Consiliere In Asistenta Sociala

Cuprins

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

2. Probleme generale privind consilierea

Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Terapia centrată pe client

Analiza tranzacțională

Terapia centrată pe obiective și soluții

Consiliere în situații de criză

Modelul psihoeducațional în consiliere

Caracteristici ale consilierii eficiente si ineficiente

Bibliografie

62 pag

=== Consiliere ===

CONSILIERE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Cuprins

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

2. Probleme generale privind consilierea

Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Terapia centrată pe client

Analiza tranzacțională

Terapia centrată pe obiective și soluții

Consiliere în situații de criză

Modelul psihoeducațional în consiliere

Caracteristici ale consilierii eficiente si ineficiente

Bibliografie

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

Definiția asistenței sociale; nivelele și dimensiunile sale

Strategii metodologice ale asistenței sociale

Definiția asistenței sociale; nivelele și dimensiunile sale

Asistența socială poate fi definită ca procesul prin care cetățenii beneficiază de măsuri de protecție socială și de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuințelor lor și a unei bune integrări în societate. Procesul de asistență socială constă în ansamblul activităților profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situației lor.

În asistența socială problemele pot fi abordate la 4 nivele:

nivelul individual, al unor persoane care au dificultăți de adaptare la cerințele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecție socială;

nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor nu ca indivizi, ci ca membri ai unei familii (restructurarea comunicării dintre membrii familiei, formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolentă a conflictelor etc.).

nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de substanțe, șomeri etc.).

nivelul comunitar abordează probleme sociale (lipsa locurilor de muncă, conflicte etnice etc.) prin mobilizarea cât mai multor membri ai unei comunități în vederea rezolvării acestor probleme.

La toate cele 4 nivele activitatea asistențială are două dimensiuni principale:

dimensiunea economică vizează alocarea unor ajutoare financiare și materiale persoanelor care nu reușesc să se autosusțină la un moment dat în viață (într-o situație de criză), sau în mod cronic;

dimensiunea psihosocială se referă la munca desfășurată cu persoane, familii, grupuri, comunități pentru a determina schimbări în comportamentul lor adaptativ și în integrarea lor în comunitate. În acest sens asistentul social desfășoară activități cu caracter educativ sau terapeutic. În munca directă cu clienții asistentul social încearcă să determine schimbări în atitudinile clientului / grupului față de propriile lor probleme și să dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme (Roth – Szamosközy, 2003).

Indiferent de caracterul problemei abordate (economic sau psihosocial) și de nivelul la care lucrează (individual, familial, de grup sau comunitar), asistentul social poate avea și rolul de consilier. Unii asistenți sociali, psihologi și alți specialiști consideră că activitatea de consiliere se integrează în strategia generală a muncii asistențiale. Alții privesc consilierea ca pe o metodă autonomă, care este realizată de consilieri special formați pentru acest tip de activitate. În acest capitol vom discuta despre cele două mari strategii metodologice ale asistenței sociale și locul pe care îl ocupă consilierea în cadrul acestor strategii. În următoarele capitole vom vorbi despre activitatea de consiliere ca activitate independentă.

Strategii metodologice ale asistenței sociale (modelul medical și

modelul intervenției)

În asistența socială pot fi delimitate două mari strategii metodologice: modelul medical (casework) și modelul intervenției. În prezent, în practica asistențială sunt utilizate ambele modele.

Modelul medical, după cum arată și denumirea, provine din medicină. La sfârșitul secolului al XIX-lea era o strânsă legătură între asistența medicală și cea socială. Primele asistente sociale erau de fapt asistente medicale care urmăreau evoluția pacientului în mediul său familial și profesional, după încetarea tratamentului medical. În acest fel asistența socială a preluat strategiile de intervenție, teoriile și limbajul medical.

În modelul medical problemele psihosociale cu care se confruntă indivizii și familiile sunt privite ca niște “boli” pe care asistenții sociali le pot diagnostica și trata. Asistentul social este considerat a fi factorul principal al rezolvării problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu trebuie să facă altceva decât să primească tratamentul cu încredere și să aștepte vindecarea.

În acest model se consideră că există două forme de tratament social:

tratamentul direct (psihoterapie) care se adresează în mod direct clientului individual; acestuia i se acordă sprijin psihologic, i se dezvoltă capacitatea de conștientizare, autoînțelegere, ca o premisă a refacerii capacității de funcționare socială normală.

tratamentul indirect (socioterapie) este orientat spre mediul clientului; acționând asupra mediului familial sau profesional, asupra grupului de prieteni sau vecini asistentul social urmărește determinarea unor schimbări la nivelul clientului.

În modelul medical procesul de ajutorare are 5 faze (A. Menthonnex, după Bocancea, 2005, p. 39):

Faza de întâlnire care are loc fie ca urmare a unei solicitări din partea persoanei în cauză, fie ca urmare a identificării unei persoane aflate într-o situație problematică de către asistentul social. Este etapa în care se stabilește relația dintre client și asistent, etapă marcată de numeroase elemente emoționale.

Faza studiului psihosocial vizează cunoașterea acelor elemente din viața clientului care îi sunt necesare asistentului social pentru a-l ajuta: situația familială, materială și de habitat; pregătirea școlară și activitatea profesională; sănătate; elemente semnificative ale istoriei personale; resursele și limitele clientului; identificarea problemei actuale și evaluarea preliminară a cauzelor ei.

Faza de diagnostic psihosocial se referă la evaluarea problemei cu care se confruntă clientul (atât din punctul de vedere al clientului, cât și al mediului social) și proiectarea realistă a mijloacelor de a o rezolva.

Elaborarea planului de intervenție, adică stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de realizare și a etapelor care vor fi parcurse.

Faza de realizare a planului sau intervenția psihosocială propriu-zisă.

În fiecare din cele 5 faze sunt utilizate două categorii de tehnici (Menthonnex, după Bocancea și Neamțu, 1999):

tehnici de comunicare (interviu);

tehnici de sprijin, care la rândul lor pot fi:

tehnici de susținere și dezvoltare a atuurilor clientului;

tehnici de ghidare și orientare;

tehnici de clarificare.

b1.Tehnici de susținere și dezvoltare a atuurilor clientului; acestea sunt modalități specifice de aplicare a interviului în asistența socială. În această categorie sunt incluse următoarele tehnici:

ventilarea sentimentelor: constă în aducerea la suprafață, exprimarea, discutarea emoțiilor, sentimentelor care tensionează clientul. În acest fel el este ajutat să se descarce de aceste sentimente care îl împiedică să progreseze în rezolvarea problemelor sale.

Reformularea: asistentul social expune clientului propria sa povestire, reconstruită logic; scopul reformulării este dublu: asistentul social își dă astfel seama dacă a înțeles bine problema clientului; clientul este ajutat să se cunoască, să se înțeleagă mai bine.

Asigurarea: asistentul social își asigură clientul de faptul că îi cunoaște calitățile, capacitățile, dar și limitele, necesitățile; în acest fel îi întărește încrederea în propriile forțe, în posibilitățile sale de a-și rezolva problemele, beneficiind și de ajutorul asistentului.

Construcția binomului asistent – client: prin această tehnică clientului i se sugerează că nu este singur, asistentul social îl sprijină până la rezolvarea problemelor sale. În acest scop asistentul social folosește diferite expresii la persoana I plural: ce vom urmări? Cum vom proceda?

Tehnica informativă: asistentul social oferă clientului informațiile necesare privind legislația, tipurile de instituții asistențiale, procurarea resurselor de tot felul etc.

Discuția logică dezvoltă capacitatea clientului de a raționa logic, în sensul de a înțelege mai bine realitatea, de a descoperi relațiile de cauză – efect, de a înțelege prioritățile, de a descoperi alternativele de acțiune, de a lua decizii etc. Discuția trebuie să țină seama de posibilitățile intelectuale ale clientului. Această metodă nu se poate utiliza la începutul relației de ajutor, când accentul trebuie pus pe ascultarea sentimentelor clientului și oferirea sprijinului necesar (primele 4 tehnici prezentate).

Confruntarea înseamnă analiza succeselor și eșecurilor clientului, punându-se în evidență propriile sale responsabilități. Clientul este confruntat cu propria sa situație, cu tiparele sale de trăiri și comportamente neadaptative sau chiar distructive. Clientul trebuie să înțeleagă că trebuie să-și asume responsabilitatea atât pentru succesele, cât și pentru eșecurile sale. Nici confruntarea nu poate fi utilizată în prima parte a activității cu clientul. Dacă această metodă nu este folosită la momentul oportun și într-un mod adecvat, poate avea efecte negative. Astfel de efecte se produc dacă confruntarea este însoțită de moralizare și este pusă în evidență incapacitatea clientului de a acționa corect. Pentru a fi eficientă, confruntarea trebuie se refere la comportamente specifice și să nu se ajungă la generalizări privind întreaga personalitate a clientului. De asemenea, ea trebuie să fie urmată de elaborarea unor planuri concrete de schimbare a comportamentelor necorespunzătoare.

Tehnica rememorării: clientului i se cere să își amintească reacțiile, mijloacele de acțiune și rezultatele obținute în situații problematice asemănătoare cu cele pe care le trăiește în prezent. O metodă care a fost eficientă în trecut poate fi reluată în prezent.

b2.Tehnici de ghidare și orientare:

Intervenția directă: constă în furnizarea unui ajutor imediat clientului (a-i găsi o locuință, un loc de muncă, un sprijin material) pentru a depăși o situație de criză și pentru a crea premisele unor modificări viitoare, în sensul unei mai bune posibilități de adaptare socială.

Demonstrația prin exemplu ajută clientul să descopere tipuri de comportament și strategii de acțiune pe care nu le-a practicat până în prezent, dar care i-ar permite să se adapteze mai bine la mediul social. Este vorba despre comportamente hotărâte și curajoase, adică “exemplare”.

Tehnica exemplului tipurilor obișnuite de comportament se referă la acțiuni cotidiene utilizate de majoritatea oamenilor, neutilizarea lor având efecte negative asupra relațiilor sociale (respectarea regulilor de igienă, acordarea interesului aspectului exterior, a pune ordine în lucruri și activități, a utiliza formule de politețe etc.).

Consilierea sau sfătuirea constă în oferirea unor sfaturi sau sugestii directe clientului. Sfaturile se vor baza pe analiza obiectivă a problemei asistatului și pe evaluarea capacității acestuia de a accepta sfatul oferit. Succesul sau eșecul consilierii depinde de capacitatea asistatului de a se folosi de sfat, respectiv de capacitatea asistentului de a evalua această capacitate (Oancea, după Roth-Szamosközy, 2003, p. 229). Clienții acceptă mai ușor sfaturile în următoarele situații:

în situații de criză, când propria lor abilitate de a rezolva problemele este scăzută;

dacă asistatul respectă asistentul social în mare măsură;

dacă clientul este obișnuit să depindă de alte persoane;

dacă sfatul respectă integritatea și dreptul la autodeterminare al clientului;

dacă clientul nu are alternative proprii.

După cum arată Hepworth și Larsen (după Roth-Szamosközy, 2003, p. 230), consilierea nu este recomandată în prima etapă a procesului de ajutor deoarece sfaturile primite de la un profesionist văzut ca foarte competent pot reduce dorința clienților de a găsi propriile soluții și le scad autonomia.

Definirea limitelor rezonabile: asistentul social indică clientului limitele rezonabile de comportament, adică ce este socialmente permis și ce este eficient, pentru ca acesta să-și dezvolte capacitatea de autocontrol.

b3.Tehnicile de clarificare urmăresc modificarea comportamentelor care îl împiedică pe client să se adapteze corespunzător la mediu. Aceste tehnici devin eficiente doar dacă clientul își conștientizează problemele și dorește să se schimbe. Prin clarificare se urmărește punerea în evidență a acelor comportamente repetitive ale clientului care dăunează funcționării sociale normale. Frecvent aceste comportamente se datorează utilizării necorespuzătoare a unor mecanisme de apărare ale Eului. Asistentul social ajută clientul să conștientizeze modul defectuos în care utilizează aceste mecanisme de apărare. Prin tehnicile de clarificare se obține ameliorarea unui comportament prin modificarea, eliminarea sau diminuarea frecvenței utilizării unui mecanism de apărare inadecvat.

Modelul intervenției ia în considerare într-o mai mare măsură decât modelul medical complexitatea proceselor de schimbare socială. Asistentul social nu este considerat cel mai important factor care produce această schimbare, ci doar un agent al schimbării. Alți doi factori sunt instituția la care lucrează asistentul și clientul însuși (clientul fiind un individ, o familie, un grup sau o comunitate). Rezultatele procesului de ajutorare depind și de voința și capacitatea clientului de a accepta ajutorul, de a se schimba. Acest model insistă deci pe motivația și responsabilitatea clientului.

În acest model etapele acțiunii asistențiale sunt următoarele:

Reperarea problemei sociale sau a cererii. În această etapă trebuie să se răspundă la următoarele întrebări: cine și ce solicită? Pentru cine este formulată cererea? cine are competența rezolvării problemei?

Analiza situației constă în adunarea informațiilor utile despre client și despre mediul în care trăiește. Datele empirice vor fi adunate cu ajutorul unor metode ca observația, documentarea, interviul sau povestirea autobiografică.

Etapa evaluării preliminare și operaționale constă în construirea unui model explicativ al realității în care se va desfășura intervenția. Acest model presupune definirea și operaționalizarea conceptelor cheie, formularea și corelarea ipotezelor, surprinderea dinamicii problemei studiate. În această etapă se folosesc metode ca descrierea, clasificarea, analiza comparată și teoretizarea.

Elaborarea proiectului de intervenție presupune parcurgerea a trei etape:

definirea clientului și a nivelului la care se intervine (individ, familie, grup, comunitate);

determinarea obiectivelor intervenției;

alegerea strategiilor, metodelor și tehnicilor de lucru cu clientul.

Proiectul de intervenție este rezultatul negocierii între asistent, client și instituția asistențială.

Punerea în aplicare a proiectului este etapa de realizare propriu-zisă a schimbării dorite. În această etapă se folosesc metode și tehnici diverse, cum sunt cele care au fost descrise la modelul medical. Una dintre aceste metode este consilierea.

Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de intervenție. Evaluarea se realizează din trei puncte de vedere: al asistentului, al clientului, al instituției asistențiale. Ca urmare a evaluării se poate decide fie continuarea intervenției, fie renunțarea la intervenție ca urmare a reușitei intervenției realizate, sau ca urmare a eșecului total.

Încheierea intervenției este momentul în care actorii implicați (unul dintre ei sau toți) consideră că obiectivele au fost atinse sau că acțiunea asistențială a eșuat. Modul în care se încheie procesul are efecte asupra fiecărui participant (clientul mulțumit de rezultat se va implica corespunzător în viața socială; cel nemulțumit va căuta ajutor în altă parte; asistentul și instituția asistențială abordează alte probleme în funcție de experiența dobândită) (Bocancea, 2005, p. 40).

Sintetizând putem spune că activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea nevoilor clientului, planificarea intervenției, desfășurarea intervenției și evaluarea rezultatelor. Consilierea este utilizată de regulă în a treia etapă a procesului asistențial (desfășurarea intervenției). În această etapă se folosesc și multe alte metode care au ca scop producerea unor schimbări și ajutarea clientului să își rezolve problemele. Unele dintre aceste metode au fost prezentate atunci când am vorbit despre Modelul medical.

