. Psihologia Judiciara

CAPITOLUL I

I.1.CE ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARA ?

Psihologia judiciară ,ca stiință și practică ,se adresează

tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfaptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.

Psihologia judiciară se definește ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.1

Această disciplină psihologică ajută la întelegerea omului, subliniind faptul că în viața psihică aplicarea legilor compatibilității mecanice sau a relațiilor simpliste constituie o eroare, deoarece comportamentul uman nu poate fi înteles și explicat, din perspectiva psihologică, decât în termeni probabilistici. Din punctul de vedere al psihologiei judiciare, acceptarea raționalității totale a acțiunilor umane este de neconceput. Ficțiunea lipsită de substanță a unui om care cunoaște întreaga textură social-normativă, prescripțiile morale și normale juridice în totalitatea lor, care este în toate împrejurarile perfect sensibil și spontan, adaptabil la orice fluctuație a acestora și care, în același timp, ar acționa totdeauna conform cu aceste norme, fără putință de tagada că este un rod al imaginației sau poate un ideal către care trebuie să tindem dar care, pâna astazi, doar prin excepție devine o realitate.1

Din perspectiva psihologiei judiciare, individul uman trebuie acceptat ca o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional, iar societatea, în orientarea ei sanogenetică, protectivă se preocupă tot mai eficient, cu ajutorul măsurilor de securitate socială și a normelor morale și juridice, să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraționalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman.

În efortul de înțelegere a ființei umane, psihologia judiciară obligă la recunoașterea situației că, prin înzestrarea nativă și prin valorificarea sau nevalorificarea potențelor educaționale, fiecare individ are o rezistență diferită față de tentații. Abordarea personalitații individului implicat în conflictul cu legea, disciplina psihologică tratează problematica complexa a marturiei judiciare, reflectând premisele psihologice ale mărturiei, legile recepției senzoriale în formarea dispozițiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilitații, influența factorilor obiectivi și subiectivi în procesele perceptive, calitățile proceselor de memorare oglindite în potențialele de reproducere și recunoaștere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea și interesele martorului în cauză, precum și problematica bunei credințe.

Procesul juridic este un domeniu în care sunt implicați oameni ale căror interese nu sunt convergente, ci divergente iar aici psihologia are un rol foarte important în studierea factorului uman și a relațiilor interumane. Exista însa o axa de covergență care întrunește personajele din scena judiciară: aflarea adevarului. Iar aflarea adevarului este condiționată, printre altele și de cunoașterea structurii psihice a acestor personaje: este vorba de infractor, de victimă, de martori, de anchetator, de avocat și de judecator.

Omul este o ființă socială, traiul său în colectivitatea semenilor fiind guvernat de anumite norme. Unele dintre acestea sunt nescrise, trasmițându-se de la o generație la alta adică normele morale , iar altă categorie este formată de formele scrise sau legi. Încalcarea normelor morale este dezaprobată de opinia publică, în timp ce, încalcarea normelor legale este sancționată de justitie. Cei ce încalcă

normele juridice sunt infractori , iar actul de încalcare a legii este considerat o infracțiune.

Psihologia judiciară ne ajută să înțelegem care sunt factorii care îi determină pe anumiți indivizi să încalce normele juridice. Specialiștii în psihologie juridică au ajuns la concluzia că factorii generatori de infracțiune se împart în doua categorii1:

factorii socio-economici

factorii psihologici

Din categoria factorilor socio-economici amintim: lipsurile materiale, anturajul, prietenia cu infractori mai vechi etc.

Din factorii psihologici amintim pe cei de natură ereditară, carențe în educație care au determinat formarea unor trăsături negative de caracter cum ar fi lenea, necinstea și minciuna, la care am putea adăuga ca factor predispozant si temperamentul, colericii săvârșind cu mai multa usurință infractiuni din domeniul agresiunilor sociale. Aceasta reprezintă o categorie de infractori asa-ziși normali din punct de vedere psihic. Există însă și o categorie de infractori cu tărie psihică, fie de natură intelectuală, fie afectivă și mai ales comportamentală. Pentru acest tip de subiecți este necesară o expertiză medicală care să confirme maladia respectivă, fiindcă astfel, oricine ar putea uza de un asemenea argument, care i-ar aduce circumstanțe atenuante.

Studierea psihologiei judiciare este foarte importantă pentru că ne ajută să pătrundem în interiorul psihului uman și să-l descifrăm mai bine.

I.2.PERSONALITATEA UMANA IN PSIHOLOLOGIE

Termenul de personalitate denumește ființa umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea sociala.

Personalitatea integreaza ca sistem organismul invidual, structurile psihice umane si relatiile sociale in care omul este prins dar si mijloacele culturale de care acesta dispune.

Personalitatea este, la nivelul omului integral,un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental in conditiile existentei si a activitatii din primele etape ale dezvoltarii individuale in societate.

Termenii persoana si personalitate sunt foarte utilizati in limbajul cotidian ,insa utilizare lor ca termeni ai stiintei psihologice ridica numeroase probleme incat,parafrazandu-l pe P.Fraisse ,am putea spune ca istoria psihologiei se confunda in anumite limite cu istoria raspunsurilor la intrebarea ,,Ce este personalitatea ?”,din aceasta cauza trebuie sa facem diferenta dintre persoana si personalitate.

Termenul de persoana desemneaza individul uman concret iar cel de personalitate este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana.Personalitatea este intotdeauna unica si originala deoarece fiecare individ porneste de la o zestre ereditara unica si singulara si mai departe in campul existentei sociale concrete,fiecare strabate un drum incercand o serie de experiente variate , desfasurand activitati diferite si intrand in anumite relatii,toate acestea avand anumite efecte asupra cursului dezvoltarii si constituirii personalitatii.

Fiecare personalitate poseda insusiri proprii ,un contur specific care o deosebesc de ceilalti oameni,o individualizeaza.

O privire generala asupra mai multor definitii care au fost date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici ale acesteia –globalitatea ce reprezinta personalitatea cuiva care e constituita dintr-un ansamblu de caracteristici ce permite descrierea acestei persoane si identificarea ei printre celalalte,coerenta prin care se postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente.Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor,personalitatea fiind un sistem functional format din elemente interdependente.De aici rezulta permanenta temporala iar daca personalitatea este un sistem functional aceasta genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta,desi o persoana se transforma ea isi pastreaza identitatea ei psihica.Toate aceste caracteristici evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura.

Una dintre definitiile ce evidentiaza cel mai bine aceste caracteristici este cea data de Allport : ,,Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic ”.

Psihologia personalitatii nu este exclusiv nomotetica si nici exclusiv idiografica, ea reprezinta un echilibru intre cele doua abordari. In psihologie, abordarea nomotetica are ca obiectiv studierea a ceea ce indivizi au in comun, iar cea idiografica analizeaza individul in globalitatea sa ,tinand cont de toate componentele care intra in interactiune ea privilegiaza studiul cazului intr-o perspectiva dinamica.

Unul din obiectivele principale ale cunoasterii si evaluarii personalitatii este realizarea de predictii privind comportamentul unei persoane in anumite situatii si de ce anume este determinat comportamentul uman sau situatia in care se gaseste individul. S-a constatat ca indivizii nu reactioneaza la fel in aceeasi situatie, cu ocazia unei agresiuni ,unii isi controleaza bine comportamentul si actioneaza cu sange rece , altii manifesta ostilitate si se apara, in timp ce altii devin nervosi.Pentru a explica aceste structuri comportamentale, o serie de psihologi au dezvoltat abordari taxonomice ale personalitatii in care principala unitate de analiza este trasatura de personalitate.

Fiecare trasatura se raporteaza la o anumita componenta a personalitatii care este independenta de celalalte si caracterizeaza o anumita fateta a individului.In plan comportamental, o trasatura este indicata de predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli .Trasatura are la baza cateva afirmatii implicite : comportamentul este consegvent oamenii variaza in functie de nivelul sau frecventa oricarui tip de comportament si personalitatea are o anumita stabilitate.

Trăsăturile au și o determinare biologică ,

********

I.3.CONCEPTUL DE PERSONALITATE IN PSIHOLOGIA JUDICIARA

O analiză strict psihologică a actului infracțional fundamentată exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului in care in pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala se manifesta psihicul autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.

Daca o asemenea analiza este indispensabila pentru stabilirea responsabilitatii si a culpabilitatii in formele sale curente de manifestare, ea nu mai este suficienta pentru criminogeneza si functiile sale principale: cunoasterea cauzelor criminaletatii in general si in mod individual pentru fiecare infractiune; organizarea sociala a prevenirii infractiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul in penitenciar si tratamentul post-executional.

Acestea sunt principale motive pentru care si in psihologia judiciara ca si in criminologie se opereaza cu conceptul de personalitate, concept care obliga la abordari de tip sinergic, transdisciplinar.

Cercetatori in diferite domenii cum ar fipsihologia, medicina, criminalistica, sociologia care analizeaza comportamentul deviant, incearca sa dea conceptului de personalitate o anumita definitie pentru a demonstra cauzele si conditiile determinanteprecum si a circumstantelor bio-psiho-patologice, in situatii de ordin social, care motiveaza declansarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic actul infractional este rezultatul comportarii negative a fiintei umane responsabile in raport cu cerintele normelor penale pozitive. Justitia isi racordeaza activitatea apeland la serviciile psihologiei judiciare in cvasitotalitatea problemelor sale, in speta, fiind vorba de actul infractional, la autorul acestuia, la personalitatea sa inteleasa ca sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect caruia ii da o fizionomie proprie, specifica.1 Aceasta conformatie rezulta din nenumaratele particularitati azarea pedepsei; tratamentul in penitenciar si tratamentul post-executional.

Acestea sunt principale motive pentru care si in psihologia judiciara ca si in criminologie se opereaza cu conceptul de personalitate, concept care obliga la abordari de tip sinergic, transdisciplinar.

