Rolul Imaginii de Sine In Perceptia Sociala la Copii Abuzati Fizic Si Emotional

CUPRINS

/Design experimental ……………………………………………………………….4

CAPITOLUL 1 – Explorări în personalitate ……………………………………..7

1.1 Sinele ca modalitate de pătrundere în structura personalității….10

1.1.1 Delimitări conceptuale …………………………………………….10

1.1.2 Teorii cu privire la structurarea Sinelui……………………………12

1.2 Percepția socială………………………………………………………19

1.3 Evoluția imaginii de sine și a percepției sociale de la naștere

până la adolescență……………………………………………………………………………26

CAPITOLUL 2 – Abuzul asupra copilului………………………………….…35

2.1 Modalități de abordare ale abuzului……………………….…………35

2.1.1 Tipuri de abuz asupra copilului…………………………………….37

2.2 Factorii etiologici și factorii de risc care favorizează dezvoltarea

comportamentelor violente………………………………………………….……..42

2.2.1 Explicații privind formarea comportamentelor violente…………..45

2.3 Funcțiile de părinte…………………………………………………….50

2.4 Copilul în situații de abuz……………………………….……………..52

CAPITOLUL 3 – Consecințele abuzului asupra personalității

copilului……………………………………………………………………..………61

3.1 Manifestările psihologice și psihopatologice ale abuzului…………61

3.2 Particularitățile de personalitate ale copilului abuzat……………….66

3.3 Teorii cu privire la personalitatea copilului abuzat……………………69

CAPITOLUL 4 – Metodologia cercetării ……………………………………………..72

4.1 Obiectivele și ipotezele cercetării …………………………………………72

4.2 Metode de cercetare ……………………………………………………………75

4.2.1 Participanții………………………………………………………………………75

4.2.2 Aparatura ( Materiale, Instrumente )…………………………………….78

4.2.3 Procedura ……………………………………………………………………….86

Capitolul 5 – Rezultatele …………………………………………………………………..90

Capitolul 6 – Discuții. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor …………105

Anexa 1……………………………………………………………………………………………122

Anexa 2……………………………………………………………………………………………123

Anexa 3……………………………………………………………………………………………126

Bibliografie………………………………………………………………………………………128

=== Rolul Imaginii de Sine in Perceptia Sociala la Copii Abuzati Fizic si Emotional ===

CUPRINS

/Design experimental ……………………………………………………………….4

CAPITOLUL 1 – Explorări în personalitate ……………………………………..7

1.1 Sinele ca modalitate de pătrundere în structura personalității….10

1.1.1 Delimitări conceptuale …………………………………………….10

1.1.2 Teorii cu privire la structurarea Sinelui……………………………12

1.2 Percepția socială………………………………………………………19

1.3 Evoluția imaginii de sine și a percepției sociale de la naștere

până la adolescență……………………………………………………………………………26

CAPITOLUL 2 – Abuzul asupra copilului………………………………….…35

2.1 Modalități de abordare ale abuzului……………………….…………35

2.1.1 Tipuri de abuz asupra copilului…………………………………….37

2.2 Factorii etiologici și factorii de risc care favorizează dezvoltarea

comportamentelor violente………………………………………………….……..42

2.2.1 Explicații privind formarea comportamentelor violente…………..45

2.3 Funcțiile de părinte…………………………………………………….50

2.4 Copilul în situații de abuz……………………………….……………..52

CAPITOLUL 3 – Consecințele abuzului asupra personalității

copilului……………………………………………………………………..………61

3.1 Manifestările psihologice și psihopatologice ale abuzului…………61

3.2 Particularitățile de personalitate ale copilului abuzat……………….66

3.3 Teorii cu privire la personalitatea copilului abuzat……………………69

CAPITOLUL 4 – Metodologia cercetării ……………………………………………..72

4.1 Obiectivele și ipotezele cercetării …………………………………………72

4.2 Metode de cercetare ……………………………………………………………75

4.2.1 Participanții………………………………………………………………………75

4.2.2 Aparatura ( Materiale, Instrumente )…………………………………….78

4.2.3 Procedura ……………………………………………………………………….86

Capitolul 5 – Rezultatele …………………………………………………………………..90

Capitolul 6 – Discuții. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor …………105

Anexa 1……………………………………………………………………………………………122

Anexa 2……………………………………………………………………………………………123

Anexa 3……………………………………………………………………………………………126

Bibliografie………………………………………………………………………………………128

DESIGN EXPERIMENTAL

Cercetarea prezentă are scopul de a demonstra existența unei relații între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional pe de-o parte și existența unei diferențe semnificative între imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional care provin din medii defavorizate și imaginea de sine la copiii neabuzați care provin din medii familiale normal constituite, pe de altă parte.

Variabila independentă este reprezentată de imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional și neabuzați.

În ceea ce privește imaginea de sine am avut în vedere copiii care sunt expuși abuzului fizic și emoțional, adică acei copii care provin din medii familiale în care violența intrafamilială este prezentă cât și copiii care provin din medii familiale normal constituite.

În toate ipotezele variabila independentă reprezentată de imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional rămâne aceeași în schimb variabila dependentă ia alte valori.

În cadrul primei ipoteze care are în vedere existența unei diferențe semnificative între imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional și imaginea de sine la copiii neabuzați, este evidențiată doar variabila independentă. Imaginea de sine se referă la capacitățile de autocunoaștere ale subiectului, exigențele în raport cu sine, bazate pe raportul de supra/subapreciere. Imaginea de sine este un construct mental complex, ce se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective (eul fizic, eul psihic, eul social, eul familial ), este conștiinta față de caracteristicile mentale și fizice. Imaginea de sine se reflectă într-o părere bună, pozitivă față de sine în cazul copiilor neabuzați care au internalizat păreri și evaluări optime din partea celor din jur, dar oarecum păstrându-și o limită între propria autoapreciere și aprecierea celor din jur. Imaginea de sine pozitivă arată o persoană plină de încredere și de valoare, o persoană care acceptă atât lauda cât și critica într-o manieră obiectivă. Atitudinea unei persoane care are o imagine de sine pozitivă se bazează pe valori interioare și acceptă consecințele ce decurg din comportamentul ei.

Imaginea de sine negativă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume, o incapacitate de a-și mobiliza și valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o autoapreciere și o autocunoaștere scăzută. O imagine de sine negativă se traduce printr-o părere negativă față de sine cu sentimentul că și ceilalți au o părere negativă.

Această variabilă independentă poate avea urmatoarele niveluri : o imagine de sine pozitivă și o imagine de sine negativă.

Imaginea de sine joacă un rol important în dezvoltarea personalității și a “self-ului” și este o componentă importantă a sănătății noastre emoționale.

În cadrul celei de-a doua ipoteze precum generale și a ipotezelor specifice ce pun în relație imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional, variabila independentă este dată de percepția socială.

În cadrul primei ipoteze specifice, variabila dependentă este dată de percepția socială a părințiilor iar, în cadrul celei de-a doua, variabila dependentă este dată de percepția socială asupra grupului de apartenență, amândouă puse în relație cu imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional.

Percepția socială în structura sa conține atât percepția socială asupra familiei cât și percepția socială asupra grupului de apartenență.

Relațiile interpersonale constituie o modalitate prin intermediul cărora, fiecare aspiră la cunoașterea de altul și de Sine. Această cunoaștere de Sine și de altul se realizează în cadrul unui proces amplu denumit “percepție socială”.

Actul perceptiv înseamnă a desprinde un obiect, un stimul din câmp, de a-i sesiza însușirile sale și a-l repartiza într-o anumită categorie sau clasă. De regulă, perceptul este tradus în codul verbal.

“A percepe pe altul înseamnă a-l clasifica în anumite categorii semnificative sub unghiul unei culturi, semnifică a lua act de statusul și rolul său”.

Proporția actului perceptiv asupra familiei și asupra grupului de apartenență este uneori un indicator al percepției sociale a copilului.

Variabila, percepția socială poate lua în cercetarea prezentă următoarele valori :

o percepție socială neafectată, normală pentru că imaginea de sine a copiilor este dominată de convingeri, trăiri, gânduri pozitive despre sine și despre cei din jur care, au fost insuflate de modelele parentale pozitive conducând totodată la construirea unei baze solide în ceea ce privește personalitatea copiilor lor; o percepție socială afectată fiind influențată tocmai de o imagine de sine scăzută, umbrită de gânduri, sentimente și convingeri negative despre sine dar și despre cei din jur insuflate de comportamentul abuzator al părinților, conducând la instalarea unei personalități instabile.

În cadrul acestei cercetări au participat 80 de copii cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani.

Dintre cei 80 de participanți 40 au fost copiii abuzați fizic și emoțional și 40 de copii neabuzați care provin din familii normal constituite.

Pentru a testa valabilitatea ipotezelor, participanții au fost distribuiți în două loturi.

Primul lot îl reprezintă lotul de control reprezentat din cei 40 de copii neabuzați care provin din familii normal constituite. Acest lot de control are scopul de a demonstra dacă există o diferență semnificativă în ceea ce privește variabila independentă între lotul de control și lotul experimental.

Al doilea lot îl reprezintă lotul experimental format din 40 de copii abuzați fizic și emoțional care provin din familii în care domină violența. Acest lot experimental are scopul de a demonstra că există o relație între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional.

În cadrul primei ipoteze generale au fost comparate rezultatele obținute pe baza prelucrării statistice a testului proiectiv Cine suntem la lotul de control și la lotul experimental.

În ceea ce privește cea de-a doua ipoteză și ipotezele specifice s-au corelat rezultatele lotului experimental obținute la testul proiectiv Cine suntem, cu testul proiectiv Desenul familiei precum și cu chestionarul despre modul cum este perceput grupul de apartenență, cu scopul de a surprinde o relație între imaginea de sine și percepția socială.

CAPITOLUL 1

EXPLORĂRI ÎN PERSONALITATE

Definirea și cunoașterea personalității sunt probleme studiate și care continuă să facă obiectul preocupărilor unor cercetări îndelungate în domeniu.

Personalitatea poate fi înțelesă la trei niveluri:

nivelul caracteristicilor general-umane, prezentă la individ a tuturor însușirilor proprii tuturor oamenilor;

nivelul caracteristicilor tipologice, valabilă numai pentru anumite tipuri sau grupe de indivizi;

nivelul particularităților strict individuale ce definesc persoana ca o entitate unică, irepetabilă.

Personalitatea a cunoscut o serie de conceptualizări. Astfel, Warren și Carmichael definesc personalitatea ca organizarea, la nivelul individului, a schemelor psihice și fiziologice care determină adaptarea la mediu. Meilli consideră personalitatea ca totalitate psihologică ce caracterizează un om particular.

Cercetările din domeniul personalității s-au preocupat nu numai de o anumită definiție a personalității, ci și de a concepe un model pe baza căruia personalitatea sa poată fi explicată. Astfel, G. Allport concepe un model în care personalitatea este văzută ca unitate psihologică. Conform acestui model, personalitatea apare ca un sistem structural în dezvoltare, sistem ce poate fi cunoscut după anumite norme.

Fig. 1. Norme de cunoaștere a personalității (Allport)

Conceptul de model în definirea personalității a fost introdus de către Kendler. Conform acestuia, personalitatea este organizarea modelelor de conduită care caracterizează o persoană ca individualitate într-o diversitate de situații.

Vorbind de personalitatea de bază sau fundamentală, Kardiner (1937) a definit-o ca pe o configurație psihologică particulară, relativ stabilă. Personalitatea de bază, ca model de sistem proiectiv al individului este utilizată pentru a sesiza raporturile ce se stabilesc între personalitate și cultură.

Psihologii americani, Spearman, Thurstone, Cattel, Gullford, Eysenck au demonstrat că structura diferențiată a personalității se bazează pe un sistem de trăsături cu covariante ierarhizate. Răspunsul unui subiect într-o anumită situație, deși cunoaște covariații, prezintă o stabilitate relativă sau o dispoziție de a răspunde într-o modalitate proprie. Această modalitate specifică cunoaște covariante și determină alte dimensiuni de răspuns, numite trăsături. Trăsăturile au și ele covariante care generează tipurile. Fiecare covariantă formează un factor sau poate fi descompusă în mai mulți factori.

Guilford enumeră șapte categorii de trăsături de personalitate pe care le reunește în modelul de mai jos ( fig. 2).

Fig. 2. Modelul personalității (Guilford)

Concomitent au fost dezvoltate și o serie de tipologii de către psihologia diferențială.

Teoria lui Lombrosso, Școala de la Padova, se axează pe psihometrie.

Școala germană de psihologie diferențială, prin Kretchmer construiește o tipologie a personalității pornind dinspre patologic. Contribuții importante aduc și reprezentanții Școlii franceze (Berger, Le Senne) ca și Școala olandeză(Heymans, Wiersma).

Modelul psihanalitic al personalității are la bază unitatea și autonomia personalității. El are în componență trei sisteme constitutive:

sistemul Sinelui, care nu se confundă cu Inconștientul, dar este dominat de principiul plăcerii și conține toate achizițiile filogenetice. Acesta este izvorul energiei instinctuale a individului, nu are unitate de scop și aspirații;

sistemul Eului, care constituie o sinteză a elementelor instinctuale modelate filogenetic pe baza principiului plăcerii, dar în conjunctură cu organizarea vieții psihice în ontogeneza. Aceasta se află deci sub influența normelor și valorilor sociale. Este o organizare coerentă a proceselor mentale ți reprezintă “ceea ce numim sănătate”;

sistemul Supraeului, ce se constituie prin stratificarea și articularea relațiilor intersubiective ce datează din copilarie și în special din identificările cu imaginea idealizată a părinților.

Teoria constructelor pesonale a lui A. S. Kelly are la bază ideea că procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de modul cum acestă anticipează evenimentele. Acest lucru semnifică că esența comportamentului este anticipația și nu reacția.

Pornind de la Teoria constructelor personale, J. Nuttin pune accent pe relațiile dintre trăsăturile psihice, pe structura intrapsihică, intrasistemică a personalității. Principiul de organizare a complexului proces al personalității devine axul eu-lume.

Toate aceste teorii nu au făcut decât să deschidă drumul către alte cercetări.

Pentru moment nu există un model unic de concepere al personaliații.

1.1 SINELE CA MODALITATE DE PĂTRUNDERE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂȚII

1.1.1 Delimitări conceptuale.

Problematica Sinelui a constituit și constituie una din problemele îndelung studiate de științele sociale. Sinele (în limba engleză “self”, în limba franceză “soi”) și constructul “concepție de Sine” și “estimare de Sine“ sunt concepte controlate în teoriile fenomenologice ale personalității și în cele psihodinamice.

Semnificația procesuală a Sinelui este legată de propriul comportament, de autoevaluare și de perceperea propriei eficiențe. Uneori termenul de “Sine” este folosit ca un obiect de studiu, caz în care individul dispune de cunoștințe prin care se evaluează acesta similar modului cum se realizează evaluarea altei persoane.

Dicționarul de psihologie definește Sinele ca un termen pus în circulație de teoria psihanalitică și se referă la structura de identitate a personalității.

În alte cazuri “Sinele” este utilizat ca un proces sau ca un agent, ca un mecanism care realizează ceva. Astfel, Sinele este considerat că influențează personalitatea socială și judecata. Raportat la acesta, Sinele este o componentă a organizării structurii personalității, similar conceptului psihanalitic de “Ego”.

Conceptul de Sine este o sumă a tuturor caracteristicilor individuale mentale și fizice și a modului de evaluare a lui. El comportă trei aspecte:

Sinele cognitiv-potențial intelectual;

Sinele afectiv;

Sinele comportamental-acțiunea.

Practic, se consideră că Sinele se dezvoltă pe trei direcții:

imaginea de Sine;

sinele ideal;

estimarea de Sine.

Imaginea de Sine este un construct mental complex, ce se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective, este conștiinta față de caracteristicile mentale și fizice.

Imaginea de Sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivație), situațiile și solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate și gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor, hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de Sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate).

Omul ajunge la o anumită imagine de Sine nu numai pe calea autoaprecierii și autocontemplării izolate, ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează și cu imaginile pe care și le formează alții despre el.

Imaginea de Sine este indisolubil legată de apariția și dezvoltarea Eului, în special a Eului fizic. Eul este un construct personal prin intermediul căruia individul se conceptualizează pe Sine, se autoevaluează și își anticipă comportamentul.

Eul și conștiința sunt complementare, distincte, existând concomitent de-a lungul întregii vieți conștiente a individului. Conștiința este infrastructura Eului, suprastructurarea conștiinței fiind Eul. Una dintre premisele fundamentale ce duce la apariția și formarea Eului este conștiința, dar odată apărut ridică conștiința la un nivel superior de adaptabilitate, energie, optimalitate și dezvoltare.

W. James a fost primul care a acordat atenție dialecticii dezvoltării conștiinței de Sine și a distanței dintre “Eu” și “Sine”. Eul este un fapt de conștiintă individuală, Eul și personalitatea nu sunt identice, ci se află într-o interacțiune și interdependență. Imaginea de Sine face parte din structura psihologică a Eului. Personalitatea totală al cărei nucleu devine “Eul” și “Sinele” este duală și constă din “Eul” cel ce cunoaște și este conștient de “Sinele”care este cel cunoscut.

Sinele cuprinde trei feluri de elemente:

Sinele corporal material se referă la corp, veșminte, obiecte, dar și la prieteni, vecini, deci Sinele material se referă la tot ceea ce posedă persoana;

Sinele social constă din reputația și recunoașterea unei identităti anume, considerația pe care o obține o persoană în mediul său. Unele componente ale Sinelui social au o mai mare pondere și o mai mare importanță decât altele-onoarea, reputația. Sinele social încorporează o experiență socială de roluri și statute sociale;

Sinele spiritual se exprimă prin conștiința propriei activități a tendințelor și aptitudinilor psihice. Aceasta este “sanctuarul emoțiilor și dorințelor” (W. James), este teritoriul actelor de voință și reprezintă trăirile prin care omul se simte mai profund pe Sine însuși, atât prin percepția lumii, cât și prin procesele intelectuale pe care le posedă.

1.1.2 Teorii cu privire la structurarea Sinelui

Procesul dezvoltării imaginii de Sine a fost sesizat de către Cooley (1992) prin teoria “privirii în oglindă a Sinelui”. Aceasta afirmă că individul își formează imaginea de Sine pe măsură ce primește feedback-uri de la alții. Este un proces de reflectare a mediului astfel încât capacitățile cognitive să facă posibil pentru individ reflectarea și intrepretarea propriei experiențe.

De problemele genezei și dezvoltării conștiinței și imaginii de Sine s-au mai ocupat G.W.Allport, J.H.Baldwin, H.Wallon, V. Pavelcu” arată că dinamica personalității reflectată în conștiința de Sine apare ca supusă unui ritm necontenit pe care autorul îl asemuiește unei pulsații similare celei cardiace de sistola și diastola – polarizare și depolarizare a relației subiect-obiect, individ-lume, eu-lume.

Conform abordării cibernetice, din punct de vedere direcțional sau vectorial imaginea de Sine prezintă trei fațete interconectate:

fațeta “așa cum se percepe și se apreciază subiectul la un moment dat”. Aceasta se include ca verigă mediatoare în organizarea și desfășurarea comportamentului situațional curent, participând nemijlocit la formularea scopurilor și alegerea mijloacelor;

fațeta “așa cum ar dori subiectul să fie și să pară”;

fațeta “așa cum crede subiectul că este perceput de alții”

Ultimele două stau la baza proceselor interne de automodelare și autoperfecționare și a reglării relațiilor interpersonale.

Fiecare și aceste fațete îndeplinește o funcție reglatoare specifică în organizarea și desfășurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interne și cele externe.

Allport reunește sub numele de proprium cele șapte etape ale dezvoltării sale recurentă:

Simțul Eului corporal. Simpla senzație corporală nu dă naștere unui simț al Eului, aceasta nu are loc de la naștere până când nu este recunoscută ca recurentă. Simțul Eului corporal se dezvoltă nu numai prin senzații pragmatice recurente, ci și din frustării care apar “acolo afară”. Simțul corporal rămâne pe toată durata vieții o ancoră a conștiinței de Sine, este mărturia de bază a existenței sale. Totuși el nu reprezintă întregul Eu.

Simțul unei identități de Sine. Identitatea de Sine este într-o continuă devenire. Ea începe să se contureze odată cu propriul nume, cu stabilirea identității de Sine. Pe lângă numele propriu, variatele obiecte pregătesc o stabilizare importantă a identității de Sine. Îmbrăcămintea îl ajută pe copil să se delimiteze de mediul înconjurător;

Respectul față de Sine. Dacă simțul corporal reprezintă piatra de temelie, iar simțul identității de Sine cadrul Sinelui, respectul față de Sine este unul din structurile sale. Respectul față de Sine este legat de mândria de a realiza ceea ce subiectul și-a propus. Dacă mândria este legată de obținerea succesului, rușinea implică eșecul ceea ce presupune a-i lăsa să facă pe alții ceea ce subiectul poate;

Extensia Eului. Simțul corporal, respectul de Sine sunt componente ale conceptului de Sine, dar trebuie să luăm în considerare cel mai important aspect-ceilalți oameni. Conform lui Allport extensia Eului implică expansiunea proprie pentru a include alți semnificanți importanți ai mediului. Astfel, familia devine parte a Sinelui;

Imaginea Eului este compusă din aspirații, speranțe ce se dezvoltă în raport de percepția și expectațiile pe care alții le au față de un subiect. Pentru a se dezvolta se realizează o comparație între actualul comportament și cel așțeptat;

Eul ca factor rațional. Allport consideră că acesta este apropiat de ceea ce Freud definea Ego. Ca și Egoul, Eul ca factor rațional încearcă să satisfacă cererile Idului, mediului extern, și ale societății (Superegoul). Pe măsură ce se dezvoltă copilul devine capabil să gândească despre cum să gândească;

Efortul pesonal central constă în planificarea pe termen lung a propriului viitor. Modul în care se realizează această planificare a propriei vieți (începe din adolescență) depinde de obiective corelate cu propriile posibilități. El rezidă în concepția despre lume și viață.

E. H. Erikson a studiat problematica identității de Sine, ca o teorie a devenirii Sinelui. El consideră că identitatea trece printr-o serie de etape de dezvoltare. Utilizând metoda biografică și analiza istorico-socio-psihologică, Erikson consideră că după stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic și genital) există stadiile psihosociale ale dezvoltării Eului. Erickson a emis ideea existenței unor componente duale-pozitive și negative – aflate în opoziție în fiecare din cele opt stadii sau cicluri ale vieții pe care le expune.

În primul stadiu, oral, primul an de viață, există relația bipolară de caracteristici, încredere-neîncredere ca expresii ale dependenței copilului de calitatea îngrijirii parentale. Aceste caracteristici se stratifică în inconștient ca o structură bazală, ce poate fi schimbată.

În stadiul următor, de la 1-3 ani, stadiul anal, se dezvoltă autonomia și emanciparea copilului de tutela versus simțul rușinii și al îndoielii ca expresie a incapacității de dobândire a autonomiei. Excesul critic privind micile accidente duc la exces de rușine.

Stadiul al treilea, 4-5 ani, este dominat de constituirea inițiativei, versus vinovăția.

Inițiativa se manifestă ca motorie și intelectuală; se instrumentează prin abordarea de tot felul de acțiuni ca jocul, comunicarea devenind caracteristică psihică când nu este îngrădită.

Stadiul al patrulea, 6-11 ani, se constituie în jurul sârguința versus inferiorizare.

Școala impune reguli și tendințe spre sârguință lărgind determinarea socială a dezvoltării psihice.

Stadiul al cincilea, 12-18 ani, este dominat de conștientizarea identității Eului, versus confuzia rolurilor. Dacă identitatea Eului se trăiește amplu se întăresc încrederea, inițiativa și autonomia. Confuzia este amplă la copiii delicvenți.

Al șaselea stadiu, perioada tinereții și începutul vieții adulte, este structurat pe intimitate versus izolare.

Al șaptelea stagiu implică vârsta adultă mijlocie și perechea de relații altruism versus egocentrism.

Ultimul stadiu se conturează în anii bătrâneții ca expresie a activității psihice în jurul realizării versus disperării. Pensionarea este văzută ca apus al bătrâneții dominată sau nu de înțelepciune.

Considerand că există o legătură între componenta morală a comportamentelor și conștiința de Sine, L.Kohlberg a avut în vedere etapele parcurse de copil în judecarea unor dileme morale prin luarea în considerare a argumentației folosite de acesta. Ca urmare, acest model teoretic cuprinde șase stadii ale genezei raționamentului moral:

Nivelul moral sau preconvențional (4-10 ani). Standardele de judecare sunt etichete ale anturajului: bun-rău, are dreptate-se înșală, cuminte-obraznic și cuprinde două stadii:

Al moralității ascultării în care pedeapsa și recompensa sunt criterii foarte puternice. Evitarea pedepsei și supunerea la normă apar ca avantaje personale imediate;

Al moralității hedonismul instrumental naiv. Conformarea la normă este sursa de beneficii, deci trebuie realizată pentru că consecințele ei, recompensa poate fi placută;

Nivelul moralității convenționale (10-13 ani) este nivelul conformării la normele exterioare și al jucării rolului de copil așa cum acesta este cerut de către familie, societate. El cuprinde două stadii:

Al moralității bunelor relații. Copilul respectă norma din dorința de a fi recunoscut ca un băiat bun sau o fată bună. Începe să se prefigureze judecarea faptelor după intenția lor nu numai după consecințe;

Al moralității legii și ordinii. Respectarea normelor, legilor începe să apară ca necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt ce acționează și în beneficiul personal;

Nivelul autonomiei morale sau al interiorizării și acceptării personale a principiilor morale (dupa 13 ani, în tinerețe) în care acceptarea normelor apare ca forme de identificare cu grupul de referință, prin împărtășirea acelorași drepturi și datorii. Cuprinde două stadii:

Al moralității contractuale și al acceptării democratice a legii în care standardele sunt înțelese ca rezultat al unei decizii mutuale;

Al moralitățiii pricipiilor individuale de conduită în care se cristalizează propriul sitem de valori morale prin semnificații personale acordate conceptelor de justiție, egalitate. Judecata de Sine este percepută ca fiind mai puternică decât aceea care vine din exterior.

Legat de problematica imaginii de Sine se conturează și problematica identității de Sine. A avea o identitate înseamnă în mod practic a fi cineva, a ocupa o anumită poziție socială, a juca un anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate se presupune că are un substrat biologic. Se poate vorbi de existența a două mari categori de semne de identitate:

Transmise (înnăscute) ce sunt cele pe care individul le primește prin însuși faptul că s-a născut: numele, data și locul nașterii, trăsăturile bioconstituționale și fizionomice, structura temperamentală.

Numele constituie una dintre cele mai importante surse ale identității în raporturile cu lumea și factorul central al imaginii de Sine. El este alcătuit de regulă din două segmente semantice distincte, una semnificând apartenența la o anumită familie prin care în imaginea de Sine se introduc și caracteristici definitorii ale arborelui genealogic al antecesorilor (părinți, bunici, străbunici, unchi, mătuși, etc), servind la fundamentarea relațiilor cu oamenii din afara familiei de apartenență, cealaltă, numele propriu fiind destinată în primul rând diferențierii indivizilor în cadrul familiei.

Data indică vârsta ceea ce explică de la început o serie de particularități de conduită.

Locul nașterii evocă particularitățile de conduită ale populației din regiunea respectivă.

Particularitățile bioconstituționale de rasă, talie, conformitate, culore a părului, a ochilor, etc, actionează numai prin prezenta prestatorului lor, individul. Ele se fixează de asemenea în imaginea de Sine și influențează modul de relaționare și comportare a individului în diferite situații sau contexte. În același timp, ele servesc la diferențierea indivizilor între ei la prima vedere, înainte ca aceștia să se manifestat comportamental.

Dobândite ce furnizează informații despre conținutul însuși al personalității, așa cum se dezvăluie acesta în comportament și performanță. Dinamica comportamentului depinde, pe de o parte, de performanțele efective obținute la locul de muncă și de aprecierea lor socială, iar pe de altă parte, de “fațeta proiectivă” a imaginii de Sine (cum ar dori să fie). După acest ultim aspect oamenii pot fi împărțiți în două categorii:

Cei care ating un anumit plafon, caută să se mențină la acel nivel, mulțumindu-se cu ceea ce au realizat sau realizează (Self-suffiency);

Cei la care rămâne activă permanent sau o lungă perioadă de timp tendința autodepășirii, mutând de fiecare dată mai sus ștacheta aspirației și expectației.