Probleme generale privind consilierea

Conceptul de consiliere; relația dintre psihoterapie și consiliere

Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activității de consiliere

Consiliere individuală și de grup

Conceptul de consiliere; relația dintre psihoterapie și consiliere

În cursul vieții fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme pe care nu reușește să le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple și, pentru a găsi soluția, omul apelează la acele persoane din anturajul său în care are încredere și pe care le consideră “experte” în domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoștințe). Aceste persoane ne oferă niște sfaturi pe baza experienței lor de viață, adică ne consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.

Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela la persoane care dispun de o pregătire profesională adecvată, și care pe baza acestei pregătiri ne oferă niște sfaturi. Problemele se pot referi la domenii extrem de diverse (cum să obținem un credit, cum să ne investim banii, probleme de sănătate etc.), și specialiștii la care apelăm sunt special pregătiți pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări.

Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge în situații dificile în care nu reușesc să își rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare pentru a-și satisface nevoile fundamentale etc. În situațiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor profesionist (asistenți sociali, psihologi, preoți, cadre didactice etc.). Acești profesioniști sunt / ar trebui să fie pregătiți să intervină nu numai atunci când sunt solicitați, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să acționeze și proactiv, să acționeze în direcția formării unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de viață care ajută individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiții de viață. În acest curs ne vom referi la câteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul social.

Asociația Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, definește consilierea astfel: Consilierea este utilizarea pricepută și principială a relației interpersonale, pentru a facilita autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția unei vieți mai satisfăcătoare și pline de resurse. Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți (Asociația Britanică pentru Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).

Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist stabilește o relație bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se cunoască mai bine (să își conștientizeze și să își înțeleagă problemele, sentimentele, motivațiile), să ia decizii importante, să își rezolve problemele.

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influențare interpersonală reciprocă (Ivey și Simek Downing, după Holdevici, 1996, p. 204).

Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului poate prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate în două mari categorii (Holdevici, 1996, p. 162):

stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii etc.;

probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

Stările subiective neplăcute și comportamentele neadecvate determină numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale (conflicte în familie, violență domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme școlare (conflicte cu colegii și cadrele didactice, abandon școlar), greutăți în găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.

Clientul speră ca în urma ședințelor de psihoterapie / consiliere să devină mai puțin tensionat, să se înțeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină mai competent în viața socială.

Deși psihoterapia și consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există și diferențe.

Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente disfuncționale. Psihoterapeuții în general lucrează cu pacienți care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de vedere predominant medical și urmăresc realizarea unor modificări mai profunde la nivelul personalității și a comportamentului.

Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenței unor persoane normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-o situație de criză sau într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiții de viață cu care persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).

Tipuri de consiliere; strategii și tehnici terapeutice; norme deontologice ale activității de consiliere

Mulți specialiști din domeniul sociouman pot oferi servicii de consiliere. Dintre acești specialiști amintim psihologii, asistenții sociali, preoții, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere în probleme medicale, cât și pentru prevenirea acestor probleme), avocații (consiliere juridică) etc. Există numeroase tipuri de consiliere (Băban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):

consilierea informațională: oferirea de informații pe domenii / teme specifice;

consilierea pastorală, realizată de preoți și care oferă sprijin, consiliere din perspectivă religioasă;

consilierea psihologică este realizată de psiholog, în scopul optimizării personale, autocunoașterii și dezvoltării personale și / sau în scopul prevenției și remiterii problemelor emoționale, cognitive și de comportament. Consilierea psihologică are ca scop ajutarea clientului să funcționeze mai eficient în viața cotidiană și să aibă relații pozitive cu cei din jur;

consilierea educațională, realizată de cadre didactice în orele de consiliere și orientare, are ca obiective dezvoltarea personală, promovarea sănătății și a stării de bine, prevenția unor comportamente care pot afecta sănătatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire HIV / SIDA etc.);

consilierea vocațională (realizată de cadre didactice, psihologi) constă în dezvoltarea capacității de planificare a carierei;

consilierea privind dezvoltarea personală urmărește formarea de abilități și atitudini care permit o funcționare personală și socială flexibilă și eficientă, cu scopul atingerii stării de bine.

consilierea suportivă reprezintă oferirea unui suport emoțional, în perioadele în care persoana se confruntă cu probleme de natură emoțională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate ușoare, neîncredere în sine etc.);

consilierea de criză (realizată de psiholog, medic psihiatru, eventual asistent social) constă în asistarea psihologică a persoanelor care se află în situații de criză (au suferit psihotraume grave, au avut tentative de suicid etc.);

Aceste tipuri de consiliere nu se delimitează rigid, între ele există numeroase suprapuneri. De exemplu, consilierea educațională realizată în școală se îmbină cu consilierea informațională, vocațională, suportivă, de dezvoltare personală.

Asistentul social, în diferite etape ale muncii sale, trebuie să își asume și rolul de consilier al persoanei asistate. El poate realiza, în funcție de problemele specifice ale clientului, consiliere informațională, suportivă, de dezvoltare personală etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie să își însușească atât cunoștințe teoretice despre consiliere, cât și deprinderile practice necesare.

La baza activității desfășurate de consilier / psihoterapeut se află marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza tranzacțională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcție de orientarea sa teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza), comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această strategie determină direcția principală de acțiune, modul în care stabilește relația cu clientul, gradul de independență pe care o acordă clientului, tehnicile pe care le utilizează. Mulți terapeuți, atunci când lucrează cu clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepții în funcție de caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns activitatea, adică au o abordare eclectică.

Tehnica terapeutică este ceea ce face terapeutul în mod concret. Dintre tehnici amintim: interviul, interpretarea, sfătuirea, tehnica reflecției, a confruntării, relaxarea, hipnoza, tehnica elaborării unor produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.

Anul trecut am prezentat pe scurt câteva idei despre psihoterapia dinamică (psihanaliza), psihoterapia comportamentală și psihoterapia cognitivă. În acest curs vom vorbi despre alte strategii folosite de consilieri și psihoterapeuți (Consilierea centrată pe client, Analiza tranzacțională, Consilierea centrată pe obiective și soluții), cât și despre unele dintre tehnicile terapeutice.

Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele deontologice ale activității de consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (după Holdevici, 1996, p. 205):

Clientul trebuie să fie tratat așa cum consilierul ar dori să fie tratat el însuși, cu respect, blândețe, onestitate și atitudine de acceptare.

Consilierul trebuie să evite solicitarea excesivă a unor date irelevante. Consilierii neexperimentați au tendința de a acorda prea multă importanță unor amănunte nesemnificative dar impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale vieții clientului, și pierd din vedere aspectele esențiale. Consilierea are ca obiectiv binele clientului, și nu satisfacerea curiozității consilierului.

Păstrarea caracterului confidențial al datelor obținute de la clienți – este poate cea mai importantă normă deontologică. Dacă dintr-un motiv oarecare datele trebuie să fie comunicate altor persoane, consilierul trebuie să obțină acordul clientului în acest sens. Această regulă poate fi nerespectată numai în situația în care informațiile pe care le-a obținut consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte persoane.

Consilierul trebuie să fie conștient de propriile limite. Unii consilieri începători se supraapreciază, consideră că ei au întotdeauna dreptate, știu totul mai bine decât clientul. Ei impun clientului soluții inacceptabile pentru aceștia, învinovățesc clientul pentru nereușita consilierii, nu reușesc să-și conștientizeze propriile greșeli.

c. Consiliere individuală și de grup

În funcție de numărul participanților la activitatea de consiliere, consilierea poate fi individuală sau de grup (Plosca, Mois, 2001, p. 10; Rotaru, 2002, p. 49).

Consilierea individuală este o interacțiune personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor sale mentale, emoționale sau sociale.

În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt și cazuri în care clientul este trimis / adus de o altă persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de muncă). În situațiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu consilierul. Uneori consilierul este cel care își dă seama de faptul că cineva are nevoie de ajutor și ia legătura cu clientul (de ex., după o catastrofă naturală asistenții sociali pot oferi victimelor consiliere în situație de criză; copiii care părăsesc un centru de plasament sunt ajutați de asistenți sociali să își însușească deprinderile necesare pentru a trăi independent).

Ședințele de consiliere se desfășoară în cabinetul de consiliere sau în lipsa acestuia într-o încăpere plăcută, liniștită, în care ședința să nu fie deranjată de nimeni. Consilierul și clientul trebuie să fie așezați în așa fel încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi așezați în două fotolii față în față sau la colțul unei mese (nu față în față, deoarece masa dintre cei doi poate fi resimțită ca o barieră care îngreunează colaborarea).

Durata unei ședințe de consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte importantă atât din partea consilierului, cât și a clientului.

În general consilierea se realizează în mai multe ședințe.

Prima ședință începe cu o scurtă conversație introductivă (spargerea gheții) după care clientului i se pun întrebări pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la consilier. Prima ședință are două obiective principale:

stabilirea relației de consiliere și câștigarea încrederii clientului; realizarea acestui obiectiv depinde în mare măsură de abilitățile consilierului, de modul în care știe să comunice cu clientul și să utilizeze mijloacele comunicării nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul). De la început consilierul trebuie să asigure clientul de confidențialitatea întâlnirilor.

Identificarea problemei. Pentru obținerea unor informații relevante și direcționarea discuției se recomandă utilizarea întrebărilor închise (Cine? Unde? Când? Cum?). Este bine ca informațiile obținute să fie notate sau înregistrate cu acordul persoanei consiliate.

Informațiile obținute de la client vor fi completate cu observațiile privind comportamentul clientului, impresia pe care a făcut-o consilierului.

Consilierul va ține seama de faptul că orice problemă are în același timp un conținut cognitiv (se referă la persoane, evenimente), și un conținut afectiv (evenimentele determină diferite stări afective: bucurie, mândrie, teamă, depresie, frustrare, mânie etc.). Cele mai multe probleme sunt generate de reacțiile afective, și nu de evenimentele în sine.

La sfârșitul ședinței consilierul rezumă cele discutate (“Din cele discutate am înțeles că problema Dumneavoastră este …”) și îl asigură pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta să rezolve problema. Consilierul va sublinia faptul că este vorba despre o colaborare, și nu de rezolvarea problemelor în locul clientului. În final se stabilește data și ora următoarei întâlniri.

Fiecare ședință începe cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc în intervalul dintre ședințe. Dacă clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de terapeut, va explica cum a reușit să le îndeplinească. Se precizează obiectivul ședinței și sunt discutate problemele respective. Modul concret în care procedează consilierul depinde de orientarea sa teoretică.

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relații între consilier și un grup ai căror membrii au o problemă comună. Din punctul de vedere al psihologiei sociale consilierea de grup se realizează în cadrul unui așa numit “grup restrâns”. Grupul restrâns are următoarele caracteristici (De Visscher, 1996, p. 323, 326):

Este alcătuit din cel puțin 5 persoane;

membrii grupului se adună efectiv în același timp și în același loc;

membrii au motive pentru a fi și a rămâne împreună (ceea ce nu înseamnă că toți au același motiv de a fi în grup);

participanții împărtășesc evenimente, experiențe comune;

membrii au posibilitatea să se perceapă, să comunice, să interacționeze, să se influențeze reciproc.

În asistența socială se formează numeroase tipuri de grupuri, în funcție de scopul urmărit: grupuri de suport și de autoajutorare (de ex. Asociația Alcoolicilor Anonimi, Asociația Anti-SIDA), grupuri terapeutice, de socializare, recreative, educaționale, pentru rezolvarea de probleme etc. Activitatea de grup are numeroase funcții: în cadrul grupului participanții învață să-și exprime verbal și nonverbal problemele, conștientizează că și alții au greutăți asemănătoare cu ale lor, își formează deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.

Participanții la ședințele de grup vor fi selectați de consilier în funcție de diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comună a participanților (căutarea unui loc de muncă, violența domestică, abandonul școlar etc.), dar pot fi luate în considerare și alte criterii: sexul, vârsta etc. Grupurile pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este închis dacă la toate ședințele participă aceleași persoane. Grupul este deschis dacă în timp unii participanți părăsesc grupul și vin noi participanți, în așa fel încât la încheierea activității nici unul dintre cei care au participat la primele ședințe nu mai face parte din grup. În practică cel mai frecvent se formează grupuri semi-deschise în care există participanți constanți, care iau parte la aproape toate ședințele, și pe lângă ei există și persoane care vin doar la câteva ședințe.

Numărul participanților la ședințele de grup nu trebuie să fie nici prea mic (în acest caz se discută puțin, temele discutate se repetă, în grup apar puține idei importante pentru problema discutată), dar nici prea mare (grupul va avea tendința de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră că numărul optim de participanți este de 6 – 8, fără a lua în considerare terapeutul, eventualii coterapeuți și observatori.

Ședințele pot fi organizate săptămânal. Dacă problemele clienților sunt grave, urgente, și ei au posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi organizate și 2 – 4 ședințe pe săptămână. Ședințele au o durată de 50 – 60 minute. Dacă grupul se întrunește mai rar, durata poate să crească până la 90 de minute. Durata ședinței trebuie să fie precizată de la început și această durată trebuie să fie respectată. Se recomandă ca această durată să nu fie depășită pentru ca participanții să se simtă puțin “presați de timp” și să se concentreze asupra problemelor importante.

La prima ședință, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva explicații privind activitatea care se va desfășura. Vom da un exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig, după Ionescu, 1973): “Grupa noastră se va întâlni în fiecare săptămână. Vom încerca să ne cunoaștem reciproc, dar mai ales să ne ajutăm reciproc, să ne rezolvăm în comun problemele. Cei mai mulți dintre cei adunați aici aveți dificultăți, care pot fi discutate în grup, și cu grupul. Fiecare dintre dv. să se simtă liber în a discuta ceea ce-l preocupă…. Cu cât veți fi mai deschiși și mai sinceri, cu atât grupa vă va putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. să nu se simtă obligat să spună ceva. De multe ori se pot învăța lucruri importante și prin tăcere și ascultarea a ceea ce vorbesc alții”.

Prima parte a unei ședințe este consacrată “încălzirii”, adică unei discuții cu caracter introductiv. În continuare se precizează tema ședinței, obiectivele urmărite, și se desfășoară ședința propriu-zisă. Modul în care se desfășoară activitatea în grup, intervențiile consilierului, tehnicile utilizate depind de concepțiile teoretice ale consilierului.

Unii terapeuți abordează problemele din punctul de vedere al psihanalizei. În aceste cazuri regula de bază a activității este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta din punct de vedere psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relațiile afective care se stabilesc între membrii grupului ca fiind expresii ale unor identificări și ale transferului (Vianu, 1975, p. 125). Identificarea se produce atunci când unui participant i se pare că un alt membru al grupului îi amintește de o persoană pe care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizează atunci când față de acest membru al grupului are sentimente asemănătoare cu cele pe care le-a avut față de această persoană cunoscută. De exemplu, un tânăr poate deveni agresiv față de un membru mai în vârstă al grupului deoarece îl identifică cu propriul tată cu care a avut multe conflicte.