Cercetatori in diferite domenii cum ar fipsihologia, medicina, criminalistica, sociologia care analizeaza comportamentul deviant, incearca sa dea conceptului de personalitate o anumita definitie pentru a demonstra cauzele si conditiile determinanteprecum si a circumstantelor bio-psiho-patologice, in situatii de ordin social, care motiveaza declansarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic actul infractional este rezultatul comportarii negative a fiintei umane responsabile in raport cu cerintele normelor penale pozitive. Justitia isi racordeaza activitatea apeland la serviciile psihologiei judiciare in cvasitotalitatea problemelor sale, in speta, fiind vorba de actul infractional, la autorul acestuia, la personalitatea sa inteleasa ca sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect caruia ii da o fizionomie proprie, specifica.1 Aceasta conformatie rezulta din nenumaratele particularitati ale constructiei sale psihifiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele insele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale si ceneste-zise a modului sau de a reactiona, de amprentele lasate de toate experimentele traite, care au jalonat istoria sa individuala.2

O teorie amplă asupra personalitatii criminale a fost creată de Jean Pinatel care consideră că în comportamentul criminal trecerea la act constituie elementul decisiv. Conditiile trecerii la act sunt comandate, la delicventii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale caror componente sunt egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva.1 J. Pinatel face diferentadintre nedelicventi si delicventi care trebuie cautata în pragul delicvențial in sensul ca unii dintre nedelicventi au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reactie delicventiala, altii trec la act dintr-o incitatie exterioara foarte usoara. Spre deosebire de acestia delicventul format in opozitie cu nedelicventul nu asteapta ivirea unei ocazii propice, unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in care el opereaza. Personalitatea este inseparabila nu numai de organism dar si de mediu, Pinatel constata ca in criminologie este esential sa se studieze personalitatea in situatie. Exista situatii sau periculoase in care ocazia nu teebuie sa fie cautata. Actul criminal care rezulta dintr-o situatie specifica constituie reactia unei personalitati la aceasta situatie,dar si situatii nespecifice sau amorfe in care ocazia trebuie sa fie cautată.În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domina situatia, iar actul criminal ce rezulta de aici este o consecinta directa a activitatii personalitatii respective. Din acesta analiza rezulta ca factorii de mediu influenteaza atat formarea personalitatilor , cat si a situatilor. Aceasta inseamna ca mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci , in egala masura, si prin faptul ca usureaza structurarea personalitatilor criminale.2

Elementele constitutive ale personalitatii, atat cele simple cat si cele complexe se afla intr-un sistem de legaturi multiplu determinate, astfel incat fenomenul personalitatii este dificil de cunoscut si reclama utilizarea unor mijloace stiintifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiza eficienta.In analiza personalitatii, in literatura de specialitate si in practica de investigare pluridisciplinara, se disting doua planuri de analiza:planul componentelor personalitatii planul tipurilor de personalitate

Componentele biologice ale personalitatii cuprind toata zestrea nativa a individului, indiferent daca unele caracteristici se gasesc si la predecesori, adica cele ereditare, sau nu adica cele innascute.

Calitatile si deficientele majore ale organismului cele vizibile si cele mai putin vizibile, isi pun amprenta in mod hotarat asupra personalitatii.

Componentele sociale se refera la efectele actiunii unor agenti de natura socio-culturala tradusa in structuri achizitionate, care, pe masura consolidarii lor devin forte motrice, chiar motive care modeleaza comportamentul.

Prin caracter se Întelege ansamblul trasaturilor esentiale care se exprimă in activitatea omului in mod relativ stabil și permanent.

Trăsăturile personalitații sunt considerate variabile. Trăsăturile sunt ale personalitații și nu ale comportamentului care adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodata.Trăsăturile de personalitate evolueaza in cursul vietii individului, deorece el este în permanentă interacțiune cu mediul socialși cu cel fizic, în continuă transformare.

Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, și este o constelatie specifică a trăsăturilor, între care una sau cateva dobandesc un caracter dominant, subordonandu-le pe celelalte, formand o textura specifică, individuală, unică.

I.4.ASPECTE PRIVIND NECESITATEA STUDIULUI PSIHOLOGIEI JUDICIARE IN CONTEXTUL PROBLEMATICII DREPTULUI

Fundamentarea prezentei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrata de faptul ca inainte de a fi existat raporturile de drept in societate au evoluat raporturi naturale interumane cu continut si motivatie psihologica, interesele partilor fiind determinate de motivatie si scopuri energizate de mobilizarea voitei fizice si psihice a agentilor de drept precedate sub aspect cognitiv de mai malt sau mai putin complexele procese de deliberare sub aspectul prevederii si anticiparii urmarilor.1

In sens explicativ ne vom opri asupra institutiei cardinale a raportului de drept vointa a carei etiologie este primordial psihologica. Actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul vointei juridice, intelegeri ale agentului de drept, in literatura juridica straina plecandu-se de la principiul libertatii contractuale in sensul ei cel mai larg care se bazeaza pe conceptul de libertate si initiativa individuala a agentului juridic.Agentul juridic, pentru a-si exprima libertatea contractuala are garantata exprimarea vointei libere prin producerea de efectelor juridice, bazat pe conceptul psihologic de vointa. Vointa juridica este o categorie cardinala de care depinde evolutia intregii ordini judiciare si include o corelare intre vointele private la nivelul domeniului privat si vointa colectiva la nivelul institutiei statale si societatii civile.Vointa juridica exprimata in acte juridice consensuale trebuie insa sa se manifeste in afara oricaror vicii de consimtamant.

In ultima instanta , a decide daca un act este valabil din punct de vedere al exprimarii vointei sale inseamna analiza psihologica introspectiva. Metodele utuilizate in prezent sunt relative cu privire la aceste aspecte. Sistemul probator clasic nu poate realiza intotdeauna acest obiectiv fundamental, teama rezultand din existenta actelor juridice simulate.

Vinovatia este o notiune indiscutabil psihologica si exprima fapta care prezinta pericol social, este savarsita cu intentie sau din culpa.

Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte si in acest caz intentia este directa; iar cand autorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste acepta posibilitatea producerii lui de aici rezultand ca intentia este indirecta.

Fapta este savarsita din culpa cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta socotind fara un temei justificat ca el nu se va produce, infractiuni comise din usurinta si superficialitate. Cand infractorul nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l prevada, ne aflam in fata unor infractiuni comise din neglijenta.

Intentia depasita – praeternitentia – care reprezinta o forma mixta a intentiei si culpei este producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit si acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultatul ce i se imputa acestuia fiind sub forma culpei deoarece nu l-a prevazut desi trebuia sa-l prevada.

CAPITOLUL II

AGRESIVITATEA

II.1.DELIMITARI CONCEPTUALE ALE AGRESIVITATII

Agresivitatea a devenit astazi, o problema sociala, fundamentala a omului si a umanitatii pentru ca intreaga lume este anenintata de acest flagel.Daca inainte se vorbea despre agresivitatea fiintei umane sau despre agresivitate in lume, astazi se vorbeste tot mai mult, despre o lume a agresivitatii

La originea agresivitatii converg sau se interfereaza factori genetici, psihologici si socio-culturali, precum si o serie de influente biologice si endocrine.Care dintre acesti factori predomina sau reprezinta ponderea cea mai mare este greu de presupus, deoarece orice determinare este in functie de individ si de mediu.

Stiintele care au definit conceptele de violenta si de agresivitate s-au oprit asupra unui punct comun, indiferent ca ele erau : sociologia, psihologia, psihanaliza, dreptul, antropogia culturala sau medicina. Ideea centrala este aceea de comportament si atitudine, de constrangere fizica sau psihica, exercitata de anumite persoane asupra altora pentru a-si impune vointa1.

Amenintarea vine din toate partile mediului ambiental, de la natura naturans si mai ales de la natura sociala, de la colectivitate si de la individul necunoscut de pe strada, sub forma violentei multiplicate aproape la nesfarsit.

Cu o jumatate de secol in urma, violenta strazii, a unor grupuri indepartate de oameni, ramanea exterioara, cunoasterea ei fiind mediata verbal.Astazi, de nenumarate ori, in mod agresiv, violenta patrunde in casa alaturi de cele mai frumoase clipe de liniste ale familiei, sub forme vizuale, cu amanunte terifiante si se instaleaza in minte, in suflet si constiinta. Mijloacele de comunicare in masa sunt inserate de senzationalul agresiv: crime, pornografie, viol, teroarea ocupand un spatiu extrem de intins in relatiile de comunicare.

Daca in societatiile primitive si chiar in cele ale evului mediu, agresiunea era perceputa ca un atac fizic sub forma violentei, pe masura ce stuctura psihoafectiva si spirituala a evoluat, perceptia agresiunii s-a diferentiat. Situatii, fapte, acte, care altadata nu aveau o semnificatie agresiva, astazi sunt in realitate elemente directe sau indirecte de agresiune.

Am putea sustine ca intentionat sau nu, societatea produce si cultiva printre atatea otravuri, frica , angoasa, spaima care nu sunt altceva decat forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit sa invete si sa traiasca agresiunea pe tot parcursul vietii sale.Dimensiunea violentei in constiinta maselor constituie fara indoiala factorul cel mai acut intrezirea si exacerbarea agresivitatii ascunsa in subconstientul fiintei umane.1

La om, ca și la animale, agresivitatea conduce la delimitarea teritoriilor între grupuri si la stabilirea ierarhiei sociale in interiorul grupurilor. Agresivitatea teritorială a condus la răspândirea ființei umane pe intreg pământul si a avut drept rezultate colonizarea unor ținuturi aride in care unele grupuri au fost împinse sa trăiască in enclave, de către alte grupuri mai agresive.1

Cunoașterea efectelor, uneori inspăimântătoare, ale manifestărilor agresivitătii si imprejurărilor sau factorilor care le-au produs, provoacă și sporește frica, teama si insecuritatea afectivă.

Agresivitatea este o noțiune care vine din latină agressio care înseamnă a ataca. Se referă la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.2

Agresivitatea iși are originea in mecanismul de excitabilitate a sistemului nervos central fiind o insușire a fiintelor vii pe toată scara evoluției acestora.

Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental, deci aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței. În dicționarul Walman se definește agresivitatea in următoarele accepțiuni: tendintă de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive, tendința de a depași opozitiile intălnite, tendintă de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese, hiperenergie in atitudini si reacții, tendința permanentă de dominare in grupul social sau comunitate.

Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delicvența si infractionalitatea, și nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional poate fi caracterizat prin agresivitate. De cele mai multe ori comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă dar in forme nonviolente.1

Așadar se consideră că agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor răni, distrugeri și daune.

II.2.FORME ALE AGRESIVITAȚII

Criteriile de clasificare ies in evidență in mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității.Ele pot fi identificate astel :

in funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă :

– agresivitatea tânarului si agresivitatea adultului 

– agresivitatea masculină si agresivitatea feminină

– agresivitatea individuală si agresivitatea colectivă

– agresivitatea spontană si agresivitatea premeditată

in funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive:

– agresivitatea fizică și agresivitatea verbală

agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existînd intermediari

in funcție de obiectivele urmarite :

– agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, al unui caștig material

– agresivitatea ce urmărește predominant rănirea si chiar distrugerea victimei

în funcție de forma de manifestare a agresivității :

– agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă

– agresivitatea latentă și agresivitatea manifestată

Nu se poate considera ca aceste tipologii epuizează tote criteriile de clasificare și tote formele de existenta și manifestare a agresivitații. Aici, ca și in alte cazuri utilizarea unor scheme de clasificare forțeaza realitatea să se simplifice și să se subordoneze tendințelor de realizare a unei ordini științifice.O dovada clară o constituie faptul ca agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este, prin excelența, un fenomen psihosocial și, ca atare, el ridică problema co-participării celor doi membrii ai relației conflictului : agresor-agresat. Nu intotdeauna și oriunde rol-status-urile celor doi membri ai diadei sunt aceleași și exclusive ;unul numai ataca ,numai face rău iar celălalt are sarcina doar de a suporta consecințele directe si indirecte ale agresivitații.1

ANEXA

II.3.MANIFESTARI ALE AGRESIVITATII SI MODELE EXPLICATIVE ALE CONDUITEI AGRESIVE.