Forma superioară a identității dobândite este creația susținută de metamotivație. O imagine de Sine în care domină metamotivația creează cele mai bune condiții pentru concordanța dintre solicitările interne și cele externe și, totodată baza cea mai largă de inserție și integrare socială a individului.

În jurul imaginii de Sine se elaborează și mecanismele de apărare a Eului. Apărarea constă în modalități speciale de efort pentru a face față stresului psihic care rezultă din conflictul creat între solicitările interne și cele externe.

Conflictul reprezintă o oportunitate pentru cunoașterea de Sine. Conflictul poate fi un prilej pentru definirea propriilor valori, convingeri prin raportarea sistemului de valori al persoanei față de cele care i se opun. Conflictul duce astfel la aprofundarea înțelegerii de Sine și a celorlalți.

S. Freud analizând fenomenul de apărare enumera cele mai importante mecanisme:

Reprimarea a fost considerată inițial de către Freud forma fundamentală a apărării, toate celelalte fiind doar variații ale ei. În esență, reprimarea este procesul prin intermediul căruia evenimentele amenințătoare, generatoare de tensiune și anxietate ca și ideile și trăirile asociate cu ele sunt impuse în afara conștiinței subiectului, astfel încât aceasta să nu își mai dea seama de existența lor;

Starea reactivă legată de reprimare și negare. Persoana face un pas mai departe în negarea impulsului, afirmând vehement unul opus;

Izolarea prin care pesoana poate separa două activități mentale incompatibile după modalitatea de reducere a conflictului;

Mecanismul anulării intim legat de raționalizare, în care o pesoană încearcă prin repetarea continuă a unui impuls, a unor trăiri sau acțiuni, să le slăbească și să le ia sub control;

Alte mecanisme de apărare sunt:

Apatia care reprezintă o indiferență extremă față de ambianță și este produsă atunci când frustrația este atât de puternică încât depășește limitele de rezistență ale subiectului;

Agresiunea;

Fantezia, reveria;

Compensația.

Identificarea și sublimarea sunt singurele “apărări sănătoase”, pe când regresiunea și proiecția sunt soluții patologice.

Am subliniat că conceptul de Sine cuprinde imaginea de Sine, Sinele ideal și estimarea de Sine.

Estimarea de Sine este o evaluare a discrepanței dintre imaginea de Sine și Sinele ideal. Este în principal un proces afectiv. Este legată de nivelul espectațiilor celorlalți față de Sine, de nivelul de motivare pe care subiectul îl are, de rezistența la schimbare.

Estimarea de Sine se referă la un sistem global al unui individ din punctul de vedere al valorizării sale. Acesta este relativ stabil. Pe lângă acest sistem global există o serie de sentimente diferite în raport de situația concretă, sentimente care nu afectează sistemul general.

Sistemul global al Sinelui

Știința Altele

Fig. nr. 3 – Sistemul global al Sinelui (apud, D.L, 1996)

Putem spune că estimarea de Sine se dezvoltă ca rezultat al relațiilor interpersonale în familie cu influențele graduale ale școlii și cu influențele din societatea în care individul alege să trăiască și să munească. Aceste influențe devin Sinele determinat social.

1.2 PERCEPȚIA SOCIALĂ

În cadrul teoriilor psihologiei sociale se consideră că adaptarea socială este mediată prin conceptul de “Sinele social”. Se presupune că stimulii sociali sunt receptați și interpretați în raport de semnificația lor personală, ca apoi aceștia să conducă la o modalitate de interacțiune cu ceilalți.

Ideea nu este nouă, ea izvorând din conceptia lui Brunswik. Conform acestei teori între stimulii receptați social și răspunsuri intervin anumite procese congnitive ce selectează și organizează stimulii, similar unui sistem ce reduce și stochează informația pentru a facilita accesarea ulterioară a acesteia.

În aceste situații, stimulii sunt mediați prin intermediul unui construct care facilitează sau nu, relațiile cu ceilalți membri ai societății. Schema socială include: Sinele despre alții, cu alții, separați de alții, incluzându-i pe alții, asemănător sau diferit de alții, mai important ca alții, apropiat față de alții, relaționând cu alții. Astfel, afirmația despre Sine și alții este gata de a fi codată și decodată în funcție de situațiile care apar, facilitând deciziile în cadrul unor relații interpersonale.

Relațiile interpersonale constituie o modalitate prin intermediul cărora, fiecare aspiră la cunoașterea de altul și de Sine. Această cunoaștere de Sine și de altul se realizează în cadrul unui proces amplu denumit “percepție socială”.

Actul perceptiv înseamnă a desprinde un obiect, un stimul din câmp, de a-i sesiza însușirile sale și a-l repartiza într-o anumită categorie sau clasă. De regulă, perceptul este tradus în codul verbal.

“A percepe pe altul înseamnă a-l clasifica în anumite categorii semnificative sub unghiul unei culturi, semnifică a lua act de statusul și rolul său”.

În 1991, R. Baron și D. Bryne defineau percepția socială ca un segment al procesului cognitiv prin intermediul căruia individul ajunge să-și formeze o imagine despre Sine și în același timp se conturează impresiile, aprecierile despre alții. În acest amplu proces sunt implicate două aspecte. În primul rând individul abordează problema pornind de la Sine, iar în al doilea rând reprezentarea despre altul face parte din cadrul amplului proces al percepției de Sine.

Subiectul pătrunde și sesizează în mod practic intuitiv atitudinile și sentimentele altuia, prin intermediul capacitățiilor sale emptice. C. Rogers definește empatia ca însușirea unei persoane de a penetra în cadrul intern de referință al altuia. Transpunerea în psihologia partenerului presupune un demers parcitipativ vizând înțelegerea altuia și pătrunderea atitudinilor altuia.

Omul pentru a se orienta în mediul social lipește o serie de “etichete” și fapte, comportamente, evenimente. În cadrul relațiilor interpersonale individul preia o serie de etichete și clasificări ce se referă la raporturile cu alții, la însușirile psihice. Astfel, individul își formează o reprezentare mintală sumară, reprezentare izvorâtă din necesitatea individului de “a controla” realitatea printr-o reducție a complexității și diferentelor care o compun. Acest concept face parte din “teoriile implicite ale personalității”.

Teoriile implicite ale personalității definesc toate formele de categorizare ce ne permit să sesizăm caracteristicile altuia, să sesizăm reacțiile noastre și să determinăm conduitele noastre viitoare în raport cu ideile preconcepute care s-au format în timp. În mod spontan, arăta G. Kelly, orice persoană face anticipații, predicții, se angajează în abstracții și generalizări pe cont propriu, elaborează constructe mentale bipolare.

Această aptitudine de a “clasifica într-un compartiment” de a categorisi obiectele este o capacitate de adaptare indispensabilă. Subiecții sociali care percep par a fi incapabili să funcționeze dacă nu ar putea separa lumea socială în sectoare distincte și semnificative, adică în categorii. Categorisirea favorizează simplificarea, iar aceasta la rândul ei transformă lumea într-un loc mai previzibil și mai bine controlabil.

Categorisirea face apel la cunoașterea conținută într-o serie de structuri, adică la scheme și stereotipuri. Este vorba de o structură cognitivă în care atributele sunt organizate și ale cărei relații sunt ușor percepute. O schemă conține mai multe feluri de cunoștințe. Având la bază aceste cunoștințe, procesul de formare al impresiilor este mult ușurat prin faptul că schemele influențează rapiditatea cu care se efectuează perceperea a ceea ce este remarcat și modul de a interpreta informația disponibilă.

Schemele sunt instrumente cognitive foarte utile percepției și interpretării noilor informații. Totuși, dependența foarte mare de aceste scheme în orice situație poate avea uneori consecințe nefaste. Schemele ale căror categori au fost utilizate sau activate deseori sau recent tind să fie utilizate cu prioritate.

Schemele ușor accesibile pot exercita o influență excesivă în condificarea informațiilor-țintă. Există și alte tipuri de informații care pot focaliza și influența atenția în procesul de decodificare. Informația poate fi evidentă printr-un anumit număr de motive. Scopul unor pesoane sunt importante în măsura în care ele dau informația corespunzătoare în mod evident. Atunci când o persoană caută o importanță pentru un individ, atunci individul va fi mai atent față de ea. Comportamentul unui subiect poate fi considerat, ca fiind frapant dacă nu corespunde personajului sau dacă se manifestă împotriva normelor societății.

Subiecții sociali care percep se lasă dominați de o serie de elemente chiar la începutul procesului de formare a impresiilor. Acești subiecți trăiesc însă într-o lume complexă, și tentativa lor de a da sens lumii antrenează în mod necesar alegeri deliberat prescurtate. Subiectul social care percepe este considerat ca un “tactician motivat”, dispunând de multiple strategi cognitive dintre care realizează alegeri în funcție de “scopul propus, motivații, nevoi” (Fiske, Taylor).

În general subiecții sociali care realizează procesul de percepere utilizează două surse de informații, în momentul în care își fac o impresie despre celălalt:

Cunoașterea apartenenței unei persoane la o anumită categorie (de exemplu în raport de vârstă, sex);

Detaliile caracteristicilor sale individuale.

Impresiile despre o persoană sunt uneori în mod considerabil influențate de apartenența acesteia la o anumită categorie. Însă, în anumite cazuri informația în legătură cu caracteristicile individuale se impune.

Numeroși cercetători au încercat să determine mai precis care este tipul de informație, categorială sau individualizată, care predomină în procesul de formare a impresiilor.

În 1990, R. Fiske și L. Neuberg, au elaborat un model de explicare a predominanței tipului de informație, model denumit modelul de continuum al impresiei. Conform acestui model, subiectul care percepe realizează evaluarea celuilalt conform unui continuum unic de formare a impresiilor. Evaluările bazate pe categoriile și răspunsurile individualizate constituie cele două extremități. Acest model afirma:

Că răspunsurile bazate pe categorii sunt prioritare față de raționamentele mai individualizate;

Că mișcarea de-al lungul continuumului, de la răspunsurile bazate pe categorii până la răspunsurile individualizate, se face în funcție de factori de interpretare, de motivație și de atenție;

Conform acestui model subiecții care percep întâlnesc, într-o primă etapă, o țintă și o clasează automat ca făcând parte dintr-un grup social particular. Într-o a doua etapă, ei consideră că pertinența personală ținta astfel categorisită în funcție de actualele interese, scopuri. Dacă ținta nu prezintă decât un interes minor, atunci procesul de formare a impresiilor va fi scurtcircuitat și evaluările vor fi esențial bazate pe categorii. Dacă ținta prezintă un interes major, subiectul care percepe își va pune în joc toate resursele personale de atenție astfel încât să evalueze toate caracteristicile personale ale țintei, acest lucru declanșând căutarea unei impresii mai individualizate.

H. Kelly (1992) propune să recunoaștem că simțul comun îi este propriu un anumit nivel al cunoașterii psihologice. Este vorba de observații și concluzii asupra comportamentului direct observabil, care se dezvăluie mai ales în cadrul relațiilor interpersonale. Acesta este nivelul comportamentului moral desfășurat în secvențe temporale, comportament ce devine vizibil în relațiile față-în-față în cadrul unui grup mic și care prezintă antecedente și consecințe concret reparabile. În schimb, fenomenele ce se desfășoară la macro și micro nivel nu pot intra în raza de competență a simțului comun. În primul rând este vorba de fenomene psihice care implică mai mulți oameni în intervale mari de timp. La micronivel este vorba de evenimentele psihice care se desfășoară rapid, la scară de mică mărime. Nivelul mediu al comportamentului manifest ar constitui nișa cognitive a simțului comun.

Cercetările asupra modalităților de percepere afectivă au arătat că erorile de percepție sunt mult mai puține în cazul afinităților, al atitudinilor reciproce, decât în cazul atitudinilor unilaterale. S-a constatat, de asemenea, că erorile de percepție sunt mai numeroase în cazul respingerilor decât în cazul alegerilor. Apare firesc, ca o persoană să consemneze cu oarecare jenă o respingere sau chiar indiferență, motiv pentru care cota de omisiuni și iluzii este de regulă mai mare în cazul vectorilor afectivi negativi. Concluzia care a reieșit este că avem tendința de a atribui altuia în mod justificat sau nu o atitudine asemănătoare cu a noastră, acest lucru fiind denumit în literatura de specialitate prezumția de reciprocitate.

Oamenii tind să facă bune impresii celorlalți. În acest fel există câteva gesturi caracteristice:

Conformismul, adică tendința de a împărtăși opiniile și valorile celuilalt. La limita acestiu comportament se află flatarea celuilalt, preocuparea de a intra în grațiile celuilalt prin aprobare și laudă;

Etalarea aptitudinilor și succeselor proprii, dacă o asemenea cerere directă a fost adresată. Prezentarea aptitudinilor și succeselor proprii din proprie inițiativă face impresie proastă. În cazul dezvoltării reciproce etalarea apare firească;

Mimarea modestiei, mai ales când aceasta se asociază cu performanțe, succese;

Asocierea în fapt sau în relatări cu persoane de prestigiu: a sta în umbra acestora, a te acoperi cu gloria altuia;

Manipularea scuzelor: a începe cu scuze pentru a fi mai bine acceptat în continuare, a formula scuze pentru orice lezare neînsemnată.

Aceste gesturi reprezintă tehnici sociale verificate pentru a face bună impresie altora. Cunoașterea acestor tehnici poate dezvălui disimularea acolo unde ea există.

În cadrul relațiilor interpersonale cu conținut afectiv apare fenomenul de cristalizare. Aceasta constă în transfigurarea persoanelor, situațiilor, obiectelor sub influența sentimentului, pasiunii. Termenul de cristalizare desemnează însă un fapt real ușor de identificat în percepția socială. În prima fază a actului de cristalizare are loc anticipația. Anticipația este însoțită de speranță și aduce prima cristalizare. Îndoiala își face loc și va constitui apoi drumul către a doua cristalizare.

Fenomenul cristalizării se întâlnește în sentimentul de dragoste ca relație interpersonală, dar și în dragostea de patrie, în pasiunea politică, artistică și în altele. Un sentiment controlat, trăit în limite normale de intensitate ajută la descoperirea de calități sau defecte reale.

Din punct de vedere psihologic, cristalizarea reprezintă un moment de proiecție a personalității. Aspirația transfigurează obiectul, lumea dorințelor transformă lumea realităților. Trebuie să facem distincție între cristalizarea – prevedere sau intuiție și cristalizarea – amăgire, iluzie. În prima ipostază, visul lucid și critic rămâne permeabil la informații și argumente, nu pierde contactul cu realitatea, este flexibil, mobil, acceptă și contraargumente. Cristalizarea pozitivă conține deci o cotă de clarviziune. Pozitivismul plat își interzice orice element de proiecție. Tendința spre proiecție are însă temei “Eul ideal”, dorința “spre mai bine”, spre “mai frumos”.

Când cristalizarea pierde contactul cu realitatea, evoluează spre onirism, spre delir. Spre exemplu “cristalizarea” paranoicului duce la delir de persecuție, în care singurul personaj demn de prețuire este “Eul”; la fel mitomania duce la fabulație. În asemenea situații cristalizarea devine nocivă, ea se deosebește de forma negativă a cristalizării, alimentată de sentimente negative, care înlesnesc totuși dezvăluirea – în trăsături exagerate –a unor defecte.

Contactul cu realitatea, dinamica relațiilor reciproce, declanșează cu timpul “decristalizarea”. Alternanța cristalizare – decristalizare apare ca o suită de momente în procesul echilibrării, polaritatea vieții afective îi conferă acest aspect ondulator. De multe ori, decristalizarea are loc grație unei cristălizări în condiții superioare (o prietenie este uitată datorită cristalizării produse în persoana unui nou prieten ).

Perceperea și aprecierea celorlalți este influențată și de prezumția de similitudine.

Ipoteza asemănării sau “afinității” sufletești poate deforma, atunci când nu este fundată, cunoașterea celorlalți. Afinitățile reale constituie însă suportul unor percepții și aprecieri autentice.

În estimarea metrică și caracterologică a oamenilor s-a relevat tendința individului de a se proiecta pe Sine drept etalon, de a construi bareme implicite centrate pe “Eu”, de a reduce pe alții la măsura proprie. Persoana apare astfel drept normă a propriilor sale percepții și aprecieri. Spre exemplu, apreciind înălțimea însoțitorilor, estimările sunt mai exacte pentru valori vecine staturii noastre, distorsiunea devenind evidentă pentru caracteristici mai îndepartate. Același fenomen îl regăsim și în cazul trăsăturilor psihologice.

Tendința de centrare pe “Eu” a scării de referință face dificilă și autoaprecierea. Individul cu capacitățile și valorile sale se ia pe Sine ca măsură a lucrurilor, sesizând mai greu propriile sale limite. Localizarea membrilor grupului în scara de estimare variază în funcție de evaluator, datorită centrării pe Sine a scării.

Tendința de a judeca pe alții prin contrast constituie o altă sursă de facilitare sau distorsiune a percepției sociale. În general, o persoană vede prin contrast acele calități, trăsături pe care ea le posedă și alții nu. Există și aici elemente de proiecție, în care evaluatorul se consideră pe Sine ca normă, ca etalon.

Efectul de halo constituie o sursă frecventă de eroare în cunoașterea psihologică. În mod obișnuit se formează o imagine globală despre o persoană. Ca atare, aprecierile asupra trăsăturilor specifice sunt puternic influențate de această judecată globală. Se produce o nivelare în constelația de trăsături ale persoanei apreciate, ceea ce duce la un portret foarte puțin nuanțat. Efectul de halo dă corelații foarte ridicate între trăsături practice independente.

Aceeași distorsiune poate rezulta și din ipoteza unei structuri coerente în ansamblu de însușiri ale persoanei. În mod curent, sunt considerați mai unitari decât sunt. Se postulează o anumită armonie între atitudini și trăsături. Ca urmare, apare aceeași creștere artificială a intercorelațiilor dintre însușiri practic independente.

Efectul indulgenței, al generozității influențează percepția socială. Acesta este concretizat în tendința de a aprecia favorabil oamenii, mai ales când evaluarea privește statutul viitor al persoanei, întrucât majoritatea sunt împinși către polul favorabil al scării de estimare, caracterizările date nu diferențiază indivizii. Pentru corectarea acestui neajuns se utilizează tehninc “alegerii forțate”. Această tehnică constă în alegerea din mai multe atribute oferite ca alternative la fiecare din aspectele fișei de evaluare.

1.3 EVOLUȚIA IMAGINII DE SINE ȘI A PERCEPȚIEI SOCIALE DE LA NAȘTERE PÂNĂ ÎN ADOLESCENȚĂ

Imaginea de Sine evoluează paralel cu cea a Eului. Fiecare stadiu al dezvoltării psihice umane înregistrează, în ceea ce privește constituirea și dezvoltarea imaginii de Sine anumite particularități.

Încă de la naștere, copilul este investit cu identitatea de familie, care, ulterior se dezvoltă în imaginea de Sine, prin care se preia la nivelul individual întreaga încărcătură de social (ridicat sau scăzut) a spiței.

Extras din domeniul speculațiilor, fenomenul identificării, legat foarte strâns de conștientizarea identității, a fost studiat mai ales prin’’recunoașterea de Sine’’ în oglinda a copiilor mici ( la 7 luni ).

Copilul se descoperă în oglindă, își mișcă mâinile, își zâmbește, observă, imprimă controlul de conduită și mimică și are o explozie de energie, comprehensiune. Imaginea speculară creează comprehensiune și eliberare de tipul de adaptare primară necentrat. Imagoul corespunzător este al lui dublu Eu. Momentul (chiar și fără oglindă ) se consideră ca fiind de trecere spre un nivel de inteligență instrumentală și coincide cu constituirea structurii narcisiste a Sinelui, structură ce se exprimă prin tendințele de afirmare, prin dorința de a vedea și de a fi văzut, ca și prin dorința de a apărea într-o lumină favorabilă.

Recunoașterea imaginii proprii în oglindă este o sursă de jubilare și punctul de sprijin al identificării. Pentru Lacan această activitate până la vârsta de 18 luni este revelatoarea unui ”dinamism libidinal ”.

Recunoașterea de Sine, în oglindă, este un proces în care se pot diferenția două serii de evenimente cognitive în actul de identificare. Primul se referă la recunoașterea faptului că în oglindă se află propria persoană sau imaginea ei. Al doilea eveniment se referă la faptul că ceea ce se vede în oglindă nu este o persoană în carne și oase, concret înconjurată de lucruri concrete, ci o imagine ce se mișcă în spațialitatea imaginilor ce reflectă prin spațialitatea imaginilor, spațialitatea realității.

Aici va fi sursa identificării secundare provenind din această formă a unui ”Eu verbal ideal”: această formă situează instanța Eului încă dinainte de determinarea sa socială într-o direcție de ficțiune niciodată ireductibilă pentru individul singur. Această acțiune exlcusiv vizuală a unei imagini similare deschide spre identificarea homeoformă și prin efectele de mimetism către identificarea heteroformă. Funcția stadiului oglinzii este de a stabili o relație a organismului cu realitatea sa proprie, a lumii endogene la lumea înconjurătoare.

Când se împlinește stadiul oglinzii identificarea cu imagoul seamănului, se deschide drama ”geloziei primordiale ”.

Încă din aceste faze timpurii ale dezvoltării umane sunt încă puțin coezive cele trei fațete ale Sinelui: Sinele corporal material (ce se referă la conștientizarea caracteristicilor proprii corporale), Sinele social (statut, rol – apartenență la grupul social ) și Sinele spiritual ce se referă la aptitudini, activității și circularea acestora. Acestea din urmă este sanctuarul dorințelor și emoțiilor.

Percepția socială a copilului înregistrează o evoluție constantă începând cu diversificarea formelor de conduită ale copilului.

Între 1-3 ani conduitele copilului devin mai coerente la solicitările jocului, mai ales la vârsta de 2 ani.

La 2 ani copilul se joacă în tovărășia altor copii, oprindu-se din când în când pentru a se odihni și sesiza jocul partenerilor. Momentele de observație constituie un fel de participare la jocul altora. Apar totuși unele conduite de complezență, cum ar fi surâsul, atracția altui copil prin declarații de asistență.

După vârsta de 2 ani, copilul poate să-și aștepte rândul cu alți copii la diferite activități care îi sunt solicitate. Relațiile pe verticală sunt mai dificile. Cu copii mai mici este mai înțelegător, iar cu cei mai mari mai activ și integrat. Cu persoanele mai mari care se joacă cu el este perfect integrat.

Relațiile de joc la 2 ani se pot împărți în active ( pozitive și negative ), pasive și defensive. Printre relațiile pozitive active se numără situațiile în care copilul dă o jucărie, sau îi propune altuia să facă schimb de jucării. Relațiile active negative sunt legate de răpirea jucăriei. Printre relațiile pasive pozitive se pot cita cele în care copilul acceptă mângâierea, schimbul de jucării, iar relațiile pasive negative sunt cele în care copilul primește bătaia, cearta de la partenerul său.

Deși în procesul de conturare a identității există numeroase laturi afective, nu putem ignora elementele cognitive ale acestuia. Aceste elemente se referă la cunoașterea caracteristicilor corporale și la recunoasterea lor. Nu există o totală concordanță evolutivă între aceste două laturi ale cunoașterii de Sine.

Între 3-6 ani identificarea copilului se realizează cu modele umane cele mai apropiate, modelele parentale. Condiția de identificare parcurge patru căi. Prima se realizează pe seama perceperii unor similitudini de înfățișare cu modele parentale (părul, ochii), a doua pe seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot așa de inteligent ca tata, etc). A treia cale se realizează prin adoptarea unor conduite atribuite și gesturi ale modelului, iar ultima prin însușirea de conduite, gesturi și atribute pe care le identifică urmărind modelul.

Identificarea cu părinții începe încă din perioada antepreșcolară, mai ales pe ultimele două căi. În perioada preșcolară sunt active primele două căi de identificare. În mod obișnuit identificarea mai activă este cu părintele de același sex. Împărțirea afecțiunii parentale nu se face fără frustrații și tensiune.

După 5 ani identificarea are tendința de a se lărgi datorită contactelor sociale și culturale. Identificarea cu modelele parentale are două efecte:

Primul constă în dezvoltarea de conduite considerate ca atribuibile sexului căruia aparține în conformitate cu modelele din mediul de cultură;

Al doilea constă în formarea conștiinței ( a Superegou-ului ). Conștiința reunește standardele de conduită morale, valori, dorințe, dar și autocontrol privind respectarea acestora.

În contextul identificării prezintă importanță deosebită triunghiul afectiv mama-tata-copil. Copilul ( băiat ) descoperă treptat, după 3 ani, că mama de care este atât de legat e altfel decât el, iar tatăl, la fel cu el, este puternic, viril, iubit și admirat de mama.

Acest lucru este considerat ca o frustrație a propriului drept de a fi iubit de mama. Cu fetițele se petrec lucruri similare. După 5 ani identificarea în familie este constituită.

În timp ce cunoașterea caracteristicilor pshice este dominată, pe de-o parte, de acceptarea imaginii impusă de cei din jur (”Eu am ochii ca mama fiindcă așa mi-a spus tata”- relatează un copil de patru ani ), cunoașterea însușirilor corporale proprii se realizează ca imagine de Sine din suporturi perceptibile.

Interesante în acest sens sunt experimentele efectuate de Rene Zazzo. În cadrul unuia dintre experimente, copilului i s-a făcut o pată pe față și apoi a fost pus în față oglinzii. Concluziile la care Zazzo a ajuns sunt:

Copilul de 2 ani tratează pata cu indiferență;

La vârsta de 3 ani pata stârnește o oarecare uimire;

La vârsta de 5 ani copilul o observă ușor și manifestă tentative ordonate și evidente de a o șterge, fapt interpretat de Zazzo ca exprimând o tentativă de a reda imaginea de Sine curată;

La 5-6 ani persistă dificultatea de a stabili rapid localizarea de dreapta sau stânga a petei în imaginea din oglindă.

Urmărind modul în care se dezvoltă la copil plasarea imaginii de Sine în spațiul virtual, Zazzo a creat un experiment în care copilul ce se privea în oglindă i se aprindea în spate o lumină intermitentă. Copilul identifică sursa de lumină ca fiind în spatele sau cu șase luni mai târziu decât identifică pata de pe nas. Pentru Zazzo, identificarea de Sine coincide cu acest moment al identificării spațiului retrovizat ca fiind decodificabil în oglindă. Faptul ca atare are semnificația dispariției ambiguității de spațiu dual, existențial și în oglindă.

Între 3-6 ani se înregistrează o evoluție a sociabilității copilului pusă în evidență prin modul în care preșcolarii realizează percepția altora.

La începutul preșcolarității – pe la 3 ani – Alter este perceput ca o amenințare, ca pe cineva care îl poate deranja, perturba, îi poate lua jucăriile, răsturna construcțiile. De aici certurile și conflictele dintre copii. Cercetătorii au studiat aceste conflicte și au stabilit câteva concluzii interesante. Frecvența lor scade odată cu vârsta, în schimb se prelungește durata lor. La băieți, conflictele sunt mai dese decât la fete; conflictele cu partenerii obișnuiți sunt mai numeroase decât cele cu parteneri ocazionali; cu cât în joc sunt implicate mai multe obiecte personale, cu atât conflictele sunt mai violente.

Puțin înainte de 4 ani, celălalt devine obiect de identificare, copilul dorind să fie și să acționeze ca acesta. Se constată că uneori el este atât de absorbit de partener, încât uită de propriile sale activități. Începând cu vârsta de 4 ani Alter este perceput ca rival, ca o persoană care stimulează dorința de a fi întrecut.

Competiția capătă valoare motivațională la această vârstă și va fi exploatată la vârsta școlarității.

Abia la vârsta de 5 ani Alter este perceput ca partener egal de activitate, dorințele acestuia fiind luate în considerare. Cooperarea, ca comportament interrelațional evoluat, ce îmbracă o accentuată maturitate intelectuală și socială, este însă slab prefigurată la preșcolar, confuză, abia în stadiul următor devenind mai clar constituită și nuanțată.