Activitatea de grup este cu atât mai eficientă, cu cât se produc mai multe identificări și transferuri. În acest caz membrii grupului se exprimă mai spontan, își exteriorizează mai intens stările afective și se produce catharzisul afectiv.

În timpul ședinței consilierul are rol de moderator. El încurajează participanții să își exprime părerile, dar nu își susține decât în cazuri excepționale propria părere. Rolul său este de a orienta în mod discret discuțiile în așa fel încât participanții singuri să găsească răspunsuri la problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului să găsească aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin sublinierea anumitor răspunsuri prin mijloace verbale și mai ales nonverbale, prin modul în care sintetizează părerile exprimate de membrii grupului.

Consilierul va interveni și își va folosi (cu diplomație) autoritatea dacă unii membri ai grupului transformă dezbaterea într-un monolog, vor să își impună punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alți participanți etc.

3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Jocul de rol1 este o tehnică terapeutică folosită de consilieri și psihoterapeuți. Aceeași tehnică este utilizată și de către cadrele didactice ca metodă de învățământ sau de către medici, cu scopul de a-i ajuta să înțeleagă sentimentele pacienților și de a îmbunătăți relațiile dintre pacienți și cadrele medicale (psihodrama Balint, inițiată de psihanalista franceză Anne Caïn).

Jocul de rol își are rădăcina în psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a născut în 1889 la București, dar a trăit și a lucrat în Austria și SUA. Grupul psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tânără actriță, căsătorită cu puțin timp în urmă. Ea a vorbit despre niște neînțelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale între ea și soțul ei. Moreno a avut ideea să o pună să își joace rolul, iar un alt participant la psihoterapie a jucat rolul soțului. Rezultatul a fost surprinzător: tânăra și-a schimbat comportamentul și viața sa familială s-a îmbunătățit. În acest fel a ajuns Moreno la inventarea psihodramei (după Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic) este folosit de psihoterapeuți și consilieri ca o tehnică terapeutică în combinație cu celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natură psihanalitică, reformularea, reflectarea rogersiană etc.). Această tehnică se poate integra în diferite strategii terapeutice (analitice, non-directive, comportamentale etc.) și se poate folosi atât în terapia individuală, cât și în cea de grup.

Jocul de rol se organizează într-o încăpere plăcută, unde ședința se poate desfășura în liniște, fără riscul de a fi întreruptă. Dacă se realizează o ședință de grup, participanții vor fi așezați pe scaune în cerc sau semicerc, apropiați unii de alții. Uneori ședința este înregistrată și apoi înregistrarea este vizionată de către client și terapeut. În acest fel clientul își poate analiza mai obiectiv comportamentul și poate înțelege mai ușor și mai repede cauzele problemelor sale.

Terapeutul este cel care decide dacă problema unui anumit client poate fi jucată. După ce a luat decizia de a dramatiza o problemă, el trebuie să ia alte hotărâri importante: să definească (să formuleze) cât mai clar problema, să stabilească cine va interpreta rolurile, cum va fi structurată situația problematică (care aspecte vor fi puse în evidență, care vor fi lăsate în umbră). Terapeutul indică clienților ce rol vor juca, dar nu le dă indicații privind ce să spună sau ce să facă, pentru că scopul psihodramei este tocmai acela ca fiecare să fie cât mai spontan și să interpreteze rolul în funcție de personalitatea sa. Terapeutul trebuie să aibă în vedere însușirile de personalitate ale clienților (gradul lor de anxietate, inhibiție) și să decidă dacă este bine sau nu să îi supună stresului reprezentat de interpretarea unui rol în fața celorlalți clienți.

Terapeutul trebuie să aibă calități de lider: să știe să conducă activitatea, dar în același timp să dea dovadă de tact. Trebuie să permită clienților să-și manifeste creativitatea, dar să aibă grijă să nu scape din mână situația și activitatea să nu devină haotică.

În timpul desfășurării jocului de rol terapeutul trebuie să observe cu atenție modul în care se comportă “actorii”, cu scopul de a-i cunoaște și a-i înțelegere cât mai bine. El nu trebuie să piardă din vedere cel mai important scop al jocului de rol: ajutarea clienților.

Din cele prezentate rezultă că utilizarea jocului de rol este foarte solicitantă pentru terapeut, dar în același timp reprezintă și o provocare. Cel care organizează astfel de activități trebuie să dea dovadă de creativitate, empatie, capacitatea de a acționa repede și cu discernământ.

În cadrul jocului dramatic există două tipuri de roluri: eroul (protagonistul) și ego-ul auxiliar.

Eroul este persoana asupra căreia se îndreaptă atenția în timpul acestei activități. El este cel care prezintă o problemă care poate fi interpretată în cadrul ședinței. Terapeutul, pe baza experienței sale consideră că prin “jucarea” acestei probleme clientul, și poate și alți clienți cu probleme oarecum asemănătoare, pot fi ajutați. În cele mai multe cazuri eroul interpretează propriul său rol. O problemă frecvent întâlnită este rezistența pacientului. El poate să refuze să joace, sau poate juca atât de neadecvat, încât scopul să nu fie atins. Rezistența se poate datora inhibițiilor de origine socială: clientul nu dorește să își prezinte deschis problemele în fața unui public, chiar dacă acest public este format din alți clienți cu probleme relativ asemănătoare cu ale sale. Există și rezistențe inconștiente care țin de mecanismele de apărare ale Eului. Terapeutul trebuie să analizeze aceste rezistențe și să încerce să le înlăture.

Ego-ul auxiliar este unul sau mai mulți coterapeuți (asistenți ai terapeutului) sau alți clienți care participă la ședință. Ei interpretează rolul unor persoane reale care interacționează cu eroul (soțul / soția eroului, copiii lui, șeful său etc.) sau roluri care se referă la gândurile, sentimentele eroului (un personaj dintr-un vis al eroului, vocea conștiinței sale etc.). Bineînțeles va exista o diferență între modul în care își interpretează rolul acest ego auxiliar și realitatea, așa cum este ea percepută de erou. După terminarea jocului eroul va vorbi despre aceste diferențe, și aceste discuții contribuie la mai buna înțelegere / autoînțelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p. 138).

Ne putem pune întrebarea dacă un client câștigă ceva sau nu din interpretarea unui rol care nu este al lui însuși. Clientul care joacă un ego auxiliar este obligat să își părăsească pentru moment propriile probleme și să se implice în problemele unei alte persoane; el este de asemenea “obligat” să ofere acestuia ajutorul său, ca și cum ar fi și el însuși un terapeut. A oferi ajutor altora are întotdeauna efecte favorabile: crește încrederea în sine, se formează o imagine de sine pozitivă. Interpretând rolul unei alte persoane se îmbunătățesc abilitățile sociale, se dezvoltă capacitatea empatică, clientul își dă seama că și alții au probleme, nu numai el, și uneori constată că problemele altora seamănă cu problemele sale.

Există mai multe variante ale jocului de rol:

Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisă): persoana se joacă pe sine însăși (își joacă propriul rol). Există mai multe posibilități:

A (A) * B (B): A și B se joacă pe ei înșiși, ca în cazul unui cuplu marital care prezintă o scenă din viața lor;

A (A) * C (B): C joacă rolul lui B;

Uneori sunt mai mulți participanți: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H (E) – A și B se joacă pe ei înșiși, copiii simbolizați prin C, D și E sunt jucați de F, G și H.

Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se opune B este interpretat de D. A se vede pe sine însuși și își dă seama care sunt comportamentele neadecvate care îi îngreunează adaptarea socială.

Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) – A, eroul, îl joacă pe B, cel care i se opune în viața reală, iar C îl joacă pe A În acest fel A este pus în situația adversarului său și în același timp se observă pe sine, jucat de C. Acest mod de interpretare îl ajută pe A să se vadă pe sine însuși cu ochii altora și învață să se pună în situația altuia.

De exemplu, un tânăr delicvent pus să joace rolul mamei unui delicvent, începe să înțeleagă sentimentele mamelor în general, și ale mamei sale în mod special.

Tehnica alter ego-ului este o tehnică dificilă ce presupune prezența unui asistent cu experiență. Se pornește de la modelul A (A) * C (B), după care intră în scenă D care devine B’, alter ego-ul lui B. D spune ceea ce crede că reprezintă gândurile ascunse ale lui B. În acest fel A îl înțelege mai bine pe B.

După cum am arătat, psihodrama se poate integra în ședințe de consiliere individuale sau de grup. În cadrul ședințelor individuale, în timp ce consilierul discută cu clientul, poate identifica probleme care pot fi mai bine analizate dacă sunt jucate. În aceste cazuri clientul își joacă propriul rol, iar consilierul interpretează ego-ul auxiliar. Uneori se pot realiza și inversări de rol: consilierul devine eroul, iar clientul este ego-ul auxiliar.

Ședințele de grup în general încep printr-o perioadă de încălzire, în care participanții discută liber. Când terapeutul consideră că discuția a atins un punct interesant, el propune ca această problemă să fie jucată. În alte cazuri consilierul propune o temă care i se pare a fi importantă pentru membrii grupului și aceasta este interpretată.

Indiferent de modul în care este organizată activitatea, după desfășurarea jocului de rol urmează comentarea și interpretarea activității. Participanții își spun părerile despre ei înșiși, despre cum s-au simțit interpretând rolul, cum cred că ar fi trebuit să se poarte în situațiile reale de același tip. Se discută despre personaje, despre modul în care interacționează aceștia, problemele lor de relaționare, se dau sugestii pentru a se îmbunătăți abilitățile relaționale.

Jocul de rol nu este un simplu joc, ci este o tehnică ce poate determina modificări importante de personalitate și de comportament. Aceste modificări se datorează insight1-ului care se produce în timpul interpretării unui rol, cât și datorită relațiilor complexe dintre concepția despre sine și comportament.

Jocul de rol acționează la cele trei nivele psihologice importante: la nivel cognitiv (intelectual), afectiv și comportamental. În timp ce joacă, subiectul gândește, simte și acționează în interacțiune cu stimulii psihosociali care acționează asupra sa. În timp ce interpretează un rol (sau observându-i pe alții care îi interpretează rolul), la client se poate produce un insight referitor la problema sa: el înțelege brusc de ce se comportă neadecvat în anumite situații (de ex. cel care nu are curajul să își spună părerea în prezența anumitor persoane poate realiza că se simte și se comportă în mod analog cu modul în care se comporta în prezența părinților săi care erau exagerat de autoritari. Mama care își neglijează copilul poate că își dă seama că procedează în acest fel pentru că și ea a fost neglijată în copilărie).

Interpretând un nou rol, clientul își însușește un nou model comportamental, ceea ce de multe ori este premisa unor modificări mai ample de personalitate. Cum se produc aceste modificări?

Specialiștii în psihodramă consideră că personalitatea poate fi privită ca un set de expectații (așteptări) relativ stabile în legătură cu propria persoană și cu ceilalți. Între concepția despre sine a subiectului și comportamentul său există o relație strânsă (dacă cineva se consideră timid, în relațiile interpersonale va da dovadă de anxietate, neîncredere în sine). Dacă concepția despre sine se modifică, se modifică și comportamentul.

Dar ce se întâmplă cu concepția de sine dacă prima dată se modifică comportamentul? Dacă cineva are un comportament care nu corespunde cu concepția sa despre sine, va trăi o stare de disconfort, numit disonanță cognitivă (concept utilizat de Festinger). Pentru a înlătura această stare de disconfort, el va căuta explicații pentru comportamentul său neobișnuit; explicațiile vor deveni un nou element al concepției de sine, și acest nou element va influența comportamentul. Astfel schimbările pe plan comportamental sunt urmate de schimbări emoționale și intelectuale.

Festinger, împreună cu mai mulți psihologi sociali, a scris o carte (Când o profeție nu se realizează) pe baza observațiilor efectuate într-un grup care aștepta sosirea sfârșitului lumii. Ei doreau să afle cum vor reacționa membrii grupului în momentul în care își vor da seama că profeția nu se realizează. Unii, mai ales cei care fiind singuri erau lipsiți de suportul grupului, au renunțat la credințele anterioare. La alții dimpotrivă, credința în realitatea amenințării a crescut și au căutat noi argumente care să fie în concordanță cu această credință (Doise, Deschamp, Mugny, Psihologie socială experimentală, p. 205). Cercetătorii au observat deci, că uneori o credință contrazisă de alte informații devine mai puternică.

Noi avem tendința de a valoriza consistența. Dacă percepțiile, informațiile, ideile, atitudinile se află în conflict, ne simțim neplăcut și ne simțim motivați să reducem anxietatea produsă de această discordanță.

Disonanță cognitivă reprezintă starea de tensiune pe care o simțim atunci când avem două cogniții (gânduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gândul “Eu sunt fumător” este în contradicție cu informația: “fumatul produce cancer”). Disonanța cognitivă poate fi redusă sau eliminată în mai multe moduri: una sau ambele cogniții pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi adăugate noi cogniții între ele, pentru a micșora distanța dintre ele, poate fi redusă importanța cogniției, poate fi negată legătura dintre cele două cogniții.

Disonanța cognitivă se poate afla la baza schimbării unor atitudini, comportamente.

În psihoterapie și consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe funcții:

psihodiagnoză: observând modul în care o persoană interpretează un rol într-o situație care seamănă cu o situație reală, terapeutul reușește să îi înțeleagă mai bine părerile, sentimentele, motivațiile, comportamentele;

îmbunătățirea autocunoașterii: cel care interpretează un rol, dar și “spectatorii” își conștientizează sentimentele, motivațiile, înțeleg cauzele care duc la dificultăți în stabilirea relațiilor interpersonale;

însușirea unor comportamente adaptative: cel care interpretează un rol învață să-și exprime în mod adecvat dorințele, sentimentele, învață să se controleze mai eficient; terapeutul sau anumiți participanți prezintă în fața grupului unele modele comportamentale; ei demonstrează comportamentele dezirabile în anumite situații, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi de viață (life skills) (se poate demonstra modul în care trebuie să se comporte cel care se prezintă la un interviu de angajare, modul în care se poate / nu este indicat să se discute cu un șef sau cu colegii de muncă etc.).

4. Terapia centrată pe client

Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Caracteristici ale terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului terapeutic

Competențe interpersonale ale terapeutului centrat pe persoană

Terapia centrată pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel și învățământul modern, se bazează în mare măsură pe concepțiile psihologiei umaniste. Psihologia umanistă este un curent al psihologiei care s-a format în S. U. A. ca o reacție la tendințele reducționiste (de exemplu, de a explica toate caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umaniști și-au propus să studieze caracteristicile complexe și reale ale naturii umane, omul concret, real și mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetări privind motivațiile, aspirațiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Șchiopu, 1997, p. 554). Doi dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestui curent au fost C. Rogers și A. H. Maslow.

Concepția lui C. Rogers privind psihoterapia și consilierea este strâns legată de teoria sa despre personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experienței dobândite ca psihoterapeut.

Pentru Rogers, două noțiuni fundamentale pentru înțelegerea personalității sunt „sinele” și „sinele ideal” (după Hayes, Orrell, 1997, p. 210).

Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană le are despre propria persoană (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Această imagine ne influențează atât comportamentul, cât și modul în care interpretăm lumea (dacă o persoană se consideră foarte inteligentă, se comportă altfel, decât dacă se consideră mai puțin inteligentă). Sinele nu reflectă în mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai puțin inteligent și poate avea eșecuri din cauza aceasta, deși în realitate poate că este foarte inteligent, dar abordează problemele fără încredere în sine.

Sinele ideal este imaginea despre ceea ce dorim să părem / să devenim. Dacă sinele ideal se deosebește foarte mult de sinele real, persoana devine nemulțumită de sine, anxioasă, nefericită.

În centrul teoriei despre personalitate elaborată de Rogers se află ideea că fiecare om are două trebuințe fundamentale:

necesitatea de a fi prețuită de alte persoane. Prețuirea se poate manifesta prin dragoste, afecțiune, apreciere, respect. În general un om este prețuit de cei din jur dacă are anumite calități și comportamente (îi ajută, îi înțelege pe cei din jur etc.), deci prețuirea este legată de anumite condiții. Dar, pentru ca cineva să se dezvolte și să-și valorifice la maxim potențialitățile, această prețuire condiționată nu este suficientă. El are nevoie de prețuirea necondiționată a câtorva persoane care țin la el indiferent de reușitele sau eșecurile sale, indiferent de comportamentul său. Fiecare om trebuie să știe că există câteva persoane (părinții, frații, soțul / soția, copiii) care țin la el, îl înțeleg, îl apără, îl ajută în orice situație. Aceste persoane oferă un sprijin pe care se poate baza oricând, chiar și în situația în care face greșeli. Această convingere îi dă siguranța de care are nevoie pentru a face încercări și pentru a progresa.

Unii părinți fac greșeala de a condiționa tot timpul afecțiunea, dragostea lor de comportamentul copilului. (“dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc”). Acești copii devin foarte preocupați de efectele comportamentelor lor asupra părinților. Ei nu au curajul să facă încercări, pentru că le este teamă că în caz de eșec ar putea să piardă afecțiunea părinților. Din această cauză ei nu vor reuși să progreseze.

trebuința înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-și valorifica potențialitățile și de a se dezvolta. Fiecare individ are tendința înnăscută de a-și dezvolta capacitățile la nivel optim, dacă este plasat în condiții optime. Toate experiențele de viață sunt evaluate prin prisma nevoii de autoactualizare. Experiențele de viață care ajută dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care îngreunează sau împiedică autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute.

Uneori nevoia de prețuire interferează cu trebuința de autoactualizare. Fiecare persoană știe care sunt comportamentele prin care poate să obțină prețuirea celorlalți. Acestea sunt numite condiții de valorare. Acestea sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individului, deoarece conduc individul spre tipurile de comportament acceptate de societate. Uneori aceste condiții de valorare impun individului să acționeze în mod opus comportamentului prin care s-ar putea realiza autoactualizarea. În această situație persoana simte amenințată posibilitatea sa de autoactualizare. Omul simte că nu există o concordanță între acțiunile și valorile sale, ceea ce duce la anxietate.

Dacă o persoană se simte frecvent ignorată, nerespectată, dacă simte că cei din jur nu îi înțeleg și nu îi acceptă sentimentele, opiniile (adică dacă nu se simte prețuită), la ea se va dezvolta o scăzută stimă de sine, o imagine negativă de sine. Pentru a obține aprobarea, prețuirea celor din jur, ea va încerca să își reprime unele sentimente, opinii, să adopte unele comportamente care nu i se potrivesc, adică această persoană, pentru a face pe placul altora, renunță să fie autentică (devine incongruentă). Această persoană va avea probleme de adaptare la mediu, tulburări emoționale (sentimente de frustrare, depresie, anxietate), nu va reuși să își pună în valoare calitățile, trebuința sa de autoactualizare nu va putea fi satisfăcută.

Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de “mască” pe care o folosim în relațiile cu alte persoane. Este important ca această mască să fie similară cu sinele real, adică omul să fie autentic.

Din acestea rezultă concepția de bază a lui Rogers privind consilierea și psihoterapia: terapeutul nu trebuie să încerce să-l modifice pe client, ci să îi ofere un mediu plin de căldură în care clientul se simte înțeles și acceptat. În acest mediu clientul reușește să se accepte pe sine și să se manifeste într-un mod autentic. Dacă clientul se acceptă pe sine și își formează o imagine de sine pozitivă, el va reuși să își actualizeze posibilitățile.

Caracteristicile terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului terapeutic

Carl Rogers și-a dezvoltat metoda psihoterapeutică începând cu anul 1940, ca o reacție față de psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care stă, după cum am arătat, și la baza activității de consiliere) inițial a fost numită terapie nondirectivă, deoarece rolul terapeutului era cel de a încuraja și a asculta clientul. Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma terapie centrată pe client, deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare și maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei sale Rogers folosește expresia terapie centrată pe persoană și recomandă o mai mare implicare terapeutului.

Consilierea / psihoterapia centrată pe persoană se deosebește de alte metode de consiliere / psihoterapie prin următoarele:

are un scop diferit de al celorlalte terapii: este centrată asupra individului și nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta să se maturizeze, să se dezvolte și să se adapteze mai bine la mediul în care trăiește.

Accentul cade pe aspectul afectiv (emoțional) al situației, nu pe aspectul intelectual deoarece, după cum arată Rogers, cele mai multe probleme nu se datorează faptului că omului îi lipsesc informațiile, ci modului în care reacționează afectiv când apar probleme.

Accentul se pune pe situația actuală și nu pe trecutul individului. Cunoașterea trecutului ne poate ajuta să înțelegem cauzele problemei, dar cunoașterea cauzelor nu este necesară pentru atingerea obiectivelor terapiei.

Principalele obiective ale consilierii centrate pe client sunt actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltării și maturizării sale. Rogers consideră că, pentru a atinge aceste obiective, relația dintre consilier și client trebuie să aibă trei caracteristici principale: congruența, atenția pozitivă necondiționată și empatia.

La începutul relației clientul este într-o stare de incongruență, el nu este autentic. El nu se acceptă pe sine, își neagă propriile sentimente, gânduri (neagă de exemplu ostilitatea sau furia față de anumite persoane, pentru a nu risca să piardă prețuirea lor condiționată). Există o diferență între Sinele real și cel ideal, pe care încearcă să îl prezinte celor din jur.

Terapeutul asigură clientului o relație congruentă. Congruența consilierului se manifestă prin aceea că el își exprimă deschis sentimentele pe care le trăiește în momentul interacțiunii sale cu clientul. El conștientizează sentimentele sale și le comunică într-o manieră adecvată, adică fără să jignească, să rănească sau să acuze clientul. Consilierul cere clientului să se comporte autentic, să fie sincer, dar și el trebuie să procedeze la fel.

Terapeutul acordă clientului o atenție pozitivă necondiționată și acceptă toate experiențele acestuia. Atenția pozitivă necondiționată se manifestă prin exprimarea continuă a unei atitudini pozitive față de client. Clientul este acceptat, valorizat în mod necondiționat. Terapeutul nu acceptă numai anumite sentimente ale clientului și le respinge pe celelalte, ci acceptă clientul așa cum este el. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face evaluări, nu formulează judecăți de valoare la adresa clientului.

Terapeutul retrăiește experiențele clientului într-o manieră empatică și returnează acestuia experiențele astfel receptate. Înțelegerea empatică înseamnă a înțelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția de ca și cum” (Rogers, după Dafinoiu, 2005, p. 89). Un consilier empatic reușește să intre în universul interior al clientului și să perceapă realitatea din punctul lui de vedere. Returnarea experiențelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului și reflectarea sentimentelor sale.

Congruența, atenția pozitivă necondiționată și empatia ajută clientul să își înțeleagă mai bine comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte și să se dezvolte, să se maturizeze, să se autoactualizeze.

Rogers (după Dafinoiu, 2005, p. 91) consideră că procesul terapeutic are mai multe etape:

Clientul vine și cere ajutor. Clientul ia în mod independent decizia de a apela la consilier, el este deci responsabil de această decizie și, în același timp, el își asumă și responsabilitatea de a se ocupa de problemele sale.

Situația de ajutor este definită. De la început clientul este avertizat asupra faptului că nu terapeutul este cel care găsește soluții. Clientul este cel care se cunoaște cel mai bine, el este “expertul” care își cunoaște cel mai bine propriile probleme. Terapeutul încurajează clientul să se manifeste liber și autentic în timpul ședinței, adică să exprime tot ceea ce simte și gândește. El îl va ajuta să descopere propriile răspunsuri la întrebările sale și să găsească cele mai bune soluții.

De la început sunt definite limitele relației de consiliere:

limitarea timpului: consilierea are o anumită durată definită de la început; clientul nu poate cere mai mult timp, invocând de exemplu faptul că a întârziat la ședință;

limitarea agresivității: clienții au voie să își exprime verbal sentimentele agresive, dar nu au voie să se comporte agresiv față de terapeut, sau să distrugă obiecte din încăpere;

limitarea afecțiunii. Unii clienți (mai ales copii) solicită manifestări de afecțiune cum ar fi cadouri, continuarea relației sociale cu consilierul și în afara ședințelor etc. Satisfacerea acestor cerințe va fi evitată.

Clientul este încurajat să își exprime liber sentimentele privind problema sa. În timp ce își prezintă problemele clientul este încurajat să fie congruent, autentic, adică să își exprime sentimentele reale: îngrijorarea, anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea, ambivalența, indecizia etc. Terapeutul recunoaște, clarifică și acceptă sentimentele negative ale clientului. Consilierul nu interpretează cauza sentimentelor negative, nu le discută utilitatea, nu formulează judecăți de valoare la adresa clientului, nu îl evaluează. El recunoaște existența acestor sentimente, le clarifică verbal și le acceptă.

De ce se procedează astfel? Dacă clientul este contrazis, el caută argumente pentru propriile sale sentimente, credințe, comportamente. În acest fel acestea se intensifică și scade posibilitatea modificării lor. Acceptând sentimentele negative ale cuiva despre el însuși accentuăm dezechilibrul său psihologic, ceea ce determină creșterea probabilității manifestării unor tendințe contrare, datorită nevoii de echilibru. Clientul va simți nevoia de a se schimba.

După ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea încearcă timid exprimarea tendințelor pozitive care favorizează maturizarea sa. Apar manifestări de amor propriu, încredere în sine etc. Consilierul recunoaște și acceptă sentimentele pozitive exprimate, în același mod în care a acceptat și sentimentele negative.

Simțindu-se înțeles și acceptat de către consilier, clientul începe să își schimbe imaginea de sine. El se percepe, se înțelege, se acceptă altfel decât înaintea stabilirii relației de consiliere. Acesta este cel mai important moment al consilierii, deoarece dacă clientul are o imagine de sine pozitivă, dacă are încredere în sine, va reuși să își pună în valoare resursele, să se dezvolte, să se maturizeze. Odată cu creșterea autoînțelegerii și autoacceptării, clientul își dezvoltă capacitatea de a lua decizii privind modul în care trebuie să acționeze în viitor, pentru a-și rezolva problemele.

În următoarea etapă clientul începe să aibă curajul de a iniția acțiuni pozitive, adaptative minore. Chiar dacă la început acțiunile cu caracter pozitiv sunt de mai mică importanță, ele ajută clientul să se cunoască și să se înțeleagă mai bine.

Clientul are curajul să facă acțiuni pozitive din ce în ce mai importante. Chiar dacă mai are probleme, el le privește altfel: ele nu îi mai amenință respectul de sine.

Nevoia de ajutor scade și clientul își dă seama că relația de consiliere trebuie să înceteze.

Competențe interpersonale ale terapeutului centrat pe persoană

Reușita consilierii depinde în foarte mare măsură de abilitatea consilierului de a crea o relație interpersonală armonioasă, empatică cu clientul. Comunicarea consilier – client se realizează atât verbal, cât și nonverbal (prin paralimbaj și metacomunicare). Cercetările au arătat că în timpul unui discurs ținut în fața unui grup, 55% din impactul acestuia se datorează limbajului corporal (postură, gesturi, contact vizual), 38% tonului vocii și doar 7% conținutului verbal al mesajului transmis (Mehrabian, Ferris, după Dafinoiu, 2005, p. 94). Adică, de cele mai multe ori felul în care vorbim este mai important decât ceea ce spunem. Cele mai importante competențe interpersonale ale consilierului, care asigură crearea unei relații, armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ, reformularea și reflectarea sentimentelor.

Comportamentul participativ

Comportamentul participativ al consilierului indică implicarea efectivă a consilierului în relația cu clientul, interesul său profund față de problemele clientului și se exteriorizează prin participare și ascultare. Comportamentul participativ are o importanță decisivă asupra eficienței consilierii. Participarea se exprimă prin orientarea fizică a consilierului către client, iar ascultarea înseamnă capacitatea de a capta și a înțelege mesajele pe care clienții le comunică verbal sau nonverbal, clar sau vag (Egan, după Dafinoiu, 2005, p. 94).

Orientarea fizică spre interlocutor se realizează prin distanța spațială, poziția spațială, contactul corporal, postura, gesturile, fața și mimica, privirea (contactul vizual).

Distanța spațială dintre două persoane care comunică exprimă destul de bine distanța psihologică dintre ele, dar trebuie să se țină seama și de deosebirile de natură culturală, cât și de personalitatea celor implicați în comunicare. Persoanele timide preferă să își țină interlocutorul la o distanță mai mare.

Poziția spațială poate influența comunicarea. Poziția față în față poate sugera unora o relație de opoziție; unii consideră că în timpul unei ședințe de consiliere este preferabilă așezarea într-un unghi de 45 – 90 de grade. Această așezare oferă mai mult confort, deoarece contactul vizual se poate realiza opțional.

Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel încurajat sau asigurat de faptul că este înțeles. Dar atingerea poate avea și efecte negative, pentru că clientul poate avea impresia că nu a fost respectat spațiul său intim. De aceea atingerea clienților trebuie făcută cu prudență.

Postura (poziția corpului) este un foarte bun indicator al stării afective în care ne aflăm. Consilierul trebuie să adopte o poziție care sugerează o atitudine deschisă, care să stimuleze contactul psihologic cu clienții săi. O astfel de poziție este cea cu corpul aplecat puțin în față, capul ușor aplecat într-o parte, postura relaxată.

Gesturile însoțesc și completează cuvintele; între cuvinte și gesturi în general există o concordanță. Discordanța dintre ele are efecte negative asupra comunicării. Utilizarea adecvată a gesturilor, și mai ales a mișcărilor capului de către consilier, îl fac pe client să se simtă ascultat și urmărit cu atenție.

Expresia facială comunică numeroase mesaje privind starea afectivă, dorințele, părerile noastre. Zâmbetul are o semnificație foarte puternică: zâmbind părem prietenoși și îi încurajăm pe ceilalți să comunice cu noi. Dar consilierul trebuie să utilizeze zâmbetul cu atenție: dacă zâmbim prea mult în timp ce clienții vorbesc despre lucruri serioase, care îi afectează, părem superficiali, lipsiți de empatie.

Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconștiente despre alte persoane se bazează pe durata și tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Contactul vizual are 4 funcții importante în comunicare (Argyle, după Hayes și Orrell, 1997, p. 284):

reglarea fluxului conversației. Dacă dorim să inițiem o conversație cu cineva, ne uităm la persoana respectivă, pentru “a-i prinde privirea”. Dacă vrem să spunem ceva, așteptăm până când apare o pauză și persoana care vorbește se uită la noi. Atunci când dorim să încheiem, ne uităm la interlocutorul nostru, sugerând că acum este rândul lui să spună ceva.

În general cel care ascultă își privește mai mult interlocutorul decât cel care vorbește.

furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva dorește să fie aprobat, și această nevoie de aprobare se exprimă prin căutarea contactului vizual. S-a observat că persoanele care au o dorință puternică de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele.

exprimarea emoțiilor. Poziția sprâncenelor, frecvența cu care clipim, gradul de încordare / relaxare a mușchilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei exprimă sentimentele noastre. Pupila se dilată dacă privim ceva sau pe cineva care ne place.

Informarea participanților despre natura relației lor. Un contact vizual de scurtă durată poate semnala un interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine negativă (de antipatie, nemulțumire, supărare) față de celălalt. O persoană care vorbește despre probleme personale importante, are tendința de a privi rar spre interlocutor. Un contact vizual prelungit poate deveni neplăcut, dacă cei care discută nu sunt în relații foarte strânse. Privirea insistentă poate induce sentimente de disconfort, ideea că celălalt dorește să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine.

Atunci când două persoane sunt într-o relație empatică, ele adoptă poziții corporale asemănătoare, fac gesturi asemănătoare, ritmul vorbirii și intensitatea vocii devin asemănătoare. Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei relații armonioase, de încredere reciprocă.

Consilierul trebuie să știe să descifreze semnalele nonverbale ale clienților, pentru a-i înțelege cât mai bine. De asemenea el trebuie să controleze modul în care utilizează aceste semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i încuraja pe clienți. De exemplu, dacă clientul este tensionat, stă crispat pe marginea scaunului, cu brațele încrucișate, picioarele strânse sau așezate unul peste celălalt, putem încerca să adoptăm la început și noi o poziție asemănătoare. După ce am stabilit o relație psihologică mai bună, putem să ne schimbăm poziția corpului, să luăm o poziție mai relaxată, și probabil clientul ne va urma în mod inconștient, se va relaxa și el.

Reformularea

A reformula înseamnă a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul. Consilierul poate considera corectă reformularea doar dacă aceasta este acceptată de client deoarece, după cum arată Rogers, fiecare om este expert în propria sa problemă. El știe cel mai bine despre ce este vorba.

Aceasta este una dintre cele mai importante deosebiri între terapia centrată pe client și terapia de natură psihanalitică. Psihanalistul consideră că el înțelege mai bine / mai profund problema pacientului decât pacientul însuși, pentru că problemele au cauze care provin din inconștient. Din această cauză psihanalistul, pornind de la informațiile obținute de la pacient, propune interpretări privind cauzele inconștiente ale problemelor, iar pacientul ar trebui să accepte aceste interpretări.

R. Mucchielli (după Dafinoiu, 2005, p. 102), analizând reformularea așa cum este ea privită de Rogers, pune în evidență trei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca inversare a raportului figură – fond și reformularea – clarificare.

Reformularea – reflectare reia o secvență importantă a discursului sau ultimele cuvinte care sunt urmate de o pauză mai lungă. În acest fel sunt puse în evidență ideile importante și se face o invitație la continuarea discursului. Reformularea – reflectare se poate realiza în mai multe moduri:

răspunsul – ecou, când sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea frecventă a acestei reformulări poate crea clientului impresia că terapeutul nu depune efortul necesar pentru a-l înțelege.

reformularea prin utilizarea unor alți termeni care sunt echivalenți cu termenii utilizați de client. Consilierul folosește expresii de genul: vreți să spuneți că…, cu alte cuvinte…, după părerea dumneavoastră…. etc. Este un procedeu mai eficient decât răspunsul – ecou pentru că terapeutul dovedește faptul că a fost atent și a încercat să înțeleagă clientul.

Reformularea rezumat pune în evidență aspectele esențiale ale mesajului clientului. Este important ca terapeutul să evite interpretările sau evaluările cu caracter moral.

Reformularea ca inversare a raportului figură – fond ajută clientul să-și privească problema dintr-un alt punct de vedere. Aplicarea acestui procedeu poate ajuta clientul să conștientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care până atunci nu le-a înțeles prea bine. Acest procedeu poate determina apariția unor stări afective intense; din această cauză metoda trebuie utilizată cu prudență.

Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reușește să se exprime prea clar, el își prezintă problemele într-un mod imprecis, confuz, neorganizat. Consilierul reformulează mesajul și îi spune clientului cum a înțeles el problema despre care se discută. Este important ca terapeutul să sesizeze sentimentele clientului, să înțeleagă semnificația problemei pentru client și să accepte aceste sentimente și semnificații.

Reformularea este o metodă utilă din următoarele motive:

Clientul poate accepta sau nu reformularea consilierului, Dacă clientul este de acord cu reformularea, consilierul își dă seama că l-a înțeles bine. Clientul oferă astfel un feedback privind corectitudinea modului în care a înțeles consilierul problema.

consilierul care reformulează corect cele spuse de client dă dovadă de o ascultare activă. El arată că este implicat activ în relația terapeutică, îl ascultă și îl înțelege pe client.

Dacă clientul se recunoaște în reformularea terapeutului, el are sentimentul că este ascultat și înțeles; aceasta îl va stimula să se angajeze și mai activ în relația terapeutică.

Reformularea ajută clientul să conștientizeze anumite informații despre sine, să se cunoască mai bine.

După cum am arătat, reformularea respectă sentimentele, opiniile, ideile clientului. Atunci când reformulează cele spuse de client, consilierul nu interpretează cele spuse de client, nu caută cauzele ascunse ale comportamentului său, nu îl critică, nu îl evaluează moral. El acceptă clientul așa cum este el, dovedind prin aceasta acceptarea sa necondiționată. În acest fel consilierul pune în evidență încrederea sa în client, în capacitatea sa de a se autocunoaște, de a se înțelege, de a găsi răspunsuri la propriile sale probleme.

Reflectarea sentimentelor

Reflectarea sentimentelor se realizează printr-o repetare sau o reformulare a afirmațiilor clientului care pune accentul pe sentimentele acestuia. În timp ce reformularea oferă clientului un feedback privind semnificația mesajului, reflectarea sentimentelor oferă un feedback privind conținutul afectiv explicit sau implicit al acestuia.

Ne putem întreba de unde știe terapeutul ce sentimente trăiește clientul? Hill și O’Brien (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) menționează patru surse importante ale identificării sentimentelor care vor fi reflectate:

Exprimarea directă a sentimentelor de către client. Deseori clienții sunt conștienți de sentimentele lor și le exprimă verbal. De exemplu, un adolescent poate spune: am fost foarte supărat pe tatăl meu pentru că…. Consilierul poate reflecta aceste sentimente utilizând un alt cuvânt, care i se pare potrivit în funcție de context (dacă înțeleg bine, ai fost nemulțumit pentru că tatăl tău….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin această reflectare consilierul își încurajează clientul să se gândească la sentimentele sale și să precizeze / să conștientizeze mai bine sentimentele sale.

Prezentarea verbală a unor evenimente de viață, fără referire la sentimentele pe care le-a determinat acest eveniment. Clientul povestește ce i s-a întâmplat, dar nu vorbește despre sentimentele sale. Consilierul, pe baza cunoștințelor sale și a experienței sale de viață, își poate da seama ce stări afective a trăit clientul în timp ce a trăit acele evenimente. Consilierul va verbaliza aceste stări afective, dar sub formă ipotetică (cred că te-ai simțit…în această situație), deoarece nu poate fi sigur de faptul că clientul a reacționat afectiv așa cum presupune el. Clientul poate accepta sau nega această presupunere.

Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile clientului ne pot informa despre starea afectivă a acestuia. Și în acest caz reflectarea se realizează sub formă ipotetică.

Proiectarea sentimentelor consilierului. Bazându-se pe capacitatea sa empatică, terapeutul se identifică cu clientul pe plan mental, se proiectează în situația acestuia și își dă seama de stările afective trăite de acesta. Consilierul trebuie să fie prudent când apelează la această metodă, deoarece ar fi posibil ca el să resimtă situația altfel decât clientul său.

Reflectarea sentimentelor are mai multe funcții:

Asigură participarea activă a consilierului la actul terapeutic. Pentru a realiza reflectarea sentimentelor, consilierul trebuie să rămână tot timpul activ și să depună un efort pentru a-și înțelege clientul.

o mai bună înțelegere a clientului. Prin cunoașterea sentimentelor clientului consilierul reușește să îi înțeleagă mai bine comportamentele, problemele, îi cunoaște mai bine universul intern.

Modelarea exprimării sentimentelor. Exprimând sentimentele clientului, consilierul îi oferă un model privind exteriorizarea, verbalizarea stărilor afective.

Conștientizarea și “normalizarea” sentimentelor clientului. Mulți oameni nu reușesc să conștientizeze sentimentele pe care le trăiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze, greu de definit, contradictorii, ambivalente. Prin exprimarea lor de către consilier, clientul le înțelege mai bine, le conștientizează, le acceptă, și aceasta reprezintă un pas important spre dezvoltarea capacității de a le controla. În același timp clientul își dă seama de faptul că a trăi un sentiment într-o anumită situație este ceva normal, nu trebuie să își facă griji sau să se simtă vinovat pentru că are acele sentimente.

Stimularea autocunoașterii afective. Receptând reflectarea sentimentelor de către consilier, clientul se simte stimulat să se gândească mai mult la propriile stări emoționale și să progreseze pe calea autocunoașterii.

Crearea unui climat securizant. Vorbind despre sentimente, consilierul arată că el cunoaște bine aceste sentimente, și sugerează faptul că el îl respectă pe client chiar dacă are asemenea sentimente. Clientul își dă seama de faptul că sentimentele (chiar și cele pe care el le consideră a fi “rușinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate în prezența consilierului. El se simte deci în securitate în prezența consilierului și se simte acceptat în mod necondiționat.

Reformularea și reflectarea sentimentelor sunt două procedee centrale ale consilierii centrate pe client. Utilizând aceste procedee într-un climat de acceptare necondiționată a clientului, consilierul exercită o influență numită facilitare. Clientul se înțelege tot mai bine, se autoacceptă (pentru că este acceptat și de consilier) și toate acestea facilitează (ușurează, ajută) evoluția sa. Evoluând, maturizându-se, clientul va reuși să își rezolve problemele în mod independent.

Fiecare metodă de psihoterapie sau consiliere are anumite indicații și contraindicații (după Holdevici, 1996, p. 75). Consilierea nondirectivă poate fi utilizată cu succes în cazul persoanelor care au probleme de adaptare la mediu, dar nu suferă de probleme psihice grave (eventual de tulburări nevrotice ușoare). Prin această metodă pot fi abordate mai ales problemele care își au originea mai mult în interiorul personalității și mai puțin în surse de natură externă.

Consilierea centrată pe persoană este mai puțin eficientă în cazul persoanelor cu nivel intelectual redus, al celor trecuți de cincizeci de ani, al celor care au dificultăți de verbalizare, al personalităților dependente și în cazul psihoticilor.

Mulți terapeuți consideră că această metodă poate fi combinată cu alte metode de consiliere, în cadrul unui demers eclectic.

Terapia centrată pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuală, ci și de cea de grup. El a organizat așa numitele “grupuri de întâlnire” (encounter group).

Terapia centrată pe grup se bazează pe aceeași concepție teoretică privind personalitatea ca și terapia individuală, și are aceleași obiective: facilitarea maturizării clientului, autoactualizarea resurselor sale.

Grupul este alcătuit din 6 – 8 membri și terapeutul. Ședințele au loc într-o încăpere liniștită, iar membrii grupului sunt așezați în jurul unei mese. Ședințele de grup au loc de două ori pe săptămână, durata unei ședințe este de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de ședințe.

Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul ședințelor individuale. El nu propune temele de discuție și nu își impune propriul punct de vedere, ci clarifică și reflectă sentimentele, reformulează conținuturile exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a exprima acceptarea fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în posibilitatea fiecăruia de a deveni responsabil pentru soluționarea problemelor sale.

La prima ședință uneori există dificultăți, membrii grupului nu au curajul să înceapă discuțiile. Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare povestește ceva despre el și despre problemele sale. Acest lucru se realizează informal, fără presiune din partea terapeutului.

În cadrul ședințelor sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte asupra cărora se centrează discuția. Pentru fiecare temă există un participant cu rol principal care se află în centrul atenției și mai mulți participanți cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt, altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) ședințe, ele fiind aprofundate prin participarea majorității membrilor grupului.

De regulă primele ședințe sunt dominate de sentimente negative, și de descurajare. La ședințele ulterioare participanții încep să manifeste o mai bună autoacceptare și încep să apară sentimentele de speranță, căutarea relațiilor interpersonale, făurirea unor planuri de viitor.

Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai mare și participanții au mai mare încredere unii în alții. În cadrul terapiei de grup membrii grupului își înțeleg mai bine propria situație, fiind susținuți de ceilalți membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei doar dacă se simt acceptați de ceilalți membri ai grupului și de către terapeut.

În situația de grup participanții descoperă posibilitatea de a stabili relații interpersonale mai satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau anterior. Ei învață ce înseamnă să acorzi și să primești înțelegere și sprijin emoțional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, și faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

5. Analiza tranzacțională

a. Concepția lui Berne privind personalitatea

b. Concepțiile lui Berne privind relațiile sociale

c. Analiza tranzacțională

d. Jocuri pentru adulți

Analiza tranzacțională își are originea în lucrările lui Eric Berne și poate fi considerată atât ca o teorie explicativă a personalității, cât și o tehnică psihoterapeutică / de consiliere.

a. Concepția lui Berne privind personalitatea

Observând participanții din grupurile de psihoterapie Berne a constatat că uneori oamenii își modifică vizibil postura, punctul de vedere, vocea, vocabularul și alte aspecte ale comportamentului. Aceste modificări de comportament sunt însoțite de modificări ale sentimentelor. Aceste observații l-au condus pe Berne la descoperirea stărilor de ego care există în fiecare om.

O stare de ego reprezintă un sistem coerent de sentimente, însoțit de un set coerent de tipare comportamentale. Aceste stări de ego pot fi împărțite în trei categorii:

Stări de ego care s-au consolidat în copilărie și au rămas active și la vârsta adultă. Altfel spus, fiecare om adult poartă în sine Copilul. Acest copil poate fi:

copil adaptat, caracterizat prin conformism, adaptabilitate, complezență;

copil liber, neconformist, cu comportamente emoționale, intuitive, creative.

Stare de ego care realizează în mod autonom evaluări obiective ale realității. Această stare de ego reprezintă Adultul care are un comportament realist, logic, rațional, neafectiv.