Formele de manifestare ale agresivitatii sunt : excitabilitatea, impulsivitatea si propulsivitatea2.

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, fața de factorii de mediu extern sau intern. Excitația psihomotorie este definită ca manifestare la un nivel supradimensionat stăriilor psihice normale sau modificarea lor în sens cantitativ sau calitativ, cu răsunet în exprimarii verbale sau comportamentale.Starile de excitatie se manifestă diferit în funcție de factorul vărsta : copiii, până la vârsta adolescenței, pot prezenta episoade de hiperexcitație în cadrul normalității, dar în stări de suferință neuropsihice aceste stări capătă caracter permanent . La adoleșcență și debutul tinereții persistența unei excitabilității crescute poate reprezenta debutul unei psihoze periodice sau o formă atipică a unei agitații catatonice iar, la persoanele vârsnice, hiperexcitabilitatea nervoasă trece intr-un proces demențial.

Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt : gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, eferveșcență a limbajului, a imaginației,agresivitate.1

Cele mai multe persoane cu aceste tulburări de excitabilitate crescută, cu reacții agresive circulă libere in societate și reprezintă un factor de risc major.

Impulsivitatea desemnează un act de cele mai multe ori agresiv, dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.El poate fi necontrolat, imprevizibil,irațional având originea în motivații subiective sau intr-o reacție reflexă.

Propulsivitatea este declanșarea agresivitații datorită unui resort intern și apare în mod forțat, automat fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi : kinetice, monotipiile ritmice, ca balansarea capului sau a unui membru, mișcări parazite. Toate aceste manifestări n-au sens, sunt inadaptate și neașteptate-instinctive, având originea în tendințele fundamentale ale inconștientulu.2 Aceste manifestări sunt determinate de trebuințele și expresiile emoționale. Din punct de vedere clinic, propulsiuniile de acest gen presupun o eclipsă parțială sau totală de constiință, o regresie spre comportamentul arhaic.

Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanță în viața socială, pentru ca ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute, cât și personalitățiilor de natură dizarmonică existente în societate. Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea conștiinței și personalității, odata cu dezintegrarea comportamentului care își pierde unitatea și formele normale de adaptare. Persoanele nu se mai angajează intenționat, activitatea sa devine mult sau mai puțin depersonalizată, luând aspectul de trăire a viselor sau fantasmelor, în sensul că nu este controlată, ci derulată în închipuire,cu multe automatisme, fară control conștient.

In bolile psihice, ca de pildă demența, schizofreniile, delirurile cronice, nevrozele, comportamentele impulsive reprezintă o manifestare de iesire la suprafață a dorințelor, tendințelor și pulsiunilor , a substratului complexual și inconștient al ființei, întrucât disoluția morbidă a personalității antrenează disoluția cenzurii și a capacității conștiente de supraveghere a conduitelor, astfel încât energia instinctuală a sinelui, primitivă și violentă, cuplată cu o parte din energia instinctuală a supraeului, se manifestă deopotrivă în comportamente impulsive, dar și în raptusuri hetero si autoagresive, crime, acte incendiare.1

Sunt cunoscute trei tipuri de modele explicative ale conduitei agresive : modelul biologic, modelul psihologic și modelul socio-cultural.2

Modelul biologic, bazat pe noțiunea de instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei animale de Konrand Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K.Greeff.

La individul uman , agresivitatea este vazută ca o referință la nevoile vitale care sunt supuse controlului cortical, ceea ce înseamnă o creștere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercițiul mental, posibilitatea de a prevedea consecințele unui act. Se poate spune ca omul este singurul animal care este capabil sa omoare premeditat deoarece, este singurul capabil să-și înscrie și să anticipeze conduita distributivă.

Modelul psihologic bazat pe fenomenul de frustrare, constă într-o stare de contrarietate. Problematica frustrării este, încă discutată in literatura de specialitate.Se precizează că frustrarea, prin ea înșăși , nu declanșează un comportament agresiv, ea suscită o anxietate,si se poate considera că tensiunea creata de această anxientate declanșează reacția agresivă.Nu toate frusrările conduc la o stare anxioasă și de aici la comportamentul agresiv , depinzând de sensul pe care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri și din acest punct de vedere unele frustrări sunt acceptate de individul în cauză sau ele apar ca justificate, sau în al doilea rând, intervine sentimentul de frică sau de neputință în fața unei situații date.

Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv, pune în evidenta rolul factorilor culturali și al învatarii în determinismul comportamentului agresiv.

Studiul etiologiei agresivitații ține seama și de condițiile oferite de mediul familial sau colectiv, condiții care, în anumite cazuri, pot constitui terenul fertil al încolțirii acestui tip de comportament.1

De asemenea, mass-media constituie un mijloc de răspândire a agresivității. Din nefericire se crede că proliferarea literaturii care alege forme patologice ale agresivității, in special patologia sexualității și crima organizată, ca subiecte prioritare pentru diferite genuri și nu poate fi pusă sub control valoric în plan artistic. Literatura agresivă este căutată de cititorii cu trăsături mai mult sau mai puțin patologice, dar, în baza principiului libertății greșit înțeles, este căutată și de copii, de adolescenți Si oameni normali, la care efectele imaginative Si emoționale pot constitui impulsuri secrete către cmportamentele agresive.2 Televiziunea a devenit cel mai puternic factor de influențare și de aceea este cel mai abil instrument de manipulare, firește și în sens pozitiv și in sens negativ. Este mai puțin traumatizant și mai ușor să suporți o informație oarbă asupra unei crime oricât ar fi ea de oribilă, decât să o vezi desfașurându-se in realitate, trăind, prin participarea afectivă, însuși actul criminal, făcând o identificare cu agresorul. Nu mai trăiești imaginar agresivitatea ci real, pe viu.

Nu numai că prin demonstrația vizuala înveți cum să spargi o bancă, să omori un copil, dar se trezește agresivitatea latentă care are mari șanse să se manifeste.

CAPITOLUL III

PSIHOLOGIA FEMEII AGRESOR

III.1. PERSONALITATEA SI PSIHICUL FEMININ

Termenul de personalitate desemnează ființa umană considerată în existența ei socială și înzestrarea ei culturală. Personalitatea este intotdeauna unică și originală întrucât fiecare pornește de la o zestre ereditară unică, singulară și mai departe în câmpul existenței sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de variate experiențe, desfășurând diferite activități și intrănd în anumite relații, toate având anumite efecte asupra cursului dezvotării și constituirii edificiului de personalitate1.

Spre deosebire de bărbat, femeia este mai sensibila prin destinul său biologic și social datorită preocupărilor sale legate de graviditate, naștere, de activitatea ei casnică și protejarea familiei.

Intre femeie și bărbat nu există numai diferențe biologice, ci și psihologice, existând și diferențe comportamentale înnăscute care aper în toate culturile și descoperirile sociologiei duc hotărât în această direcție.2 Acești cercetători atrag atenția, asupra faptului că, în majoritatea culturilor, vânătoarea și războiul sunt cel mai adesea apanajul bărbaților. Cu siguranță acest lucru arată că bărbații posedă tendințe biologice fundamentale către agresivitate care le lipsesc femeilor.

Alți cercetători nu sunt convinși de acest argument, susținând că nivelul agresivității masculine variază mult în funcție de nivelul de cultură, în timp ce femeilor li se cere să fie pasive sau mai blânde. In plus, dacă o trăsătură e mai mult sau mai puțin universală, nu înseamnă în mod distinct că are o origine biologică și pot exsista factori culturali generali care produc asemenea caracteristici. Diferențele de comportament dintre bărbați și femei se produc mai ales în urma învățării sociale a identității feminine și masculine – a feminității și masculinității.1

Neîndoielnic, psihicul uman, ridicându-se la nivelul superior al conștiinței, constitue cel mai complex fenomen din univers. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în intimitatea sa subiectivă, psihicul nu poate fi analizat asemeni unui fenomen fizic, unei substanțe chimice sau shiar asemeni unei funcțiuni fiziologice.

Încă de la concepția fetală intrauterină toate celulele organismului, inclusiv ultima celulă cerebrală sunt marcate sexual de cromozomii XX la femeie și XY la bărbat, ceea ce condiționează și modifică în mod specific biochimia, excitabilitatea, mobilitatea fiziologică a neuronului și, odată cu aceasta, și disponibilitățile de manifestare pe plan psihic.

XX inca ceva de adaugat despre psih. femininXXX

O cincime dintre femeile cu o naștere normală prezintă cel putin o pertubare psihică în timpul sarcinii sau în anul următor sarcinii : anxietate, pesimism, resentimente, egocentrism, psihoze depresive și chiar scăderi tranzitorii ale indicelui de inteligență.

La menopauză, răsturnarea feed-back-urilor hormonal-glandulare, dependența sau izolarea familială, perspectiva inutilității, a sfârșitului, toate acestea fac ca unele femei sa se considere falimentare biologic și social.

In această postură ies la iveală unele latențe de fond psihologic : tulburări de caracter, tulburări psihice active și tulburări psihice pasive.

De mai mult timp unii observatori pe colectivități de eleve, muncitoare, delicvente detenționate modificări semnificative în viața lor psihică în legătura cu menstruația și anume : absenteism, indisciplină, variații de randament, diverse delicte, agresivități, sinucideri și chiar crime.1

Majoritatea femeilor ascund sau disimulează o serie de indispoziții-suferințe , acceptând cu înțelegere deplină inplacabilul menirii lor biologice, ciclul catamenial al maternității. Exista însă și alte femei care, considerate in general normale, pot în anumite circumnstanțe conjuncturale, biologice în primul rând, să întreacă limita comportamentului psihologic. Aceasta dacă acceptăm că normalul are un evantai de exprimare larg și că psihicul oscilează între limitele extreme ale acestui normal.În acest caz putem vorbi de existența unor structuri psihologice disarmonice, cu tendințe derapante spre limite anormale.Vom consemna, astfel, următoarele tipuri :

a.tipul excitabil exploziv : poate face puseuri de voluntarism, de dominație, insolență, răzbunare, agresivitate.

b.tipul instabil : cu puseuri de fantezie bogată, reacții emoționale, demoralizare facilă, influențabilă de catre anturaj, alunecând ușor în bănuiele, minciună, vagabondaj,adulter, furt, alccolism.

c.tipul astenic : poate face puseuri de sensibilitate, impresionabilitate, fugă de zgomot, de asprime-brutalitate, izolare, contact uman redus, răceală afectivă, emoții negative, slăbiciune, iritabilitate, plictiseală, vorbire monotonă, epuizare fizică.

d.tipul psihoastenic : face puseuri de anxietate, frică, impresionabilitate, obsesii, nesiguranță, depersonalizare, izolare existențială, autocontrol exagerat al propriilor acțiuni, pierderea timpului realului.

e.tipul isteric : caracterizat prin instabilitate ideatică, teatralitate, sensibilitate la laudă și sugestie, egoism, reacții psihomotorii exagerate în fața situațiilor dificile, denunțare, derapări în frigiditate sau aberații sexuale.

f.tipul euforic : puseuri de exuberanță, sociabilitate, flecăreală, lăudăroșenie, tendință la glumă, neastâmpăr, activitate, inițiativă, nepăsare față de viață, inconsecvență, superficialitate, tulburări ale ordinii si disciplinei, evaziuni alcoolice, vagabondaj, adulter.

g.tipul depresiv : puseuri de sensibilitate la situații tragice, posomoreală, pesimism, orgoliu, rănirea amorului propriu, alunecarea spre idei negre de sinucidere.

h.tipul paranoic : face puseuri de orgoliu excesiv, judecată rigidă falsa despre oameni, momente revendicative, de ceartă, tendințe spre fanatism religios, politic, social, tendințe agresive la crimă.

i.tipul impulsiv : cu puseuri de necesitate de satisfacere a unor nevoi primitive, ca minciuna, risipa, furt, vagabondajul.

j.tipul pervers sexual :crize de frigiditate, lesbianism, transsexualism, fetișism.