Pe acest fond interrelațional se constituie și unele trăsături caracteriale. Factorul care le generează îl constituie nu atât contradicțiile care se manifestă la această vârstă, cât modul lor de soluționare.

Socializarea conduitelor copilului are loc în contextul jocului. Apariția jocului cu reguli, a celui cu roluri constituie elemente prin care se constituie principalele modalități de relaționare. Diverși autori sunt tentați să facă diferențiere între sociabilitate ( adaptare socială ) care se referă la posibilitățile generale ale copiilor de a face față dificultăților și cerințelor din ambianța socială, aceasta constituind mai degrabă latura pasivă a conduitelor sociale, și capacitatea socială concretizată în autonomie, inițiativă, în putința de a face ceva.

În perioada școlarității mici, ca urmare a dezvoltării gândirii logice, a capacității de judecată și raționament, se pun bazele concepției despre lume și viață, care modifică esențial optica personalității asupra realității înconjurătoare.

Concepția de Sine se formează odată cu intrarea în școală prin modul cum sunt tratați copiii de învățători și de colegii lor. Copii cu estimație de Sine au tendința de a considera eșecul ca accidental, deși îi afectează mai mult decât pe cei cu estimație medie.

Copiii cu estimație joasă nu au încredere, nu sunt comprehensivi, nu aderă la idei clare, nu vor să-i supere pe alții dar nici să atragă atenția.

După vârsta de 8 ani se conștientizează o diferență mai mare de evaluare între cum se percepe micul școlar și cum este văzut de părinți, de cadrele didactice și de ceilalți copii. Copilul sesizează faptul că i se apreciază mai ales caracteristicile implicate în obținerea rezultatelor școlare de către cadrele didactice și părinți. Faptul că estimația de Sine nu coincide cu estimația învățătorului și a celorlalți copii, creează un spațiu de trăiri complexe al vieții și competiției școlare. Copilul încearcă, în general să se ajusteze mai ales la estimația părinților ca să evite răceala, reproșul, pedeapsa, decepția lor în caz de eșec.

Copilul școlar realizează, pe de-o parte identificarea cu clasa din care face parte, iar pe de altă parte o identificare socio-culturală cu școala sa și o apropiere de judecăți valorice elementare comparative cu ale acesteia.

În perioada școlară, spre sfârșitul ei, se pune și problema orientării școlare și a cunoașterii lumii profesiunilor. Orientarea școlară este o latură importantă a orientării școlare și profesionale, latură ce exprimă preparația multilaterală de cunoștințe, deprinderi, aptitudini intelectuale și practice, atitudini, spirit de inițiativă și hărnicie, trăsături și caracteristici care garantează o bună antrenare a individului în viitoarea profesiune. Există o alternanță între diferite profesiuni, dată și de dinamica vieții sociale, pe de o parte dar și de cunoașterea propriilor posibilități, pe de alta.

La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei, constituirea bazelor personalității, dobândirea statutului de școlar alături de acela de membru al familiei creează o deschidere largă spre viața socială.

În preadolescență se produc restructurări în sfera personalității, care vor evolua trecând succesiv prin:

Stadiile căutării de Sine, 11-14 ani;

Stadiile afirmării de Sine, 14-17 ani.

Tipurile de relații se complică progresiv în perioada pubertății, copilul și apoi tânărul integrându-se tot mai mult în generația sa ( grupul social mai larg ), prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți. Maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și pe realizarea identității proprii și a independenței, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Independența și autonomia se cuceresc pas cu pas. Acest proces este așa cum afirma J.J. Rousseau este ca o ”a doua naștere ”.

Puberul începe să-și descopere aptitudini, abilități, forța fizică și spirituală, începe să-și construiască lumea interioară, a aspirațiior, intereselor și a idealurilor. Întreaga personalitate trăiește prezentul și-și construiește viitorul care devine o dimensiune a Sinelui. La 11 ani copilul începe să aibe inițiative, lărgindu-și însuși regimul de independență.

Cu cât aptitudinile mintale generale și inteligența sunt mai ridicate, cu cât este mai redusă tendința de subordonare din teama de pedeapsă ca și tendințele de autonomie nefondate, fără respect sau inconsecvența conștiinței morale.

După J. Piaget, morala ascultării duce la deformări, nedezvoltând la copil ”autonomia ”conștiinței personale care constituie morala binelui, în opoziție cu morala ”datoriei pure” și care nu reușește să-l pregătească pe copil pentru valorile esențiale societății.

În adolescență devin curente întrebări ca ”Cine sunt ? ”, ”Ce doresc ?, ”Ce trebuie să devin în viață ?”, întrebări care scot în evidență tendința de a-și defini identitatea psihologică, de a reliza o decantare continuă a imaginii de Sine, ca și tendința puternică spre afirmarea de Sine și autorealizare. De asemenea apare tendința de a-și modela Eul și aspirațiile în funcție de persoane semnificative pentru el, care devin modele.

Copilul este marcat de modelele din proximitatea sa. Adolescentul alege adesea modele îndepărtate spațio-temporal. Copilul constată, acceptă și imită modelele. Adolescentul caută modelele, le compară și le selectează. Sub influența mijloacelor comunicării în opțiunea adolescenților se impun vedete sportive, cântăreți, personaje de film, în locul modelelor tradiționale ( părinți, profesori ).

De la preocupări sporadice în privința viitorului, adolescentul trece la căutări sistematice, de la o alegere romantică la una realistă, de la preluarea globală a unui model la selectarea și combinarea imaginativă a unui model propriu. Modelul precede constituirea idealului și stă la baza acestuia.

La adolescent modelele sunt valorizate prin prisma idealului, în măsura în care ”participă” la un ideal. Făurirea unui ideal aduce cu Sine dorința și efortul de a fi asemenea acestuia. Sursele aprecierii și consolidării conștiinței se află în interior prin interiorizarea etaloanelor de apreciere. Se ajunge astfel la o autonomie față de recompense, penalizări din afară.

În adolescentă tensiunea interioară este mai puternică decât controlul de Sine. Individualizarea și conștiința de Sine devin mai dinamice și capată dimensiuni noi de ”demnitate și onoare ”. Se dezvoltă preocupări ale conștiinței de Sine ( ca percepție de Sine, inclusiv schema corporală ) ca expresie a identității egoului.

Modificarea și transformările ce condiționează ieșirea din conformismul infantil au loc prin opoziție, încărcată de cerința de căutare a identității. Are loc și găsirea unei identități vocaționale ce privește un fel de autocunoaștere și autodescoperire de posibilități sau incapacități, cu o dorință deosebită de autoperfecționare. Identitatea vocațională este axată mai ales pe trăsături de caracter și pe interese și abia în al doilea rând pe aptitudini, pentru ca să se dezvolte apoi din ce în ce mai mult și identitatea aptitudinală.

În cunoașterea de Sine individul utilizează același tip de informație ca și cunoașterea ”de altul”. Înainte de a fi însușite, interorizate, aprecierile colectivului devin vizibile în contactele interpersonale. Cum fiecare adolescent face simultan parte din mai multe grupuri care se intersectează, unității imaginii de Sine i se opune uneori multiplicitatea imaginilor sociale, fapt care impune o continuă decantare și definire, preluarea aprecierii colective fiind rezultatul unor aproximități succesive.

Dezvoltarea conștiinței de Sine se complică. Este vorba de intensificarea percepției de Sine care are câteva aspecte, dintre care:

Imaginea corporală, aflată la periferiile conștiinței în copilărie, devine centrală și începe să fie percepută ca atare. Fără imaginea corporală nu se poate organiza identificarea. Perioada în care stau mai mult în baie, se uită mai mult în oglinda ( narcisism ), identifică amănunte ale frunții, ochilor, etc. Oglinda capătă noi funcții. Dorințele de retuș sau de mascare ale diferitelor impurități devin evidente, mai ales la fete;

Identifiarea și conștiința Egoului.

Identificarea nu este un proces simplu și direct. Copilul și-a construit între timp o imagine de Sine din experiența sa generală conturată prin ochii celorlalți. Această experiență influențează imaginea de Sine din timpul puseului de creștere și dinspre finalul acestuia.

Identificarea sensului, rolului și statutului sexual și mai ales a celui social.

Identificarea sexuală se dezvoltă discret, influențată de modele parentale și materiale fiind la început difuz integrată în subidentitatea familiei. În acest sens băieții care au un model parental cu masculinitate redusă au dificultăți de identificare, cei cu un model puternic sunt mai încrezători, relaxați, calmi. Tinerele fete au modele feminine diverse:

– modele tradiționale – dacă modelul matern este tradițional, identificarea este mai pasională și facilă;

– modele moderne – dacă modelul matern este modern, tinerele cu identificare tradițională au dificultăți de identificare și de identitate mari.

Rezumând, identitatea și identificarea se nuclearizează:

Între 11-13 ani în căutarea de Sine ( conflict puberal );

Între 14-16 ani în afirmarea de Sine ( conflict de afirmare ). Se constituie subidentitatea culturală;

Între 17-20 ani prin preparația profesională ( conflicte de rol și statut ). Se organizează subidentitatea profesională ( aspirativă ).

CAPITOLUL 2

ABUZUL ASUPRA COPILULUI

2.1 MODALITĂȚI DE ABORDARE ALE ABUZULUI

Problema de actualitate abordată în fiecare săptămână de mass-media din cele patru colțuri ale lumii, maltratarea copiluilui – sub toate formele sale – este o problemă foarte veche. În lucrarea sa “Masacrul inocenților” – Breiner (1990) scrie că există copii uciși, mutilați și abuzați de tot atâta timp de când există și documente disponibile.

Maltratarea nu a fost totuși “descoperită” în lumea urbană industrializată decât în jurul anului 1875.

Creșterea progresivă a interesului față de fenomenul maltratării se exprimă și în creșterea numărului de publicații. Astfel, o cercetare făcută pe 3 mai 2001 în baza de date PsycInfo arată că numărul de documente referitoare la abuz și neglijare față de copil, la maltratarea copilului și la copilul bătut crește fără încetare: 573 documente pentru perioada 1971-1980, 4053 documente în perioada 1981-1990 și 8766 documente între 1991-2000.

În 1988, în lucrările pregătitoare de legi referitoare la prevenirea relelor tratamente și a protecției copilului în Franța, comisia de lucru a utilizat ca definiție de lucru pentru copilul maltratat următoarele aserțiuni: “copilul, victimă a părintelui sau adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului fie prin omisiunea intenționată a îngijitorilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamente sadice, manifestări rejectante, disprețuitoare față de copil, abandon afectiv, exigențe educaționale, disproporționate față de capacitățile copilului… ca și abuzul sexual. Toate acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului putând duce până la distrugerea corporală a copilului” (Divet, Heleine, Morellee, 1999).

În literatura românească o definiție a maltratării o găsim la dr. Popescu și dr. Ră duț (Roth, 1999) “maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi”.

Astfel, putem spune că maltratarea poate fi redusă atât prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) cât și prin comiterea cu intenție a unor acte agresive împotriva copilului (abuz). De aici rezultă că, neglijarea de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vis-a-vis de nevoile copilului, iar abuzul se face cu intenție distructivă.

Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie “copilul bătut” (Kempe et. Al.1962). Conceptul a fost extins în mod constant luând sub “umbrela” sa toate formele maltratării. O astfel de aplicare extensivă, spun unii autori că îi reduce utilitatea.

Abuzul reprezintă o acțiune violentă dusă la îndeplinire de unul din membrii unei familii cu rol marital, parental, sau de îngijire către alții cu roluri reciproce.

Acest fenomen este considerat ca fiind una din formele grave de încălcare a drepturilor acestora, și una din cauzele majore de distrugere a relațiilor familiale.

Delimitarea conceptului de abuz asupra copilului este un instrument teoretic, conceptual, necesar specialiștilor care realizeaza cercetari în domeniul dezvoltarii copilului și care intervin in activitatea practică de reabilitare a lui.

Indiferent că există o gamă largă de definiții ale abuzului toate au câteva elemente comune:

Sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată;

Vătămarea este făcută în mod intenționat.

Abuzul este o manifestare a violenței împotriva copiilor, profitându-se de diferența de forță (fizică, psihică, economică) dintre adulți și copii.

Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele abuzului sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale. El îi afectează de asemenea și pe adulții, care și-au trăit propriile neajunsuri, frustări sau speranțe spulberate ca părinți.

În conformitate cu Pagelow (1984, 1981), “Victimile de toate tipurile ale violenței în familie împărtășesc o experiență comună de demigrare a sinelul, care duce la diminuarea autoestimării. Rușinea și sentimentul de inutilitate, atât de des exprimate de femeile bătute sunt împărtășite și de copiii abuzați, precum și de bunicii maltratați.”

Adeseori considerăm că propria noastră maturitate și acumulare de experiență sunt suficiente pentru a stabili modele educaționale pentru copii.

Cei mai mulți dintre noi considerăm că avem capacitatea de a crește copiii; că avem potențial de a înțelege și dezvoltă nevoile lor.

Dar dacă toate lucrurile ar merge bine, nu am mai avea de-a face cu atâtea situații în care copiii sunt supuși la atitudini incorecte, neadecvate sau la diverse forme de abuz ori neglijare din partea adulților.

Unii copii își folosesc toate resursele pentru a descifra în ce stare se află părinții lor în ziua respectivă și cum ar putea evita cel mai bine abuzul și respingerea acestora.

Copiii expuși abuzului formează un grup foarte eterogen, ceea ce ne invită să cunoaștem diferențierea uzuală între trei tipuri de abuz:

Copiii expuși abuzului fizic;

Copiii expuși abuzului emoțional;

Copiii expuși abuzului sexual.

2.1.1 Tipuri de abuz asupra copilului

În literatura de specialitate pot fi identificate trei tipuri de abuz ca variantă activă a maltratării copilului, prin comiterea de acte. Astfel, avem de-a face cu:

Copiii expuși abuzului fizic;

Copiii expuși abuzului emoțional;

Copiii expuși abuzului sexual.

Această clasificare este artificială întrucât, în fapt, există o împletire a diferitelor forme de abuz.

Aceste forme ale abuzului se include reciproc într-un continuu care deși nu este obligatoriu este frecvent întâlnit în realitate. Un copil abuzat fizic se întamplă ca adesea să fi fost expus și anterior abuzului emoțional (Clausen și Crittendsen 1991, Killen 1994, Kaufmann și Chichetti1989). Dacă un copil este neglijat o perioadă suficient de lungă, există posibilitatea ca acesta să prezinte un comportament negativ, care de asemenea, poate predispune la abuz fizic. Copiii expus abuzului sexual sunt de asemenea, abuzați emoțional și de multe ori sunt abuzați fizic (Hobbs si Wyme, 1990).

Lucrările par a se petrece după regula păpușilor rusești, în care păpușa mare conține succesiv alte papuși mai mici.

Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.

A fost prima formă de abuz recunoscută de specialiști și definiția de H. Kempe, inițiatorul domeniului prevenirii abuzului și a neglijării copilului ca fiind “Atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la formele minime până la injurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl îngrijește” (apud, Lynch, 1985).

H. Kempe a impus lumii medicilor pediatrii din lumea întreaga, în 1962, “sindromul copilului bătut”.

În cazul abuzului fizic avem de-a face cu comportamente externe a căror consecințe pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzați fizic și anume: arsurile de tigară, fracturile, hemoragiile interne, contuziile sunt semnale uzuale semnalate și identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecințe grave asupra dezvoltării. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copiilor. Scuturări puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului (Dykes, 1996) vătămare asemănătoare celor apărute în urma unui accident rutier.

Există diferite situații care pot fi asociate cu diferite consecințe acestui tip de abuz a căror urme sunt vizibile și merg de la cele mai simple vânătăi până la cele mai complexe acte de vătămare corporală.

S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferențe între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Aici scopurile sunt diferite. Disciplina dorește să îl educe pe copil “cel ce-și iubește copilul, îl pedepsește”, de cealaltă parte, abuzul asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților. Este greu să se facă o diferențiere clară în practică. Ceea ce începe că o relație disciplinară poate sfârși ca abuz, fiind modul în care părinții își stăpânesc tensiunile interioare.

Vătămarea fizică este doar temporară, chiar dacă este vorba despre una serioasă. Spaima, precum și climatul emoțional asociat sunt pătrunzătoare și de durată. Copilul trăiește mai departe în incertitudinea și anxietatea unui nou abuz.

Abuzul emoțional este cel mai greu de identificat fiind definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă a copilului.

Abuzul emoțional nu are de-a face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite în marea majoritate a familiilor. Fiecare dintre noi poate fi distant și iritat cât o dată trecând cu vederea peste nevoile copilului, dar cu toate acestea nu putem spune că implică un comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă de viață a acestuia (Garbarino 1986, Brssard, Germaine și Hart 1987, Glasser 1993, Mc.Gee si Wolf 1991).

Categorizarea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul este expus. Nich Withman le împarte în următoarele forme:

Rejectarea;

Ignorarea;

Terorizarea;

Exploatarea;

Izolarea;

Coruperea copilului.

Rejectarea și ignorarea se referă la respingerea activă sau mai puțin activă a dovezilor de afecțiune și a chemărilor copilului. Avem aici de-a face cu un tip de abuz care este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt “proști”, “răi” sau “nebuni” și se percep ca fiind o sursă a problemelor părinților. Această formă de abuz merge mână în mână cu abuzul fizic.

Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări cu pedeapsa, cu alungarea sau părăsirea care uneori au scopul de a liniști copilul dar care au consecințe mult mai grave “dacă mai plângi, aici te las!”, “te dau la lup!”, “o să te spun lui tata și o să vezi tu…!”, “dacă mai faci…, nu te mai iubesc!”. Amenințările îi crează copilului o stare de anxietate, căreia copilului îi va fi greu să-i facă față.

Browdeby (1973) susține că amenințările supărării sunt probabil mai dăunătoare decât adevarata supărare. Sunt copiii care se simt amenințați, terorizați de actul violent existent între părinți (Hershorn și Rosenbaum 1985, Silvern și Kersvang 1989, Kocinsky 1993).

“Pentru mai mulți copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu parinții și, de asemenea, de a suporta consecințele climatului de ură și de ostilitate dintre părinți și din restul familiei” (Cristensen 1988). Se cunoaște cazul unui copil de 5 ani care a luat cuțitul pentru a-și apăra mama. Acești copii sunt forțați să își asume responsabilitatea în situații pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă față.

Exploaterea copilului constă în utilizarea copilului pentru satisfacerea nevoilor adultului sau a celorlalți membrii ai familiei. Aici este vorba de “Sindromul Cenușăresei”.

În cultura românească se petrece adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță pentru ai îngriji și crește pe cei mai mici. La țară, copiii sunt exploatați pentru treburile gospodărești, îngrijirea animalelor din gospădărie, conducând la sacrificarea obligațiilor școlare.

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau obligarea lui să rămână afară cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii au ca și efect sentimentul de neputință și lipsă de neîncredere în sine și în ceilalți, a copilului.

Coruperea este o formă de abuz emoțional în care imoralitatea adultului are avans asupra moralității copilului, prin aferte care-l tentează pe copil.

Părintele care trimite copilul să îi aducă o sticlă de băutură și care învinge negativismul copilului prin promisiunea restului de bani pentru a-și cumpăra bomboane corupe copilul.

Toate aceste forme sunt însoțite de cuvinte umilitoare și jignitoare care luate în sine sunt o altă formă de abuz emoțional: abuzul verbal.

După un studiu realizat de American Assation for Protecting Children (1988), copiii abuzați emoțional au în medie de 7-8 ani și cei abuzați fizic au în medie 5-6 ani.

Abuzul sexual este un fenomen care a început să fie recunoscut și studiat doar în ultimii ani. Definiția lui ar putea fi aceea formulată de Schechter și Roberger (apud. Lynch, 1985): ” implicarea unor copii sau adolescenți imaturi, dependenți din punct de vedere al dezvoltării, în activitățile sexuale pe care ei nu le înțeleg pe deplin și de aceea sunt incapabili să-și dea consimțământ adevărat, acte care violează taboo-rile sociale ale rolurilor familiei”. Putem spune că este vorba atât despre atingerea adusă integrității corporale cât și celei psihice a copilului. Poate fi vorba despre contact sexual sau atingeri, sadomie, folosirea minorilor în mod obscen (de exemplu, pentru realizarea de fotografi sau filme pornografice) sau incitarea la prostituția infantilă.

Cel mai trist este faptul că acești copii sunt dependenți de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale. Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici (Margoliu, 1992, a) și alte rude apropiate (Margoliu,1994), precum și de către alți adulți de “încredere”(de exemplu, prietenul mamei) (Margoliu, 1992, b), profesorul, vecinul sau persoana care îngrijește copilul (Margoliul, 1992, c).

Timp de ani de zile s-a considerat abuzul sexual comis asupra copiilor ca pe ceva ce se petrece doar în fanteziile acestora. Acest considerent era privit ca o moștenire venită de la Freud, la fel cum el a respins ideea că aceste “fantasme” ar putea fi reale (Freud, 1896).

În fiecare din aceste categorii abuzul poate fi întâlnit în diferite grade mai mult sau mai puțin grav, de scurtă sau de lungă durată precum, și, poate fi asociat cu situații particulare sau poate fi cronic. Cu toate acestea, există anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaștere și respect a nevoilor copilului, respingere și indiferentă. Unora dintre părinți le lipsește abilitatea de a se angaja pozitiv în relația lor cu copilul și de a da prioritate nevoilor de bază ale copilului înaintea propriilor lor nevoi.

În ultimii 25-30 de ani s-a încercat să se răspundă la întrebările: de ce părinții își abuzează părinții?, cine sunt ei?, care sunt factorii care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente de care dau dovadă?

Considerăm, că este necesar, să înțelegem și să cunoaștem factorii care duc la abuzarea copilului, care sunt condițiile și situațiile care ar putea facilita aceasta.

Trebuie să înțelegem interacțiunile din cadrul familiei, resursele acesteia precum și resursele sistemului din care fac parte.

2.2 FACTORII ETIOLOGICI ȘI FACTORII DE RISC CARE FAVORIZEAZĂ DEZVOLTAREA COMPORTAMENTELOR VIOLENTE

Abuzul este înțeles ca fiind rezultatul interacțiunii dintre factorii de stres exteriori și factorii maritali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor părinți și ale copilului. Ceea ce este cel mai important diferă de la o familie la alta. Când maltratarea este mult mai serioasă și mai rezistentă la tratament, ea pare înrădăcinată în personalitatea părinților și în mediul de proveniență familial.

Literatura de specialitate grupează în trei mari categorii factorii care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente și anume:

Factorii din sfera patologiei individuale și a modelului interacțional în familie;

Factorii din sfera modelului tradițional al rolurilor în familie;

Factorii din sfera problemelor sociale cu care se confruntă familia.

Unii cercetători pun accentul pe patologia autorului abuzului ca etiologie principală: scoruri ridicate la măsurătorile psihopatologice (Williams si Finkelhor, 1990), distorsiuni cognitive (Seidman, Marshall, Hudson si Robertson, 1994), percepții negative și așteptări nerealiste față de copii (Azar, Barnes și Twentyman, 1988). Este adevărat că mamele din familiile în care găsim situații de abuz sunt adesea foarte depresive, în special din momentul nașterii copilului care face obiectul semnalării. Nutresc un sentiment de neputință față de rezolvarea problemelor cu care se confruntă familia și nu se simt într-o poziție de autoritate față de copil simțind că acesta deține controlul situației. Se observă, frecvența parentificare a copilului de la care mama așteaptă să umple golul afectiv pe care l-a trăit în copilărie. Așadar, această mamă nu-și poate asuma în mod corect rolul de părinte și nu poate spera în obținerea unor satisfacții din acestea.

Atât experiența practică, literatura clinică și cercetarea (Killen Heap, 1988) arată că unele dimensiuni ale personalităților părinților afectează funcțiile lor parentale:

Imaturitatea;

Probleme emoționale;

Psihoza;

Retard-ul mental.

Mai multe din aceste caracteristici pot fi prezente la același purtător, iar una dintre ele să domine, fiind întărite uneori și de alcool și drog, abuz de substanțe, relații maritale distructive și poate mai departe de o rețea negativă sau de izolare.

Imaturitatea și retardul mental par a juca un rol important în neglijare, în timp ce problemele emoționale și psihozele par să apară mai frecvent în situațiile de abuz emoțional și fizic.

Cercetările arată că doar 5-10 % dintre părinții care își expun copiii abuzului fizic suferă de o boală psihică (Steel si Pollank, 1968, Kempe și Helfer, 1972 ). Aceasta include totul, de la stări trecătoare la confuzii, depresii psihotice, boli maniaco-depresive, până la stări paranoice de lungă durată.

Alte teorii se elaborează în jurul transmiterii intergeneraționale a abuzului. Observăm, că unele familii trăiesc la marginea societății și nu frecventează decât marginal. Astfel, este foarte greu pentru un copil abuzat care provine din acest mediu să evadeze. În schimb, chiar dacă factorii de a crește într-un mediu în care domnește violența constituie un model educativ negativ, nu toți adulții care au fost abuzați în copilărie devin parteneri sau părinți violenți. Invers, nu toți adulții care abuzează provin dintr-un mediu în care se exercitau acte de abuz. Așadar, transmiterea intergenerațională trebuie să fie considerată drept o etiologie ca oricare alta.

Calitatea vieții conjugale a părinților afectează în mod inevitabil interacțiunea cu copii și îngrijirea acestora.

Conflictele dintre ei pot determina sau agrava abuzul. Interacțiunea acestora se poate caracteriza prin dependență pasivă, dominare, ostilitate, agresiune și violență precum și crize care duc la divorț.

Imaginea copilului de sine și despre alții și felul în care reacționează, sunt influențate și influențează interacțiunea dintre copil, părinți, căsătoria părinților și rețeaua socială; copilul este în plus, influențat de condițiile socioeconomice și socioculturale.

Studiile arată că există o strânsă legătură între interacțiunea părinți-copii din primii ani de viață ai copilului și atașamentul sau la vârsta școlară.

Copii cu părinți sensibili, receptivi, care își “văd” copii și se angajează pozitiv în viața lor, vor dezvolta un tip de atașament securizant.

Copiii cu părinți izolați, necomunicativi, agresivi, exigenți și imprevizibili vor dezvolta un tip de atașament nesecurizant. Toate acestea evidențiază modul în care este copilul în cadrul familiei.

O altă categorie de factori sunt legați de contextul familial și de mediu, în special de somaj, sărăcie, lipsa susținerii sociale (Whipple și Webster – Stralton, 1991).

Cercetătorii reliefează faptul că familiile în care abuzul este prezent au rețele sociale reduse și nesatisfăcătoare. Copii acestora sunt, mai puțin implicați social.

Incapacitatea părinților de a intra în contact și de a întreține relații sociale reciproce pare a fi responsabilă de izolarea socială în care trăiesc aceștia și nu numai sărăcia ecologiei lor sociale (Polonsky și Colab, 1985).

Unii cercetători (Gil 1970 și Pelton 1978) au accentuat un prim rol al sărăciei în abuzul psihic. Ei pretind că sărăcia creează stres și limitează mecanismul imitării, ceea ce este fără îndoială corect. Un studiu complex al acestei probleme a fost făcut de Simons (et al 1966), care a studiat abuzul fizic exercitat de părinți în familiile cu multe probleme. El a arătat că există o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali care conduc la abuz.

Diverse situații de criză familială (divorț, adopție, recompunere familiară, doliu, sinucidere, alcoolism, toxiocomanie) care sunt generatoare de angoase pot constitui baza abuzului (Raoult, 1999). De exemplu în momentul unui divorț, tatăl poate deveni violent față de copii, iar mama depresivă, din cauza problemelor pe care trebuie să le depășească. După ce trece criza părinții vor împărtași din nou momente agreabile cu copiii lor și vor restabili un sistem educativ eficient. Aici, copilul va suferi mai puțin consecințele la care a fost supus. În schimb, un copil care trăiește într-o familie confruntată cu mai multe crize, care se întind pe mai mulți ani va fi, fără îndoială subiect al consecințelor de lungă durată.