Stări de ego care s-au format prin introiectarea valorilor preluate de la propriii părinți (norme și reguli morale, sisteme de atitudini și credințe). Fiecare om are deci și o stare de Părinte. Acest părinte poate fi:

părinte critic, conformist, care impune rigid atât lui însuși, cât și altora respectarea normelor;

părinte grijuliu, empatic, care manifestă comportamente de ocrotire față de ceilalți.

Fiecare stare de ego are o anumită cantitate de energie care determină sentimentele, comportamentele individului.

Vom da câteva exemple (după Holdevici, 1997, p. 157):

La o persoană depresivă stările de părinte critic, copil adaptat și adult au o cantitate ridicată de energie. O astfel de persoană este rigidă, hipercritică, conformistă, se supune regulilor impuse de alții, nu este capabilă de activități spontane, care să-i facă plăcere, este egocentrică și foarte puțin preocupată de problemele altora.

La personalitățile paranoide ego-ul de părinte este în funcțiune, iar ego-ul de adult sau copil nu “funcționează”.

Dacă starea de adult are puțină energie, individul va avea dificultăți de concentrare a atenției și în rezolvarea de probleme.

Dacă starea de copil liber are energie redusă, capacitățile creative vor fi slab exprimate.

Dacă starea de părinte grijuliu este slab reprezentată, subiectul este snguratic, depresiv, incapabil să acorde afecțiune altora.

Persoanele cu starea de părinte critic redusă se caracterizează prin capacitate de adaptare socială.

Persoanele cu starea de copil adaptat redusă vor avea greutăți în situațiile în care trebuie să facă compromisuri.

Raporturile energetice dintre stările de ego au tendința să se mențină perioade lungi de viață. Modificări se pot realiza în urma psihoterapiei. Dacă în cursul terapiei se întărește o stare a ego-ului, o altă stare a ego-ului pierde din energie. Tehnicile utilizate de psihoterapeut se adaptează în funcție de structura personalității clientului. Dacă, de exemplu, ego-ul de părinte autoritar este insuficient dezvoltat, se vor folosi tehnici pentru însușirea unor comportamente auto-asertive. Dacă ego-ul de adult este prea puternic, sunt indicate exercițiile de exprimare liberă a afectelor.

b. Concepțiile lui Berne privind relațiile sociale

Spitz a studiat copiii mici din orfelinate și a constatat că privarea lor emoțională îndelungată are ca și consecință starea numită hospitalism (stare caracterizată de indiferență față de mediu, apatie, scăderea imunității și îmbolnăviri frecvente care pot fi chiar fatale). Cercetări realizate asupra adulților au demonstrat că privarea senzorială îndelungată duce la tulburări psihice temporare. Cercetările de acest fel arată că privarea senzorială și emoțională duc la modificări organice. Dacă sistemul reticular activator al trunchiului cerebral nu este stimulat suficient, în celulele nervoase pot apărea schimbări degenerative. Adică, pentru a funcționa bine fizic și psihic, individul are nevoie de stimulare senzorială și emoțională. Berne (2002, p. 9) numește această necesitate umană de a fi stimulat foame de stimuli. Această foame este atât de puternică, încât orice stimul (chiar unul cu semnificație negativă) este preferabil lipsei de stimuli.

Copiii neglijați de părinți au tendința de a face diferite lucruri pentru a atrage atenția asupra lor. Pentru ei este mai bună chiar și pedeapsa decât ignorarea.

Foamea de stimuli este satisfăcută în cea mai mare măsură în copilăria mică, prin contactul corporal strâns dintre mamă și copil. Și la vârstele mai mari, această trebuință poate fi satisfăcută în cel mai înalt grad prin intimitatea fizică. Dar același scop poate fi atins și de forme mai subtile de acordare a atenției, grijii, recunoașterii. Astfel foamea infantilă de stimuli se transformă în foame de recunoaștere.

Foamea de stimuli poate fi satisfăcută prin mângâiere. Dar același termen poate fi utilizat și într-un sens generalizat. Astfel orice formă de recunoaștere, apreciere la adresa unei persoane poate fi considerată o mângâiere. Mângâierea poate fi privită ca o unitate fundamentală a vieții sociale. Un schimb de mângâieri constituie o tranzacție, care este unitatea minimală a relației sociale.

După părerea lui Berne o a treia trebuință foarte importantă (pe lângă foamea de stimuli și de recunoaștere) este foamea de structură, adică dorința de structurare (de ocupare) a timpului. Aceasta se poate realiza sub trei forme:

realizarea unei activități complexe (muncă);

desfășurarea unor comportamente mai mult sau mai puțin stereotipe, ce respectă normele sociale acceptate (norme privind salutul, cumpărăturile, mâncatul, conversațiile obișnuite de genul “ce mai faceți?”, cele despre vreme etc.) numite tranzacții rituale sau semi-rituale.

Realizarea unor comportamente (aparent) spontane care se produc în situațiile în care oamenii se cunosc mai bine. Aceste comportamente sunt doar aparent spontane și întâmplătoare, în realitate ele urmează niște tipare clare, iar desfășurarea evenimentelor se supune unor reguli și legi nescrise. Aceste situații sunt numite de Berne jocuri.

c. Analiza tranzacțională

Unitatea minimală a relației sociale se numește tranzacție. Dacă se întâlnesc două persoane, una dintre ele va vorbi sau va da un semn că este conștientă de prezența celeilalte. Acesta se numește stimul tranzacțional. Cealaltă persoană va răspunde acestui stimul, adică va da un răspuns tranzacțional. Tranzacțiile se produc în lanț. Fiecare răspuns este la rândul său un stimul. Analiza tranzacțională își propune să identifice starea de ego care a emis stimulul tranzacțional și cea care a dat răspunsul tranzacțional. Sunt studiate tipurile de tranzacții și modul în care se desfășoară seriile de tranzacții. În acest fel pot fi studiate relațiile interpersonale și pot fi analizate cauzele unor probleme de comunicare.

Tranzacțiile pot fi împărțite în două categorii: tranzacții complementare și încrucișate.

Tranzacțiile complementare (fig. nr. 1) sunt cele în care răspunsul este adecvat, așteptat și respectă ordinea firească a relațiilor umane sănătoase. Astfel de tranzacții sunt cele de Adult – Adult (discuțiile obiective purtate pentru rezolvarea unei probleme), Copil – Copil (în timpul unui joc) sau Părinte – Părinte (discuții cu caracter critic la adresa unor persoane absente). Tot tranzacții complementare sunt cele de tip Copil – Părinte, Părinte – Copil (copilul cere mâncare, părintele grijuliu îi dă), Părinte – Adult, Adult – Părinte, Copil – Adult, Adult – Copil (copilul cere ajutor la efectuarea temelor, adultul îl ajută). Cât timp tranzacțiile sunt complementare, comunicarea se desfășoară fără probleme.

Fig. nr. 1. Tranzacții complementare (după Berne, 2002, p. 25)

Tranzacțiile încrucișate îngreunează sau întrerup comunicarea. În aceste cazuri vectorii care reprezintă tranzacțiile în figură se încrucișează.

Vom da câteva exemple (după Berne, 2002, p. 23):

Ex. 1. Stimulul: “Poate aflăm de ce ai băut mai mult în ultima vreme.” – este o tranzacție de tip Adult – Adult.

Răspunsul: Întotdeauna trebuie să mă critici, așa cum a făcut tata” – este de tip Copil – Părinte (fig. nr. 2 a).

Un răspuns Adult – Adult ar fi fost: Poate că aflăm, tare aș vrea să știu și eu.”

Ex. 2. Stimulul: “Știi cumva unde îmi sunt butonii de la cămașă?” (Adult – Adult).

Răspunsul 1: “Întotdeauna dai vina pe mine (Copil – Adult).

Răspunsul 2: “De ce nu ești atent unde îți lași lucrurile? Nu mai ești copil.” (Părinte Copil) (fig. nr. 2 b).

Răspunsul 3: “Pe birou” (Adult – Adult).

a. b.

Fig. nr. 2 Tranzacții încrucișate

Tranzacțiile pot fi simple sau ulterioare.

Tranzacțiile simple implică o stare de ego din partea stimulului și una din partea răspunsului.

Tranzacțiile ascunse (ulterioare) presupun activarea a mai mult de trei stări de ego (Berne, 1984, p. 43) și acestea stau la baza jocurilor. Aceste tranzacții pot fi unghiulare și în duplex.

Exemplu de tranzacție unghiulară (după Berne, 2002, p. 25):

Comerciantul: “Acesta este mai bun, dar nu vi-l puteți permite.”

Gospodina: “Pe acesta îl cumpăr.”

La nivel social comerciantul se adresează Adultului din personalitatea gospodinei și îi spune două lucruri: “Acesta este mai bun.” Și “Nu vi-l puteți permite.” Dacă ar răspunde Adultul, ar spune: “Ai dreptate în ambele privințe”. Dar la nivel psihologic comerciantul se adresează Copilului din personalitatea gospodinei, și acesta îi și răspunde. Răspunsul gospodinei înseamnă: “Indiferent de urmările financiare, îi arăt eu arogantului ăstuia că sunt o clientă la fel de bună ca oricare alta.” (fig. nr. 3a).

Exemplu de tranzacție în duplex, care implică patru stări de ego:

Cowboy: “Vino să vezi grajdul.”

Musafira: “Mi-au plăcut grajdurile de când eram doar o copilă.”

La nivel social este o conversație Adult – Adult pe tema grajdurilor. La nivel psihologic este o conversație Copil – Copil despre jocul sexual (fig. nr. 3b).

Nivel social Nivel psihologic

b.

Fig. nr. 3. Tranzacții ascunse (ulterioare)

d. Jocuri pentru adulți

Berne definește jocul ca fiind o serie continuă de tranzacții complementare ascunse care înaintează spre un deznodământ previzibil. Aceste jocuri întotdeauna implică niște intenții ascunse de care participanții nu sunt pe deplin conștienți. Deși Berne folosește termenul “joc”, aceste activități nu presupun neapărat amuzament sau plăcere. De cele mai multe ori ele au un caracter serios sau chiar dramatic. Cu toate acestea jocurile sunt mereu reluate și jucate în forme asemănătoare deoarece ele oferă participanților niște recompense de natură psihosocială. O astfel de recompense pot fi evitarea unor situații generatoare de anxietate sau menținerea echilibrului psihic.

Pentru a înțelege mai bine, prezentăm jocul “Dacă n-ai fi fost tu”, cel mai răspândit joc jucat între soți (după Berne, 2002, p. 40).

D-na White se plângea că soțul I-a impus restricții severe în activitățile ei sociale, așa că ea nu a învățat niciodată să danseze. Datorită unor schimbări în atitudinea ei determinate de un tratament psihiatric, soțul ei a devenit mai puțin sigur pe el și mai indulgent. Astfel, d-na White a fost liberă să-și lărgească aria activităților ei. A început să ia lecții de dans, dar a descoperit – spre disperarea ei – că îi era o teamă morbidă de ringurile de dans, astfel că a trebuit să renunțe la acest proiect.

Această întâmplare nefericită, alături de altele de același fel, a scos la iveală câteva aspecte importante ale structurii căsniciei ei. Dintre numeroșii indivizi care îi făcuseră curte, ea și-a ales de soț un tip care o domina. Și atunci s-a aflat în situația de a se plânge că ar fi putut face o mulțime de lucruri “dacă nu erai tu”. Multe dintre prietenele ei aveau astfel de soți – care le dominau – și când se întâlneau dimineața ca să-și bea cafeaua, își petreceau mult timp jucând “dacă nu era el”.

Dar, după cum a ieșit la iveală, în ciuda plângerilor ei, soțul ei îi făcea un mare serviciu interzicându-i să facă ceva de care se temea foarte tare, împiedicând-o astfel să devină conștientă de temerile ei. Acesta era și motivul pentru care latura de Copil din personalitatea ei își alesese cu viclenie un astfel de soț…..

Eric Berne în cartea sa “Jocuri pentru adulți”, prezintă numeroase jocuri grupate Astfel: Jocuri de viață (“Alcoolicul”, “Datornicul” etc.), Jocuri de căsnicie, Jocuri de petrecere, Jocuri sexuale, Jocuri din lumea interlopă, Jocuri din cabinetul de consultații (“Nu încerc decât să te ajut” și “Nevoiașul” fiind jocuri în care se pot implica și asistenții sociali), Jocuri bune.

Asistentul social, cunoscând teoria lui Berne privind stările de ego, modul în care se desfășoară tranzacțiile și jocurile va reuși să înțeleagă mai bine situațiile complexe de viață pe care le întâlnește și să desfășoare cu mai mare eficiență activitatea de consiliere. Consilierii și psihoterapeuții special pregătiți își propun ca scop evidențierea și întreruperea jocurilor psihologice care au efecte negative asupra individului sau a grupului (familiei) din care face parte. Clientul este ajutat să se comporte matur și autonom. Pentru întreruperea jocurilor psihologice se utilizează frecvent tehnici de jucare de rol (Holdevici, 1996, p. 160).

6. Terapia centrată pe obiective și soluții

Terapia centrată pe obiective și soluții își are originile în lucrările lui Milton Erickson (echipa terapeutică a Institutului de Cercetări Mintale de la Palo Alto) și Steve de Shazer (echipa Centrului de Terapie Familială Scurtă).

Această terapie se deosebește mult de psihoterapia psihanalitică, comportamentalistă etc. În mod tradițional terapia (mai ales cea psihanalitică) se orientează asupra trecutului și caută în copilăria clientului originea problemelor actuale. După 1960 (odată cu dezvoltarea terapiei comportamentale), atenția terapeuților a început să se orienteze mai mult spre problemele prezente ale clientului. Terapia centrată pe obiective și soluții se focalizează mai ales pe viitor. Acești terapeuți nu se interesează de modul în care au apărut problemele sau de factorii care întrețin problemele, ci se centrează asupra rezolvării acestora, pe obiective și soluții.

Fig. nr. 1. Interviul terapeutic în Terapia centrată pe obiective și soluții

(după Holdevici, 1996, p. 151 și Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 138)

Stabilirea scopului terapeutic

(Care este motivul ce te-a determinat să vii la terapie?)

Dorințe, simptome, plângeri

(ce ai dori să schimbi în legătură cu aceasta?)

2. Excepții de la comportamentul problematic

(Când / cum se manifestă această excepție?)

(Când te comporți așa cum dorești?)

Excepții deliberate. Prescripție: Fă în așa fel ca acest comportament să se manifeste mai frecvent.

Excepții spontane. Prescripție: Încearcă să afli de ce întâmplă așa și cum anume se întâmplă.

3. Soluții ipotetice

(Atunci când problema va fi rezolvată, ce anume vei face altfel decât acum?)

(“întrebare-miracol” sau “bila de cristal”)

Prescripție: pune în practică o parte a comportamentului dorit.

Terapia centrată pe obiective și soluții se desfășoară în patru etape (Dafinoiu și Vargha, 2005, p.115):

Definirea scopului, adică a ceea vrea clientul.

Identificarea a ceea ce merge bine și dezvoltarea comportamentelor orientate în această direcție.

Căutarea unor noi soluții, dacă ceea ce face clientul nu duce la rezultatul dorit.

Elaborarea prescripțiilor terapeutice.

Acestea pot fi redate sub forma unei scheme (fig. nr. 1).

1. Definirea scopului, adică a ceea ce vrea clientul (și nu a ceea ce nu vrea) nu este o sarcină foarte simplă pentru că cei mai mulți clienți care se adresează terapeutului înșiră problemele pe care le au, spun ce nu vor să li se întâmple. Dar prin punerea accentului pe problemă există mari șanse de a se menține problema. Atunci când clientul vorbește despre simptomele, problemele, eșecurile sale el își întărește imaginea negativă despre sine, își diminuează respectul de sine. Relația terapeutică devine asimetrică: clientul se plasează într-o poziție de inferioritate în fața consilierului care este (se consideră) expert în problemele celorlalți.

Terapia centrată pe obiective și soluții consideră că clientul este expert în propriile sale probleme, el trebuie să-și formuleze scopurile (obiectivele). Consilierul trebuie să ajute clientul să-și transforme acuzele, problemele în scopuri care să fie realizabile și care să orienteze acțiunile ulterioare. Pentru ca să îndeplinească acest rol, scopurile trebuie să fie formulate respectându-se niște criterii:

Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical. Formulările care arată ce nu vrea clientul (nu vreau să fiu anxios, nu vreau să mă cert cu soția, vreau ca băiatul meu să nu mai plece de acasă, nu vreau să beau atât de mult etc.) subliniază problema, precizează ce trebuie evitat, dar nu arată care este direcția în care trebuie să se acționeze, ce dorește clientul să obțină la sfârșitul terapiei.

Inconștientul nostru operează doar cu afirmații, nu cu negații. Dacă cineva spune: “nu vreau să mă tem de X”, atunci el, fără să vrea, se va gândi la lucrul de care se teme (dacă vi se spune: nu vă gândiți la prăjitură, în mod cert veți vedea în fața Dv. o prăjitură, și veți depune un efort pentru a înlătura această imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare, imaginea va reveni mai des și va apărea tentația de a mânca prăjituri).

Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter afirmativ (vreau să fiu curajos, să mă înțeleg bine cu soția, băiatul meu să petreacă mai mult timp cu familia).

Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acțiunii, decât în termenii unor stări interne. Unii clienți afirmă că ei vor să fie fericiți, curajoși, mulțumiți etc., adică descriu stările interne, afective pe care ar dori să le aibă. Dar este mai important ca clientul să conștientizeze ce trebuie să facă pentru a-și atinge scopul. Pentru aceasta, el poate fi întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”, “Ce altceva vei face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”.

Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o formă generală). Celor mai mulți clienți le este greu să-și descrie concret scopurile. Pentru a fi ajutați li se pot pune întrebări cum ar fi: “Cine va observa primul că te-ai schimbat (ai devenit mai curajos, ai mai multă încredere în tine)?”, “Ce anume va observa el?”.

Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor semnaliza dispariția problemei. Descriind aceste comportamente clienții elaborează imagini pozitive despre viitorul lor, își planifică acțiunile pe care le vor face.

Scopurile să fie formulate astfel încât să declanșeze imediat acțiunile rezolutive. Dacă cineva amână luarea deciziei și începerea unor acțiuni în direcția rezolvării problemei, există șanse mari ca acestea să nu fie realizate niciodată.

Dacă clientul spune: “începând de luna viitoare nu mai beau”, există șanse mai mici de a se rezolva problema, decât dacă el ia decizia ca din ziua în care discută cu consilierul să renunțe la băutură, și în loc de a merge cu prietenii la băut să facă o altă acțiune (se va discuta detaliat despre această acțiune).

Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest criteriu are o mare importanță deoarece mulți clienți se adresează consilierului cu solicitări care se referă la realizarea unor schimbări în comportamentul altor persoane.

Un soț se poate plânge de comportamentul soției, și poate cere consilierului sfaturi pentru ca soția să-și modifice părerile, modul de a fi. Mulți părinți vin la consilier pentru că sunt nemulțumiți de copil și ar dori ca terapeutul să schimbe comportamentul copilului.

Nimeni nu poate fi schimbat, dacă nu dorește și el acest lucru și nu se prezintă din proprie inițiativă la consilier. Dar comportamentul unui individ este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte persoane. Dacă într-o relație o persoană își schimbă comportamentul, această schimbare, în timp, va determina producerea unor schimbări în comportamentul celeilalte persoane. Consilierul poate să-l ajute pe client să identifice acele comportamente pe care le poate schimba în așa fel încât să se producă niște modificări în relațiile sale cu soția / copilul. Dacă clientul își schimbă în mod semnificativ comportamentul, se vor modifica relațiile din cadrul familiei, adică în mod indirect se va acționa asupra comportamentului soției sau copilului.

Atunci când clientul și consilierul formulează scopul este important să fie utilizate cuvintele clientului. Mulți terapeuți, bazându-se pe cunoștințele lor teoretice și experiența practică, consideră că știu mai bine decât clientul care este problema și cum poate fi rezolvată. Consilierul trebuie să fie sigur că în cursul terapiei urmărește rezolvarea problemelor pe care le are în mod real clientul, și nu problemele presupuse de el. Pentru aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se limbajul clientului (chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere științific) și soluțiile să fie identificate pornind de la experiența de viață a clientului.

2. Identificarea a ceea ce merge bine și dezvoltarea comportamentelor orientate în această direcție.

În timpul interviului terapeutic consilierul urmărește schimbarea imaginii persoanei despre situația sa și a comportamentului său. Dacă prin mesaje verbale și nonverbale consilierul sugerează gravitatea situației clientului, acesta va deveni și mai neliniștit și depresiv. Dar el poate încerca să “depatologizeze” situația, să “normalizeze” problemele clientului. Dacă terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (și alții au probleme asemănătoare, problemele de acest fel pot fi rezolvate etc.), atunci clientul va avea reacții afective pozitive (speranță, încredere în sine și în consilier).

În mod tradițional, terapeutul își propune să descopere punctele slabe ale clientului și el ignoră ceea ce merge bine. Terapia centrată pe soluții pune în evidență punctele tari, aptitudinile și resursele clientului. Se discută despre succesele lui, despre ceea ce merge bine în activitatea / viața sa. Povestindu-și succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, își dezvoltă o imagine de sine pozitivă și comportamentul său va fi influențat în bine de aceste sentimente.

În multe familii există probleme grave în relațiile dintre părinți și copii. Părinții merg la consilier deoarece copilul este obraznic, încăpățânat, minte etc. Acești părinți sunt centrați pe aceste probleme, și au tendința de a nu acorda atenție calităților copilului și acelor perioade în care se înțeleg bine cu copiii lor. Consilierul poate să orienteze atenția lor spre aceste calități cerând părinților să vorbească despre succesele copilului, despre pasiunile lui, să facă o listă cu însușirile pozitive ale copilului.

De asemenea el poate focaliza atenția părinților asupra momentelor în care nu sunt probleme, cerându-le să facă un jurnal al evenimentelor plăcute petrecute cu copilul. Pornind de la acestea se vor căuta soluțiile.

Fiecare client a utilizat și până în prezent comportamente care au avut efecte pozitive. Consilierul caută împreună cu clientul excepțiile, situațiile în care problema nu se manifestă. Clientului i se pun întrebări care sugerează faptul că se produc astfel de excepții: “Ce este diferit atunci când problema nu se manifestă, față de situațiile în care se manifestă?”.

Nu se recomandă să întrebăm: “Sunt situații în care vă înțelegeți bine în familie, nu vă certați?” (Această întrebare arată că presupunem că ar fi posibil ca astfel de momente să nu existe), ci întrebăm: “Prin ce se deosebesc situațiile în care vă înțelegeți bine față de cele în care vă certați? Descrieți detaliat o zi în care v-ați înțeles bine”.

Dacă clientul susține că problema se manifestă mereu și nu găsește excepții, îl rugăm să vorbească despre situațiile în care problema are o intensitate redusă.

Excepțiile identificate de client pot fi excepții deliberate sau spontane Excepțiile deliberate se manifestă atunci când cineva face în mod intenționat ceva în așa fel încât problema să dispară sau să se atenueze. Clientul este rugat să explice detaliat ce a făcut pentru ca excepția să se producă. Răspunzând la întrebare el conștientizează cum utilizează comportamente eficiente. De asemenea el este ajutat să-și asume responsabilitatea pentru schimbările pozitive din viața sa. Clientul își dă seama că poate controla situația: reproducând comportamentul (ținând bineînțeles seama de caracteristicile situației) problema poate fi înlăturată sau atenuată. După cum arată Peller și Walter (după Dafinoiu și Vargha, 2005, p. 119), mulți clienți se află în posesia soluției, dar vin la terapeut pentru a cere “permisiunea” de a o folosi.

Excepțiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă sau are o intensitate redusă, dar clientul nu conștientizează cum a contribuit la producerea acestei excepții. Totuși, analizând detaliat aceste excepții clientul poate fi ajutat să-și conștientizeze contribuția, ceea ce îl ajută să utilizeze pe viitor în mod intenționat comportamente eficiente, prin care poate evita problema.

Exemplu. Mulți părinți se plâng de comportamentul opoziționist al copilului. Dar copilul nu este întotdeauna opoziționist. Discutând cu părinții, se poate observa că el are comportamente adecvate atunci când părinții sunt mai calmi, mai relaxați, dispuși să discute cu copilul și să îl laude, să-l recompenseze pentru comportamentele sale bune. Consilierul va încuraja părinții să crească frecvența în timp a perioadelor în care acordă mai multă atenție copilului, și implicit frecvența comportamentelor opoziționiste va scădea.

În concluzie, excepțiile de la problemă sugerează soluțiile. Prin identificarea excepțiilor pot fi găsite resursele conștiente și inconștiente ale clientului. Prin încurajarea manifestării comportamentelor care duc la aceste excepții sunt activate resursele clientului și clientul începe să simtă că poate controla situația.

3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluție, atunci se va face altceva. Uneori oamenii nu reușesc să își rezolve problemele deoarece consideră că există o singură soluție corectă. Consilierul va ajuta clientul să elaboreze formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluția. Aceste alternative îl vor ajuta să utilizeze mai eficient resursele de care dispune.

Dacă un copil este etichetat ca fiind încăpățânat, părinții vor considera că soluția nu poate fi alta decât pedeapsa. Dar problema poate fi definită și altfel. Comportamentul copilului poate fi explicat din perspectiva etapei de vârstă în care se află (este la vârsta adolescenței). Sunt părinți care consideră că încăpățânarea este o însușire pozitivă, pentru că indică o personalitate puternică; pe viitor, această însușire îl va ajuta pe copil să persevereze, să își realizeze scopurile, să se impună etc. Formulând altfel problema, părinții vor căuta și vor găsi alte soluții. Deci atât pentru problemă, cât și pentru soluție există numeroase variante, numeroase alternative.

Dacă clientul rămâne centrat pe problemă și nu reușește să găsească excepții, consilierul îl ajută să formuleze soluții ipotetice. Pentru găsirea acestora, se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l provoca pe client să descrie cât mai amănunțit ce și cum va fi diferit în viața lui după dispariția problemei: “Cum te vei comporta când problema ta va dispărea?”.

În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima dată de De Shazer (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 145): “Imaginează-ți că într-o noapte, în timp ce dormi, se întâmplă un miracol și problema despre care mi-ai vorbit dispare. Deoarece erai adormit, nu ai cum să știi că miracolul a avut loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine primele semne că miracolul s-a întâmplat? Ce anume va fi diferit?”.

O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M. Erickson. El invita clienții să privească în viitor, când problema va fi deja rezolvată, și apoi să explice cum anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

4. Elaborarea prescripțiilor terapeutice. După identificarea excepțiilor sau a soluțiilor ipotetice, urmează elaborarea prescripțiilor terapeutice, prin a căror realizare clientul își atinge scopurile pentru care s-a prezentat la terapie. Cele mai importante prescripții terapeutice sunt:

Observă momentele pozitive!. Clientului i se cere ca până la următoarea ședință de consiliere să facă un Jurnal al evenimentelor pozitive sau să observe și să noteze situațiile în care problema pentru care s-a prezentat nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă. Prin această autoobservare și centrare pe aspectele pozitive el își poate îmbunătăți imaginea despre sine și despre situația în care se află.

Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepții! Dacă clientul a identificat excepții de la problemă produse intenționat, i se cere să continue să producă aceste excepții și să observe ce se întâmplă.

Descoperă cum apar excepțiile spontane!. Clientul este stimulat să observe momentele în care problema nu se manifestă și să caute explicații.

Fă puțin din elementele soluției ipotetice!. Clientul a enumerat mai multe comportamente a căror manifestare semnalează dispariția problemei. Consilierul, împreună cu clientul, caută acele comportamente care pot fi realizate / exersate până la ședința următoare. Realizând aceste comportamente, clientul se apropie de rezolvarea problemei.

7. Consiliere în situații de criză

Criza poate fi definită ca situația în care o persoană, în timp ce urmărește atingerea unui scop important al vieții sale, se confruntă cu un obstacol care, pentru moment, nu poate fi depășit prin utilizarea metodelor obișnuite de rezolvare a problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe durata căreia sunt încercate mai multe soluții (după Caplan, în Dafinoiu, 2000, p. 21).

În funcție de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:

consiliere precriză, care are loc înaintea declanșării unei crize previzibile;

consilierea în situații de criză;

consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării la o nouă situație de viață.

Intervenția în situații de criză este urgentă, intensă și de scurtă durată. Ea își propune nu numai alinarea suferințelor, ci și prevenirea consecințelor negative psihologice, medicale și sociale ale situației care a declanșat criza.

Consilierea în situații de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de Hill) și pe teoria intervenției în criză (Golan).

Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model, orice situație de criză are trei componente principale (după Popescu M., 2002):

antecedentul sau evenimentul declanșator; acesta poate fi:

predictibil și așteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de dezvoltare – nașterea unui copil, pubertatea, adolescența, criza de la mijlocul vieții, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea naturală a unei persoane apropiate etc.

impredictibil, neașteptat; acești factori duc la declanșarea unor crize circumstanțiale: nașterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente, calamități naturale, șomaj, divorț, moartea neașteptată a unei rude etc.

resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);

modul în care definește (interpretează) sistemul client evenimentul antecedent.

Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care interacționează aceste trei componente: evenimentul declanșator, resursele clientului și modul în care interpretează clientul evenimentul. Instalarea crizei, intensitatea și caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la situația creată nu depind numai de evenimentul declanșator, ci și de particularitățile clientului (sistemul său de valori, normele socioculturale specifice societății din care face parte etc.).

N. Golan (după Popescu M., 2002) consideră că intervenția în situațiile de criză trebuie să țină seama de următoarele:

Orice individ, familie, grup sau organizație parcurge anumite crize în cursul vieții sale, declanșate de evenimente anticipate sau neanticipate.

Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicați o stare acută de stres emoțional, care nu reprezintă o experiență normală de viață și care perturbă grav echilibrul emoțional.

Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoțional se străduiesc să recâștige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă individul este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoțional. Mecanismele de apărare pe care le utilizează în general nu mai funcționează. Din aceste cauze individul este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.

Răspunsul emoțional din starea de criză poate avea intensități diferite, în funcție de natura crizei și resursele interne ale individului. Cu toate acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a situațiilor de criză.