In concluzie, putem deconspira enigm psihicului feminin prin :

recunoașterea unei departajării inițiale sexuale în întreaga sa biologie și în special în axul neuro-endocrino-metabolic ;

recunoașterea caracterului fluxionar al dinamismului său biologic, cu acuități legate de marile evenimente fiziologice – sarcina, nașterea, menopauza ;

recunoașterea aceluiași dinamism biologic fluxionar în cadrul ciclului catamenial, bioritmul femeii genito-hormonal active putând deborda astfel unele latențe de tipologie psihologică anormală.

Cunoscând aceste realități, mecanismele lor de producere, putem demistifica și înțelege caracterele particulare ale psihicului feminim, adoptănd strategii adecvate de ocolire a confruntărilor cu unele acuități tensionale psihologice ale femeii.

III.2. AGRESIVITATEA FEMININA – DETERMINAREA SI INCADRAREA JURIDICA

Acest capitol își propune să pătrundă în substanța, producerea, mecanismele și manifestările comportamentelor agresive inlăuntrul ființei umane, sub incidența factorilor externi care le provoacă.

Este vorba de o radiografiere a stării de agresivitate, punând în lumină procesele interioare care o întrețin, o alimentează și o intensifică până la paroxism în structurile neoropsihice și psihoafective ale personalității umane. Agresivitatea are intensități foarte diferite în structurile persoanei umane și în colectivitățile sociale. Depinzând de integritatea structurilor neoropsihice, de capacitatea de inhibiție și abținere, de starea de sănătate fizică și morală, de cultură, de educație agresivitatea cunoaște o imensitate de forme și intensități atât în individ cât și în societate.

Pentru că omul reprezintă cel mai complex sistem, ațât prin natura sa fizică, biologică, neurologică, și instinctul de perpetuare ar trebui să se integreze ființei umane. Femeia și masculul sunt două jumătăți ale aceluiași principiu, care se caută permanent pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost create : perpetuarea vieții.1

Agresivitatea se manifestă diferit în funcție de sex, diferența dintre criminalitatea masculină și cea feminină constând în următoarele :

există în primul rând deosebiri in ceea ce privește tipul bioconstituțional în sensul că există infracțiuni care prin consumul fizic și nervos, abilitate și mentalitate se comit mai puțin de către femei.

sesibilitatea naturală a femeii care in general exclude infracțiunile de violență gravă sau cele comise prin cruzime cu excepția cazurulor patologice.

condiția sa de femeie prin destinul său biologic și social, preocupată iîn mod deosebit de graviditate, naștere și protejarea familiei, scade procentajul criminal al femeii.

cauzele obiective și diferențierea între criminalitatea masculina și cea feminina constă în : adaptarea comiterii faptei în raport cu propriile sale posibilită cauzele obiective și diferențierea între criminalitatea masculina și cea feminina constă în : adaptarea comiterii faptei în raport cu propriile sale posibilități în sensul că în loc sa folosească obiecte dure sau dspicătoare folosește otrava, după natura faptei comise există criminalitate de natura srtrict feminină cum ar fi comiterea unor manopere avortive, comitera infracțiunii de pruncucidere, de prostituție, comiterea unor furturi specifice din magazine.1

Agresiunea se manifestă în mod diferit la femei. In mod inconștient, pe baza mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, și răspunde adeseori, tot cu agresivitate, pentru că în structura ființei sale există o tendință agresivă latentă, care a fost remodelată de cultură, morală, educație etc.

Semnele de agresivitate se manifestă diferit în componentele și structurile de personalitate ale fiecărei femei, în forme diferite și în anumite condiții, datorită elementelor de stimulare și intensificare în conflictualitatea trăirilor și relațiilor interumane.

Indiferent de vârsta,starea materială, educație, pregătirea profesională, stare civilă, religie, rasă agresivitatea se poate manifesta la orice femeie, dar în cazul unora ea arata valente mai conturate. De asemanea modul in care se manifesta agresivitatea este diferit în functie de caracterul, temperamentul, personalitatea și trăirile fiecărei femei.

Aria agresivității femeii este extinsă și se manifestă oricând și oriunde și poate căpăta aspecte și forme diferite în funcție de temperamentul fiecărei femei : în familie, în mediul profesional, pe stradă, în condiții de detenție.

III.2.1. AGRESIVITATEA FEMEII IN MEDIUL FAMILIAL

In cadrul familiei se pare că agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate, dar spre deosebire de alte situatații , violența intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit pentru păstrarea unei imagini sacrosante a instituției. Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar îmbracă forme diferite .

Femeia maltratată ocupa un loc special în cadrul victimelor agresivității bărbatului în primul rând datorită inferiorității sale fizice. In unele cazuri datorită repetării comportamentului agresiv al soțului fie acesta verbal, fie fizic determină pe unele femei să adopte și ele un comportament agresiv față de acesta.

Unele manifestari agresive pot avea un grad de periculozitate mai mare ajungându-se chiar la eliminarea soțului și se realizează fie în mod conștient fie în mod inconștient.

Informațiile privind fenomenul agresivității în mediul familial sunt foarte sumare și nu suficient de concludente pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acesteia

In România, un rol însemnat l-a avut Institutul Național pentru Cercetare si Prevenirea Criminalității din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și diferite instituții stiințifice și organizații neguvernamentale care, printr-o serie de acțiuni concrete, au propus o serie de măsuri de asistență și prevenire.1

Institutul pentru Cercetare și Prevenire a Crimei are în vedere nu doar violența fizică : omor, vătămare, lovire, ci și cea psihologică : șantaj, denigrare, umilire, abandon și cea verbală : insultă, amenințare.

In codul penal român, normele juridice pun mai mult accent pe apararea drepturilor agresorului și nu pe protecția victimei, violența fiind incriminată într-o serie de articole din codul penal. Sunt avute în vedere lovirea sau alte violențe așa cum sunt menționate în articolul 180, vătămarea corporală încadrată în articolul 181, vătămarea corporală gravă din articolul 182, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în articolul 183.1 Printre alte infrcțiuni ce privesc violența familială, în codul penal se prvede că omorul săvârșit asupra soțului sau asupra unei rude apropiate este o formă mai gravă o omorului calificat deoarece se presupune că victima avea încredere în agresor.

Spre deosebire de bărbat, femeia apelează la alte modalități de comitere a agresiunii datorită naturii sale biologice și psihice, de cele mai multe ori ea săvârșind omorul prin otrăvire, asfixiere sau lovituri cauzatoare de moarte în timp ce victima doarme, sau se află în imposibilitatea de a se apăra.

Unul din motivele pentru care femeia recrge la aceste fapte este gelozia care a devenit obiect de cercetare pentru psihologie și psohopatologie, care au pus în evidență nu numai manifestări comportamentale specifice ci și cauzele intra-psihicce și consecințele patologice. Unii autori susțin ideaa că gelozia este determinată ad initio de modalităile specifice de a iubi ale partenerilor, descriindu-se astfel tipuri de iubiri posesive, captive, la celălalt pol situându-se iubiri generoase cu predispoziție scăzută de gelozie2.

Prefigurarea unor tulburări periculoase intervine atunci când exită dificultăți de acceptare a eșecului, de retragere a investiției afective, dificultăți de integrare a traumei și imposibilitatea de a o depăși, prin compensarea sau reevaluarea relației, cu evitarea consecințelor tragice. Pornind de la acest gen de reacție, de obicei gelozia este considerată ca o dovadă de dragoste, în sensul că intensitatea reacției la frustrarea afectivă este direct proporțională cu amploarea investiției afective. Această formă de gelozie este întâlnită în formele de alcoolism, toxicomanie, afecțiuni cerebrale, gelozie morbidă din demențele senile, schizofrenie.

O formă patologică bine determinată a geloziei este delirul de gelozie denumit și delir pasional, cu apariția în conștiința gelosului a ideilor obsedante de gelozie, care nu corespund realității.

Sunt stabilite trei forme ale delirului de gelozie :

indivizi predispuși din copilărie și tinerețe către reacții elaborate de gelozie, cu anomalii instinctuale, mai ales de tip sexual.

indivizi cu alterări ale personalității : personalități nedefinite, slab structurate, personalități ale căror idei delirante sunt însoțite de alte tulburări psihice majore, chiar cu stări halucinatorii.

reprezintă cazurile clinice și sunt citate delirurile de gelozie din procese organice aceste persoane ajungând chiar la suicid.1

De cele mai multe ori gelozia își pune amprenta asupra psihicului femeii determinând-o pe aceasta să recurgă la răzbunări manifestate prin acte cu grad ridicat de violență ajungănd chiar și la săvârșirea de crime pasionale.

Este impotant de reținut că pentru rezolvare situației de gelozie se face apel în proporție considerabilă la comportamente agresive, cu mare indice de periculozitate.

O altă manifestare a agresivității femeii în cadrul familiei o constituie maltratarea copiilor. Comportamentul parental violent este o problemă de ordin major întrucât are repercusiuni grave asupra copiilor având consecințe negative care pot influența comportamentul acestora în viitor.

Unul din scopurile fundamentale, naturale și socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalitații copilului. Influența structurantă a familiei asupra copiilor este totală, relația afectivă de iubire între parteneri constituind un liant benefic al cuplului.

Perturbarea prin conflicte majorea acestui univers transformă copilul in victimă, afectându-i atât echilibrul neuropsihic cât și bazele psihomorale ale personalității.

Interpretând acest fenomen la macrosistemul social, reiese că întreținerea celei mai mari încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.

Copiii devin în primul rând niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență cât mai ales la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive. Aceste fenomene se petrec în condiția sindromului polifactorial al copilului maltratat.