Acești factori pot fi regrupați după modelul ecosistemic în grupuri: cei care provin din caracteristicile copilului, cei în legătură cu caracteristicile părinților, cei care provin din mediul familial și din mediul înconjurător. Factorii de risc cei mai frecvenți în maltratare ne sunt prezentați de către Jourdan-Ionescu în 1998.

2.2.1 Explicații privind formarea comportamentelor violente

  Studiile privind violența în familie au generat patru categorii de explicații:

Explicații focalizate pe individ și pe caracteristicile psihice sau pe experiențele copilăriei (R. Dallas și E. Mclaughlin);

Explicații focalizate pe problemele interne familiei (R. Dallas si E. Mclaughlin);

Explicații focalizate pe structura socio-culturală și circumstanțele sociale în care oamenii trăiesc. (R. Dallas si E. Mclaughlin);

Explicații focalizate pe influența mass-mediei.

I. Bandura și Walters (1963) :” copiii care au văzut pe alții acționând violent au tendința de a face același lucru atunci când sunt adulți “

Straus considera că ar fi o greșeală să punem întreaga cauzalitate a violenței pe baza a ceea ce s-a învățat în perioada copilăriei în familie. Multe persoane care comit acte de violență provin din familii violente dar multe persoane care au experimentat violența în copilărie nu sunt violente. Aceasta nu înseamnă, însă, că putem exclude problemele psihologice apărute ca urmare a experiențelor copilăriei din cadrul cauzalității violenței; trebuie să avem în vedere efectele complexității contextului psiho-social.

I. Efectele pedepsirii copilului prin violența psihică

Straus enumeră patru consecințe ale comportamentelor violente asupra copilului.

Copilul victimă a violenței:

învață să asocieze iubirea cu violența deoarece părinții care îi spun că îl iubesc îl și bat;

învață că este normal să comiți acte de violență asupra celorlalți membrii ai familiei;

învață că, în anumite circumstanțe,o persoană poate utiliza violența justificat;

învață că violența este, în anumite circumstanțe, înțeleasă și legitimă.

II. Această abordare declină ideea abuzului de la disfuncționalitățile comportamentului individual la problemele familiale, punând accent în special pe patternurile interacționale și rolurile pe care membrii familiei le adoptă.

Studiile au arătat o creștere a cazurilor de violență în familiile care păstrează concepțiile tradiționale privind statutul superior al bărbatului și legitimitatea folosirii violenței asupra femeii și asupra copilului, în baza acestui statut. E. Zamfir și C. Zamfir (2000) consideră perpetuarea patternurilor tradiționale ca fiind un factor care facilitează manifestarea conduitelor violente.

Multe explicații sunt corelate cu schimbările social-economice care au loc în viața membrilor familiei și cu consecințele acestor schimbări asupra dinamicii rolurilor în familie. Studiile efectuate de Gelles și Cornell (1990) au arătat că violența este prezentă în familiile în care soțul a intrat recent în perioada de șomaj sau în familiile în care este un stres puternic datorat sărăciei.

III. În ceea ce privește dezvoltarea unor conduite violente sub influența

circumstanțelor în care oamenii trăiesc și a patternurilor socio-culturale, Sutherland (1947) a dezvoltat teoria privind învățarea comportamentului violent/criminal.

Sutherland susține că oamenii învață, în interacțiunile cu ceilalți, patternul comportamental violent în același mod în care învață alte comportamente. Oamenii învață modalități de utilizare a violenței, identifică situțiile în care acestea sunt legitime și gradele de acceptabilitate, precum și motivațiile utilizării violenței.

Oamenii preiau prin învățare socială atitudinea față de violență, formele de manifestare acceptate social, gradele de acceptabilitate și atitudinea față de cei care utilizează violența.

III.1 Violența învățată

Ideea violenței învățate este susținută de adepții teoriei imitației sociale sau ai teoriei eredității sociale.

Woflgang (1954) a susținut:

că violența este un comportament învățat;

a dezvoltat teoria substructurii violenței.

Woflgang consideră că tinerii care cresc într-o subcultură a violenței învață să fie violenți și învață că violența este un răspuns potrivit pentru multe probleme ale vieții.

Diferențele apărute în modul de manifestare al violenței sunt date de diferențele existente în gradul de acceptare al violenței de la un grup la altul sau de la o comunitate la alta.

III.2 Raportul dintre integrarea individului în contextul de viață și violență

Durkheim corela rata violenței cu gradul de integrare socio-economic al individului.

Potrivit teoriei lui Durkheim ar trebui să ne așteptăm că violența să fie prezentă mai mult în grupurile anomice și utilizată mai mult de către persoanele din mediul sărac, apreciate ca fiind mai puțin integrate social.

Aici apare întrebarea de ce bărbații sunt mai violenți decât femeile când ei au un succes financiar mai mare și sunt mai bine integrați în viața socială și pe piața forței de muncă.

Fără intenția de a justifica utilizarea violenței, Durkheim numește acest tip de violență drept violență normală deorece în raport cu gradul de anomie pe care îl experimentează individul și cu presiunea exercitată asupra lui pentru a se integra social, violența devine un răspuns normal la multe situații.

Henslim (1990) explică această situație prin faptul că bărbații experimentează mai mult stres în încercarea de a avea un loc de muncă sau succes financiar și prin urmare comit mai multe acte de violență.

III.3 Violența ca rezultat al influențelor socio-culturale

Reckless (1973) a explorat întrebarea de ce anumite persoane sunt violente și altele nu, deși împart același spațiu socio-cultural.

În acestă analiză el a dezvoltat teoria conținutului, care operează în două direcții:

prima direcție se referă la capacitatea individului de a–și dezvolta modalități proprii de rezolvare a conflictelor interne și externe altfel decât prin violență și de a răspunde non-violent la comportamente lor violente externe; Reckless apreciază acest efort ca fiind o presiune puternică asupra individului;

cea de-a doua direcție se referă la normele și valorile dezvoltate de un grup în direcția rezolvării conflictelor prin acțiuni non-violente.

Reckless a afirmat că gradul de violență existent în conduita unei persoane depinde de modul în care aceste două direcții îl apropie sau depărtează pe individ de utilizarea violenței.

III.4 Ipoteze confirmate sau infirmate în cadrul cercetărilor

Din perspectiva acestei categorii de explicații ar trebui să ne așteptăm să întâlnim o prevalență a comportamentelor violente la bărbați în raport cu femeile și mai mult în familiile cu un nivel crescut de sărăcie decât în familiile cu un nivel de trai ridicat.

Statisticile au confirmat că bărbații sunt mai mult implicați în acte de violență decât femeile, și a fost stabilită o rată mai mare a violenței bărbatului asupra celorlalți membri ai familiei.

Statisticile nu au confirmat relația dintre diferențele de clasă și rata violenței.

Diferențele de clasă au fost invocate frecvent în studiile privind prevalența cazurilor de violență în familie dar cercetările n-au identificat o strânsă legătură între cele două.

Studiile au arătat că cele mai multe femei sărace au apelat la adăposturi dar aceasta nu este relevant deoarece femeile cu un statut socio-economic ridicat dispun de mai multe alternative cum ar fi bani, consilieri, avocați etc. (Bird si Melvile, 1994).

IV. Efectele negative ale evenimentelor sau programelor cu conținut violent prezentate în media, asupra comportamentelor și dezvoltării copiilor, au fost semnalate încă din 1960 (Weiss, 1962, Katz și Feldman, 1962) .

Studiile au relevat faptul că expunerea copiilor la scene de violență le influențează dezvoltarea și îi face potențiali adulți violenți.

Studiile au evidențiat că scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că violența este permisă, dar că este și încurajată.

În ceea ce privește instigarea la violență studiile au evidențiat faptul că persoanele care au o conduită violentă au nevoia de a viziona scene violente.

IV. Situațiile în care mass-media influențează dezvoltarea coportamentelor violente

Cercetătorii susțin că adulții sau copiii pot învăța acte violente pe care le-au văzut în programele TV, însă nu înseamnă că le vor și aplica.

Berkowitz (1964, 1965, 1969, 1970) a condus o serie de investigații privind dezvoltarea comportamentelor violente. El a descoperit că violența poate fi exprimată de către o persoană care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiții:

1. violența prezentată de media este justificată de context;

persoana care vizionează se află într-o situație frustrantă generată de o situație similară celei prezentate în mass-media;

persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu personajele din prezentarea media;

barierele interne și externe față de violență sunt minime.

Toate aceste explicații ne ajută să observăm că aceste comportamente violente apar în stadii diferite și în combinații diferite. Există o relație strânsă între felul cum se comportă părinții în diferite roluri sociale și în rolul lor parental.

Părinții posedați de aceste comportamente violente pe care le exercită asupra copilului lor uită sau nu doresc să recunoască ce înseamnă “bun” în creșterea și educarea copiilor. Cu alte cuvinte, se substrag rolului de a fi un părinte suficient de bun care își duce la bun sfârșit funcția de părinte.

De aceea este important ca în baza cunoștințelor pe care le avem astazi să formulăm funcții ale părinților care sunt de o extremă importanță și decisive pentru dezvoltarea copilului indiferent de contextul cultural sau istoric. Unele calități ale părinților par a fi de o mare importanță decât altele pentru perceperea copilului și a dezvoltării sale.

FUNCȚIILE DE PĂRINTE

Cele mai importante funcții parentale (Killen Heap 1988; Killen 1994) ale unui părinte “suficient de bun” prin care să asigure copilului o îngrijire suficient de bună, au fost luate în studiu treptat. Ele sunt strâns legate una de cealaltă și se pot întrepătrunde până la un anumit grad. Este vorba despre:

abilitatea de a percepe copilul în mod realist, cu cât îi percepem mai realist pe copii și nuanțat cu atât cresc posibilitățile de relaționare cu ei în acord cu nevoile și posibilitățile lor. Capacitatea de a-l percepe real depinde, de cum ne simțim și de modul în care ne influențează comportamentul și reacțiile copilului. Copiii care simt că părinții îi văd, îi înțeleg și îi acceptă așa cum sunt, au o bază mai solidă pentru dezvoltarea unei bune imagini de sine dar totodată și despre cei din jur.

În ceea ce privește părinții în situații de abuz au multe limitări continue și se pare că ar avea o percepere nerealistă asupra copilului. Perceperea poate fi distorsionată în diferite feluri. Se poate ajunge adesea la atribuirea de calități și motive pe care copilul nu le are prin două mecanisme:

părinții pot atribui copilului propria lor agresiune, ostilitate și anxientate:”Sunt sigur că ceva este în neregulă cu el”;

părinții pot atribui copilului calități pe care ei le observă la persoane cu care au avut relații strânse înainte și din partea cărora au avut dezamăgiri și pierderi:”mă enervez atât de tare când ea zambeste atât de misterios exact ca tatăl ei încât îmi vine să o plesnesc”.

Astfel, copilul va introiecta percepția părinților asupra lui și pe măsura ce timpul trece se va percepe pe sine “rău”,”prost”,”blestemat” așa cum îl percep părinții.

Abilitatea de a se angaja emțional pozitiv în viața copilului, este hotărâtor pentru copii ca parinții să fie capabili să se angajeze emoțional pozitiv în relație cu el, în dezvoltarea lui, în procesul de învățare și de joc, să participe la bucuriile și necazurile sale. Un angajament pozitiv este în acord cu nevoile copilului de îngrijire, de stimulare, de inițiative structurate, de înțelegere și în acelasi timp de fixare de limite.

Copilul care simte capacitatea părinților de a se bucura de el, de prezența și compania lui, dezvoltă expectanțe pozitive, optimism și capacitatea de a se bucura și angaja pozitiv la rândul lui cu ceilalți.

În familiile care neglijează și abuzează copilul se pot obeserva două modele diferite privind angajamentul părintelui față de copil:

angajamentul negativ denotă respingerea, critica, cuvintele și actiunile care pedepsesc;

angajamentul negativ ireațional caracterizează părinții aflați în situații abuzive fizic, emoțional și sexual, părinți în situații de neglijare sunt caracterizați prin lipsa angajamentului.

Abilitatea părinților de a avea o relație empatică cu copilul, de familiarizare cu trăirile copilului și de mijlocire a cunoașterii lui este esențială pentru alinarea copilului, pentru a-i împărtăși trăirile. Toate acestea înlesnesc copilului drumul spre un control, o stăpânire a sentimentelor sale. Această capacitate este condiționată de măsura în care părinții reușesc să evite descărcarea frustărilor personale de zi cu zi asupra copilului.

Copii simțind că părinții le înțeleg ieșirile și protestele vor învăța să-și echilibreze, să-și controleze sentimentele și vor avea o bază solidă pentru a putea dezvolta la rândul lor empatie în relație cu alte persoane.

La părinții care ei înșiși au fost expuși abuzului emoțional și fizic, abilitatea lor de a empatiza, de obicei, legată de abilitatea de a fi în legătură cu cineva și de a-și reaminti propriile experiențe și sentimente.

Abilitatea de a avea expectanțe realiste în creșterea și supravegherea copilului, pot stimula, provoca sau confirma. Expectanțele realiste sunt un sprijin pentru părinți în încercările lor de a structura, proteja și impune limite în viața copilului.

Copiii confruntați cu expectanțe realiste sunt scutiți de teama de a-și pierde controlul și își pot concentra eforturile pentru a învăța acest lucru. Senzația de control este esențială la copii. Este un factor de protecție (Sommerchid și Granholt, 1997).

În situațiile de abuz, în special cele de abuz fizic sau emoțional, copilul poate fi expus la cerințe extrem de nerealiste și de mari. Când copilul reușește să trăiască în condițiile unor asemenea pretenții el îi confirmă pe părinți în rolul lor părintesc. “Copilul meu se comportă în modul în care îl vreau – deci trebuie că eu sunt un părinte bun”, copilul trâind sentimentul unui accept condiționat.

Consecințele așteptărilor mari și adesea rigide care nu concordă cu nivelul de dezvoltare al copilului și potențialul lui, și cărora copilul nu le poate face față sunt că părinții se simt adeseori frustrați, și-și revarsă mânia pe copil reacționând prin respingere, abuz verbal și fizic.

Fiecare asemenea episod contribuie la a face existența de neînțeles pentru copil și îi îngreunează dezvoltarea. El a făcut tot ce a putut.

Funcțiile descrise sunt după cum se pot vedea, strâns legate. Funcționarea părintească nu este statică. Aceste funcții pot fi stabile sau întărite de situații sociale sau psihologice.

De aceea este bine să cunoaștem și modul în care copilul reacționează și face față acestor situații de abuz

2.4 COPILUL ÎN SITUAȚII DE ABUZ

Capitolul de față propune în prima parte să ofere cunoștințe despre trăsăturile înnăscute ale copilului care afectează și sunt afectate de situația de abuz. Acestea sunt trăsături constituționale, precum și trăsături care depind de dezvoltarea și nevoile copilului. În partea a doua vor fi descrise percepțiile și reacțiile copilului legate de situația de abuz, diferitele moduri prin care copii încearcă să facă față situației în care se află precum și strategiile de supraviețuire care le folesesc în relațiile cu părinții și cu lumea externă.

1. Trăsăturile înnăscute ale copilului.

Thomas et al. în 1968 a identificat un continuu al diferențelor temperamentale de la “cuminte” la “dificil” și a definit extremele în felul următor: copilul cumite este acel copil a cărui constelație temperamentală constă în regularitate, un mod de a reacționa pozitiv la noii stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări precum și o intensitate moderată a reacțiilor sale.

“Copilul dificil” prezintă funcții biologice neregulate. Are un somn și obiceiuri de hrană neregulate, prezintă reacții refractare, se deplasează cu greu sau deloc, iar reacțiile sale sunt negative și intense.

Factorii constituționali ai copilului afectează percepția de sine precum și percepția mediului înconjurător. Când se ia în considerație interacțiunea dintre copil și mediu, este ușor de identificat rolul important pe care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Părinții tratează copiii în mod diferit datorită faptului că fiecare copil trezește reacții diferite în ei: copiii cuminți prin comportamentul de atașament și coping întăresc stima de sine a părinților creând un “cerc bun” în caz contrar când nu se stabilește o interacțiune pozitivă între copil-părinte se formează un “cerc vicios”.

Ogden (1990) și-a pus întrebarea dacă există copii care să fie imuni la tarele psihosociale, punând în discuție și capacitățile înnăscute ale copilului. Un temperament “bun” era considerat ca un vaccin dat pentru a putea face față respectivelor tare.

S-a arătat că în anumite condiții bine definite există o strânsă legatură între greutatea scăzută la naștere, prematuritate și predispunerea la abuz.

Copilul prematur obosește mult mai repede și poate fi perceput ca un copil dificil în accepțiunea dată cuvântului de către Thomas (et al.).

Prematuritatea copilului este fără îndoială un factor de risc în situațiile în care există condiții speciale în viața părinților, de exemplu retardul în dezvoltare, imaturitatea, abuzul de droguri sau greutățile corporale, ceea ce conduce la părinți cu toleranță redusă la frustrare.

Disabilitățile copilului, atât cele fizice cât și cele emoționale pot fi în anumite condiții factori provocatori ai situațiilor abuzive (Benedict et al 1990). Ele pot fi un factor care contribuie la apariția unei interacțiuni distructive în care copilul este respins într-un mod mai mult sau mai puțin deschis. De exemplu, pot fi copii retardați cu care este dificil să stabilești o relație. Copiii care prezintă tulburări cerebrale vor avea un plâns și mai diferit, care va fi mult mai greu de interpretat și de tolerat.

2. Reacțiile copilului, modurile lui de a face față experiențelor, strategii de coping și supraviețuire.

a. Percepția împrejurimilor. Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere față de mediu în funcție de modul în care nevoile de bază sunt sau nu satisfăcute.

Copilul expus abuzului în timpul primilor ani ai vieții, va dezvolta un atașament nesigur față de părinți și va avea dificultăți în stabilirea încrederi în ceilalți ( Crittenden, 1985 ). Pe măsură ce va crește, își va crea o imagine neagativă atât despre lume cât și despre sine. Abilitatea copilului de a rezolva sarcinile corespunzătoare etapelor evolutive va depinde, de posibilitățile oferite în fiecare moment de către rețeaua socială.

Creșterea și învățarea ajută copilul să se adapteze la mediu. În măsura în care se adaptează el la mediu, obligă și mediul să se adapteze la el. Dacă mediul în care trăiește copilul nu este proprice maturizării sau dacă povara care o pune pe umerii acestuia este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului va fi inhibată. Astfel Egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraâncărcat cât și de haotica lume internă.

b. Probleme de dependență. Situațiile de abuz sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor, creând probleme de dependență. Problemele de dependență se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite:

o dependență deschisă se poate manifesta ca o tendință constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenției, preocupare pentru control și stăpânirea altora, încercări permanente de a mulțumi și de a fi acceptat de către părinți și de alți adulți;

o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională, atât față de părinți cât și față de alți adulți. Se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilă în care copilul pare să se poarte ca și cum nu i-ar păsa de nimeni.

În spatele acestor reacții copilul tânjește după siguranța și recunoașterea sa de către persoanele care îl îngrijesc. Aceste sentimente vor fi diferite în intensitate și durată în funcție de situația de abuz în sine, de sensibilitatea copilului, de modul în care percepe situația și mecanizmele pentru a supraviețui.

c. Reacții de suferință în separare. Spitz (1946) și Bwordy (1960) au realizat primele descrieri legate de depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinți.

Robertson (1967) descrie reacțiile copiilor de-a lungul a 3 faze: “protest”, “disperare”, “negare”. Protestul copilului este evidențiat prin plâns devenind tot mai puternic plânsul se transformă în suspine dureroase și disperate, iar pe măsură ce trece timpul se va instala negarea printr-un geamăt tăcut și resemnat, ca mecanism de defensă împotriva incidentelor neplăcute și a sentimentelor copleșitoare. Copilul poate trece constant prin cele 3 faze. De obicei suferința prin puterea ei, reușește să-și învingă opozantul, procesul normal de dezvoltare. După perioada de suferință copilul s-ar putea să meargă mai departe în procesul său de dezvoltare în procesul său caracteristic în funcție de felul în care a făcut față sau a fost ajutat să facă față respectivei suferințe.

Copiii aflați în situații serioase de abuz nu au această posibilitate. Toate relele tratamente la care este supus slăbesc copilul și nu-i mai rămâne suficientă putere pentru a investi în propria sa dezvoltare. Suferința poate fi “acoperită” printr-un “comportament dificil“, provocând la rândul lui rejecție atât din partea adulților cât și a altor copii.

În compensare, ei dezvoltă diferite simptome cum ar fi anxientatea și comportamentul regresiv. Acești copii își trăiesc anxietatea în situații concrete de abuz și sunt anxioși în legătură cu noile situații abuzive ce pot apărea în viitor, anxientate ce poate deveni cronică. Dacă starea de anxientate este copleșitoare, copilul se poate apăra alungindu-și propriile trăiri și redefinind situația în care se află.

Agresivitatea pentru mulți este cea mai bună metodă de apărare și mulți dintre ei au învățat cum să se descurce în situații problematice, fiind agresivi. Violența dă naștere la violență.

Alice Miller (1980) arăta în studiile sale cum vom ajunge să “culegem“ violența care a fost semănată atunci când copiii au fost expuși la violență.

Acei copii care au fost supuși abuzului fizic se arată a fi mai agresivi față de ceilalți copii care nu au fost crescuți într-un mediu violent, revărsându-și agresivitatea asupra altor persoane.

Un al treilea mecanism de defensă, “identificarea cu agresorul” în care copilul se identifică cu agresorul pentru a face față anxientății.

Băieții folosesc mai mult decât fetele negarea ca mecanism de defensă (7 din 15 fete, 47%) și majoritatea băieților folosesc identificarea cu agresorul ca mecanism de defensă (12 din 15 băieți , 60%). Această distribuție corespunde cu tipologia sexuală, în care fetele preiau modelul matern prin care mamele folosesc, de asemenea, ca defensă negarea violenței, iar băieții preiau modelul tatălui, care practică violența.

d. Disocierea. Se pare că, copiii folosesc mult mai des decât adulții disocierea ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecințele psihice ale traumelor suportate (Putnam 1985, 1993). Folosirea disocierii și a negării crează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele și amintirile abuzului. Astfel, amnezia toatală sau parțială a abuzului poate persista în timp de luni de zile sau chiar ani.

Copilul va dezvolta stări asemănătoare transei, tulburări ale percepției de sine și schimbări de neânțeles de stări de spirit și comportament. Stările asemănătoare transei sunt caracterizate prin priviri în gol și pierderi ale contactului cu mediul înconjurător.

Starea disociativă este exprimată printr-o folosire excesivă a prietenilor imaginari vorbind cu fiecare din ei cu voci diferite (Kluff 1984).

e. Deprimarea. Copii cu o dezvoltare armonioasă, cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți fiind un contact direct, contactul lor vizual cere mereu atenție.

Copilul deprimat, s-ar putea să nu reușească să ne atragă privirile înspre el; el are un foarte slab comportament de contact. Ochii și fața lui joacă un rol central în cadrul acțiunii.

Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocul lor. Mulți copii aflați în situație de maltratare aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-și exprima depresia. Iar în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod steoritip. Ei reflectă acceași teamă la nesfârșit. Terr (1981, 1983), a folosit conceptul “joc post-traumatic” pentru a desemna acest tip de joc. Acest copil este înțepenit în anumite experiențe cărora nu le poate face față, și exteriorizează aceasta în desenele sale.

Copiii au nevoie de a fi fizic activi, se dezvoltă prin activitatea fizică desfășurată; își dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni.

Copiii aflați în situațiile de maltratare pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică, nefiind conștienți de acest lucru.

Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor vieții lasă puțin loc creativității și jocului. La copiii care supraviețuiesc abuzului, creativitatea reprezintă una din “factorii de imunitate” care îi ajută pe unii copii să supraviețuiască episodului abuzului mai bine decât alții. Ei au rezistență și o abilitate de concentrare mai reduse (Egeland et al. 1984), ceea ce nu trebuie să ne surprindă având în vedere situațiile cu care se confruntă.

f. Reacții psihosomatice. Sănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil și în relația sa cu situația de maltratare. Acești copii au nevoie de un limbaj psihologic și sunt mult mai bolnăvicioși decât alți copii. Ei își comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul limbajului durerii și prin diferite simptome pe care le reprezintă, lucru care este și interesant, dar și îngrijorător, atâta vreme cât aici sunt implicate dimensiunile abuzului emoțional și sindromul Munchausen prin împuternicire. Copiii pot fi internați în spital iar această internare le provoacă diferite probleme din cauza separării. Simptomele somatice și nevoile aferente acestora pot provoca agresiunea și respingerea din partea părinților.

g. Imaginea de sine-stimă de sine. O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă percepția lui despre părinți. Copilul care se simte iubit și acceptat are o bază bună pentru a-și construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzați îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, și că el este cel responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie. El trăiește cu ideea că este bun și valorizat doar atunci când întâlnește așteptările părinților, spre deosebire de situația în care rolul lui primordial este de a satisface nevoile părinților sau adulților care-l îngrijesc. Simte că nimeni nu se ocupă de el și astfel va dezvolta o imagine de sine distorsionată și negativă precum și o scăzută stimă de sine. Acest copil are o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume (Lovdal, 1988). Dacă, de pildă, copilul aude că are un retard din naștere și părinții îl tratează ca și cum ar fi un retardat chiar dacă copilul este normal somatic, el se va percepe ca fiind retardat.

h. Trăirea anxietății și nevinovatei-loialități și păstrarea secretului. Copiii depun mult efort în încercarea de a înțelege situația în care se află. Ei încearcă să interpreteze și să explice comportamentul agresorului într-un mod în care să îl plaseze pe acesta într-o lumină bună în timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate și vină. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului.

Abilitatea copiilor de a ascunde gânduri și fapte, de a ține secret situației de abuz este aproape fără limită, copiii cunoscând foarte bine ce nu vor alții să audă. Păstrarea secretului în legătură cu abuzul sexual este probabil mai mare decât la orice altă formă de abuz, pentru că este un copil foarte vulnerabil și copleșit de povara secretului într-un mod mult mai radical. Toate acestea îi crează un conflict emoțional insolvabil ceea ce va duce, la o dezvoltare morală cu dificultăți datorită faptului că el învață de la adulți că trebuie să ascundă mereu ceea ce e rău. Astfel, cel rău devine bun.

i. Întârzieri de dezvoltare. Copiii care au fost expuși diferitelor tipuri de abuz și neglijare, prezintă adesea diferite grade de retard în dezvoltarea neurologică, cognitivă și în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retarduri de dezvoltare pot fi serioase și ele pot fi observate încă din primele luni de viață (Appelbaum, 1980).

Retardurile în dezvoltare și comportament merg adesea mână în mână în majoritatea formelor de abuz. Jaffe et al. (1980) a comparat băieții expuși abuzului fizic cu băieții care au fost expuși violenței de către părinți și a constatat că aveau tulburări comportamentale și întârzieri în dezvoltare la fel de mari.

j. Probleme de învățare. Având atât probleme de concentrare a atenției cât și întârzieri de dezvoltare este inevitabil ca acești copii să prezinte diferite tipuri și grade de probleme de învățare. Trăirile copiilor abuzați în relație cu alți copii și adulți sunt caracteristice poziției de apărare. Acesta este un factor important atâta timp cât dezvoltăm stima de sine și respectul în interacțiunile cu ceilalți.

Unii copii au resurse interioare atât de puternice în cât sunt capabili să facă abstracție de aspectele negative și distructive ale situației de acasă și să se bucure din plin de școală și de liniștea pe care aceasta le-o oferă. Mediul școlar oferă posibilitatea atașamentului față de persoanele din afara familiei.

k. Strategii de supraviețuire și conducere. Copiii aflați în situații de abuz sunt slăbiți, confuzi și anxioși, însă fac tot ce pot pentru a supraviețui. Mulți dintre ei investesc enorm în a-și rezolva propriile probleme pentru supraviețuire. Nevoia copilului de a-și rezolva problemele poate apărea foarte nuanțat în familiile abuzive. Mulți dintre acești copii doresc cu toată ființa să devină independenți, dezvoltându-se asemeni păpădiilor care apar din crăpăturile asfaltului în ciuda vicisitudinilor vieții. Ei par să aibă o trăsătură comună și anume aceea de a dezvolta atașamente pentru persoane în afara familiei (Lynch și Roberts, 1985).