Fiecare criză depășită cu succes determină formarea unor abilități personale care vor fi folosite în depășirea unor crize ulterioare. Astfel, în anumite situații, criza reprezintă o posibilitate de creștere și dezvoltare. Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiții “normale”, criza poate determina tulburări psihice de lungă durată.

Etapele parcurse în situațiile de criză sunt următoarele:

Șocul. Evenimentul declanșator determină prăbușirea mecanismelor de apărare și provoacă o stare acută de șoc.

Negarea. Prima încercare de depășire a stării de șoc o reprezintă negarea evenimentului declanșator (“nu se poate ca mie să mi se întâmple așa ceva”).

Mania reprezintă descărcarea emoțională a tensiunilor acumulate (prin povestirea repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin țipete, plâns etc.). Intensitatea și modul de exprimare a tensiunii interne depinde de resursele interne ale clientului (echilibrul emoțional, încrederea în sine și în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori etc.) și de modul în care interpretează evenimentul care a declanșat criza.

Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei și a posibilelor beneficii care ar putea rezulta (“în orice rău este și un bine”). Și “negocierea” este influențată de resursele clientului, cât și de modul în care definește evenimentul declanșator. Negocierea se poate sfârși prin resemnare, ceea ce înseamnă că schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.

Adaptarea reprezintă depășirea situației de criză. Schimbările necesare sunt acceptate și individul dezvoltă abilități noi, pe care le va putea folosi în situațiile de criză care vor urma. Abilitățile astfel dobândite se adaugă la resursele interne la care va apela individul în viitor.

Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obișnuit între 6 – 8 săptămâni.

Consilierea în situațiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului. Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relații solide cu clientul. Intervenția trebuie să evite pericolul acțiunilor și deciziilor ireversibile, cât și dezvoltarea unor atitudini și comportamente neadecvate. Consilierea se desfășoară la două niveluri (Rapaport, după Popescu, 2002):

nivelul emoțional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoțiile acut resimțite și să dobândească o oarecare înțelegere emoțională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru client.

nivelul acțional. Clientul este ajutat să înțeleagă eventualele legături dintre criza actuală și unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înțeleagă modul în care criza îi afectează situația. Sunt identificate posibilitățile de adaptare ale clientului la noua situație și se încearcă dezvoltarea unor noi abilități de adaptare.

8. Modelul psihoeducațional în consiliere

În consiliere modelul psihoeducațional este folosit atât de către psihologi, cât și de către asistenții sociali. Acest model poate fi ilustrat foarte sugestiv de un vechi proverb chinezesc: “Dacă dai unui om un pește, îi asiguri o masă; dacă îl înveți să pescuiască, el va putea să își procure hrană pentru tot restul vieții”.

În capitolul 2 am arătat că la început asistența socială a fost puternic influențată de activitatea medicală. În “modelul medical” problemele sociale sunt privite ca niște boli, care trebuie să fie diagnosticate și tratate. Etapele acțiunii asistențiale sunt:

boala (problema socială) diagnoza prescrierea tratamentului terapia

vindecarea.

Cu timpul s-au produs numeroase schimbări în modul de a vedea rolul clientului și de a concepe activitatea asistentului social. Astăzi clientul nu mai este văzut ca un individ pasiv, care așteaptă ca asistentul social să îl ajute, ci este privit ca o persoană activă, care trebuie să fie ajutată să se ajute singură. Se pune un mare accent pe profilaxie, adică pe prevenirea problemelor sociale. În această nouă concepție asistentul social trebuie să își asume și rolul de educator, pe lângă multe alte roluri. El, ca educator, în urma evidențierii unor probleme sau a unor nemulțumiri ale clientului, îl ajută pe client să își însușească diferite deprinderi care îl vor ajuta să facă față cerințelor vieții. În modelul psihoeducațional etapele acțiunii sunt (Authier, după Holdevici, 1996, p. 221):

problemele, nemulțumirile clientului stabilirea unor scopuri însușirea unor deprinderi de viață atingerea scopului.

În modelul psihoeducațional consilierul ajută clientul să își însușească o serie de deprinderi cu ajutorul cărora poate să facă față problemelor vieții.

Deprinderile pot fi definite ca acțiuni automatizate care au fost elaborate conștient, s-au consolidat prin exercițiu, și se desfășoară fără control conștient permanent. În timpul vieții se formează numeroase deprinderi: deprinderea de a merge, a scrie, a citi, a utiliza diferite instrumente, a merge cu bicicleta, a conduce mașina, a face cumpărături, a saluta, a conversa cu o persoană cunoscută, a asculta activ, a gospodări banii, a planifica activitatea, a găsi un loc de muncă, a soluționa conflicte, a se autoafirma etc.

Deprinderile se formează printr-un proces de învățare mai mult sau mai puțin îndelungat: la început celui care învață i se prezintă un model al acțiunii (i se demonstrează cum trebuie să acționeze pentru a obține rezultatul dorit). În continuare discipolul exersează acțiunea. În această etapă acțiunea se desfășoară greoi și se fac multe greșeli. După o perioadă de exersare acțiunea se desfășoară tot mai ușor, se fac tot mai puține greșeli, rezultatele sunt tot mai bune. În acest fel acțiunea se automatizează, adică ea se desfășoară cu ușurință, fără să ne concentrăm atenția asupra sa. După ce s-a realizat automatizarea, ne concentrăm asupra aspectelor de ansamblu ale acțiunii, și nu asupra acestor componente.

În familiile obișnuite copiii își însușesc o mare parte din deprinderile de care au nevoie în timpul vieții de la părinți și de la cadrele didactice. Unii copii trăiesc în condiții nefavorabile (centre de plasament; școli speciale; au părinți care îi maltratează sau au comportamente antisociale etc.) și nu au ocazia de a-și însuși deprinderile fundamentale de care au nevoie în viață. Alții, deși au beneficiat de o educație corespunzătoare, în timpul vieții întâlnesc niște situații pentru care nu au fost pregătiți (șomaj, imigrare etc.). Acești oameni ajung în situația de a avea nevoie de asistență socială pentru că nu dispun de niște competențe pe care dacă și le însușesc vor reuși “să meargă mai departe”. În aceste cazuri rolul asistenților sociali este de a deveni educatori și de a-i ajuta pe acești oameni să își formeze deprinderile deficitare.

Un reprezentant al orientării psihoeducaționale în consiliere este G. M. Gazda. El a pornit de la faptul că dezvoltarea umană se desfășoară într-un mod logic, ordonat, previzibil. Marea majoritate a celor care se află într-o anumită etapă de dezvoltare dispun de însușiri psiho-comportamentale relativ asemănătoare. Lui Gazda i-a venit ideea să “inventarieze” deprinderile de viață (life skills)corespunzătoare etapelor de dezvoltare ale unui individ obișnuit. Cei care și-au însușit deprinderile de viață caracteristice vârstei și sexului lor se adaptează mai ușor cerințelor societății. Eșecul în asimilarea unor deprinderi de viață poate să ducă la comportamente dezadaptative. Pentru a preveni aceste comportamente (sau pentru a remedia situația dacă ele s-au manifestat deja) este necesară evidențierea deprinderilor deficitare și apoi parcurgerea unor programe care au ca scop însușirea acestor deprinderi.

La început Gazda a organizat programe de dezvoltare a deprinderilor de comunicare. Cu timpul el a observat că cei care au dificultăți de adaptare în general au lacune multiple și dezvoltarea lor trebuie să se realizeze în același timp în mai multe direcții. În acest fel a ajuns la dezvoltarea modelului numit “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple”.

În prima etapă a activității clientul este încurajat să vorbească despre problemele sale și este ajutat să identifice, sub îndrumarea consilierului, deprinderile de viață deficitare. În funcție de deprinderile identificate, el este încadrat în câteva grupuri în care urmează niște programe pentru însușirea acestor deprinderi.

În cadrul modelului “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple” există 6 grupe tematice (după Holdevici, 1996, p. 224):

Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală.

Forma fizică. Menținerea unei bune stări de sănătate.

Deprinderi de stabilire a unor scopuri de viață.

Deprinderi de a rezolva problemele de viață.

Grup de sfat vocațional.

Grup pentru formarea unor deprinderi de loisir.

În cadrul fiecărui grup tematic sunt mai multe programe. De exemplu în cadrul temei “Deprinderi de a rezolva problemele de viață” există programe de dezvoltare a deprinderii de alegere a partenerului sau de stabilire a unor relații corespunzătoare în familie. Tema “Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală” are ca o subcomponentă antrenamentul autoasertiv.

Etapele învățării unei deprinderi sunt:

Terapeutul prezintă motivele care stau la baza comportamentului corect. El descrie comportamentul corect.

Terapeutul și coterapeutul demonstrează comportamentul. Ei arată în mod concret cum se procedează.

Cursanții exersează deprinderea respectivă sub forma unor jocuri de rol.

Se dau teme pentru acasă și acestea constau în aplicarea deprinderii de viață în diferite situații.

Autoevaluarea și evaluarea de către membrii grupului a deprinderii nou formate.

Programele durează 2 – 3 săptămâni, 4 – 5 zile pe săptămână. O activitate are o durată de două ore. Activitățile se realizează în grupe mici de lucru formate din 6 – 12 cursanți.

9. Caracteristici ale consilierii eficiente și ineficiente

Consilierul poate fi mai mult sau mai puțin eficient în munca sa. Vom realiza o analiză comparativă a caracteristicilor consilierului eficient și ineficient, în funcție de etapele principale ale activității de consiliere și de modalitățile de abordare a problemelor (după Holdevici, 1996, p. 206 – 217) (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale consilierului eficient / ineficient (după Holdevici, 1996, p. 216).

Principalele etape ale activității de consiliere sunt (ne referim în special la Consilierea bazată pe teoria deciziei, elaborată de Ivey și Simek-Downing):

Definirea clară a problemei clientului. Clientul care se prezintă la consilier vorbește despre diferite experiențe de viață, înșiră mai multe probleme, dar în general acestea sunt prezentate într-un mod neorganizat, nesistematic. Pe baza informațiilor furnizate de client, consilierul trebuie să găsească problemele centrale care îngreunează adaptarea socială a clientului și cauzele acestor probleme. Consilierul, împreună cu clientul, elaborează câteva definiții alternative ale problemei. Atunci când caută cauzele, consilierul ia în considerare atât factorii care țin de individ (tipul de personalitate, nivelul intelectual, particularități afectiv-motivaționale etc.), cât și factorii care țin de mediul social în care trăiește clientul, prejudecățile sociale. Dintre definițiile elaborate, consilierul și clientul selectează o definiție de lucru. Consilierii eficienți definesc foarte repede problema.

Unii consilieri ineficienți acceptă definiția dată de client, nu caută definiții alternative. Ei au tendința de a explica problema clientului fie numai prin una – două din însușirile sale de personalitate, fie prin factorii de mediu, și nu reușesc să vadă problema în toată complexitatea sa. Alții discută mult cu clientul, trec de la o temă la alta, dar nu reușesc să definească în termeni preciși ce problemă are clientul.

Stabilirea obiectivelor. După definirea problemei consilierul formulează obiectivele activității de consiliere și focalizează activitatea sa și a clientului asupra acestor obiective. Un consilier ineficient lucrează fără o asemenea focalizare, el trece fără nicio direcționare de la o activitate la alta.

Elaborarea unor alternative posibile de soluții. Consilierul ajută clientul să își conștientizeze sistemul de valori, adică să știe precis ce dorește, ce are mai multă importanță pentru el, în ce ordine dorește să își atingă obiectivele. Pe baza tuturor informațiilor disponibile consilierul caută împreună cu clientul niște soluții. Consilierul eficient reușește să stimuleze creativitatea clientului astfel ca acesta să găsească un număr cât mai mare de soluții, și acestea să fie cât mai variate. Pentru fiecare soluție sunt examinate avantajele și dezavantajele pe care le prezintă.

Unii consilieri ineficienți nu găsesc nicio soluție, sau se mulțumesc cu o singură soluție.

Alegerea soluției optime și implementarea ei în practică. După ce clientul și consilierul au definit problema, au fixat obiectivele, au identificat mai multe soluții și le-au analizat, se trece la alegerea soluției care pare a fi cea mai bună. În continuare se formulează planul de acțiune. Consilierul și clientul descompun acest plan în pași concreți. Clientul va exersa acțiunile considerate a fi eficiente în cursul ședințelor terapeutice (eventual sub forma unor jocuri de rol) și apoi le va aplica în diferite situații de viață, prin intermediul “temelor pentru acasă”. În funcție de rezultatele obținute se evaluează eficiența activităților realizate. Dacă soluția este eficientă, se poate încheia consilierea. Dacă rezultatul nu este bun, se poate relua întregul proces.

Consilierul ineficient acceptă soluțiile propuse de client fără a analiza corespunzător problema sau lasă clientul să se descurce singur atunci când aplică soluția.

În ceea ce privește modalitatea de lucru, consilierul eficient dă dovadă de creativitate în munca sa cu clientul și, în același timp, știe și să stimuleze creativitatea clientului. Are cunoștințe teoretice solide și aplică aceste cunoștințe în funcție de caracteristicile situației. Consilierul ineficient este rigid, se bazează pe o singură concepție teoretică, aplică aceleași tehnici, indiferent de problemele clienților.

Unii consilieri ineficienți pot nega problemele reale ale clienților și pot refuza să se ocupe în mod serios de aceste probleme (“de ce vă plângeți, și alții au probleme de acest fel”). Alții văd o singură modalitate în care pot fi abordate problemele (o singură concepție teoretică, un singur mod de a defini problema și de a o soluționa). Ei aplică aceste modalități, chiar dacă rezultatele nu sunt bune. Sunt consilieri care schimbă repede și fără motiv concepțiile pe care le aplică, definițiile privind problema, obiectivele, planurile de acțiune. O altă categorie de consilieri este conștientă de complexitatea problemelor și se caracterizează prin anxietate, prin teama de a nu omite ceva important. Acești consilieri sunt nesiguri în acțiunile întreprinse.

Consilierul eficient este deschis la noi alternative și posibilități care pot să apară în cursul ședințelor de consiliere, dar fără să piardă din vedere direcția principală de acțiune.

Bibliografie

Băban A., (coord.), (2001), Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj-Napoca.

Berne, E., (1984), Emberi játszmák, Háttér kiadó, Budapest.

Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulți, Editura Amaltea, București.

Bocancea, C., Neamțu, G., (1999), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

Bocancea, C., (2005), Principii ale acțiunii în asistența socială, în Neamțu, G., Stan, D., Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Iași.

Caïn A., (2003), Psihodrama-Balint. Metodă, teorie și aplicații, Editura Trei, București.

Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași

Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Editura Polirom, Iași.

De Visscher, P., (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în Neculau, A., Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași.

Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL Educational, București.

Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, București.

Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura Științifică, București.

Killén, K., (1998), Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timișoara.

Plosca, M., Mois, A., (2001), Consiliere privind cariera, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Popescu, M., (2002), Consiliere, în Pop, L., (coord.), Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București, pp. 187 – 193.

Rotaru, A., (2002), Consiliere și orientare, Editura Arves, Craiova.

Roth-Szamosközi, M., (2003), Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Șchiopu, U., (coord), (1997), Dicționar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, București.

Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.