Sindromul polifactorial al copilului maltratat constituie o cauză frecventă de invaliditate permanentă și de moarte prin fracturi, hemoragii, hematoame multiple, tulburări aptice de creștere, leziuni buco-nazale.

Brutalizarea fizică este considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisădar chiar indicată pentru obținerea unor rezultate educaționale bune.

De cele mai multe ori, în familie agresorul este mama, care apare ca agresor in 80% din cazurile fără urmări fatale. Frecvența cazurilor de maltratări a copiilor crește în funcție de starea socio-economică a familiei, de statutul său juridic și moral și de nivelul cultural. Există factori declanșatori care determină trecerea la act, deoarece este vorba de un comportament manifest iar elementul determinant este structura psihologică a femeii agresor.

In acest domeniu se raportează statistica referitoare la copii cu sindromul multifactorial, deci cei care au căzut sub incidența asistenței medicale spitalicești și s-a constatat 16,4% de mame alcoolice, 23,8% dintre mame erau debile mintal, iar 67,7% proveneau din familii cu câte 4-9 copii.1

Din statistica prezentată mai sus reiese rolul pe care alcolismul îl deține în cadrul agresionării copilului de către părinți.

S-au descris ca fiind caracteristice agresorului alcoolic anumita forme de comportament, cum ar fi : comportamentul impulsiv, egocentrist, narcisist, hiperexigent.

Grupul social și statutul biomoral al femeii au manifestat o toleranță mai restrânsă, poate chiar o intoleranță a femeii alcoolice, datorită consecințelor nefaste asupra funcțiilor sale materne din punct de vedere biologic și educațional.

Una din formele periculoase este delirul alcoolic, care dă senzația că are o altă personalitate, de cele mai multe ori a unui personaj, cu puteri depline, imorale și iresponsabile fapt care împinge femeia alcoolică la furturi, spargeri, delicte sexuale, negljență față de copil, și în rare cazuri la omoruri.

Nu trebuie uitate nici categoriile de copii nedoriți care au semnificația unor dușmani ai libertății și fericirii părinților, a căror frustrare se manifestă prin violență. Părinții care dispun de o agresivitate similară cu a altor persoane, se remarcă prin modificări specifice: au o gândire aberantă în legătură cu capacitatea de înțelegere a copilului; pecep atitudinile copilului lor ca pe o revoltă împotriva lor; nu-și reprezintă și deci nu-și recunosc îndatoririle față de aceștia și nu se supun necesității de a le îndeplini.

Manifestare acestei agresivități este generată de diverse situații : plânsul copilului, neglijarea unor funcții fiziologice elementare, alimentație, defecație, instabilitatea psiho-motorie. Toate acestea sunt considerate de părinți drept opoziție sau comportament agresiv cărora le răspund prin pedepse, maltratări sau violențe. Un semn foarte primejdios este acela că părintele agresor nu are sentimentul propriei sale vinovății, transformând comportamentul său agresiv într-un drept moral consfințit.

În cadrul maternitații disfuncționale ne vom ocupa de categoriile cele mai bine definite :

maternitatea ca o consecința a unui debut sexual intâmplător și timpuriu ;

maternitatea ca rezultat a unei agresiuni, viol ;

maternitatea nedorită ;

maternitatea femeii nevrozate sau psihopate.1

Cea mai frecventă formă de maternitate este cea rezultată in urma unui debut sexual întâmplător si timpuriu. Datorita condițiilor conflictuale din propria sa familie, prin fenomenul de extrapolare afectivă și sub emisiunile perturbatoare ale modelului maternal, fata își cauta forma de echilibrare afectivă, relationara și de cele mai multe ori cade intr-o capcană instinctuală care o conduce la o activitate sexuala timpurie, 12-14 ani, si la o maternitate precoce 1.

Atitudinea cea mai fregventă este abandonul total și plasarea copilului in leagan ori abandonul parțial cu plasarea copilului într-o familie, de obicei cu un grad mai apropiat de rudenie. Cautând să se elibereze de culpabilitatea morală și șă-și refaca imaginea de sine pentru a obține astfel o alta percepere a persoanei sale de către grupul social, mama transferă asupra copilului întreaga vină a insuccesului sau existential, adoptând o poziție de acuză cvaziconștientă, dar manifestă.

Maternitatea ca consecință a unui viol. Mediul din care provin minorii cu un comportament deviant impun prezumția unor astfel de cazuri. Traumatizarea unei persoane supusă violului este de cele mai multe ori totală.

Copilul provenit dintr-un viol provoacă din timpul sarcinii o gravă opoziție față de aparitia sa pe lume el constituindu-se ca un stigmat prin fenomenul de transfer al semnificației violului pentru conștiința feminină și umană a mamei.

Un traumatism afectiv se instalează din timpul existenței intrauterine a fătului. S-a dovedit că acesta produce grave perturbarii ale dezvoltării generale a copilului, mergând până la modificări ale tuturor funcțiilor , inclusiv cele intelectuale, și ale personalitații. La aceste traumatisme de natura afectivă se adaugă și manevrele posibile de înlaturare a sarcinii, care produc efecte imprevizibile.

Ca și in cazul maternității intâmplatoare mama are tendința inconștientă de abandonare sau înlăturare a copilului.

Rămânerea copilului în compania mamei comportă de cele mai multe ori riscuri mult mai mari. Primul dintre acestea îl constituie agresiunea fizică tradusă la începutul existenței copilului prin neglijarea lui și îmbolnavirile repetate uneori fatale. Agresiunea maternă poate lua și formă de maltratare timpurie a copilului după metodeleclasice. De asemenea, tendința manifestată de mamă este aceea de a clausta copilul și deci de al supune unei penurii relaționare , care are uneori efecte mai grave decât internarea într-un leagan.1 Se crează astfel un conflic primar care se organizează ascendent, între dorinta și necesitatea copilului de identificare și atitudinea de respingere a mamei. Se pare că acest tip de conflict reprezintă forma cea mai perturbatoare a procesului de formare a personalitații umane. Dincolo de marile modificări afectogene ale copilului se produce un fenomen de o importanță majoră pentru patogenia devianței : devalorizarea morală a modelului matern.

Maternitatea nedorită. Declanșarea stării de maternitate, deși aceasta este legetă profund de instinctul de perpetuare, intră în actul de anticipare, pentru că există responsabilitatea față de o nouă existență, ca rezultat al învățării sociale. Orice mamă prevede întreaga desfășurare a evenimentelor de la concepție până la implicații moral-sociale ale creșterii copilului. Există unele motive care pot împiedica decizia pentru maternitate: o lipsă de educație în această direcție, un refuz de pierdere a autonomiei, o teamă de mutilare fizică prin sarcină și de consecințele ei, o lipsă de afectivitate pentru partener, o teamă de abandon din partea soțului. In acest caz mama percepe copilul ca pe o povară, ca pe o dificultate majoră a existenței sale.

Reacțiile afectiv-comportamentale ale mamei pot fi directe, manifestate sau criptice, acestea fiind mai puțin brutale instalându-se în latura afectivă a copilului.

Există cazuri de maltratare, desfigurare a copilului de către mamă în mod intenționat cu scopul de a-l trimite să cerșească pentru obținerea de foloase materiale. De asemenea, există mame care îsi vând copii sau își împing fetele spre oferirea de favoruri sexuale în scopul câștigului pecuniar. Aceste cazuri sunt întâlnite în mediile familiale cu grad ridicat de promiscuitate.

Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural, psihologic.

Exista câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:

raport inegal de forțe între victimă și agresor

victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului

agresorul are un acces permanent la victimă

imoralitatea /iresponsabilitatea agresorului

efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia dezvoltarea copilului

maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului , abuzul se face cu intenție distructivă neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței maternale vis-à-vis de nevoile copilului.

Abuzul emoțional este mai greu de identificat dar constă în: umilirea, hărțuirea, adresarea unor cuvinte abuzive, izolarea copilului .

Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări care au scopul de a liniști copilul dar care au consecințe mult profunde și grave asupra copilului.

În cultura românească se petrece adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță, pentru a-i îngriji și crește pe cei mai mici. La țară mai ales se practică exploatarea copilului pentru treburile gospodărești, mai ales îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea la sacrificarea obligațiilor școlare ale copilului și astfel apare o creștere a fenomenelor de eșec școlar, abandon și analfabetism.

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau pe dinafară cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii, au ca și efect sentimentul de neputință și lipsa de încredere în sine și în ceilalți copii. Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.În cazul abuzului fizic, urmele sunt vizibile și merg de la simple vânătăi, zgârieturi, și pot fi comise chiar și de mame neglijente care se află sub influența alcoolului sau au unele probleme psihice.

Sunt copii nedoriți de catre mamă și aceasta adopta un comportament indiferent față de propriu copil printr-o neglijență totală, manifestată printr-o lipsă pronunțată de afectivitate, acesta manifestându-se prin următoarele moduri ; copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite și murdare, prost hrănit și cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăvește, neprotejat de accidente, începând de la cele casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.

Acest copil nu este protejat și educat de către cei care-l îngrijesc.

Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului se poate face conform Codului Penal care sancționează agresiunile produse asupra unei persoane de către o alta, Codului familiei care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinți care aplică rele tratamente copilului, și legii 108/1998 care reia ordonanța de urgentă nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.

Nu avem încă o lege specifică bazată pe o cunoaștere a fenomenului de abuz și neglijare a copilului, cu toată gravitatea consecințelor pe care le antrenează.

România a semnat, încă din 1990, și a ratificat ulterior, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, din 1989, și este, în consecință, obligată să transpună în protecția copilului, articolele Convenției care vizează bunăstarea copilului. Articolul 19 al Convenției se ocupă în mod explicit de prevenirea abuzului și a neglijării copilului.

O sumară comparare a stării de fapt a lucrurilor în protecția copilului în România cu aceste criterii de evaluare ne fac să apreciem eforturile care se fac pentru ameliorarea situației dar și drumul lung pe care îl mai avem de parcurs.

O altă formă de manifestare a agresiunii este incestul care reprezintă comportamentul agresiv sexual ce se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinți, aceasta fiind o infracțiune prevăzută de articolul 203 Cod penal.1 Relațiile incestuase tată-fiică sunt mult mai frecvente decât cele mamă-fiu.

Foarte mulți autori au insistat asupra rolului pe care sotia-mamă l-a jucat în declanșarea situațiilor incestuase, având rol de complice fireste in mod inconștient. Există din nefericire multe femei care, din punct de vedere sexual, sunt rejectate sau frigide și provoacă situații ambiguë, pentru a directiva satisfacția sexuală sau afectivă spre altă femeie și educă fiica să îngrijească activ de tată, oferindu-i propriul său statut și consolidând intimitatea tată fiică, până la încurajarea relațiilor incestuase între ei.

Anchetele arată că în majoritatea cazurilor însă, incestul este obținut prin agresivitate. Legătura incestuasă este mult mai frecventă în mediile de viața unde domnește sărăcia, alcoolismul, imoralitatea parentală. Oricum ar fi practicat incestul, rămâne un comportament sexual agresiv, care violează regulile morale și normalitatea relațiilor umane. Acest fapt este dovedit prin consecințele psihologice și pshopatologoce la nivelul persoanelor agresate.

Adulterul, prevăzut în articolul 304 Cod penal, și concubinajul sunt atitudini agresive față de legile morale familial-sociale și, totodată, constituie comportamente sexuale deviante.

Rolul femeii în aceste modalități de violențăeste mai mare decât în celelalte tipuri de agresivitate. Dacă, de regulă, femeia este implicată într-o omucidere din zece, în mai mult de o treime în paricide, ea apare în infanticide în proporție de 14% și în otrăviri în proporție de 50%1.1

Se poate afirma că criminalitatea familială este, în cea mai mare parte, opera femeii. Când ea nu este autoarea de facto a crimei, femeia este de cele mai multe ori instigatoarea.

III.2.2. PROSTITUTIA

Prostituția poate fi definită ca oferirea de favoruri sexuale în scopul câștigurilor pecuniare și este prevăzută de articolul 328 Cod penal1. Cuvântul prostituata a intrat in vocabularul curent către sfârșitul secolului al XVIII-lea. În antichitate,practicantele sexualității scopuri sexuale erau curtezanele, concubinele sau sclavele.

Un aspect tipic al prostituției moderne este acela că, femeile și clienții lor ,nu se cunosc ,de regulă, între ei.. Deși bărbații pot deveni clienți obișnuiți, relația nu se stabilește la început pe baza cunoștințelor personale. Prostituția este direct legată de răspăndirea comunităților mari,de dezvoltarea marilor zone urbane și de comercializarea relațiilor sociale. În comunitățile tradiționale de mici dimensiuni, relațiile sexuale erau controlate prin însași vizibilitatea lor. În zonele urbane,recent dezvoltate se stabilesc cu mai multă ușurință, legături sociale care pot rămăne anonime.

Prostituatele provin în principal din mediile sociale sărace, la fel ca și-n trecut,dar li s-au alăturat și numeroase femei din clasa de mijloc. Rata în creștere a divorțurilor a determinat pe unele femei devenite sărace să practice prostituția. În plus, unele femei care nu-și pot găsi de lucru după terminarea studiilor, intră in rețele de dame care oferă companie la domiciliu, timp în care însa, acestea continuă sa-și caute o slujbă. Paul J. Goldstein a clasificat prostituția drept in funcție de implicarea ocupațională și de context ocupațional. Implicarea se referă la frecvența cu care o femeie practică prostituția, multe femei practicând-o temporar. Prostituatele ocazionale sunt cele care acceptă bani in schimbul unor relații sexuale temporar, dar și pentru a-și suplimenta veniturile. Altele sunt implicate permanent în practicarea prostituției realizăndu-și câștigul de bază din ea. Contextul ocupațional se referă la tipul mediului de lucru și procesul de interacțiune în care se implică femeia. Unele prostituate își caută de lucru in stradă, altele își caută clienții la telefon iar bărbații vin la ea acasă sau primesc vizita ei. Sunt prostituate care lucrează într-un club privat sau într-un bordel. Unele prostituate lucrează în cadrul unor saloane de masaj și oferă servicii sexuale într-un stabiliment care se presupune că asigura doar masaj într-un cadru legal și proceduri de întreținere a sănătății.

Multe femei practică de asemenea și sistemul barter, plata in schimbul relațiilor sexuale, făcandu-se in bunuri și servicii. Majoritatea prostituatelor din categoria celor care își racolează clienții prin intermediul telefonului studiate de Goldstein practicau cu regularitate sistemul barter- sex contra reparații ale obiectelor casnice ,haine,asistență legală etc.

O rezoluție O.N.U., adoptată in 1951, îi condamnă pe cei care organizează prostituția sau profită de pe urma activității prostituatelor, dar nu condamnă practicarea prostituției în sine. Un total de 53 de state au acceptat formal această rezoluție, deși legislația lor referitoare la prostituție prezintă mari diferențe. În unele țări ,prostituția este legală altele, interzic doar doar anumite tipuri, cum ar fi solicitatea stradală sau prostituția infantilă. Unele guverne locale sau naționale permit existența bordelurilor oficial recunoscute sau a saloanelor sexuale cum ar fi centrele erotice din Germania sau casele de toleranță din Amsterdam ,dar in foarte puține țări prostituția masculină este legalizată.

Legislația împotriva prostituției îi pedepsește rar pe clienți. Cei care caută servicii sexuale nu sunt arestați sau dați în judecată, iar în procedurile de la tribunal identitatea lor putea fi pastrată adesea secretă. Există mai puține studii despre clienți si se întâmplă rar ca cineva să afirme, așa cum se susține adesea în cazul prostituatelor că aceștia ar suferi de dereglări psihice. Se constată acceptarea fără discernămant, de către societate, a stereotipiilor asupra sexualității, după care este normal ca bărbații sa-și caute o varietate de senzații sexuale, în timp ce acelea care le satisfac aceste nevoi sunt condamnate.

Legalizarea prostituției înseamnă crearea și statuarea în societate a unei noi instituții, care prin însași natura ei se află în conflict de interese cu cea a familiei. Întrucât fidelitatea relației trupești dintre bărbat și femeie reprezintă una din condițiile fundamentale a existenței unei famillii, infidelitatea bărbatului, atunci când acesta apelează la serviciile bordelului,de exemplu,generează mari tensiuni intr-o familie, generând adesea și infidelitatea femeii.

Prin specificul său, bordelul prosperă când tot mai mulți bărbați apelează la serviciile acestuia, proliferarea industriei sexului însemnând de fapt regresul vieții de familie in societate, și implicit disoluția instituției familiei, considerată vitală pentru sănatatea biologică și psihologică a unei națiuni.

Pretinzând ca limiteaza fenomenul, in realitate legea prostutiței nu face sa legifereze un experiment care va scapa de sub control.

Acestă lege va duce la proliferarea bolilor, SIDA in special, știut fiind faptul ca acest virus are perioada de incubatie de 6 luni și ca, controlul medical al prostituatelor nu poate evidenția această boala, în perioada ei inițală.

Va crește amploarea fenomenului infracțional, a incidenței abuzurilor sexuale, violuri, molestări, omucideri, insulte,amenințarea fizică, etc.

Această lege va duce la amplificarea traficului de femei si a turismului sexual. Imaginea Romaniei va fi ușor asociată prostituției, in condițiile unei oferte deosebit de atrăgătoare pentru amatorii de sex din Occident unde sunt prețuri mici, datorate sărăciei, femei frumoase.

Degradarea atitudinii barbaților față de femei,care vor ajunge sa transfere asupra femeii in general, comportamentul manifestat față de prostituate, vazute ca simple instrumente sexuale. Aceasta va conduce la la o mentalitate masculină dominața de ideea de posesiune,de devalorizare a femeii.

Implicit se va ajunge și la degradarea relațiilor din cuplu.De aici decurge si stabilitatea mică a familiei in societatea modernă.

Se vor crea oportunități legale pentru recrutarea in prostituție a noi și noi tinere.

Vor apărea implicit oportunități legale pentru clienți noi care în condițiile prostituției ilegale nu ar recurge la servicii de acest tip. Aceștia vor deveni clienți permanenți , ceea ce va duce la destrămarea relației lor conjugale, la separarea soților sau chiar la divorț, lucru care va influența negativ evoluția copiilor.

Legea pretinde ca prostituția să se desfașoare în condiții igienice și discrete ,dar în realitate , prin legea respectivă persoanele nu sunt protejate, ci dimpotrivă le sunt refuzate cele mai elementare drepturi ale omului. Este o forma de discriminare și de excludere nepermisa pentru un stat democratic.

Legea stabilește teoretic că modul de viață pe care-l duce angajata unui bordel este normală, dar aplică standarde de raportare diferite față de prostituate, pe care insuși numele le stigmatizează si le situează la marginea societății.

În formularea din textul legii, clientul apelează la serviciile localurilor intime, pentru a întreține relații normale, deși se știe ca nimeni nu merge la bordel pentru a întreține relații sexuale normale și ca acolo se petrec tot felul de abuzuri și violențe care traumatizeaza definitiv persoanele care se prostituează, iar societatea acceptă și legiferează aceste lucruri.

III.2.3 PRUNCUCIDEREA

Potrivit articolului 177 Cod penal, pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mamă aflată într-o stare de tuburare pricinuită de naștere1. Pruncuciderea se referă, nu la suprimare vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut.

Frecvența acestuia este diferită de la comunitate la comunitate, în funcție de mentalitate, credință, stare economică, sau condiția socială a femeii.

Cele mai multe crime din această categorie sunt comise de femeile concubine, pentru care păstrarea rezultatului legăturilor cu un bărbat căsătorit înseamnă o condamnare socială gravă atât a copilului cât și a femeii. In mediul rural, unde fapta poate fi mai greu tăinuită, infaticidul este în proporție mai mare decât în orașe.

La femeia infaticidă există o modificare esențială de conștiință care oferă agresivității latente posibilitatea de manifestare. S-a constatat că autoarele sunt persoane cu o conștiință morbidă.( paunesc. p. 99).

Personalitatea subiectului este de obicei, în acest caz, de tip imatur, dizarmonic sau nevrotic, și are inițial caracterul reactogen sau potențial, căpătând ulterior caracter reactiv, de fapt.

Deși este cunoscută fundamentarea juridică a calificării infracțiunii de pruncucidere, problema principala a stabilirii diagnosticului juridic diferențial cu infracțiunea de omor calificat se bazează în primul rând pe criterii medico-legale.

Chiar dacă există acea stare de tulburare pricinuită de naștere, lasă să se înțeleagă o serie de cauze care, în primul rând determină un episod de îngustare al câmpului conștiinței, în situația lipsei de experiență la o primipară, unde travaliul se declanșează pe neașteptate, în situații de izolare, de lipsă de asistență medicală. Dar la toate acestea se adaugă o stare premergătoare, din perioada gravidității în care se dezvoltă motivația socio-psihologică particulară, putând fi determinată de situația conflictuală de legitimitate, de abandonare din partea soțului, de izolare de restul familiei și de comunitatea socială, de frstrare socială de teamă de viitor. Conduita reactivă se dezvoltă încă din această perioadă, atinge paroxismulîn momentul declanșării travaliului și se consumă odată cu îndeplinirea actului agresiv. Disimularea sarcinii, nedeclararea acesteia și nesolicitarea asiatenței medicale în perioada gravidității, nesolicitarea unor drepturi asigurate prin lege în direcția protecției stării de maternitate, pregătirea actului și înlăturarea martorului pentru momentul travaliului, legimitatea și existența condițîîlor materile și morale din etapa premergătoare, ca și disimularea nașterii, ștergerea urmei actului antisocial, reluarea imediată a activității, pledează în favoarea unei conduite heteroagresive deliberate, mai mult sau mai puțin anticipate, asupra consecințelor acesteia din punct de vedere social-juridic, în raport cu trăsăturile personalității subiectului.(vtd, pg.179).

Personalitățile imature, unele categorii de personalități dizarmonice de tip psihopatoid pot prezenta, în anumite condiții, o diminuare a capacitații de discernamânt critic față de act, ceea ce nu echivaleaza cu acea stare de tulburare pricinuită de nastere și nu schimbă calificarea juridică a faptei de omor calificat, însă crează situații ale circumstanței atenuante. Dar, asemenea situații s-ar putea presupune și pentru infracțiunea de pruncucidere însă nu pot fi compatibile cu condițiile care o definesc, in special pentru motivația sociopsihologică a acestei reacții care se dezvolta odată cu starea de graviditate. Prin afectarea nivelurilor superioare ale constîînței axiologice si etice, la personalitații dizamornice si imature nu se vor dezvolta sentimente de culpabilitate, de stigmatizare morală, de frustrare socială în perioada de graviditate, deci nu se poate susține motivația socio-psihologică care pregătește paroxismul agresiv din timpul travaliului.

Depinde foarte mult de mediul din care provine femeia, de situația economică și educația sa ,dacă acest act se comite sau nu.

III.2.4 AVORTUL ILEGAL

Este o altă formă de manifestare a agresivității săvârșită de femeie și este prevazută de articolul 185 Cod penal.

Săvărșirea ilegală a avortului se datorează în general fricii, ce se instaurează în psihicul femeii însărcinate sau din cauza carențelor în educație , a lipsei de cultură. În general, din cauza începerii timpurii a vieții sexuale și a lipsei de informare în privința vieții sexuale numărul adolescentelor în special este în continua crește. Datorită panicii de a nu fi descoperite, de abandonare din partea soțului, de izolare de restul familiei, de teama de viitor recurg la diferite mijloace pentru a înlătura sarcina nedorită,

care pot avea consecințe grave asupra sănătății fizice și psihice a femeii însărcinate.

Se consideră avort ilegal întreruperea sarcinii atunci când aceasta depășeste 14 saptămâni, sau se săvârșește în afara institut iilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate, de catre o persoană care nu are calitatea de medic specialist.

 S-au pus în discuție nu numai accesibiliatea produselor și informațiilor despre controlul nasterilor, dar si problema legalitatii lor. Inaintea secolului XX, controlul marimii familiei a fost lasat in grija femeii si nu era considerat ilegal. De fapt, pentru a demonstra eficacitatea controlului nasterilor de catre femei, e deajuns sa retinem ca intre 1800 si 1900, rata fertilitatii a scazut la jumatate, de la 7.04 la 3.56 copiii/ femeie. Pentru a combate aceasta "eficacitate", prin mijloace sociale si ideologice in randul clasei de mijloc si a paturii superioare in societatea secolului al XIX-lea, maternitatea a fost promovata ca sacrosanta.Cea mai mare controversa in jurul controlului femeilor asupra optiunilor lor reproductive se centreaza pe avort. De-a lungul istoriei, femeile si-au avortat sarcinile fie cu ierburi ce provocau pierderea sarcinii fie prin metode mecanice. in conditii neigienice, generand adesea infectii si chiar moartea.

Avortul provocat este unul dintre cele mai vechi mijloace de control al fertilitatii si unul dintre cele mai raspandite si astazi. Este practicat atat in zonele primitiv-rurale cat si in largile aglomerari urbane moderne, in toate regiunile lumii, desi cu consecinte diferite. In tarile unde avortul este legal si accesibil, avorturile nu reprezinta decat o amenintare partiala a vietii femeilor. Acolo unde el este ilegal, avorturile se practica, totusi, in conditii sub standard si neigienice, conducand la o mare incidenta a complicatiilor, rezultand o morbiditate cronica si adesea moartea Lipsa de control a femeii asupra corpului ei si vietii sexuale conduce adesea la initierea sexuala prematura, la o mai mare expunere la BTS, ca si la sarcini timpurii si prea frecvente. Sarcinile premature ca si nasterile multiple de-a lungul anilor productivi, cu sau fara implicarea emotionala, practica si financiara a tatalui, le situeaza pe cele mai multe femei intr-o pozitie de dependenta economica de la tinerete pana la maturitate. In mod obiectiv, femeile sunt expuse unor riscuri de imbolnavire mai mari datorita rolului reproductiv. La acest factor se adauga, intre altele, saracia si lipsa educatiei medicale si in particular a celei sexuale. Accesul la informatiile si mijloacele contraceptive moderne este scazut. Din datele existente rezulta ca numai cca. 14% din femei folosesc mijloace contraceptive moderne. Sunt necesare programe inițiate de Ministerele Sanatatii și Educației prin care informațiile despre planificarea familială, folosirea contraceptivelor moderne, riscurile contraceptivelor traditionale și ale avortului să fie larg răspândite. De altfel, cabinetele locale de planificare familială ar trebui să fie în masură să asigure un minim de contraceptive, în mod gratuit, pentru a înlesni acceptarea acestora la dimensiunile comunității. Aceste masuri trebuie inserate in normele emise de Ministerul Sanatatii in domeniul planificarii familiale.

 .

III.3.5 AGRESIVITATEA ASUPRA PROPRIEI PERSOANE

Agresivitatea se naște din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul nostru și o acțiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna, forța internă a agresivității este exacerbată și se transformă într-un act comportamental violent.

Dar nu întotdeauna acest proces are loc în urma unei provocări din exterior și atunci forța agresivă acumulată se direcționează către persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.

Existența autoagresivității în ființa umană se bazează pe impulsul morții, impulsiune autodistructivă. și pesimistă, intensificând starea de autoagresiune care conduce la comportamente autodistructive cum ar fi : autoflagelarea, automutilarea sau sinuciderea violentă.

Automutilarea este una dintre formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderile. Aceasta constă în mutilarea voluntară sau inconștientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului, cel mai fregvent asupra organelor genitale, și cel mai rar asupra globilor oculari.

Automutilarea la femei este practicată fie voluntar, în scopul obținerii unui avantaj ca în cazul cerșetoriei, de la pedpse penale, fie brutal in crizele de delir alcoolic, schizofrenie, în nevrozele obsesionale sau delirante.

Acest act de autoagresivitate are însă o evoluție care începe în copilărie, și privită ca o manifestare comportamentală evolutivă, automutilarea a fost departajată în comportamente autoagresive primivite și comportamente automutilatoare structurate și orientate către un scop.

În cadrul comportamentului automutilator primitiv, sunt cuprinse uramatoarele forme : mușcarea, zgârierea, ciupirea, lovirea cu capul de lucruri tari, pălmuirea, aruncarea la pământ. Aceste acte sunt frecvente până la doi ani, după care la un copil normal încep să dispară, manifestându-se cu regelaritate numai la copiii cu Autoagresivitatea cunoaște o gamă variată de comportamente care merge de la auto ironie până la sinucidere. Agresiunea asupra propriei persoane are obiective distincte. Unul dintre acestea este integritatea psihică și morală.

O formă a agresivității asupra propriei persoane este autopuniția sau autopedepsirea, care este comportamentul voluntar, de sancționare sau pedepsire a propriei persoane, prin diferite mijloace : nesatisfacere unor trebuințe prin refuz sau claustrare, renunțarea la destindere, compensații, automutilarea și in ultimă instanța suicidul, ca urmare a unor greșeli reale sau imaginare.

În perspectiva psihopatologică, autopuniția izvorăște din vinovății imaginare sau are ca pretext unele greșeli minore, cărora subiectul le acordă o semnificație exacerbată anumite tulburări psihice.

O formă mai gravă a autoagresivității este actul sinucigaș. Cauzele, atât ale crimei cât și ale sinuciderii sunt multiple și uneori comune. Dar ceea ce pare sigur, ca factori constanți, sunt factorii de structură a personalității și cei de structură și dinamică a societății. Cauzele sunt biopsihosociolagice.

În ceea ce privește structura peroanei și a personalității, toate statisticile demonstrează că frecvența sinuciderii cunoaște o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 65 de ani. Adolescența este epoca cea mai tulbure, în care forțele impulsionale se confruntă cu exigențele valorilor morale. La vârsta adultă, mai ales la începutul vârstei a 3-a, legea vulnerabilității determinată de vârsta biologică rămâne valabilă.

Se consideră că actul suicidar este considerat ca o ultimă consecință a dinamicii depresive.

Cercetări psihanalitice relativ recente fac următoarea sistematizare psihanalitică a motivațiilor de suicid :

distrugerea unui obiect cu internalizat ;

autoagresiunea ;

sentiment de culpă, autopedepsire ;

răzbunare ;

descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive- catharsis ;

stăpânirea omnipotentă a unei situații, control activ ;

reîntoarcerea la trăiri infantile ;

căutarea de contacte sociale, eventul sub formă regresivă ;

dorința de reunificare cu o persoană deja decedată, dorințe simbiotice, extatice ;

resemnare, încercare de evadare ;

miracolul unui nou început, crediința în reîncarnare, un nou stadiu vital.

Această listă de motive scoate în evidență faptul că tendiințele autoagresive, declanșate de un conflict cu carecter agresional reprezintă doar o parte a unor posibile structuri motivaționale, o parte de ele, cum sunt unele din cele anterior enumerate, nefiind consecința unor compulsii autoagresive.

Sunt identificate câteva stări patologice care conduc la sinucidere :

stări maniacare presenile, caracterizate prin agitații nocturne, confuzie mintală, halucinații terifiante vizuale și auditive, deliruri frecvente, care uneori se termină cu autosuprimarea ;

psihoze delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate cum ar fi delirul vizual, cenestezic și genital, și delirul de frustrație materială de furt, de deposedări abuzive, etc ;

stări paranoice de involuție, în care locul principal îl au automatismele mintale, cu idei de persecuție și delir fantasmalgoric.

Bărbății sinucigași sunt mai frecvenți decât femeile sinucigașe : 70% bărbați , față de 40% femei. În timp ce agresivitatea bărbatului se transformă în comportamente violente exterioare, la femeii se întălnesc tentative de sinucidere sau depresiuni psihice, care sunt de două ori mai multe decât la bărbați. Femeile își manifestă autoagresivitatea în condiții în care șansele de salvare să fie maxime.

Demersul interpretativ suicidar din perspectivă psihanalitică s-ar demarca după cum urmează :

sindromul presuicidar : acesta reprezintă o parte a unei psihodinamici suicidare supraindividuale și nespecifice din punct de vedere nosologic. Cu toate că acest sindrom nu este specific, în sensul că apariția acestuia nu duce inevitabil la suicid, în schimb producerea actelorsuicidare este marcată de simptomele acestui sindrom.

teoria instinctului morții și suicidului : arată ca la baza suicidului stau trei surse motivaționale fundamentale :

▰ dorința de a ucide, ca expresie a agresiunii orientate extern ;

▰ dorința de a fi ucis, ca o expresie a acțiunii conștiinței morale asupra primei dorințe ;

▰ dorința de a muri ca o expresie originară a instinctului morții ;

suicidul, ca efect al unei crize narcisice :Există o serie de elemente semnificative care influențează negativ sistemul de reglare al sentimentului propriei valori individuale :

▰ modalități nerel\aliste de autoapreciere și autoevaluare ;

▰ rolul social asumat în mod contradictoriu în raport cu interrelatiile umane ;

▰ discrepanțele care există între reprezentările imaginare cu privire la moartea și realitatea morții

▰ diferențele de formate între semnificația lui "a muri" și cea lui "a te omorî" ;

▰ modalități magice de control cu realitatea .

Studii efectuate pe cazuri nepsihotice de tentative de suicid au scos în evidență o serie de astfel de trăsături narcisice :

în cea mai mare parte a cazurilor s-a detectat o problematică narcisică cu mult timp înainte de producerea tentativei de suicid ;

această problematică narcisică a jucat un rol catalizator și a stat, într-o mare măsură la originea reacției autolitice ;

aceste conflice narcisice, în concordanță cu stadiile evolutive ale sexualității infantile, pot fi structurate în trei grupe :

▰ conflicte legate exclusiv de identitatea psihosexuală ;

▰ conflicte determinate de sistemul de valori și dorința de influență, putere ;

▰ conflicte legate de acceptarea efectivă a condiției umane.

CAPITOLUL IV

PROBLEMATICA PHIHOLOGICA A PRIVARII DE LIBERTATE

IV.1. DETENTIA PENITENCIARA

Pedeapsa este una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci un caracter coercitiv cât și unul curativ.

Detenția penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului și executarea unui regim impus de lege în locuri speciale numita închisori sau penitenciare. Pedeapsa înshisorii este prevăzută aproape pentru toate infracțiunile, limitele generale ale pedepsei înschisorii fiind cuprinse între 15 zile și 30 de ani.

Pentru unele infracțiunicu pericol social mai redus, cu sansțiuni până la 2-3 ani, aplicate infractorilor primari, iar pentru faptele din culpă se execută fără privare de libertate, prin activități în folosul comunității, în sistem de libertate supravegheată.1

Comitetul prevenirea criminalității și pentru lupta împotriva delicvenței a recomandat următoarele principii în materia stabilirii pedepselor :

atunci când o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa ce i se aplică trebuie să fie considerată ca un mijloc nu ca un scop. Pedeapsa este esențialmente privarea de libertate a celui interesat.

Pe timpul cât se află în închisoare, cel în cauză nu trebuie să fie lipsit decât de libertatea sa și de drepturile a căror suspendare derivăîn mod expres sau în mod necesar în această privațiune de libertate.

Intemnițarea ar trebui să fie asigurată în condiții de securitate minimale.

Nu ar trebui să se trimită în închisoare decât numărul cel mai mic de delicvenți și numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluții în afară de închisoare.2

După recomandările Comisiei legislative, întemnițarea este pedeapsa excepțională care nu ar trebui folosită decât în scopul de a :

proteja societatea, izolând delicvenții care constituie o amenințare gravă pentru viața și securitatea personală a membrilor colectivității.

condamnă o purtare pe care societatea o consideră extrem de responsabilă și care constituie o gravă violare a valorilor fundamentale sau de a lua măsurile de pedepsire împotriva unor delicvenți care refuză cu încăpățânare de a se supune altor sancțiuni.

IV.2. TIPURI DE DELICVENTE

În închisoare trebuie să se trimită un numar cât mic de delicventi și numai după ce s-au epuizat toate celelalte soluții în afară de închisoare, și există anumite tipuri de dlicvente cărora nu li se pot aplica programele de recuperare sau tratament în interiorul societății civile.

In funcție de tipul de personalitate acestea pot fi :

◘ delicventa înveterată :

caracteristici :

-agresivitate persistentă ;

-indiferență afectivă absolută ;

-provoacă victimelor leziuni ;

-poate prezenta devianțe psihice.

◘ delicventa primejdioasă:

caracteristici :

-foarte impulsivă ;

-incapabilă de a simți rușine sau culpabilitate ;

-fără ideal în viață ;

-poate constitui o amenințare pentru securitatea

publică

◘ delicventa dificilă :

caracteristici:

-se adaptează și se supune foarte greu rigorilor și privațiunilor detenției

-refuză să se supună rigorilor penitenciarului ;

-refuză să muncească ;

-are raporturi foarte proaste cu celelalte dețnute.

◘ deținuta pe termen lung:

caracteristici:

-nu prezintă probleme speciale de securitate și

control ;

-după eliberare, nu constituie o amenințare

pentru colectivitate;

-izolarea pe lungă durată poate determina

alienarea individei;

◘ inadaptata social :

caracteristici:

-suferă de o boală sau de o deficiență mantală;

-prezintă obsesii sau constrângeri sexuale ;

-sunt frecvente cazurile de alcoolice sau drogate ;

-chiar după ani de închisoare, nu se poate încadra

regulilor sociale.1

IV.3. CONSECINTELE PSIHOLOGICE ALE PRIVARII DE LIBERTATE

Impactul detenției asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea drastică a spațului de mișcare și organizării timpului oricărui deținut. Indiferent de tipul detențiilor privarea de libertate în penitnciar implică o izolare fizică, psihică și psihosocială a condamnaților, care influențează diferit trăirile psihice ale acestora.

Privarea de libertate determină apariția unor manifestări psihice specifice cum ar fi : criza de detenție, comportamentele agresive, comportamentele autoagresive constând în sinucideri sau autoflagelări.1

Din punct de vedere psihosocial, populația de deținuți într-o instituție penitnciară reprezintă un grup uman care înainte de toate are caracteristicile oricărui grup. Apar lideri formali și informali care au un cuvănt greu de spus în existența și manifestările întregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista și tradiții transmise de la o generație la alta de deținuți.2 Apare și un limbaj specific cu în scopul comunicării dintre dețnuți spre a-și camufla intențiile, acțiunile, planurile. Normele tradiționala, ca și limbajul se transmit și se mențin în pofida faptului că deținutele constituente ale grupului părăsesc instituția fie prin transfer, fie prin libertate.

În cadrul grupurilui de deținute apar și fenomene socioafective de atragere, respingere-izolare sau ignorare-neutralitate dintre infractoare. Față de grupurilr umane, în grupul de deținute aceste fenomene socoiafective apar cu dosebită virulență ; atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt pe viață și pe moarte, fapt care afectează atât climatul organizațional cât și starea de disciplină a deținutelor.1

Informațiile adunate despre femeile deținute în închisorile din Marea Britanie, conțin numeroase e[isoade de violență care este înfățișată drept o trăsătură constantă a vieții în penitenciarele feminine.

Femeile sunt mai puțin predispuse decât bărbații să participe la delicte violente, dar nu sunt întotdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente2.

Există anumite dovezi care demonstrează că, infractoarele sunt deseori capabile să evite apariția în fața tribunalului datorită faptului că pot convinge poliția și alte autorități să vadă faptele săvârșite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă contractul de gen, prin care a fi femeie înseamnă pe de o parte a fi inconștientă și impulsivă, iar pe de altă parte a avea nevoie de protecție.

Un exemplu elocvent este cazul unei femei, care și-a ucis sora cu un cuțit de bucătărie. In loc sa fie trimisă in închisoare, ea a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani, cu condiția să primească tratament terapeutic. In acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o săvârșise.

Tratamentul diferențiat nu poate explica în totalitate raporturile dintre ratele delicvenței masculine și cele feminine. Există anumite delicte feminine specifice, în primul rând prostituția pentru care femeile sunt condamnate în timp ce clienții lor bărbați nu.

Rețelele delicvenței sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbați, probabil din cauza diferențelor de socializare generală între bărbați și femei, plus implicarea mai mare a bărbaților în sfere non-domestice.

Deși în detenție, deținutul este un om, un semen al nostru, și numai cunoașterea personalitățîî lui poate sta la baza proiectării demersurilor reeducative, societatea are obligația de a favoriza prin metode adecate reintegrarea în cadrul ei a tuturor membrilor săi, inclusiv a foștilor deținuți.1

BIBLIOGRAFIE

1.TUDOREL BUTOI, Psihologie judiciara, Casa de editura si presa SANSA,Bucuresti1997

2. BOGDAN T., Probleme de psihologie judiciara, Edit. Stiintifica, Bucuresti1973

3. VASILE POPA, Psiho-sociologie juridica, Ed. Lumina Lex, 1999

4. PINATEL JEAN, El detector de mentiras, Editorial Policial Argentino, Buenos Aires, 1974

5.VIRGIL DRAGOMIRESCU, Psihologia comportamentului deviant, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1976

6. PINATEL JEAN,Traite de droit penal et de criminologie,ediction Dalloz,Paris 1975

7. TUDOREL BUTOI, Curs de Psihologie judiciara, Univ. Spiru Haret,2001

8. Simona Mihaela Coci ,Revista Romana de Sociologie, anul XII,nr.2 , Bucuresti 2002

9. Dr. C-tin Păunescu,Agresivitatea și condiția umană,Ed.Tehnică București,1994

10. Irenaus Eibl-Eibesfeldt,Iubire si ura.Radacinile biologice ale valorilor morale,Ed.Trei,2001

11. Adrian Neculau,Psihologie socială, Ed.Polirom Iași,1996

12. CONSTANTIN PAUNESCU, Agresivitatea si conditia umanâ, Ed. Tehnica, Bucuresti,1994

13. LORENZ KONRAD, L’agression ,Ed. Flammarion , Paris,1968

14. NICOLAE MITROFAN si TUDOREL BUTOI, Psihologie judiciară, Casa de editură Sansa, Bucuresti, 1997

15. PAUL POPESCU-NEVEANU, MIELU ZLATE, TICA CRETU, Psihologie, Editura Didactica și Pedagogică, București, 2000

16. 1 GEORGE BACIU, Revista Univers Psycho,NR. 2 ,Ed. Stiință și tehnică , 1994

17. ALECU , Curs de criminologie, Universitatea Spiru Haret, Constanța 2002

18. CRINA VERGA, Revista Contrast, Nr. 8, 2001

19 .DR. CONSTANTIN CRISU, Codul ședinței de judecată, Edit. Juris Argessis, 2000

20. ANN PHOENIX, Young mothers ? ,Ed Polity Press, Cambridge, 1991

21. GHEORGHE NISTOREANU, ALEXANDRU BOROI, Drept penal, Edit. All Beck, 2002

22. DR. CONSTANTIN CRISU, Cod penal, Edit. Juris Argessia, Bucuresti, 2002

23. ADELA VOICU, Psihologie juridică, Edit. Europolis. Constanța , 2002

24. ANTHONY GIDDENS, Sociologie, Edit Bic All, Bucuresti,