Grey și Kempe în 1976 au descris două strategi de supraviețuire pe care le folosesc copiii în situațiile de abuz: strategia exagerat de bine adaptată.

În ceea ce privește adaptarea exagerată, copiii încearcă să-și asume controlul atât asupra lor cât și celor din jur a diferitelor aspecte negative pe care ei, și viața pe care o duc le prezintă. Ei obeservă mereu atitudinile și stările de spirit ale adulților și încearcă să se comporte în așa fel încât să evite furia și reacțiile violente ale acestora. Ei cunosc că aceste reacții ale părinților pot fi imprevizibile. O situație bună pentru moment, se poate transforma în câteva secunde în agresiune, umilire, remarci amenințătoare și abuz fizic. De aceea copilul încearcă să evite aceste situații asupra cărora nu are control.

Copiii în acest caz prezintă adesea comportamente și competențe care sunt mult superioare nivelului de funcționare corespunzător vârstei și resurselor lor, comportându-se ca niște mici adulți. Acest comportament poate fi observat încă de la vârsta de 2-3 ani, în funcție de situația părinților, înțelegerea necesității de a face față așteptărilor acestora și de abilitatea lor de a îndeplini cerințele părinților.

Strategia hiperactivă și destructivă este ușor de observat prin comportamentul agresiv și autodestructiv prin care se prezintă. Este adesea caracterizată print-un grad ridicat de agitație. Profesorii și educătorii o recunosc adesea în cadrul grupurilor de copii pe care îi îngrijesc. Copiii din acest grup tulbură situațiile de joacă și învățare ale altora. Ei distrug lucrurile altora, îi tulbură pe cei din jur și crează agitație. Ei sunt totuși capabili să stea liniștiți și să păstreze liniștea în timpul orei de odihnă a grădiniței, dacă au un adult în preajmă care să stea și să aibă grijă de ei.

Așa cum reiese din ceea ce sa prezentat mai sus, strategiile de supraviețuire pot fi atât constructive cât și distructive, în funcție de felul în care este afectată dezvoltarea personalității copilului dar și de posibilitățile noastre de a-l ajuta. Unii copii pot ajunge departe în dezvoltarea unor competente în domenii limitate, în timp ce personalitatea și dezvoltarea în plan social stagnează. În spatele acestor strategi de supraviețuire se descoperă aceleași sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăție, anxientate, mâhnire, goliciune sufletească, deprimare și agresivitate. Bineînțeles, ele variază în intensitate.

Strategiile de supraviețuire și stăpânire a situației, reprezintă modalitatea copilului de a face față situației de abuz, de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente cât și a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii el își asigură un anumit control asupra situației, sau, în cel mai rău caz o iluzie a controlării situației.

CAPITOLUL 3

CONSECINȚELE ABUZULUI ASUPRA PERSONALITĂȚII

3.1 MANIFESTĂRILE PSIHOLOGICE ȘI PSIHOPATOLOGICE ALE COPILULUI ABUZAT

Efectele abuzului asupra copiilor sunt devastatoare. Dacă cele pe termen scurt sunt mai ușor de prevăzut și de analizat, cele pe termen lung scapă, de multe ori, observației și intervenției.Abuzul își prelungește, de cele mai multe ori, efectele nefaste, însoțind individul de-a lungul perioadei adulte.

Conform cercetărilor efectuate și structurate în literatura de specialitate în cazul copiilor victime ale abuzului diagnosticul este cel de sindrom de stres posttraumatic.Tulburarea se manifestă prin retrăirea repetată a evenimentelor traumatice, evitarea situațiilor asociate cu aceste evenimente si simptome de excitație persistentă.Acest sindrom de stres posttraumatic este recunoscut prin următoarea simptomatologie:

Anxietate generalizată – descrisă ca o stare de ”vigilența înghețată”, adică o atenție anxioasă și imobilă față de anturaj, ca si cum copilul ar scurta anxios mediul pentru a decela un pericol potențial sau pentru a descoperi și a anticipa dorința celuilalt;

Stare depresivă/ depresia – sunt frecvente devalorizarea, pierderea stimei de sine și înca și mai mult culpabilitatea.Sentimentul de culpabilitate poate să-i conducă pe copii la atitudini care induc trecerile la acte parentale;

Amintiri obsesive – care revin involuntar, spontan in memorie.Aceste amintiri dureroase, recurente și intrusive ale abuzului, includ imagini, gânduri și percepții.La copii pot apare jocuri repetative în care sunt exprimate teme sau aspecte ale maltratarii;

Tulburări de ritm de somn – anxietatea de culcare, reapariția de ritualuri la culcare, coșmaruri, treziri nocturne repetate, chiar terori nocturne, vise terifiante recurente legate de abuz, visele pot fi inspaimântătoare făra a le distinge însa conținutul, precum și insomnia cauzată, pe de-o parte, de alterarea capacitații de autoreglare a organismului, dorința inconștientă de a veghea pentru a evita reeditarea abuzului și pe de alta parte, de imaginile și ideile care revin în mod obsesiv adesea;

Inhibiție cognitiv – comportamentală sau hiperexcitabilitate – întâlnim mutismul la unii copii maltratați care se traduce prin înfurierea acestora și astfel nu mai comunică.El poate fi unul electiv sau unul de tip isteric, având la bază anxietatea ca mecanism de producere.Catalepsia o alta stare de inhibiție comportamentală care se poate asocia fie cu o stare de negativism, fie cu o sugestibilitate foarte mare.Cu privire la excitabilitate, acesta se traduce în starea de impulsivitate cu aspect critic, durata scurtă pe care o adopta copilul abuzat, precum și faptul că în ciuda unui comportament supus, își schimbă comportamentul, devenind agresiv;

Comportament de evitare, negare – fac eforturi să evite gânduri, sentimente, discuții asociate abuzului la care au fost supuși,activități, locuri sau persoane care deșteaptă amintirea traumei,incapacitatea de a evoca un aspect important al abuzului(amnezie psihogenă), adoptă sentimentul de detașare sau de înstrăinare față de ceilalți, incapacitatea de a avea sentimente tandre, sentimentul de reducere de planuri de viitor;

Comportamente agresive – fiind cea mai buna metodă de apărare a acestora, mai ales în cazul celor abuzați fizic care sunt mult mai agresivi cu cei din jur. Se conduc dupa motto-ul „violența dă naștere la violență”. Recurg atât la agresiunea fizica cât și la cea verbală, proiectând asupra celor din jur tot ceea ce simt legat de agresor.Pe cel de langă el, copilul abuzat îl va privii ca un posibil adversar, indiferent dacă este de aceeași vârstă cu el sau nu.

Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun pe plan psihic șocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalități.

Imediat după comiterea abuzului simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic (hematoame, arsuri, plăgi, leziuni interne, asociate cu tulburări neurovegetative – cefalee, vertij,etc) și emoțional (teamă, fobii, puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăție/ jenă).

Pe termen lung, abuzul produce modificări grave în structura personalitații copilului, cu consecințe, grave în timp, ce se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultați de adaptare și integrare socială. Aceste modificări sunt:

Disfuncții în sfera sexuală (hipersexualitate – adoptă conduite sexuale perverse, de tip deviant, ca modalitate de a se elibera de un sentiment de umilire suferit in copilarie (prostituție sau homosexualitate); respingerea actului sexual (frigiditate, dispareunie…) sau tulburări în alegerea partenerului sexual, de tipul pedofiliei sau homosexualității datorită incapacității de a stabili legături durabile, o relație de încredere reciprocă.

Perpetuarea comportamentului abuzator – obișnuit și crescut într-o relație de violență fizică și emoțională, el ajunge să o considere cvasi-normală, apoi, ca modalitate de schimb privilegiată cu parintele sau. Pe plan psihopatologic, copilul abuzat este plasat în condiții „experimentale” de identificare cu agresorul cu atât mai mult cu cât aici agresorul este o imagine naturală de identificare: unul dintre părinți. El poate folosi acest mod defensiv suportând pasiv relația cu adultul, ulterior, ca adult, agresând restul anturajului, mai ales pe cei apropiați lui, dezvoltând o instabilitate reactională, care, la rândul sau serveste drept justificare sau drept întărire a conduitei agresive ca adult. Ei vor dezvolta tulburări de personalitate fie pe versantul inhibiției, fie pe cel al instabilității-agitației, având dificultați în dezvoltarea unui sentiment de identitate stabil și satisfăcător.

Comportament autoagresiv – tentative suicidare, comportament autodistructiv care ascund disperarea față de abuzul la care au fost supuși în copilărie, punând capăt eșecurilor repetate, denigrării din partea celor din jur. Semnificația acestor comportamente, la cei care au fost supuși unor rele tratamente, este încercarea de a-și dovedi lor înșiși că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentul în care au trăit abuzul. Consumul exagerat de alcool sau substanțe psihoactive este o altă cale de evadare din cotidian pe care aceștia o adoptă. Sentimentul de a nu fi nimic și de a nu avea nimic este adeseori acoperit printr-o activitate sau o substanță care să-l facă să se simtă mai bine; toate acestea ducând la dependențe de toate formele și felurile, bulimie nervoasă, anorexie nervoasă etc.

Comportament agresiv față de alte persoane – adesea hărțuiește, amenință sau intimidează pe ceilalți din jur. Agresivitatea verbală (injurii, blamări) sau actele violente propriu-zise (loviri, bătăi, pedepsele fizice) sunt însoțite de impulsivitate și mânie dând naștere tulburării de conduită,antisociale,etc. Aplicarea pedepselor fizice, dureroase, represive la care au fost supuși se leagă direct de comportamentele agresive ale acestora, manifestate mai tarziu în fapte penale. Caută să intre în relații cu cei agresivi, care aprobă agresiunea ca răspuns social dând naștere unui cerc vicios. Un impact fals pozitiv al abuzului este dobândirea precoce a unei autonomii adesea de tip anti-social.

Tulburări în sfera afectivă – prin manifestările reacționale obișnuite: instabilitate, agitație, agresivitate, impulsivitate și violență, se condamnă la izolare socială, la marginalizare, căutând pe de-o parte elemente importante pentru calitatea de zoon politicon și pe de altă parte pătrunderea în mijlocul celor care au trăit deficite asemănătoare, pentru a se simți mai puternic și pentru a echilibra sentimentele sale aflate în pericol, prin activități violente. Cu cât un tânăr este mai izolat și mai jenat cu atât va acționa mai violent, în scopul regăsirii unui echilibru personal. Energia lui emoțională îngheață pentru că se naște sentimentul inferiorității care ia locul sentimentului de stimă de sine, agresiunea care înlocuiește comunicarea pozitivă. Sunt frecvente neâncrederea în sine și în ceilalți, evitând să investească în alții, manipulează pe cei din jur și chiar repetă trauma sa asupra altora. In perioada imediată, postabuz, copilul își creează o identitate competitivă față de adulți prin asimilarea valorilor adulte. Se autoculpabilizează pentru ce li s-a întâmplat în copilărie, considerându-se că au fost „copii răi”, și că sunt vinovați pentru ce au primit. Neputința rezultă într-o percepere a vulnerabilității și a victimizării. De cele mai multe ori apar atitudini de evitare a pericolului, cum ar fi: fuga, disocierea, anxietatea, tulburările de somn, tulburări alimentare. Labilitatea emoțională este evidențiată prin tendința de a se supăra foarte repede, chiar la provocări minore, sau fară a fi provocați. Datorită faptului că nu au avut modele parentale pozitive, vor suferi mai mult decât alții pentru că nu dispun de un suport moral, ducând la o afectare emoțională a limbajului, abstractizării și relaționării. Un om ale cărui nevoi primodiale de a fi recunoscut și acceptat nu sunt satisfăcute, rămâne un om cu o nevoie instabilă de dragoste, de recunoaștere, de laude și de admirație. Aplicarea unor pedepse fizice severe restrânge dezvoltarea sensibilității și a simpatiei, mai ales la băieți. Dezvoltă de asemenea o anxietate conjuncturală legată de persoane, situații și fapte care au caracterizat situația de abuz.

Tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială – incapacitatea de constituire a unui cuplu stabil, neconflictual se datorează în mare parte manifestărilor expuse mai sus. Când una dintre părți a fost victima unui abuz nu percepe echilibrul între ceea ce oferă și ceea ce așteaptă, în baza reciprocității, relația devine disfuncțională și, în lipsa abilitățiilor de comunicare și negociere este facilitată apariția formelor de violență. O altă cauză ar fi că prezintă dificultăți în capacitatea de a-și asuma o funcție parentală, reproducerea frecventă cu copiii lor a condițiilor negative suferite în propria copilărie a acestor adulți. Au de altfel și dificultăți în adaptarea socială și profesională, marcate fie de un sentiment de umilire întotdeauna viu, de subestimare majoră, fie de o atitudine de iritabilitate, de impulsivitate care par să inunde capacitățile individului de „a face față”.

Cercetările (Jefrey G. et al, 1999) realizate în acest domeniu au constatat că abuzul suferit în copilărie „prezice” tulburările de personalitate de timpuriu de patru ori mai mult decât în rândul celor care au avut o copilărie normală. Se evidențiază faptul că fiecare tip de abuz poate fi asociat cu „niveluri ridicate” ale diferitelor simptome ale tulburărilor de personalitate. Astfel abuzul fizic și cel emoțional a fost asociat cu niveluri ridicate ale simptomelor specifice tulburării de personalitate de tip depresiv, antisocial, narcisist și comportament evitant; abuzul sexual a fost asociat cu niveluri ridicate ale tulburării de personalitate scăpate de sub control. Totuși, se crede că, atât abuzul fizic cât și cel emoțional, joacă un rol etiologic în declanșarea tulburărilor de personalitate.

Efectele violenței domestice asupra copiilor

Nu se va afla raspunsul la multe întrebări privitoare la asocierea dintre maltratarea în copilărie și tulburările de personalitate până la efectuarea unor cercetări viitoare.

3.2 PARTICULARITĂȚILE DE PERSONALITATE ALE COPILULUI ABUZAT

Întotdeauna abuzul (fizic, emoțional, sexual) acționează, realizează un impact prin intermediul condițiilor interne: trăsăturile de personalitate ale individului. Vom analiza pe scurt câteva dintre aceste trăsături și felul în care ele își pun amprenta asupra diferitelor tulburări ale celor supuși violenței domestice.

Trăsăturile de tip și temperamentale. Cei cu trăsături de sistem nervos „puternic” (după criteriul forței) rezistă mai ușor la violența domestică decât cei cu sistem nervos „slab” (melancolicii). La fel, cei „echilibrați” (după criteriul echilibrului) se vor adapta mai bine situațiilor de abuz în comparație cu cei „neechilibrați – excitabili” (colericii). Dintre cei „puternici – echilibrați” (sangvinicii și flegmaticii) primii vor fi, probabil, avantajați datorită mobilității sistemului nervos (după criteriul mobilității) în comparație cu ultimii (inerții). De asemenea, vor avea mai mult de suferit în urma abuzului introvertiții (în comparație cu extrovertiții) și nervoșii (instabilii emotiv), față de cei stabili.

Aptitudinile. Cu cât subiecții manifestă aptitudini mai bine dezvoltate, de nivel înalt (mai ales aptitudini generale și-n primul rând intelingența), cu atât vor avea probabil mai puțin de suferit în urma abuzului și invers. Desigur, prezintă importanță deosebită pentru relația discutată nivelul aptitudinilor verbale, și în general, nivelul potențialităților native, ereditare în direcția limbajului. Dacă acestea se prezintă la nivel ridicat la cel supus abuzului, se vor instala mai puțin, mai în mică masură tulburările de limbaj și invers.

Caracterul. Este important și modul în care s-au structurat diferitele trăsături pozitive de caracter (atitudini față de sine, față de ceilalți oameni; trăsături volitive de caracter, ambiția, sârguința, independența, etc). Prezența acestora la cei supuși abuzului pot fi observate doar dacă cei în cauză în perioada postabuz beneficiază într-un fel sau altul de un serviciu de ajutor educativ în mediu deschis, precum și de un demers psihoterapeutic adecvat.

Acești copii victime ale abuzului de un fel sau altul, au nevoie de un suport moral, afectiv care să-i ajute să-și regăsească în ei resursele interne pozitive pentru a face față noului orizont care îi așteaptă. Desprins, izolat de alții, el nu s-ar forma niciodată ca personalitate, mai mult chiar, nu s-ar putea forma nici ca om, de aceea, colectivitatea umană trebuie să-i ofere modele de acțiune socială, pregătindu-l și ajutându-l în felul acesta pentru integrarea cât mai facilă în rețeaua relațiilor sociale și de a deveni cineva.

Copilul prezintă un tablou ușor de recunoscut. Este însă greu, adesea imposibil, să determini copilul să exprime sentimentele pe care le trăiește și care ar putea fi formulate astfel:,,Nu am nici o putere asupra a ceea ce se întâmplă, sunt o victimă și voi fi întotdeauna o victimă”.

Cu o imagine de sine slabă, fragilă, neâncrezător în propriile forțe și în ceilalți, cu mecanisme defensive cel mai adesea imature sau nevrotice, cu puține abilități de coping, copilul, ca adult, este sortit eșecului.

Reacția și structurarea personalității copilului care crește într-o atmosferă violentă nu sunt uniforme pentru toți indivizii. Intervine aici fenomenul de reziliență a copiilor care-i va face pe unii dintre ei, câțiva mai puternici, mai norocoși, să facă față forței distructive a abuzului și să scape mai puțin marcați.

Este o șansă pe care o au doar unii copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenței domestice asupra dezvoltării noilor generații.

În urma studiilor efectuate (Organizația „Salvați copii”, 2000) în acest sens s-a permis conturarea unui profil psihologic în funcție de tipul de abuz la care a fost supus copilul. Astfel s-au delimitat următoarele profile psihologice:

Abuzul emoțional acompaniază celelalte forme de abuz asupra copilului, având efecte asupra dezvoltării somatice și psihice a acestuia.

Ignorarea, rejectarea, umilirea copilului sau expunerea constantă a acestuia la situații stresante (de care el ar putea crede ca este făcut răspunzător) conduc la diferite forme de tulburări emoționale (labilitatea în 92% din cazuri și hipertimie în 8% din cazuri). Acestea exprimă, de fapt, tulburări de atașament și se manifestă:

somatic (pierderea apetitului, tulburări ale somnului, coșmaruri);

comportamental (neadaptat în 94% din cazuri) cu următoarele manifestări : apatie, izolare, evitarea relaționării cu ceilalți, uneori comportamente constante de ostilitate, negativism și agresivitate;

la nivelul dezvoltării cognitive apar dificultăți care dau uneori aparența unui deficit de intelect (28%), cu atât mai mult cu cât sunt însoțite de dezinteres pentru îndeplinirea sarcinilor școlare.

Abuzul fizic ne arată că există mari diferențe în ceea ce privește consecințele abuzului fizic, diferențe care sunt în funcție de următoarele variabile: vârsta, frecvența abuzurilor, contextul comiterii abuzului etc.

În general, manifestările psihocomportamentale ce acompaniază abuzul fizic conduc la următoarea tipologie a copiilor victime:

A. Copilul agitat, ostil, distructiv (care prezintă sindromul „lucrurilor stricate”), total dezinhibat, care atrage permanent atenția asupra sa. Logoreic și agitat, turbulent în mediul familial și colectivitățile școlare, acești copii sunt etichetați ca și „copiii problemă”, obositori și greu de suportat, tratați „educativ” pentru reglarea comportamentului cu diferite metode de disciplinare care, de fapt, exacerbează reactivitatea copilului, ce duce iar la situații de abuz fizic. Imaginea de sine a acestor copii este profund deteriorată și pare că nimic și nimeni nu-i mai poate afecta, ei se autodescriu ca fiind „răi”, „irecuperabili”, „nedemni de a fi iubiți”, „urâți”, și „proști”.

Acești copii învață de timpuriu calvarul durerii și umilinței precum și faptul

că forța poate fi un argument și o cale de impunere în fața celorlalți. De aceea, ei vor căuta să se impună prin forță, pedepsind imaginar abuzatorul copilăriei lor. Imaginea de sine atât de deteriorată se reface cu fiecare privire de teamă din ochii victimelor. Puterea forței fizice este singurul adevăr pe care îl cunosc.

B. Tipul copilului victimă, timid, anxios și tăcut (comunicare inhibată 57,4% din cazuri) izolat, cu facies palid și încercănat. El evită stabilirea unui contact direct, are voce astenică, stabilește cu greutate un dialog, raspunzând preponderent monosilabic. În mediul școlar acest copil este fie victimă, fie considerat ca neinteresant de către anturaj. El poate fi apreciat de profesori ca un copil disciplinat și „bun”, chiar dacă majoritatea notelor sunt obținute în lucrări scrise, el evitând să răspundă oral.

Adeseori acest gen de copil atrage atenția asupra sa, el nevorbind despre sine sau despre famillia sa, abuzul putând fi ascuns timp indelungat.

3.3 TEORII CU PRIVIRE LA ABUZUL FIZIC ȘI EMOȚIONAL

Teoria traumatizării susține că efectele abuzului vor fi cu atât mai grave cu cât acesta este mai traumatic. Abuzul este cu atât mai traumatic cu cât: implică forța și violența (fizică, psihică); are o frecvență mai mare; are o durată mai mare. Factorii traumatizanți sunt:

Trădarea – copilul se simte trădat, înșelat, cu atât mai mult cu cât autorii abuzului îi sunt, teoretic, persoane mai apropiate;

Stigmatizarea – copilul nu îi culpabilizează numai pe autorii abuzului ci și pe el însuși, simțindu-se înfrânt, inutil, vinovat, rău;

Reitificarea – copilul se autopercepe ca un obiect, nu ca o persoană; el își pierde demnitatea și respectul de sine;

Neputința – copilul se simte părăsit, înconjurat de ostilitate, neajutorat;

Ne putem ușor imagina ce tip de personalitate poate dezvolta comportamentul de tip abuziv. Transformând frustrările în agresivitate, copiii devin, la rânul lor, părinți abuzivi, perpetuând astfel ciclul abuzului.

Teoria sprijinului social susține rolul moderator al suportului venit din partea rețelei sociale în combaterea efectelor negative ale stresului. Considerând abuzul ca o puternică sursă de stres, adepții acestei teorii consideră că efectele lui pot fi reduse dacă copilul dispune de sprijinul celor din jurul său. El poate găsi acest sprijin la persoanele din familia sa, la prieteni, colegi, profesori etc.

Beneficiând de sprijin social, copilul abuzat va mărturisi cu rapiditatea celor din jur abuzul, creând astfel premisele încetării lui. Dimpotrivă, copilul lipsit de sprijin social va încerca să ascundă, să ignore sau să uite abuzul. „Refulând” abuzul, copilul se expune, astfel, la grave afecțiuni psihice.

Teoria atașamentului dezvoltată de Joan Bowlby evidențiază rolul relațiilor părinte – copil în dezvoltarea personalității de tip armonios ori patologic.

Conform acestei teorii, personalitatea se dezvoltă în contextul relațiilor cu părinții care pornește de la reprezentarea cognitivă schematică a relației copil- părinte, bazată pe comporamentul de atașament al copilului.

Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, copilul mic, și mai târziu preșcolarul, școlarul, adolescentul și adultul, dezvoltă expectanțele despre sine și alții ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijire și protecție din partea altora care pot fi disponibili sau indisponibili în ai-o oferi.

Diferențele calitative în atașament reflectă diferite patternuri prin care copilul mic își organizează comportamentul, gândirea, sentimentele față de figura de atașament. Cercetările în domeniul atașamentului au accentuat diferențele între atașamentul sigur și cel nesigur. Copiii atașați nesigur au fost portretizați în literatură drept copii cu deficite clare de adaptare, apărând mai puțin abili în a se adapta la promovările mediului decât cei atașați sigur. Important este faptul că acești copii și-au organizat comportamentul lor de atașament corelat cu scopul sistemului de atașament. Ghidați de strategii primare sau secundare de atașament sigur, ambivalent sau evitant, ei au dezvoltat un set coerent și organizat de „reguli” bazate pe o experiență care le ghidează viitorul comportament.

Evaluarea modelelor interne de reprezentare ale atașamentului adultului evidențiază că adulții siguri, autonomi își explorează amintirile, sentimentele și raționamentele într-o manieră clară, coerentă. Ei pot descrie dificultățiile cu părinții, inclusiv traumele și abandonul, dar ei își mențin o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele lor actuale.

Adulții având un atașament dezorganizat la nivel cognitiv au suferit în copilărie traume. Main și Goldwyn în 1991 definesc trauma în relație cu pierderea adultului de referință sau cu expunerea la abuz fizic în copilărie. Alți autori, cum este Carol George, a putut explica atașamentul de tip dezorganizat la adulți prin expunerea acestora în copilarie la abuz sexual sau molestare, viol sau alcoolism parental. Amintirile acestor adulți exprimă neâncrederea, confuzia legată de propriile experiențe. Ei devin iraționali, crezând că ei înșiși au produs trauma. În esență, acești indivizi nu și-au consumat procesul de „doliu” și devine evident faptul că deveniți adulți, ca modele reprezentaționale interne nerezolvate, ei sunt dezorganizați și nemodulați în reacții.

CAPITOLUL 4 – METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1 Obiectivele și ipotezele cercetării

Omul în toată complexitatea ființei sale a oferit și continuă să ofere numeroase motive de investigare psihologică. Cercetările din domeniul științelor socio-umane au căpătat și astăzi un caracter interdisciplinar.

Viața socială și mai ales ritmul intens de dezvoltare al acesteia a făcut ca o serie de concepții referitoare la anumite categorii de persoane să se schimbe; în unele cazuri chiar radical, dovedit fiind faptul că fiecare persoană poate aduce contribuții la dezvoltarea societății în condițiile în care este valorificat optimal potențialul psihic și fizic.

Personalitatea umană fiind caracterizată prin unicitate, complexitatea activităților, învățare, creație, comunicare și caracter probabilist în evoluție, a fost analizată, în mod frecvent, la nivelul trăsăturilor sau dimensiunilor ei de bază. Astfel au fost elaborate o serie de teorii cu privire la personalitate. Acestea, în esență, urmăreau evidențierea a ceea ce este comun oamenilor, rezultând o serie de tipologii ale personalității. În cadrul fiecărei tipologii, se consideră că există paternuri de comportament sau stiluri de acțiune suficient de bine definite pe baza cărora putem caracteriza o personalitate (M.Minulescu,1996, pag. 65).

Studierea personalității s-a conturat ca fiind importantă și în cazul unei categorii de persoane, reprezentată de copiii abuzați, acei copii care suferă deoarece părinții lor nu sunt în stare să le dea îngrijire și un climat de securitate, să le creeze și să le asigure o lume în care dreptul lor de copil la protecție și libertate să fie recunoscut, astfel existența, sănătatea și dezvoltarea lor sunt amenințate.

Așa cum am arătat copiii abuzați au o serie de caracteristici psihoevolutive în funcție de tipul și gradul abuzului, caracteristici care își pun amprenta și asupra personalității acestora, determinând moduri specifice de comportament și de acțiune.

În contextul unei vieți sociale reale, asupra personalității copiilor abuzați își pun amprenta relațiile interpersonale în care subiectul este antrenat, fie că acestea sunt manifestate în cadru formal sau informal. Relațiile interpersonale contribuie la formarea unor sisteme de apreciere, evaluare a altora și a subiectului însuși ( P.Golu, 1974, pag.175 ). Astfel, se formează și cristalizează imaginea de sine, imaginea și percepția despre alții, criterii obiective de evaluare situațională a unui subiect.

Aceste constatări, au avut rolul de a-mi contura și întări tot mai mult motivația alegerii, de a studia rolul imaginii de sine în percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional, unde numărul situațiilor acestor copii este în creștere, iar problema lor nu a fost îndeajuns cercetată. Concluzile desprinse în urma experimentului vor permite formularea unor sugestii și propuneri cu scopul diminuării fenomenului.

Obiectivul general al cercetării se referă la cunoașterea măsurii în care imaginea de sine influențează percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional.

