuarea unor încercări și experiențe inedite. În luna iunie a anului 1995 au fost găsite în canalul de scurgere al unui imobil numeroase fragmente din corpurile a doi cetățeni chinezi, asasinați, tranșați, fierți și apoi fragmentele aruncate în WC. Bucățile aveau dimensiuni între 2 și 6 cm. Printre ele se găseau și mai multe fragmente de epidermă ce puteau proveni de pe suprafața degetelor, palmelor sau tălpilor picioarelor. S-au încercat punerea în evidență a desenelor papilare de pe aceste fragmente prin fotografiere cu lumină laterală (și fotografiere în transparență) dar rezultatele au fost modeste. S-a încercat apoi acoperirea lor cu un strat de tuș tipografic dar nu s-a reușit. În final amprentarea s-a realizat cu ajutorul unei tușiere de amprentat al cărei conținut a aderat cel mai bine la suprafață. S-a stabilit astfel, că trei fragmente de dermă proveneau de la degete și aveau desene papilare de tip bideltic și adeltic, iar pe baza lor s-a reușit identificarea victimelor în cazul unei crime teribile din B-dul Dimitrie Cantemir.

După amprentarea cadavrelor se va trece la verificarea cartotecilor dactiloscopice.

Fișierul dactiloscopic reprezintă o colecție de amprente digitale imprimate pe diferite suporturi (carton, fotografii, pelicule de celuloid, dischete, compact discuri), organizate într-o ordine strict matematică care să permită combinarea și regăsirea cu ușurință a oricărora dintre ele.

Fiecare tip de fișă dactiloscopică stă la baza unui tip separat de cartotecă având reguli de organizare și funcționare diferite, dar același scop: identificarea rapidă și exactă a persoanei. Pe lângă desenul papilar, fiecare fișă conține datele de identificare ale persoanei amprentate.

3.2 Identificarea persoanelor prin activitatea dactiloscopică de comparare

Activitatea dactiloscopică de comparare, care urmează să se desfășoare într-un anumit caz, are la bază folosirea unor reguli menite să simplifice și să ușureze munca celor ce o execută, să-i orienteze rapid și eficace în multitudinea de amprente ce stă la dispoziție.

Deprinderea de a se lucra foarte repede se capătă și se menține într-o formă corespunzătoare numai prin exerciții permanente, zilnice. Se recomandă să se înceapă întotdeauna cu studierea temeinică a amprentei de identificat, memorându-se bine topografia ei ți notându-se amănunțit elementele care constituie punctele de reper pentru trecerea în revistă a amprentelor și recunoașterea imediată a celor care prezintă interes.

În cazul amprentelor digitale, trebuie să se stabilească tipul și varietatea amprentei sau amprentelor și să se întocmească, pe această bază, decadactilară primară, pentru a se limita compararea numai la cele care prezintă aceeași formulă. Se vor studia nucleul și crestele de pe linia delta – centrala și se va întocmi și formula decadactilară secundară sau, dacă în discuție nu se pune decât o singură amprentă, formula monodactilară.

În desfășurarea comparării și pentru trierea rapidă a impresiunilor care nu interesează, mare importanță prezintă felul și forma nucleului, acestea fiind elemente de reper ce se observă ușor și care permit să se compare zeci de amprente pe minut ce sunt excluse, ca fiind altele decât cele ce interesează.

În cazul când una din amprentele de comparat are nucleul la fel cu cea în litigiu, se va face o comparare mai amănunțită, numărându-se crestele de pe linia delta – centrală și observându-se dacă deltele au aceeași construcție. Atunci când toate aceste elemente sunt la fel, se poate deduce că s-a descoperit amprenta căutată, dar pentru aceasta este necesar să se ajungă la o concluzie certă care se realizează printr-o comparare amănunțită a detaliilor caracteristice ale celor două amprente în discuție. Metoda uzuală în astfel de situații constă în așezarea alăturată a celor două amprente urmată de descoperirea și marcarea unui număr de puncte caracteristice comune.

Pentru efectuarea comparațiilor dactiloscopice, se folosesc instrumente și aparate care ajută la mărirea imaginilor, sporirea vitezei de comparare, măsurarea și numărarea punctelor caracteristice.

Modul de examinare comparativă cel mai uzitat de specialiștii și experții dactiloscopi este tehnica juxtapunerii imaginilor și constă în prezentarea alăturată a fotografiilor celor două amprente comparate, mărite la aceeași scară, pe care se trasează concomitent cel puțin 12 puncte de coincidență descoperite în ambele imagini.

Elementele de individualizare sau caracteristicile vizibile pe cele două imagini pot fi marcate prin diverse trăsături (cercuri, pătrate, săgeți) realizate în culori vizibile și numerotate, în vederea canalizării atenției privitorului spre asemănările sau deosebirile dintre ele. Este foarte important aspectul că demonstrarea identității este valabilă atunci când pe cele două fotograme juxtapuse nu există nici un punct necoincident. De regulă, se realizează câte o demonstrație pentru fiecare din perechile de imagini coincidente.

Verificarea coincidenței detaliilor caracteristice descoperite în ambele amprente și demonstrația vizuală a acestui fapt se efectuează foarte frecvent prin diagrama punctelor de coincidență.

Înregistrarea cadavrelor și a persoanelor dispărute sau necunoscute face parte din sistemele de evidență de o utilitate practică incontestabilă.

Fișele destinate acestei înregistrări – denumite “fișe de identificare a persoanelor dispărute și cadavrelor (persoanelor) cu identitate necunoscută” – au rubrici diferite pentru persoane și cadavre, precum și rubrici comune pentru ambele categorii, referitoare la semnalmente, la obiectele de îmbrăcăminte purtate, la alte obiecte purtate în momentul dispariției persoanei ori găsirii cadavrului. Sunt, de asemenea, rezervate locuri pentru fotografiile de identificare, pentru amprentele digitale, inclusiv pentru înregistrarea formulei stomatologice (odontogramă judiciară), etc.

Pentru asigurarea înregistrării unor date corecte, completarea fișei se face numai pe baza datelor obținute direct de organul judiciar, ori de specialistul criminalist însărcinat cu executarea acestei operații.

Potrivit fișelor menționate, este posibilă efectuarea de identificări ale unor cadavre necunoscute, prin comparare cu datele privitoare la persoanele dispărute. Totodată este posibilă verificarea fișelor dactiloscopice deca și monodactilare, ca și a cartotecii odontologice.

4. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice

4.1 Modificări tanatologice odonto – stomatologice

Identificarea biocriminalistică prin criterii stomatologice face obiectul atât al antropologiei medico-legale cât și al traseologiei în biocriminalistică.

Primul aspect se leagă de marea rezistență la putrefacție și la foc a elementului dentar, precum și de particularitățile de amănunt care completează interpretarea medico-legală în cercetarea antropologică de ansamblu sau numai prin studiul unor fragmente izolate de schelet, respectiv dento – maxilare. Aceasta situație se întâlnește, în special, în catastrofele aeriene, accidente de trafic rutier, incendii, calamități naturale, când, prin dispariția celorlalte elemente de ordin biologic și material, identificarea devine anevoioasă.

În traseologie, amprentele de mușcare sunt studiate ca și celelalte urme biologice (papilare, sanguine, fire de păr, etc.), servind la identificarea autorului, fie prin descoperirea lor pe corpul victimei sau pe resturi alimentare de la locul faptei și cercetarea prin metode criminalistice moderne, fie prin găsirea lor pe corpul agresorului bănuit, care, prin comparare cu particularitățile dentare ale acestuia, să ducă indirect la dovedirea autorului.

Sub influența factorilor de mediu în care s-au aflat dinții după moarte (pământ, apă, aer liber) s-a constatat în general unele modificări care variază în funcție de durata exercitării acțiunii unor factori precum și de compoziția chimică a solului, temperatură, deshidratare, etc.

În soluri acide, dinții pot să se decalcifieze complet, uneori cu dispariția totală a smalțului, putându-se ajunge la situația posibilității secționării lor cu cuțitul. În solurile nisipoase și când dinții sunt protejați de un depozit de calcit, aceștia se pot conserva, rămânând intacți secole și chiar milenii. Se pare că dinții îngropați mai mult timp în soluri conținând un procentaj ridicat de argilă prezintă unele canale, precum și cavități în porțiunea inferioară a coroanei și în rădăcină, aspecte care au o semnificație încă neprecizată.

În mod obișnuit, la dinții cadavrelor, s-au constatat și fisuri, care apar în număr mare după 6-8 ore, însă acestea sunt puternic influențate de anumiți factori de mediu fizic (temperatura scăzută și foarte scăzută), șederea îndelungată în apă sau în pământ, la fel ca și de deshidratare. Fuchs (1961) atrage atenția asupra importanței exagerate care s-ar putea acorda fisurilor dentare, deoarece ele pot apărea și datorită manipulării craniului, a curățirii, precum și a transportării de la locul descoperirii la morgă.

Ele pot apărea și în timpul șederii în pământ din cauza greutății solului sau a dărâmăturilor. La fel, este greu de distins dacă aceste fisuri au caracter exclusiv post-mortem sau au preexistat din timpul vieții, ca urmare a unei masticații puternice sau a unor contuzii. În aproape toate craniile descoperite și cercetate, se remarcă pierderea unuia sau mai multor dinți anteriori. Dacă pierderea a fost preexistentă, prin extracții în timpul vieții, marginile dentare sunt netede și acoperite de țesut osos nou. În pierderile post-mortem, marginile sunt ascuțite, iar alveolele complet goale. La nivelul coroanei, tenta de fond este cafenie și degradările profunde se întind și în dentină.

La examenul microscopic (după decalcifiere, secționare și colorare) toate secțiunile prezintă “plăgi” de întindere variabilă cu țesutul dentinar străbătut de numeroase cavități, fante sau lacune polimorfe, galerii. Uneori s-au descoperit intracavitar structuri ramificate, aparent încurbate între ele. Colorațiile Ziehl și Gridlez au pus în evidență un element în formă de tijă ramificată situată în centru lacunelor.

Pornind de la premisa că radiațiile ultraviolete pot indica dacă un corp a stat în apă pe o durată apreciabilă de timp, se apreciază că există diferențe între oase și dinți, deoarece cadavrele care au stat în apă prezintă o puternică fluorescență dentară, după un an, un an și jumătate; dacă au stat în apă o perioadă de scurtă durată atunci nu se produce această fluorescență. Se apreciază că sursa acestei fluorescențe ar putea fi părțile alterate de putrefacție sau mortificate. Pentru a evidenția acest fenomen, trebuie înlăturate eventualele substanțe străine aderente la suprafața dinților, deoarece aceste materii pot avea fluorescență proprie.

Rezistența crescută a elementului dentar, a unor lucrări proteice și de restaurare, în raport cu celelalte părți ale corpului și chiar față de structurile osoase, scheletice, la acțiunea agenților fizici și în special a temperaturilor ridicate, a constituit principalul motiv de preconizare a utilizării acestor elemente stomatologice de identificare.

Dacă în timpul incendiilor, cea mai mare parte a corpului poate fi distrusă, lăsând puține posibilități de aplicare a tehnicilor curente de identificare, cu atât mai valoroase apar aceste criterii odonto-stomatologice, în situația în situația în care corpul poate dispărea complet, așa cum se întâmpla în catastrofele aeriene, iar identificarea persoanei dispărute are deosebite implicații judiciare.

S-a mai semnalat că se poate stabili și faptul că o persoană a decedat înainte de producerea incendiului sau în timpul producerii acestuia sau a catastrofei, în sensul că la o persoană arsă în timpul vieții, dinții devin mobili în alveole, pe când, după carbonizarea unui cadavru, aceștia rămân ficși. Pe de altă parte, dinții care au fost supuși unui tratament radical vor fi mai rezistenți decât ceilalți.

Cercetările recente în legătură cu acțiunea distrugătoare a focului l-au condus pe Berg în 1953 la constatarea că pot fi distruse corpurile copiilor și reduse la starea de cenușă, într-un cuptor cu o temperatură relativ joasă (5000C) și într-un timp relativ de scurt (două ore) dispărând chiar și oasele. Sub acțiunea focului, chiar dacă dinții nu au dispărut, pot suferi modificări care să determine interpretări eronate. Cea mai evidentă modificare este transformarea culorii obturațiilor și a punților dentare. Puțină substanță colorată ce provine adesea din distilarea uscată a unor substanțe anorganice poate să mascheze culoarea originală a dinților. Primind un aspect metalic, pot fi susceptibili de a simula o obturație metalică, cu atât mai mult, cu cât această culoare este foarte evidentă, mai ales în locurile unde se fac, în general, obturații. Obturațiile cu amalgam produc vapori, care se transformă în picături, găsite fie în stare liberă în cavitatea bucală, fie depusă pe dinți. În situația în care mercurul vine în contact cu o obturație de aur, se va produce o amalgamare și va rezulta o modificare de culoare. În cazul în care obturațiile au fost pierdute, se pot observa pereții acestora cu contur regulat.

Din cauza temperaturilor înalte, protezele se pot lipi de țesuturile moi și trebuie detașate. Dacă protezele sunt din rășini sintetice, se pot volatiliza complet. Deoarece multe lucrări protetice pot să dispară total se indică examinarea minuțioasă a cavității bucale, unde se pot găsi fragmente metalice sau de porțelan, care au rezistat la cele mai înalte temperaturi.

Cercetările de laborator privind rezistența dinților și a materialelor protetice la acțiunea căldurii au dat uneori și rezultate diferite, deoarece materialele cu aceeași denumire aveau o compoziție deosebită privind proporția componentelor.

Modificările depind și de intensitatea căldurii inițiale, de temperatura de ansamblu ca și de durata combustiei. Astfel, s-a observat că prin expunerea directă la foc a dinților extrași, aceștia se fisurează și, cu toată arderea dentinei, smalțul persistă, culoarea sa originală devenind discret brună. Pentru evitarea dificultăților rezultate din friabilitatea dinților, greu de manipulat, se recurge la o tehnică de impregnare cu o substanță rășinoasă cu solidificare rapidă. Această substanță trebuie să fie transparentă, pentru a putea permite examinarea microscopică. Dinții casanți vor fi puși într-un lac celulozic sau, după unii autori, după fixare în formalină să fie impregnați cu gelatină și decalcifiați apoi cu acid azotic.

Prin incinerarea fracționată, în cursul căreia temperatura crește progresiv până la 10000C, nu se poate observa nici o modificare asupra dinților și obturațiilor lor sub 2000C.

Dinții naturali pot fi transformați în cenușă între 500-6000C. Cauciucul și rășinile de bază pentru proteze se topesc la o temperatură mai joasă față de cea necesară distrugerii dinților naturali. Dinții de porțelan rezistă până la 11000C, coroanele de aur până la 800-10950C. Temperaturile de fuziune ale porțelanului variază între 875-10950C. Aliajele de metale nobile au o rezistență mai mare la temperatură înaltă. Amalgamul de argint poate reacționa diferit, în funcție de cantitățile de mercur pe care le incorporează, uneori rămânând intact până la 8700C. După ardere, devine sfărâmicios, asemănător scrumului de țigară. Obturațiile în aur au o rezistență variabilă, putând uneori să fie regăsite sub formă de picături sau fragmente în gură și în faringe. Fundurile de cavități cu ciment rezistă la foc și după ce obturația de deasupra a dispărut.

4.2. Identificarea biocriminalistică prin criterii odonto-stomatologice

Sistemul odonto-maxilar reprezintă un complex morfo-structural construit dintr-o serie de unități precizate ca număr, formă și dimensiuni, în raport cu perioadele de dezvoltare și, în același timp, este dotat cu o serie de particularități morfologice și patologice individuale la care se adaugă urmele permanente ale tratamentului local, care permit, în subansamblu, stabilirea unei forme dentare individuale.

Se apreciază, în general, că nu există două forme dentare identice. Aceasta ușurează mult activitatea de comparare și de analiză în identificarea individuală.

Dificultățile cresc în identificarea de grup (stabilirea speciei, rasei, sexului, vârstei), adică în prima fază a acestei activități biocriminalistice. La acestea se adaugă, uneori, dificultățile generate de prezența numai a elementelor dentare izolate. Studiul dintelui înglobat într-un sistem (arcada dentară) este ușurat de caracteristicile morfo-structurale ale maxilarelor.

În prezența unor fragmente mici osoase sau când intervine ștergerea oricărui indiciu al elementului dentar, se recomandă examinările histochimice pentru identificarea țesutului cu compoziția sa specifică.

În situația rasei se pot lua în considerare diferențieri ale suprafeței dinților, precum și indicele dentar calculat prin raportarea lungimii medii a dinților la înălțimea individului. Prin utilizarea acestui indice se pot structura trei categorii: a microdenților (europenii), a mediodenților (asiaticii) și a macrodenților (negroizii și australienii). Un caracter individual în identificarea rasială îl constituie prognatismul mandibular accentuat al rasei negre.

Dinții pun la îndemână două caractere după care se pot diferenția rasele: forma și dimensiunile. De exemplu, incisivul superior central, în formă de lopată, este frecvent întâlnit la rasa galbenă, în timp ce la albi un caracter frecvent este diminuarea diametrului vestibulo-oral.

Pentru stabilirea vârstei este recunoscută valoarea deosebită a criteriului stomatologic care se bazează în primul rând pe ritmicitatea apariției mugurilor dentari, calcifierea și erupția dinților permanenți până la vârsta de 16 ani (erupția molarilor de minte variază între 17 și 25 de ani), existând numeroase scheme și tabele privind cronologia erupțiilor dentare.

Apariția și evoluția dinților este un proces lent care se întinde de-a lungul unei perioade de durată și care cuprinde mai multe fenomene: apariția foliculilor dentari, calcifierea mugurilor dentari, formarea pereților alveolari, apariția succesivă a dentiției temporare, căderea dinților de lapte și apariția celor permanenți.

În dentiția temporară, datele de erupție nu sunt rigide și se observă frecvente variații, atât în sensul întârzierii, cât și al precocității apariției. Aceasta se caracterizează prin colorația alb-albăstruie, volum mic, coroane mai scurte și implantare verticală pe arcade. Până la 4 ani dinții sunt înșirați unul lângă altul, fără intervale. Între 4 și 6 ani apar tremele fiziologice, mai ales la maxilarul superior. Se apreciază că, în general, dentiția permanentă erupe între 6 și 18 ani. Primii dinți permanenți sunt molarii primi (de 6 ani). La 7 ani apar incisivii centrali, apoi din an în an câte o pereche de dinți până la vârsta de 12 ani.

Schimbările dinților mandibulei le preced pe cele ale dinților superiori cu aproximativ 6 luni.

În funcție de această evoluție a dentiției se pot delimita 4 perioade: cea corespunzătoare vieții intrauterine, cea de la naștere până la apariția dentiției permanente, apariția dinților permanenți și perioada de după 25 de ani. Primele trei perioade sunt destul de caracteristice, dând indicii importante în evaluarea vârstei. Peste 18-25 de ani, stabilirea vârstei numai prin criterii stomatologice întâmpină dificultăți.

În această perioadă există o serie de criterii orientative în determinarea aproximativă a vârstei, având la bază fenomenul de uzură și procesele patologice diverse, care au un mers progresiv, paralel cu înaintarea în vârstă. Astfel abraziunea ca fenomen de uzură nu este condiționată absolut de vârstă ci și de masticație, de felul alimentației, etc. Se apreciază, în mod general, că abraziunea urmează regulile lui Daume și anume:

la 25-30 de ani se limitează doar la smalț, apărând prin transparență culoarea galbenă a dentinei;

la 30-35 de ani apare dentina liberă pe incisivi, având culoarea galbenă și până la 40 de ani devine generală pe fiecare dinte;

la 40-45 de ani dentina capătă culoare brună, având o zonă liberă de 2-6 mm;

peste 50 de ani smalțul s-a tocit la toate suprafețele masticatorii, dentina fiind de culoare brun-închisă.

Gustafson (1950) are meritul de a corela grafic mai multe modificări progresive, în raport cu vârsta, pe care le-a considerat caracteristice, apreciind în concluzie, că metoda sa poate să ajute la precizarea vârstei cu abateri de plus sau minus 5 ani. Aceste modificări sunt reprezentate de:

abraziunea (A) sau tocirea dintelui prin masticație;

depunerea dentinei secundare (S);

modificări de parodonțiu (P), nivelul de atașare al gingiei;

depozitarea cementului (C) pe rădăcini;

transluciditatea (T) rădăcinii;

resorbția (R) rădăcinii.

Fiecăreia dintre aceste modificări i se stabilesc grade de intensitate, ce se notează de la 0 la 3 (de exemplu pentru abraziune A0-A3), în raport cu aspectul unui dinte erupt care nu a suferit nici una dintre modificările de mai sus. Dacă au fost epuizate toate punctele pentru dintele de cercetare, valorile sunt apoi comparate cu cele obținute prin examinarea unei serii de dinți a căror vârstă este cunoscută.

Această comparație se efectuează grafic, unde se marchează o “linie de regresie” determinată pe bază statistică și care arată corelația cu valorile unui dinte de vârstă cunoscută. Pentru a se face o apreciere corectă este necesar să se obțină valorile pentru toate trăsăturile implicate. În plus, metoda se bazează și pe abilitatea expertului căruia i se recomandă să folosească o linie “proprie de regresie”, prin colectarea și evaluarea unor serii de dinți de vârstă cunoscută.

Transluciditatea rădăcinii rămâne cel mai corespunzător dintre criteriile de mai sus, mai ales în vederea măsurării uzurii, prin aprecierea microscopică și raportarea la alte trăsături. Se recomandă că numai prin cercetarea acestui criteriu, se poate stabili vârsta cu abateri de plus sau minus 3 ani.

Stock raportează vârsta copiilor la greutatea și înălțimea dinților care se dezvoltă, apreciind că se poate face o corectă determinare datorită prezenței dentiției temporare și a stadiilor sale, pierderii dinților temporari și erupției celor permanenți.

Un criteriu aparte pentru aprecierea vârstei este menționat de Simonim și se referă la unghiul mandibular, care la copil este în jur de 1500, la adult de 90-1000, la bătrâni de 130-1400 și la nou născuți de 1700.

Cercetările din ultimii ani încearcă o sintetizare a datelor privind criteriile de evaluare a vârstei, ajungându-se la concluzia, de ordin general, că determinarea vârstei prin criteriile stomatologice se face prin informațiile statistice referitoare la fiecare perioadă de dezvoltare a dentiției temporare și permanente și toate stadiile ulterioare, care rezultă din uzura dentară, pe tot parcursul vieții.

Aceste modificări corespunzătoare stadiilor de dezvoltare a dinților sunt sintetizate în trei perioade principale, astfel:

perioada vieții intrauterine și imediat următoare nașterii;

perioada de până la 14 ani, în care timp apar modificări de dezvoltare, erupția și pierderea dinților deciduali, dezvoltare și erupția dinților permanenți;

perioada de după 14 ani, când toți dinții sunt erupți, în afară de molarii de minte și care durează până la pierderea totală a dentiției sau până la moartea individului.

Cu o limită de eroare de la 4 la 6 ani, metoda Gustafson este de actualitate pentru determinarea vârstei dentare, când toate celelalte mijloace de identificare au fost epuizate.

Metoda microscopiei cu baleiaj demonstrează că la dinții tineri caniculii dentari sunt netezi, iar cu vârsta, dezvoltarea dentinei determină îngustarea lor – în unele cazuri, la bătrâni, pereții caniculari sunt granuloși, având o zonă periferică compactă.

Metoda scanning – ului microscopo – electronic evidențiază structuri globulare minerale ale dentinei, dovada îmbătrânirii fiind dată de dispariția tecii de colagen, care se poate datora însă și unor cauze patologice.

În ceea ce privește determinarea sexului, maxilarele și dinții nu prezintă diferențe caracteristice în perioada dezvoltării. De asemenea, dinții nu reprezintă criterii izolate sigure pentru diferențierea sexelor, dat fiind că se pot manifesta caractere dominante ori de la mamă ori de la tată, indiferent de sexul copilului. Totuși, se afirmă că, în general, lățimea mai mică a caninilor față de cea a incisivilor centrali în arcada superioară pledează pentru sexul feminin, la fel ca și incisivii laterali (și ei mai mici).

De asemenea, s-a arătat că valoarea indicelui de incisiv (Ii) este mai mare pentru bărbați și mai mic pentru femei. Acest criteriu al incisivilor a fost semnalat de Mina Minovici care preciza că diametrul mezio-distal maxim la incisivii centrali superiori este de 8,957 mm la bărbat și 8,318 la femei, iar diametrul mezio-distal la incisivii laterali superiori este de 6,699 mm la bărbat și 6,540 la femeie.

Totuși se cere subliniat faptul că utilizarea acestei metode de determinare a sexului nu poate avea semnificație, decât numai dacă s-a făcut un număr important de măsuri, care să arate valori reprezentative, pentru bărbați și pentru femei, raportate la o anumită populație.

Au fost fixate trei criterii de diferențiere a sexului:

cei doi incisivi centrali superiori sunt mai voluminoși la bărbat decât la femei, diferența de diametru mezio-distal nefiind decât de fracțiune de milimetru;

raportul diametrului mezio-distal intre incisivul central și cel lateral este mai mic la femeie, având semnificația că femeia are dinții mai uniformi, mai egali între ei decât bărbatul;

erupția dentiției definitive la femei este mai rapidă cu 4 luni față de cea a dentiției bărbatului.

În stabilirea caracterelor particulare, de individualizare, trebuie să se aibă în vedere caracterele de ordin morfologic-constituțional, patologic și postterapeutic pentru stabilirea formulei dentare individuale.

Dificultățile ce se întâmpină în această privință pot fi de ordin organizatori (lipsa unei evidențe sistematice teritoriale la centrele stomatologice), ca și de ordin metodologic (diversitatea sistemelor de notare simbolică în fișele stomatologice), sau sunt condiționate de factori de alt ordin, de pildă de rezistența diferită a materialelor folosite pentru tratamentul la acțiunea diverșilor agenți traumatici.

Între modificările direcției de implantare și în legătură cu orientarea și morfologia maxilarelor sunt cunoscute prognatismul (proiectarea înainte a maxilarului) și opistognatismul (proiectarea înapoi a arcadelor) în raport cu orientarea normală a maxilarelor, arcadele găsindu-se în același plan.

Între anomaliile dentare de număr se cunosc anodonția (absența unuia sau a mai multor dinți de pe arcadă) și cazurile de dinți și de rădăcini supranumerare, mai frecvente la bărbați – în timp ce anodonțiile sunt mai frecvente la femei.

Tuberculii dentari sunt proeminențe de smalț – cu o situație precisă în raport cu dintele.

Dinții bigeminați sunt anomalii ce se referă la diviziunea în mai multe fragmente a mugurelui dentar, în timp ce dinții fuzionați se referă la unirea a doi dinți diferiți și vecini de pe arcadă.

O persoană familiarizată cu studiul dinților poate descoperi la nivelul lor caracteristici care oferă informații asupra profesiunii, a obiceiurilor și chiar a situației sociale.

O serie de profesiuni provoacă uzură dentară caracteristică sub formă de șanț sau chiar fracturi, de obicei la dinții anteriori. Aceste modificări se întâlnesc la tapițeri, croitori, cizmari, coafori, care țin între dinți ace, rup ața cu dinții, etc.

Dintre muzicieni, suflătorii au modificări la dinții anteriori și, cel mai adesea, la părțile moi, datorită presiunii provocate de instrumentul sprijinit pe dinți asupra buzei inferioare.

La sticlari se pot observa chiar cicatrici, pentru că leziunile permanente ce apar prin răsucirea țevii de suflat se vindecă greu.

Tartrul dentar, care poate conține particule diverse de siliciu, granit, diamant, nisip, pulbere de marmură, trădează, de asemenea, anumite profesiuni,

Indivizii ce lucrează în mediul acid sau care sunt consumatori de alimente acide (citrice) au dinții atacați, smalțul și dentina fiind distruse la nivelul feței labiale. Fumătorii de pipă prezintă leziuni caracteristice, de obicei la colțul gurii.

Uneori, dinții și gingia capătă colorații specifice datorită unor metale care se depozitează la acest nivel: cupru, fier, fosfor, arsen, iod, argint. Particulele de metale pot fi evidențiate și prin studii histochimice ale gingiei.

În privința situației sociale, aceasta se poate constata după gradul de îngrijire a dinților, tratamentele efectuate și protezele purtate.

Metodele stomatologice de identificare – specifice – sunt numeroase:

Înregistrarea dimensiunilor dinților și a arcadelor dentare: se fac măsurători asemănătoare stabilirii indexurilor antropologice și ortodontice;

Înregistrarea fotografică constă în fotografierea fiecărei arcade cu ajutorul unei oglinzi, pentru a evidenția în întregime arcada și dinții. Fotografiile sunt realizate în culori și redau fidel starea sistemului dento- alveolar (anomalii de poziție, formă, carii, obturații, lucrări protetice, starea parodonțiului). Metoda este folosită în aviația SUA, precum și la personalul unor societăți de transporturi aeriene din Scandinavia.

Înregistrarea plastică: se confecționează din gips două modele ale arcadelor dentare. Această metodă prezintă dezavantaje ce rezultă din imposibilitatea evidențierii unor particularități de amănunt (obturații), schimbarea modelelor după fiecare intervenție stomatologică și volumul mare care îngreunează depozitarea lor.

Marcajul lucrărilor protetice constă în gravarea pe însăși lucrarea protetică a unui “număr personal” în care se include ziua, luna și anul nașterii, numărul nașterii sau inițialele numelui, inițialele țării de origine și o cifră de control.

Palatoscopia constă în înregistrarea reliefului palatului dur și a rugilor palatine, care, după cum susțin o serie de autori rămân neschimbate în timpul vieții și diferă de la individ la individ.

Radiografiile pot evidenția particularitățile individuale (anomalii, molari de minte incluși, poziția lor, obturații de canal, sinusurile maxilare și frontale, deviații de sept).

Identificarea comparativă prin documentația stomatologică

fișele de tratament stomatologic (documentație convențională);

efectuarea unui “status dentar” denumit în literatura de specialitate “jurnal” (documentație specială)

Se propune însă instituirea “cazierului stomatologic”, adică o evidență pentru categorii restrânse de persoane, la care se consideră aceste criterii ca fiind utile și indispensabile recunoașterii individuale în anumite situații (“fișa de identitate a lui Fiala”).

Reconstituirea fizionomiei după urmele dinților

Petre Firu și Cantemir Rișcuția au precizat fundamentul științific al acestui gen de expertiză astfel: maxilarele și dinții se dezvoltă într-un complex unitar sub influența a doi factori esențiali de creștere: factorul genetic care dă schema generală de dezvoltare morfologică (formă, volum, structură) și factorul de mediu în permanentă schimbare, care modelează scheletul facial. Forma și dimensiunea maxilarului și a dinților stabilesc de fapt elementul morfologic de bază, pe care se conformează fața omenească, cu variate elemente fizionomice. Fizionomia este condiționată de ereditatea rasială și regională. Aspectele fizionomice sunt legate de dezvoltarea psihică a subiectului analizat, determinată și ea de factorii genetici, dar de alte gene decât cele ce dau schema de dezvoltare morfologică, și de alți factori de mediu, la care sistemul nervos central se adaptează și răspunde prin variate forme de expresivitate a feței. Această configurație fizionomică este rezultatul eredității caracteriale.

Cele cinci tipuri regionale mai importante – alpin, dinaric, nordic, mediteranean și esteuropid – permit stabilirea unei corelații statistice, dar nu absolută, a formei și dimensiunii dinților cu forma și dimensiunea maxilarelor feții omenești. Pe această relație morfologică statistică se bazează de fapt reconstituirea fizionomiei după urmele dinților.

Experții trebuie să țină seama de variabilitatea acestor dimensiuni, considerând fața “normală” în cazul în care dimensiunile cercetate se înscriu în anumite limite de variabilitate. În țara noastră s-a ajuns să se stabilească aceste limite prin observații și măsurători la peste 30.000 de subiecți, de ambele sexe, datele constatate fiind sintetizate pe o “somatogramă”, caracteristică pe fiecare an de vârstă și sex.

De o deosebită valoare în expertiza de reconstituire a fizionomiei făptașului, după urmele dinților, sunt cazurile de anomalii dentare sau de ocluzie.

Fundamentul științific al reconstituirii fizionomiei după urmele dinților constă în relația dintre modelul morfologic al dentiției și conformația cranio-facială. Relația dintre dentiție și conformația feței este condiționată atât genetic cât și funcțional. Modelele morfologice ale dentiției sunt în mare măsură specifice tipurilor antropologice geografice.

În procesul expertizei pot fi folosite următoarele mijloace: aparate de fotografiat, instrumentar pentru amprentare cu alginat, siliconate și materiale de turnare (Moldano). În vederea examinării se vor pune la dispoziția experților, după caz, fie corpul victimei, fie obiectul sau alimentele care poartă urmele de dinți.

Într-un prim moment se procedează la fotografierea urmelor de dinți pe film lat (6X6 cm) de sus și din părțile laterale, pentru fixarea lor în cele mai bune condiții. Se va așeza la baza urmelor de dinți o riglă gradată, care să permită stabilirea dimensiunilor exacte.

Prelevarea mulajului de pe urmele de mușcătură se face cu alginat sau siliconi, după ce în prealabil cu un creion chimic bine ascuțit se conturează marginile dentare. Amprenta din alginat trebuie imediat turnată în Moldano în două exemplare, pentru a se evita retracția modelului prin deshidratarea alginatului. Un model din cele două va fi folosit pentru studiu măsurându-se distanța dintre dinți în raport cu așezarea pe arcadă, fisurile și neregularitățile dentare. Al doilea model se păstrează intact, constituind originalul care se raportează la copie.

Reconstituirea fizionomiei umane se poate face pe baza caracteristicilor stabilite în procesul examinării urmelor de dinți.

Datele ce pot fi oferite expertului de constatările făcute privesc următoarele:

sexul persoanei: conturul arcadei superioare drept sau ușor convex presupune o arcadă frontală lată, ce corespunde într-un mare procent bărbaților. Un contur mai strâmt, mai ascuțit, presupune o arcadă aparținând unei femei;

vârsta persoanei: stabilirea vârstei persoanei care a creat urma se poate face, cu o aproximație de 5-10 ani, după gradul de uzură a marginilor tăioase ale dinților incisivi sau după lipsurile dentare;

tipul antropologic se va stabili în funcție de caracteristicile avute în vedere după urma de dinți.

Răspunsurile date de expert cu ocazia efectuării expertizei pot avea în vedere sexul și vârsta aproximativă, tipul și subtipul antropologic, anomaliile dentare – când se prezintă numai urma; dacă se prezintă urma, modelele de comparație și fotografiile persoanelor suspecte, expertul poate arăta dacă desenul realizat după urma de mușcătură prezintă aceleași semnalmente cu una din fotografiile aparținând persoanelor suspecte.

Valoarea și limitele lucrărilor protetice în identificare

În identificarea de grup, criteriile stomatologice aduc date importante în stabilirea rasei, sexului și a vârstei, după cum, în identificarea individuală, aceste criterii rezultă din particularitățile morfo-structurale, normale și patologice de tratament.

Condiția primară a identificării constă în nerepetarea complexului de caracteristici și în rezistența relativă a acestor caracteristici în timp. Deosebind identificarea comparativa (în care se compară informațiile obținute ante-mortem, existente într-o evidență sistematică – dactiloscopică, radioscopică, fotografică sau stomatologică – cu particularitățile constatate la cadavrul necunoscut) și o identificare reconstructivă (în care cercetarea pornește de la obiectul identificării, trecând prin etapa de identificare de grup de către cea individuală, identificarea prin intermediul lucrărilor practice ar face parte din prima categorie. Însă, dacă uneori, este necesar a începe această activitate de la analiza lucrărilor practice izolate, aceasta se încadrează și în a doua categorie.

Este bine cunoscută rezistența sistemului dento-maxilar la acțiunea factorilor mecanici, fizici, chimici și tanatologici, ceea ce a permis extinderea utilizării criteriilor stomatologice în identificarea criminalistică, precum și diversificarea metodelor de studiu, în scopul creșterii eficienței de utilizare a acestor criterii.

Când limita de rezistență a sistemului dento-maxilar, la acțiunea factorilor mai sus menționați este depășită, s-a observat valoarea lucrărilor de restaurare protetică totale sau parțiale, în identificarea individuală.

Se cunoaște că aproape toate aliajele rezistă la acțiunea unor temperaturi în jur de 10000C și mai mult. În marile incendii, de exemplu, într-o prăbușire de avion se dezvoltă o temperatură de 700-8000C.

Pe de altă parte diversitatea lucrărilor restauratoare în cadrul sistemului dento-maxilar, a metodelor tehnice de realizare, precum și a naturii materialelor de protezare și a rezistenței lor deosebite la acțiunea factorilor menționați, justifică analiza acestor materiale în scopul identificării individuale și, în anumite condiții, în identificarea de grup, cu ocazia unor catastrofe sau accidente de masă când celelalte metode cunoscute de identificare nu se mai pot aplica.

Marcajul protetic constituie o metodă de identificare extrem de folositoare în cazul unor accidente sau mari catastrofe, unde se află multe victime greu de identificat prin metode criminalistice clasice. Folosit în aziluri de bătrâni, spitale sau închisori, poate fi aplicat și la identificarea cadavrelor necunoscute, descoperind foarte rapid fie identitatea lui (prin semnul aplicat), fie stomatologul care a efectuat acea lucrare protetică. La rândul său, acesta poate preciza, prin semnul aplicat pe lucrarea protetică, prin actele și fișele existente cu privire la cadavru, identitatea corpului investigat.

Ideea de a marca restaurările protetice datează din 1931, când Carlsen și Weissentein au propus marcarea protezelor parțiale și totale cu placă acrilică. Ei propuneau să se includă în plăcile protezelor din material sintetic o plăcuță de metal cu numele stomatologului și cu un număr. În protezele scheletale marcajul se ștanțează deja în macheta de ceară, iar, prin turnare, acesta se transferă în metal.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească marcajul protetic sunt:

nu trebuie să slăbească rezistența lucrării;

trebuie să fie ușor de realizat și ieftin;

identificarea cu ajutorul marcajului trebuie să fie simplă, să nu ceară liste separate pe care nici stomatologii și nici tehnicienii nu le păstrează;

trebuie să fie protejat de salivă și citeț timp de mai mulți ani;

trebuie să reziste la acțiunea focului, acizilor, bazelor și a apei.

În România a existat obligația marcării lucrărilor protetice care foloseau metale nobile (1972) dar în momentul de față nu mai există nici o obligație legală în acest sens.

În țara noastră nu s-a aplicat totuși marcajul protetic în scopul identificării. Este, însă, interesant de remarcat că orice lucrare protetică confecționată dintr-un aliaj cu aur trebuie marcată cu un poanson. Fiecare tehnician care are autorizația de a confecționa piese protetice din aur primește de la Banca Națională un poanson individual ce constă din două inițiale ale numelui său (pentru mai mulți tehnicieni cu aceleași inițiale se deosebește caracteristica grafică). Poansonul este înregistrat pe o fișă personală la Banca Națională și după câțiva ani se schimbă poansonul. Cunoscându-se perioada în care tehnicianul a lucrat cu un anumit poanson se vor cerceta fișele stomatologice din perioada respectivă.

Evidența și introducerea marcajului protetic, pe lângă avantaje incontestabile în domeniul identificării pot prezenta și o importanță administrativă. Toate pot fi sintetizate astfel:

Lucrările protetice sunt un mijloc modern de identificare reconstructivă și comparativă ce se pot utiliza în identificarea de grup prin analiza materialelor constitutive, iar în identificarea individuală, prin particularitățile condițiilor de substituire, ale metodelor de confecționare și ale marcajului protetic;

Valoarea pe care o reprezintă pentru identificare rezultă din rezistența excepțională la acțiunea factorilor fizici, chimici și tanatologici, fiind o metodă folosită în mod special în accidente colective, catastrofe, incendii, deci într-o activitate de identificare în masă;

Cunoașterea compoziției aliajelor și, în general, a materialelor constitutive, precum și a proprietăților fizico-chimice ale acestora, ne poate orienta asupra condițiilor de mediu în care s-a produs distrugerea victimelor;

Această valoare poate crește considerabil în condițiile aplicării marcajului convențional specific pentru fiecare țară, colectivitate sau perioadă de timp și care constituie o dovadă de identitate certă la purtător;

O serie de date pot fi furnizate nu doar de protezele totale, ci și de cele parțiale, precum și de coroane metalice izolate;

Lucrările independente pot folosi într-o identificare reconstructivă și la determinarea unor caractere individuale ale ansamblului sistemului dento-maxilar, de asemenea protezele parțiale pot da unele indicații în identificarea prin studiul urmelor mușcate.

Limitele acestor criterii de identificare rezultă din următoarele observații:

în cea mai mare măsură folosirea metodelor protetice în identificare este dependentă de existența unei evidențe stomatologice sistematice, a unui sistem convențional unitar de întocmire a acestuia, precum și de verificarea în timp a schimbărilor survenite;

deoarece lucrările protetice se pot înlocui la aceeași persoană, trebuie ca verificarea periodică să menționeze în noua evidență caracterele lucrărilor precedente.

În identificarea reconstructivă care pornește de la analiza materialelor constitutive, orientarea asupra sursei de executare a lucrării este dificilă, în absența unor caracteristici structurale bine definite, cum pot fi realizate de unele elemente-pilot;

Prin analogia cu cazierul dactiloscopic ar fi necesară instituirea unui “cazier” stomatologic în special pentru unele colectivități sau persoane expuse riscurilor de accidentare.

Condițiile care limitează posibilitățile de identificare prin aceste criterii stomatologice impun coroborarea lor cu restul metodelor biotraseologice și criminalistice aplicabile, situație care nu se poate realiza decât în cadrul institutelor medico-legale, care au competența științifică, îndeplinind în același timp condiții tehnice și metodologice.

Conduita în catastrofe și calamități – identificarea victimelor cu ajutorul urmelor dentare

Într-o catastrofă se întâmplă adesea ca un număr mare de persoane să-și afle moartea, sarcina identificării corpurilor devenind foarte dificilă. Caracterul acestor catastrofe e variabil – unele sunt provocate de război (lupte, execuții masive), altele în timp de pace (catastrofe aeriene, maritime sau terestre) – în lume prăbușirile de avioane sau incendiile mari constituie accidente aproape săptămânale.

Rolul identificării dentare a victimelor unor calamități este evident în legătură cu posibilitatea de identificare a corpurilor prin celelalte metode. Pe măsură ce se micșorează șansele de identificare a acestora din urmă, capătă importanță identificarea cu ajutorul dinților.

Se poate întâmpla ca, după o catastrofă, identificarea să se facă în mod grăbit și confuz și adesea chiar și medicul legist sau stomatologul chemat n-au nici o experiență anterioară în această muncă deosebită. Adesea ei nu au nici timpul necesar pentru a pune la punct metodele de investigare. De aceea trebuie instituite echipe pentru identificare – din a căror componență stomatologul trebuie să facă parte încă de la începutul lucrărilor sau, cât mai curând posibil, după începerea anchetei.

Păstrarea poziției, după un accident de avion de exemplu, este de extremă importanță. Locurile unde au fost găsite victimele trebuie însemnate, fotografiate și trebuie dat câte un număr fiecărei victime. De asemenea este necesar să se sape pământul și să se afâneze, trecându-l prin site în vederea regăsirii bijuteriilor, dinților izolați și a fragmentelor de proteze. După această investigație cadavrele vor fi transportate într-o morgă centralizatoare.

Se va examina cadavrul și se vor urmări semnele generale (atât cât permite starea de conservare a corpurilor): talia, sexul, vârsta, diferite detalii, infirmități, cicatrici, semnele unor operații recente sau mai vechi, amprente digitale, etc.

Se va face și un examen bucal. Acesta poate să fie dificil din cauza rigidității cadaverice. Dinții din gură nu pot fi examinați decât dacă aceasta din urmă este deschisă larg și trebuie acționați mușchii laterali ai cavității bucale. Țesuturile moi devin tari ca lemnul după incinerare, încât este imposibil să fie desprinse. Deschiderea forțată a gurii nu este indicată din cauza leziunilor dentare care se pot produce. Limba poate fi ridicată cu ajutorul unei incizii și poate fi reașezată la loc după examen. În cazuri extreme, accesul la dinți se face prin extirparea buzelor și a unor părți din obraji. După examen, părțile decupate vor fi cusute.

Instrumentele necesare în asemenea cazuri sunt: creioane (negre, roșii și albastre), fișe, trei portamprente superioare și inferioare perforate, trei oglinzi, trei sonde curbate, trei bisturie, alginat, lighenaș, lopățică, trei-patru perechi de clești dentari, tuburi cu etichete, tub de silicon, 12 filme radiografice 3 x 4 cm, rulouri de tifon, hârtie absorbantă, aparat fotografic, echipament pentru radiografii.

Dacă corpurile sunt grav mutilate, fragmentele izolate sunt adunate și etichetate, pentru a se stabili cu exactitate unde sau prin ce vor servi la identificare.

Dinții izolați vor fi repuși în alveolele lor, cu scopul de a le determina precis poziția.

Ori de câte ori este posibil, este indicat un examen radiografic, chiar dacă pentru aceasta este necesară extragerea unui maxilar.

Este important ca echipele însărcinate cu identificarea victimelor să-și înceapă munca imediat ce catastrofa a fost semnalată. Adesea este necesar să se procedeze la chestionarea rudelor cu scopul de a se cunoaște starea danturii victimei. Toate informațiile luate de pe cadavre și în legătură cu persoanele dispărute trebuie privite în paralel. Identificarea începe cu cazurile mai ușoare. Lucrarea va fi mai dificilă când victimele vor avea un număr mic de restaurări dentare. Studiul atent al morfologiei dentare va putea aduce uneori informații complementare.

Un exemplu de stabilire a identității persoanelor arse este cel al accidentului aviatic din 12.16.2002 în care a fost implicat un Concorde Air France, prăbușit în localitatea Gonosse. Pentru că alte metode criminalistice de identificare a victimelor nu puteau da rezultate (corpurile, obiectele personale și bagajele fuseseră distruse aproape în întregime), s-a recurs la adunarea dinților și a protezelor dentare. Această sarcină de studiere a lor a revenit Asociației franceze de identificare odontologică (AFIO) ce avea în componența sa o serie de specialiști în materie, dintre care Dominique Berger, Charles Georget și Claude Laborier. Multă vreme, odontologia a fost considerată “ruda săracă a medicinii legale” și care s-a preocupat prea puțin de importanța studierii maxilarelor în cazul identificării victimelor. Abia în 1982, autoritatea franceză, pusă în fața unei grămezi de cenușă, în urma coliziunii dintre 2 autobuze și 6 automobile, soldată cu 56 de morți, din care 46 copii, s-a văzut obligată să facă apel la un specialist în materie, cum este Claude Laborier, dentist și doctor în paleologie. De atunci au avut loc și alte accidente grave și importanța acestor specialiști a crescut continuu pe linia identificării persoanelor dispărute, dând posibilitatea familiilor să-și ridice rudele, să deschidă acțiuni în instanță pentru drepturile de moștenire, să obțină despăgubiri din partea societăților de asigurări, etc.

S-a trecut apoi la punerea la punct a unor noi tehnici de identificare, la definirea unei metodologii de lucru. Astfel, resturile de maxilare sunt colectate de la locul dezastrului, trimise în cabinete specializate, studiate bucată cu bucată, fotografiate și radiografiate (retroalveolar și panoramic). Imaginile sunt transferate într-un computer și pe baza altor informații colaterale se obține un fel de portret – robot post-mortem al titularului.

În cazul accidentului aviatic la care ne referim, după trei luni de muncă laborioasă, au fost identificate 113 victime. Pentru aceasta, specialiștii s-au folosit de diferențele existente de la o dantură la alta. Astfel, unele lucrări stomatologice erau executate foarte bine, unii dinți erau din aur, alții din ceramică, etc.

Au fost descoperite, în unele situații, intervenții pe măsele minții, ceea ce nu se executa pe atunci în Franța, rezultând că persoanele erau străine. După calitatea execuțiilor dentare s-a făcut și delimitarea celor cu posibilități financiare mai mari.

Specialiștii au avut în acest sens și informații despre diverse lucrări dentare pe care victimele le-au făcut în timpul vieții (obținute de la rude, cunoștințe). Au fost comparate resturile dentare adunate de la locul catastrofei cu mulajele primite de la diverși dentiști, care executaseră lucrările victimelor anterior. A fost un caz în care o victimă nu a avut nici un dinte în gură, nu a putut fi găsit nici dentistul ei, dar a fost identificată prin eliminare. Era singura care lipsea de pe lista celor identificați deja și figura pe lista de pasageri la îmbarcarea în avion.

După acest succes, președintele AFIO a cerut crearea unei “unități de identificare odontologică”, oficial constituită și echipată pentru a putea interveni corespunzător în asemenea situații macabre.

În prezent, serviciul militar și creșterea nivelului de trai au făcut ca serviciile stomatologice să fie accesibile aproape întregii populații a unei țări. Se cere deci menținerea unor dosare medicale corecte și aduse la zi în care să se noteze intervențiile făcute și, pe de altă parte, să se introducă metode de identificare la orice lucrare artificială care să permită identificarea tehnicianului sau a medicului care a efectuat tratamentul.

Identificarea după resturile de oase. Metoda antropologică.

5.1 Expertiza osteologică

Identificarea medico-legală pe materialul osos (osteologia medico-legală) a trecut de-a lungul timpului prin diverse stadii de evoluție ale căror rezultate, adaptate scopului general al medicinii legale, au fost deosebit de utile în cercetarea și identificarea criminalistică.

Tehnica actuală a permis elaborarea unor reconstrucții scheletale antropologice, prin tehnici de supraproiecție video, folosind bazele existente de date antropologice. Metoda este derivată din metoda Gherasimov, de fixare grafică a corespondenței dintre structura osoasă a scheletului și țesuturilor moi acoperitoare.

Metoda inițială folosea pentru identificare fotografierea fragmentelor găsite, integrarea acestora într-un întreg modelat în funcție de datele existente (de obicei craniu) și acoperirea suprafețelor osoase reconstituite folosind metode grafice. Au apărut și alte metode (de comparare prin supraimpresie a unei fotografii cu radiografia craniului – Gruener-Reinhard), plecând de la premisa că există o variabilitate craniană destul de mare în cadrul populației, iar suprapunerea perfectă a celor două fotografii nu este posibilă decât în caz de identitate.

Tehnicile actuale de supraproiecție video permit orientarea craniului folosind grafica generată de computer, la care se adaugă efecte speciale de prelucrare a imaginii (îmbătrânire sau întinerire a desenului rezultat și, deci, de apropiere de vârsta avută la momentul dispariției).

Reconstrucția facială ține în aceeași măsură de medicina legală, de antropologie, dar și de artă. Este foarte utilă în situații în care metodele uzuale de identificare dau greș. Nu permite întotdeauna o identificare pozitivă, dar poate fi coroborată cu alte date obținute prin mijloace obișnuite de identificare.

Identificarea cadavrelor necunoscute sau distruse prin procedee fizico – chimice și biologice se face prin stabilirea taliei, a greutății, a sexului, a aspectului fizic extern, în majoritatea cazurilor procedeele fiind subordonate expertizei osteologice. Certitudinea datelor, a concluziilor, este cu atât mai mare cu cât sunt mai multe oase lungi întregi și craniul. Dacă există cel puțin un os lung întreg concluziile poartă un mare grad de relativitate.

Faptul că țesuturile dure, mai ales oasele, își păstrează timp îndelungat caracterele morfologice, dimensiunile și particularitățile, că fiecare schelet are caractere distinctive față de celelalte schelete, că există caractere distinctive pentru oasele aceluiași schelet, precum și unele particularități patologice, fac ca metoda antropologică să fie folosită în bune condiții și cu rezultate bune.

Prin expertiza osteologică trebuie stabilit în primul rând dacă oasele aparțin unuia sau mai multor indivizi. Pentru această diferențiere a originii umane a oaselor de cele ale unor animale putem folosi trei metode: metoda osteologică comparată (anatomică), metoda histologică (microscopică), metoda serologică.

Metoda osteologică comparată permite diferențierea cu certitudine a oaselor umane de adult, când este vorba de oase lungi, posedând intactă măcar o extremitate. Se obișnuiește să se calculeze indicele medular care reprezintă raportul dintre diametrul minim al canalului medular (existent doar la oasele lungi) și cel al diafizei.

Metoda histologică se bazează pe diferența de arhitectonică a țesuturilor oaselor umane și animale. Această diferență constă în măsurarea canalelor Havers care, la om au până la 140 de microni, iar la animale sunt mai numeroase și mai înguste, sub 20 de microni (la maimuțe între 27-40 microni).

Țesutul osos este cel mai rezistent și mai dur țesut din grupa țesuturilor conjunctive. Este alcătuit din celule osoase și substanță fundamentală. Substanța fundamentală are două componente: organică în proporție de 34%, formată din oseină și minerală, în proporție de 65%, formată din microcristale de fosfat tricalcic, la suprafața cărora sunt absorbite cristale fine de carbonat de calciu, carbonat de magneziu și carbonat de sodiu. Pe o secțiune transversală în diafiza unui os lung se observă în centru canalul medular, la exterior periostul, iar între ele substanța osoasă în care se află canalele Havers: la om sunt 8 canale pe mm2, iar la animale sunt peste 13 canale pe mm2.

Metoda serologică se bazează pe precipitarea, în contact cu albumina umană (extrasă din oase) a serului recoltat de la iepuri injectați cu sânge uman la care apar anticorpi.

5.2 Stabilirea caracterelor de rasă, grup și a caracterelor individuale în situația pieselor scheletale multiple

Uneori este necesar să se stabilească și rasa scheletului. Aceasta se determină cu ajutorul unor indici, care sunt de mai multe feluri:

indice cefalic propriu-zis sau orizontal (raportul dintre diametrul transvers maxim și diametrul anteroposterior maxim, totul X 100) care se moștenește ereditar și în funcție de care se face cunoscută clasificarea craniilor în: dolicocefali (europeni nordici, negri, australieni), brahicefali (europeni sudici), mezaticefali (rasa galbenă);

indicele vertical (raportul dintre înălțimea craniului și diametrul anteroposterior maxim, totul x 100);

indicele de lărgime sau transvers vertical (raportul dintre înălțimea craniului și diametrul transvers maxim, totul x 100);

indicele facial superior (raportul dintre înălțimea feței și lărgimea sa, totul x 100);

indicele nazal (raportul dintre lărgimea maximă a nasului și înălțimea sa, totul x 100). În funcție de acest indice există trei grupuri rasiale: albi, negri și gălbeni.

Profilul facial superior sau unghiul de prognatism este măsurat prin unghiul pe care îl formează linia verticală tangentă la baza arcadei dentare superioare și la frunte cu planul orizontal ce trece prin baza arcadei dentare. Există trei grupuri etnice:

prognaticii (negrii africani), cu un unghi de 76,30

mesognații (galbenii)

artognații (rasele albe), cu un unghi de 870.

În concordanță cu aceste diferențe, se mai pot menționa orbitele triunghiulare la negroizi, palatul dur triunghiular la caucazieni (albi), rotund sau potcoavă la mongoloizi, lung și rectangular la negroizi.

Rasa neagră are dimensiuni osoase mai mari decât ale celorlalte grupuri studiate. Indexul radio-humeral este sub 75 la rasa caucaziană (albă) și peste 80 la rasa neagră. Oasele extremităților sunt mai mici la rasa mongoloidă. Vertebra lombară poate căpăta culoare discriminatorie, în sensul că diametrul anterior îl depășește pe cel posterior cu 5 mm la caucazieni, cu 6 mm la mongoloizi, în timp ce la negroizi aceste diametre sunt sensibil egale.

Determinarea sexului persoanei neidentificate este mai ușor de realizat atunci când există oasele bazinului – ale cărui caractere sexuale sunt mai tipice – craniul și femurele.

În condițiile în care modificările oaselor determinate de diferențierea constelației endocrine nu au apărut încă, deci înainte ca pubertatea să se fi încheiat, este dificil de stabilit sexul unui schelet prin investigarea unor fragmente din acesta. Specificitatea de sex devine evidentă pe bazinul osos începând încă de la vârsta de 11 ani. În opinia lui Topinard, diferențele sexuale se șterg după vârsta de 50 de ani, devenind preponderente modificările caracteristice sexului masculin.

În principiu determinarea sexului se bazează pe structurile osose diferite la bărbat față de femeie (pelvis, craniu, stern și oase lungi), cu informații suplimentare putând veni scapula și oasele metacarpiene. Ca regulă generală, fragmentele scheletale ce se atribuie sexului feminin sunt în general mai subțiri, cu cavități medulare mai largi, cu suprafețe de inserție musculare mai puțin proeminente.

Sexul masculin prezintă un schelet robust, mare, cu inserții musculare proeminente. Suprafețele articulare sunt rugoase și mari, iar metacarpienele sunt mari și largi. Greutatea scheletului masculin este mai mare (peste 4 Kilograme), în timp ce greutatea celui de femeie este, în general, sub 3 Kilograme.

Craniul masculin este prognat, de formă unghiulară, cu predominanța viscerocraniului, cel feminin are formă rotundă și predomină scheletul frontal. La bărbat, arcadele sprâncenoase sunt mai accentuate, bolta orbitală concavă, foseta lacrimală profundă și protuberanța occipitală accentuată; forma ei ca o creastă indică sexul masculin.

Toracele este mai lat, mai adânc și mai scurt la bărbat, având perimetrul toracic cu 5cm. mai mare. Sternul masculin este mai masiv, mai îngust și cu 2cm. mai lung. Coastele sunt mai dezvoltate, având cartilagii mai scurte, cu osificare rapidă și pronunțată.

Conformația și structura bazinului evidențiază cel mai bine diferențierile sexuale, ce rezultă din dimensiunea pereților, grosime, înclinație și configurație. Bazinul masculin este masiv, cu curbura mai superficială și neregulată. Diametrele strâmtorii superioare ale bazinului sunt mai late la femeie, peretele anterior al bazinului mic este mai întins transversal, arcada pubisului este mai largă.

La nivelul oaselor lungi apar diferențe atât de dimensiuni cât și de greutate și formă. Astfel, capul femural al scheletului de sex masculin este mai mare, formând 2/3 dintr-o sferă, cu diametrul vertical mai mare de 47 de cm.

Stabilirea staturii (taliei) folosind fragmente scheletice rămâne o problemă controversată în situația expertizei medico-legale ce are ca scop identificarea. Variații etnice și rasiale, clima, modificările ereditare dar și cele determinate de diferite feluri de alimentație pot crea dificultăți în interpretarea rezultatelor expertizei. Înălțimea diferă între țări și chiar între regiuni. Cu toate acestea, diferite oase (în general cele lungi) prezintă raporturi de proporționalitate cu înălțimea scheletală totală.

Dacă există un schelet întreg, la scheletul obținut prin însumarea oaselor scheletale se adaugă circa 2,5cm., reprezentând grosimea părților moi. Talia devine definitivă între 22-25 de ani, când osificarea este terminată. Între 40-60 de ani ea poate scădea cu 2-3cm. datorită părților moi interpuse, iar talia corpului în decubit dorsal este mai mare cu 1-2cm. decât cea a poziției verticale. Între lungimea oaselor lungi și aceea a corpului există o corelație. Rapoartele naturale sunt folosite pentru a reconstrui rapid talia unui cadavru sau schelet necunoscut în funcție de lungimea oaselor. Cu toate acestea trebuie avute în vedere variațiile legate de sex sau datorate asimetriei oaselor lungi ale membrelor (1-2cm.) care trece neobservată în timpul vieții. Determinarea taliei necesită două operații:

măsurarea oaselor lungi;

întrebuințarea unor tabele antropologice (tabelele lui Rollet), alcătuite după principiul corespondenței fiecărei talii, din centimetru în centimetru, pentru lungimea unor oase – femur, tibie, humerus, cubitus, radius. Atât la bărbat cât și la femeie, din rezultatul obținut se scad 1-2cm. pentru a se determina talia măsurată pe omul viu în poziție verticală.

Pentru calcularea dimensiunii oaselor lungi se pot folosi factori de multiplicare sau ecuațiile regresive. Sunt acceptate două relații matematice, separate pentru bărbați și pentru femei:

Bărbați

Înălțimea = 1511,5 + 4,2 x înălțimea nas ± 43,1mm

Femei

Înălțimea = 1431,9 + 3,2 x înălțimea nas ± 41,2mm

Se consideră, în general, că femurul și tibia pot furniza cele mai precise date în legătură cu înălțimea individuală.

Talia = lungime femur x 5,6 + 8cm.

Talia = lungime humerus x 6,5 + 8cm.

Talia = lungime tibie x 6,5 + 8cm.

În principiu, sunt studiate variațiile de înălțime individuală, aflată în relație cu dimensiunile oaselor lungi.

Între două perioade extreme de vârstă – creșterea și involuția – diferențele scheletice sunt evidente. Între 30 și 70 de ani transformările osoase sunt minime și variabile, fapt care îngreunează calcularea vârstei.

Determinarea vârstei. În cursul perioadei de creștere (0-30 de ani, dar și în ultima perioadă a vieții intrauterine) se bazează pe evoluția sistemului osos, care are loc în felul următor: în perioada embrionară scheletul este format din cartilagii, în ultimele luni de sarcină începe procesul de osificare al cartilagiilor prin apariția la nivelul fiecărui cartilagiu a unuia sau mai multe nuclee de osificare în jurul cărora începe și progresează dispunerea sărurilor calcare; pentru fiecare punct de osificare există un moment precis și cunoscut de apariție, fapt ce permite aprecierea vârstei. De exemplu:

nucleul de osificare al epifizei inferioare femurale indică sfârșitul sarcinii, fiind foarte important în cazul pruncuciderilor;

nucleul de osificare al epifizei superioare tibiale apare la sfârșitul sarcinii (9 luni);

După apariția tuturor punctelor de osificare ale unui os urmează sudura diferitelor părți osoase, cu care ocazie osul apare cum este el cunoscut la adult, de asemenea la date bine stabilite. Sutura oaselor bazinului începe la 6 ani și se termină la pubertate, iar sutura completă a femurului se termină la 19 ani la fete și la 20-25 de ani la băieți.

Deosebit de utilă în identificare este cunoașterea apariției și evoluția dentiției. Prima dentiție (de lapte), compusă din 20 de dinți are o ordine cronologică bine stabilită; primii dinți apar între 6-8 luni de viață extrauterină (incisivii), evoluția lor încheindu-se la 2 ani și 9 luni (caninii). Până la 7 ani copilul rămâne cu acest număr de dinți. A doua dentiție începe la 7 ani, simultan cu căderea primilor dinți și se continuă într-o succesiune bine determinată, până la vârsta de 18-20 ani (uneori chiar până la 30 de ani). Primele semne de uzură încep la 20 de ani – dispariția luciului smalțului, roaderea suprafețelor de masticare. Aceste semne de uzură sunt adesea modificate de modul de alimentație și de starea generală a sănătății.

Vârsta fătului în ultimele luni de viață intrauterină ca și a copilului la naștere, se determină prin raportarea la talie, după formula V=Tx5,6. Până la 15 ani stabilirea vârstei se mai face adăugând la talia de 50cm. pe care o are nou născutul 4cm. pentru luna I, câte 5cm. pentru lunile II-IV, 2cm. pentru lunile IV-V, câte 1cm. pentru următoarele 7 luni, în al doilea an creșterea totală este de 10cm., în al treilea și al patrulea sporul este de numai 4-5cm./an, la 5 ani talia de la naștere s-a dublat, iar la 15 ani s-a triplat.

La adult, modificările vizibile scheletice, în raport cu vârsta au loc asupra oaselor craniului care se sudează mai târziu decât celelalte perioade, mai activă fiind între 26-30 de ani, putând avea însă limite între 20-47 de ani.

La bătrâni starea de senilitate modifică structura craniului, oasele devin mai spongioase, mai ușoare și mai fragile, ca urmare a procesului demineralizării.

În afară de aspectele menționate, se pare că cele mai corecte date de apreciere a vârstei le oferă modificările oaselor pubiene – peste 20 de ani suprafața apare neregulată cu creste osoase ce traversează suprafața articulară. Între 25-36 de ani crestele devin simple granulații, marginile dorsală și neutrală fiind definitivate.

Sternul suferă modificări majore proporțional cu înaintarea în vârstă – piesele sale fuzionează între 14 și 25 de ani.

Studiind excrescențele osoase ale falangelor observăm că primele simptome de îmbătrânire apar la vârsta de peste 50 de ani. Proeminențele osoase devin masive prin hipermineralizare, cartilagiile articulare încep să prezinte fisuri care alternează cu zone de hipertrofie, rarefiere și chiar dispariție parțială. Cartilagiul tiroid începe să se osifice în jurul vârstei de 25 de ani, când în structura sa apar insule de măduvă osoasă.

Se poate aprecia că determinarea vârstei prin utilizarea pieselor scheletale este destul de fidelă dacă se recurge la metode combinate radio-antropometrice a fragmentelor scheletale și a structurilor dentale existente. Ca regulă, suprafețele de iradiere pentru determinarea vârstei unei persoane sunt: suprafața articulară radio-cubitală la copil, articulația cotului și genunchiului la adult, craniul și vertebrele la bătrâni. Nucleul de osificare furnizează informații foarte corecte cu privire la vârstă, existând totuși variații care depind de condiții geografice, dietă, etc.

Suprafața în os cartilaginos apare mai devreme la femei, cu circa doi ani, cu excepția suturilor craniene, care se închid mai târziu și mai încet decât la bărbat.

Sub influența climatului tropical osificarea apare mai devreme. Prin studiul radiologic al craniului se poate aprecia destul de corect vârsta craniului examinat.

Semnele scheletale individuale sunt generate de modificări datorate vârstei, leziunilor patologice anterioare și stigmatelor profesionale. Aceste semne particulare reprezintă esența procesului de identificare. Acesta are la bază principiul unicității indivizilor speciei, singura excepție constituind-o gemenii monozigoți cu amprentă fenotipică identică.

Datele furnizate de examenul scheletal trebuie completate și coroborate cu actele medicale doveditoare ale modificărilor patologice descrise. Caracterele osoase individuale pot fi de natură congenitală (variate malformații, mai ales ale bazinului ți ale coloanei vertebrale), traumatice (fracturi, amputări, intervenții chirurgicale, mai ales pe cutia craniană), patologice (leziuni rahitice, tuberculoase, de calcifiere).

Studiul scheletului relevă urmele de violență care au putut provoca moartea victimei, deoarece acestea se conservă pe oase timp îndelungat și pot fi recunoscute ca atare, după zeci și chiar sute de ani.

Vechimea oaselor, deci data morții se face cu aproximație, în funcție de o serie de variații privind concentrația în carbonat de calciu și materii organice. Pentru oasele vechi se apreciază concentrația în carbon radioactiv și rezidual. Se poate aprecia intervalul scurs de la înhumare prin analiza resturilor scheletice, coroborată cu caracteristicile solului în care a stat cadavrul. În soluri lutoase resturile textile pot rezista circa 50-60 de ani, în cele obișnuite lâna rezistă 10 ani, iar pielea și mătasea circa 20 de ani.

6.Reconstituirea fizionomiei după craniu. Metoda supraproiecției

O modalitate superioară de identificare individuală este reconstituirea feței omenești după craniu. Dintre toate încercările făcute în ultimele decenii s-a impus, prin bogatul material de observație acumulat, metoda de lucru a lui M. Gherasimov, care a dus la rezultate bune în practica medico-legală și în antropologie. Reconstituirea fizionomiei după craniu se bazează pe un studiu craniologic prealabil al cazului, în cadrul căreia se stabilesc sexul, vârsta și caracterele craniometrice, tipologice și patologice ale cazului; apoi pe baza observațiilor obținute se procedează la fixarea grafică a datelor. Fixarea grafică urmărește proiectarea contururilor țesuturilor moi pe diferite secțiuni ale corpului cu ajutorul standardelor de grosime a acestor țesuturi. Fixarea grafică are rolul unui “plan” pe baza căruia se trece în cele din urmă la reconstituirea grafică sau plastică. În scopuri de identificare medico-legală, reconstituirea obținută se completează cu particularități de port ale persoanelor dispărute: mustăți, păr, ochelari, pentru a se putea compara, în mod eficient, reconstituirea astfel completată cu fotografiile dispăruților.

Altă cale de identificare este compararea unui craniu cu fotografia unei persoane dispărute, adică metoda comparației prin analiză morfologică – Nemeskeri. În acest caz se procedează la urmărirea descriptivă a unui număr cât mai mare de caractere craniologice pentru a se putea deduce un număr suficient de corespondențe de formă cu fotografia în cauză.

Un procedeu mai simplu, propus de Griner și Reinhard (1958) se bazează pe suprapunerea fotografiei persoanei dispărute peste clișeul craniului, obținut la scară și prin fotografiere din aceeași incidență. Dată fiind variabilitatea craniană în rândul populației, există o posibilitate destul de mare ca suprapunerea celor două fotografii să nu apară decât în caz de identitate.

În caz de moarte violentă, este de importanță primordială identificarea victimei cu scopul de a se cerceta criminalul.

O serie de date de ordin morfostructural funcțional și patologic referitor la craniu fundamentează criteriile științifice ale metodei de identificare prin supraproiecție.

Craniul apare sprijinit pe formațiunea anatomică de tip cilindric a gâtului prin care e asigurată legătura cu trunchiul, fiind sediul care asigură mobilitatea extremităților cefalice.

Metoda supraproiecției a fost aplicată pentru prima dată în 1960 la Calcutta.

Identificarea individuală prin metoda supraproiecției se bazează pe principiul unicității (pentru lotul de persoane examinate), a sumei de caractere morfologice prezente într-un interval de timp rezonabil, la cadavrul a cărui identitate este necunoscută, urmând să se stabilească și la persoanele cu identitate cunoscută și fotografiate într-o anumită etapă a vieții.

Gh. Asanache, referindu-se la această metodă, a stabilit principiile care îi conferă fundamentarea științifică, precizând că mijloacele tehnice de examinare sunt reprezentate de:

un dispozitiv mecanic care să permită dispunerea craniului după metodele bine stabilite, într-o poziție cât mai apropiată de cea ocupată în spațiu de către persoana fotografiată;

un dispozitiv optic care să permită controlul poziției;

un aparat fotografic prevăzut cu un geam mat;

o sursă de lumină cu intensitate și mobilitate adecvate.

Autorul arată că la baza procedeului de expertiză a identificării individuale, care se găsesc la materialul de corectare sau supus expertizei. Sunt caracteristicile generale de ordin rasial, tipologic, de ordin sexual și antropometric. Apartenența la una dintre rasele umane și la un tip constituțional, apartenența de sex (identificare de grup) se reflectă întotdeauna în datele de ordin general, particular și de ordin antropometric. Caracterele individuale au o apartenență strict personală, constituind o însumare cu valoare de unicat pentru loturile de indivizi luate în considerare, în mod curent, pentru necesitățile expertizei. Ele se referă la:

elemente de ordin metric (lungime, lățime, grosime, înălțime, profunzime, grad de curbură);

elemente de ordin morfologic (armonia trăsăturilor anatomice, proeminențe, robustețe, simetria proeminențelor);

elemente de ordin funcțional (mobilitate, fixitate, rezistență, plasticitate, capacitate de revenire la forma inițială, după încetarea energiei mecanice externe);

elemente de ordin estetic care vizează simetria (unghii, fante, dispunerea organelor perechi, dispunerea proeminențelor).

Etapele examinării prin metoda supraproiecției sunt următoarele: pregătirea craniului, realizarea fotografiei, examinarea comparativă, demonstrația și concluziile.

La pregătirea craniului – pentru expertiză este necesară obținerea ansamblului osos cranio – facial prin:

îndepărtarea resturilor de părți moi provenind de la cadavrul în curs de scheletizare;

separarea de resturi scheletale dispărute. Dacă părțile moi, deși degradate sunt încă aderente, se va proceda la detașarea de acestea prin fierbere.

După ce s-a verificat că procesul de detașare a părților moi este terminat, craniul astfel curățat se depune într-un loc uscat și răcoros pentru a fi apt de manipulare.

Pentru a preveni pierderea unor mici fragmente osoase craniene desprinse o dată cu aruncarea masei de lichid în care a avut loc fierberea, se vor lua următoarele măsuri:

se debarasează lichidul de părțile moi voluminoase doar după un control riguros pentru identificarea unor eventuale resturi dento-alveolare;

rezidurile solide restante în partea inferioară a recipientului se trec printr-un tifon pe care se rețin toate fragmentele osoase, interesând în deosebi resturi dento-alveolare detașate.

Pentru efectuarea acestei expertize, prezența mandibulei este obligatorie. Aceasta împreună cu maxilarul trebuie puse în contact în poziția anatomică, ținându-se cont de aspectul morfologic. Mandibula se imobilizează prin utilizarea unui fir de sârmă, folosirea de hârtie prevăzută cu substanță aderentă sau recurgerea la efectul aderent al substanțelor plastice.

O situație frecvent întâlnită este aceea în care craniul prezintă pierderi de substanță mai mult sau mai puțin exprimate. În aceste cazuri se procedează la o reconstrucție cât mai puțin evidentă, în scopul evitării surselor inerente de eroare. Ele preferă simpla poziționare anatomică sau, dacă se poate stabili, cea existentă în perioada de timp imediat anterioară decesului.

Realizarea fotografiei. Expertiza de acest gen necesită utilizarea unei imagini fotografice care să reprezinte persoana dispusă cvasiperfect în poziția clasică pentru fotografia judiciară de identificare. În caz contrar, intervin coeficienți de eroare ce fac imposibilă recurgerea la acest mijloc de identificare.

Dacă dintre fotografiile prezentate, expertul nu găsește una care să corespundă dezideratelor de mai sus, se va proceda la executarea unei copii de pe fotografia anexată la fișa alfabetică locală, aflată la serviciul de evidență a populației.

Examinarea separată a caracteristicilor generale și individuale ale craniului se face în vederea selectării fotografiilor persoanelor dispărute cu care prezintă elemente de asemănare.

Etapa premergătoare selectării, dintre mai multe fotografii diferite, reprezentând fiecare trăsături fizionomice ale unor persoane dispărute, a aceleia ce va fi expertizată, o constituie conturarea unor elemente de comparație, care pot fi de ordin topologic, metric și individual. În acest mod, se reduce, pe etape, numărul de fotografii ce pot fi considerate, potențial, ca obiect al examinării.

Examinarea comparativă presupune a se lua în considerare o sumă de repere de natură anatomică și antropometrică. Ele sunt luate în discuție ca fiind suportul material al corespondenței sau noncorespondenței trăsăturilor strict individuale, marcate prin arhitectura morfofiziologică a fizionomiei.

Compararea datelor de ordin anatomic și antropometric aparținând persoanei a cărei identitate este cunoscută se obține prin examinarea traseologică a pozitivului rezultat din suprapunerea celor două clișee negative, parțială sau totală.

Este vorba despre stabilirea continuității liniare, respectiv a coincidenței elementelor ce prezintă caracteristici esențiale pentru identificare stabilite în timp, conformație anatomică bine precizată, cu posibilitate de relevare a ceea ce este strict individual.

Se iau în considerare următoarele criterii de ordin general:

părțile moi prezente în imaginea fotografică a persoanei reprezintă un contur al desenului osos al craniului;

globul ocular este circumscris de desenul orbitei, având sediul central;

fanta bucală va corespunde întotdeauna, ca poziție, cu spațiul intermediar delimitat de suprafețele ocluzale ale dinților de pe cele două arcade;

mijlocul spațiului dintre pupile este dispus sub orizontala ce trece la baza oaselor proprii ale nasului. Pentru stabilirea coincidențelor se folosesc repere ca: orbitele (dreaptă / stângă), fosele nazale (dreaptă / stângă), spațiul interdentar delimitat de suprafețele dinților dispuși pe cele două arcade, bosa frontală dreaptă sau stângă etc.

Pentru demonstrație se stabilește continuitatea liniară prin realizarea unei supraproiecții parțiale în care un plan de secțiune (orizontal, vertical și oblic), comun celor două categorii de imagini, împarte imaginea fotografică în două segmente.

Dintre cele patru segmente (câte două pentru fiecare fotografie), se expun, în secvențe succesive, câte două, respectiv trei.

Sunt apreciate corespondența cât și noncorespondența reperelor de ordin anatomic luate în considerare.

Stabilirea coincidențelor se face pe baza aprecierii netei suprapuneri și pe baza elementelor anatomice de reper.

Expertul antropolog poate formula una din următoarele concluzii:

certă pozitivă (de exemplu: “Craniul în litigiu aparține numitului F.G.”);

certă negativă (de exemplu: “Craniul în litigiu nu aparține numitului F.G.”);

de probabilitate (de exemplu: “Craniul în litigiu aparține probabil numitului F.G.”);

de imposibilitate (de exemplu: “Nu se poate stabili cui aparține craniul în litigiu”).

Prin metoda supraproiecției se pot efectua expertize antropologice, iar răspunsurile date de expert au în vedere următoarele:

când se prezintă numai craniul în litigiu: în astfel de situații, expertul poate să stabilească numai tipul antropologic;

când se prezintă craniul în litigiu și fotografiile persoanelor dispărute: în aceste împrejurări, expertul poate identifica persoana.

7. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru sau a unei persoane dispărute.

În privința cadavrelor, procedeul este relativ simplu. Mai întâi se efectuează toaleta acestuia pentru a-i reda o înfățișare cât mai asemănătoare de aceea avută în timpul vieții, după care i se face o fotografie a semnalmentelor care trebuie comparată cu o fotografie cât mai recentă a persoanei dispărute sau presupusă a fi decedat. Un rol important în această operațiune de identificare, îi revine fotografiei judiciare. În orice împrejurare în care la fața locului se găsește un cadavru, indiferent de cauza și natura morții, se impune efectuarea de fotografii – în starea și în poziția în care a fost găsit – nefiind permisă nici o modificare. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute folosește aceeași aparatură și material fotosensibil, același mod de iluminare ca la fotografia de identificare a persoanelor condamnate.

Compararea se poate face prin confruntare, juxtapunere, măsurarea valorilor, unghiulare, caroiaj, etc. La fotografia de comparare prin confruntare se compară fotografia suspectului cu fotografiile de pe fișă de antecedente penale, sau fotografia cadavrului cu fotografia de pe fișa persoanelor dispărute. În ipoteza comparării pe baza unor fotografii executate ocazional, situație frecvent întâlnită în cazul persoanelor dispărute fotografia de examinare se realizează în condiții cât mai apropiate de fotografia de referință.

Ca procedeu special de fotografiere, cadavrului i se va executa o fotografie – plan, luată de sus, pe verticală, și mai multe fotografii laterale încrucișate. Acestea se execută încă din faza statică a cercetării la fața locului, cu aparatul situat suficient de sus, deasupra cadavrului, pentru a-l cuprinde în întregime. Înălțimea aparatului se stabilește după caracteristicile optice ale obiectivului, adică după distanța principală focală și după unghiul de deschidere al câmpului fotografic. Sursele de lumină vor fi reprezentate astfel: lumina principală este situată deasupra aparatului fotografic sau alături de el, iar una sau două surse secundare de lumină se așează lateral pentru a atenua umbrele și a scoate în evidență mai pregnant unele caracteristici, ca leziunile vizibile, starea îmbrăcămintei, etc. Pentru a nu obține imagini deformate, aparatul fotografic va fi fixat într-o poziție plan paralelă cu poziția cadavrului.

După executarea fotografiei plan se trece la fotografierea cadavrului din părțile laterale, executându-se mai multe fotografii încrucișate. În fotografiile din părțile laterale trebuie să se evite fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare pentru a nu da naștere unor disproporții supărătoare. În cazurile în care poziția cadavrului nu permite fotografierea lui de sus, fiind situat sub o masă sau într-o nișă și singura posibilitate de fotografiere este numai dinspre cap sau picioare, pentru a evita deformările prea mari, fotografiile se vor executa de la o distanță cât mai mare și cât mai de sus.

Cadavrele situate în poziția șezând sau cele spânzurate vor fi fotografiate din patru părți opuse, incluzând obligatoriu între aceste poziții și partea unde este situat nodul lanțului sau leziunea principală vizibilă.

Cadavrele care trebuie identificate după semnalmentele exterioare, vor fi fotografiate în funcție de starea lor: carbonizate, dezmembrate, înghețate, etc.

Cadavrele dezmembrate se fotografiază atât separat, fiecare în parte, cât și asamblate. Fotografierea fiecărei părți izolate se face împreună cu urmele de sânge și de alte resturi organice și, dacă este posibil, împreună cu materialul (hârtie, țesătură) în care au fost găsite.

Cele carbonizate se așează pe un cearșaf alb sau pe niște coli de hârtie pentru a se asigura precizia conturului și se fotografiază sub o lumină puternică directă, situată în spatele aparatului fotografic, pentru a le reda cât mai bine detaliile.

Fotografierea cadavrelor atât de sus, în formă de plan, cât și lateral nu trebuie să ocupe mai mult de 1/3 din lungimea cadrului fotografiei, pentru a se asigura încadrarea cadavrului în ambianța locului în care s-a găsit. La expertiza fotografiei de portret a persoanelor dispărute se va ține cont de eventualele transformări, deghizări încercate de acestea pentru a-și pierde urma, unele recurgând chiar la metodele oferite de chirurgia plastică și reparatorie. Și în cazul acestora, trebuie acordată o atenție specială modalității de fotografiere pentru realizarea unei comparări eficiente. Se execută două fotografii bust obligatorii, una din față și una din profilul drept, luate în condiții precis stabilite, iar dacă este necesar se vor face fotografii și din alte poziții diferite, ca semiprofil sau în picioare, pentru a reda ținuta obișnuită a persoanei care urmează a fi identificată sau cu partea care prezintă un semn caracteristic deosebit. Și se va insista îndeosebi asupra semnelor particulare (din naștere) sau a tatuajelor. În cazul acestora din urmă, plăcile autochrome Lumiere, permit identificarea tatuajelor care, superficial, nu se mai pot distinge.

Pentru a ușura controlul poziției capului, pe geamul mat sau pe vizorul cadru al aparatului fotografic sunt trasate două linii. Aceste linii de control sunt formate dintr-o verticală ce trece, la fotografia din față, prin mijlocul imaginii frunții, al nasului și al bărbiei și o linie oblică, ce traversează unghiul exterior al imaginii ochiului drept și partea de sus a urechii drepte.

La fotografierea profilului drept, linia verticală străbate extremitatea imaginii ochiului drept, iar linia oblică taie partea de sus a imaginii pavilionului urechii drepte. Pentru a asigura compararea caracteristicilor feței, în vederea identificării, toate fotografiile se execută obligatoriu la aceeași scară și anume 1/7 din mărimea naturală.

Fotografiile sunt executate pe material fotografic pozitiv sau ortocromatic. Clișeele se developează normal și nu se retușează, iar dacă pentru comparație dispunem de fotografii executate comercial, în primul rând se va șterge cu benzină urmele retușului.

O problemă importantă în această fotografie reprezintă iluminarea – se va folosi o sursă directă frontală și una sau două laterale, ceva mai slabe, pentru a atenua umbrele și a da relief imaginii. Luminile trebuie așezate aproximativ la nivelul feței, pentru a nu crea umbra care să acopere detaliile. Sursa principală de lumină ar trebui să fie un bec “Nitrafot” de 500W, iar lumina secundară de 250 sau 100W. Pentru urmele de tatuaj sau cicatrice atât de șterse încât nu se mai văd în mod clar cu ochiul liber, locul respectiv se bate ușor cu palma sau se frecă, pentru a irita țesutul, iar pe fondul congestionat, cicatricele vor apărea în alb. Metoda cea mai prețioasă și mai precisă pentru scoaterea în evidență a semnelor invizibile este fotografierea sub radiații infraroșii, care vor reproduce detaliile pielii până la o adâncime de 2 mm.

Compararea prin suprapunere a celor două imagini fotografice se poate realiza prin fotografierea succesivă a celor două obiecte ce se compară, pe aceeași placă fotografică, care va fi reemulsionată. Coincidențele și divergențele de trăsături vor ieși în evidență în același fel ca în cazul scoaterii unui singur pozitiv de pe două negative suprapuse.

8. Identificarea prin examinarea obiectelor de îmbrăcăminte

Când recunoașterea cadavrelor după trăsăturile exterioare a devenit imposibilă din cauza putrefacției avansate, arderii, absenței capului sau distrugerii feței prin mijloace violente ori prin acțiunea animalelor precum și în situațiile când acesta a fost redus la părțile osoase, una dintre posibilitățile de identificare la îndemâna investigatorilor care cercetează locul faptei rămâne examinarea obiectelor de îmbrăcăminte. Examinarea trebuie făcută metodic începând cu piesele de la exterior și va cuprinde operațiile de descriere detaliată (denumire, culoare, material, croială, marca producătorului, marcaje de la curățătorie, reparații, gradul de uzură) , de fotografiere și înregistrare video.

În procesul de descriere e foarte important să se consemneze poziția hainelor pe cadavre (încheiate, descheiate, nasturi lipsă, pantalon descheiat, coborâți).

Pentru a putea servi la recunoașterea ulterioară de către rude, prieteni, cunoștințe, există două posibilități: decuparea unor eșantioane din fiecare obiect de îmbrăcăminte sau, mai eficient, ridicarea obiectelor de îmbrăcăminte în întregime, urmată de curățarea (după efectuarea tuturor examinărilor de laborator) și de păstrarea lor pentru prezentarea spre recunoaștere.

Când la fața locului nu există persoane care pot să recunoască obiectele de îmbrăcăminte, se întocmește o fișă de identificare a cadavrului, în care un capitol separat e afectat descrierii îmbrăcămintei. (Fișele de identificare constituie suportul de culegere a datelor necesare funcționării cartotecii antropologice, în sistem manual sau computerizat. Obiectivul acestei cartoteci este identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută. Fișe asemănătoare se întocmesc și de poliția statelor Comunității Europene în cazul catastrofelor aeriene, navale, feroviare, rutiere, etc.).

La aceste fișe se atașează eșantioane din fiecare obiect, urmând ca ulterior să fie utilizate pentru recunoaștere. Deosebit de utile pentru recunoașterea obiectelor de îmbrăcăminte s-au dovedit detaliile ce privesc:

reparațiile realizate manual: cusături, modificări ale croielii originale, aplicările de petece, embleme;

înscrierile constând în cuvinte, desene, fotografii, portrete;

numere de ordine aplicate de curățătorii, spălătorii;

monograme cusute de părinți, proprietarii obiectelor;

etichetele firmelor producătoare de confecții / tricotaje, cusute pe partea interioară a obiectelor. Aceste etichete devin utile chiar și atunci când conțin doar indicații cu privire la mărimea îmbrăcămintei, la modul de spălare, călcare, compoziția materialului.

Aspectul general al îmbrăcămintei poate oferi indicii cu privire la mediul social din care provine cadavrul, la preocupările acestuia sau chiar la profesie.

Practica activității criminalistice a demonstrat că mediul în care trăiește și activează zilnic o persoană își pune amprenta asupra îmbrăcămintei pe care o poartă: copii străzii, vagabonzii, cerșetorii poartă un anumit tip de îmbrăcăminte rezultată din cele primite-n dar; funcționarii (“gulerele albe”) se deosebesc la rândul lor de ceilalți prin calitatea și sobrietatea veșmintelor.

Se va consemna dacă îmbrăcămintea sau încălțămintea corespund sau nu taliei persoanei ori dacă sunt adaptate particularităților stării de sănătate (invaliditate, infirmitate, protezare, etc.).

Tinerii sunt supuși capriciilor modei și psihologiei grupurilor din care fac parte. O serie de profesii implică purtarea unor uniforme, etc. O serie de observații atașate cadavrului sau îmbrăcămintei acestuia: sacii, sforile, cablurile electrice, sârmele, curelele, pungile de plastic, geamantanele, sacoșe sau bucăți de cârpe, folosite la strangulare / spânzurare sau ambalarea cadavrelor, pot ajuta indirect la identificarea persoanelor ce au săvârșit omorul.

Următorul caz din practica Serviciului Criminalistică va argumenta importanța obiectelor de îmbrăcăminte în identificarea victimelor și a agresorilor.

În septembrie 1994, în stufărișul de pe malul lacului Străulești, în partea de nord a municipiului București, au fost descoperite cadavrele a trei femei. Una dintre ele prezenta trăsăturile feței complet distruse de rozătoarele acvatice, iar celelalte nu puteau fi recunoscute din cauza multiplelor leziuni răspândite pe față și pe tot corpul.

Pentru identificare s-a acționat pe două căi:

reconstituirea fizionomiei fiecăreia, cu ajutorul celebrului antropolog Cantemir Rișcuția și al graficianului Serviciului Criminalistică, specializat în efectuarea portretului robot.

Reconstituirea grafică a obiectelor de îmbrăcăminte și a înfățișării celor 3 femei înainte de comiterea asasinatului.

Obiectele de îmbrăcăminte au fost așezate pe manechine de dimensiuni egale cu cele rezultate din măsurarea cadavrelor, au fost fotografiate și, pe aceste fotografii graficianul a operat retușări. Rezultatul a fost publicat în presă, dar nimeni nu le-a recunoscut. Cum informațiile adunate pe parcursul anchetei conturau versiunea că cele trei victime proveneau dintr-o țară vecină, o delegație de poliție s-a deplasat acolo cu fotografiile reconstruite, iar pe baza lor s-a realizat identificarea.

Capitolul VI

PSIHOLOGIA MARTORULUI ȘI FACTORII CARE POT INFLUENȚA RECUNOAȘTEREA CADAVRULUI

Psihologia judiciară, ca știință practică, se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii. Este o disciplină distinctă, formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Relația psihologiei judiciare cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât și în cele practice ale ambelor discipline. În acest sens, cercetarea la fața locului, reclamată de criminalistică, prilejuiește o risipă de elemente psihologice asupra interpretării și obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Doar prin buna cunoaștere a psihologiei judiciare, criminaliștii vor putea trage concluzii juste cu privire la intențiile, motivațiile și acțiunile autorilor și victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, disimulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri etc., toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor și probării vinovăției acestora. În ceea ce privește tactica criminalistică numai dacă ne referim la aceasta și complexa activitate de ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoașterii întregului registru al potențialului psihologic al individului uman (învinuit, martor, victimă, organ judiciar, părți, experți, etc) implicați în drama judiciară.

Recunoașterea cadavrelor este una dintre cele mai frecvente activități cu care se întâlnește omul legii în calitate de magistrat, ofițer de poliție judiciară sau expert criminalist. În comparație cu activitatea de recunoaștere a persoanelor la care deopotrivă concură atât semnalmentele statice cât și cele dinamice și funcționale, evidențiate de diverse poziții sau atitudini caracteristice diferitelor ipostaze (mers, mișcări, gesturi caracteristice care pot da o anumită individualizare persoanei), în cazul cadavrelor recunoașterea se întemeiază exclusiv pe trăsăturile statice: trăsăturile feței, talia, constituția, semnalmente particulare (cicatrice, tatuaje, negi, urme ale intervențiilor chirurgicale sau stomatologice, etc) eventual îmbrăcămintea sau obiectele personale aflate asupra acestora.

Dificultăți în recunoașterea cadavrului determinate de înfățișarea cadaverică; toaleta cadavrului

Procesul de recunoaștere poate întâmpina un oarecare grad de dificultate generată de mai mulți factori, dintre care amintim: poziția orizontală a cadavrului, rigiditatea feței care exclude componenta mimică, lividitatea cadaverică, căderea mușchilor feței, etc. Dacă la toate acestea se adaugă elementele de descompunere post-mortem a cadavrului, în funcție de mediul în care a fost găsit și timpul care s-a scurs fără să mai punem la socoteală manoperele folosite de infractor pentru mutilarea acestora (depesarea) în scopul de a nu fi identificate, ne dăm seama de dificultatea recunoașterii.

Probleme și mai mari se întâmpină în cazurile când se solicită recunoașterea cadavrelor în situația distrugerii lor (combustii, înec, depesaj criminal, precipitări, mutilări prin agenți chimici, putrefacții avansate, etc.).

Literatura de specialitate, dar și practica în aceeași măsură, recomandă “ori de câte ori este posibil” realizarea toaletei cadavrului, aceasta vizând în special împrospătarea fizionomiei, “însuflețirea” celui decedat pentru a facilita procesul recunoașterii. În încercarea de a readuce figura unei persoane cât mai aproape de înfățișarea avută în timpul vieții, se vor spăla obligatoriu urmele de sânge, de vopsea, noroi, etc., se vor coase plăgile și se va aplica o substanță colorată pentru a se reda, cât mai fidel culoarea din timpul vieții.

Pentru a li se da o aparență cât mai normală ochilor căzuți în orbite sau deshidratați li se va injecta o soluție de apă cu glicerină în spatele globului ocular. Dacă însă aceștia sunt distruși sau chiar lipsesc, vor fi înlocuiți cu ochi de sticla sau material plastic, fixați în orbite pe un tampon de vată. Genele și buzele se fixează cu ajutorul unor ace subțiri de gămălie, iar părul va fi pieptănat cât mai aproape de felul purtat în timpul vieții. Dacă există țesuturi tumefiate (de exemplu obrajii din cauza gazelor), se vor face incizii prin interiorul gurii, pentru a se aduce fața la un aspect cât de cât normal. În final se pudrează fața cu talc, pentru a acoperi eventualele semne sau reflexe supărătoare.

Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute nu se diferențiază din punct de vedere tehnic de fotografia de identificare a persoanelor condamnate.

Uneori, cadavrele sunt așezate într-un scaun cu suport special pentru cap, iar corpul se leagă de scaun pe sub haine, pentru a-i da un aspect cât mai natural. Dacă nu se poate fotografia cadavrul în scaun, se așează în poziția culcat pe spate și se vor executa fotografii din față, cu aparatul dispus în poziție paralelă sau pentru profil, cu aparatul instalat în lateralul mesei pe care este întins cadavrul.

2. Tensiunea psihică la vederea unui cadavru

În legătură cu recunoașterea cadavrelor, trebuie precizat că această activitate nu este întâlnită doar în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci și în alte împrejurări, cum ar fi sinuciderile, accidentele de muncă, rutiere, navale și aeriene, cutremure, inundații, incendii etc. Cel care efectuează recunoașterea nu mai percepe o persoană în viață, cu felul ei de a fi și de a se manifesta, cu trăsăturile de caracter și cu personalitatea ei firească. Tensiunea psihică la vederea unui cadavru este cu atât mai mare cu cât este vorba despre o rudă sau o persoană apropiată celui care face recunoașterea. Se recomandă ca înainte de a i se prezenta cadavrul pentru recunoaștere, martorului, să i se arate mai întâi fotografii ale acestuia pentru ca impactul psihologic să nu fie atât de mare la confruntarea directă cu corpul neînsuflețit.

În același scop se recomandă, “ori de câte ori este posibil” realizarea “toaletei” cadavrului prin toate procedeele amintite, fapt ce ușurează atât identificarea victimei cât, mai ales, tensiunea psihică la vederea mortului. Dacă recunoașterea se face la morgă sau la serviciile medico-legale, lipsa vestimentației poate modifica mult imaginea păstrată despre persoana în viață. În ceea ce privește subiecții operațiunii, în raport de locul unde a fost descoperit cadavrul, aceștia pot fi persoanele prezente în vecinătatea locului sau cele care au înștiințat organele judiciare despre dispariția unor persoane. Uneori, subiecții provin din rândul celor care, pe diferite căi, luând cunoștință despre descoperirea unui cadavru, mai ales în mediul rural, se prezintă la locul unde se află acesta și își exprimă dorința de a-l vedea.

La formarea procesului de identificare a cadavrului, concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de senzații. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor (senzațiile vizuale și auditive), altele au un rol subsecvent (senzații, tactile sau olfactive).

Mărturia a cărei sursă o constituie senzații vizuale reprezintă mărturia tip, cel mai frecvent întâlnită deoarece în aproape fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a fizionomiei și caracterului unei persoane.

În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenția, deoarece aceasta condiționează, în bună parte, planitudinea și fidelitatea recunoașterii; concură atât atenția voluntară cât și atenția involuntară, fără a fi însă deopotrivă solicitate în procesul percepției și al memorării.

Indiferent dacă se întemeiază pe atenția voluntară sau involuntară, întinderea și fidelitatea declarațiilor martorilor sunt condiționate de o seamă de însușiri de atenție, a căror cunoaștere prezintă interes, deoarece, după cum în momentul percepției atenția martorului a fost sau nu concentrată asupra unui fapt sau a altuia, în funcție de volumul atenției, intensitatea, stabilitatea unor factori de natură a o distrage, declarațiile celor care, în condiții obiective similare, au perceput unul și același fenomen, vor prezenta grade de veracitate și sfere diferite. Factorii de natură subiectivă sunt intim legați de condiția psihofiziologică a martorului, fie că efectul este trecător, fie că este de durată.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute și memorate poate fi influențată de o multitudine de factori, grupați în factori obiectivi și factori subiectivi. Referitor la factorii obiectivi, trebuie avută în vedere măsura în care perceperea, selectarea și ordonarea prin memorare se apropie de perfecțiune, adică de gradul în care imaginile formate reproduc situația reală recepționată anterior. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit pentru organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greșite cu privire la buna sau reaua credință a martorului.

Între factorii subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoaște în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar.

Când se constată, în cadrul ascultării prealabile, că martorul sau persoana chemată să facă recunoașterea este fire emotivă (mai ales în cazul femeilor, bătrânilor, copiilor), pentru verificarea stării psihice reale și pentru pregătirea acesteia, e necesară prezentarea mai întâi a fotografiilor victimei.

Aceasta ține de tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere, putându-se preveni în acest fel situații de genul celor în care o persoană, îngrozită la vederea cadavrului, declară aproape fără să îl privească pe acesta, că îl recunoaște.

Același rol tactic îl are recunoașterea cadavrului și în ipoteza prezentării acestuia învinuitului sau inculpatului, a cărui poziție față de învinuire se modifică sub puternica impresie produsă la vederea rezultatelor faptei sale, a stării în care se află victima.

Recunoașterea (obiectelor, persoanelor, lucrurilor, etc) presupune existența unei imagini, a unei reprezentări (în psihologie aceasta înseamnă apariția imaginii în absența vreunui stimul) care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana, locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conține mai multe informații, mai multe “repere”, cu atât și procesul recunoașterii va fi mai ușor. Lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarație, incertitudine subiectivă (sentimentul incertitudinii). Aceasta din urmă nu este întotdeauna declarată de martor, ci adesea se manifestă în tendința de completare logică a informațiilor, lacunare, care în mod cert poate provoca o distorsiune sensibilă.

Această memorie de recunoaștere constă într-o decizie de “da” sau “nu” privitoare la faptul că ceea ce i se spune sau i se arată martorului este o informație “veche” sau “nouă”. A recunoaște deci o persoană decedată – arătată – înseamnă a decide – “Da, este o informație veche.” Oricum însă, memoria de recunoaștere la omul normal și la adult funcționează de obicei bine, și, în orice caz, mai ușor decât memoria reconstructivă sau memoria reproductivă.

3. Interpretarea rezultatelor recunoașterii

Erorile și denaturările care apar în relatările subiecților – sau în depozițiile martorilor – pot să fie consecința fie a unei percepții eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poate orienta atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție, fie a unui interval mai lung de la percepție la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiții se mai pot adăuga și altele (de exemplu “discuțiile” dintre martori). Profesorul Tiberiu Bogdan include în categoria cauzelor alterării mărturiilor, altele decât cele ținând de psihologia martorului, și “unghiul de deviere”, înțelegând prin acesta, în mod explicativ, că mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului iar “între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”.

Cu privire la cauzele “unghiului de deviere”, psihologia experimentală ne oferă numeroase exemple pe care le clasifică în raport cu particularitățile generale ale psihicului (activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul) care afectează capacitatea omului de a reda realitatea. Între aceste cauze menționăm: capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur; incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informațiile primite, adaosul la informațiile inițiale, existența pragurilor minime și maxime de recepție, etc.

Pentru a evita pericolul unei sugestii adecvate, un cadavru nu poate fi prezentat spre recunoaștere mai multor persoane deodată, ci separat.

Dacă starea cadavrului nu permite identificarea decât după diverse caracteristici particulare (cicatrice, negi, semne din naștere), rezultatele recunoașterii trebuie interpretate cu multă prudență, neexcluzându-se posibilitatea unor asemănări și, de aici, a unor false identificări. Aceeași prudență se impune și în ipoteza în care persoanelor chemate să facă recunoașterea le sunt prezentate obiecte de îmbrăcăminte ale cadavrului sau alte obiecte aflate asupra sa (ceasuri, bijuterii, etc.).

Și literatura de specialitate atrage atenția asupra elementelor perturbatoare ale psihologiei colective în sensul favorizării falselor recunoașteri după elemente particulare, coincidențe (alunițe, cicatrice), necoroborate cu totalitatea semnalmentelor constituente. De mare valoare este recunoașterea din surse multiple, alături de rude fiind chestionați colegii sau prietenii apropiați ai persoanei de identificat.

Recunoașterea poate fi influențată și de atitudinea martorului față de anchetator, și, prin extensie, față de autorități în general. A fi obligat să expui, să etalezi conținuturi memoriale cu o acuratețe cerută de seriozitatea situației, înseamnă a “scotoci” prin memoria secundară într-o stare de emoționalitate mărită. Emoționalitatea crescută peste nivelul cotidian, fiziologic, înseamnă excitație mărită la nivelul subcortical și, totodată, perturbarea prin inhibiție – conform legilor de inducție negativă – a cortexului, care în principiu generează funcțiile intelectuale, printre care și memoria.

În unele cazuri, realitatea este distorsionată din cauza existenței unei presiuni din partea publicului, a rudelor, prietenilor, chiar și a organelor de anchetă.

Organul judiciar trebuie să aibă în vedere la interpretarea rezultatelor recunoașterii, raporturile martorului cu persoana decedată, interesul material sau moral al acestuia de a fi soluționată identificarea într-un anumit fel. O anumită prezumție de interesare există în cazul în care martorul este soț sau rudă apropiată și este în joc un litigiu succesoral, sau pur și simplu intenția de a dobândi o moștenire sau anumite bunuri, fapt ce s-ar materializa doar prin moartea unei persoane (în speță cadavrul de identificat).

La fel ca și la audierea martorilor, anchetatorul trebuie să dea dovadă de tact și de abilități psihologice pentru a putea distinge între stările emoționale care trădează minciuna și cele rezultate din impactul psihologic al vederii unui cadavru – mimică, voce, transpirații abundente, frecarea mâinilor, leșinul, etc.

Pe lângă exigențele legale (care-i cer anchetatorului cunoașterea profundă și nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual – penale, a drepturilor fundamentale ale omului) există exigențe morale care, într-o perspectivă mai largă vizează raportarea reală și sinceră a acestuia la valorile umane – precum adevăr, dreptate, justiție, bună credință.

Dificultățile de identificare a cadavrelor sporesc și o dată cu ele și pericolul unor false recunoașteri, când datorită mijloacelor utilizate de făptuitor la suprimarea vieții, precum și atunci când datorită intervalului de timp cuprins între momentul încetării din viață și momentul descoperirii cadavrului, înfățișarea acestuia a suferit importante modificări ca urmare a procesului firesc de descompunere, sau ca urmare a mutilărilor, a desfigurărilor suferite. Astfel, datorită instrumentului cu care s-au aplicat violențele ori s-au produs leziunile (corpuri contondente, arme de foc), naturii și numărului leziunilor provocate, regiunii lezate (leziuni ce provoacă importante modificări trăsăturilor feței și toaleta cadavrului nu mai e utilă), mediului în care s-a aflat un anumit interval de timp cadavrul (stare de submersie), manoperelor folosite de făptuitor menite a împiedica sau îngreuna descoperirea cadavrului (depesarea acestuia) și alte asemenea situații, este evidentă lipsa preciziei de identificare.

Cadavrul trebuie prezentat în astfel de condiții încât să ofere celui chemat să facă recunoașterea posibilitatea de a-l examina în condiții corespunzătoare. Astfel, condițiile de iluminare trebuie să fie suficiente, iar atunci când cadavrul este lipsit de vestimentație, la cererea celui ce face recunoașterea, poate fi îmbrăcat sau să i se prezinte separat pentru recunoaștere îmbrăcămintea. Dacă este îmbrăcat și poziția în care se află nu permite desenarea semnelor particulare situate în anumite regiuni ale corpului, se va îndepărta o parte din îmbrăcăminte sau cadavrul va fi astfel așezat încât să fie bine observabile și asemenea părți.

Valoarea recunoașterii cadavrului e dependentă și de împrejurarea dacă victima a fost identificată de persoane cărora le era bine cunoscută (rude, prieteni, colegi de serviciu, etc).

Recunoașterea cadavrelor se poate practica atât pe fotografii ce datează dintr-un moment anterior încetării din viață cât și pe fotografii executate post – mortem. În ambele situații, dacă recunoașterea e precedată de prezentarea unor fotografii, identificarea poate fi eronată sau doar dificilă deoarece în prima dintre situații sentimentul de recunoaștere se întemeiază pe confruntarea imaginii din fotografia ce reprezintă victima în viață și imaginea inanimată a victimei, iar în cea de-a doua situație pe confruntarea imaginii din fotografia executată post – mortem cu imaginea cadavrului ce va reflecta toate modificările pe care le antrenează încetarea din viață.

Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt consemnate în procesul verbal, unde vor fi făcute mențiuni referitoare la motivele care au impus efectuarea prezentării pentru recunoaștere și la persoanele, cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării. De asemenea, sunt indicate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat și datele lor de identificare.

Mențiunile referitoare la declarația persoanei din procesul – verbal vor fi însoțite de declarația acesteia în legătură cu recunoașterea, declarația ce va fi trecută în sinteza, întrucât cel identificat urmează să fie ascultat din nou cu privire la rezultatul actului efectuat. Obiecțiile eventuale despre persoana recunoscută, ale celui chemat să facă recunoașterea precum și cele ale martorilor asistenți, sunt prezentate cu exactitate în procesul – verbal. Totodată, se vor face mențiuni despre fotografiile executate sau despre alt gen de înregistrări.

Fixarea prin fotografiere este necesară în cazul recunoașterii cadavrelor, de obicei recurgându-se la fotografia color.

Înregistrarea pe bandă videomagnetică constituie o modalitate superioară de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere, imaginile putând fi însoțite de înregistrarea concomitentă a declarațiilor și permite înregistrarea completă a întregului “film” al identificării martorului și a celui recunoscut.

Capitolul VII

CONCLUZII. ASPECTE PRACTICE. ANEXE

Concluzii

Motto: “Cum nu există două frunze care să se asemene,

Tot astfel nu există doi oameni.”

“Nicolae Minovici”

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă.

În identificarea criminalistică conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.

Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale.

În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori și un alt înțeles, și anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenționat sau accidental).

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua. Continuă în condițiile unei criminalități în creștere și a unor omoruri deosebite – adeseori săvârșite prin cruzimi – se ajunge deseori la imposibilitatea recunoașterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor metode de identificare criminalistică precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase, mai ales când avem a face cu depesajul criminal.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană.

Metodele tehnice de identificare – identi-kit-ul, photo-identi-kit-ul, portretul robot computerizat sunt folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală, de multe ori obținându-se succese notabile.

Aspecte Practice

Identificarea unui cadavru neîmbălsămat – prin dactiloscopie – la 127 de zile de la înhumare

La 4 noiembrie 1934, ora 13, Piața Victoriei, București, este găsit zăcând pe trotuar, un bărbat în jur de 40 de ani.

Transportat la spitalul Filantropia, se găsesc asupra individului suma de 1500 lei, un bilet de punere în libertate de la închisoarea din Turda pe numele Dumitru Socol, născut în Bereneii Mari și locuind în București, str. Fabrica Assan 18. El executase o condamnare de 2 luni și 17 zile (din 3 martie până pe 6 iulie 1934) pentru furt.

Ca semnalmente secundare se menționa o cicatrice pe antebrațul drept. Bărbatul a decedat la 6 noiembrie la spital din cauza unei hemoragii cerebrale, fără să-și recapete cunoștința.

Nefiind cerut de nimeni, cadavrul a fostt înhumat pe 6 noiembrie la cimitirul Ghencea. Cercetările poliției stabiliseră că persoana pe numele Dumitru Socol nu locuise pe strada Fabrica Assan 18.

Trei luni mai târziu, judecătorul de instrucție de la tribunalul Sighișoara a adresat tribunalului Ilfov următorul comunicat:

“D-le prim – procuror, în noaptea de 23-24 septembrie 1934, un furt foarte grav a fost comis în Sighișoara. Autorii au fost identificați în persoana lui Calhorean George, în prezent fiind în arest la Sighișoara și a cunoscutului Socol Dumitru, zis Victor. Demersurile făcute pentru capturarea acestuia din urmă au rămas fără rezultat.

Fiind informați că la spitalul Filantropia a fost internat un individ ce poseda un bilet de punere în libertate pe numele Socol Dumitru și având în vedere că numitul Socol este urmărit de mai multe parchete și de jandarmerie, individ foarte inteligent și capabil de orice, ne-am gândit la posibilitatea unei substituiri de persoane.

Avem deci onoarea să vă rugăm a întreprinde o anchetă cu scopul de a stabili dacă individul decedat la 6 noiembrie 1934, la spitalul Filantropia și înhumat în cimitirul Ghencea în virtutea permisului nr. 1459-934 trimis de primăria sectorului 4 este aceeași persoană cu individul Socol Dumitru.

Dacă ancheta făcută la spital nu a ajuns la o identificare certă, vă rugăm să procedați la o exhumare a cadavrului. Semnalmentele furnizate de serviciul central de identificare din București sunt următoarele: Dumitru Socol, zis Nicolae Socol, Toma Socolescu, Cornea George, înălțime 1,77, ochi căprui, nas coroiat, față alungită, pe obrazul drept o aluniță de 24 mm, o a doua aluniță la 27 mm de lobul urechii stângi și o a treia la 3 mm de pavilionul urechii stângi. Pe antebrațul drept o cicatrice liniară, ovală, lungă de 4,5 mm și groasă de 7 mm. Apoi, la 15 mm de nas o a doua cicatrice de mărimea și forma unui bob de mazăre. Poliția ne comunică în plus că Socol avea 2 dinți și 3 molari în / pe maxilarul superior drept.

Vă rugăm să ne comunicați rezultatele de urgență, având în vedere că este vorba de o arestare preventivă.”

Cercetările poliției nu au ajuns la nici un rezultat, având în vedere că personalul spitalului nu-și mai amintea decât vag de semnalmentele individului decedat în 6 noiembrie.

Deci s-a procedat la exhumarea cadavrului. Ea a avut loc pe 12 martie 1935 la 4 luni și o săptămână de la înhumare de către doctorul Stoenescu și subsemnatul, medici legiști, asistați de procurorul J. Dimitriu.

Cadavrul a fost găsit, cum trebuia să ne așteptăm, într-o stare de putrefacție foarte avansată. Tegumentele capului și o mare parte a mușchilor dispăruseră a.î. nu se putea observa decât craniul unui cadavru acoperit în parte de țesături amestecate cu pământ. Buzele erau distruse și dantura dezvelită. Globii oculari nu mai existau, orbitele erau goale, acoperite cu o substanță amorfă, murdară prin care mici viermișori aproape albi ieșind din interiorul craniului își creaseră un pasaj.

Pielea trunchiului și membrelor era la fel de distrusă, în mare parte din cauza putrefacției. Ce rămăsese era lipită de haine, ca și musculatura, acolo unde tegumentele nu mai existau. Dezlipindu-le se observa că erau în parte înnegrite și uscate, în parte verzui, umede și acoperite de “oidium albicans”.

Tegumentele palmelor erau la fel de distruse în cea mai mare parte lăsând la vedere resturi de mușchi, tendoane și vârfurile ultimelor falange ale degetelor. Un pic mai bine era conservată epiderma ultimei falange a arătătorului de la mâna stângă, care se desprinsese de straturile adânci ale pielii și se înfășurase.

După cum se vede, o identificare a cadavrului bazată pe semnele fișei serviciului de identificare juridică nu mai era posibilă. Nu se putea distinge nici culoarea ochilor, nici alunițele, nici cicatricele de pe antebrațul drept.

În ceea ce privește dantura, s-au găsit molarii din aur despre care s-a menționat, dar s-a găsit în plus o proteză dentară cu un dinte în maxilarul inferior. În consecință, aceste date de identificare constituiau mai degrabă un element de confuzie.

Singura posibilitate de identificare rămânea deci desenul liniilor papilare ale epidermei indexului stâng. Așa că s-a procedat la amprentarea celor două mâini, în speranța că va fi posibil în urma unor manevre la laboratorul Institutului de Medicină Legală “Mina Minovi” din București, să se găsească niște desene papilare identificabile.

Încercările au rămas fără rezultat având în vedere că celelalte epiderme nu mai existau și că derma era profund afectată de putrefacție.

Astfel a trebuit să se examineze epiderma de la degetul gros după ce s-au operat asupra lui o serie de manevre delicate, ținând cont că epiderma extrem de fragilă amenința să se rupă în orice clipă.

Mai întâi s-a spălat epiderma sub un jet de apă foarte subțire cu scopul de a înlătura materiile străine aderente; apoi, cu un tampon de vată îmbibat în benzină s-au dizolvat materiile grase. S-a constatat că din nefericire suprafața exterioară nu era identificabilă pentru că liniile papilare erau erodate, cu aspect poros, contur imprecis, totul având o culoare gri spre negru, ca urmare a putrefacției.

Cu toate acestea, am reușit să facem identificarea dorită datorită faptului că un fragment de epidermă, după ce s-a desfăcut din straturile adânci ale pielii, s-a înfășurat pe latura sa interioară, cea care se păstrase relativ curată fără alterări importante a crestelor papilare., în afară de o ușoară colorație galben – brună. S-a lăsat acest fragment din piele timp de câteva zile într-o soluție de formol concentrat, cu scopul ca acest fixator să-i mărească consistența. Considerând starea de putrefacție avansată, formolul n-a putut să acționeze suficient, a.î. fragilitatea a rămas aproape aceeași.

Tratatele de dactiloscopie indică diverse metode de identificare a cadavrelor necunoscute, dar majoritatea procedeelor se aplică la cadavrele neînhumate și tehnica preconizată nu diferă mult de procedeele utilizate pentru persoanele vii.

Pentru cadavrele intrate în putrefacție se recomandă mai ales, să se injecteze sub dermă diverse substanțe, cu scopul de a umfla țesuturile și a face să dispară ridurile epidermei. Acest procedeu nu putea să fie aplicat în cazul nostru având în vedere că epiderma se desprinsese de pe deget. În această eventualitate se recomandă să se înțepenească epiderma prin intermediul formolului, apoi să se aplice pe degetul operatorului, înmănușat cu cauciuc subțire și, în final să se ridice o amprentă rulând degetul pe un carton uns cu cerneală, cu ajutorul unui rulou de gelatină. Nu s-a putut recurge la acest procedeu din cauza fragilității epidermei de identificat care s-ar fi deșirat cu certitudine în timpul operațiunii. Și, chiar dacă operația ar fi fost posibilă, rezultatul ar fi fost nul, pentru că, după cum s-a mai spus, crestele papilare ale suprafeței anterioare erau alterate de putrefacție. La sfârșit, epiderma care-și conservase forma semi – cilindrică n-ar mai fi putut fi derulată, ținând cont de fragilitatea ei.

Singura soluție rămânea cea la care au și recurs: fixarea pe o bucată de plută cu ajutorul unor agrafe subțiri a epidermei cu partea interioară în sus. Deși nu s-au putut evita câteva mici rupturi, a rămas o porțiune intactă, suficientă pentru a putea găsi – pe o fotografie directă și fără colorația liniilor papilare – ce ar fi fost imposibil – număr suficient de detalii și de linii papilare care să permită ajungerea la o identificare făcută cu toată precizia cerută de o expertiză de acest gen.

Ținând cont că s-ar fi găsi 25 de puncte identice și s-ar fi putut găsi mai multe dacă ar fi fost necesar, rezultatul obținut a fost foarte precis și am putut comunica parchetului din Sighișoara că individul înhumat sub numele de Dumitru Socol era într-adevăr infractorul căutat.

Am considerat interesant și instructiv de a face cunoscut acest caz de identificare mai ales că în literatura identificării dactiloscopice n-a existat un caz de identificare realizat după o perioadă atât de lungă după înhumarea cadavrului neinjectat cu substanțe conservatoare și având în vedere că descrierea procedeului original la care s-a recurs ar putea fi utilizat de alți medici legiști (Valentin Sava).

2. Reconstituirea Fizionomiei, Corpului Și Îmbrăcămintei Cadavrelor Depesate

Una din problemele principale ce trebuie rezolvate în cercetarea infracțiunilor de omor este identificarea cadavrului victimei.

Cunoașterea victimei ușurează elaborarea versiunilor, formarea cercurilor de bănuiți, stabilirea mobilului faptei și efectuarea investigațiilor.

În unele cazuri de omor cadavrele victimelor sunt desfigurate sau sugrumate în mod intenționat de criminali, pot fi mâncate de rozătoare ori deformate de acțiunile violente executate asupra lor în timpul agresiunii sau în intervalul scurs până la sosirea echipei de cercetare la fața locului.

Printre metodele de identificare a cadavrelor se numără și recunoașterea lor de către rude, prieteni sau conoștiințe.

Prezentarea spre recunoaștere se poate face fie direct, fie prin intermediul imaginilor sub formă de fotografii, desene, picturi sau înregistrări video.

Pentru a ajunge la stadiul prezentării spre recunoaștere, trebuie însă parcursă etapa reconstituirii care cuprinde trei domenii principale:

fizionomia;

corpul;

îmbrăcămintea.

Activitatea de reconstituire este deosebit de complexă și presupune, pe lângă solide cunoștiințe științifice de antropologie, talent în domeniul artelor plastice și al fotografiei.

Voi prezenta în continuare 2 cazuri în care specialiștii Serviciului Criminalistic al Poliției Capitalei au realizat reconstituiri ale feței, corpului și îmbrăcămintei cadavrelor.

I. La data de 4 septembrie 1994 pe malul lacului Străulești au fost descoperite 3 cadavre de sex feminin, aruncate în stuful de pe marginea apei. Erau îmbrăcate în haine lejere și nu aveau asupra lor nici un fel de acte care să ajute la identificare. Unul din ele, ce rămăsese cu fața complet scufundată în apă, avea țesuturile moi mâncate de rozătoare până la os.

Fotografiile realizate atât la fața locului cât și la I.M.L. nu conțineau suficiente caracteristici necesare identificării, așa cum se vede în planșa nr.1; ochii erau închiși, fața desfigurată, îmbrăcămintea șifonată, îmbâcsită de sânge și murdară.

S-a acționat asupra fotografiilor în mai multe direcții:

1.- reconstituirea grafică a fețelor cu ajutorul unui antropolog cunoscut

profesor doctor C. Rișcuția (rezultatul este prezentat în planșa nr.2);

2.- realizarea unor tablouri ale figurilor celor trei victime cât mai aproape de imaginea fotografică. S-au folosit în acest scop tehnicile picturale și talentul specialistului în portrete robot al Serviciului criminalistic Constantin Nica (rezultatul este prezentat în planșa nr.3);

3.- așezarea îmbrăcămintei celor trei victime pe manechine și executarea de fotografii alb-negru și color asupra ansamblului pieselor de îmbrăcăminte;

4.- reconstituirea grafică a aspectului general al celor trei victime îmbrăcate prin îmbinarea portretului relizat pentru fiecare în parte cu fotografia obiectelor de îmbrăcăminte așezate pe manechin (rezultatul se poate observa în planșa nr.4).

Imaginile reconstituite au fost difuzate prin mass-media mai întâi în toată țara, apoi prin intermediul Interpol-ului în toată lumea.

Faptul că nu s-a obținut nici un semnal de recunoaștere sau dispariție combinat cu părerea exprimată de antropologul C. Rișcuția potrivit căreia cele trei victime ar fi de tip slav, a confirmat ipoteza că nu sunt românce și că trebuie căutate în străinătate. Deplasarea unei delegații de polițiști din Poliția Municipiului București în Ucraina a dus la identificarea victimelor.

II.- În după-amiaza zilei de 15 septembrie 1995, pe terenul viran situat la intersecția străzilor Calea Rahovei cu strada Progresului (cunoscută sub numele de Trafic Greu), a fost găsit un fragment de cadavru (membrele și bazinul), aruncat în bălării (foto nr.1).

După o cercetare amănunțită prelungită până la lăsarea întunericului a fost descoperit pe același maidan și bustul cadavrului ambalat într-un tricou și o geacă (foto nr.2). A doua zi dimineața a fost găsit și capul aruncat la distanța de 25m. față de celelalte două colete, între bălării (foto nr.3). Starea de putrefacție avansată în care se găseau fragmentele de cadavru nu permitea efectuarea unor fotografii care să ajute la identificare.

S-a procedat și în acest caz la reconstituirea grafică a părții superioare a cadavrului prin îmbinarea portretului capului cu imaginea obiectelor de îmbrăcăminte așezate pe un manechin.

Portretul reconstituit al figurii și părții superioare a corpului victimei a fost publicat în cotidianele de mare tiraj.

În ziua când portretul a apărut în ziare, Poliția Capitalei a fost contactată telefonic chiar de fiica victimei și de soțul acesteia care au declarat că recunosc în acest desen pe tatăl lor, care locuia singur într-o garsonieră din cartierul Rahova-Ferentari, dar care a dispărut de câteva zile. Descinderea la domiciliul dispărutului a dus la identificarea locului unde a fost secționat și apoi a criminalului.

Trebuie precizat că metodologia reconstituirii fizionomiei, corpului și îmbrăcămintei a dat rezultate deosebite în activitatea operativă a poliției, în domeniul expertizei criminalistice se recomandă folosirea fotografiilor judiciare și nu a desenelor.

3. Metoda Portretului Vorbit

În dimineața zilei de 19 iulie, Postul de poliție din comuna Grădinari, județul Giurgiu a fost sesizat de Marinescu Marin, administrator la ferma anexă a Centrului de integrare prin terapie ocupațională din satul Tântava, că, în imediata apropiere a porții de acces în fermă, a găsit cadavrul paznicului Dinu Gheorghe, 34 ani, care prezenta pete de sânge pe îmbrăcăminte și o plagă înțepată deasupra cordului.

Sosiți la fața locului, membrii echipei complexe de cercetare (procurorul, medicul legist și tehnicianul criminalist) s-au informat despre eveniment și relațiile victimei cu salariații fermei și cu alte persoane din localitate.

În baza planului stabilit de procuror, s-a trecut la cercetarea amănunțită a locului unde se afla corpul victimei.

Criminaliștii și-au extins cercetările pe o zonă mai mare din incinta fermei, dar nu au constatat aspecte deosebite. Victima era căzută pe partea dreaptă, cu mâna stângă îndoită deasupra capului, iar mâna dreaptă, perpendiculară cu capul. Pe haine (o bluză și pantaloni) și sub cadavru se afla o baltă de sânge. În dreptul cordului bluza prezenta o tăietură, având o lungime de 3 cm. Prin examinarea făcută de medicul legist, atât la locul faptei, cât și pe timpul autopsierii cadavrului, s-a stabilit că moartea lui Dinu Gheorghe a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne consecutive unei plăgi tăiate a carosei aortice, determinată de o plagă înjunghiată toracică. Îmbrăcămintea victimei a fost trimisă pentru efectuarea expertizelor necesare la laboratoarele de criminalistică și medico-legale.

În apropiere de fermă, pe un câmp, se afla o stână de oi, aparținând numitului Enache Ion, din satul Mihai Vodă, care avea angajați doi ciobani: Tudoran Dan și Laibăr Ion. Aceștia au fost introduși în cercul de suspecți și verificați de judiciariști. Primul dintre ei a fost considerat principalul suspect.

Din activitățile investigative a rezultat că Tudoran Dan, născut la 21 aprilie 1979, în comuna Dumitra, județul Bistrița Năsăud, s-a angajat, în urmă cu aproape patru ani, îngrijitor la oile și vitele lui Enache Ion. S-a stabilit că este violent în relațiile cu persoanele care îi aduc injurii și poartă asupra sa un cuțit cu mâner din plumb pe care este inscripționat cuvântul "CRIMĂ", lama acestuia fiind ascuțită pe ambele părți. Susnumitul frecventa deseori județele Ilfov, Teleorman, Vrancea și Bistrița Năsăud, precum și Piața Gorjului din București. Nu avea prieteni și trăia o viață de sihastru, locuind la stână, într-o baracă.

Întrucât dispăruse de pe raza localității, polițiștii au luat măsuri operative de căutare și reținere a lui.

De la patronul lui T.D. și ciobanii cu care lucrase s-a aflat o bună parte din semnalmente; respectiv înălțime 1,75m, constituție atletică, păr șaten, ochi căprui, ten deschis la culoare, iar pe corp multiple tatuaje (pe umărul drept o sirenă, pe cel stâng un trandafir și pe braț un cap de fată sub care este inscripționat un nume; pe interiorul antebrațului drept un cuțit cu un șarpe; pe piciorul drept, simbolul unui diavol și o cruce; pe torace – în partea stângă și cea dreaptă avea tatuat doi ochi; pe penis era tatuat cuvântul "LUX").

Semnalmentele menționate au fost prezentate unui grafician, care, împreună cu criminaliștii giurgiuveni, a întocmit schița portret a suspectului. Apoi, la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției s-a întocmit portretul-robot, care a fost dat publicității, inclusiv tatuajele pe care suspectul le avea pe corp.

După două zile de la apariția portretului în principalele cotidiene centrale și în publicațiile locale, Tudoran Dan, aflat pe raza Capitalei, a văzut în cotidianul "Evenimentul Zilei" portretul-robot al criminalului care l-a ucis pe Dan Gheorghe, paznic de noapte la ferma din localitatea Tântava. Dându-și seama că va fi prins de organele în drept s-a predat la sediul Secției 21 Poliție București, recunoscând că el este autorul omorului, iar numele său adevărat este Burduhos Daniel, născut la data de 22 aprilie 1979, în Năsăud, județul Bistrița Năsăud. Cel în cauză a fost predat I.P.J. Giurgiu în vederea efectuării cercetărilor împreună cu organele Parchetului.

Anexe

CRITERII DE CLASIFICARE A SISTEMELOR DE IDENTIFICARE

Ecuații regresive de calcul al staturi

Ecuații Regresive De Calcul Al Staturii Folosind Humerusul (Bărbați)

Ecuații Regresive De Calcul Al Staturii Folosind Humerusul (Femei)

Stabilirea Înălțimii După Dimensiunile Oaselor Lungi (Rollet, cit. Paskova, Panaitescu)

Cronologia Erupțiilor Dentare