Având în vedere toate aspectele prezentate anterior, în cercetarea pe care am întreprins-o am formulat următoarele obiective particulare:

Identificarea particularităților imaginii de sine la copiii abuzați fizic și emoționali.

Investigarea modului de percepție a fiecăruia dintre părinți din perspectiva caracteristicilor de personalitate a copiilor abuzați fizic și emoțional.

Analiza modului în care copiii abuzați fizic și emoțional percep grupul de apartenență.

Scopul cercetării se referă la optimizarea relațiilor de interacțiune psihocomportamentală la copiii abuzați fizic și emoțional în mediul familial și grupal.

Variabilele cercetării :

Variabila dependentă este reprezentată de percepția socială la copii, caracterizată prin:

capacitatea de a înțelege, descifra, aprecia, respectiv, decodificarea corectă a comportamentelor manifestate de cei din jur;

Variabila independentă este reprezentată de imaginea de sine la copii, caracterizată prin:

capacitățile de autocunoaștere ale subiectului;

exigențele în raport cu sine, bazate pe raportul de supra/subapreciere;

Variabila intermediară este reprezentată de următoarele criterii, caracteristice fiecărui subiect în parte:

Vârstă;

Sex;

Nivel intelectual;

Mediul de proveniență;

Structura familiei;

Nivelul de școlarizare;

Starea fizică și psihică;

Ambianța în care are loc experimentul.

Pentru a ne creiona cât mai bine ipotezele cercetării, am avut în vedere și stabilirea unor definiții operaționale pentru a indica exact ceea ce vom pune în discuție pe mai departe în cercetare.

Imaginea de sine este un construct mental complex, ce se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective (eul fizic, eul psihic, eul social, eul familial ), este conștiinta față de caracteristicile mentale și fizice.

Percepția socială este un segment al procesului cognitiv prin intermediul căruia individul ajunge să-și formeze o imagine despre Sine și în același timp se conturează impresiile, aprecierile despre familie, despre grupul de apartenență de tipul: individualist, pragmatic, colectivist, precum și despre alte persoane cu care interacționează. În acest amplu proces sunt implicate două aspecte. În primul rând individul abordează problema pornind de la Sine, iar în al doilea rând reprezentarea despre altul face parte din cadrul amplului proces al percepției de Sine.

Abuzul fizic se referă la acele comportamente externe a căror consecințe pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzați fizic și anume: arsurile de țigară, fracturile, hemoragiile interne, contuziile sunt semnale uzuale semnalate și identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecințe grave asupra dezvoltării.

Abuzul emoțional este definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă a copilului.

Categorizarea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul este expus: rejectarea, ignorarea, terorizarea, izolarea, coruperea copilului.

Pe baza definițiilor operaționale am realizat ipotezele necesare cercetării noastre.

Ipotezele cercetării:

1. Presupunem că există o diferență semnificativă între imaginea de sine a copiilor abuzați fizic și emoțional și imaginea de sine a copiilor neabuzați.

2. Presupunem că există o corelație negativă între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional:

2.1 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a părinților.

2.2 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a grupului de apartenență.

4.2 Metode de cercetare

4.2.1 Participanții

În cadrul acestei cercetări, am investigat un număr de 80 de participanți, cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani, dintre care 40 de participanți reprezintă lotul de control iar restul de 40 reprezintă lotul experimental.

Cercetarea la nivelul lotului de control, format din elevi selectați din populația școlară, s-a realizat la Școala Generală nr. 113, cu clasele I – VIII, din București. Am selectat acest lot pe baza informațiilor obținute în urma conversației purtate cu cadrul didactic al fiecărei clase (I – IV). Prin urmare, au fost incluși în programul de testare psihologică, câte 10 copii din fiecare clasă (I – IV), care provin din familii normal constituite și ai căror părinți conviețuiesc în medii socio-profesionale care le asigură un trai decent.

Distribuția lotului de control în funcție de clasa școlară, sex este prezentată în tabelul următor:

Tabel nr.1 – Structura lotului de control

Lotul experimental, este format din copiii abuzați fizic și emoțional incluși în programul Centrului de Zi „Licurici” din subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, cu clasele I – IV, din sector 3, București, cu vârsta cuprinsă între 7 și 10 ani. Acești copii beneficiază de această măsură de protecție, întrucât, provin din medii familiale defavorizate, în care factorii de risc (sărăcia, șomajul și famiile reconstituite) impun atât în mentalități cât și în practică, modelul punitiv de educație, bazat pe folosirea pe scară extinsă a abuzului fizic și emoțional. Prin urmare, existența abuzului fizic și emoțional este evident atât din actele depuse la dosarul social, din evaluările consemnate în fișele psihologice cât și din informațiile obținute în urma testării psihologice.

Cercetarea la nivelul lotului experimental, s-a realizat în cadrul acestui centru unde au participat toți copiii existenți aici.

Distribuția lotului experimental în funcție de clasa școlară, sex este prezentată în tabelul nr. 2

Tabel nr.2 – Structura lotului copiilor abuzați fizic și emoțional

Am luat de asemenea în considerare, la nivelul lotului experimental mediul de proveniență depistând 3 categorii de mediu familial: familie biparentală naturală, familie monoparentală, concubinaj; precum și statutul ocupațional al părinților: lucrează sau sunt șomeri.

Structura lotului de copii abuzați fizic și emoțional, în funcție de mediul familial și statutul ocupațional al părinților este prezentată detaliat în tabelul nr. 3.

Tabel nr. 3 – Structura lotului copiilor abuzați fizic și emoțional în funcție de mediul de proveniență și statutul ocupațional al părinților

Pe baza fișelor psihologice întocmite, am identificat QI-ul corespunzător pentru fiecare copil abuzat fizic și emoțional din Centru în scopul de a deține cât mai multe informații despre dezvoltarea intelectuală specifică vârstei lor.

Distribuția lotului experimental în funcție de devoltarea QI-lui, vârstă și sex este prezentată în anexa nr. 1.

Cercetarea s-a desfășurat pe o perioadă de două luni(1 februarie – 31 martie 2005), atât în cadrul Școlii Generale nr. 113, cât și în cadrul Centrului de Zi „Licurici”.

Participanții sunt de cetățenie română, etnie română și religie ortodoxă. De asemenea toți participanții din cadrul acestui experiment au provenit din mediul urban, mai precis din București.

Toți participanții inclusiv cadrele didactice și personalul din cele două instituții au fost deosebit de cooperanți.

Copiii participanți la experiment nu au primit nici o motivație pentru că testele utilizate în testare au fost percepute de ei ca fiind activitate de joc.

4.2.2 Aparatura ( Materiale, Instrumente)

În ceea ce privește aparatura folosită în cadrul acestui expriment am folosit ca materiale : creione colorate, creion și hârtie ( instrumente și foaia de răspuns), precum și mobilierul pe care îl foloseau participanții pentru a raspunde sarcinilor cuprinse în instrumente.

Primele metode pe care le-am utilizat au fost cele de documentare. Am analizat o vastă literatură de specialitate, documentație de cercetare, studii cu privire atât la imaginea de sine în general, dar și referitoare la imaginea de sine a copilului aflat în diverse situații de abuz , cât și la percepția socială pe care o are acesta, ca urmare a abuzului.

Cea de-a doua categorie de metode utilizate au fost cele de investigare propriu-zisă: metoda anchetei pe bază de chestionar care presupune recoltarea sistematică a unor informații despre viața psihică a individului; metode proiective care sunt de o largă circulație și aplicabilitate, oferă posibilitatea unei abordări global – integrativă a grupului familial. Cu ajutorul lor subiectul investigat reflectă aspirații, atitudini, interese, rezonanțe afective, aspecte constante și disonante caracteriale. Proiecția angajează o mulțime de factori determinativi: capacități expresive ale subiectului, disponibilitatea imaginativ – creatoare, capacități de identificare și transfer, dominante ale vieții afective, proces de simbolizare (Zlate, Mielu pag. 178). Și din această categorie am utilizat Testul expresiv „Desenul familiei” precum și Testul asociativ „Cine suntem”.

În ceea ce privește aplicarea instrumentelor trebuie specificat că am întâmpinat probleme, la cel de tipul creion-hartie, unde câțiva copii abuzați fizic și emoțional au refuzat să citească singuri chestionarul și să raspundă la el motivând diferit refuzul. Astfel acestor copii li s-au citit instructajul și apoi itemii și au raspuns verbal, raspunsurile lor fiind notate de experimentator pe foaia de raspuns.

A ) Investigarea imaginii de Sine

În concordanță cu grupa de vârstă a subiecților consemnată în eșantionare (7 – 10 ani) am considerat adecvată, inițierea unei activități ludice care să vizeze evidențierea interpretativă a particularităților imaginii de Sine care indică diverse grade de abuz.

Motivația acestei alegeri a fost fundamentată pe convingerea că, în general, copiii reușesc să exprime într-o formă deghizată (joc), ceea ce nu sunt capabili să exteriorizeze prin verbalizare (nivelul de dezvoltare al limbajului la această vârstă fiind mediu, iar vocabularul mai sărac).

Pentru a obține cât mai multe informații despre specificul imaginii de sine,copiii sunt invitați în „lumea poveștilor”(raportată deghizat la situația reală a fiecăruia, cunoscută prin intermediul metodelor documentare și anamnestice), prin intermediul testului asociativ „Cine suntem?”, realizat de E.Kacsó și É.Bartók în 2003, care își are rădăcina în Testul proiectiv „ Invitație la autocunoaștere” sau „Eu sunt” . Este o metodă proiectivă care presupune evaluarea aspectelor cognitive, autocunoștinței imaginii de Sine. Există mai multe variante ale acestei metode care diferă în dependență de numărul categoriilor diferențiate, timpul acordat pentru realizarea sarcinilor. Acest joc, în varianta noastră, se bazează pe proiecția încorporată în sarcina de completare a 5 propoziții care încep toate cu : Eu sunt… .

Prin conținutul jocului, am urmărit, atât exprimarea nonverbală prin reușita copiilor de a-și exterioriza trăirile, emoțiile și sentimentele lor, la momentul examinării, cât și exprimarea limbajului scris prin evidențierea a 4 categorii de răspuns care surprinde 4 aspecte ale propriei persoane, după cum urmează:

Eul fizic – se referă la perceperea propriului corp, este o componentă importantă a imaginii despre propria persoană, și joacă un rol important în dezvoltarea personalității copilului. În acest caz vom considera rezultatele obținute la această variabilă un indicator al dezvoltării personalității, exemple de răspuns (eu sunt gras, înalt, sanătos, eu sunt urât, eu sunt buboasă etc);

Eul psihic – se referă la identificarea stărilor afective, emoționale ale participantului, fiind totodată un indicator al dezvoltării personalității pentru că relevă gradul de autocunoaștere al acestuia, exemple de răspuns (eu sunt harnică, eu sunt zburdalnic, eu sunt trist, eu sunt umilită, eu sunt fraier, eu sunt rău etc);

Eul social – se referă la acele aspecte ale statutului social al participantului, care exprimă integrarea socială, relaționarea cu ceilalți. Chiar dacă acest indice obișnuiește să nu se ia în calcul la persoanele sub 14 ani, noi totuși am ținut seama de el și pentru a avea o părere transversală asupra rezultatelor, exemple de rezultate (eu sunt un copil cu mulți prieteni, eu sunt bogat, eu sunt fără curent în casă, eu sunt singur, nu am niciun prieten de joacă etc);

Eul familial l-am pus în evidență prin intermediul răspunsurilor legate de statutul familial ( eu sunt copilul familiei, eu sunt cel mai mic din casă, eu sunt fata mamei mele, eu nu îmi iubesc familia, eu sunt soră și fiică, eu sunt neiubit de tata, eu sunt fără frați etc);

Fiecare componentă imaginii de sine ( Eu-l fizic, Eu-l psihic, Eu-l social, Eu-l familial ) va fi notat pe baza scalei valorice da la 1 la 5 unde : 1 = nivel foarte scăzut, 2 = nivel scăzut, 3 =nivel moderat, 4 = nivel ridicat și 5 = nivel foarte ridicat. Insumarea punctajelor de la cele 4 categorii vor da scorul per total al imaginii de sine. Rezultatele pot fi încadrate în intervalele :1 —2 și 3—4 unde :

1 — 2 evidențiază o imagine se sine negativă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume, o incapacitate de a-și mobiliza si valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o autoapreciere si o autocunoaștere scăzută ;

3 — 4 evidențiază o imagine de sine pozitivă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri pozitive despre sine și despre lume cu o mare capacitate de a-și mobiliza și valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o bună autoapreciere și autocunoaștere care se află într-un ușor dezacord cu cele primite interpersonal.

Răspunsurile obținute reflectă un mesaj intern al subiectului, anumite dorințe, gânduri, nevoi, inclusiv, cele asociate sau provocate de abuz.

B) Investigarea percepției imaginii parentale

O altă metodă proiectivă utilizată de noi a fost cea a Desenului familiei pentru a releva modul cum este redată prin desen familia, modul de percepție a acesteia ca întreg. El este derivat din testul personalității umane a lui K.Machower dar urmărește alte aspecte decât acesta. Elementul esențial pe care acest test caută să-l scoată în evidență sunt relațiile interpersonale din cadrul familiei, dintre frați, surori și părinți, dintre familie și restul societății (U.Șchiopu, 2002, pag.127).

Această metodă proiectivă, permite cunoașterea relațiilor intrafamiliale și modul în care copiii își percep părinții.

Tehnica se bazează pe o activitate firească a copilului – desenul, care produce relaxare, micșorează tensiunile, ce pot apărea în cadrul examinării psihologice, creează condiții optime pentru proiecția liberă a copilului, și totodată constituie un mijloc înalt informativ.

Am folosit varianta de instrucțiuni a lui M. Parot, Minkowska și Abegg prin care i se sugerează copilului să-și deseneze familia sa, familia, reprezentând un microgrup primar cu o structură stabilă și o traumă relațională tipică pentru copil, fiind totodată și mediul de constituire a experiențelor formatoare ale personalității.

În cadrul testului se analizează: criteriul elementelor formale ale desenului familiei cum ar fi poziția desenului pe foaia de hârtie, planurile în care sunt așezate, precum și criteriul cu privire la raporturile dintre personaje: plasarea lor în șir de la stânga la dreapta, distanța dintre personaje,particularitățile desenării acestora : mărimea relativă a fiecăruia, orientarea figurilor, plasarea copilului fața de ceilalți membrii ai familiei, elementele de dominare, omisiunea unor personaje, introducerea unora fictive, fenomenele de frustrație, stările de tensiune conflictuală, anxietate.Aceste caracteristici au alcătuit partea de bază a interpretării desenului.

În interpretarea desenului este necesar să facem apel la următoarea schemă de mai jos:

Inteligență

Aria proiectivă a sinelui

Inhibiții Rebeliune

Rezerve Atac

Trecut Regres Progres Viitor

Mama Tatăl

Interiorizare Exteriorizare

Egoism Altruism

Acceptare Încăpățânare

Instinctele

Aria realistă a sinelui

Schema de interpretare a Testului Familiei (dupa U. Șchiopu)

Cele expuse mai sus ne indică variabilele urmărite în această lucrare prin intermediul acestui test expresiv. Variabilele urmărite sunt :

Mărimea membrilor familiei reflectă cât de importantă este persoana respectivă pentru copil în contextul relațiilor familiale, precum și tendința de identificare a copilului cu aceștia. Astfel, cu cât personajul este desenat mai mare cu atât el va fi mai important pentru copil. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât ele vor fi mai importante și un punctaj mai mare cu cât ele vor fi desenate mai mici ( 2 puncte ). Rezultatele obținute sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă mărime mare, deci, identificare și importanță puternică iar 6 reprezintă mărimea mică, deci, identificare și importanță redusă.

Distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii familiei reflectă tendința copilului de a pune în apropiere ceea ce îi conferă siguranță și să depărteze ceea ce îl angoasează, adică gradul de exteriorizare afectivă din partea părinților. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii ai familiei este mai mică și un punctaj mai mare cu cât distanța este mai mare ( 2 puncte ). Rezultatele obținute sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă distanță mică, deci, apropiere afectivă pozitivă iar 6 reprezintă mărimea mare, deci, apropiere afectivă negativă.

Pentru aflarea punctajului total al percepției sociale asupra părinților se insumează punctele obținute de la variabila mărime cât și de la variabila distanță.

Rezultatele se pot încadra în intervalu 5 — 6 unde avem percepție socială negativă asupra parinților evidențiată prin mărimea mică în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mare dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de înstrăinare pe care îl resimte acest copil față de ei, precum și în intervalul 3 — 4 unde avem percepție socială pozitivă asupra părinților evidențiată prin mărime mare în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mică dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de apropiere afectivă pe care îl resimte acest copil față de ei.

Am ales acest test pe de-o parte, pentru că oferă posibilitatea unei abordări globale a grupului familial, are mijloace informativ înalt, permite de a cunoaște cum își percepe copilul familia, cum se raportează la ea și în mod indirect aflăm atitudinile părinților față de copii lor, iar, pe de altă parte, pentru că vârsta cea mai productivă pentru utilizarea testului este cuprinsă între 5 și 12 ani.

C) Investigarea modului de percepție a grupului de apartenență

Un alt aspect pe care l-am avut în vedere a fost acela a evidenția modul cum este perceput de catre fiecare lot de subiecți investigat de noi grupul de apartenență. În acest sens am utilizat metoda anchetei pe bază de chestionar (E.Verzea și Fugăreț, 2002) care a vizat în esență modul cum este privit grupul de către individ (vezi anexa nr. ). Astfel:

Individul privește grupul ca pe un obstacol ori evidențiază o atitudine neutră față de acesta. Această atitudine se traduce prin preferința subiectului fața de activitați individuale, un număr limitat de contacte sociale. Acest timp de percepție al grupului este Individualist;

Individul privește grupul ca pe un instrument ce contribuie la atingerea unor scopuri individuale. Grupul este evaluat prin prisma eficiențtei lui pentru subiect și se traduce prin preferința subiectului fata de anumiți membrii ai grupului care pot să-l ajute atunci când acesta are nevoie. Acest tip de percepție a grupului este pragmatic ;

Individul privește grupul ca pe o entitate independenta. Aici aceasta se traduce prin cointeresarea subiectului într-o serie de acțiune a grupului prin relevarea importanțelor problemelor grupului. Acest tip de percepție a grupului este colectivist.

Chestionarul consta dintr-o serie de afirmații cu trei alternative de raspuns la ele, subiectul trebuie să aleagă doar o singură variantă ( a, b, c ). Fiecare dintre cele trei variante de raspuns vizează un anumit tip de percepție a grupului. Se atribuie fiecărui răspuns litera: a, b sau c, corespunzătoare tipului de percepție pe care îl vizează,după care se adună raspunsurile pentru fiecare tip de percepție a grupului și se arată care primează în favoarea unui tip de percepție din cele trei: individualist, pragmatic și colectivist. Literele folosite a,b și c sunt transfomate în numere după cum urmează: a=1, b=2 și c=3.

Acest instrument a fost testat în 2002, atât pe copii normali cât și pe cei cu deficiență mentală din București.

Am ales utilizarea chestionarului care vizează modul cum este privit grupul de către individ, în primul rând pentru că este un instrument ușor de aplicat și pentru că și-a dovedit aplicabilitatea atât pe adolescenti cât și pe copii.

A treia categorie de metode utilizate a fost cea a metodelor complementare : observatia, metodele statistico-matematice.

Metoda observației vizează perceperea și abordarea unui fenomen a condițiilor în care se manifestă, în vederea stabilirii efectelor posibile, sigure, așteptate și a consecințelor (U. Șchiopu, 1998, pag. 486). Cu ajutorul acestei metode am putut observa comportamentul verbal și nonverbal direct sau indirect atât în timpul testării cât și în timpul petrecut acolo.

Pentru a putea prelucra datele obținute prin utilizarea metodelor de cercetare propriu zise in cadrul cercetarii am apelat la media aritmetică și metodele de prelucrare statistică.

Datorită naturii acestei cercetări, și mai ales mărimii grupurilor de subiecți investigați cei din grupul de control cât și cei din grupul experimental, am utilizat coeficientul de corelație Pearson-r, alături de testul de semnificație .

Coeficientul de corelație Pearson-r

r=∑xy/(∑x²∑y²) ½, unde:

x= deviația undei performanțe X de la medie în proba X;

y= deviația undei performanțe Y de la medie în proba Y;

∑xy= suma tuturor produselor deviațiilor performanțelor X și Y;

∑x²= suma deviațiilor performanțelor X de la medie în proba X, la pătrat;

∑y²= suma deviațiilor performanțelor Y de la medie în proba Y, la pătrat;

Testul t de semnificație: t=r(n-2)1/2/(1-r2)1/2

r=coeficientul de corelație

n=numărul perechilor de măsurători

4.2.3 PROCEDURA

În cadrul acestui studiu am urmărit să demonstrez rolul imaginii de sine în percepția socială la copii abuzați fizic și emoțional.

Primul pas pe care l-am făcut în cadrul cercetării a fost de a selecta un lot experimental – copiii abuzați fizic și emoțional, precum și un lot de control – copiii neabuzați. Astfel, am facut cunoștință cu directorul Centrului de Zi „Licurici”, prezentându-i motivul aflarii mele acolo. Receptivitatea doamnei a fost deosebită și încă din prima zi mi-au fost prezentate fundamentele inițiale care susțin funcționarea centrului. Totodată am facut cunoștință cu personalul centrului: cadrele didactice, psiholog, medic, asistentă medicală, asistent social, remarcându-se ca fiind cooperanți.

Psihologul centrului m-a prezentat copiilor spunând „Înca cineva care a venit special și are disponibilitatea să se joace cu voi”. Copiii au fost încântați de „un nou prieten de joacă”. Întrucât prezentările au fost făcute mi s-a adus la cunoștință programul copiilor când aș putea iniția testarea psihologică, cuprins în intervalul 1500-1730 după programul de somn.

Lotul experimental a fost format din cei 40 de copii abuzați fizic și emoțional, cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani existenți în cadrul Centrului.

În ceea ce privește pentru selectarea lotului de control, s-a realizat la Școala Generală nr. 113, cu clasele I – VIII, din București. Am selectat acest lot pe baza informațiilor obținute în urma conversației purtate cu cadrul didactic al fiecărei clase (I – IV). Prin urmare, au fost incluși în programul de testare psihologică, câte 10 copii din fiecare clasă (I – IV), care provin din familii normal constituite și ai căror părinți conviețuiesc în medii socio-profesionale care le asigură un trai decent.

Copiii au fost testați sistematizat pe clase cuprins în intervalul 1000-1200.

Dupa ce au fost stabilite eșantioanele de participanți în număr de 80 s-a trecut la aplicarea probelor.

Al doilea pas îl constituie recoltarea informațiilor obținute din fișele psihologice și dosarele sociale existente pentru fiecare copil din Centru.

Al treile pas a constat în investigarea particularitaților imaginii de sine la copiii abuzați fizic și emoțional precum și la cei neabuzați.

Prin aplicarea primului instrument copiii abuzați fizic și emoțional au fost invitați „în lumea jocului” (raportată deghizat la situația fiecaruia); fiecare copil primind o foaie de raspuns standard și un creion, precum și instructajul de rigoare.

Prin conținutul jocului, am urmărit, atât exprimarea nonverbală prin reușita copiilor de a-și exterioriza trăirile, emoțiile și sentimentele lor, la momentul examinării, cât și exprimarea limbajului scris prin evidențierea a 4 categorii de răspuns care surprinde 4 aspecte ale propriei persoane ( Eu-l fizic, Eu-l psihic, Eu-l social, Eu-l familial ).

Instructajul adresat copiilor de către experimentator:”Astăzi, vom realiza un nou joc care se numește „Cine suntem?”, fiecare are în față o foaie de răspuns care constă în completarea a 5 propoziții care încep cu Eu sunt,,,; scopul acestui joc este de a descoperi cât mai multe despre noi”. După completarea propozițiilor se străng foile de răspuns de către experimentator care în același timp îi antrenează pe copii într-o discuție liberă . Experimentatorul verifică numele și data pentru fiecare copil în parte.

Aceiași pași i-am urmat și în cazul lotului de control.

Al patrulea pas a constat în investigarea, la nivelul lotului de control și a celui experimental, a modului cum își percep pe fiecare dintre părinți.

Acest pas a fost realizat prin intermediul testului Desenului familiei pentru a releva modul cum este redată prin desen familia, modul de percepție a acesteia ca întreg,dar mai mult vizând modul cum își percep fiecare părinte în parte.

Tehnica se bazează pe o activitate firească a copilului – desenul, care produce relaxare, micșorează tensiunile, ce pot apărea în cadrul examinării psihologice, creează condiții optime pentru proiecția liberă a copilului, și totodată constituie un mijloc înalt informativ.

Materialul necesar pentru această probă psihologică : coală de hârtie albă așezată orizontal în dreptul fiecăruia și o cutie de creioane colorate.

Instructajul a constat în: ”Desenază familia ta, așa cum crezi tu de cuvință”. Timpul alocat acestui test este de 30 de minute.

Experimentatorul își notează observațiile asupra mimicii precum și asupra aspectelor legate de desenul propriu zis.

Când desenul este terminat, examinatorul îi solicită pe copii să dea un nume familiei desenate, și să scrie pe desen , deasupra fiecărui personaj numele, vârsta, și rolul acestuia în familie ( mama, tata, frate, sora, bunica etc).

Experimentatorul verifică numele și data pentru fiecare copil în parte.

Aceiași pași i-am urmat și în cazul lotului de control.

Pasul cinci a vizat investigarea modului cum este perceput grupul de apartenență de către lotul de control dar mai ales de către lotul experimental format din copiii abuzați fizic și emoțional.

În acest sens am utilizat metoda anchetei pe bază de chestionar care a vizat în esență modul cum este privit grupul de către individ. Instrumentul vizează să surprindă ce tip de percepție primează în cazul fiecărui copil în parte și anume : individualist, pragmatic, colectivist.

Fiecare participant are în dreptul său un chestionar în care este inclusă și foaia de răspuns. Instrumentul are următorul instructaj : „ Aveți în față un chestionar care constă dintr-o serie de afirmații cu trei alternative de raspuns, unde trebuie să alegeți doar o singură variantă. Vă rog să încercuiți varianta care este cel mai aproape de comportamentul vostru !”

Se atribuie fiecărui răspuns litera: a, b sau c, corespunzătoare tipului de percepție pe care îl vizează, după care se adună raspunsurile pentru fiecare tip de percepție a grupului și se arată care primează în favoarea unui tip de percepție din cele trei: individualist, pragmatic și colectivist.

În vederea identificării eventualelor erori de concepție a instrumentelor propuse, am realizat pretestarea pe un lot de 15 de copii abuzați fizic și emoțional cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. În urma aplicării s-a observat că participanții nu au întâmpinat dificultăți cu privire la sarcinile impuse de instrumente.

În ceea ce privește condițiile experimentale s-a încercat crearea condițiilor similare pentru toți participanții însa au existat anumite deosebiri.

Prima deosebire constă că, pe parcursul cercetării, a fost necesar din când în când, ca experimentatorul să facă mai multe îndrumări mai ales în cazul lotului experimental când nu înțelegeau prea bine sarcina impusă de instrument sau nu aveau o stare disponibilă prea bună.

La aplicarea chestionarului privind modul cum este perceput grupul de apartenență, experimentatorul a fost cel care le-a citit itemii copiilor cu vârsta de 7 ani, atât celor abuzați cât și celor neabuzați, pentru că nu stăpâneau prea bine arta cititului acesta notând și răspunsurile pe foaie.

A doua deosebire a reprezentat-o cadrul de testare, cei din grupurile experimentale au fost testați în cadrul instituționalizat mai precis în cadrul Centrului de Zi în timp ce participanții din grupul de control au fost testați la școală.

Participanții au fost testați în mai multe ședințe și au fost testați uneori individual ( situația prezentată mai sus ) și colectiv. Durata unei ședințe a fost între treizeci de minute și o ora, impunându-se când era cazul o limită de timp specifică testului. Ședințele au fost efectuate între orele 1000-1200 la lotul de control și între 1500-1730 după programul de somn la lotul experimental.

Cercetarea s-a desfășurat pe o perioadă de două luni (1 februarie – 31 martie 2005), atât în cadrul Școlii Generale nr. 113, cât și în cadrul Centrului de Zi „Licurici”.

Dupa ce s-a efectuat testarea tuturor participanților s-a trecut la cotarea si interpretarea rezultatelor. Cu ajutorul programului SPSS am aplicat testul t pentru eșantioane independente în ceea ce privește testarea ipotezei gererale 1, precum și testul de corelație Pearson în vederea testării ipotezei generale 2 și a ipotezelor specifice 2. 1 și 2. 2.

CAPITOLUL 5

Rezultatele

În acest capitol avem în vedere prezentarea rezultatelor la cele trei instrumente aplicate și totodată evidențierea acestora cu ajutorul programului de SPSS, în scopul testării ipotezelor propuse în această cercetare.

Am vizat aplicarea unor instrumente destinate depistării cum se structurează imaginea de sine, la copiii abuzați fizic și emoțional, comparativ cu copiii neabuzați. De asemenea, s-a avut în vedere, surprinderea unei relații între imaginea de sine și percepția socială a copiilor abuzați fizic și emoțional .

Rezultatele la urmatoarele instrumente : Testul ”Cine suntem”, Testul Desenul familiei, Chestionarul privind modul cum este perceput grupul de apartenență ne-au ajutat să demonstrăm ceea ce ne-am propus.

În ceea ce privește verificarea autenticității primei ipoteze generale :

Ipoteza generală 1. Presupunem că există o diferență semnificativă între imaginea de sine a copiilor abuzați fizic și emoțional și imaginea de sine a copiilor neabuzați.

Prin aplicarea Testului proiectiv „Cine suntem” s-au putut obține rezultate concludente, semnificative pentru cele două loturi de participanți în ceea ce privește imaginea de sine, prin evidențierea a 4 categorii de răspuns care surprinde 4 aspecte ale propriei persoane, după cum urmează:

Eul fizic – se referă la perceperea propriului corp;

Eul psihic – se referă la identificarea stărilor afective, emoționale ale participantului;

Eul social – se referă la acele aspecte ale statutului social al participantului;

Eul familial – l-am pus în evidență prin intermediul răspunsurilor legate de statutul familial.

Dominanța unei categori de răspuns printre toate celelalte indică prezența la cei investigați a unor tendințe accentuate.

Figura următoare prezintă distribuția răspunsurilor la testul „Cine suntem” pentru copii abuzați fizic și emoțional, lotul experimental.

Figura nr.1

La nivelul componentelor imaginii de sine reale a lotului experimental remarcăm predominarea mențiunilor referitoare la eul psihic și eul fizic și mai puțin predominant, după cum intuiam, pentru eul social și familial.

Rezultatul poate fi pus pe seama faptului că, copiii abuzați fizic și emoțional prin eul psihic își exprimă acele „pulsații” negative ale personalității ce o slăbesc sau o dezagregă, iar în ceea ce privește eul fizic acesta este respins, reprezentând deseori punctele „febrile” ale existenței lor. Aceste „pulsații” negative și puncte „febrile” sunt declanșate de comportamentul părinților abuzatori care-i comunică copilului că nu este bun și că este vinovat de ce i se întâmplă. Astfel, copiii se consideră timizi, fricoși, urâți, handicapați, proști, triști dar mai ales „răi”.

Ca urmare, aceștia vor dezvolta o imagine de sine distorsionată și negativă ceea ce îi va conduce la izolare socială și neîncredere în setul valorilor fundamentale ale familiei.

Figura următoare prezintă distribuția răspunsurilor la testul „Cine suntem” pentru copiii neabuzați, lotul de control.

Figura nr. 2

Deși, ne-am fi așteptat să găsim în această fază și o predominare a mențiunilor referitoare la eul fizic, constatăm abundența mențiunilor din domeniul psihologicului și socialului.

Rezultatul poate fi pus pe seama faptului că, copiii neabuzați prin eul psihic își exprimă acele „pulsații” pozitive ale personalității ce-i dau forță și stabilitate, iar eul social scoate la iveală potențialul interrelațional, nevoia de afiliere la grupurile sociale.

Aceste „pulsații” pozitive indică faptul că, la această vârstă personalitatea copiilor se formează prin interacțiunea cu mediul social dar și cu cel familial, pe baza evaluărilor pozitive în mare parte, venite de la cei din jur cât și din partea părinților. Asfel, copiii neabuzați care au beneficiat de atenția, afecțiunea, respectul celor din jur dispun de o mare încredere în ei înșiși ce le va permite să-și găsească un loc și un rol important în familie și societate. De aceea ei se autopercep ca fiind buni la suflet, harnici, cuminți, frumoși, iubiți de toată lumea, fericiți etc.

Putem afirma, că acești copii s-au descris , în general, într-o lumină pozitivă deși la această vârstă capacitatea de autocunoaștere este în dezvoltare ( scoruri scăzute la eul fizic ); ei fiind orientați și dependenți atât de mediul social cât și de mediul familial.

Pentru a testa ipoteza am folosit testul t pentru eșantioane independente. Astfel, pentru fiecare participant din cele două loturi, i se calculează punctajul la fiecare componentă ( Eu-l fizic, Eu-l psihic, Eu-l social, Eu-l familial ) a imaginii de sine pe baza scalei valorice da la 1 la 5 unde : 1 = nivel foarte scăzut, 2 = nivel scăzut, 3 =nivel moderat, 4 = nivel ridicat și 5 = nivel foarte ridicat  ; apoi cele patru rezultate se însumează și astfel, suma obținută se împarte la 4 ( numărul de categorii ), rezultatul final evidențiând imaginea de sine a copilului abuzat sau neabuzat. Mai exact am folosit media aritmetică în aflarea scorului total al imaginii de sine pentru fiecare copil în parte ( anexa 3 ).

Rezultatele pot fi încadrate în intervalele :1 —2 și 3—4 unde :

1 — 2 evidențiază o imagine se sine negativă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume, o incapacitate de a-și mobiliza si valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o autoapreciere si o autocunoaștere scăzută ;

3 — 4 evidențiază o imagine de sine pozitivă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri pozitive despre sine și despre lume cu o mare capacitate de a-și mobiliza și valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o bună autoapreciere și autocunoaștere care se află într-un ușor dezacord cu cele primite interpersonal.

Primul eșantion independent a fost dat de grupul de control format din copiii neabuzați iar cel de-al doilea eșantion independent a fost format din copiii abuzați. Celor doua eșantioane li s-au calculat punctajul imaginii de sine pe baza cărora s-a aplicat testul t pentru eșantioane independente iar rezultatele sunt prezentate în figura următore nr. 3.

Figura 3

În scopul testării acestei ipoteze am folosit de asemenea testul t pentru eșantioane independente calculand în cazul acestei ipoteze nivelul de distribuție al rezultatelor. În urma obținerii unui nivel de distribuție apropiat de distribuția normală cu valori cuprinse între -1 și +1 am trecut la aplicarea testului t pentru eșantioane independente. Am obținut astfel un prag de semnificație de 0,03 și un t egal cu -10,101. Pragul de semnificație de 0,03 < 0,05 demonstrează existența unei diferențe semnificative între variabilele implicate în această ipoteză. Datele sunt prezentate în tabelul imediat următor nr.4.

În cazul celor două eșantioane am obținut urmatoarele medii și abateri standard :

Media grupului de control : 3,902

Abaterea standard a grupului de control : 6,37

Media grupului experimental : 2,672

Abaterea standard a grupului experimental: 4,32

Aceste date statistice sunt necesare confirmării sau infirmării ipotezei generale 1.

Se observă faptul că media grupului experimental ( m=2,672 ) este semnificativ mai mare decât media grupului de control ( m= 3,902 ).

Tabel nr.4

În ceea ce privește testarea ipotezei generale 2 precum și a ipotezelor specifice am folosit testul expresiv Desenul familiei și chestionarul privind modul de percepție asupra grupului de apartenență.

Ipoteza generală 2. Presupunem că există o corelație negativă între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional:

Ipoteza specifică 2.1 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a părinților.

Ipoteza specifică 2.2 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a grupului de apartenență.

În ceea ce privește testarea ipotezei specifice 2.1 am aplicat testul expresiv Desenul familiei.

Variabilele urmărite prin intermediul acestui test expresiv. Variabilele urmărite sunt :

1. Mărimea membrilor familiei reflectă cât de importantă este persoana respectivă pentru copil în contextul relațiilor familiale, precum și tendința de identificare a copilului cu aceștia. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât ele vor fi mai importante și un punctaj mai mare cu cât ele vor fi desenate mai mici ( 2 puncte ). Rezultatele obținute la această variabilă sunt prezentate în tabelul următor nr.5.

Distribuția rezultatelor lotului experimental privind mărimea personajelor, din desen, tabel nr. 5.

Psihologic, se observă că, 52% din răspunsurile copiilor abuzați fizic și emoțional acordă o mai mare importanță mamei ceea ce ne arată că mama este personajul cu care se identifică aceștia iar desenul unui tată de talie mare, 18% din răspunsuri, semnifică identificarea cu agresorul iar de talie mică, 44,28% din răspunsuri poate semnifica dorința copilului de a înlocui un tată absent. Comportamentul mamei indică o capacitate mai adecvată și îmbunătățită de a răspunde nevoilor copilului întrucât tatăl sau concubinul acesteia este cel care contribuie la traumatizarea psihică prin umilire și înjosire dar și fizică prin vătămarea și lovirea acestuia.

Desenarea personajelor mici manifestă un grad sporit de neliniște, anxietate, sunt neîncrezători în sine și „bat” oarecum în retragere.

Rezultatele obținute de lotul experimental sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă mărime mare, deci, identificare și importanță puternică iar 6 reprezintă mărimea mică, deci, identificare și importanță slabă. Aceste rezultate sunt prezentate în anexa nr. 3, pentru fiecare copil în parte.

2. Distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii ai familiei reflectă tendința copilului de a pune în apropiere ceea ce îi conferă siguranță și să depărteze ceea ce îl angoasează, adică gradul de exteriorizare afectivă din partea părinților. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii ai familiei este mai mică și un punctaj mai mare cu cât distanța este mai mare ( 2 puncte ). Rezultatele obținute la această variabilă sunt prezentate în tabelul următor nr. 6.

Distribuția rezultatelor lotului experimental privind distanța de la propria persoană la membrii familiei, tabel nr. 6.

Psihologic, rezultatele obținute ne relevă faptul că, 41,67% din răspunsurile date de copii indică gradul de exteriorizare afectivă acceptabil, existent între ei și mamă urmat de 44,75% din răspunsuri care ne indică apropierea afectivă dintre copil și frații săi. Observăm și în acest caz, procentajul ridicat de 46,37% din răspunsurile copiilor cu privire la depărtarea afectivă pe care o nutrește copilul față de tatăl său datorită comportamentului rejectant al acestuia față de copil „trădat” de incapacitatea acestuia de a- și oferi suportul afectiv prin comportamentul verbal și nonverbal la adresa copilului său. Aceste afirmații pot fi enunțate și în cazul mamei care nu-și manifestă afecțiunea într-o mare măsură cum ar fi necesar pentru copil. Interesantă este apropierea afectivă dintre copil și frații săi, care ne determină să constatăm că în această situație de abuz pe care trebuie să o îndure, copilul își găsește sprijinul moral și afectiv în relația cu frații săi care sunt tot victime ale violenței în familie.

Un copil care nu simte afecțiunea ambilor părinți este un copil cu o dispoziție predominant tristă, fluctuantă, este un copil care nu se poate bucura pe deplin pentru că simte că-i lipsește ceva.

Rezultatele obținute de lotul experimental sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă distanță mică, deci, apropiere afectivă pozitivă iar 6 reprezintă mărimea mare, deci, apropiere afectivă negativă. Aceste rezultate sunt prezentate în anexa nr. 3 pentru fiecare copil în parte.

Pentru a testa validitatea acestei ipoteze am folosit coeficientul de corelație Pearson. Astfel, pentru a beneficia de un scor final care să evidențieze percepția socială asupra părinților am recurs la calcularea mediei aritmetice, pentru fiecare copil în parte, unde :

PSF =M + D

2

M = suma mărimii membrilor familiei ;

D = suma distanței dintre propria persoană și membrii familiei.

Rezultatele se pot încadra în intervalu 5 — 6 unde avem percepție socială negativă asupra părinților evidențiată prin mărimea mică în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mare dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de înstrăinare pe care îl resimte acest copil față de ei, precum și în intervalul 3 — 4 unde avem percepție socială pozitivă asupra părinților evidențiată prin mărime mare în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mică dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de apropiere afectivă pe care îl resimte acest copil față de ei.

Rezultatele la lotul experimental s-au încadrat în intervalul 5 — 6 unde avem percepție socială negativă asupra părinților iar rezultatele copiilor neabuzați s-au încadrat în intervalul 3 — 4 unde avem percepție socială pozitivă asupra părinților.

În urma aplicării coeficientul de corelație Pearson s-au obținut următoarele rezultate prezente în figura următoare nr. 4 :

Figura nr. 4

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a părinților la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,315, la un prag de siguranță de 0,048 ( p<0,05 ) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, putând afirma că ipoteza specifică se acceptă . Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile sunt direct proporționale ; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte. Rezultatele sunt sintetizate în tabelul următor nr. 7.

* Correlation is significant at the 0,05 lavel ( 2 – tailed ).

Tabel nr. 7

Ipoteza specifică 2.2 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a grupului de apartenență.

În ceea ce privește testarea ipotezei specifice 2.2 am aplicat metoda anchetei pe bază de chestionar privind modul de percepție a grupului de apartenență de către copilul abuzat fizic și emoțional.

În urma aplicării chestionarului cu mai multe afirmații și trei variante de răspuns ( a, b, c ), se obține un rezultat corespunzător tipului de percepție dominant asupra grupului care corespunde unui tip de percepție din cele trei: individualist, pragmatic și colectivist.

Rezultatele obținute pe baza chestionarului sunt prezentate în tabelul următor nr. 8:

Distribuția răspunsurilor cu privire la percepția socială asupra grupului de apartenență, tabel nr. 8.

Psihologic, acest rezultat ne indică faptul că, 70 % dintre copiii abuzați fizic și emoțional percep grupul ca pe un „ obiect ” punând în evidență tipul individualist dominant în rândul acestora și doar 10 % sunt îndreptați spre tipul de percepție colectivist. Datorită formelor de abuz emoțional și fizic care vizează vătămarea corporală, izolarea, restricțiile de relaționare precum și interdicția pe care părinții o impun copiilor de a avea prieteni de vârsta lor din afara familiei îi determină spre marginalizare socială și individualism. De aceea, sunt părinți care sunt uimiți atunci când sunt acuzați de abuz pentru că își bat copiii când « o merită » pentru « a nu se abate de la calea cea dreaptă ».

Pentru copil, consecințele negative constau în modificarea în rău a personalității acestuia, sechele pe termen lung și influența negativă asupra dezvoltării psiho-afective a copilului. Tipul individualist evidențiază dificultăți de comunicare manifestate prin închiderea în sine, exprimate de tip inhibat cu repercursiuni asupra sferei afective. Acești copii trec cu ușurință de la o stare la alta, de la exhuberanță la tăcere, se supără repede, sunt suspicioși făcându-i foarte dificil și greu de suportat în colectiv.

Observăm că există probleme dificile de adaptare și de integrare a acestor copii în viața socială, copiii abuzați devenind potențiali delincvenți. Toate aceste consecințe pot fi ușor asociate cu bolile psihice și dependența de droguri și alcool.

Pentru a testa ipoteza specifică 2. 2 aplicăm testul de corelație Pearson. Astfel, la cei care primează tipul de percepție individualist sunt notați cu „ 1 ” ; la cei care primează tipul pragmatic sunt notați cu „ 2 ” ; la cei care primează tipul de percepție colectivist sunt notați cu „ 3 ”.

Testul Pearson este realizat între imaginea de sine și percepția socială a grupului de apartenență la copiii abuzați fizic și emoțional, adică lotul experimental, în vederea surprinderii unei corelații negative semnificativă între cele două variabile.

Rezultatele obținute sunt prezentate în figura următoare nr. 5 :

Figura nr. 5

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a grupului de apartenență la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,314, la un prag de siguranță de 0,049 (p<0,05) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, astfel putem afirma că ipoteza specifică se acceptă. Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile sunt direct proporționale; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte. Rezultatele sunt sintetizate în tabelul următor nr. 9 :

* Correlation is significant at the 0,05 lavel ( 2 – tailed ). Tabel nr. 9

Ultimul pas pentru testarea ipotezei generale 2, constă în aplicarea ultimului test de corelație Pearson la lotul experimental, între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional, în scopul de a evidenția o corelație negativă semnificativă dintre cele două variabile. Astfel, și în acest caz vom apela la media aritmetică pentru a afla scorul final al percepției sociale la copiii abuzați fizic și emoțional. Rezultatele sunt prezentate în anexa nr. 3 pentru fiecare copil în parte, relizate după formula :

PS =PSF + PSG , unde :

2

PSF = percepția socială asupra familiei ;

PSG = percepția socială asupra grupului de apartenență.

În urma aplicării coeficientul de corelație Pearson s-au obținut următoarele rezultate prezente în figura următoare nr. 6 :

Figura nr. 6

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a grupului de apartenență la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,315, la un prag de siguranță de 0,048 (p<0,05) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, putând afirma că ipoteza specifică se acceptă. Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile sunt direct proporționale; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte. Rezultatele sunt sintetizate în tabelul următor nr. 10.

*.Correlation is significant at the 0,05 lavel ( 2 – tailed ).

Tabel nr. 10

În final, putem afirma că toate ipotezele propuse în cercetare în prezentul studiu au fost confirmate, deci implicit putem afirma că specificul imaginii de sine influențează percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional.

Capitolul 6

DISCUȚII

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Studiul prezent oferă oportunitatea de a depista cum se structurează imaginea de sine, la copiii abuzați fizic și emoțional, formând lotul experimental, comparativ cu copiii neabuzați, formând lotul de control precum și surprinderea specificului imaginii de sine în percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional pe baza aplicării instrumentelor psihologice prelucrate statistic în programul SPSS.

Datele obținute în urma aplicării testelor statistice afirmă existența unei diferențe semnificative între cele două loturi în ceea ce privește imaginea de sine dar și existența unei corelații semnificative între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional.

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor vor fi făcute în funcție de variabilele implicate în ipoteze.

IMAGINEA DE SINE

Prin aplicarea Testului proiectiv „Cine suntem” s-au putut obține rezultate concludente, semnificative pentru cele două loturi de participanți în ceea ce privește imaginea de sine, prin evidențierea componentelor sale: Eu-l fizic, Eu-l psihic, Eu-l social, Eu-l familial. Dominanța unei componente printre toate celelalte indică prezența la cei investigați a unor tendințe accentuate.

Ipoteza de la care am plecat a fost aceea că între imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional și imaginea de sine la copiii neabuzați există o diferență semnificativă.

Am încercat să dovedim această ipoteză atât pe baza interpretării diferenței existente la nivelul celor patru componente ale imaginii de sine cât și pe baza interpretării diferenței existente la nivelul imaginii de sine per ansamblu la cele două loturi supuse experimentului.

Rezultatele obținute de grupurile de cercetare au relevat diferențe majore în ceea ce privește nivelul componentelor imaginii de sine, ele fiind redate în tabelul următor nr. 11 :

Tabelul nr. 11

La nivelul eu-lui fizic, se observă o valoare mai mare în rândul copiilor abuzați de 31 % față de copiii neabuzați, de 17,5 % . Psihologic, acest rezultat ne indică faptul că, prin comportamentul părințiilor abuzatori, copilul va dezvolta o percepție negativă asupra propriului corp declanșând totodată punctele „nevralgice „ ale existenței lui. Încrederea în propriile forțe este scăzută, părerea despre el însuși este negativă, și toate acestea datorită internalizării opiniilor și părerilor negative ale părinților despre ei. Spre deosebire de copiii abuzați, copiii neabuzați care au un scor mai mic se descriu într-o lumină pozitivă pentru că ei au internalizat părerile de bine ale părinților care au fost comunicate într-un mod realist și pozitiv, scăderea sorului se traduce prin faptul că la această vârstă copilul este mai mult ghidat în percepera propriului corp de către cei din jur și mai puțin de propriile constatări pentru că, capacitatea de autocunoaștere este în perioada de dezvoltare și cristalizare.

Astfel, copiii neabuzați se percep ca fiind: frumoși, drăguți, gingași evidențiând amprenta pozitivă din partea mediului familial pe când cei abuzați se percep într-o lumină negativă : eu sunt urât, eu sunt cel mai neîngrijit, eu sunt „ murdar „etc.

Ca urmare, copiii abuzați vor dezvolta o imagine de sine distorsionată și negativă ceea ce îi va conduce la izolare socială pentru că ei sunt „urâți „ iar corpul lor este „plin” de vânătăi și lovituri, pe când cei neabuzați vor dezvolta o imagine de sine pozitivă pentru că ei sunt investiți de către cei din jur în mod optim .

La nivelul eu-lui psihic, cele două loturi de participanți se deosebesc prin faptul că, la cei abuzați predomină „pulsațiile” negative ale personalității ce o slăbesc sau o dezagregă,iar la cei neabuzați „pulsații” pozitive ale personalității ce-i dau forță și stabilitate. În primul caz pulsațiile negative sunt datorate comportamentului rejectant și ignorant primit din partea părinților, astfel copilul se va simți devalorizat și neiubit iar în cazul copiilor neabuzați pulsațiile pozitive sunt determinate de modul de relaționare și suportul moral și afectiv venit din partea părințiilor care îi vor întării copilului sentimentul sănătos al valorii de sine, învățarea stabilirii unor criterii de apreciere la justa sa valoare.

Toate relele tratamente la care este supus slăbesc copilul și nu-i mai rămâne suficientă putere pentru a investi în propria sa dezvoltare. Părinții abuzatori îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, și că el este cel responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie. Astfel, copiii se consideră timizi, fricoși, urâți, handicapați, proști, triști dar mai ales „răi”. Acest copil are o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume.

Afirmațiile de mai sus arată cât de mult se diferențiază de copiii care provin din medii normal constituite. Copiii care provin din medii normal constituite, exprimă tendințele acute spre autocunoaștere, autostăpânire și autodirijare, ca și mobilizarea resurselor psihice în vederea sporirii forțelor și potențelor adaptative. Astfel, ei se descriu ca fiind buni, cuminți, atractivi, deștepți, etc.

La nivelul eu-lui social se evidențiază cote scăzute la cei abuzați după cum ne așteptam 19 %, iar la cei neabuzați 28 %. Psihologic rezultatul confirmă toate afirmațiile enunțate mai sus, întrucât nivelul scăzut al eu-lui fizic și psihic al copilului abuzat fizic și emoțional se oglindește asupra relațiilor interpersonale în care se angajează copilul sau mai bine spus pe care le evită spre deosebire de cei neabuzați care îmbrățișează relaționarea cu cei din jur , stabilirea contactelor sociale .

Părinții abuzatori sunt cei care limitează cadrul relațional cu ceilalți copii de vârsta lor sau persoane adulte prin interzicerea participării la jocurile acestora în locuri special amenajate, închiderea acestora în casă mai multe ore deprivând copilul de libertatea care i se cuvine.

Copiii neabuzați, datorită unei bune colaborări existente dintre ei și părinți, unor modele demne de urmat și unor convingeri sănătoase despre viața socială sunt capabili de a stabili relații optime cu cologii și alte persoane. Dezvoltă o concepție clară despre sine, despre lume, sunt interesați să exploreze mediul având o tranziție firească între ce este bine și rău, în consecință eul social scoate la iveală potențialul interrelațional, nevoia de afiliere la grupurile sociale.

Copilul abuzat, în aceste condiții nefaste însoțite de neîncredera în propriile valori și puteri va avea puține șanse să devină un luptător, să poată ocupa o poziție socială adecvată. Ei par a fi condamnați la nereușită și la marginalizare socială.

La nivelul eu-lui familial, se constată și aici diferențierea dintre copiii abuzați fizic și emoțional și cei neabuzați întărind și mai mult constatările reliefate mai sus.

Dacă mediul în care trăiește copilul nu este proprice maturizării sau dacă povara care o pune pe umerii acestuia este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului va fi inhibată. Astfel Egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraâncărcat cât și de haotica lume internă.

Datorită faptului că nu au avut modele parentale pozitive, vor suferi mai mult decât alții pentru că nu dispun de un suport moral, ducând la o afectare emoțională a limbajului, abstractizării și relaționării. Un om ale cărui nevoi primodiale de a fi recunoscut și acceptat nu sunt satisfăcute, rămâne un om cu o nevoie instabilă de dragoste, de recunoaștere, de laude și de admirație: eu sunt copil fără părinți care să mă iubească. Acești copii nu cred în setul de valori fundamentate în sânul familiei.

Copiii neabuzați crescând într-un mediu familial sănătos adică în care nevoile sale specifice de copil au fost satisfăcute vor dezvolta o personalitate armonioasă și benefică pentru confruntarea cu viața în care se va avânta. Modele parentale pe care le internalizează îi vor ajuta să devină la rândul lor buni părinți și buni camarazi pentru cei din jur. Asfel, copiii neabuzați care au beneficiat de atenția, afecțiunea, respectul celor din jur dispun de o mare încredere în ei înșiși ce le va permite să-și găsească un loc și un rol important în familie și societate: eu sunt iubit de toată lumea dar mai ales de părinți.

Personalitatea copiilor se formează prin interacțiunea cu mediul social dar și cu cel familial, pe baza evaluărilor pozitive în mare parte, venite de la cei din jur cât și din partea părinților, ei fiind orientați și dependenți atât de mediul social cât și de mediul familial.

Pentru a testa ipoteza am folosit testul t pentru eșantioane independente, asfel, având nevoie de un scor final pentru imaginea de sine per ansamblu am recurs la media aritmetică dintre rezultatele celor patru componente ale imaginii de sine. Rezultatele au fost folosite în aplicarea testului t.

Rezultatele puteau fi încadrate în intervalele: 1 —2 și 3—4 unde :

1 — 2 evidențiază o imagine se sine negativă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume, o incapacitate de a-și mobiliza și valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o autoapreciere și o autocunoaștere scăzută ;

3 — 4 evidențiază o imagine de sine pozitivă care se traduce printr-o lume interioară umplută de sentimente și gânduri pozitive despre sine și despre lume cu o mare capacitate de a-și mobiliza și valorifica resursele umane în direcția așteptărilor celorlalți, o bună autoapreciere și autocunoaștere care se află într-un ușor dezacord cu cele primite interpersonal.

Rezultatele copiilor abuzați fizic și emoțional se încadrează în intervalul 1 — 2, ceea ce denotă că au imagine de sine negativă, care se consideră ca nu sunt suficienți de buni nutrind o părere negativă față de sine și față de ceilalți.

Rezultatele copiilor neabuzați se încadrează în intervalul 3 — 4 indicând o imagine de sine pozitivă tradusă printr-o dispoziție sufletescă echilibrată, mulțumire de sine precum și de o mare încredere în forțele proprii, o bună autoapreciere de sine și valorizare la justa valoare a lor.

Testul t s-a aplicat în scopul evidețierii unei diferențe semnificative dintre imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional ( lotul experimental ) și imaginea de sine la copiii neabuzați, ( lotul de control ).

În urma aplicării am obținut astfel un prag de semnificație de 0,03 și un t egal cu -10,101. Pragul de semnificație de 0,03 < 0,05 demonstrează existența unei diferențe semnificative între variabilele implicate în această ipoteză.

Compararea celor două medii ale valorilor variabilei studiate la cele două grupe a evidențiat rezultate semnificativ diferite, tabel nr. 12.

Tabel nr. 12

Media grupului de control privind imaginea de sine (m=3,902) este semnificativ mai mare decat media grupului experimental (m=2,675). Se observă că media eșantionului format din copiii neabuzați se încadrează în zona persoanelor cu o imagine de sine pozitivă care se acceptă pe sine în timp ce media eșantionului format din copiii abuzați se încadrează în zona unei imagini de sine negative.

Toate datele prezentate mai sus susțin ipoteza conform căreia între imaginea de sine la copiii abuzați fizic și emoțional și copiii neabuzați există o diferență semnificativă .

În concluzie, putem afirma că dezvoltarea și construirea unei imagini de sine pozitive depinde de practicile parentale, de modul în care părinții își văd și își îngrijesc copiii. Copiii cu o bună imagine de sine sunt încrezători și buni evaluatori în și asupra capacităților lor având de asemenea părinți tot cu o bună imagine de sine, toleranți, care definesc clar și ferm limitele. Între aceste limite copiii au posibilitatea de a fi creatori și independenți păstrând totodată sentimentul că sunt buni critici ai propriilor resurse. Un copil care la această vârstă are un sentiment al valorii sale va crește ca un adult cu o bună stimă de sine, va fi capabil să își asume responsabilități și să-și respecte aproapele.

Am observat că imaginea de sine dar și respectul de sine se dezvoltă în relație cu aprecierile celorlalți de accea ea poate fi pozitivă sau negativă, după cum ceilalți au apreciat favorabil sau dimpotrivă față de copil. Cristalizarea imaginii de sine se realizează prin internalizarea reacțiilor celorlați față de copii, reacții comunicate prin priviri, cuvinte, acțiuni.

Formele de abuz din partea părinților aspra propriilor copii vor conduce la de dezvoltarea unei personalități nestructurate și imature. Au tendința să devalorizeze și să deaprecieze ceea ce fac și, în consecință, nu țin să realizeze nici ce mai mică sarcină: dificultatea, începutul eșecului în realizările lor provoacă imediat abandonul și retragerea. Neașteptând ceva bun de la adult, el nu caută să comunice cu ei, să-și exprime trăirea internă.

PERCEPȚIA SOCIALĂ

În ceea ce privește testarea ipotezei generale 2 precum și a ipotezelor specifice am folosit testul expresiv Desenul familiei și chestionarul privind modul de percepție asupra grupului de apartenență.

Se pleacă de la ideea conform căreia există o corelație între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional:

Ipoteza specifică 2.1 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a părințiilor.

Ipoteza specifică 2.2 Cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată, cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială a grupului de apartenență.

În ceea ce privește testarea ipotezei specifice 2.1 am aplicat testul expresiv Desenul familiei.

Variabilele care evidențiază percepția socială asupra părinților sunt:

1. Mărimea membrilor familiei reflectă cât de importantă este persoana respectivă pentru copil în contextul relațiilor familiale, precum și tendința de identificare a copilului cu aceștia. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât ele vor fi mai importante și un punctaj mai mare cu cât ele vor fi desenate mai mici ( 2 puncte ). Rezultatele obținute de lotul experimental sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă mărimea mare, deci, identificare și importanță puternică iar 6 reprezintă mărimea mică, deci, identificare și importanță slabă. Aceste rezultate sunt prezentate în anexa nr.3 pentru fiecare copil în parte.

Psihologic, se observă că, 52% din răspunsurile copiilor abuzați fizic și emoțional acordă o mai mare importanță mamei ceea ce ne arată că mama este personajul cu care se identifică aceștia iar desenul unui tată de talie mare, 18% din răspunsuri, semnifică identificarea cu agresorul iar de talie mică, 44,28% din răspunsuri poate semnifica dorința copilului de a înlocui un tată absent. Comportamentul mamei indică o capacitate mai adecvată și îmbunătățită de a răspunde nevoilor copilului întrucât tatăl sau concubinul acesteia este cel care contribuie la traumatizarea psihică prin umilire și înjosire dar și fizică prin vătămarea și lovirea acestuia.

Atitudinile părinților joacă un rol capital în măsura în care aceștia din urmă, în calitate de tată sau mamă, sunt susceptibili să devină obiecte ale identificării și ale iubirii. Tendința de a desena personajul feminin mai mare este majoritară atât la fete cât și la băieți, trădând astfel autoritatea mai permisivă a figurii feminine precum și trăsăturile mai finisate, indicatori ai unei răutăți atribuite agentului restricțiilor și constrângerilor.

În cazul familiilor în care se petrece abuzul, mama este factorul mai implicat în creșterea și educarea copilului, pe când tatăl nu este perceput de copil ca satisfăcându-i nevoile și dorințele specifice vârstei și construcției sale personale. Identificarea cu tatăl abuziv se oglindește asupra comportamentului agresiv pe care îl manifestă copilul în afara cazului familial. Identificarea cu agresorul este mecanism de defensă a copilului abuzat pentru a face față anxietății .

Copilul obișnuit și crescut într-o relație de violență fizică și emoțională, ajunge să o considere cvasi-normală, apoi, ca modalitate de schimb privilegiată cu părintele sau identificarea cu agresorul este unul dintre principalele mecanisme mintale cu ajutorul cărora copilul se apără de invaziile inevitabile ale mediului. Copilul abuzat este plasat în condiții „ experimentale ” de identificare cu agresorul cu atât mai mult cu cât aici agresorul este o imagine naturală de identificare: unul dintre părinți. El poate folosi acest mod defensiv suportând pasiv relația cu adultul, ulterior agresând restul anturajului, mai ales pe ceilalți copii, și dezvoltând o instabilitate reacțională care, la rândul său, servește drept justificare sau drept întărire a conduitei agresive a adultului.

Desenarea personajelor mici manifestă un grad sporit de neliniște, anxietate, sunt neîncrezători în sine și „bat” oarecum în retragere.

Identitatea sexuală este o componentă structurală, atât a Eului corporal cât și a Eului psihologic, făcând parte din conștiința de sine și având o determinare socială importantă.

Pe plan psihopatologic, copilul abuzat este plasat în condiții „experimentale” de identificare cu agresorul cu atât mai mult cu cât aici agresorul este o imagine naturală de identificare: unul dintre părinți. El poate folosi acest mod defensiv suportând pasiv relația cu adultul, ulterior, ca adult, agresând restul anturajului, mai ales pe cei apropiați lui, dezvoltând o instabilitate reacțională, care, la rândul său servește drept justificare sau drept întărire a conduitei agresive ca adult. Ei vor dezvolta tulburări de personalitate fie pe versantul inhibiției, fie pe cel al instabilității-agitației, având dificultați în dezvoltarea unui sentiment de identitate stabil și satisfăcător.

2. Distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii familiei reflectă tendința copilului de a pune în apropiere ceea ce îi conferă siguranță și să depărteze ceea ce îl angoasează, adică gradul de exteriorizare afectivă din partea părinților. Astfel, membrii familiei vor avea o notă mai mică ( 1 punct ) cu cât distanța de la propria persoană până la ceilalți membrii ai familiei este mai mică și un punctaj mai mare cu cât distanța este mai mare ( 2 puncte ).

Psihologic, rezultatele obținute ne relevă faptul că, 41,67% din răspunsurile date de copii indică gradul de exteriorizare afectivă acceptabil, existent între ei și mamă urmat de 44,75% din răspunsuri care ne indică apropierea afectivă dintre copil și frații săi. Observăm și în acest caz, procentajul ridicat de 46,37% din răspunsurile copiilor cu privire la depărtarea afectivă pe care o nutrește copilul față de tatăl său datorată comportamentului rejectant al acestuia față de copil „trădat” de incapacitatea acestuia de a- și oferi suportul afectiv prin comportamentul verbal și nonverbal la adresa copilului său. Aceste afirmații pot fi enunțate și în cazul mamei care nu-și manifestă afecțiunea într-o mare măsură cum ar fi necesar pentru copil. Interesantă este apropierea afectivă dintre copil și frații săi, care ne determină să constatăm că în această situație de abuz pe care trebuie să o îndure, copilul își găsește sprijinul moral și afectiv în relația cu frații săi care sunt tot victime ale violenței în familie.

Dragostea aducătoare de securitate este cea mai importantă nevoie la această vârstă, ea dă baza viitoarelor relații sociale, în familie cu părinții și frații, cu prietenii, colegii, propria familie mai târziu.

Nevoia de afectivitate este o condiție pentru dezvoltarea unei personalități sănatoase, este primordială pentru intrarea copilului în lume, pentru umanizarea lui. Dragostea îl leagă pe copil de mamă, de tată, familie, îl face loial părinților săi și celor pe care îi iubește. Iubit de către cei din jurul său, copilul învață că este demn de a fi iubit, că este valoros, prețios.Toate afirmațiile enunțate mai sus au fost constatate pe baza răspunsurilor primite de la copiii care provin din mediul familial normal constituit

Rezultatele obținute de lotul experimental sunt încadrate în intervalul: 4 — 6 puncte, unde 4 reprezintă distanță mică, deci, apropiere afectivă pozitivă iar 6 reprezintă mărimea mare, deci, apropiere afectivă negativă.

Pentru a testa validitatea acestei ipoteze am folosit coeficientul de corelație Pearson. Astfel, pentru a beneficia de un scor final care să evidențieze percepția socială asupra părinților am recurs la calcularea mediei aritmetice. Rezultatele se pot încadra în intervalu 5 — 6 unde avem percepție socială negativă asupra părinților evidențiată prin mărimea mică în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mare dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de înstrăinare pe care îl resimte acest copil față de ei, precum și în intervalul 3 — 4 unde avem percepție socială pozitivă asupra părinților evidențiată prin mărime mare în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mică dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de apropiere afectivă pe care îl resimte acest copil față de ei.

Rezultatele copiilor abuzați s-au încadrat în intervalul pe care îl bănuiam și anume cel între 5 — 6, pe când cei neabuzați se încadrau în intervalul 3 — 4.

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a părinților la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,315, la un prag de siguranță de 0,048 (p<0,05) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, putând afirma că ipoteza specifică se acceptă. Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile suhnt direct proporționale; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte.

Putem afirma că ipoteza noastră s-a confirmat ceea ce ne indică faptul că dacă copilul abuzat fizic și emoțional dezvoltă o imagine de sine negativă, aceasta la rândul său va atrage după sine o percepție socială negativă asupra părinților. Este un cerc vicios și anume : dacă părinții îi vor atribui copilului doar etichete negative care nu sunt conforme cu realitatea structurii de personalitate a acestuia, copilul le va interioriza și își va contura o imagine de sine negativă. Se constată o scăzută capacitate de autocunoaștere de sine precum și o slabă capacitate de percepere și de cunoaștere a celor din jur întrucât, el nu a avut modele parentale pe care să le internalizeze și cu care să se identifice.

În concluzie, copilul abuzat fizic și emoțional va dezvolta o percepție socială negativă asupra părinților evidențiată prin mărimea mică în desenarea personajului care trădează o importanță și o identificare scăzută cu aceștia dar și prin distanța mare dintre propria persoană și membrii familiei, exprimând sentimentul de înstrăinare pe care îl resimte acest copil față de ei. Un copil care nu simte afecțiunea din partea părinților este un copil cu o dispoziție afectivă predominant tristă, fluctuantă, un copil care niciodată nu se poate bucura total pentru că simte că îi lipsește ceva. Va fi un copil care nu se va bucura pe deplin de soare din cauza norilor. Părinții care resping sau își supun copiii unui abuz emoțional sau fizic sunt adesea cei cărora nu le plac, nu acceptă sau sunt împotriva copiilor, respingere manifestată în două moduri, pe deoparte prin indiferență și pe de altă parte prin neglijare.

PERCEPȚIA SOCIALĂ ASUPRA GRUPULUI DE APARTENENȚĂ

În ceea ce privește testarea ipotezei specifice 2.2 am aplicat metoda anchetei pe bază de chestionar privind modul de percepție a grupului de apartenență de către copilul abuzat fizic și emoțional.

În urma aplicării chestionarului cu mai multe afirmații și trei variante de răspuns ( a, b, c ), se obține un rezultat corespunzătoar tipului de percepție dominant asupra grupului care corespunde unui tip de percepție din cele trei: individualist, pragmatic și colectivist. Literele folosite a, b și c sunt transfomate în numere după cum urmează: a=1, b=2 și c=3.

Psihologic, acest rezultat ne indică faptul că 70 %,dintre copiii abuzați fizic și emoțional percep grupul ca pe un „ obiect ” punând în evidență tipul individualist dominant în rândul acestora și doar 10 % sunt îndreptați spre tipul de percepție colectivist. Datorită formelor de abuz emoțional și fizic care vizează vătămarea corporală, izolarea, restricțiile de relaționare precum și interdicția pe care părinții o impun copiilor de a avea prieteni de vârsta lor din afara familiei îi determină spre marginalizare socială și individualism. De aceea, sunt părinți care sunt uimiți atunci când sunt acuzați de abuz pentru că își bat copiii când « o merită » pentru « a nu se abate de la calea cea dreaptă ».

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau obligarea lui să rămână afară cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii au ca și efect sentimentul de neputință și lipsă de neîncredere în sine și în ceilalți, a copilului.

Socializarea conduitelor copilului are loc în contextul jocului. Apariția jocului cu reguli, a celui cu roluri constituie elemente prin care se constituie principalele modalități de relaționare dar, cum copilul abuzat este privat de aceste drepuri care în mod real i se cuvin el, se va percepe ca un marginalizat, dorind să inițieze jocuri și acțiuni în sens individual și nu colectiv. La nivelul copiilor care provin din medii familiale normal constituite se se observă un procent de 75 % pentru și doar 25% pentru tipul de percepție individualist fapt ce ne indică că, învățarea rolurilor și a relațiilor sociale are loc în primul rând în familie. Acești copii au o mare disponibilitate umană caracterizată prin încredere, toleranță, generozitate, promovează un mod plăcut de purtare și de abordare a unei discuții, sunt un coleg bun pentru cei din clasa lor, simte dragoste față de oameni.

Indiscernabilitatea rolurilor, instabilitatea relațiilor afective, conflictualitatea pot genera fie incapacitatea de a stabili relații sociale stabile, fie rejectarea societății.

Copiii abuzați fizic și emoțional nu au capacitatea de transpoziție interpersonală adică, nu pot să-i înteleagă motivațiile și stările sufletești celui de lângă el, nu se situează pe așteptările celuilalt pentru a le satisface dorința.

Pentru a testa ipoteza generală 2 aplicăm testul de corelație Pearson. Astfel, la cei care primează tipul de percepție individualist sunt notați cu „ 1 ” ; la cei care primează tipul pragmatic sunt notați cu „ 2 ” ; la cei care primează tipul de percepție colectivist sunt notați cu „ 3 ”.

Testul Pearson este realizat între imaginea de sine și percepția socială a grupului de apartenență la copii abuzați fizic și emoțional, adică lotul experimental, în vederea surprinderii unei corelații negative semnificativă între cele două variabile.

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a grupului de apartenență la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,314, la un prag de siguranță de 0,049 (p<0,05) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, astfel putem afirma că ipoteza specifică se acceptă . Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile sunt direct proporționale; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte. Putem afirma că s-a confirmat ipoteza.

În concluzie, putem afirma că, cu cât imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional este mai deteriorată cu atât va fi mai puternic afectată percepția socială asupra grupului de apartenență. Pentru copilul abuzat fizic și emoțional, imagine de sine deteriorată, consecințele negative care constau în modificarea în rău a personalității acestuia, sechele pe termen lung și influența negativă asupra dezvoltării psiho-afective a copilului din partea părinților abuzatori se răsfrâng asupra relațiilor sociale ale acestuia.. Tipul individualist evidențiază dificultăți de comunicare manifestate prin închiderea în sine, exprimate de tip inhibat cu repercursiuni asupra sferei afective. Acești copii trec cu ușurință de la o stare la alta, de la exhuberanță la tăcere, se supără repede, sunt suspicioși făcându-i foarte dificil și greu de suportat în colectiv. Acești copii retrași, izolați, cu probleme de sociabilitate nu sunt agreați în cadrul grupului.

Observăm că există probleme dificile de adaptare și de integrare a acestor copii în viața socială, copiii abuzați devenind potențiali delincvenți. Toate aceste consecințe pot fi ușor asociate cu bolile psihice și mai târziu cu dependența de droguri și alcool.

Ultimul pas pentru testarea ipotezei generale 2, constă în aplicarea ultimului test de corelație Pearson la lotul experimental, între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional, în scopul de a evidenția o corelație negativă semnificativă dintre cele două variabile. Astfel, și aici se va afla scorul final al percepției sociale la copiii abuzați fizic și emoțional tot pe baza mediei aritmetice dintre percepția socială asupra părinților și percepția socială asupra grupului de apartenență. Rezultatele lotului experimental se încadrează în intervalul 3 — 4 ceea ce evidențiază o percepție socială afectată fiind influențată tocmai de o imagine de sine scăzută, umbrită de gânduri, sentimente și convingeri negative despre sine dar și despre cei din jur insuflate de comportamentul abuzator al părinților conducând la instalarea unei personalități instabile. Pentru a ne întări și mai mult convingerea am aflat și rezultatele în ceea ce privește percepția socială la copiii neabuzați care se încadrează în intervalul 5 — 6 exprimând o perceptie socială neafectată, normlă pentru că imaginea lor de sine este dominată de convingeri, trăiri, gânduri pozitive despre sine și despre cei din jur care au fost insuflate de modelele parentale pozitive conducând totodată la construirea unei baze solide în ceea ce privește personalitatea copiilor lor.

Utilizând testul de corelație Pearson, cu privire la surprinderea unei legături între variabila independentă – imaginea de sine și variabila dependentă – percepția socială a grupului de apartenență la lotul experimental, s-au obținut următoarele rezultate: coeficientul de corelație Pearson ( r ) este de -0,315, la un prag de siguranță de 0,048 (p<0,05) indică o corelație negativă semnificativă între cele două variabile, putând afirma că ipoteza specifică se acceptă. Semnul „-” al coeficientului de corelație susține faptul că cele două variabile sunt direct proporționale; dacă scade una atrage după sine și scăderea celeilalte. Ipoteza expusă este acceptată, putem afirma că există o corelație semnificativă între imaginea de sine și percepția socială la copiii abuzați fizic și emoțional. Acest rezultat nu face decât să ne întărească și mai mult afirmațiile enunțate mai sus.

În concluzie, dacă imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional nu se poate elabora în mod satisfăcător atunci nu-și va putea dezvolta capacitatea de a lega și întreține relații interpersonale profunde și semnificative precum și aptitudinea de a-și stăpâni impulsurile în favoarea unor obiective pe termen lung. De aceea copilul se va simți un învins în lupta pentru contactul social și un condamnat la marginalizare socială.

Imaginea de Sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivație), situațiile și solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate și gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor, hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de Sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate).

Omul ajunge la o anumită imagine de Sine nu numai pe calea autoaprecierii și autocontemplării izolate, ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează și cu imaginile pe care și le formează alții despre el.

Imaginea de Sine este indisolubil legată de apariția și dezvoltarea Eului, în special a Eului fizic. Eul este un construct personal prin intermediul căruia individul se conceptualizează pe Sine, se autoevaluează și își anticipă comportamentul.

Copiii abuzați fizic și emoțional fac eforturi să evite gânduri, sentimente, discuții asociate abuzului la care au fost supuși, activități, locuri sau persoane care deșteaptă amintirea traumei, incapacitatea de a evoca un aspect important al abuzulu i(amnezie psihogenă), adoptă sentimentul de detașare sau de înstrăinare față de ceilalți, incapacitatea de a avea sentimente tandre, sentimentul de reducere de planuri de viitor.

Relațiile interpersonale constituie o modalitate prin intermediul cărora, fiecare aspiră la cunoașterea de altul și de Sine. Această cunoaștere de Sine și de altul se realizează în cadrul unui proces amplu denumit “percepție socială”.

Actul perceptiv înseamnă a desprinde un obiect, un stimul din câmp, de a-i sesiza însușirile sale și a-l repartiza într-o anumită categorie sau clasă. De regulă, perceptul este tradus în codul verbal.

“A percepe pe altul înseamnă a-l clasifica în anumite categorii semnificative sub unghiul unei culturi, semnifică a lua act de statusul și rolul său”.

Pentru a sintetiza cele constatate pe parcursul cercetării propunem și creionarea portretului copilului abuzat. Astfel, abuzul fizic și psihic ne arată că există mari diferențe în ceea ce privește consecințele abuzului fizic, diferențe care sunt în funcție de următoarele variabile: vârsta, frecvența abuzurilor, contextul comiterii abuzului etc.

În general, manifestările psihocomportamentale ce acompaniază abuzul fizic conduc la urmatoarea tipologie a copiilor victime:

A. Copilul agitat, ostil, distructiv (care prezintă sindromul „lucrurilor stricate”), total dezinhibat, care atrage permanent atenția asupra sa. Logoreic și agitat, turbulent în mediul familial și colectivitățile școlare, acești copii sunt etichetați ca și „copiii problemă”, obositori și greu de suportat, tratați „educativ” pentru reglarea comportamentului cu diferite metode de disciplinare care, de fapt, exacerbează reactivitatea copilului, ce duce iar la situații de abuz fizic. Imaginea de sine a acestor copii este profund deteriorată și pare că nimic și nimeni nu-i mai poate afecta, ei se autodescriu ca fiind „răi”, „irecuperabili”, „nedemni de a fi iubiți”, „urâți”, și „proști”.

Acești copii învață de timpuriu calvarul durerii și umilinței precum și faptul

că forța poate fi un argument și o cale de impunere în fața celorlalți. De aceea, ei vor cauta să se impună prin forță, pedepsind imaginar abuzatorul copilariei lor. Imaginea de sine atât de deteriorată se reface cu fiecare privire de teamă din ochii victimelor. Puterea forței fizice este singurul adevăr pe care îl cunosc.

B. Tipul copilului victimă, timid, anxios și tăcut (comunicare inhibată 57,4% din cazuri) izolat, cu facies palid și încercănat. El evită stabilirea unui contact direct, are voce astenică, stabilește cu greutate un dialog, răspunzând preponderent monosilabic. În mediul școlar acest copil este fie victimă, fie considerat ca neinteresant de către anturaj. El poate fi apreciat de profesori ca un copil disciplinat și „bun”, chiar dacă majoritatea notelor sunt obținute în lucrări scrise, el evitând să răspundă oral.

Adeseori acest gen de copil atrage atenția asupra sa, el nevorbind despre sine sau despre famillia sa, abuzul putând fi ascuns timp indelungat.

Concluzile enunțate pe parcursul procesului de interpretare sunt susținute și de afirmațiile și studiile realizate în acest sens.

Cercetătorii reliefează faptul că familiile în care abuzul este prezent au rețele sociale reduse și nesatisfăcătoare. Copii acestora sunt, mai puțin implicați social.

Incapacitatea părinților de a intra în contact și de a întreține relații sociale reciproce pare a fi responsabilă de izolarea socială în care trăiesc aceștia și nu numai sărăcia ecologiei lor sociale (Polonsky și Colab, 1985).

Unii cercetători (Gil 1970 și Pelton 1978) au accentuat un prim rol al sărăciei în abuzul psihic. Ei pretind că sărăcia creează stres și limitează mecanismul imitării, ceea ce este fără îndoială corect. Un studiu complex al acestei probleme a fost făcut de Simons (et al 1966), care a studiat abuzul fizic exercitat de părinți în familiile cu multe probleme. El a arătat că există o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali care conduc la abuz a cărui rezultat se va concretiza într-o personalitate destructurată a copilului abuzat.

Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele abuzului sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale. El îi afectează de asemenea și pe adulții, care și-au trăit propriile neajunsuri, frustări sau speranțe spulberate ca părinți.

În conformitate cu Pagelow (1984, 1981), “Victimile de toate tipurile ale violenței în familie împărtășesc o experiență comună de demigrare a sinelul, care duce la diminuarea autoestimării. Rușinea și sentimentul de inutilitate, atât de des exprimate de femeile bătute sunt împărtășite și de copiii abuzați.”

Copiii au nevoie de a fi fizic activi, se dezvoltă prin activitatea fizică desfășurată; își dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni.

Copiii aflați în situațiile de maltratare pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică, nefiind conștienți de acest lucru.

Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor vieții lasă puțin loc creativității și jocului. La copiii care supraviețuiesc abuzului, creativitatea reprezintă una din “factorii de imunitate” care îi ajută pe unii copii să supraviețuiască episodului abuzului mai bine decât alții. Ei au rezistență și o abilitate de concentrare mai reduse (Egeland et al. 1984), ceea ce nu trebuie să ne surprindă având în vedere situațiile cu care se confruntă.

Anexa 1

Distribuția lotului experimental în funcție de devoltarea QI-lui, vârstă și sex.

Anexa 2

CHESTIONAR PRIVIND MODUL CUM ESTE PERCEPUT GRUPUL DE APARTENENȚĂ

Vă rugăm la fiecare din afirmațiile de mai jos, din cele trei variante posibile s-o alegeți pe cea care credeți că este cea mai adecvată pentru voi. Nu există răspunsuri bune sau rele. Vă mulțumim !

Cei mai buni colegi ai mei sunt cei care:

știu mai multe decât mine

rezolvă diverse probleme împreună cu alții

lucrează singuri

Sunt bucuros atunci când am prieteni care:

pot să mă ajute atunci când nu știu ceva

îi ajută pe alții când pot

muncesc singuri și au rezultate bune

Când sunt cu prietenii nu îmi place:

să nu am cu cine vorbi

să se amestece în treburile mele

să nu facem ceva împreună

Masa de prânz o servesc:

de unul singur

cu cel mai „de gașcă” coleg

cu mai mulți colegi

Când cineva are nevoie de ajutor:

îl acord imediat

numai dacă acea persoană mi-l cere

nu mă bag în treburile altora

Când vine cineva în vizită:

fac totul ca să aibă o impresie bună despre mine

fac tot ce pot ca să plece mai repede

vreau să se simtă bine la mine acasă

Când mă cert cu prietenii mei:

sper să mă împac cât mai repede cu ei

întotdeauna ei sunt vinovați că ne-am certat

stau mai bine singur decât cu ei

Când trebuie să facem ceva în clasă:

prefer să-i las pe ceilalți s-o facă

fac singur toată treaba

lucrez cot la cot cu ceilalți

Mie îmi place cel mai mult:

să contez pe prietenii mei

să lucrez singur

să îmi petrec timpul liber cu prietenii mei

Pot să învăț mai bine dacă:

sunt ajutat de alții

îmi organizez singur timpul

lucrez singur

Nimic nu este mai rău decât:

să stai de unul singur

să fii inutil

să trebuiască să apelezi la altul

Cine suntem

EU SUNT………………………………………………………………………………………

EU SUNT………………………………………………………………………………………

EU SUNT………………………………………………………………………………………

EU SUNT………………………………………………………………………………………

EU SUNT………………………………………………………………………………………

EU SUNT………………………………………………………………………………………

Anexa 3

BIBLIOGRAFIE

Aniței, Mihai (2000), Introducere în psihologia experimentală, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București.

Bogatu, Nicolae (2002), Conduită de rol, sine și personalitate, Editura Granda, București.

Bonchiș, Elena (1997), Studierea imaginii de sine în copilarie și preadolescență, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

Ionescu, Șerban (2001), Copilul Maltratat, Editura Extreme Group, Timișoara.

Killén, Kari (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara

Macelli, Daniel (2003), Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, București.

Mircea, Tiberiu (2004), Tratat de psihopatologie și sănătate mentală a copilului și adolescentului, Editura Art Press, Timișoara.

Mitrofan, Iolanda (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, Editura SPER, București.

Mitrofan, Iolanda (1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaele, București

Mocanu, Sorin (2003), Desenul familiei, Editura Profex, Timișoara.

Muntean, Ana (2001), Familii și copii în dificultate, Editura Tempers, Timișoara.

Muntean, Ana (2002), Psihologia dezvoltarii umane, Editura First, Timișoara.

Neagoe, Maria, (2003), Educație specială și inadaptare psihocomportamentală, Editura Semne, București

Novak, Andrei (1998), Metode cantitative în psihologie și sociologie, Editura Oscar Print, București.

Organizația „Salvați copiii” (2002), Abuzul și neglijarea copilului, Editura Ars Docenti, București.

Rășcanu, Ruxandra (2003), Psihologie și comunicare, Editura Universitatea București.

Szamoskozi, M. R. (1999), Protecția copilului – Dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca.

Șchiopu, Ursula (2002), Introducere în psihodiacnostic, Editura Fundației Humanitas, București.

Wolfe, David A. (1991), Preventing physical & Emotional abuse of children, The Guilford Press, New York.

Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, Editura Trei , Iași.

Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași.