Psihopatologia Freudiana

Psihologie

Psihopatologia Freudiana

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE 3

I.SIGMUND FREUD 5

1.Viața și opera 6

2.Personalitatea 23

II. PSIHANALIZA 25

Descoperirea psihanalizei 26

Evoluția psihanalizei 30

Psihanaliză aplicată și psihanaliză existențială 34

III. INCONȘTIENTUL 38

Conceptul de inconștient înainte de Freud 39

Viziunea lui Freud asupra inconștientului 45

Principalele manifestări ale inconștientului 49

3.1.Actul ratat 49

Condițiile de existență ale actului ratat 49

Clasificarea actelor ratate 52

Visul 54

Concepția freudiană asupra visului 54

Conținut manifest și conținut latent 56

Funcția visului : dorința și cenzura 58

IV. FREUD ȘI TEORIA COMPLEXELOR 60

1.Complexul Oedip 61

2.Complexul de castrare 69

V. PSIHOPATOLOGIA FREUDIANĂ 72

1.Isteria 73

2.Schizofrenia 77

3.Paranoia 79

4.Psihoza maniaco-depresivă 83

5.Angoasa și nevroza de angoasă 89

VI.REGULI ȘI METODE PSIHANALITICE 94

1.Reguli psihanalitice 95

1.1.Dialogul 95

1.2.Atenția liber-flotantă 97

1.3.Libertate valorică și neutralitate 98

2.Metode psihanalitice 100

2.1.Hipnoza 100

2.2.Metoda cathartică 102

2.3.Asocierea liberă 103

VII. CAZURILE 105

1.HERBERT GRAF-Micul Hans 106

2.IDA BAUER-Cazul Dora 116

3.ERNST LANZER-Omul cu șobolani 128

4.SERGHEI CONSTANTINOVICI-Omul cu lupi 138

5.DANIEL PAUL SCHREBER-Paranoia 150

VIII. PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ 154

1.Problemele generale ale psihoterapiei 155

2.Psihanaliza și relația terapeut-pacient 159

2.1.Primul impact terapeut-pacient 159

2.2.Analiza rezistențelor pacientului la psihanaliză 162

2.3.Practica relației de transfer 163

2.4.Rezultate terapeutice 165

CONCLUZII 166

BIBLIOGRAFIE 168

=== Psihopatologia Freudiana ===

CUPRINS

INTRODUCERE 3

I.SIGMUND FREUD 5

1.Viața și opera 6

2.Personalitatea 23

II. PSIHANALIZA 25

Descoperirea psihanalizei 26

Evoluția psihanalizei 30

Psihanaliză aplicată și psihanaliză existențială 34

III. INCONȘTIENTUL 38

Conceptul de inconștient înainte de Freud 39

Viziunea lui Freud asupra inconștientului 45

Principalele manifestări ale inconștientului 49

3.1.Actul ratat 49

Condițiile de existență ale actului ratat 49

Clasificarea actelor ratate 52

Visul 54

Concepția freudiană asupra visului 54

Conținut manifest și conținut latent 56

Funcția visului : dorința și cenzura 58

IV. FREUD ȘI TEORIA COMPLEXELOR 60

1.Complexul Oedip 61

2.Complexul de castrare 69

V. PSIHOPATOLOGIA FREUDIANĂ 72

1.Isteria 73

2.Schizofrenia 77

3.Paranoia 79

4.Psihoza maniaco-depresivă 83

5.Angoasa și nevroza de angoasă 89

VI.REGULI ȘI METODE PSIHANALITICE 94

1.Reguli psihanalitice 95

1.1.Dialogul 95

1.2.Atenția liber-flotantă 97

1.3.Libertate valorică și neutralitate 98

2.Metode psihanalitice 100

2.1.Hipnoza 100

2.2.Metoda cathartică 102

2.3.Asocierea liberă 103

VII. CAZURILE 105

1.HERBERT GRAF-Micul Hans 106

2.IDA BAUER-Cazul Dora 116

3.ERNST LANZER-Omul cu șobolani 128

4.SERGHEI CONSTANTINOVICI-Omul cu lupi 138

5.DANIEL PAUL SCHREBER-Paranoia 150

VIII. PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ 154

1.Problemele generale ale psihoterapiei 155

2.Psihanaliza și relația terapeut-pacient 159

2.1.Primul impact terapeut-pacient 159

2.2.Analiza rezistențelor pacientului la psihanaliză 162

2.3.Practica relației de transfer 163

2.4.Rezultate terapeutice 165

CONCLUZII 166

BIBLIOGRAFIE 168

INTRODUCERE

Psihanaliza reprezintă o disciplină complexă care , pe parcursul evoluției sale , a influențat considerabil științele umane , în special și umanitatea, în general. Aceasta a debutat ca metodă psihoterapeutică de tratare a maladiilor psihice, mentale și psihosomatice, devenind ulterior o metodă originală de investigație a semnificațiilor inconștiente incluse în actele , fanteziile și visele omului

Descoperirea inconștientului , ca factor determinant în alcătuirea personalității noastre, nu aparține exclusiv psihanaliștilor , filosofi precum Kant, Leibniz sau Nietzsche abordând în lucrările lor structurile acestei dimensiuni abisale ale psihicului uman.

Sigmund Freud (1865-1939) inițiatorul psihanalizei , a desfășurat o activitate prodigioasă , în scopul impunerii pe o arie cât mai vastă a ideilor psihanalitice. Marea inovație freudiană va fi considerarea inconștientului personal , ca sediu al refulării elementelor ce aparțin conștiinței, însă cenzurate de către aceasta. Refulările esențiale sunt cele din copilărie, acele sentimente, eșecuri , șocuri emoționele, care ulterior îsi vor manifesta prezența prin dificultăți de adaptare , angoasă sau pot lua forma amplificată a unor maladii psihice (isterie,nevroză,schizofrenie).

Modelul omului freudian este cel al unuia condus de instincte , care își poate ridica permanent probolema sensului existenței umane.

Utilizarea procedeului asociației libere a consacrat triumful metodei psihanalitice diferențiind psihanaliza de psihoterapie. Psihanaliza propune o metodologie specifică, ce procură date pentru elaborarea unor concepții psihologice și psihopedagogice pentru a deveni o teorie de exempificare a ființei umane.

Marea descoperire a lui Freud , menționată în lucrarea publicată în anul 1900-Interpretarea viselor- constă în înțelegerea acestora ca realizare în plan oniric a unei dorințe refulate. Freud își propune să fructifice slăbirea din timpul somnului a barierelor impuse de către cenzura conștiinței, fapt ce poate permite exprimarea liberă a dorințelor infantile.Având aceeași structură cu simptomul nevrotic , visul face legătura între doua tendințe opuse: dorința de a dormi și dorința refulată ce ține de sexualitatea infantilă.

Visele , produse imparțiale , spontane ale psihicului inconștient de natură pură ne indică adevărul nedisimulat despre propria noastră ființă.

Analiza viselor joacă un rol foarte important în cadrul procesului psihoterapeutic. Freud decriptează simbolistica ascunsă a acestora , ajutând pacientul sa-și înțeleaga și sa-și accepte propria identitate.

În cadrul acestei lucrari vom analiza structura inconștientului și importanța sa în metoda terapeutică freudiană, îl vom însoți pe acesta prin marile cazuri din istoria psihanalizei , încercând să găsim soluții la probleme încă neelucidate, străine omului.

CAPITOLUL I

SIGMUND FREUD

1. VIAȚA ȘI OPERA

2. PERSONALITATEA

1. VIAȚA ȘI OPERA.

Despre personalitatea lui SIGMUND FREUD au fost scrise sute de lucrări și zeci de biografii i-au fost consacrate.

Ce putem spune despre opera sa? Este tradusă în circa treizeci de limbi, este compusă din douăzeci și patru de cărți propriuzise , dintre care două în colaborare, una cu Josef Breurer, iar cealată cu William Bullit , și o sută doăzeci și trei articole. La toate acestea se pot adăuga prefețe , necrologuri , intervenții diverse la congrese și contribuții la enciclopedii.

Kurt Eissler evaluează la cincisprezece mii numărul de scrisori scrise de Freud și la aproximativ zece mii numărul celor depuse la Library Fichtener of Congress. Observăm așadar o pierdere de circa cinci mii de scrisori .

Au fost publicate trei mii doua sute de scrisori ale lui Freud , printre care adresate lui Eduard Sielberstein, Wilhelm Fliess , Lou Andreas-Salome, Romain Rolland, Ernest Jones, Carl Gustav Jung, Sandor Ferenczi, Arnold Zweig, Stefan Zweig, Eduardo Weiss.

Au fost realizate, de asemenea, două ediții complete ale operei lui Freud în germană , dintre care una în timpul vieții sale –„Scrieri complete”- , iar cealaltă după moartea sa –„opere complete”.

Din cauza apariției moștenitorilor săi-Ernst Freud și Anna Freud- nici unul dintre textele lui Freud anterioare anului 1886 nu a fost integrat in diversele opere complete.

Freud a publicat cinci mari cazuri clinice , care au fost comentate sau revizuite de succesorii săi: HERBERT GRAF-Micul Hans,IDA BAUER-Cazul Dora,ERNST LANZER-Omul cu șobolani,SERGHEI CONSTANTINOVICI-Omul cu lupi,DANIEL PAUL SCHREBER.

Freud a format , conform lui Ernst Falzendor, mai mult de șaizeci de practicieni, în majoritate germani, austrieci, englezi, maghiari, olandezi, americani, elvețieni, cărora li se adaugă pacienți a căror identitate este ignorată.

Născut la Freiburg în Moravia, la 6 mai 1856 și având prenumele Schlomo Sigismund , Sigismund Freud era fiul lui Jacob Freud și al Amaliei Freud , cel mai mare din a treia căsătorie a tatălui său , care exercita meseria de negustor de lână și textile.

Circumcis la naștere, Freud primește o educație evreiască netradițională și deschisă filosofiei luminilor. Este adorat de mamă care îl numește „ Sigi al meu de aur”, și iubit de tată, care îi transmte valorile iudaismului clasic. Are o afecțiune specială pentru guvernanta cehă și catolică, Monika Zajic, zisă Nannie , care îl duce să viziteze biserici , îi vorbește despre „ bunul Dumnezeu” și îi revelează o altă lume decât a iudaismului.

La vârsta de patru ani, Freud a fost dus la Viena unde și-a început studiile. La liceu , timp de șapte ani a fost primul din clasă. În acest sens Freud afirmă în „Autobiografie” faptul că a beneficiat de o poziție privilegiată: „abia dacă eram examinat”.

Tatăl lui Freud , Iacob Freud , dorea ca în alegerea profesiunii, fiul său să nu urmeze decât propriile înclinații. În acei ani ai tinereții cât și mai târziu , Sigismund Freud nu a simțit nici o preferință deosebita pentru profesia de medic.

Tot în „Autobiografie” S.Freud afirmă:

„Eram mai degrabă impulsionat de un fel sete de cunoaștere, care însă se referea mai mult la sfera relațiilor umane decât la aceea a obiectelor din natură și care încă nu recunoscuse valoarea observațiilor ca principal mijloc de satisfacere a sa”1

Cu toate acestea , tânărul Freud era atras de doctrina lui Darwin, de mare actualitate în acea perioadă, întrucât , afirmă Freud,”promitea o accelerare a înțelegerii lumii”

Ascultând o conferință despre studiul lui Goethre-„Natura”- cu puțin înainte de examenul de bacalaureat , se înscrie la Medicină.

Astfel , în toamna anului 1873 Freud își incepe studiile în medicină. Dar universitatea la care el a fost admis, i-a adus în primul rând foarte multe decepții.

Datorită faptului că era evreu , s-a confruntat cu pretenția că trebuie să se simtă inferior și că nu aparține comunității respective.

„Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să mă rușinez de originea mea sau, cum începuse să se spună, de rasa mea. Însă la comunitatea cu poporul , ce îmi fusese refulată , am renunțat fără prea mare părere de rău. Consideram că pentru un om gata să muncească cu râvnă trebuia să se găsească în lume un locșor fie și fără o asemenea înrolare oficială”2

Aceste prime impresii din Universitate au avut o consecință importantă pentru

––––––––––––––––––––––––––

Sigmund Freud, Autobiografie,EdituraȘtiințifică, București, 1993 p. 12

Ibidem, p. 13

mai târziu, și anume faptul că Freud s-a împăcat de timpuriu cu situația de a se găsi în opoziție și de a fi proscris de de către o „majoritate compactă”. În felul acesta , recunoaște Freud ,”am fost pregătit pentru o anumită independență a opiniei”3 Această atitudine protestatară s-a profilat la Sigmund încă din liceu, datorită amiciției sale cu Heinrich Braun (1854-1927) un înfocat militatnt socialist care, mai târziu, împreună cu Karl Kauski și Wilhem Liebknecht, avea să fondeze „Die Neue Zeit” organul Partidului Social-Democrat. Într-o scrisoare datată în anul morții celui dintâi fiu al său, Freud releva:

„Știu că am făcut cunoștință cu Heinrich Braun chiar în primul an de liceu… și că am deveni numaidecât prieteni nedespărțiți…cred că el a fost acela care mi-a întărit aversiunea fată de școală și pentru cele predate acolo, trezind în mine o serie de sentimente revoluționare încurajându-ne unul pe celălat în supraestimarea spiritului nostru critic și în admiterea superiorotății judecătii noastre”4

Tot în primii ani de Universitate Freud a învațat că specificul și limitele aptitudinilor sale îi refuzau orice succes în mai multe specialități ale științei, spre care tindea la început.

S-a recunoscut astfel în avertismentul lui Mefisto:

„A hoinării s-aduni știință,rău, nu face

Învață fiecare atât cât poate”5

Freud este totuși pasionat de științele pozitive și mai ales de biologia darwinistă, care va servi ca model tuturor lucrărilor sale. În 1874 , se gândește să se ducă la Berlin pentru a frecventa cursurile lui Hermann von Helmholtz. Un an mai târziu , la îndemnul lui Carl Claus, profesorul său de zoologie, obține o bursă de studii care îi permite să meargă la Trieste pentru a studia viața țiparilor de râu.Publicat în 1877, acest text arată că Freud lucrează la elaborarea unei teorii a funcționării specifice a celulelor nervoase, a cărei amprentă o vom regăsii în articolul „Schița unei psihologii științifice „ din 1895.

După această experiență , Freud trece de la institutul de zoologie la cel de fiziologie pentru a deveni elevul lui Ernst Wilhem von Brucke, eminent reprezentant al

Ibidem

Ibidem,p.24

5. J.W.Goethe, Faust,in românește de Lucian Blaga, Editura de Stat pentru Literatură și Artă București , 1995, p.109,

școlii antivitaliste fondate de Helmholtz.

În laboratorul de fiziologie al lui Ernst Brucke, Sigismund Freud și-a regăsit în cele din urmă liniștea și deplina satisfcție , gășindu-și astfel și persoanele pe care le putea lua drept model.E.Brucke i-a stabilt o temă de cercetare în domeniul histologiei sistemului nervos, pe care Freud a rezolvat-o în mod independent.

Freud a lucrat la institutul de Fiziologie al Facultății de Medicină în perioada 1876-1882, cu scurte întreruperi și în general trecea drept desemnat să ocupe cel dintâi loc vacant care ar fi apărut. Specializările medicinei ca atare nu îl atrăgeau, cu excepția psihiatriei.Se îndeletnicea destul de neglijent cu studiul medicinei, drept urmare nu a fost promovat doctor în terapeutică generală decât în 1881, deci cu o întârziere considerabilă.

În acest institut de Fiziologie , unde rămâne șapte ani , Freud se împrietenește cu Josef Breuer, unul dintre cei mai importanți medici particulari din Viena , dar care în trecut se ocupase și de cercetarea științifică , datorându-i-se lucrări de o foarte mare valoare în domeniul fiziologiei respirației și asupra organului echilibrului.

Iată ce afirmă Freud despre Josef Breuer:

„Era un băiat de o inteligență ieșită din comun mai în vârsta decât mine cu 14 ani; relațiile noastre au devenit curând mai intime, ne-am împrietenit și mi-a fost de ajutor în împrejurări de viață grele. Așa se face că ne-am obișnuit să ne împărtășim toate preocupările științifice .Firește cel favorizat eram eu.Dezvoltarea psihanalizei m-a costat ulterior prietenia sa. Nu mi-a fost ușor să plătesc acest preț , dar nu s-a putut altfel.”6

Între 1879-1880 , forțat să-și întrerupă activitatea pentru a-și satisface stagiul militar , își înlătură plictiseala traducând patru eseuri ale lui John Stuart Mill, sub direcția lui Theodor Gomperz(1832-1919), scriitor și elenist austriac, responsabil cu publicarea în germană a operelor complete ale filosofului englez, teoretician al liberalismului politic.

––––––––––––-

Sigmund Freud, Autobiografie, Editura Științifică, București, 1993 p. 17

În 1882, după ce își obține diploma, se logodește cu Martha Bernays, care îi va deveni soție. Din motive financiare, renunță la cariera de cercetător și decide să devină practician. În următorii trei ani lucrează la spitalul general din Viena, mai întâi sub serviciul lui Hemann Nathnagel , apoi la Theodor Meynert. La scurt timp este avansat la gradul de madic secundar(intern), lucrând în diferite secții , iar mai mult de jumătate de an la Meynert , a cărui operă și personalitate l-a captivat pe Freud încă din anii studenției. A rămas totuși într-un anumit sens , devotat orientării inițiale pe care o luase activitatea sa . Brucke îi indicase drept obiect de cercetare măduva spinării la unul din cei mai puțin evoluați pești-Ammocoetes Ptromyzon-, dar Freud a trecut la studierea sistemului nervos central al omului.

În lucrarea „Autobiografie”, Freud notează:

„ În directă opoziție cu caracterul difuz al studiilor mele din primii ani de universitate, acum se dezvoltă la mine o înclinație spre concentrarea muncii exclusiv asupra unui subiect sau probleme. Am rămas cu aceeași înclinație și ea mi-a adus mai târziu reproșul că aș fi unilateral.”7

În acești ani ai activității lui Freud în cadrul spitalului , i-au fost publicate mici lucrări privitore la traiectul fibrelor nervoase și la originea nucleelor din măduva prelungită, lucrări care au fost remarcate de Edinger.

Atunci când Meynert îi promite că , în cazul în care s-ar dedica definitiv anatomiei creierului, îi va ceda cursul său , Freud refuză, speriat fiind de amploarea sarcinii.

În anii de serviciu ca medic secundar , Freud a publicat mai multe observații asupra bolilor organice ale sistemului nervos. Mai târziu , s-a specializat într-un anumit domeniu: localizarea precisă a unui focar în bulbul rahidian.Freud a fost , în acest sens , cel dintâi din Viena care a trimis la disecție un caz cu diagnosticul de polinevrită acută. Faima diagnosticelor sale confirmate de autopsie a atras foarte mulți medici americani , cărora le ținea cursuri prezentându-le bolnavii din sectorul său clinic. Dar faima sa avea să ia sfârșit în momentul în care le-a prezentat auditorilor săi un nevrotic cu dureri de cap drept un caz de meningită cronică circumscrisă.

Tot la spitalul general din Viena face cunoștință cu Nathan Weiss(1851-1883):când noul prieten se sinucide prin spânzurare , Freud este bulversat .

___________________________________________

7. Ibidem p. 14

Visând să devină celebru și să se elibereze de sărăcie pentru a se putea căsători, crede că descoperă virtuțile cocainei, administrându-i-o prietenului său Ernst von Feischt-Marxow , atins de o maladie incurabilă. Nu vede dependența indusă de drog și ignoră complet acțiunea sa anesteziantă , pe care o va descoperi Carl Koller, prietenul lui Freud. Freud s-a arătat atât de pasionat de acest drog mergând până acolo încât să-l consume într-o cantitate destul de mare pentru a rezista împotriva acceselor sale de neurastenie, și să îl ofere logodnicei sale , Martha Bernays.

În 1883, încercâd să realizeze o mare descoperire ca să devină celebru , Freud a făcut experiențe asupra alcaloidului obținut din coca. În 1884, a publicat un articol în care recomanda utilizarea cocainei ca antidot împotriva vărsăturilor și tulburărilor digestive. Freud a redactat apoi cinci alte texte pe marginea acestui subiect. A sugerat colegilor săi oftalmologi Leopold Konigstein(1850-1924) și Carl Koller să folosească respectivul alcaloid.

La 15 septembrie 1884, Koller a susținut la Congesul de Oftalmologie de la Heidelberg conferința care îi va asigura notorietatea și care va face din el „părintele” anesteziei locale.Episodul cocainei , care revine în faimosul vis al din „injecția făcută lui Irma” a fost comentat de Freud însuși în autobiografia sa și a suscitat numeroase interpretări din partea istoricilor freudismului și a psihanaliștilor , cu precădere din partea lui Siegfried Bernfelor.

La începutul anului 1885, Freud este numit „privatdozent” în neurologie, pe baza lucrărilor sale histologice și clinice. Curând după aceea, ca urmare a recomandării lui Brucke , obține o bursă de studii pentru a se duce la Paris. Este nerăbdător să-l întâlnească pe Jean Martin Charcot ale cărui experințe asupra isteriei îl fascinează.

Freud a intrat discipol la Salpetriere, renumitul spital parizian pentru bolnavii atinși de boli psihice. Într-o zi îl aude pe Charcot exprimându-si regretul în legătură cu faptul că , după războiul franco-german din 1870-1871 , nu mai primise nici o veste de la traducătorul german al prelegerilor sale, afirmând în acest sens că i-ar fi plăcut dacă cineva ar fi acceptat să traducă în limba germană ale sale „Noi prelegeri”.

Profitând de această oportunitate , Freud îi face o ofertă în scris lui Charcot , exprimându-și dorința de a realiza el aceste traduceri. În „Autobiografie” Freud afirmă:

„Am fost acceptat de Charcot , care mi-a deschis cercul relațiilor sale personale și de atunci în acolo, am participat la tot ceea ce s-a petrecut în clinică.”8

Cea mai puternică impresie pe care a provocat-o Charcot asupra lui Freud a fost , după cum recunoaște însuși Freud în a sa „Autobiografie” ultimele sale cercetări asupra isteriei , care în mare parte au fost efectuate în prezența lui Freud. Este vorba de dovada autenticități și legității fenomenelor isterice , de prezența frecventă a isteriei la bărbați, de apariția de paralizii isterice provocate de sugestia hipnotică.

Acest prim sejur în Franța marchează debutul marii aventuri științifice care îl va conduce la psihanaliză. La teatrul Saint-Martin , Freud asistă uimit la reprezentarea unei piese de Victorien Sardon jucată de Sarah Bern Hardt:

„Niciodată o actriță nu m-a surprins mai puțin , era gata să cred tot ceea ce spunea.”

Înainte de a se întoarce la Viena , Freud s-a oprit câteva săptămâni la Berlin, unde a urmat cursurile pediatrului Adolf Baginsky. La Berlin intenționează să aprofundeze unele cunoștiințe cu privire la bolile caracteristice copiilor. Kassowitz, care conducea la Viena un institut public de pediatrie îi promisese lui Freud să amenajeze acolo o secție pentru copiii suferinzi de boli nervoase. La institutul acestuia Freud a publicat , în cursul anilor ce au urmat , mai multe lucrări despre paraliziile cerebrale, unilaterale și bilaterale la copii. Ca urmare , mai târziu, în 1877, Nathangel i-a încredințat lui Freud , tratarea subiectului corespunzător în al său voluminos”Manual de terapeutică generală și specială”

La întoarcerea la Viena , Freud se stabilește ca medic privat deschizându-și un cabinet pe Rathausstrasse. Trei dupăamieze pe săptămână lucreaza ca neurolog la clinica Steindlgasse, primul institut public de pediatrie , condus de profesorul Max Kassowitz.

În septembrie 1886 se căsătorește cu Martha și pe 15 octombrie ține o conferință despre isteria masculină la Societatea de medicină , unde primirea este glaciară: nu din cauza textelor sale ci pentru că îi atribuie lui Chacot paternitatea unor noțiuni deja cunoscute de medicii vienezi.

Persoane cu autoritate , ca președintele Bamberger , specialist în medicină internă , au declarat că cele relatate de Freud nu erau veridice.

8. Ibidem, p. 16

Meynert îl îndeamnă astfel să caute în Viena cazuri și să le înfățișeze Societății Medicilor. În cele din urmă Freud depistează în afara spitalului un caz clasic de hemianestezie isterică la un bărbat și îl prezintă la societatea Medicilor . De data aceasta a câștigat aplauzele și aprecierea medicilor , dar totul a rămas la acest nivel. Cum , curând după aceea , ușa laboratorului de anatomie cerebrală s-a închis pentru Freud și nu mai dispunea de nici un loc în care sa își țină prelegerile, acesta s-a retras din viața academică și din aceea a cercurilor medicale.

În 1887 , cu o lună după nașterea fiicei sale Mathilde , Freud face cunoștință cu Wilhelm Fliess, stălucit medic evreu berlinez , care realizează vaste cercetări de psihologie și bisexualitate. Este debutul unei îndelungate prietenii și a unei superbe corespondențe intime și științifice. În perioada numeroaselor tentative Fleiss nu va reuși niciodată să îl vindece pe Freud de pasiunea pentru tutun:”Am început să fumez la 24 de ani , va scrie el în 1929, la început țigarete apoi foarte repede exclusiv trabuc[…]Ced că datorez tutunului o creștere importantă a capacității mele de lucru și o mai bună autostăpânire „În cursul acestui schimb epistolar va redacta „Schița unei psihologii științifice”în 1895.

În septembrie 1891, Freud se mută într-un apartament situat pe Bergg abe nr. 19.Va rămâne aici până la exilul din 1938, înconjurat de cei șase copii ai săi –Mathilde , Martin , Olivier, Ernst, Halberstadt și Ana și de sora vitregă a sa , Mina Bernays. Ca practician , se ocupă în special de femei din burghezia vieneză calificate drept „bolnave de nervi” și atinse de tulburări isterice. Respingând nihilismul terapeutic atât de curent în cercurile medicale vieneze ale epocii , caută înainte de toate să-și vindece și sa își îngrijească pacientele , să le elibereze de suferințele psihice.

În a sa „Autobiografie” Freud afirmă :

„Dacă vrei să trăiești de pe urma tratării bolnavilor de nervi , evident trebuie să faci ceva spre bilnele acestora 9

Timp de un an folosește metodele terapeutice admise în acea perioadă : hidroterapie, masaj, electroterapie. Dar constată curând că aceste tratamente nu au nici un efect. Astfel începe hipnoza , inspirându-se din metodele de sugestie ale lui Hippolyte Bernheim , căruia îi face o vizită la Paris în 1889 cu ocazia primului congres internațional de hipnotism.

9. Ibidem p, 20

Lucrând alături de Breuer , Freud abandonează progresiv hiopnoza in beneficiul catharsis-ului, apoi inventează metoda asociației libere și în sfârșit psih-analiza.

În 1897, în urma unui raport favorabil al lui Nathangel și Richard von Krfft-Ebing, Freud este propus pentru titlul prestigios de profesor emerit. Numirea lui va fi ratificată de împăratul Franz Joseph I la 5 mai 1902.

În anul 1895, Freud scrie cartea „Studii aupra isteriei” despre al cărei conținut el însuși afirmă:

„ Cartea nu-și propune să cerceteze natura isteriei, ci pur și simplu să lămurească originea simptomelor. Ea subliniază , în acest context , sensul vieții afective , importanța distincției dintre actele psihice inconștiente și conștiente[…] introducând un factor dinamic care face să apară simptomul prin faptul că privește același simptom drept rezultatul transformării și deplasării unei cantități de energie altădată altfel folosită.”10

În noiembrie 1899 se va naște a doua mare carte –„Interpretarea viselor” în care este relatat visul despre injecția făcută Irmei, survenit atunci când Freud stătea la Bellevue, în iulie 1895, într-o micuță cabană din pădurea vieneză:”Crezi , îi scria lui Fiess la 12 iunie 1900, că va exista într-o zi pe această casă o placă de marmură pe care se va putea citi:” în această casă , la 14 iulie 1885, i s-a relevat doctorului Sigismung Freud misterul visului?” slabe speranțe până acum”

Între 1901 și 1905 Freud publică primul său caz clinic –„Dora”- și alte trei lucrări:”Psihopatologia vieții cotidiene”-1905, „Cuvântul de spirit și relația sa cu inconștientul”-1905,”Trei eseuri asupra teoriei sexualității”-1905

În 1902 , împreună cu Alfrd Adler, Wilhelm Stekel, Max Kahanes și Rudolf Reitler , fondează Psychologische Mittwoch-Gesellschaft, primul cerc din istoria freudismului. În aii următori , numeroase personalități din lumea vieneză se alătură acestui grup: Paul Federn, Otto Rank, Fritz Wittels, Isidor Sadger.

Ibidem p. 31

În cadrul reuniunilor a fost elaborată ideea unei posibile aplicații a psihanalizei la toate domeniile cunoașterii: literatură, antropologie, istorie . Freud însuși apără noțiunea de psihanaliză aplicată , publicând în 1907 o fantezie literară:”Delir și vise în Gradiva de Jensen”

La 3 martie 1907 , Carl Gustav Jung , elev și asistent al lui Bleuler se duce la Viena pentru a-l întâlni pe Freud. După multe ore de discuție , este cucerit de noul maestru. El va fi primul discipol al lui Freud.

În 1909, la invitația lui Grandville Stanley Hall, Freud merge , însoțit de Jung și de Ferenczi , la Clark University din Worchester, în Massachusetts , pentru a susține cinci conferințe care vor fi reunite sub titlul”Cinci conferințe de psihanaliză”.

Între 1909 și 1913 Freud publică încă două lucrări:”O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”-1910 și „Totem și tabu”-1912-1913

În 1911, Adler și Stekel se separă de grupul freudian . Doi ani mai târziu, în 1913, Jung și Freud încetează orice relație. Nefiind de acord cu deviațiile față de doctrina sa , Freud publică la izbucnirea primului război mandial un veritabil pamflet, „Despre istoria mișcării psihanalitice” în care denunță trădările lui Jung și Adler. Creează ulterior un comitet secret , compus din cei mai buni paladini, cărora le oferă inele de fidelitate.

Această inițiativă a lui Freud a condus însă la formarea unor noi dispute. Suținuți de Jones, berlinezii Abraham și Etingen preconizează ortodoxia constituțională , în timp ce austro-ungarii Rank și Ferenczi sunt preocupați mai mult de inovațiile tehnicii. În jurul anului 1930 se va naște o confruntare între grupuri, în rivalitate cu maestrul. Izolat la Viena , dar deja celebru în întreaga lume , Freud continuă opera fără a putea controla politica mișcării.

La sfârșitul primului război mondial , discuția despre caracterul traumatic al afecțiunilor psihice este relevată de apariția nevrozelor de război. În aceste momente , Freud se află în confruntare cu vechiul său rival Julius Wagner-Jauregg, acuzat că a supus soldații considerați că simulează la diferite tratamente electrice.În această problemă Freud intervine pentru a demonstra superioritatea psihanalizei asupra tuturor celorlalte metode.

Odată cu prăbușirea imperiului Austro-Ungar, orașul Berlin devine capitala Freudismului , cum o demonstrează constituirea lui Berliner Psyhoanalitisches Institut(BPI). În timp ce americanii vin tot mai mulți la Viena pentru a se forma pe divanul lui Freud , acesta o ia în analiză pe propria fiică , Anna Freud. Mai târziu Anna Freud devine conducătoare de școală și se opune lui Melanie Klein principala sa rivală in domeniul psihanalizei copilului.

În această privință , opoziția dintre școlile vieneză și engleză , care se dezvoltă în asociația Internațională de Psihanaliză începând din 1924 și care are ca temă centrală problema sexualității feminine, demonstrează locul mereu important al femeilor în mișcarea psihanalitică. În centrul acestei probleme , își menține teoria despre libidoul unic și falocentrism.

Atașat concepției burgheze despre familia patriarhală , adoptă totuși în prietenia cu femeile intelectuale o atitudine de curtoazie modernă și egalitară. Prin doctrină și prin situția de terapeut joacă un rol important în emanciparea femeilor.

În anii 1920 Freud publică trei opere fundamentale în care reface întrega teorie asupra inconștientului și dualismului pulsional:”Dincolo de principiul plăcerii”-1920, ”Psihologia maselor și analiza eului”-1921, și” Eul și Se-ul”-1923. Această mișcare de reelaborare conceptuală începuse deja în 1914, cu publicarea unui articol consacrat problemei narcisismului. Ea s-a confirmat în 1915 prin elaborarea unui eseu despre război și moarte în care Freud sublinia necesitatea pentru subiect de a se organiza în vederea morții cu scopul de a îndura mai bine viața. Din această reelaborare , centrată pe dialectica vieții și a morții și pe o accentuare a opoziției dintre Eu și Se, se vor naște diferite curente ale freudismului modern :Kleins mur , Ego Psyhology, Self Psyhology , Iaonismul, Anna freudismul , Independenții.

Pentru a postula existența unei pulsiuni a morții Freud revalorizează două mari figuri din mitologia greacă :Eros și Thanatos.

În februarie 1923 , Freud îsi descoperă o mică tumoare care trebuie imediat excizată. Într-un prim moment, Felix Deutsch, medicul său ,îi ascunde natura malignă a tumorii. Freud se ceartă cu el. Șase luni mai târziu, Hans Pichler, chirurg vienez, procedează la o intervenție radicală: ablația maxilarelor și a părții palatine drepte. Ulterior se vor face treizeci și una de operații sub supravegherea lui Max Schur.Freud este obligat să suporte o proteză , pe care o numește „monstrul”:

„Cu palatul său artificial, scria Zweig, îi era vizibil greu să vorbească […], dar tot nu-si lăsa interlocutorii. Sufletul său de oțel se ambiționa teribil să le demonstreze amicilor că voința sa rămăsese mai puternică decât meschinele chinuri pe care i le provoca trupul[…]era o luptă teribilă și mai sublimă pe măsură ce se prelungea. De fiecare dată când îl vedeam, moartea își arunca si mai clar umbra pe chipul său.[…]într-o zi ,la una dintre ultimile vizite, l-am luat cu mine pe Salvador Dali,după opinia mea pictorul cel mai talentat din tânăra generație ,care avea pentru Freud o venerație extraordinară. Desena o schiță în timp ce eu vorbeam.Nu am avut niciodată curajul să i-o arăt lui Freud , pentru că Dali , cu clarviziunea sa, figurase deja lucrarea morții.”

Boala nu l-a împiedicat pe Freud să-si continue activitățile , dar l-a ținut la distanță de problemele mișcării psihanalitice.

Pasionat de telepatie, Freud nu ezită să se dea împreună cu Ferenczi, între 1921-1933, unor experiențe zise „oculte”.Aceste experiențe sunt contra curentului politicii lui Jones; acesta visa să confere psihanalizei o bază rațională, științifică și medicală. În 1926, în urma unui proces intentat lui Theodor Reik, ia viguros apărarea psihanaliștilor nemedici , publicând „Problema analizei practicate de nemedici”.În anul următor , începe o polemică împreună cu prietenul său Oskar Pfister, făcând astfel să apară „ Viitorul unei iluzii”, lucrare în care compară religia cu o nevroză.

Anul 1926, în care avea să fie celebrată împlinirea a 70 de ani de la nașterea lui Freud, nu a început foarte bine pentru el , având în vedere starea sănății. În luna februarie , a trăit în plină stradă , la interval de numai câteva zile , două atacuri de angină pectorală. I s-a diagnosticat o miocardită.În aceeași lună a anului 1926 Freud a editat însă și un deosebit studiu:”Inhibiție , smptom și anxietate”, considerat de unii dintre discipolii săi drept cea mai valoroasă contribuție clinică a lui Freud din anii de după primul război mondial. Dacă anterior afirmă că libidoul se convertea direct în anxietate, acum Freud stabilește o distincție între anxietate și libidou, care nu se armonizează aici cu caracteristica generală a anxietății, aceea de a fi o reacție neplăcută. Se demonstrează astfel că anxietatea nu este produsul refulării , ci dimpotrivă este un factor refulant.Cât privește inhibiția, Freud constată că aceasta nu are de obicei un caracter patologic , ea reprezentând o limitare sau o suspendare temporară a unei funcții , dar putând , pe de altă parte, să constituie semnul unui proces morbid , prin urmare , un simptom.În ceea ce privește inhibiția , aceasta este expresia unei reduceri a funcției Eului , având cauze diferite.

Starea sa de spirit , cu prilejul sarbatoririi la 6 mai 1926 a 70 de viata , a fost dominat de presentimentul unei morti apropiate. Discipolilor care l-au vizitat , în locuinta sa din Bergasse 19 , ca sa-i ureze cele cuvenite, el le-a rostit un fel de discurs de adio,spunându-le ,printre altele , că tebuie să-l considere ca și retras drept participant activ la mișcarea psihanalitică.Presentiment motivat dar nu adeverit .

El va continua să ia parte la viata institutiilor psihanalitice și să scrie . În vara anului anului1927 apare "Epilog la"Problema practicării psihanalizei de către profanii în medicină"".Această lucrare reprezintă de fapt un cuvânt de încheiere la o discutie pe aceasta tema, inițiată de Internationale Zeitschrift fur Psychanalyse , în care Freud ia pozitie fată de "rezolutia colegilor nostri americani contra practicării psihnalizei de catre profani în medicină".

Eseul"Fetișism" , publicat la sfarsitul anului1927 este deosbit de important deoarece poartă amprenta recunoașterii erorii pe care o savârșise Freud cu câțiva ani mai înainte , în 1924, în încercarea de a caracteriza nevroza si psihoza. Aparitia în vara aceluiasi an a acelui"Nachtag zur Arbeit uber den Moses des Michelangelo" în revista "Imago" , demonstrează o preocupare statornică a lui Freud , care nu se va stinge decât odată cu el însuși.

În noiembrie 1927, Freud publică volumul"Viitorul unei iluzii", volum ce surprinde conceptia lui Freud asupra naturii si rolului religiei în comparație cu știința.

Un moment foarte important în această perioadă pentru Freud a fost apariția și recunoașterea psihanalizei în Franța. Acest fapt a fost posibil datorită stradaniilor Eugeniei Sokolnica , ale lui Rene la Forgue sau Rudolf Soewenstein

Societatea psihanalitică din Paris a luat fiintă în anul 1926 , iar din anul 1927 a început să se editeze "Revue Francaise de Psychanalise".

In iulie 1929 este editată cartea " Angoasa și civilizatie”, carte în care Freud încearcă să arate de ce imperativele civilizatiei aduc majoritatii oamenilor mai multă suferință decat fericire.

În primavara și vara anului 1930 Freud se găsea din nou la Berlin , unde un bun specialist se ocupa de perfectionarea protezei care-i înlocuia maxilarul rezecat. Aici face cunostintă cu diplomatul american William C.Bullitt, fost participant la Conferinat de pace de la Paris .

Acesta și-a exprimat fată de Freud intenția de a scrie o carte necesitand pentru aceasta o documentatie în arhivele germane.Freud îi propune astfel lui Bullitt să colaboreza la redactarea capitolului consacrat fostului președintele al Statelor Unite. Până la urmă au decis să scrie o carte de sine statatoare. Așa după cum arată Bullitt în prefața carții , Freud își manifestase insatisfacția ca în studiile referitoare la Leonardo da Vinci și statuia lui Moise cioplită de Michelangelo fusese obligat să ajungă la concluzii importante bazate pe puține fapte și că el dorea de mult timp să studieze din punct de vedere psihologic un contemporan , în legătura cu care mii de fapte să poată fi verificate. Subiectul ales va fi Thomas Woodrow Wilson , fostul președinte al Statelor Unite , iar în anul 1932 exista , după cum afirmă editorii ,"o ciornă finală ". Cum însă autorii stabiliseră ca volumul să nu fie editat decît după moartea celei de-a doua sotii a lui wilson, chiar și in anul 1939, când Freud se afla de mult timp la Londra, ei tot mai lucrau la detaliile carții respective .

Freud, în această carte, face să reiasă rolul personalităților marilor conducători de popoare și de state. “ Problema aceasta avea să-i dea de gândit până în ultimile luni ale vieții, când a definitivat pentru tipar studiile sale despre ceea ce am putea numi fenomenul Moise și poporul lui Israel, popor cu calități deosebite și având merite istorice de netăgăduit “11

În anul 1930, lui Freud i se recunoaste oficial valoarea operei sale , decernândui-se premiul Goethe.

În anul 1931, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viață și activitate , pretutindeni în lume au loc calde manifestări de afecțiune, Freud primind cu această ocazie numeroase telegrame și felicitări de la personalități de prim rang.

O ceremonie aniversară de mare anvergură s-a desfășurat și la Freiburg , unde o placă comemorativă a fost fixată pe casa în care se născuse marele om , iar o stradă a primit numele său.

Evenimentul cel mai important al anului l-a constituit apariția „Operelor complete” în volume despre care poetul german Kurt Tucholski a scris că:

„Erau unsprezece volume care au zguduit lumea prezicănd totodată că tot ceea ce este la modă în aceste scrieri va trece. Bucuria puerilă pe care o trăiesc americanii și alte popoare deformate de puritanism ar putea , în sfârșit , vorbi în public despre sexualitate nu are prea mult de a face cu Freud. Va rămâne marele renovator al vechilor adevăruri înmormântate al adevarului că vorba nu este liberă”12

Datorită faptului că în martie 1932, situația financiară a editurii din subordinea Asociației Internaționale de Psihanaliză este deosebit de critică, Freud decide că o reluare integral revizuita și adăugită a alor sale”Vorlesungen zur Einfuhrung in die Psychoanalyse(1915-1917), pelegeri cunoscute in toate tărire sub titlul”Introducere în psihanaliză „

11.Sigmund Freud, Autobiografie, Complementum, Leonard Gavriliu, p111

12. Kurt Tuckelski, Elf Bonde, Die die Welt erschuterten, in Die Weltbuhne, Berlin, 1931.Apud M.Robert , op.cit, vol.2, p.240

va constitui soluția pentru ieșirea din aceasta criză. Își pune așadar intențiile în practică, iar în luna iulie 1932 îi și trimitea lui Max Eitingon un rezumat al

primelor patru capitole pentru ca până în septembrie să le termine pe toate cele șapte.

Cartea a fost datată de editură cu anul 1933, deși în realitate a apărut la începutul lunii decembrie 1932.

În anul 1936, lui Freud i se acordă titlul de membru de onoare al „American Psychiatric Association”.Albert Einstein i-a expediat o scrisoare măgulitoare cu această ocazie. Pe de altă parte , problemele nu au încetat să apară în viața lui Freud . Fiul său Martin a fost arestat de autorități , iar o formațiune S.A.(detașament de asalt) a forțat intrarea în locuința sa de pe Berggasse 19 și a efectuat o percheziție , sub pretextul de a descoperi documente compromințătoare .Asemenea „vizite” s-au repetat. Toate aceste evenimente neplăcute au culminat în ziua de 22 martie 1938 când Freud este reținut și anchetat de către Gestapo timp de 24 de ore. După ce a fost achitată o taxa specială de emigrare(4824 dolari), Freud împreună cu familia sa s-au văzut la Paris în ziua de 4 iunie 1938.

Două zile mai târziu debarcă la Londra , unde are o primire triumfală. Abia instalat într-o casa de pe Maresfield Gardens, Freud continuă să scrie iar în august 1939, apare în limba germană , la editura Allert de tage, din Amsterdam, volumul „Der Mann Mosses und die monotheistiche Religion . Drei Abhand lungen”, carte care va apărea și la Londra , în scurt timp, în traducere engleză.

„Moise și monoteismul” nu este însă ultima carte scrisă de Freud. În iulie 1938 , la Lomdra el a început să redacteze un fel de compendiu de psihanaliză , lucrare prin care el urmărea să îndepărteze orice nelămurire în ceea ce privește conceptele și terminologia cu care opera disciplina teoretică și psihoterapia al căror întemeietor era . Este „simfonia neterminată” așa cum o numește Leonard Gavriliu și „ne este imposibli sa spunem cât s-ar fi întins ea peste vreo cele 60 de pagini de tipar formatul „ Fischer Teschenbuch Verlag-Frankfurt an Main” și ce capitole ar fi mai inclus”13

Freud nu va afla nicodată soarta pe care naziștii le-au rezervat-o celor patru surori ale sale, exterminate în lagărele de concentrare.

La începutul lunii septembrie 1939, Freud asculta în fiecare zi la radio. Anturajul lui care îl întreba dacă va fi ultimul război le răspundea simplu:”Ultimul meu război” A început atunci lectura cărții „ Pielea de Sagri” de Honore de Balzac.

13.Sigmund Freud, Autobiografie, p. 128, Leonard Gavriliu.

„Exact ce îmi trebuia, spune, această carte vorbește despre slăbire și moarte prin inaniție.”

Iată-l pe Sigismund Freud , la sfârșitul zilelor sale , ca pe un Oedip dezorientat în fața unei mari enigme.

Avea să se stingă în incertitudini dar cu toată încrederea în puterile științei de a descoperi adevăruri utile oamenilor.

Decesul său a fost descris cu sobrietate și realism de acela care timp de 12 ani i-a fost medic personal și prieten devotat și care l-a vegheat pe Freud până în ultimele clipe de viață.Boala-ne reletează doctorul Max Schur- își urma inexorabil cursul ei. Țesuturile obrazului se cangrenaseră și în ele se deschisese o gaură prin care se vedea cancerul.

În ziua de 21 septembrie 1939, pe când doctorul Max Schur se afla la căpătâiul său, Freud i-a luat mâna și i-a spus:

„Dragul meu Schur , îti amintești de prima noastră convorbire. Mi-ai făgăduit atunci să nu mă părăsești când îmi va bate ceasul. Viața mea nu-i acum decât un chin și nu mai are sens.”

Apoi a adăugat:

„Vorbiți-i lui Anna despre asta și dacă ea crede că e just , s-o sfârșim.”

Consultată , Anna a vrut să amâne clpa fatală , dar Schur a insistat și ea a acceptat decizia . Schur i-a făcut de trei ori injecții de trei centigrame de morfină. La 23 septembrie, la trei dimineața , după două zile de comă, Freud s-a stins încet.”

„ A fost sfârștul sublim al unei vieți sublime, scria Zweig, o moarte memorabilă în mijlocul hecatombei unei epoci ucigașe. Când noi , prietenii săi , am coborât sicriul , am știut că lăsăm pământului englez ceea ce avea patria noastră mai bun.”

Peste trei zile a avut loc incinerarea trupului său neânsuflețit, respectându-i-se dorința.

Este cunoscut faptul că opera lui Freud se constituie într-o ambițioasă tentativă antropologică de a constitui un model al naturii umane pe baza căruia să poată fi înțelese și explicate nu numai nevrozele, ci și toate aspectele esențiale , posibilitățile și nevoile fundamentale ale omului.

În lucrarea „Cultură și psihanaliză” Florin Doruță afirmă :”În locul unei maniere statice de interpretare a omului, Freud a încercat să realizeze o antropologie a

„ personalității totale” în termenii dinamicii forțelor inconștiente”14

Natura statică a comportamentului este înșelătoare –afirma Freud ; comportamentul este produsul unor forțe care îl motivează și care îl duc la conflicte.

Marea idee a lui Freud a fost să conecteze strâns metoda investigată de el o influențare terapeutică a bolnavilor psihic, cu concentrarea conexiunilor cauzale, deci a nașterii bolilor psihice și psihosomatice.

Constatăm însă că lucrările lui Freud și ale discipolilor săi au părăsit demult cadrele psihoterapiei.Psihanaliza a încetat să fie o simplă metodă empirică, având ca finalitate doar descoperirea aspirațiilor inconștiente ale spiritului mascate de raționalitatea comportamentului. Ea nu rămâne nici la stadiul de teorie a fenomenelor ce se petrec în timpul „ curei psihoanalitice” axată pe descoperirea mecanismelor psihice ce scapă conștiinței. Dimpotrivă , psihanaliza pune în evidență o intenționabilitate filosofică prin trecerea de la o teorie asupra structurii și dinamismului psihicului uman la o interpretare a culturii , a valorilor , a raportării omului la natură și la civilizația făcută de el.

Freud nu s-a stins și în conștiința oamenilor „contemporani” cu el , contemporani în sensul că îi împărtășesc ideile și trăiesc în același spirit cu el

14. Florin Druță , Cultură și psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1994, p. 9

2. PERSONALITATEA

Atunci când vorbim despre Freud , ne este imposibil să nu vorbim despre personalitatea sa. Dupa ce am parcurs cu pași mici viata lui Freud putem concluziona asupra personalitatii sale puternice, datorita căreia a reusit să sfărâme multe bariere.

Pentru a purcede în conturarea personalitatii lui Freud , luăm drept punct de plecare constatările celor care i-au fost mai apropiați și care au reușit să surprindă cele mai ascunse trăsături ale sale.

Stefan Zweig a conturat, în 1942 , unul dintre portretele cele mai realiste ale lui Freud:

"Nu ne putem închipui o fiinta cu spirit mai întreprinzător . Freud îndrăznea în orice moment să spună ce gandește , chiar și atunci când știa că neliniștește și tulbură prin declarațiile sale limpezi și inexorabile; nu căuta niciodată să-și facă poziția mai puțin dificilă fie și prin cea mai mică concesie, chiar și formală.

Sunt convins că Freud și-ar fi putut expune fără a întâmpina vreo rezistență din partea universității patru cicncimi din teoriile sale, dacă ar fi fost pregatit să le camufleze cu prudența , adică să spună “erotică”în loc de “sexualitate”, “eros”în loc de “libidou”, și dacă n-ar fi mers mereu până în adâncul lucrurilor , sugerandu-le doar. Însă, când era vorba despre învatatură sa și despre adevăr, ramânea intrasigent; cu cât rezistenta era mai ferma cu atat își întărea convingerea.1

Datorită originii sale evreiesti , Freud a întâmpinat de-a lungul vietii sale , foarte multe dificultați. Originea sa s-a postat ca o barieră, barieră pe care , datorită curajului și a personalitătii sale , a reușit să o înlăture și să se facă acceptat, apreciat și recunoscut și nu în ultimul rând , celebru.

Spre deosebire de numeroși intelectuali vienezi marcați de “ura de sine evreiască”, Freud , evreu infidel și necredincios , ostil tuturor ritualurilor și religiei, nu își venera niciodată identitatea. Așa cum subliniază Manes Sperber, el va ramâne un

“ evreu conștient , nedisimulandu-și niciodată în fața nimănui originea , procalmand-o din contra cu demnitate, adesea cu mândrie . De multe ori a afirmat că

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

1. Elisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, 2002, p. 329

detesta Viena și că se simte ca eliberat de fiecare dată când se indepartează de orașul în care crescuse și de care va rămane atașat prin legături indestructibile.Conștiinta identitatii sale evreiesti se va desfașura neeclipsată pentru că originea nu a fost niciodata pentru el o sursă de sentimente de inferioritate, chiar daca i-a creat atâtea probleme și i-a provocat dificultăti suplimentare , în special în viata profesională.”2

Din însăși afirmatiile lui Freud , putem trasa profilul său spiritual. El însuși afirmă , in “Operele” sale , că nu postuleaza ideea fabricării de conceptii despre lume. Lucrul acesta trebuie lasat pe seama filosofilor, filosofi după a căror proprie mărturisire , călătoria vietii este imposibila fără un asemenea “Boedecher”, termen care în traducere liberă reprezintă colectia de ghiduri turistice , care a luat numele librarului și scriitorului german Karl Boedeker ce le edita .

Despre asemenea “Boedeker” Freud afirma:

ne vom căuta consolarea în ideea că toți acești “ghizi ai vietii” îmbătrânesc repede, că tocmai activitatea noastră măruntâ , fără orizont, mărginită este aceea care îi obligă pe filosofi să scoată ediții noi […]

Stiu prea bine cât de puțină lumină a putut raspândi până în prezent știința asupra enigmelor acestei lumi ;[…]numai o truda continua cu rabdare care să subordoneze totul cerintei certitudinii, poate duce cu timpul la transformare. Când calatorul care merge prin bezna cântă, își tăgăduiește frica, dar prin aceasta nu vede mai limpede. “3

Astfel ne îndrumă Freud pașii spe reușită , către succes prin trudă , răbdare și certitudine. Atunci când căutăm un simbol al curajului moral-singurul eroism din lume care nu reclamă victime îl avem întotdeauna în fața noastră pe Freud

2. Ibidem p. 332

3.Sigmund Freud, Autobiografie, Ed. Citată, p. 106

CAPITOLUL II

PSIHANALIZA

DESCOPERIREA PSIHANALIZEI

EVOLUȚIA PSIHANALIZEI

PSIHANALIZĂ APLICATĂ ȘI PSIHANALIZĂ EXISTENȚIALĂ

1. DESCOPERIREA PSIHANALIZEI.

Psihanaliza este prima și cea mai importantă formă de psihoterapie cunoscută de cultura europeană

Ea este „inventată” de Freud, în 1896, care se pregătise cu toată seriozitatea să devină neurolog și care obținuse rezultate remarcabile în neurologia de laborator, într-o perioadă când psihiatria considera că orice disfuncție psihică inclusiv nevroza, are un substrat organic , cerebral.

La început împreună cu mentorul și prietenul său Joseph Breuer , apoi singur , Freud a învățat de la pacientele sale isterice că prin mijloace strict psihice se poate acționa asupra simptomelor în sensul vindecării.

Ca metodă „cathartică” psihanaliza își propune sa decopere evenimentul traumatic și să elibereze afectul blocat împreună cu acesta, utilizând mai întâi hipnoza și mai apoi asociația liberă.

Treptat psihanaliza se desprinde de această optică medicală, centrată pe simptom, transformându-se în hermeneutică a fundamentelor personalității. Nu atât dispariția simptomelor preocupă psihanaliza matură , ci conflictele psihice generatoare de diverse simptome. Dacă dizolvarea unui simptom prin dezvăluirea cauzelor sale inconștiente directe nu exclude apariția unui alt simptom , analiza conflictelor de bază ale nevrozei face puțin probabilă apariția altor simptome de tip nevrotic.

Dispariția acestor simptome , care îl preocupa pe Freud la început , nu se realiza prin acțiunea psihică asupra simptomelor , ca în cazul abordării prin sugestie hipnotică , ci prin conștientizarea „traumei infantile”, prin conștientizarea și depășirea conflictelor fundamentale ale personalității, care se manifestă ca disfuncții psihice.

În lucrarea „Cultură și psihanaliză” Florin Druță afirmă :

„Este cunoscut faptul că lucrările lui Freud și ale discipolilor lui , au părăsit cadrele psihoterapiei. Psihanaliza a încetat să fie o simplă metodă empirică , având ca finalitate doar descoperirea aspirațiilor inconștienete ale spiritului mascate de raționalitatea comportamentului.

Ea nu rămâne nici la stadiul de teorie a fenomenelor ce se petrec în timpul „curei psihanalitice” axată pe descoperirea mecanismelor psihice ce scapă conștiinței. Dimpotrivă , psihanaliza pune în evidență o intenționalitate filosofică, prin trecerea de la o teorie asupra structurii și dinamsmului psihicului uman la o interpretare totalizatoare a valorilor , a raportării omului la natură și la civilizația făurită de el”1

Psihanaliza reprezintă disciplina întemeiată de Freud, în măsura în care îndeplinește anumite condiții: să includă o metodă terapeutică, o organizare clinică, o tehnică psihanalitică, un sistem de gândire și o modalitate de transmitere a cunoașterii, fundamentîndu-se pe transfer și permițând formarea de practicieni ai inconștientului.

Nu vom trece peste această accepție , fără a defini termenul de transfer . Conform dicționarului de psihanaliza, transferul este un termen introdus de Freud și Sandor Ferenczi și „desemnează un proces constitutiv al curei psihanalitice prin care dorințele inconștiente ale analizandului privind obiectele exterioare se repetă în cadrul relației analitice, asupra persoanei analistului , pusă în poziția acestor diverse obiecte”. 2

Psihanaliza, privită din punct de vedere clinic, este singura care consideră transferul ca fiind parte integrantă a aceleiași universalităti, propunând ca acesta să fie analizat chiar în cadrul curei, în calitate de prototip al oricăei relații de putere între terapeut și pacient.

Cuvântul „psihoanaliză „ este folosit pentru prima dată de Freud într-un articol din 1896-„Ereditatea și etiologia nevrozelor”, redactat în limba franceză.

La sfârșitul secolului al XIX-lea , atunci când Freud a descoperit procedeul de investigare a proceselor inconștiente, l-a numit „psihanaliză” . De atunci , medicii , filosofii nu au încetat să se întrebe asupra valorii , interesului și eficienței acestui procedeu. Metoda lui Freud a fost comparată cu descoperirea fizicianului Wilhem Roentgen care, printr-o experiență neașteptată , a făcut posibilă investigarea interiorului corpului uman.

Ulterior, opera lui Freud a fost comparată concomitent cu decoperirile făcute de Columb , Copernic și Darwin.

––––––––––––––––––––––––––––––––

1. Florin Druță, Cultură și psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1994, p.5. 2.Elisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002, p.956.

“Aceștia din urmă-scrie Erich Fromm în lucrarea “Criza psihanalizei”-au denunțat iluziile omului cu privire la locul planetei noastre în cosmos și cu privire la locul omului în natură și societate;Freud atacă ultima citadelă rămasă neviolată , conștiina umană, ca ultim dat al experienței psihice. El a arătat că mai tot ce este real nu se află în conștiința noastră…Freud nu a stabilit numai existența proceselor inconștiente în general (o făcuseră alții înaintea lui), ci a arătat și empiric cum operează procesele inconștiente, plecând de la fenomenele concrete și observabile: simptomele nevrotice , visele și micile acte cotidiene.”3

După multe ezitări , cuvântul psihanaliză se va impune în franceză în 1919, în locul psiho-analizei, alături de „Psychanalyse” deja admis în germană în anul 1909 și de „Psichoanalysis” în engleză.

Între 1905-1914 , Freud conduce trei mari cure psihanalitice : cu Ida Bauer(DORA), Ernst Lanzer(OMUL CU ȘOBOLANI) și Serghei Constantinovici (OMUL CU LUPI)-cazuri despre care vom discuta într-un capitol ulterior. Pe lângă acestea, coordonează analiza lui Herbert Graf(MICUL HANS) deschizând astfel calea psihanalizei copilului. În 1911 publică un studiu asupra memoriilor lui Daniel Paul Scheber, din care face un caz de paranoia. Aceste cinci psihanalize vor fi neâncetat comentate de-a lungul istoriei freudismului.

În 1922, în lucrarea „Psihanaliză” și teoria despre libido” , Freud acordă o definiție precisă cadrului psihanalizei , afirmând că fundamentele sale teoretice sunt: inconștientul , complexul Oedip, rezistența , refularea și sexualitatea.

Avându-l drept model pe Darwin , Freud dorește să alăture psihanaliza științelor naturii sau cel puțin să-i asigure un statut de știință. Depășind cadrul restrâns al terapeuticii, Freud a rămas cu precădere pe terenul științei. Pe de altă parte , psihanaliza provenea dintr-o altă tradiție a a științei. Aceea că arta de a vindeca depinde mai puțin de demonstrarea validității unei deducții și mai mult de elaborarea unuin discurs capabil să dea seama de un adevăr simbolic și subiectiv.

Astfel se creează o dublă aparteneță a psihanalizei: pe de o parte la domeniul științelor naturii și pe de o altă parte la acela al artelor interpretării. Din cauza acestei duble apartenențe , respingerea sa științifică s-a realizat pe domeniul terapeuticii.

Tot cea ce s-a opus psihanalizei și toate impedimentele întâmpinate pe pacurs

3. Erich Fromm, Texte alese, Editura Politică, București, 1983, p.401-402.

a constituit simptomul progresului ei și a contribuit totodată la formarea și dezvoltarea capacității ei de a le respinge și de a-și susține fundamentele.

2.EVOLUȚIA PSIHANALIZEI

Atunci când, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Freud a descoperit procedeul de investigare al proceselor inconștiente , numindu-l „psihanaliză” , medicii și filosofii nu au încetat să se întrebe asupra interesului , valorii și eficienței acestui procedeu.

În 1922, într-o lucrare colectivă , Peter Kutter a menționat patruzeci și unu de țări în care psihanaliza a avut un mare sau mic impact la începutul secolului. Aceste țări sunt: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Bulgaria , Canada, Chile , China , Columbia , Coreea de Sud, Croația, Elveția , Franța , Germania , Grecia , India , Israel, Italia, Japonia, Lituania , Marea Britanie, Mexic, Olanda, Peru , Polonia , Republica Cehă , România , Rusia , Serbia, Slovenia, Statele Unite, Țările Scandinave (Danemarca, Finlanda, Norvegia , Suedia ), Ungaria, Uruguai, Venezuela .

Vom discuta în cele ce urmeză despre câteva din țările amintite mai sus și despre modul în care a fost receptată psihanaliza în cadrul acestora.

În Australia , implantarea freudismului s-a realizat în două moduri distincte: pe de o parte , prin expedițiile etnologice , în cadrul cărora au fost dezbătute teze freudiene din „TOTEM ȘI TABU”. Pe de altă parte , implantarea freudismului s-a realizat prin instalarea unei mișcări psihanalitice supuse spiritului colonial englez limitat la un grup mic de oameni . Aceștia s-au organizat sub egida lui „International Psychoanalytical Association”(IPA)

Asociația Psihanalitică internațională, fondată în 1910 de Freud și Sandor Ferenczi, în timpul celui de-al doilea congres internațional de psihanaliză care se reunise la Nurenberg , este o asociație fără scop lucrativ al cărei sediu este la Londra . În prezent ea regrupează aproximativ șaptezeci de societăți componente , care enumără circa șapte mii de psihanaliști .

Asociația Psihanalitică internațională admite doar psihanaliști calificați șî numai ca membrii ai societăților locale.

În anul 1909, fostul pastor al bisericii presbiteriene, devenit medic , Donald Cameron, organizează un cerc restrâns de lectură a textelor freudiene, la Sydney. La început a susținut mai multe conferințe ce nu au atras decât ostilitatea auditorilor.

În 1911, medicul Andew Davidsun lansează câte o invitație lui Freud , Jung și Havelock Ellis (fondator al sexologiei) pentru a susține o conferință la Congresul medical australian de la Sydey. Aceștia nu au venit dar au trimis în schimb , texte ce au fost citite în cadrul conferinței, având drept temă psihanaliza.

Primul medic australian care a practicat psihanaliza și pe care a introdus-o in mediul spitalicesc a fos Roy Coupland Winn(1890-1963).

Împreună cu alți doi practicieni veniți de la Londra , Vera Roboz și Andrew Peto, având-o drept aliată pe Clara Cazar-Geroe, recunoscută de IPA drept formatoare , Roy Winn a creat în 1952, societatea australiana de psihanaliză.

În 1967, la congresul de la Paris, aceasta devine societate componentă , cu numele de Australian Psychoanalytical Society(APS).

În Argentina , ca de altfel în toate țările lumii, psihanaliza , în faza sa incipientă, suscită numeroase rezistențe . Ulterior , aceste rezistențe au format calea unei implementări reușite. Odată cu revoluția industrială și cu instaurarea statului modern, în Argentina se constituie o medicină fondată pe principiile științelor pozitive , importate din Europa. Lucio Mendelez , fondatorul azilului argentinian , întemeiază o organizație pentru sănătate mentală. În această perioadă încep să se afirme cercetătorii de criminologie și sexologie. Toate acestea constituie un teren pregătit pentru a primi gândirea freudiană.

În 1930, când Argentina suferă repercusiunile evenimentelor europene , freudismul și marxismul întruchipau visul libertății. În această perioadă i se acordă psihanalizei rolul de a-i restitui fiecărui subiect cunoașterea de sine, rădăcinile și geneologia.

În 1942 este fondată Association Psicoanalitica Argentina(APA) de către Pichon- Riviere, Rascovski, Ferrari Harday , Carcamu, Garma și Langer, care a fost recunoscută de IPA în 1943.

În Belgia , mișcarea psihanalitică se caracterizează prin faptul de a nu-și fi găsit niciodată autonomia. Polemicile legate de freudism au început de la 1900 prin neurologi și psihanaliști. Practica freudiană nu era distinctă față de restul formelor de terapie. Psihanaliza era considerată în acea perioadă o metodă de investigație utilă în anchetele judiciare și în depistarea simulărilor.

În 1925 , viitorul președinte al partidului muncitoresc belgian, Hendrik de Man, îi scrie lui Freud . Cercurile intelectuale sunt atrase de gândirea freudiană.

În 1924 apare un număr special al revistei „LE DIQUE VERT”, consacrat în totalitate psihanalizei . Revista începe cu o scrisoare a lui Freud , continuând cu articole ale psihanaliștilor și scriitorilor francezi.

În martie 1946 se înființează Association des Psychanalystes de Belgique(APB) , recunoscută de IPA un an mai târziu. În 1960 APB își schimbă numele în Societe Belge de psychanalyze(SPB) , aceasta din urmă fiind compusă din medici orientați spre activitățile clinice.

Parintele fondator al psihiatriei braziliene moderne a fost Juliano Moreira , fiind primul care a adoptat și răspândit doctrina freudiană . El este primul care acordă ideilor freudiene un loc important . Prin suprimarea instrumentelor clasice de izolare , Moreira umanizează metodele de tratament ale bolnavilor mintal.

Nu a practicat el însuși psihanaliza , dar în 1928 a creat la Rio de Janeiro prima filială a lui Sociedad Brasilierea de Psicanalise.

În Canada psihanaliza nu a fost introdusă niciodată cu aceeași putere ca în celelate țări ale continentului american.

Ernst Jones , părintele fondator al psihanalizei în Marea Britanie , organizator și președinte a lui IPA de-a lungul a două perioade cruciale (1920-1924 și 1934-1949) , părăsește Marea Britanie , în speranța de a dezvolta freudismul . Ajuns la Toronto , este nemulțumit de atmosfera acestui oraș , stăpânit de un conservatorism îngust.

În 1911 el fondează cu Gerald Stinson Glasco , American Psychoanalitic Association(APA).

Psihanaliza a fost introdusă în Canada în 1945 , când s-a produs o mare mișcare de emigrare a freudienilor din Europa spre Statele Unite.

Mișcarea psihanalitică din Canada a avut de suportat , începând cu 1985, asalturile cognitivismului, scientismului neurofarmacologic și ale unui puritanism exacerbat.

În Elveția , însuși Freud recunoaște rolul esențial al acesteia în difuzarea psihanalizei. Acest fapt se datorează stabilității politice , tradiției ei pedagogice și talentului marilor ei personaje.

Psihiatria se dezvoltă în Elveția cu o anumită întârziere față de celelalte țări occidentale.

Mișcarea freudiană ia avânt în Elveția germanică odată cu fondarea de către Jung în 1907 , a Societății Freud, care va deveni asociația psihanalitică din Zurich.

În 1913 se produce o ruptură în rândul psihanaliștilor elvețieni, aceștia fiind împărțiți între două tendințe – Jung și Freud.

La 24 martie 1919 , la Zurich , Oskar Pfister a fondat Societe suisse de psichanalyse(SSP) compusă din unsprezece membri. Fondatorului i-a fost reproșată uitarea teoriri sexualității.

Franța este singura țară din lume unde s-a reunit pentru o lungă durată (din 1914 până la sfârșitul secolului al XX-lea ) și fără întrerupere ansamblul condițiilor necesare introducerii psihanalizei în toate sectoarele vieții culturale și științifice, atât pe cale medicală cât și pe cale intelectuală.

Începând din anul 1920, psihanaliza are un succes considerabil în rândul saloanelor literarare pariziene.

În 1925 se organizează primul grup freudian francez, în jurul revistei „L’Evolution psychiatrique”.

În noiembrie 1926 se fondează prima asociație de psihanaliză –Societe Psychanalytique de Paris.

Expansiunea psihanalizei se traduce în Franța printr-un fenomen de sciziuni în lanț, care au drept obiectiv atât problema analizei practicate de medici cât șî aceea a formării didactice.

În Germania , dacă nu ar fi apărut nazismul , aceasta ar fi rămas singura țară , cea mai puternică, de introducere a psihanalizei , din Europa. Tezele freudiene au fost considerate , în Germania , drept „epidemie psihică” și „porcărie sexuală”.

Anul 1907 a marcat începutul dezvoltării internaționale a psihanalizei .

În România , primul articol de psihanaliză este pubicat în 1912 de Gheorghe Preda. Sunt prezentate simbolismul visului și psihoterapia freudiană.

Cei care au introdus psihanaliza în România au fost îndeosebi Ioan Popescu Sibiu și Constantin Vlad.

Nicolae Ceaușescu interzice , după 1970 publicarea unor cărți favorabile pentru dezvoltarea psihanalizei.

În februarie 1990 este înființată Societatea Română de psihanaliză(SRP) la inițiativa lui Eugen Papadima.

Observăm că psihanaliza a fost înțeleasă și acceptată în mod diferit de țările menționate mai sus. În pofida tuturor impedimentelor înfruntate , psihanaliza a înflorit și și-a arătat adevărata ei supremație .

3.PSIHANALIZA APLICATĂ ȘI PSIHANALIZA EXISTENȚIALĂ

Prin interpretarea viselor , psihanaliza a depășit granițele unei probleme strict medicale.

În „Autobiografia” Freud notează:

„Între intrarea sa în scenă în Germania și apariția în Franța au avut loc diversele sale aplicații în domeniul literaturii și teoriei artelor, în istoria religiilor și studiile de preistorie în mitologie și pedagogie . Toate acestea au prea puțin de-a face cu medicina și nu sunt legate de aceasta decât doar prin intermediul psihanalizei”4

Nu este întâmplător faptul că , o parte a operei lui Freud este consacrată „psihanalizei aplicate” cu numeroase influențe directe și indirecte , evidențiindu-se legătura dintre aceasta și diversele domenii ale culturii.

Psihanaliza aplicată a debutat foarte devreme . Ea va da curs exercițiilor de interpretare asupra unei mari sfere: de la psihobiografie , la psihocritică și psihoistorie.

Unul dintre cei care vor preciza obiectivul acestei extinderi a teoriei psihoanalitice și a câmpului ei de interpretare va fi Ludwig Binswanger , care, sub efectul influenței husserliene , își dezvoltă metoda terapeutică analitică existențială.

În 1914 , în articolul „Despre istoria mișcării psihanalitice „ Freud afirmă că lucrările „Interpretarea viselor” și „ Cuvântul de spirit și relația sa cu înconștientul „ au demonstrat faptul că învățăturile psihanalizei nu se pot limita doar la domeniul medical ci se pot aplica și la alte științe ale spiritului.

De aici rezultă obiectivul acestei extinderi psihanalitice : acela de a se elibera de sub tutela medicală pentru a sluji psihiatriei făcând astfel ca psihanaliza să își găsească locul printre științele naturii.

4. Sigmund Freud, Autobiografie. Ed. Cit. p. 91

Aventura psihanalizei aplicate va fi trăită de Freud ca o cucerire militară și colonială. Fiind demonstrată de corespondențele cu Carl Gustav Jung.

În pofida entuziasmului suscitat de psihanaliza aplicată , Freud s-a ocupat foarte puțin de psihobiografie. În toate lucrările sale considerate ca ținând de psihanaliza aplicată se poate observa existența unui al doilea obiectiv , cel puțin teoretic înlocuind adesea obiectivul aplicației.

În acest mod , studiul despe Leonardo da Vinci (1452-1519) se îndepărtează de psihobiografiile obișnuite pentru a progresa în cadrul teoriei sexualității.

Astăzi , asupra psihologiei aplicate se emit judecățî divergente. Utilizată frecvent în lumea anglofonă , ea este exclusă în interiorul comunității psihanalitice franceze.

Freud se îndreaptă spre o antropologie filosofică , iar acest fapt este confirmat de psihanaliza existențială.

Plecând de la Freud , psihanaliza existențială realizează un scop exclusiv teoretic, ignorând problemele terapeutice. Acest scop reiese din ontologia libertății pe care o profesează Jean –Paul Sartre. Acesta din urmă arată că omul este creatorul propriilor sale valori, pe care le realizează în conformitate cu un anumit ideal, în interiorul căruia tema libertății umane primește un rol deosebit . Sartre „ aplică” genul acesta de psihanaliză asupra considerațiilor biografice făcute de Baudelaire, Flaubert, precum și unor personaje de roman, refuzând empirismul biologic și orientarea adeseori regresivă a antropologiei freudiene.

Reprezentantul psihologiei existențiale este Jean-Paul Sartre pe care îl vom însoți în cele ce urmează în ontologia sa.

Filosoful francez a manifestat un profund interes pentru psihanaliză . În lucrarea „Ființare și Neant” el propune o psihanaliză existențială , căreia îi expune fundamentele.

Au existat și alți autori , atât înainte cât și după Sartre care au elaborat „psihologii existențiale” , dar ei nu au practicat niciodata psihanaliza freudiană pe care au cunoscut-o doar din exterior.

Teoreticienii care au dezvoltat psihologii existențiale , independent de Sartre , se revendică din filosofia lui Heidegger.

Având ca punct de plecare critica pretenției de universalitate a metodei husserliene, Heidegger instaurează în istoria fenomenologiei o nouă perioadă . El realizează o hermeneutică centrată în jurul conceptului de „ Dasein”, refuzând să urmeze calea husserliană de constituire a idealismului fenomenologic.

În timp ce Husserl insistă asupra unui subiect transcendental pur ce constituie cadrul înțelegerii existenței și concepe obiectivitatea ca fiind o comprehensiune a subiectivității constitutive, Heidegger depășește această problemă a subiectului transcendental îndreptându-și atenția spre situația ființei umane în lume.

Problema Dasein-ului reânoiește problematica sensului existenței, primindu-și legitimitatea în orizontul trăirilor umane.

Lucrarea lui Sartre „Ființă și Neant”- oferă coordonate psihanalizei existențiale. Pentru întemeierea reflecțiilor sale , Sartre critică conceptul de „ cogito” la Descartes. Această critică nu are drept fundament doar sintagma” Gândesc deci exist”, ci mai ales , Eul înțeles ca fundament al conștiinței . Adevăratul conținut al Cogito-ului nu este „ eu am conștiință” ci „ există conștiință”, aceasta din urmă fiind impersonală .

În hermeneutca întemeiată pe psihanaliza existențială Sartre aduce o critică atentă lucrărilor lui Freud , reproșându-i că utilizează „incomprehensibilul concretal inconștientului”.

În „Ființare și Neant” Sartre afirmă că nu putem înțelege cum aceste laturi non-conștiente, care nu au existență din ele însele , pot totuși să perpetueze și să găsească puterea de a produce o conștiință . El îi opune psihanalizei freudiene această psihanaliză existențială care, în accepțiunea sa , îi oferă omului înțelegerea faptului că este creator conștient de sensuri și valori.

Statutul ontologic al existenței umane este conceput de filosoful francez într-o manieră ce singularizează omul. Ființa umnă , „ condamnată „ la libertate, este singura în calea lumii, fiind copleșită de o angoasă iremediabilă.

Din aceste accepțiuni asupra existenței umane și a libertații corelată cu luciditatea derivă și o serie de reacții față de Freud . Existența inconștientului pare a fi incompatibilă cu libertatea de factură sartreană. Prin rolul inconștientului , freudismul este acuzat de Sartre că pulverizeaza libertatea umană.

Sartre încearcă să respingă psihanaliza freudiană , propunând o psihanaliză existențiala care îi permite omului să înțeleagă că el este creatorul propriilor valori. Obiecțiile acestuia vizează mai puțin practica psihanalitică și mai mult teoria concepută de Freud .

Ridicând omul la ipostaza de demiurg , Sartre exclude divinitatea sau destinul din Univers. De aceea el afirmă că’’ Omul este ceea ce se face„5.

Singurul destin al omului este acela de a fi condamnat să fie liber . Ființa umană este în permanentă confruntare cu anumite situații , libertatea sa constând în opțiunea pentru o anumită alternativă . Spre deosebire de Freud , filosoful francez definește omul prin faptele sale.

Astfel că Sartre promovează o psihanaliză existențială în pofida psihanalizei inițiate de Freud.

5. Jean-Paul Sartre, Greața, Editura Minerva, București, 1974 p. 21.

CAPITOLUL III

INCONȘTIENTUL

Conceptul de inconștient înainte de Freud

Viziunea lu Freud asupra înconștientului

Principalele mainfestări ale înconștientului

3.1. Actul ratat

3.1.1. Condițiile de existență ale actului ratat

3.1.2. Clasificarea actelor ratate

3.2. Visul

3.2.1. Concepția freudiană asuora visului

3.2.2. Conținut manifest și conținut latent

3.2.3. Funcția visului: dorința și cenzura

CONCEPTUL DE INCONȘTIENT ÎNAINTE DE FREUD

Descoperirea inconștientului s-a produs cu mult timp înainte de apariția psihanalizei.

Înainte de a discuta despre diferitele accepții acordate inconștientului de către filosofii și scriitorii romantici înaintea lui Freud , trebuie mai întâi să definim conceptul de „inconștient”.

În „Dicționar de psihanaliză” Elisabeth Roudinesco și Michel Plon definesc inconștientul astfel:

„În limbaj curent , termenul inconștient este utilizat ca adjectiv , pentru a desemna ansamblul proceselor mentale care nu sunt gândite conștient. El poate fi folosit și ca substantiv , cu o conotație peiorativă, pentru a vorbi despre un individ iresponsabil sau nebun , car nu-și dă seama de propriile fapte și gesturi”1

Încă din antichitate , au existat foarte multe reflecții pe tema existenței unei alte activități decât aceea a conștiinței. Rene Descartes (1596-1650) a afirmat principiul dualității între corp și spirit , ceea ce face din conștiință locul rațiunii , prin opoziție cu universul irațiunii. Gândirea inconștientă este astfel îmblânzită fie pentru a fi integrată rațiunii, fie pentru a fi respinsă în nebunie.

În secolul al XVIII-lea se dezvoltă ideea , deja avansată de Pascal și Spinoza , conform căreia autonomia conștiinței este limitată de forțe vitale necunoscute și distructive.

Atât filosofii cât și scriitorii romantici au intuit existența inconștientului:

„Trecera în revistă a filosofilor care au abordat problema inconștientului constituie o pregătire pentru o nouă filozofie a inconștientului: orice demers nou își caută precursorii pentru a se sprijinii pe ei și pentru a se diferenția de ei,,2.

Majoritatea filosofilor care au scris despre inconștient , l-au gândit însă ca pe o conștiință latentă, ceea ce în psihanaliză este cunoscut ca preconștient . Vorbim despre conținuturi psihice latente, accesibile fără mijlocirea unui demers de interpretare.

1. Elisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București,2002 p.426.

2. Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, Editura Trei, București, 1998, p23.

Această prezență a ideii de inconștient în lucrările filosofilor poate fi ilustrată prin nume cum ar fi Leibniz, Baumgarten, Kant.

În cazul lui Leibniz Gottfried Willhem(1646-1716), ne întâlnim doar cu ideea de inconștient și nu cu respectivul concept.În concepția acestuia , conștiința ia naștere din „percepțiile mici”, care , luate în sine, nu sunt conștienete . Aceste percepții dau naștere conștiinței prin stimulare reciprocă. Dintre partizanii unei asemenea poziții , o mențiune aparte îi revine lui Immanuel Kant(1724-1804).

În lucrarea”Antropologie în perspectivă pragmatică” el numește astfel de reprezentări –„reprezentări întunecate”. Acestea din urmă desemnează reprezentările pe care le avem fără a fi conștienți de ele, reprezentări numite în termeni contemporani drept fiind inconștiente . Kant evidențiază în influența pe care aceste reprezentări întunecate o exercită asupra activității intelectuale conștiente, acestea din urmă devenind un „simplu joc”al reprezentărilor inconștiente.

În aceeașî lucrare , menționata mai sus , filoosoful german anticipează câteva idei freudiene. Astfel, la întrebarea cum putem știi că avem reprezentări inconștiente dacă ele nu sunt accesibile conștiinței, Kant dă un răspuns în spiritul psihanalizei:în mod mijlocit , prin intermediul unui fel de interpretare. În fața raportului cantitativ între reprezentările inconștiente și cele conștiente, filosoful german afirmă că primele pot fi echivalente cu o imensitate , pe fundalul căreia cele din urmă apar ca simple puncte.

Această concepție constituie o altă anticipare a poziției psihanalizei. Inconștientul pe care îl gândește Kant este de fapt un inconștient latent.

Atât Leibniz cât și Kant ilustrează ideea lui Freud că filosofii vorbesc despre ceea ce psihanaliza numește preconștient , adică despre conținuturi susceptibile de a deveni în orice clipă conștiente.

Alături de inconștientul psihologic , filosofii propun și un inconștient metafizic. Nume ca Johan Fichte(1762-1814), Wilhelm von Schelling(1775-1854), Carl Gustav Carus(1789-1869), Arthur Schopenhauer(1788-1860) pot fi invocați aici.

Johan Fichte vorbește de o „ intuire” lipsită de conștiință a lucrurilor ceea ce nu aduce nimic nou față de poziția lui Kant . Atunci când Wilhelm von Schelling afirmă că temeiul absolut al conștiinței este”inconștientul etern” , îl putem interpreta atât în sens psihologic cât și în sens filosofic. În ultimul sens , reformulând propoziția de mai sus , se poate spune că ființa este inconștientă, un principiu inaccesibil conștiinței umane.

Din punct de vedere psihologic , ideea întâlnită și la Carl Gustav Carus , despre nașterea conștiinței din înconștient este pe deplin validă șî din punct de vedere psihanalitic.

Acesta din urmă privește inconștientul drept un principiu divin ce guvernează în același timp ordinea lumii, viața noastră organică și spirituală.

Jean –Claude Filloux afirmă despre Carl Gustav Carus următoarele:

„ Ca și la Schopehauer, regăsim ideea unui nivel profund specific oricărei existențe , regăsim de asemena , o serie de etape ce preced apariția conștiinței: mai întâi ideea inconștientă creeaza organismul individului , apoi apare o primă conștiință, conștiința lumii exterioare, asociată instinctual vieții organice; în cele din urmă spiritul se manifestă prin conștiința de sine. Odată atins acest ultim stadiu, inconștientul și conștientul rămân în dialog permanent ; inconștientul se manifestă printr-o influență perpetuă fecundă creatoare de energie și de abilități 3,,

Carus identifică în viața sufletului două tipuri de inconștient , unul ale cărui conținuturi sunt cu totul înaccesibile conștiinței și un altul care este rezultatul degradării anumitor operații conștiente.

Dacă nu recurgem la inconștient , nu putem înțelege nici sentimentul . Dacă sentimentul participă la viața inconștientă , visul reprezință însăși irupția inconștientului. În inconștient, „visul este fructul dublei naturi a sufletului , în același timp coștientă și inconștientă , fructul alianței conștientului cu inconștientul”4.

Cea mai concludentă definiție a inconștientului metafizic îi aparține lui Eduard von Hartmann. Pentru acest filosof , inconștientul psihic este un inconștient relativ, iar inconștientul metafizic este numit inconștient absolut pentru că e în sine astfel:

„…ființa metafizică unitară din cosmos cu atributele voinței inconștiente și ale reprezentării inconștiente”5

3.Jean-Claud Filoux, Inconștientul, Editura Aropa, București, 2001, p. 15.

4.Ibidem, p. 16

5.Vasile Dem Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană,. EdituraTrei, București,2003 p. 80.

Astfel că , în concepția acestuia regăsim o perspectivă psihologică, ontologică șî chiar fiziologică:

„inconștientul fiziologic cuprinde predispozițiile moleculare ale organelor materiale, centrale ale sistemului nervos, predispoziții aflate în stare de repaus”.6

Însă inconștientul fiziologic nu prezintă nici un interes pentru o filozofie a inconștientului bazată pe psihanaliză. Psihanaliza se limitează la perimetrul psihicului , acesta fiind motivul pentru lipsa de interes asupra inconștientului fiziologic.

Primul care vorbește cu adevărat despre inconștient în sens psihanalitic este Friederich Nietzche(1844-1900), de altfel singurul filosof luat în considerare și chiar elogiat de mișcarea psihanalitica aflată la începuturile ei. El a fost singurul filosof care s-a apropiat foarte mult de maniera psihanalitică de a gândi inconștient și implicit , de o filozofie a inconștientului edificată pe baza ei.

Vasile Dem. Zamfirescu ne relatează faptul că:

„La congresul din 1911 , care a avut loc la Weimar, unde se aflau și arhivele Nietzche, o delegație a psihanaliștilor prezintă surorii filosofului omagiile mișcării psihanalitice pe cale de a se internaționaliza. Este singurul caz de acest fel din istoria psihanalizei”7.

Ceea ce îl apropie pe Nietzche de psihanaliză , făcându-l interesant pentru filosofia inconștientului lui , este modul în care acesta concepe inconștientul. Simpla insistență asupra inconștientului , conceput ca o a doua conștiință nu l-ar fi individualizat față de Leibniz, Kant sau E. Von Hartmann decât cantitativ , filosofi la care întâlnim aceeași iedee

Nietzche percepe inconștientul ca pe un perimetru închis, unde conștiința subiectului nu poate să pătrundă.

În lucrarea „Omenesc , prea omenesc”, Nietzche descrie clar inconștientul ca pe un cuprins al conținuturilor și proceselor psihice la care Eul conștient nu are acces.

La acest filosof nu vom regăsi doar ideea de inconștient în sens freudian , ci și aceea de refulare .

6. Idem, Filosofia inconștientului, Editura Trei, București, 1998, p.26.

Idem, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, București, 2003, p.81.

În altă lucrare importantă a filosofului , „Genealogia moralei” este descris chiar procesul îndepărtării din conștiință și menținere în afara conștiinței a anumitor conținuturi psihice, descoperite de Freud în legătură cu tendințele sexualității infantile și considerat cel mai important mijloc de apărare al Eului. Acest proces este numit de Nietzche „uitare activă”,numit de Freud și refulare. El îl anticipează pe Freud prin aceea că recunoaște pe de o parte , importanța sexualității pentru viața sufletească a omului. Pe de altă parte , el îl anticipează pe Adler, atunci când subliniază rolul decisiv al dorinței de autoafirmare pentru lumea interioară a omului, dimensiune numită sugestiv” voință de putere”, devenită între timp celebra.

Un deosebit interes pentru filozofia inconștientului bazată pe psihanaliză , prezintă ideea lui Nietzche despre impuritatea spiritului, idee tradusă în termeni psihanalitici prin conceptul de întoarcere a refulatului.

În lucrarea „Filosofia inconștientului”, Vasile Dem. Zamfiescu încearcă o explicație a acestei idei:

„Anumite conținuturi psihice , odată aruncate în înconștient nu încetează să mai fie active. Această aruncare a lor în inconștient nu le anulează activitatea , ci dimpotrivă, ele încearcă să se întoarcă în conștient. Singurul dezavantaj îl prezintă faptul că nu se pot manifesta la acest nivel decât deformat”8

Curentul romantic este de menționat în istoria pre –psihanalitică a ideii de inconștient atât datorită faptului că recunoaște existența inconștientului cât și prin modul pozitiv în care îl valorizează.

Așa cum afirmă Lucian Blaga , romanticii aveau un adevărat „cult” al inconștientulu. Cu cât o operă de artă își avea rădăcinile mai adânc împlântate în inconștient , cu atât valoarea sa artistică era mai asigurată. Din perspectiva creației spirituale , inconștientul este mai cuprinzător decât conștientul, deține puteri oculte , fiind sursa previziunilor și constituie adevărata sursă a valorilor artistice.

Dacă impuritatea spiritului asupra căreia Nietzche insistă atât de mult este o idee esențială pentru o filozofie a inconștientului clădită pe temeiul psihanalizei, atunci Karl Marx nu poate lipsi nici el dintre precursorii psihanalizei și filosofiei inconștientului.

8. Idem, Filosofia inconștientului, Editura Trei, București, 1998, p.35

El este însă mult mai apropiat de Karl Gustav Jung decât de Freud . Inconștientul descris de Marx este unul supraindividual. În acest punct apare însă o diferență între Jung și Marx. În timp ce la Jung , inconștientul supraindividual își are locul în interiorul individului , Marx îl situează în afara acestuia , inconștient ce poate fi numit „inconștient social”.

„El este o dimensiune a organismului social, și anume pendantul conștiinței sociale , așa cum inconștientul individual este pendantul conștiinței individuale.”9.

9. Vasile Dem Zamfirescu, Filosofia inconștientului, Editura Trei, București, 1998, p. 36.

2.VIZIUNEA LUI FREUD ASUPRA INCONȘTIENTULUI

Spre deosedire de filosofi sau de reprezentanții curentului romantic, Freud dezvoltă o teorie despe inconștient în alt context, pornind de la o experiență psihoterapeutică. Contactul direct cu simptomele produse de acțiunea patogenă a inconștientului și cu efectul pozitiv și vindecător al integrării inconștientului în conștient îi alimentează lui Freud considerațiile teoretice asupra inconștientului.

Ideea de inconștient a fost impusă de Freud din necesități practice și nu filosofice.

Până în anul 1915 , inconștientul este conceput de Freud ca instituit prin refulare , iar conținutul lui era asimilat refulatului.

În lucrarea „Psihologia inconștientului” regăsim o cu totul altă concepție , prezentată de Freud , în ceea ce privește inconștientul .

Odată cu articolul din 1915 , numit „Inconștientul”, lucrurile se schimbă radical , prefigurând marile direcții ale acelei de-a doua topici: „Inconștientul are o cuprindere mai mare”10, precizează Freud încă de la începutul articolului „ Ceea ce e refulat e o parte din inconștient”11. Continuarea articolului este un ghid pentru cine are intenția de a cunoaște legile de funcționare ale inconștientului.

În același articol , Freud realizează o justificare a inconștientului , afirmând totodată că „ admiterea inconștientului este necesară și legitimă”12.

Admiterea inconștientului este necesară deoarece, afirmă Freud „ datele conștientului sunt în mare măsură lacunare; atât la cei sănătoși , cât și la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun pentru explicarea lor , alte acte despre care conștientul însă nu mai poate spune nimic”13.

Nu trebuie să confundăm inconștientul cu psihicul ; inconștientul nu este decât o caracteristică a psihicului. Exista însă acte psihice ce concordă , în ansamblu, în acest caracter de a fi inconștiente. În acest sens , Freud afirmă:

10. Sigmund Freud, Opere, volumul 3, Psihologia inconștientului. Editura Trei, București, 2000, p. 93

11. Ibidem

12. Ibidem

13. Ibidem p. 94

„Pe de o parte , inconștientul cuprinde acte ce sunt pur și simplu latente, temporar inconștiente, dar care nu se deosebesc cu nimic de cele conștiente , iar pe altă parte , cuprind procese precum cele refulate , care, dacă ar deveni conștiente, ar trebui să contrasteze la modul cel mai izbitor cu restul proceselor inconștiente”14

Conținuturile inconștientului nu sunt pulsiunile ca atare , pentru că ele nu pot deveni niciodată conștiente. Pulsiunea poate fi reprezentată , în inconștient ,doar prin intermediul unei reprezentări și „ dacă pulsiunea n-ar fi legată de o reprezentare , sau dacă ea nu ar apărea ca o stare afectivă , atunci noi n-am ști nimic despre ea”15.

Pulsiunile ca atare nu constituie conținuturile inconștientului , ci ceea ce Freud numește „repezentanți-reprezentări”:

„Atunci însă când vorbim totuși despre mișcări pulsionale inconștiente sau despre mișcări pulsonale refulate aceasta nu e decât o nevinovată neglijență de exprimare. Nimic altceva nu putem înțelege prin asta decât o mișcare pulsională al cărei reprezentant –reprezentare este inconștient; nimic altceva nu e luat în considerare”16

Aceste conținuturi de care sunt fixate pulsiunile încearcă în mod permanent să se elibereze de investițiile lor pulsionale sub forma „ moțiunilor de dorință”.Între aceste conținuturi inconștiente diferențele nu implică decât natura și forța investirii pulsionale. Acest mecanism de investire , ale cărui forme esențiale au fost identificate în timpul studierii travaliului visului, condensarea , deplasarea, figurarea , constituie procesul primar. Procesul secundar este format de sistemul preconștient , mai stabil și mai bine organizat. Diferența de funcționare și incompatibilitatea dintre cele două sisteme sunt reperabile sub diverse forme , în special , aceea a comicului sau a râsului provocat de anumite lapsusuri sau cuvinte de spirit , indicii ai pătrunderii elementelor procesului primar în procesul secundar.

Între anii 1920-1923 Freud realizează o reconstrucție teoretică , elaborând a doua topică ale cărei instanțe sunt Eul , Supraeul și Se-ul. În această fază inconștientul își pierde calitatea de substantiv , pentru a deveni o modalitate de a clasifica cele trei instanțe din a doua topică:Se-ul , Eul și Supraeul.

14.Ibidem p.98

15. Ibidem p. 101

16. Ibidem p. 101

Realizând un scurt rezumat a ceea ce am discutat până acum, amintim faptul că în lucrarea”Introducere în psihanaliză” ca și în lucrările precedente , Freud insistă asupra forței activității inconștiente , a influenței cauzale, pe care o exercită aceasta asupra conștiinței. El concepea inconștientul , în acea perioadă ca pe o realitate substanțială , deși ocultă.

Asemena metafizicienilor germani, Freud vede în inconștient aproape „în sinele” conștientului și asimilează inconștientul refulării , acesta devenind suma elementelor refulate.

În epoca „eroică” a psihanalizei , Freud privea înconștientul într-un registru substantival, diferențiindu-l numai în raport cu preconștientul și considera ansmblul fenomenelor mentale refulate . Freud transformă din ce în ce mai mult inconștientul dintr-un fapt, într-o „calitate” psihică. Nu numai amintirile ci și mecanismele de refulare pot avea un caracter „inconștient”.

Altfel spus, termenul trebuie utilizat în registrul adjectival și nu substantival. Funcțiile psihice foarte diferite pot fi „inconștiente”.

În interiorul psihanalizei freudiene au existat două teorii despre psihic. Prima teorie , menținută până în 1920 , împarte psihicul în trei instanțe: conștient , preconștient și inconștient.

Între aceste trei sisteme există cenzuri care controlează trecera dintr-unul în altul. Aceată primă teorie are drept obiectiv găsirea unui loc inconștientului, care apare ca substantiv în structura psihicului.

Cea de-a doua teorie constă în restructurarea viziunii despre inconștient. El devine , dintr-o instanță de sine-stătătoare desemnată în planul teoriei printr-un substantiv , un atribut al fiecăreia dintre cele trei instanțe care structurează psihicul (se,eu,supraeu), un adjectiv.

Ceea ce presupune că inconștientul nu mai este echivalent cu refulatul, ci acele aspecte ale naturii umane respinse de cultură. Eul , care în prima teorie era epuizat de conștient , are acum o dimensiune inconștientă. El reprezintă acum instanța de comandă și control a psihicului. Centrat în jurul conștiinței , înglobând preconștientul și având o dimensiune inconștientă, Eul organizează întreaga activitate psihică.

Obiectivul său este de a armoniza cerințele realității externe cu cerințele Se-ului și Supraeului.

Funcțiile Eului sunt: autoconservarea organismului , testarea realității și modificarea realității în funcție de scopurile sale.

Supraeul , instanță care încorporează valorile fundamentale ale vieții culturale este de asemenea , în mare parte inconștient.

Pentru prima dată , Freud va vorbi , după 1920, nu numai despre un „inconștient de jos” , depozitar al reziduurilor prelucrării zestrei naturale a omului, ci și de un “inconștient de sus” , un inconștient spiritual.

Considerat de Freud ca instanță- cenzor în raport cu Eul , Supraeul are funcții spirituale : cea de conștiință morală, de autoobservare, de formare a idealurilor.

Descoperirea și tematizarea „ inconștientului de sus” poate fi considerată a fi la fel de importantă ca și descoperirea inconștientului rezultat din refulare.

În acest mod , atât viziunea despre inconștient a psihanalizei cât și viziunea sa despre om devin complete. Conceptul de supraeu prezintă o importanță deosebită nu numai în domeniile psihologiei și antropologiei ci și pentru filozofie , unde deschide un nou capitol dedicat spiritului inconștient.

Chiar dacă Freud insistă asupra menținerii inconștientului ca axă esențială a noii sale conceptualizări,unele curente ale freudismului , spre exemplu annafreudismul , au interpretat a doua topică într-un sens reductiv și au privilegiat partea conștientă a Eului

În această perspectivă , Eul trebuie să devină , grație terapiei psihanalitice, instanța cea mai puternică a personalității , în detrimentul Se-ului și al părții inconștiente a Eului.

Recunoașterea de către Freud a acestei părți inconștienete a Eului constituie un progres teoretic esențial.

3.PRINCIPALELE MANIFESTăRI ALE INCONȘTIENTULUI

3.1.ACTUL RATAT

3.1.1CONDIȚIILE DE EXISTENȚĂ ALE ACTULUI RATAT

Spre deosebire de vis , care a fost îndelung comentat și căruia i s-a atribuit un sens , actul ratat nu a făcut obiectul unui interes deosebit. În cadrul opiniei comune , el constituie perturbări de moment , lipsite în cele mai multe cazuri de importanță practică.

Psihanaliza , în schimb , are drept fundament principiul că nu trebuie să confundăm importanța problemei cu importanța indiciilor care ne-o semnalează.

Când acordă atenție actului ratat , opinia comună a tuturor teoriilor privitoare la acest aspect , îl atribuie hazardului , ceea ce îl privează de sens. Această teză a hazardului este combătută cu fermitate de Freud.

Pentru acesta , în viața psihică nu există liber arbitru sau hazard, totul fiind determinat in mod strict, chiar dacă medierile între efect și cauză pot fi numeroase. Existența hazardului este admisă de Freud doar în lumea exterioară.

Demonstrația lui Freud , căreia îi consacră un capitol special în lucrarea „Psihopatologia vieții cotidiene” , nu se limitează la actele ratate. Ea înglobează și alte fenomene asemănătoare. În cazul actelor ratate, impresia că acestea s-ar datora hazardului vine din faptul că forțele determinante se află în preconștient sau inconștient , zone în care scapă temporar sau permanent controlului conștiinței.

Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferența a două intenții: una conștientă și alta preconștientă sau inconștientă, prima constituind tendința perturbată, în timp ce cealaltă reprezintă tendința perturbatoare.

În „Psihopatologia vieții cotidiene”, carte pe care Freud o dedică în întregime studierii actelor ratate , sunt expuse și comentate condițiile în care o disfuncție psihică poate fi încadrată în categoria actului ratat. Demersul are în primul rând scopul de a distinge patologia ușoară, psihopatologia „ cea de toate zilele” de patologia „grea” , care face obiectul activității terapeutice a psihiatrilor și psihoterapeuților.În esență identice , patologia vieții cotidiene și patologia în sens propriu nu sunt identice din toate puntele de vedere . Primele trei condiții de existență ale actului ratat , menționate de Freud , marchează tocmai astfel de deosebiri esențiale.

Pentru a fi doar act ratat și nu simptom nevrotic , de exemplu, o disfuncție psihică trebuie să aibă un caracter punctual, să fie doar o tulburare de moment.

A doua condiție nu face decât să o dezvolte pe prima: disfuncția psihică în discuție își merită numele de act ratat doar dacă persoana care îi este autor putea mai înainte realiza corect actul respectiv și îl poate realiza corect în orice moment. În al treilea rând , disfuncția psihică este un act ratat doar dacă cel care suferă este capabil să recunoască justețea observației care i-l sesizează, ceea ce deosebește actul ratat de simptomele psihotice. În cazul acestora din urmă nu există conștiința perturbării. În sfârșit , a patra condiție de existență a actului ratat ,este după Freud , refuzul autorului actului ratat , conștient de greșeala sa , de a-i găsi un sens , atribuind-l hazardului sau neatenției.

Trebuie să vedem în acest refuz , o reacție de apărare în fața asumării propriului inconștient , a cărui manifestare contrariază , în cele mai multe cazuri, narcisismul nostru.

Actele ratate sunt erori , confuzii , acte simptomatice sau accidentale . Un act ratat atestă faptul că rezultatul vizat de act nu a fost atins : în acest sens el este ratat.

Performanța psihică nu este condiționată de concentrarea atenției asupra actului respectiv . Foarte multe acte automatizate se îndeplinesc fără a necesita concentrarea atenției.

Există și cazuri în care concentrarea atenției este ineficientă: în pofida eforturilor conștiente pe care le facem nu ne putem aminti un nume propriu uitat.

În acest sens Freud afirmă:

„Actele ratate însele sunt însoțite de o mulțime de mici fenomene secundare pe care nu le înțelegem și pe care explicațiile propuse până în prezent nu le-au făcut mai inteligibile. Când de exemplu , am uitat pe moment un cuvânt , ne impacientăm, căutăm să ni-l amintim[…]Există apoi cazuri în care actele ratate se multiplică, se înlănțuiesc între ele , se înlocuiesc reciproc”17

Printre actele ratate pot fi enumerate și greșelile de limbaj-lapsusurile.

În lucrarea”Introducere în psihanaliza lui S.Freud” Jean Pierre Chartier face următoarele afirmații cu privire la actele ratate și la lapsusuri:

17. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză., Editura Didactică și pedagogică, București, 1980, p. 73

„Lapsusul și actele ratate care smălțuiesc viața noastră cotidiană sunt produsul conflictului între două intenții: una este manifestă alta refulată. Ele sunt rezultanta , compromisul dintre a acționa sau a zice și o forță antagonistă care și ea vrea să se exprime și care va utiliza eroarea de limbaj sau acțiunea spre a da știre de un lucru nici acceptat de subiect și nici acceptabil pentru el. Acest compromis este după Freud „Creatură de sânge amestecat” care poartă marca inconștientului , din puct de vedere dinamic al forțelor conștiente și inconștiente. Rezultanta acestor forțe produce manifestările de care am vorbit , dar și visul și somptomele nevrotice”18.

Nu este de mirare că actul ratat a fost introdus în psihologie abia odata cu apariția psihanalizei, fapt subliniat de Freud în „Prelegeri de introduceri în psihanaliză” deoarece psihologia prefreudiană este o psihologie a conștiinței , pentru care fenomenele psihice inconștiente erau un nonsens , în măsura în care psihicul era identificat cu conștiința.

Freud nu ratează nici o ocazie pentru a sublinia autonomia vieți psihice în raport cu somaticul. Faptul că actul ratat este considerat un act psihic , înseamnă că rezultă din alte acte psihice șî nu este produs de alte cauza organice. În același timp , situarea sa pe palierul pshicului îi confera un sens: dincolo de nonsensul aparent al conținutului manifest, putem identifica o intenție , o tendință.

18. Jean Pierre Chartier, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud. Editura Iri, București, 1998, p.95.

3.1.2 CLASIFICAREA ACTELOR RATATE

Freud grupează actele ratate în trei categirii, în funcție de trei criterii diferite.

Primul criteriu îl constituie raportul de forțe dintre tendința perturbată (conștientă) și tendința perturbatoare (preconștientă sau inconștientă).

Prima subgrupă a acestei categorii are drept conținut acele acte ratate în care tendința perturbatoare înlocuiește complet tendința perturbată. Această subgrupă a primei categorii ilustrează ca, din perspectiva inconștientului , actul ratat este un act reușit: tendința subiacentă reprimată își ia pe deplin revanșa.

A doua subgrupă reunește acele acte ratate , în cazul cărora , din întâlnirea celor două tendințe rezultă un compromis mai mult sau mai puțin lizibil.

A doua clasificare operată de Freud utilizează drept criteriu natura activității conștiente perturbate . În funcție de acesta , vor exista tot atâtea subgrupe , câte activități perturbate. În continuare vom preciza doar câteva tipuri de acte ratate din această actegorie

Rostirea greșită constituie un subgrup din categoria actelor ratate.

Scrierea greșită . Particularitatea acestei subgrupe de acte ratate constă în faptul că eroarea rămâne materializată în scris , fapt care o face mai ușor demonstrabilă.

Uitarea de nume sau intenții. Pe baza experienței personale putem afirma faptul că uitarea unui nume sau a unei intenții poate semnifica ostilitatea sau dezinteresul față de persoanele respective

În „ Introducere în psihanaliză” Freud afirmă:

„Când cineva uită sau , în ciuada eforturilor sale , nu reține decât cu mare greutate un nume care îi este totuși familiar, suntem în drept să presupunem că respectivul încearcă vre-un resentiment cu privire la purtătorul acelui nume, ceea ce îl determină să nu se gândească bucuros la el”19.

În aceeași lucrare , Freud menționează că „ Uitarea unor proiecte poate fi corelată , în general , cu acțiunea unui proces psihic contrar care se opune înfăptuirii lor”20

–––––––––––––––––––––––-

19. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980, p. 88.

20.Ibidem p.89

4.Pierderea de obecte , care este provocată de o intenție preconștientă sau inconștientă.

A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. Pe baza acestui criteriu actele ratate pot fi clasificate în simple și complexe. În cazul actelor ratate simple putem vorbi doar de un singur act ratat. În cazul actelor ratate complexe vom discuta despre o suită de acte ratate provocate de aceeași motivație.

Profunzimea cunoașterii psihologice oferite prin analizarea actelor ratate este redusă în raport cu cea oferită de analiza visului , care permite accesul la dorințele inconștiente din prima copilărie. Pe de altă parte atuul actului ratat în raport cu visul este că se produce nemijlocit în timpul orei de terapie, ceea ce face ca între producerea și analiza sa să nu se intercaleze un timp mai lung sau mai scurt, care să pemită modificarea materialului.

Prin manifestarea actelor ratate conștiința este redusă la tăcere. Manifestarea acestora ne convinge de faptul că nu suntem stăpâni în propria noastră lume interioară.

CONCEPȚIA FREUDIANĂ ASUPRA VISULUI

Teoria freudiană asupra visului a fost construită și în acest caz , pe baza experienței terapeutice. Recomandându-le pacienților să-i comunice asociațiile lor legate de simptome , Freud a constatat că aceștia relatau mereu vise. Visul își poate găsi,prin urmare, locul pe traseul psihic , traseu care conduce de la o idee maladivă la o amintire a trecutului îndepărtat. Asemenea simptomului nevrotic , visul are un sens . El nu este o excrescență inutilă a somaticului , ci un fenomen psihic produs de jocul forțelor psihice .

În lucrarea „Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană” Vasile Dem. Zamfirescu dă următoarea definiție visului:

„Visul este , asemenea actului ratat , un fenmen psihic de compromis, care satisface în același timp două tendințe contradictorii:dorința de a dormi , care ține de sistemul preconștient-conștient si dorința inconștientă sau refulată , de natură instinctuală . Visul permite o satsfacere deghizată a dorinței intelectuale inconșstiente , așa încât somnul să nu fie perturbat”21.

Visele pe care pacienții i le relatează lui Freud sunt atent analizate de catre acesta , acordându-le o interpretare în funcție de natura fiecărui caz.

Jean-Pierre Chartier , In lucrarea „ Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud” stabilește rolul teoriei interpretării viselor.:

„Teoria interpretării viselor joacă – după părerea lui Freud – rolul unei „Schibboletz” , termen ebraic care înseamnă o probă decisivă destinată judecării capacității cuiva. Originea cuvântului este biblică , servind sa-i diferențieze pe oamenii din Galaad de cei din Efraim, din triburile lui Israel , atunci când acestea erau în război și oamenii din Efraim nu-l puteau pronunța corect șî erau sugrumați pe loc de inamicii lor. Interpretarea viselor este un „schibboleth” al psihanakizei: cei care se pot servi de el vor fi psihanaliști sută la sută , pe când cei care refuză sa-l utilizeze nu vor fi considerați de către Finaliști”22.

21.Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, București, 2003, p.104-105.

22. Jean-Pierre Chartier, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, Editura Iri București,1998,p.78

Freud consacră întreaga sa lucrare „Interpretarea viselor” acestui fenomen psihic. În câmpul psihanalitic , impactul acestei opere a lui Freud este atât de mare , încât ideea însăși de vis pare a fi devenit indisociabilă cu aceea de interpetare.

Visul a constituit un subiect controversat și discutat încă din perioada Evului Mediu. Atitudinea filosofilor față de vis este contradictorie.

Rene Descartes va dezaprecia activitatea onirică , fiind considerată ca falsă și absurdă. La polul opus , Spinoza Baruch atribuie visului un loc specific.

Dacă pentru Georg Wilhelm Friederich Hegel visul este respins ca activitate scăpând analizei dialectice raționale, el se află în centrul preocupăropilor și teoriilor majorității poeților și filosofilor romantismului german și a unora dintre succesorii lor de la Wilhelm von Schelling la Friederich Nietzche trecând prin Arthur Schopenhauer.

Aportul freudian se diferențiază mai întâi de interpretarea simbolică și de descifrare , față de concepțiile elaborate anterior privitoare la analiza visului. Prin asocieri mentale pe care le realizează pornind de la povestirea visului , cel care visează este de acum înainte la originea interpretării. El se dezvăluie ca purtătorul ei inconștient , nu mai este deci , precizează Freud , obiectul „cheremului interpretului” ca în Antichitate.

Freud consideră visul ca o împlinire a unei dorințe inconștiente. El este un instrument eliberator , drept cale regală de acces la rezervorul de pasiuni libidinale care este inconștientul. Acesta este miezul unor revoluții pe care îl vor recunoaște suprarealiștii.

Visul este util nu numai pentru psihanaliști ci și pentru cel ce visează . El este”paznicul somnului” și nu perturbatorul său.Freud demonstrează acest lucru funadamentându-și afirmația pe următoarele fapte: atunci când suntem sub influența unei tendințe interne sau a unei perturbări externe , visul integrează sursele de excitație , cu singura condiție ca ele să nu depășească o anumită intensitate , ceea ce va face să nu ne mai trezim.

Ideea de interpretare a visului este contemporană în istorie, cu recunoasterea activității onirice. Într-o notă din al doilea capitol din”Interpretarea viselor” Freud vizează lucrări din epoca care au cercetat această tradiție în culturile evreiască, arabă, japoneză, chineză, hindusă. În societățile tradiționale , visul trimite la mit , la legendă și la poveste și interpretarea lui este apanajul vrăjitorului, șamanului sau conducatorului , vehicul al puterilor cosmogonic

CONȚINUT MANIFEST ȘI CONȚINUT LATENT

Analiza unui vis prin intermediul asociației libere în cadrul psihanalizei conduce la concluzia existenței a două dimensiuni: conținut manifest și conținut latent.

Prin conținut manifest sunt desemnate imagini , idei și sentimente pe care cel ce visează le păstrează în minte în momentul trezirii din somn sau și le poate aminti .

Conținutul manifest este fațeta conștientă a visului care poate fi comunicată

Dintre particularitățile esențiale ale conținutului manifest amintim, conform afirmațiilor lui Freud, caracterul lacunar al visului. O altă particularitate a conținutului manifest este aceea că majoritatea viselor pe care noi le avem sfidează logica după care ne ghidăm în starea de veghe. Ca o consecință a primelor două caracteristici , conținutul manifest este de obicei inteligibil. Fără să apelăm la interpretare nu îl putem înțelege.

La conținutul latent se poate ajunge doar în cadrul psihanalizei, prin intermediul interpretării. Conținutul latent devine astfel totalitatea semnificațiilor desprinse de analiză. Mai concret este vorba de resturi diurne , amintiri și dorințe din copilărie, impresii corporale. Demersul psihanalitic arată că sub aparențe există emoții, dorințe , impulsii inconștiente , care , printr-un proces numit „travaliu oniric” au dus la producerea conținutului latent.

Psihanalistul va încerca să descopere conținutul latent al visului activat de „resturile diurne”, care sunt evenimente din ziua precedentă. Travaliul oniric constă în transformarea conținutului latent în reprezentări acceptabile conștientului. Vor fi utilizate simbolurile . Uneori însă travaliul oniric eșuează: apar vise anxioase și coșmaruri , pentru că nu există o suficienta transformare.

Eșecul travaliului oniric atrage după sine apariția conținuturilor insuportabile pentru conștiință. Singura soluție a celui care visează este trezirea din somn . Dacă unele vise anxioase nu ne trezesc , coșmarurile , în schimb, ne trezesc întotdeauna.

Caracteristicile conținutului latent constituie opusul caracteristicilor conținutului manifest. Spre deosebire de conținutul manifest care este lacunar , conținutul latent este complet , logic, și inteligibil, viața afectivă fiind pe deplin prezentă in cadrul său.

Referitor la relația care exista între conținutul latent al visului și conținutul manifest , Freud împarte visele în trei categorii:

„Pe primul loc plasăm visele clare și rezonabile care par împrumutate din viața noastră conștientă.Aceste vise se produc adesea. Ele sunt scurte și nu ne interesează deloc , pentru că ele nu au nimic care să surprindă, nimic care să frapeze imaginația[…]Pe locul secund avem grupa viselor rezonabile al căror sens , oricât de clar ne , uluiește pentru că nimic , în ceea ce ne privește , nu justifică astfel de preocupări[..]În sfârșit, a treia grupă cuprinde visele care sunt lipsite de o potrivă de sens și de claritate, care sunt incoerente, obscure, absurde[..]”23.

Pe baza acestor afirmații putem concluziona că opoziția dintre conținutul latent și conținutul manifest al visului are importanță doar pentru visele din ultimele două categorii. În cazul acestora din urmă se întâlnesc enigmele care pot fi rezolvate doar înlocuind conținutul manifest cu conținutul latent.

În lucrarea „Introducere în psihanaliză” Freud dă următoarea definiție acestor două conținuturi:

„Vom numi conținut manifest al visului ceea ce reprezintă visul ca narațiune și idei latente ale visului ceea ce este ascuns și la care vrem să ajungem prin analiza ideilor care apar în legătură cu visele”24

23. Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Editura Măiastra, București, 1991, p. 15.

24. Idem, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980, p.136.

3.2.3 FUNCȚIA VISULUI: DORINȚĂ ȘI CENZURĂ

În privința visului, marea descoperire a lui Freud constă în ideea că visul este realizarea unei dorințe refulate. După Freud , funcția visului este de a fi gardianul somnului. Pentru a-și realiza funcția , visul absoarbe și prelucrează toate exercițiile interne și externe , capabile să întrerupă somnul. Visul produce o halucinație , de obicei vizuală, aptă să satisfacă atât dorința de a dormi proprie sistemului preconștient-conștient, cât și dorința inconștientă. Visul permite manifestarea deghizată a dorinței inconștiente , așa încât somnul să poată continua. Dorințele pe care visul le prezintă ca realizate sunt de mai multe tipuri dar decisivă pentru formarea visului este dorința infantilă refulată.

O a doua categorie de dorințe pe care visul le poate exprima ca realizate sunt dorințele fiziologice activate în timpul somnului: sete, foame, dorințe sexuale. Abordând această categorie , Freud insistă asupra rolului acestor vise în continuarea somnului . Din acest motiv le numește vise de comoditate.

A treia categorie de dorințe pe care visul le poate satisface reprezentându-le ca realizate o constituie dorințele diurne neacceptate de Eu și refulate. În timpul nopții aceste dorințe revin și se pot realiza oniric în forme mai mult sau mai puțin transparente.

Un rol decisiv în protejarea somnului îl joacă prelucrarea dorinței inconștiente de către travaliul visului, care acționează în folosul cenzurii și al dorinței de a dormi. Când cenzura eșuează , protecția somnului se realizează prin modalitățile angoasei și trezirii.

Cenzura constă, în esență, în normele culturale înteriorizate de subiect , în special în prima copilărie.

Majoritatea viselor persoanelor adulte nu sunt atât de simple și de ușor de descifrat. Deși se supun aceleiași logici de realizare halucinatorie a dorinței , incoerența și ciudățenia lor sunt prețul pentru apartenența la o zonă mai adâncă a psihismunlui.

În momentul în care se realizează analiza viselor unui subiect, suntem puși în fața unor noțiuni cheie: rezistența și refularea. Chiar și unui subiect „normal” , căruia i se cere să facă asociații pornind de la un vis , îi va fi la un moment dat greu sa mărturisească propriile sale interpretări. Cenzura aceasta care îl împiedică pe subiect să aprofundeze samnificația visului sugerează ideea unei cenzuri ce accționează chiar în cadrul visului , o „cenzură a visului ” , aspect al tendințelor etice care guvernează de obicei refularea. Cenzura care se manifestă în vis este o urmă a instanțelor refulate, împiedicând dorințele înconștiente să se manifeste direct

Acțiunea cenzurii în vis este condiționată de natura dorinței și natura cenzurii. Ea va fi cu atât mai pronunțată cu cât dorințele sunt mai blamabile și cenzura mai severă.

CAPITOLUL IV

FREUD ȘI TEORIA COMPLEXELOR

COMPLEXUL OEDIP

COMPLEXUL DE CASTRARE

1.COMPLEXUL OEDIP.

Complexul Oedip este o noțiune centrală în psihanaliză, alături de complexul de castrare și de cel al diferenței între sexe.

Creat de Sigmund Freud, complexul este legat de personajul Oedip al lui Sofocle.

Complexul Oedip este reprezentarea inconștientă prin care se exprimă dorința sexuală a unui copil față de părintele de sex opus. În aceseastă situație , copilul își manifestă ostilitatea față de părintele de același sex. Această reprezentare se poate inversa , iar copilul să exprime iubire pentru părintele de același sex și ura pentru părintele de sex opus. Prima reprezentare se numește Oedip, a doua reprezentare se numește Oedip inversat și amestecul celor două:Oedip complet

În Occident , mitul lui Oedip s-a confundat mai întâi cu tragedia lui Sofocle, apoi cu complexul creat de Freud.

În mitologia greacă , Oedip este fiul lui Laios, regele Tebei , și al Iocastei. După ce Apolo Ii prezice lui Laios că va fi ucis de propriul fiu, regele încreduințează nou-născutul unui slujitor, care să îl parasească pe muntele Kithairon, dar mai întâi trebia să-i găurească picioarele cu un piron. După această faptă , Laios consideră că ceea ce-i prevestise oracolul nu se va împlini, dar destinul va fi împotriva sa. Slujitorul căruia i s-a încredințat copilul nu a ascultat porunca regelui și dă copilul unui păstor care , la rândul lui, i l-a dat lui Polybos, regele Corintului și soției sale , Merope, care nu aveau urmași. Aceștia i-au dat numele de Oedip și l-au crescut ca pe propriul lor copil. Astfel salvat , Oedip este crescut ca fiu de rege la o curte străină , până când , necunoscându-si originile, și auzind zvonuri conform cărora nu ar fi fost copilul părinților pe care îi știa drept fiind ai lui, se adresează oracolului de la Delfi. Acesta din urmă îl va sfătui să își evite patria pentru că , în caz contrar, va fi asasinul tatălui său și soțul mamei sale. Ca să scape de previziuni , Oedip părăsește Corintul. În timp ce se îndepărta de presupusa lui patrie , îl întâlnește pe regele Laios , pe care nu-l cunoaște. Cei doi bărbați se ceartă , iar Oedip împlinește prima parte a profeției, ucigându-l pe Laios, tatăl său.

În acea perioada , Teba se confrunta cu teroarea Sfinxului, monstru feminin cu aripi și gheare. Acesta îi omoară pe toți ce nu știau să dea un răspuns la întrebarea despre esența omului:”Cine merge pe patru picioare , apoi pe două , apoi pe trei?”. Ajuns la Teba , Oedip răspunde la întrebarea acestuia , iar Sfinxul se omoară .Drept recompensă , este ales rege iar Iocasta îi este dată de soție , împlinindu-se astfel și cea de-a doua parte a prezicerii oracolului, prin căsătoria cu propria mamă. În urma acestei căsătorii se vor naște doi băieți , Eteocles și Polynike și două fete , Antigona și Ismina. Trăiește mult timp în pace dar deodată izbucnește o epidemie de ciumă și tebanii se adresează din nou oracolului.

Cu acest moment începe tragedia lui Oedip. Mesagerii îi aduc răspunsul oracolului, și anume că ciuma va fi distrusă atunci când ucigașul lui Laios va fi alungat din cetate. Oedip îi cheamă pe toți , expunându-și opiniile. Cel care știe adevărul este Tiresias, un ghicitor orb , dar refuză să vorbească. Adevărul se află atunci când Oedip se întâlnește cu un mesager din Corint , care îi anuntă moartea lui Polybos și îi povestește cum , odată primise de la un păstor un copil pentru a-l încredința regelui decedat. Aflând adevărul, Iocasta se sinucide iar Oedip se exilează la Colonos cu Antigona , scoțându-și în prealabil ochii.

În istoria psihanalizei , cuvântul „Oedip” este înlocuit cu termenul ”comlex al lui Oedip”.

„În acest sens , Oedip desemnează în același timp complexul definit de Freud și mitul fondator pe care se întemeiază doctrina psihanalitică, în calitate de elucidare a relațiilor omului cu originile sale și cu genealogia sa familială și istorică.,,1.

Problematica ce rezultă din complexul Oedip continuă , în mare parte , concepția lui Freud asupra viselor. Visul presupune o dorință refulată în înconștient iar rădăcinile cele mai profunde aparțin copilăriei.

Charles Baudouin , la rândul său aplică mitul Oedipian la viața lui Victo Hugo, folosindu-se intens de opera acestuia.

Freud insistă pe valoarea reminiscențelor înfantile ce se află la originea viselor tipice. Dorințele nu le întâlnim însă doar în vise ci și in mituri. Din acest punct de vedre , tragedia lui Oedip are plenitudinea de simbol. Ea ne impresionează, în pofida faptului că nu suntem contemporanii lui Sofocle și nu împărtășim concepția lor despre zei și destin.

Descoperirea complexului Oedip este legată de autoanaliza freudiană și datează din 1897. Dacă altor concepte teoretice , Freud le-a dat o formă cvasi-definitivă, această problemă este descrisă incomplet. Deși Freud nu a consacrat

1.Elisabeth Rudinesco, M.ichel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002, p. 666.

niciodată vre-un articol acestui complex, „Oedip rege” și complexul care se raportează la piesă își face simțită prezența în întrega lui operă din 1897 până în 1938.

În scrisoarea din 15 octombrie 1897 către W.Fliess, Freud spune:

„Am găsit în mine , ca și la alții de fapt, sentimente de dragoste față de mama șî de gelozie fătă de tatăl meu, sentimente care sunt comune la toți copii”2.

Aici Freud interpretează pentru prima oară tragedia lui Sofocle , făcând din ea punctul nodal al unei dorințe infantile incestuoase.

Medicul vienez consideră că mitul Oedip însoțește în diferite maniere toate sentimentele familiare. Pentru el , tragedia lui Sofocle constă în împlinirea a două fantasme infantile onirice, legate între ele: fantasma morții tatălui și a relației amoroase cu mama. Consecințele realizării acestora ne sunt prezentate în toată oroarea lor.

În aceeași scrisoare către Wilhelm Fliess , din 15 octombrie 1887, Freud face referire la un alt exemplu –tragedia „Hamlet” de Shakespeare. Subiectul este cunoscut. Hamlet află că tatăl său a fost ucis de catre unchiul său , căsătorindu-se apoi cu mama sa. Hamlet ezită să-l pedepsească pe vinovat. Freud soluționează această problemă în maniera sa originală. Hamlet dorea căsătoria cu mama sa , iar unchiul său realizase ceea ce el dorea în mod inconștient , să realizeze. Hamlet afirmă că ceea ce l-a împiedicat să își răzbune tatăl a fost numai conștiința sa. Aceasta afirmație ni se pare a fi ciudată,. Conștiința sa nu conține un ipotetic respect nici pentru viața inamicului său, nici pentru obiceiurile timpului și nici nu rezultă din caracterul neurastenic și depresiv al personalității sale. Lucrurile sunt însă mult mai simple: refuzul de a-si răzbuna tatăl rezultă din sentimentul de culpabilitate pe care îl resimte dorind aceeași persoană ca și unchiul sau- pe mama sa.

Mai târziu Freud revine asupra acestei probleme și încearcă să explice diferența dintre “Oedip-Rege” și „Hamlet”.

Această diferență este sesizată prin faptul că refularea nu a stagnat , ci a făcut progrese odată cu civilizația. Dacă în drama lui Sofocle , teama incestului era transparentă, ea este camuflată în drama lui Shakespeare:

2.Florin Druță, Cultură și psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1994,p.83

„În Oedip, fantasmele –dorințe subiacente ale copilului sunt puse în evidență și realizate ca șî învinse. În Hamlet ele ramân refulate prin efectul inhibiției pe care o declanșează”3

În 1967, în prefața lucrăriilui Ernst Jones-„Hamlet și Oedip”- , Jean Starobinski a demonstrat că , dacă „ OedipRrege” era pentru Freud tragedia dezvaluirii , „Hamlet” reprezenta drama refulării:

„ Erou antic , Oedip simbolizează universalitatea inconștientului deghizat în destin, erou modern , Hamlet trimite la nașterea unei subiectivități vinovate, contemporană cu o epocă în care imaginea tradițională a Cosmosului se deteriorează”4.

În lucrarea „Introducere în psihanaliză” Freud continuă din a face din Hamlet o tema satelit a mitului Oedipian, ca în „Autobiografia” sa din 1925 să stabilească în Oedip și Hamlet un raport între „tragedia destin” și „tregedia de caracter”.Oedip împlinește prezicerea oracolului , oracol reprezentat prin necesitate și cauzalitate. Hamlet este însă prizonierul propriului său caracter.

Complexul Oedip nu se găsește în detaliu în nici o operă lui Freud. Cu toate acestea , el se regăsește peste tot, constituind o veritabilă coloană vertebrală a psihanalizei tradiționale.

Acest aspect este clar subliniat de Freud:

„Antichitatea ne-a lăsat în sprijinul acestei concepții o legendă a cărei eficiență decisivă , general valabilă , nu poate fi înțeleasă decât prin existența peste tot în lume a unei asemenea premise în psihologia copilului.”5

Valoarea de generalitate a complexului Oedip, precum și aplicabilitatea sa în literatură sunt tratate în lucrarea „Dostoievski și patricidul” apărută în 1928. Studiul amintit are drept punct de plecare romanul „Frații Karamazov” unde tema uciderii tatălui este prezentă ca element esențial al romanului. Aceasta este însoțită de constatarea potrivit căreia constelația psihică nu este simplă, necesitând numeroase precizari. Freud afirmă că:

3. Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Editura Științifică, București, 1993,. P.178.

4. Elisabeth Rudinesco, Michel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002, p.617.

5. Sigmund Freud, Opere, volumul II, Interpretarea viselor, Editura Științifică, București, 1993, p.211

„Uciderea tatălui este pentru noi cel mai important păcat al umanității și al individului. În orice caz, ea este principala sursă a sentimentului de vinovăție , chiar dacă nu singura , cercetările n-au stabilit cauza psihică a vinii și nevoii de ispășire”6.

Atitudinea băiatului față de tată este ambivalentă.Pe de o parte el își urăște tatăl dorind să îl înlature , iar pe de altă parte , are fața de el o profundă afecțiune. Ambele sentimente contribuie la identificarea cu tatăl:

„ băiatul vrea să fie în locul tatălui, pentru că îl admiră , dorind să fie ca el , dar și pentru că vrea sa-l înlăture ca rival”7.

În cadrul acestui proces ambivalent apare însă un mare obstacol:

„…La un moment dat , copilul înțelege că încercarea de a-l înlătura pe tatăl rival ar putea fi pedepsită prin castrare.Frica de castrare îl detemină să renunțe la dorința de a-si poseda mama și de a-si înlătura tatăl.Și atâta timp cât este menținută în inconștient, aceasta dorință constituie baza sentimentului de vinovație”8

Această vinovăție rezultă din complexul Oedip:

„Complexul Oedip i-a oferit copilului două posibilități de satisfacere; una activa și una pasivă. El se putea pune în locul tatălui , în mod masculin și sa relaționeze cu mama ca și el, caz în care tatăl va fi resimțit curând ca un obstacol, sau a vrut să o înlocuiască pe mamă si să se lase iubit de tată,caz în care mama devenea de prisos[…]Ipoteza posibilității castrării , ideea că femeia ar fi castrată , puneau acum capăt ambelor posibilități de satisfacere ale complexului Oedip”9 O astfel de prezentare clasică a complexului Oedip este însoțită de o serie de completări din opera lui Dostoievski .Raționamentul lui Freud este următorul:

„…ai vrut să-ți ucizi tatăl pentru a deveni tu însuți tatăl; acum ești tu tatăl , , dar tatăl este mort;…acum te va ucide tatăl pe tine.”10 Este introdusă aici schema obișnuită a psihanalizei tradiționale:Sine-Eu-Supraeu. Identificarea cu tatăl dobândește un loc durabil în cadrul Eului și se opune celorlalte conținuturi ale Eului, ca o instanță.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

6. Sigmund Freud, Opere volumul I, Eseuri de psihanaliză aplicată. Editura Trei, București,1999, p.294

7. Ibidem.

8. Ibidem

9. Idem, Opere volumul 6, Studii despre sexualitate, Editura Trei, București, 2001,p.215.

10 Idem, Scrieri despre literatură și artă, Editura Univers, București,1980,p. 46

Această instanță este asimilată cu supraeul. Atunci când tatăl este aspru și neiertător, Supraeul a devenit sadic , iar Eul devine masochist. În legătură cu aceasta, Freud afirmă:

„Dacă tatăl a fost , aspru , violent și neândurător , Supraeul preia aceste însușri , iar în relația sa cu Eul apare tocmai pasivitatea care trebuia refulată ,Supraeul a devenit sadic , eul devine masochist, adică de fapt feminin.-pasiv.În Eu se manifestă o puternică nevoie de pedeapsă , care parțial se supune ca atare la dispoziția soartei, cealată parte găsind satisfcție în sinceritatea Supraeului.”11

Considerând romanul”Freții Karamazov” ca autobiografie , Freud apreciază că” în esență , relația dintre băiat și tată a devenit relație între Eu și Supraeu”12

Astfel de relații infantile pot să dispară atunci când realitatea nu le mai oferă temei, însă caracterul tatălui rămâne același, „așa încât la Dostoievski nu dispare nici ura față de tată nici dorința ca acest tată rău să moară.”13

Freud presupune faptul că în crizele de epilepsie pe care le-a avut , Dostoievski trăit sublima formă a fericirii, fericire ce a fost provocată de vestea morții tatălui. El face legătura dintre aceasta situație ce decurge din complexul lui Oedip cu un moment important din viața lui Dostoievski- deportatrea sa în Siberia, o pedeapsa nedreaptă , descrisă astfel:

„Condamnarea lui Dostoievski ca un animal politic a fost nedreaptă și el știa asta , dar a acceptat pedeapsa nemeritată de la tătucul țar , ca pe un substitut al pedepsei pentru vinovăția față de adevăratul său tată. Autopedepsirea este înlocuită prin pedeapsa aplicată de substitutul tatălui.Întrevedem acum un aspect al justificării psihologice a pedepselor dictate de societate . Este adevarat că mari categorii de răufăcători au nevoie de pedeapsa ceruta de Supraeul lor. Pedeapsa venită din exterior înlocuiește autopedepsirea.”14

Pentru Freud nu este o întâmplare faptul că trei mari capodopere ale lirteraturii universale –„Oedip rege”,”Hamlet”,”Frații Karamazov” tratează tema patricidului.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

11. Idem, Opere volumul 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, București, 1999, p.296

12. Idem, Scrieri despre literatură și artă, Editura Univers, București, 1980 p. 45

13. Ibidem.

14. Idem, Opere volumul 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, București, 1999, p.297

Oedip înfăptuiește crima neintenționat și fără a fi influențat , în aparență , de o femeie.

„ Totuși , această relație nu este trecuta cu vederea, căci el nu ajunge la regina mamă decât după ce repetă fapta , ucigând monstrul care simbolizează tatăl. După ce vina sa a fost dezvăluită , conștientizată, nu urmează nici o încercare de disculpare prin invocarea destinului constrângător , ci este recunoscută și pedepsită ca o adevărată vină conștientă.”15

Din punct de vedre psihologic , procedeul este corect, consideră Freud , dar pentru rațiune , procedeul este nedrept.

În tragedia Shakespeariană , faptele stau altfel.Aici semnificția de patricid lipsește , deoarece nu eroul principal comite crima. Complexul Oedip apare într-o lumină reflectată. Hamlet trebuia să răzbune crima , dar în mod paradoxal, este incapabil de acet fapt. El își resimte vina ca fiind supraindividuală, dispretuindu-i atât pe ceilalți cât și pe sine însuși.

Și în cazul lui Dostoievski, crima este comisă de un altul , dar acesta se află și el într-o relație filală cu cel ucis. Freud constată simpatia lui Dostoievski pentru cel ucis:

„Pentru el , criminalul este aproape un mântuitor care a luat asupra lui vina pe care altfel ar fi trebuit să o poarte ceilalți. După ce a ucis el nu mai este nevoie să ucidem noi înșine”16

În această situație , Freud vede confirmarea complexului Oedip , considerând că această simpatie prin identificare a influențat în mod decisiv alegerea temelor lu Dostoievski, teme ce merg de la criminalul politic și religios , ajungând la patricid.

În lucrarea „Introducere în psihanaliză” Freud insistă să facă din Hamlet tema satelit a mitului Oedipian. „Oedip , dramaturgie mitica și stare pură , pulsiunea manifestată cu minim de retușuri, el apare pentru Freud o adevărată instanță psihică”17

15. Ibidem p.299.

Ibidem p.300

Florin Druță, Cultură și psihanaliză. Editura Didactică și pedagogică, București, 1994, p.87.

Dincolo de Oedip nu există nimic , deoarece el este profunzimea însăși.”Hamlet” dimpotrivă , ne invită să punem în numeroase ipostaze problema a ceea ce există dincolo de Hamlet: trecutul și copilăria sa. În fața acestuia spectatorul are sentimentul unei lacune. Întrebarea ce apare este aceea dacă autorul nu a avut intenția deliberată de a scrie o piesă a cărui efect tragic este legat de interpretarea universului cosmic, politic psihologic,traversat de lacune.

Tragedia lui Oedip are plenitudinea simbolului și ne emoționează prin eficacitatea sa simbolică, Freud a susținut universalitatea și inevitabilitatea fixării erotice a băiatului fată de mamă. Complexul poate fi invins , ajungând să devina un izvor de conduită etică , atunci când el ocazionează funcția pozitivă a modului de viață a părinților pentru copii.

Același complex al lui Oedip îl întâlnim și în „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, „Forsyte Saga” de J.Galsworthy, „Copii și amanți” de D.H. Laurence.

În toate aceste cazuri complexul nu este atât o operație inevitabila și universală dependentă de evoluția însăși a copilăriei-cum susține Freud- ci este rodul unei fixări prea puternice a mamei față de băiat, ocazionată de viața erotică nesatisfăcută.

2.COMPEXUL DE CASTRARE

Termenul de „castrare” este derivat din latinescul „castratia” și a apărut la șfârșitul secolului al XIV-lea , desemnând operația prin care un om sau un animal este lisit de organele sale genitale, condiție a reproducerii.În prezent se folosește termenul de „emasculare” pentru a desemna ablația reală a testicolelor.

Primul ritual de castrare i-a fost închinat lui Cybele , marea zeiță mamă din Frigia. Ea s-a aflat la originea nebuniei lui Attis, amantul șî fiul său.

Atunci când a dorit să se însoare , Cybele s-a opus. .Drept urmare Attis s-a autocastrat și apoi s-a sinucis.

Comemorând fapta lui Attis , adepții cultului zeiței au luat obiceiul de a se automutila în timpul extazului prilejuit de sărbătorile cultului. Castrarea este ulterior practicata la Roma Imperială.

În momentul în care creștnismul s-a răspândit , aceste ritualuri s-au redus , pentru ca în 395, Papa Leon I să interzică toate practicile de emasculare voluntară. Secolul alXVIII-lea a constituit o exceptie in privința emasculării și pe toată perioada epocii luminilor , tinerii au fost conduși de serviciul liturghic , în pofida atitudinii de condamnare al Papei Clement .În aceeași peiroadă , castrara era prcticată în Rusia și în India.

Problema castrării a fost tratată amănunțit și de Freud , transformând-o în complex de castrare. În accepția acestuia complexul de castrare reprezintă sentimentul inconștient de amenințare resimțit de copil atunci când realizează diferența anatomică între sexe. Termenul apare în lucrarea”Interpretarea viselor”, lucrare în care Freud confundă pe Zeus cu Chronos. Lui zeus îi atribuie actul de emasculare al lui Chronos, deși acesta din urmă este cel care și-a castrat tatăl , pe Uranus.

În textul din 1908, consacrat teoriilor sexuale infantile , Freud afirma că prima dintre teoriile sexuale elaborate de copii constă în a atribui tuturor oamenilor , un penis.

Acestă concepție se fundamentează pe ideea conform cărea sexul pe care băiețelul îl are se regasește atât la femei cât și la bărbați.

Cazul „Micului Hans” a constituit cadrul clinic al introducerii conceptului de castrare în teoria sa. Freud notează că în momentul în care micul Hans analiza anatomia surorii lui, are o reacție violentă și prezice creșterea membrului în loc să constate absența lui. Copilul refuza astfel să recunoasca diferența între el și sora lui.

Freud nu va vorbi în acest context despre refuz decât mult mai târziu, în 1923 într-un articol numit organizarea genitală infantilă, pe care îl va include parțial în 1930 în „Trei eseuri asupra teoriei sexualității”.

Complexul de castrare cuprinde două reprezentări psihice . Pe de o parte , recunoașterea diferenței între sexe care implică depășirea refuzului inițial , iar , pe de altă parte , consecința acestei constatări, remarcarea sau actualizarea amenințării de castrare la băiat. Agentul direct sau indirect al acestei amenințări este , în concepția lui Freud , tatăl băiatului. La fete , castrarea este atribuită mamei, sub forma privarii de penis. Complexul de castrare este în strânsă legătură cu complexul Oedip. În afara renunțării parțiale la masturbare, complexul de castrare la băiat marchează ieșirea din Oedip și formarea nucleului Supraeului, prin identificarea cu tatăl. Pentru fată , intrarea în complexul Oedip , prin complexul de castrare o determină pe fată să se îndepărteze de mamă pentru a se orienta spre dorința de penis , deci spre heterosexualitate.

În lucrările anterioare „Analiza terminabilă și interminabilă” și „Compendiu de psihanaliză” Freud revine la problema castrării , recunoscând imposibilitatea renunțării totale la primele dorințe și vorbește despre „stânca originii” , concept întâlnit în orice analiză.

Freud s-a opus oricăror forme metaforice ale castrării în lucrarea „Inhibiție, simptom, angoasă”, discutând cu simpatie teza lui Otto Rank asupra traumatismului nașterii ca primă formă de angoasă de castrare, este totuși reticent și insistă ca acest complex să rămînă în categoria fantasmei, fiind vorba de o amenințare și în cea a originarului, fiind vorba de articularea cu Oedip.

În 1924, în lucrarea „ Traumatismul nașterii”, Otto Rank susține ideea că la naștere orice ființă umană suferă traumatisme majore , pe care încearcă ulterior să le depășească, asigurând în mod conștient să se reântoarcă în uterul matern.

În lucrarea „ Inhibiție , simptom, angoasă” Freud afirmă că angoasa de castrare , care apare în faza falică, este angoasă de separare.

Ceea ce constituie un adevărat pericol este separarea de organele genitale:

„ Înaltă apreciere narcisică a penisului poate să se refere la faptul că posesia acestui organ conține garanția unei reuniuni cu mama în actul coitului”18

18. Sigmund Freud, Opere volumul V, Inhibiție, simptom, angoasă, EdituraTrei, București,2001, p.239

Dacă acest membru i-ar fi răpit copilului , aceasta ar reprezenta o nouă separare de mamă, ajungându-se în acest mod la starea de neputință, înseamnă „a fi din nou livrat unei tensiuni de trebuință plină de neplăcere , ca și la naștere”19

Această trebuință este cea a libidoului genital și nu mai este una oarecare, așa cum era în perioada vieții de sugar.

„Fantasma întoarcerii în pântecele matern este substitutul coitului pentru impotent, inhibat prin amenințarea cu castrarea”20

Individul care se lasă reprezentat de organul său genital pentru întoarcerea în pântecele matern substituie regresiv acest organ prin întreaga lui persoană. Freud afirmă că angoasa de castrare se poate dezvolta în angoasă morală , socială. Formula de „separare” se referă doar la acea componentă ulterioară Supraeului, care s-a dezvoltat , fundamentându-se pe prototipurile sociale. Eul evaluează ca pericol mânia , pedeapsa Supraeului, pierderea iubirii din partea acestuia și răspunde astfel cu semnalul de angoasă.

„Angoasa de castrare se păstrează sub masca fobiei, după ce subiectul află că acțiunea de castrare nu mai este în rigoare ca pedeapsă pentru desfrânarea poftelor sexuale, dar că libertatea pulsionată este amenințată de maladii severe.”21

19. Ibidem

20.Ibidem

21.Ibidem, p.246

CAPITOLUL V

PSIHANALIZA FRUDIANĂ

1.ISTERIA

2.SCHIZOFRENIA

3.PARANOIA

4.PSIHOZA MANIACO – DEPRESIVĂ

5.ANGOASA ȘI NEVROZA DE ANGOASĂ

1.ISTERIA

Termenul de “isterie” este derivat din grecescul “hustera” (matrice, uter), reprezentând o nevroză caracterizată de tablouri clinice variate. Acest concept nu-i aparține lui Freud, ci îl regăsim înca din Antichitate. Aici, isteria era considerată o maladie organică de origine uterina, prin urmare specific feminină, care avea particularitatea de a afecta corpul în întregime prin „sufocări ale uterului”. Platon reia teza hipocratica, în dialogul „Timaios”, afirmând că femeia, spre deosebire de bărbat, poartă în ea un „animal fără suflet”.

In Evul Mediu, sub influența concepțiilor augustiniene, se renunță la abordarea medicala a isteriei și acest cuvânt nu mai este utilizat. Convulsiile și acele „sufocai ale uterului” erau așezate sub semnul pactului, reprezentând doar expresii ale plăcerii sexuale, fiind astfel atribuite diavolului. Femeia isterica este posedată de diavol, devenind vrăjitoare.

In Renaștere, medicii și teologii își dispută corpul femeii. În 1487, Biserica Catolica și inchiziția trimite pe rug pe toți aceia care practicau vrăjitoria. Cel care a încercat să se opună puterii bisericii a fost medicul german Jean Wier (1515 – 1588), luând apărarea „posedatelor”, subliniind că nu trebuie să fie răspunzătoare de faptele lor iar convulsiile ar trebui considerate drept fiind boli mintale. În 1564, la Basel, Wier publica o carte, „Despre impostura diavolului”, care a avut un mare răsunet.

Cel care va realiza trecerea de la o concepție demonică a isteriei la o concepție științifică va fi Franz Anton Mesmer, trecere realizată la mijlocul secolului al XVIII-lea. El va susține că maladiile nervoase au drept origine un dezechilibru în distrugerea „fluidului universal”. Medicului îi e suficient să provoace crize convulsive pacienților, pentru a-i vindeca, restabilind echilibrul fluidic. Din această concepție va lua naștere prima psihiatrie dinamică, psihiatrie ce dă prioritate „curelor magnetice”. În acest punct isteria scapă de religie pentru a deveni o boala de nervi.

Cu toate acestea, în aceasta perioadă, ipoteza uterina nu a încetat să fie contestată. Numeroși medici considerau că boala provenea din creier și că ataca ambele sexe. Se naște astfel ideea existenței unei isterii masculine, stabilită pentru prima oara în 1618 de medicul vienez Charles Lepois (1563 – 1633). Ipoteza cerebrală conduce la „desexualizarea” isteriei fără a pune capăt vechii concepții despre animalizarea femeii. Revoluția pineliană dă naștere alienismului modern și pune capăt tezelor demonologice, postulând concepția psihiatrică despre bolile mentale, inclusiv isteria. Se confundă două tendințe: pe de o parte, susținătorii organicismului și pe de altă parte, artizanii psihogenezei. Pentru unii, isteria era o boală a creierului de natură fiziologică, pentru ceilalți, este o afectiune psihică, o nevroza, termen creat în 1769 de un medic scoțian, William Cullen (1710 – 1790). El încadra aici afecțiunile mentale fără origine organică, afecțiuni numite boli nervoase.

Pentru a explica faptul că isteria nu este o maladie a secolului, ci un rău structural, Charcot Jean Martin (1825 – 1893), celebru medic și neurolog germen, arăta că stigmatele acesteia se pot găsi în opere de artă din trecut. Legând hipnotismul de nevroză, Charcot dă demnitate isteriei. Abandonând teza uterină, el refuză să ia în considerare etiologia sexuala, dar eliberează femeile isterice de suspiciunea de simulare, făcând din nevroză o boală. Isteria devine o boală funcțională de origine ereditară, afectând atât bărbații cât și femeile, fiind legată de o cauză traumatică în raport cu sistemul genital.

Freud îl admira pe Charcot, dar îi respinge totodată tezele sale. Cu toate acestea, Charcot este acela care îi deschide calea către o noua conceptualitate a isteriei.

Intre 1888 și 1893, Freud elaborează un nou concept al isteriei. Preluând de la Charcot ideea originii traumatice, afirma că trauma are cauze sexuale, subliniind că isteria este rezultatul unui abuz sexual suferit în copilărie de către subiect:

„La baza fiecărui caz de isterie se află una sau mai multe experiențe sexuale timpurii aparținând celei mai fragede copilării”.

El afirma că experiențele sexuale ale copilăriei, experiențe ce constau în excitații ale organelor sexuale genitale, trebuie să fie recunoscute drept traume ce stau la originea reacției isterice. Freud a studiat mai multe cazuri în care abuzurile sexuale ce generau isteria, ocupă un loc central.

El clasifică aceste cazuri în trei grupe:

„În prima grupă este vorba despre atentate, abuzuri unice sau singulare în cea mai mare parte asupra copiilor de sex feminin din partea unor indivizi adulți străini […] la care consimțământul copilului nu intră în discuție și care se produce în urma experienței de spaimă. O a doua grupă cuprinde acele foarte numeroase cazuri în care persoana adultă care îngrijește copilul […] îl implică pe copil în comerțul sexual și întreține cu el un raport amoros continuu […] adesea timp de ani întregi. Unei a treia grupe îi aparțin adevăratele raporturi între copii, relații sexuale între frați care continuă adesea după pubertate și aduc urmările cele mai persistente pentru perechea în chestiune”

Acolo unde există un raport între doi copii, de regulă, băiatul este cel care a fost sedus mai înainte de o persoană feminină adultă și apoi repetă acest act asupra fetiței. Freud constată că acești copii nu pot găsi calea spre actele de agresiune sexuală. Motivul nevrozei va fi astfel furnizat în copilărie de către adulți și copii care își transferă unii altora dispoziția de a se îmbolnăvi mai târziu de isterie.

Izbucnirea sau declanșarea isteriei este atribuită de Freud unui conflict psihic, în care o reprezentare de nesuportat pune în mișcare apărarea Eului și cere refularea:

„Apărarea își atinge scopul de a împinge afară din conștiință reprezentarea de nesuportat atunci când persoana în cauză, până atunci sănătoasă, deține disponibile ca amintiri inconștiente scene sexuale infantile și când reprezentarea de refulat poate fi pusă în legătură logică sau asociativă cu o astfel de experiență infantilă.”

La sfârșitul secolului, toți specialiștii în boli nervoase recunoșteau importanța factorului sexual în geneza simptomelor nevrotice, în special pentru isterie. Dar nici unul dintre ei nu știa cum să teoretizeze această constatare.

După publicarea, în 1900, a lucrării „Interpretarea viselor”, conflictul psihic inconștient a fost recunoscut de Freud drept o cauză majoră a isteriei. El afirmă că istericile nu sufereau de „reminescențe” și de fantasme. Chiar dacă în perioada copilăriei suferiseră abuzuri sau violențe, trauma nu mai servea drept explicație unică a problemei sexualității umane. Freud afirmă că alături de realitatea materială există o realitate psihică, la fel de importantă pentru isteria subiectului.

Conflictul nevrozei isterice constă în imposibilitatea subiectului de a lichida complexul Oedip și de a evita angoasa de castrare, istericii reacționează într-un mod pe care noi îl putem înțelege. Reacția istericilor este doar aparent exagerată, afirmă Freud. Ea ne apare astfel pentru că noi nu cunoaștem decât o mică parte a motivelor care o determină. În realitate, această reacție este proporțională cu imboldul excitator, deci este normală.

Iosef Breuer (1842 – 1925), medic austriac, specialist în boli psihice, afirmă că isteria se produce având la bază intervenția unui factor traumatogen, într-un moment în care individul se află într-o stare asemănătoare hipnozei. Freud este însă de părere că factorul traumatogen nu este atât evenimentul, cât ceea ce se întâmplă cu afectul declanșat de el, iar patogenă este incapacitatea sau imposibilitatea subiectului de a descărca acest afect. Este vorba despre ceea ce Freud va numi mai târziu „apărare” – reprezentarea atașată afectului este refulată, iar afectul rămâne să își desfășoare acțiunea patogenă.

Atunci când intenționăm să identificăm cauzele isteriei, trebuie să îi întrebăm pe bolnavi căror influențe vătămătoare le atribuie ei înșiși îmbolnăvirea. Acesta este sfatul pe care ni-l dă Freud. Dacă lăsăm simptomele isteriei să vorbească, în calitate de semne ale unei istorii fondatoare a bolii, atunci trebuie să pornim, ne indeamnă Freud, de la descoperirea lui Breuer; conform căruia „simptomele isterice își află determinarea în anumite experiențe care au acționat traumatic asupra bolnavului și care s-au reprodus în viața psihică a acestuia sub formă de simboluri nosografie”

Cele două forme majore de isterie, teoretizate de Freud, sunt isteria de angoasă, al cărei simptom central este fobia, și isteria de conversie, în care, prin corp se exprimă reprezentări sexuale refulate. Tot aici se adaugă alte forme freudiene ale isteriei: isteria de apărare, care exercită, împotriva afectelor neplăcute, și isteria de retenție, în care afectele nu ajung să se exprime prin abreacție.

Epidemiile isterice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au contribuit atât de mult la nașterea și avântul freudismului, încât însăși noțiunea de „isterie” a dispărut din sfera clinicii. Nu numai că bolnavii nu mai prezentau aceleași simptome, pentru că acestea fuseseră clar recunoscute și detașate de orice simulare, dar când, din întâmplare, aceste simptome reveneau, ele nu mai erau clasate în registrul nevrozei, ci în acela al psihozei. Începe să se vorbească astfel despre „psihoza isterică”, termen pe care Freud îl respinge, apoi această psihoză este legată de noua nosografie bleuriană a schizofreniei. Din 1914 nimeni nu mai îndrăznește să vorbească despre isterie, într-atât se identifică termenul cu însăși psihanaliza.

2.SCHIZOFRENIA

Termenul de „schizofrenie” a fost elaborat în 1911 de Eugen Bleuler, pornind de la grecescul „schizeir”, în traducere liberă – a sparge, a separa – și „phrenos” – gândire, pentru a desemna o formă de nebunie.

Acest termen este ocolit de Freud, preferând să folosească ca substitut al acestuia conceptul de „parafrenie”. Cu toate acestea, termenul s-a impus în psihiatrie și în psihanaliză, pentru a caracteriza, alături de paranoia și de psihoza maniaco-depresivă, una dintre cele trei componente ale psihozei, în general.

Această formă de nebunie, chiar înainte de a-și primi numele de schizofrenie, a fost descrisă de medicii secolului al XIX-lea drept o demență în stare pură, în posesia căreia, subiectul se baricada în el însuși.

În 1832, Honore de Balzac (1799 – 1850) a descris, pentru prima oară, în „Louis Lambert” chintesența a ceea ce urma să devină simptomul schizofrenic:

„Louis stătea în picioare cum îl vedeam, zi și noapte, cu ochii ficși, fără a coborî și ridica vreodată pleoapele așa cum obișnuiam noi [..] Am încercat să îi vorbesc de mai multe ori, dar nu m-a auzit. Era o ruină smulsă din mormânt, un soi de victorie a vieții împotriva morții, sau a morții împotriva vieții. Eram acolo de aproape o oră, cufundat într-o indefinită reverie, pradă a mii de idei dezolante. O ascultam pe domnișoara Villenoix care îmi povestea în toate detaliile viața acestui copil din leagăn. Pe neașteptate, Louis a încetat să-și frece picioarele unul de celălalt și a spus cu voce lentă:"îngerii sunt albi"”.

Luând naștere drept o revoltă împotriva nihilismului terapeutic al școlilor germane, termenul de „schizofrenie” creat de Bleuler este utilizat pentru a integra gândirea freudiană în șiința psihiatrică. Bleuler face din schizofrenie marele model structural al nebuniei secolului al XX-lea.

Succesorii lui Freud s-au orientat spre elaborarea unei clinici psihiatro-psihanalitice a schizofreniei. Aceasta s-a dezvoltat în Franța și în Marea Britanie într-un cadru spitalicesc, și în Statele Unite, în contextul unei mișcări de igienă mentală, care a permis bleurismului și freudusmului să se implanteze în psihiatrie. Astfel se creează numeroase clinici specializate în tratamentul psihozelor și schizofreniei.

La modul general abordarea clinică, elaborată după 1945 privilegiază schizofrenul în detrimentul schizofreniei și se ocupă și de mediul familial al subiectului, și de evoluția lui psihică inconștientă, inventând tehnici terapeutice corespunzătoare: analiza directă.

În cadrul evoluției tehnicii psihanalitice și ca urmare a marilor inovații propuse de diferiți discipoli ai lui Freud, a fost creată această metodă „activă” a analizei directe, prin care terapeutul intervine în mod direct și uneori violent, oferind pacientului interpretări, ocupând în transfer poziția unei „mame bune”. Eul slab al subiectului se compensează astfel printr-un mediu verbal care trimite la situția prenatală, în scopul depășirii deficiențelor și lipsurilor relației arhaice cu mama.

Devenind forma paradigmatică a nebuniei, în secolul al XX-lea, schizofrenia a fost în egală măsură obiectul unei dezbateri estetice, apoi politice. Începând din 1922 și inspirându-se din patografiile clasice, Karl Jaspers (1883 – 1969) a studiat patru destine de creatori calificați retroactiv ca schizofrenici. Este vorba despre Friederich Holderlin (1770 – 1843), Emmanuel Swedenborg (1688 – 1772), Vincent Van Gogh (1853 – 1890) și August Strindberg (1849 – 1912).

În pofida constatării că noțiunea de schizofrenie este echivocă și că originea sa poate fi atribuită unei leziuni celebrale, Jaspers a părăsit totuși domeniul nasografiei pentru a sublinia existența unei vieți spirituale proprii acestei forme de nebunie. El afirmă că există o viață a spiritului pe care schizofrenul o cucerește, pentru a face experențe și pentru a-și crea fantasme și a le implementa.

Din anii 1920 schizofrenia scapă definiției Bleuriene, pentru a deveni expresia unui limbaj al nebuniei, nu patologic ci subversiv.

3.PARANOIA

Termenul de „paranoia” este derivat din limba greacă – „para”, care se reduce prin „contra” și „noos”, reprezentând spiritul. Acest termen desemnează nebunia, în sens de posedare și delir. Odată cu lucrările lui Emil Keaepelin, Eugen Beuler și Wilhelm Griesinger (1817 – 1868), paranoia devine, alături de schizofrenie și de psihoza maniaco-depresivă, una dintre cele trei componete moderne ale psihozei în general.

Paranoia se caracterizează prin delir, predominanța interpretării și absența deteriorării intelectuale. Aici sunt incluse delirurile persecuției, erotomania, delirul de grandoare și delirul de gelozie.

Freud reia termenul cu acest înțeles în1911, desemnând prin paranoia o apărare împotriva homosexualității. Această formă de nebunie, pe care Freud o compara cu un sistem filozofic, datorită modului ei logic de expresie și intelectualității ei apropiate de raționamentul normal, fusese descrisă în Antichitate nu numai de Hypocrate dar și de marii autori tragici: Eschil și Euripide.

Emil Kraepelin definea paranoia ca dezvoltarea insidioasă sub dependența unor cauze interne și potrivit unei evoluții continue, a unui sitem delirant, durabil și imposibil de destructurat, care se instalează cu păstrarea completă a clarității și a ordinii gândirii, voinței și acțiunii. Paranoia devine astfel o boală „constitutivă”, întemeiată pe două mecanisme fundamentale: delirul de referire și iluziile de memorie, ambele producând diferite teme de pesecuție, gelozie și grandoare. Astfel, paranoicul este un bolnav cronic ce se dă drept profet, împărat, mare personalitate. Inspirându-se din această clasificare, Freud a propus, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea o altă abordare a mecanismului paranoei.

Împotriva nihilismului terapeutic ce caractreriza psihiatria vremii, Freud a orânduit ideile delirante alături de ideile obsesionale și a formulat o definție a paranoei, care se inspira din concepția sa despre apărarea isterică:

„Paranoia cronică, sub forma ei clasică, este un mod patologic de apărare, ca și isteria, nevroza obsesională și stările de confuzie halucinatorii. Oamenii devin paranoici pentru că nu pot tolera anumite lucruri – evident, cu condiția ca psihismul lor să fie înclinat spre așa ceva.”

Freud afirmă că paranoicul se apără de o reprezentare pe care Eul nu poate să o accepte, proiectându-și în această situație, conținutul său în lumea exterioară. El face distincție între isterie și paranoia, arătând că prima este alo-erotică, manifestându-se prin identificarea cu o persoană iubită, iar a doua este auto-erotică și scindează Eul în mai multe persoane străine.

În terminologia freudiană clasică, paranoia devine modelul paradigmatic al organizării psihozelor în general. La delirul de grandoare, de persecuție, de interpretare și de auto-erotism, Freud adaugă două elemente majore. Paranoia este definită de acum înainte drept o apărare împotriva homosexualității și paranoicul nu mai este privit ca un bolnav mintal, în sensul nosografiei psihiatrice. Cunoașterea delirantă pe care nebunul o are despre el însuși poate fi la fel de adevărată ca aceea rațional construită de clinician, pentru a explica nebunia. Totuși numai a doua îmbracă statul teoretic.

Personalitățile paranoice se caracterizează prin suspiciune și rigiditate. Aceștia îi suspectează pe cei din jurul lor că ar fi rău intenționați în ceea ce îi privește. Protejându-se în premanență, sunt foarte atenți la ceea ce se întâmplă în jur, nu mai au încredere și sunt suspicioși. O altă particularitate a paranoicilor este faptul că ei pun la îndoială loialitatea altora, chiar a celor apropiați, devenind adesea geloși. Căutând energic și în detaliu dovezi în sprijinul îndoielilor sale, paranoicul nu ține seama de situție, în întregul ei. Dacă acest tip de personalitate se simte ofensată, este gata de represalii disproporționate. Preocupați de propriile drepturi, se simt ușor ofensați, arătându-se reci, raționali și rezistă oricăror argumente ce vin din partea celorlalți. Le este greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și nu prea au simțul umorului.

Unii paranoici sunt asemena acelor dictatori, care într-atât se tem să nu fie răsturnați de la putere, încât își supun poporul unei supravegheri polițienești, îi închid pe cei suspectați de ostilitate față de programul lor, de teama unui complot, trimit în fața plutonului de execuție membri ai anturajului lor și sfârșesc prin a le trezi oamenilor dorința de a-i înlătura. Când un asemenea dictator descoperă într-adevăr un complot, el este întărit în convingerea că avea dreptate când instaura teroarea iar cruzimea devine mai mare.

În lucrarea „Nevroză, psihoză, perversiune”, Freud arată că aceste cazuri de paranoia se sustrag, în cea mai mare parte, cercetării analitice. În urma unui studiu intensiv asupra a doi paranoici, Freud extrage anumite elemente noi, specificce personalităților paranoice: „primul caz se referă la un bărbat tânăr, cu o paranoia de gelozie pe deplin formată, al cărei obiect era soția sa, care îi era ireproșabil fidelă. El depășise deja o perioadă furtunoasă, dominată fără întrerupere de delir. Atunci când l-am văzut, el producea numai atacuri izolate care țineau mai multe zile și, interesant, de regulă, în ziua care urma unui act sexual satisfăcător, de regulă pentru ambele părți. Este justificată concluzia că de fiecare dată după satisfacerea libidoului heterosexual, componenta homosexuală coexcitată își forțează exprimarea în actul de gelozie.”

Anormalitatea tânărului studiat se reduce la observarea inconștientului soției sale și aprecierea acestuia mai bine decât ar fi făcut-o altcineva. Freud afirmă că și paranoicii persecutați se comportă total asemănător. Nici ei nu recunosc la alții nimic indiferent și folosesc în „delirul lor de relație” cele mai mici semne pe care la dau acești străini. Sensul delirului lor de relație este așteptat de la toți străinii ceva de ordinul iubirii; aceștia însă nu le arată acest lucru, râd când trec pe lângă ei, gesticulează și asemena lucruri nu se fac dacă există vreun interes prietenos la adresa parsoanei care se află în apropiere. Acestea se fac numai dacă această persoană îți este total indiferentă, dacă o poți trata ca pe un vid și paranoicul nu este chiar atât de lipsit de dreptate în ceea ce privește înrudirea de bază între conceptele de „străin” și „dușmănos”, atunci când în raport cu cererea lui de iubire, resimte o astfel de indiferență ca dușmănie.

În momentul în care Freud analizează visele acestui bărbat paranoic, apar anumite surprize. Aceste vise nu s-au manifestat în același timp cu izbucnirea atacului, însă în timpul dominației delirului, ele erau pe deplin nedelirante și nu puneau mișcările homosexuale într-o deghizare mai puternică decât cea recunoscută de obicei. Freud afirmă cu această constatare că paranoia nu se impune în vis. Starea de homosexualitate putea să fie ușor trecută cu vederea la acest pacient. El nu a dezvoltat nici o prietenie și nu a manifestat nici un interes social.

În cel de-al doilea caz, Freud vorbește despre un tânăr care, în relația cu tatăl său, manifestă o ambivalență extraordinară:

„Pe de o parte, el era un rebel deschis, care s-a îndepărtat manifest în toate domeniile de dorințele și idealurile tatălui, pe de altă parte, pe un nivel mai profund, el era cel mai supus dintre fii, care și-a refuzat, după moartea tatălui, cu cea mai pioasă conștiință vinovată, plăcerea femeii.”

Tânărul manifesta neîncredere față de bărbați, dar, în mod paradoxal, face tot posibulul să fie trădat și evitat de toți prietenii săi. În urma studierii acestui ultim caz, Freud concluzionează că pot exista idei clasice de persecuție, fără să existe credință în ele și valorizarea acestora. Aceste idei au apărut și în timpul analizei sale dar nu le-a acordat o prea mare importanță. La fel se poate întâmpla și în mai multe cazuri de paranoia și, atunci când apare o astfel de îmbolnăvire, se pot considera ideile delirante exprimate drept producții noi, în timp ce ele ar fi putut să existe de mai mult timp.

În cele două cazuri studiate de Freud, apare opoziția în ceea ce privește comportamentul viselor. În timp ce în primul caz, visele erau lipsite de delir, cel de-al dolilea pacient avea un număr mai mare de vise de persecuție. Freud soluțonează întrebarea care poate să apară în urma analizei viselor celor doi pacienți, întrebare legată de problema dacă paranoia se poate impune și în vis, acesta din urmă fiind doar „o formă de gândire”, o deformare a materialului de gandire preconștient. Visul a adoptat în ambele cazuri ceea ce era refulat în viața lucidă în acel moment.

4.PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ

Acest termen de „psihoză maniaco-depresivă” este elaborat de știința psihiatrică de la începutul secolului al XX-lea, de la termenii de „psihoză”, „manie” și „depresie”, pentru a desemna alături de „paranoia” și „schizofrenie”, a treia mare componentă a psihozei în general.

Psihoza maniaco-depresivă se caracterizează prin dereglări ale dispoziției care iau forma alternanței între stări de agitație maniacală și stări melancolice.

Geneza noțiunii de psihoza maniaco-depresivă în nosografia psihiatrică și ăn clinica psihanalitică, de la Freud la Melanie Klein, trecând prin Ludwig Binswanger, se leagă de istoria generală a melancoliei.

Termenul de „melancolie”este derivat din cuvintele grecești „melas”, care se traduce prin „negru” și „chole”, care înseamnă „bilă”. Acest termen este utilizat în filozofie, literatură, medicină, psihiatrie și psihanaliză.

Melancolia desemnează, începând din Antichitate, o formă de nebunie caracterizată prin tristețe profundă, de o stare depresivă ce poate conduce la sinucidere și de manifestări de teamă și descurajare, care pot să ia aspectul delirului.

Deși melancolia ocupă un loc foarte important în sistemul freudian, cele mai frumoase studii referitoare la ea nu au fost elaborate pe discursul psihiatric sau psihanalitic, ci de poeți, istorici și pictori:

„De la descrierea dată de Homer tristeții lui Belerofan, era urmărit de mânia zeilor pentru că a jinduit să se urce până la cer, și până la teoretizarea de către Aristotel a „geniului melancolic”, trecând prin povestirea mistică a lui Hipocrate despre Democrit, filosof „nebun” care râdea de tot și diseca aniamlele pentru a descoperi cauza melancoliei lumii, această formă a plângerii parpetului a fost întotdeauna expresia cea mai incandescentă a revoltei gândirii și, în același timp, manifestarea cea mai radicală a unei dorințe de dispariție legate de pierderea unui ideal”.

Erwin Panofsky (1892 – 1968) afirmă că istoria melancoliei ar fi istoria unui transfer permanent între domeniile bolii și spiritului care ar povesti intensa și sumbra strălucire a subiectului civilizației, căzut victimă slăbiciunii propriei dorințe.

Dacă medicul englez Thomas Willis (1621 – 1675) a fost primul în secolul al XVII-lea care a apropiat mania de melancolie, pentru a defini un ciclu moniaco-depresiv, filosofului Robert Burton (1577 – 1640) îi revine meritul de a fi oferit în lucrarea sa „Anatomia melancoliei”, scrisă în 1621, versiunea canonică a unei noi concepții despre melancolie deja intrate în obișnuință.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, melancolia a fost privită drept un simptom major al unui plictis distilat de vechea societate, acest simptom părea să afectze tinerii burghezi excluși de la privilegiile nașterii și declasații rămași fără reper. Erau afectați în egală măsură și aristocrații fără ocupație și privați de dreptul de a face avere.

Victor Hugo privea melancolia drept o fericire de a fi trist. O dată cu constituirea cunoașterii psihiatrice, în secolul al XIX-lea, melancolia a primit diverse semnificații de la „fericire de a fi trist” la aceea de a fi o adevărată boală mentală, pentru ca apoi să fie înscrisă într-o nouă nosografie dominată de diviziunea operată între psihoză și nevroză.

Jean Etienne Esquirol (1772 -1840) i-a dat melancoliei numele „lipemanie”, pentru ca, ulterior, Jean-Pierre Falret (1794 – 1870) să o numescă nebunie circulară, fiind apropiată de manie. Spre sfârșitul veacului va fi integrată de Emil Kraepelin nebuniei maniace depresive, pentru a se topi apoi în psihoza maniaco-depresivă.

Freud, fiind puțin interesat de psihiatrizarea melancoliei, a renunțat să apropie mania și depresia, preferând să numească melancolia drept un destin subiectiv.

În continuare, vom discuta pe tema depresiei, a caracteristicilor pe care le regăsim la personalitățile depresive și a psihoterapiilor în materie de depresie, aplicate astăzi.

Caracteristicle pe care le regăsim, de obicei, la personalitățile depresive sunt:

pesimism: în orice situație s-ar afla, depresivul vede doar latura sumbră a acesteia, posibilele riscuri, supraevaluând aspectul negativ și minimalizând-ul pe cel pozitiv

dispoziție tristă, pe baza căreia subiectul manifestă tristețe, chiar și în situația în care lipsesc evenimentele neplăcute care să justifice această dispoziție

anhedonie: subiectul nu resimte plăcerea, nici în cazul unei activități sau situații considerate în mod obișnuit ca fiind agreabile.

autodepreciere, stare în care subiectul nu se simte „la înălțime”, nutrește sentimente de inaptitudine sau de culpabilitate.

Unele forme cronice de depresie de intensitate medie sunt desemnate de psihiatri sub numele de distimie. Conform clasificării Asociației Psihiatrice Americane, sindromul depresiv trebuie să dureze cel puțin doi ani pentru a fi clasificat drept distimie. În cazul persoanelor care suferă de distimie, riscul unui episod depresiv major, într-un anumit moment al vieții este major.

Potrivit studiilor, distimia afectează între trei și cinci la sută din persoane, de-a lungul vieții; ca și în cazul depresiei, de două ori mai multe femei decât bărbati. Aproximativ cincizeci la sută din numărul distimiilor încep înaintea vârstei de douăzeci și cinci de ani și pot dura oricât, de cele mai multe ori pot fi cu greu distinse de o tulburare de personalitate.

Pe de altă parte, suferind de alte tulburări de personalitate, suferă de distimie, fără să se poată preciza dacă sindromul depresiv a favorizat apariția tulburării de personalitate sau dacă eșecurile provocate de aceste tulburări au condus la apariția distimiei.

Distincția dintre diferitele forme de distimie și ceea ce alte clasificări desemnează drept personalități depresive, fac obiectul unei dezbateri profunde între specialiști. Această dezbatere continuă să fie alimentată de noi și noi studii.

Medicina și psihologia nu oferă soluții ci remedii, adesea eficiente, cum sunt psihoterapiile și medicamentele.

În ceea ce privește psihoterapiile, în materie de depresie, acestea îmbracă trei forme:

Psihoterapiile de orientare psihanalitică își propun să ajute pacientul să conștientizeze acele „blocaje”, până atunci inconștiiente, care îl împiedică să resimtă plăcerea. Nu se poate vorbi de o simplă explicație, ci de o conștientizare a acestor mecanisme inconștiente, inclusiv când ele se manifestă în relația dintre pacient și terapeut , relație numită de Freud – transfer. Psihoterapia de orientare psihanalitică trebuie să fie adaptată problemelor specifice personalității depresive. Este preferabil ca terapeutul să fie interactiv și să vorbească. În caz contrar, pacientul nu va suporta tăcerile prelungite, pe care le va considera semn de respingere și dezineres față de propria persoană, neinteresantă, după cum crede el. Terapeutul nu trebuie să evite discutarea problemelor imediate din viața cotidiană ale pacientului. În cazul unei recidive depresive intense, care necesită o medicație antidepresivă, terapeutul trebuie să se adreseze unui medic.

Terapiile cognitive au fost special elaborate pentru tratarea depresiei. Aceste terapii consideră depresia ca fiind legată de anomalii în prelucrarea de către pacient a informației. Obiectivul este acela de a-l ajuta pe pacient să își reconsidere propria viziune pesimistă asupra lumii și a propriei persoane. Terapeutul intervine, chestionându-și pacientul în manieră sarcastică pentru a-l face să reflecteze singur la propriile convingeri depresive.

În pofida faptului că studiile efectuate au demonstrat succesul acestei metode, personal nu sunt de accord cu ea deoarece maniera sarcastică aplicată de psihoterapeut pacientului, poate crea blocaje în atitudinea acestuia din urmă, conducând în cele din urmă la agravarea stării depresive a acestuia.

Terapia interpersonală izvorâtă din psihologia Eului a avut rezultate echivalente sau chiar superioare terapiei cognitive în cazul depresiei.

Medicul englez Thomas Wills (1621 – 1675) a fost primul care a legat două forme de nebunie descrise deja în Antichitate – mania și melancolia- pentru a defini ciclul maniaco-depresiv, ceea ce a permis ulterior reunirea în aceeași boală mentală a maniei și melancoliei. În 1852, alienistul francez Jean-Pierre Falret (1794 – 1870) a dat numele de nebunie circulară acestei entități unice.

În 1899, Emil Kraepelin a desemnat prin nebunia maniaco-depresivă, nebunia circulară care urma să devină, în cadrul unei nosografii generale a psihozelor, psihoza maniaco-depresivă.

Interesul lui Freud pentru melancolie se manifestă încă din anul 1895, când, într-un manuscris trimis lui Wilhelm Fliess, apropia melancolia de doliu, comparând-o cu anorexia și punând-o în relație cu absența excitației sexuale somatice.

Pe 13 mai 1897, Freud îi trimite lui Wilhelm Fliess cea mai clară încercare de explicare a melancoliei:

„Impulsurile dușmănoase față de părinți (dorința ca ei să moară) sunt o parte integrantă a nevrozei. Ele apar la lumina zilei, în conștiință, ca reprezentări obsesive. În paranoia, le corespunde cel mai acut dintre delirurile de urmărire. Aceste impulsuri vor fi refulate dacă se impune mila pentru părinți: boală, moartea acestora. O manifestare a delirului este să îți face reproșuri cu privire la moartea lor (așa-zisa melancolie) sau să te pedepsești isteric, în ideea de răzbunare, cu aceleași stări de boală pe care le-au avut. Identificarea care are loc astfel nu este, se vede, nimic altceva decât un mod de gândire și nu face utilă cercetarea motivului”

În 1897, Freud publică un text magistral pe această temă: „Doliu și melancolie” făcând din al doilea termen forma patologică a celui dintâi. În această lucrare, Freud dă definiția melancoliei, și relația acesteia cu delirul:

„Melancolia se remarcă din punct de vedere psihic printr-o indispoziție foarte dureroasă, printr-o anulare a interesului pentru lumea exterioară, prin pierderea capacității de a iubi, prin inhibarea oricărei performanțe și prin depreciera încrederii de sine, depreciere ce se manifestă prin reproșuri, insulte făcute sieși, și care ajunge chiar la o așteptare delirantă a pedepsei.”

În aceeași lucrare, Freud afimă că vom înțelege mai bine această imagine dacă ne gândim că doliul manifestă aceleași trăsături, cu excepția uneia:

„[…] tulburarea încrederii în sine nu se mai aplică în cazul lui. Alminteri era la fel. Doliul profund, reacție la pierderea unei persoane iubite, include aceeași dispoziție dureroasă, pierderea interesului pentru lumea exterioară, pierderea capacității de a înțelege vreun nou obiect al iubirii, dezinteresul față de orice realizare care nu are vreo legătură cu amintirea celui mort. Înțelegem ușor că această inhibare și limitare a Eului este expresia dăruirii exclusive doliului, ceea ce înseamnă că nu mai rămâne nimic pentru alte intenții și interese.”

Reținem că Freud găsește un punct comun melancoliei și doliului. Acesta are în comun cu doliul faptul că trece după o anumită perioadă, fără să lase în urmă schimbări majore vizibile.

Subiectul, aflat în proces de autocritică, se descrie ca fiind un om mărunt, egoist, nesincer, dependent, un om care a încercat întotdeauna să își ascundă slăbiciunile.

Dacă în travaliul de doliu, subiectul ajunge să se detașeze progresiv de obiectul pierdut, în melancolie acesta se simte vinovat de moartea petrecută, o neagă, se crede posedat de defunct sau atins de boala care i-a determinat moartea. Eul se identifică cu obiectul pierdut, până acolo încât se pierde de el însuși, în infinita disperare a unui iremediabil neant.

Înainte de publicarea textului „Doliu și melancolie”, Freud îl trimite lui Karl Abraham, mare specialist freudian în psihoze, și în special în melancolia sub forma psihozei maniaco-depresive, căruia i-a consacrat mai multe articole.

La sfârșitul secolului al XX-lea depresia devine, în societățile industriale avansate, echivalentul isteriei. Aceasta din urmă este văzută drept o revoltă a corpului femenin împotriva opresiunii patriarhale. O sută de ani mai târziu depresia îmbracă forma unui eșec al paradigmei revoltei într-o lume lipsită de idealuri.

Freud demonstrează că există un invariant în structura melancoliei. Acesta constă în imposibilitatea permanentă pentru un subiect de a face travaliul de doliu după un obiect pierdut. Acest aspect explică prezența renumitului „temperament melancolic” la marii mistici, amenințați fiind să se îndepărteze de Dumnezeu, la revoluționarii aflați în căutarea unui ideal ce se ascunde și la anumiți creatori conduși de dorințe de depășire și perfecționare.

5.ANGOASĂ ȘI NEVROZA DE ANGOASĂ

Freud se confruntă, pentru prim dată cu problema angoasei în cadrul cercetărilor sale asupra „nevrozelor actuale”, ceea ce se observă în lucrarea sa despre nevroza de angoasă din volumul „Inhibiție, simptom, angoasă”.

În 1895, părintele psihanalizei era tributar princiipiului constanței, potrivit căruia sistemul nervos are tendința de a reduce cantitatea excedentară de excitație. De aici rezultă că surplusul de excitație se transformă în angoasă. Acest fapt este valabil pentru nevrozele actuale. În cazul psiho-nevrozelor, mecanismul este absolut același, doar că originea acumulării excitației este una de natură psihică.

Această idee va fi susținută de Freud timp de treizeci de ani, pentru ca în lucrarea „Inhibiție, simptom, angoasă” să renunțe la această idee. Angoasa nu va mai fi aici o acumulare de libido, ci o reacție tipică la o situție de pericol. El mai susține faptul că e posibil ca acest „prea plin” de libido nefolosit să își găsească descărcarea în dezvoltarea de angoasă.

În ceea ce privește prima teorie a angoasei, elaborată între anii 1896 – 1907, Freud asociază geneza angoasei coitului nesatisfăcător.

În 1908, în prefața cărții lui Wilhelm Stekel „Stările nervoase de angoasă și tratamentul lor”, Freud își schimbă concepția și pune în relație angoasa cu fantasmele uterine. Anul următor, într-o notă adăugată la „Interpretarea viselor”, face din naștere prototipul afectului de angoasă. Este o ipotezăî la care părintele psihanalizei nu renunță niciodată.

În 1924 apare însă lucrarea lui Otto Rank, „Traumatismul nașterii” în care acesta face mai mult decât să reia și să dezvolte într-o linie fidel freudiană ideea despre primordialitatea angoasei din momentul nașterii. Rank va susține că toate manisfestările ulterioare de angoasă ale individului sunt menite unei încercări de a descărca această angoasă, de a o abreacționa. Astfel Rank detronează complexul Oedip din poziția sa daterminant etiologică și creează un sistem terapeutic menit să ajute subiecții în depășirea traumei nașterii.

La început, Freud a privit cu aprobare lucrarea lui Otto Rank, dar schimbarea de vedere care a urmat în gândirea lui Freud l-a determinat să gândească exact contrariul.

Freud ia poziție în raport cu teza lui Rank, creând trei termeni:

Realangst, ceea ce reprezintă angoasa în fața pericolului;

Automatische angst, reprezentând angoasa automată

Angstsignal, tradusă prin angoasa semnal.

În primul caz, angoasa subiectului este caracterizată de ceea ce o motivează, respectiv de un pericol exterior care are la origine imaturitatea biologică a omului.

În al doilea caz este o reacție la o situție traumatică de origine socială prin care organismul se apără spontan.

În cel de-al treilea caz, este reproducerea, într-o formă atenuată, a unei situații traumatice trăite în mod primitiv. Angoasa semnal este un mecanism pur psihic, mecanism ce funcționează ca un simbol mnezic și care permite Eului să reacționeze printr-o apărare.

Această teorie conduce la luarea în considerație a realității traumatismului, în sens rankian și la evidențierea valorii paradigmatice a angoasei legată de separarea de mamă, permițându-ne chiar să nu atribuim nașterii înșiși valaorea unui traumatism în sine.

Freud afirmă că angoasa este problema fundamentală a tuturor nevrozelor:

„Angoasa e ceva resimțit. O numim „stare afectivă”, chiar dacă nu știm nici ce este un afect. Ca senzație, ea are cel mai evident caracter de neplăcere, dar aceasta nu îi epuizează cauzalitatea; nu putem numi „angoasă” orice neplăcere. Există alte senzați icu caracter de neplăcere (tensiuni, durere, doliu) și în afară de această calitate de neplăcere trebuie să aibă și alte particularități”.

În lucrarea „Inhibiție, simptom, angoasă” descoperim că la originea angoasei se află o creștere a excitației, care creează atât caracterul de neplăcere cât și eliberează. Angoasa ia naștere drept o reacție la o stare de pericol, ea fiind produsă numai urmând o regulă atunci când se instalează din nou această stare. Angoasa este deci reacția la pericol, determinând astfel comportamentul Eului aflat în apărare.

În aceeași lucrare, Freud afirmă că:

„orice situație de pericol corespunde unei anumite perioade a vieții sau faze de dezvoltare a paratului psihic și pare justificată pentru aceasta. Ființa umană la vârsta copilăriei timpurii nu este într-adevăr înarmată pentru a stăpâni psihic sume mari de excitație, care vin din interior sau din exterior. Într-o anumită perioadă de viață, cel mai important interes este ca persoanele de care subiectul depinde să nu îi retragă îngrijirile lor tandre. Dacă, în poziția sa față de mamă, băiatul îl percepe pe puternicul său tată ca pe un rival […] el are justificarea de a se teme de tată și frica de pedeapsa acestuia, se poate manifesta ca angoasă de castrare. Odată cu intrarea în relații sociale, angoasa față de supraeu, angoasa morală devine o necesitate.”

În evaluarea diagnostică, trebuie pornit de la modul manifestării angoaselor. Un criteriu important de diferențiere îl reprezintă contextul nevrozei de angoasă.

Nevroza de angoasă este caracterizată prin teama de necontrolat. Acest concept cât și prima descriere a simptomatologiei sunt date de Freud, care a diferențiat diagnostic sindromul nevrozei de angoasă de neurastenie.

În lista tulburărilor corporale care apar în atacul de angoasă, Freud enumeră tulburări ale activității cardiace, palpații cu o aritmie scurtă, tahicardie, tulburări ale respirației, dispenee nervoasă, accese de transpirație, tremurături, accese de diaree, vertij locomotor.

Nevroza de angoasă include manifestarea de atacuri și atitudinea de așteptare ipohondrică. Cunoașterea corelatelor somatice ale angoasei, fiziologiei, neuroendocrinologiei și neurofiziologiei a crescut considerabil în ultimii ani:

„Rezultatele studiilor epidemiologice și terapeutice în domeniul angoaselor au condus la faptul că, în noua clasificare americană (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorder) o serie de tulburări psihice, precum atacurile de panică, fobia au fost rezumate sub denumirea „tulburări de angoasă”. În acest sistem de clasificare, atacurilor de panică le este atribuit un rol determinant și pentru înțelegerea altor tulburări de angoasă. Astfel, în noua revizuire a acestui sistem de clasificare, agorafobia este considerată o consecință a atacurilor de panică”.

Criteriile diagnostice pentru „tulburările de panică” se suprapun în mare parte în complexul de simptome pe care l-a descris Freud pentru atacul de angoasă. În prima sa descriere a nevrozei de angoasă, Freud consideră agorafobia drept o consecință a atacului de angoasă. Conceptul fiziologic de angoasă, pe care Freud îl pusese la baza nevrozei de angoasă și inclusiv a atacurilor de panică, a fost revizuit în mod insuficient în psihanaliză. Angoasa lipsită de obiect este aparent fără mortiv. Având drept fundament, o disponibilitate crescută pentru angoasă, formată în istoria vieții, în cazul nevrozei de angoasă o multitudine de semnale de pericol percepute inconștient pot declanșa un atac de angoasă. Aceste descoperiri au acondus la revizuirea teoriei psihanalitice a angoasei în opera lui Freud – „Inhibiție, simptom, angoasă”.

Dipoziția spre reacții de angoasă poate fi fi transformată printr-o multitudine de semnale de pericol într-o stare acută de angoasă. În unele situații limită, aproape fiecare stimul poate declanșa un atac de angoasă, iar aceasta din urmă, netratată, poate să devină o stare de durată. La celălalt capăt al spectrului regăsim fobiile, în cazul cărora se ajunge la declanșarea angoasei printr-un stimul circumscris, respectiv o situație specifică, pe care pacientul o poate evita. Freud și Kierkegaard ajung, în mod independent, să afirme deosebirea dintre angoasă și frică. Aceasta constă în faptul că frica se referă la ceva determinat iar angoasa este adesea o dispoziție aparent fără obiect.

La revizuirea teoriilor angoasei, Freud s-a văzut forțat să inverseze contextul de condițonare dintre angoasă și refulare. El spera ca cercetarea fobiilor să confirme faptul că libidoul se transformă în angoasă. Această ipoteză nu s-a împlinit. S-a întâmplat contrariul. În fobia de animale trebuia văzută o angoasă reală, un pericol amenințător.

Angoasa, ca fenomen fundamental al nevrozei, își dobândește poziția specială în explicarea psihogenetică și psihodinamică a simptomelor. Acestea se formează pentru a evita situații de pericol speciale.

În teoria lui Freud, angoasa de pierdere a unui obiect sau de pierdere a iubirii unui obiect, ca angoasă de separare, ocupă un loc central, căreia îi este subordonată angoasa de castrare, ca un conținut special al angoasei de separare. În cazul pierderii obiectului, adesea predomină reacția depresivă. Numitorul comun dintre angoasă și depresie este neajutorarea în fața pierderilor reale s-au resimțit psihic. În neajutorarea depresivă după pierderi suferite, angoasa poate trece complet într-un plan secundar.

Dacă angoasa este, așa cum afirmă Otto Fenichel în lucrarea „Teoria psihanalitică a nevrozelor”, forma cea ami simplă de compromis între tendința instinctuală și apărarea față de respectiva tendință, isteria de angoasă este cea mai simplă formă de nevroză. În ultimul caz, angoasa apare legată de o situație determinată, ceea ce dă conținutul fobiei.

Atât angoasa, ca teamă fără obiect precizat, cât și fobia, ca frică de la persoană sau animal, pot fi în mod excelent ilustrate prin cazul „micul Hans”, unul dintre cele cinci cazuri clinice ale lui Freud, despre care vom discuta într-un capitol următor.

Atacurile nevrotice de angoasă sunt incluse într-un câmp afectiv și cognitiv complex. De accea, nevrozele de asngoasă pot fi declanșate și întrerupte în locuri diferite ale cercului. Inervențiile terapiei comportamentale se îndreaptă îndeosebi asupra întreruperii cercului vicios, ca proces care se autoîntreține. Succese de durată demonstrează că intervenția în geneza actuală poate fi eficientă cauzal.

Angoasele cu un tablou clinic care se conformează mai mult sau mai puțin complet descrierilor lui Freud, sunt, alături de alcoolism și depresii, cele mai frecvente boli psihice. În atacul de angoasă devine manifest un model biologic fundamental, pe baza unei disponibilități de reacție personale, când se adaugă factori declanșatori situației.

Din punct de vedere al istoriei medicinei, este remarcabil că importanța centrală a descrierii dată de Freud nevrozei de angoasă ca simptom fiziopatologic a fost redescoperită pentru întreaga medicină, condițiile psihice de apariție și de desfășurare fiind însă neglijate dacă terapia se limitează predominant la administrarea de medicamente.

Procesele psihice ce conduc la stări de angoasă nu sunt de regulă înlăturate printr-o terapie medicamentoasă.

CAPITOLUL VI

REGULI ȘI METODE PSIHANALITICE

REGULI PSIHANALITICE

Dialogul

Atenția liber flotantă

Libertate valorică și neutralitate

METODE PSIHANALITICE

Hipnoza

Metoda cathartică

Asociere liberă

REGULI PSIHANALITICE

DIALOGUL

Dialogul psihanalitic este adesea comparat cu dialogurile clasice. Acesta este și motivul pentru care vom examina mai întâi originea cuvântului.

Dialogul provine din cuvântul grecesc „dialogos”, de la „dia-„, prin intermediul și „logos”, cuvânt, conversație. La Platon, dialogul reprezenta un procedeu de căutare a devărului, prin întrebări și răspunsuri. ”Dialoguri” reprezintă de altfel, titlul general al operei lui Platon, fiecare dialog purtând numele interlocutorului principal al lui Socrate.

Stilul de dialog transmis prin Platon îl prezintă pe Socrate ca pe un ajutor la moșit, care știa cu exactitate unde trebuia utilizat forcepsul și care anticipa adesea ce copil spiritual era adus pe lume. Modul întrebărilor sale determina răspunsurile elevilor săi. Obiecțiile lui Socrate îl obligă pe interlocutorul său să încerce căutarea unui adevăr pe care el îl credea că îl cunoaște deja. Dacă un psihanalist ar adopta tehnica lui Socrate, el ar fi acuzat de manipulare. În maieutica psihanalitică, pacientul stabilește mersul lucrurilor. El are inițiativa și atât primul cât și ultimul civânt, oricât de decisivă ar fi întotdeauna contribuția psihanalistului în căutarea rezolvărilor de probleme care eliberează. Încă de la începutul unei terapii se pune problema de a crea condițiile optime pentru schimbările din pacient.

Pentru Freud, „la început” nu a fost „cuvântul”, în teoria sa a dezvoltării eul avându-și originea în eul-corporal. Simptomele „corporale” ale pacientelor isterice erau accesibile acestei metode. Ideile acestor bolnavi despre formarea și semnificația simptomelor corporale nu se încadrau în tulburările senzomotorii uzuale neurologului.

În cadrul relației pacient – analist se petrec foarte multe în planul inconștient al sentimentelor și afectelor, care nu pot fi decât într-un mod incomplet numite, delimitate și ancorate în trăirea conștientă. Între pacient și analist are loc, în realitate, mult mai mult decât un schimb de cuvinte.

Analistul este îndemnat de Freud să intervină în dialog prin interpretări, deci prin mijloace verbale. Este o mare diferență dacă analistul duce un dialog, ceea ce înseamnă o relație bilaterală, sau dacă asocierilor libere cvasi-monologate ale pacientului le sunt adăugate interpretativ conținuturi latente de semnificație.

Eul corporal, dimensiunile preconștiente și inconștiente ale dialogului psihanalitic, conțin o multitudine de moduri de comunicare pre-verbală, care se află într-o relație obscură cu eul care resimte, însă care co-determină calitatea relației dintre pacient și terapeut.

Dialogul este indispensabil, atât într-un cadru psihanalitic, cât și în cel al relațiilor interumane.

În dialogurile psihanalitice trebuie create condițiile optime pentru spontaneitatea pacientului și pentru a-i permite acțiuni de probă care anunță schimbarea căutată.

1.2 ATENȚIA LIBER FLOTANTĂ

Termenul de „atenție flotantă” este creat de Freud, în 1912 , pentru a desemna regula tehnică după care psihanalistul trebuie să îl asculte pe pacient fără a privilegia nici un element al discursului acestuia. Psihanalistul trebuie să îi dea voie pacientului să se exprime liber, ascultându-l. Totodată, analistul trebuie să lase să acționeze propria lui activitate conștientă.

Recomandarea lui Freud, ca analistul să se lase prin atenția flotantă „în voia activității mentale inconștiente”, precizează felul observării participative care facilitează perceperea proceselor de schimb emoțional – cognitive inconștiente. În starea de atenție flotantă pot să apară o diversitate de asocieri din partea analistului. Asociațiile analistului pot fi împărțite, după sursă și după obiectiv, în diferite clase. Ele aparțin unor straturi diferite, dintre care unele devin evidente analistului deja în timpul ședinței, în timp ce altele apar de-abia ca niște continuări independente ale proceselor afective și cognitive.

1.3 LIBERTATE VALORICĂ ȘI NEUTRALITATE

În terapia psihanalitică, valorile joacă un loc important. Astfel în cabinetul terapeutului, pacientul primește un număr mare de întrebări cu orientare valorică. Acestea vizează rezolvarea optimă a problemelor și pot face referire la problema fericirii sau la justificarea anumitor dorințe. Terapeutul nu introduce în discurs propriile sale valori.

Freud a legat libertatea valorică a psihanalizei de domeniul științific și nu de cel terapeutic. El apără caracterul științofic al psihanalizei, considerând că acesta era amenințat în special de contratransfer, el a folosit pentru prima dată în 1814 conceptul de „indiferență” sau „neutralitate”. Această indiferență trebuia să asigure obiectivitatea cercetării psihanliltice.doar prin intermediul neutralității, conform opiniei lui Freud, terapeutul poate avea o poziție obiectivă față de problemele pacientului.

Utopia unei științe lipsite de judecăți de valoare apare mereu în discuție, în pofida faptului că valorile sunt implicite în terapia psihanalitică. Aceasta își are motivul în concepții adânc înrădăcinate cu privire la obiectivitate. O judecată de valoare nu se poate justifica rațional, având adesea caracterul de subiectiv. Nu există reguli intersubiective fundamentale ale aplicării valorilor, motiv pentru care avem, pe de o parte, libertatea individului de a decide în ceea ce privește valorile sale, iar pe de altă parte constângerea deschisă de a adopta anumite forme de viață.

Psihanaliza își poate îndeplini funcția ei terapeutică doar în cazul luărilor de poziție normative ale terapeuților. Terapia poate fi concepută drept un proces de iluminare, posibil prin intermediul interpretărilor. Aceste interpretări fac adesea referiri la valori dar trebuie să realizăm o distincție între descrieri ale judecăților de valoare ale pacienților și adoptarea unei poziții normative cu privire la aceste judecăți de valoare.

Freud ne avertizează cu privire la pericolul de a-i impune pacientului judecăți de valoare străine. Acest pericol poate fi înlăturat dacă analistul și pacientul au în comun aceleași valori socio-culturale. În cazul în care sistemele valorice diferă foarte mult în cadrul acestei relații terapeut – pacient, șansele de succes ale unei analize scad considerabil. O soluție pentru rezolvarea acestei discrepanțe poate fi capacitatea empatică a terapeutului. Aceasta din urmă se poate identifica, cel puțin temporar cu sistemul de valori al pacientului. În caz contrar, posibilitatea de de a-l înțelege adecvat pe pacient și de a-l ajuta în cadrul imaginii sale asupra lumii este anulată. În funcție de flexibilitatea analistului, la un moment dat este atinsă o limită, în care această identificare nu mai poate fi realizată, astfel încât trebuie părăsit idealul neutralității

Neutralitatea terapeutului cu privire la sistemul de valori are o limită. Atuinci când se referă la aprecierile pacientului, analistului îi este imposibil să nu lase să se vadă cel puțin indicii cu privire la propria atitudine. Cu cât analistul se comportă mai naturl cu pacienții săi, cu atât mai multe partinități indirecte sunt cuprinse în interacțiunea concretă. Analistul trebuie totodată să se limiteze la un principiu de confirmări. În acest mod, pacientului îi este dificilă perceperea punctului unde analistul este în secret de accord și unde se îndoiește, respectiv este critic. În acest mod, pericolul partinității indirecte este mai mult sub control, dar analistul este resimțit de către pacient drept fiind anonim. Depinde de caracteristicile personalității analistului și ale pacientului către vitalitate este necesară pentru un proces terapeutic neperturbat. O importanță deosebită o are atât severitatea bolii cât și felul socializării primare a ambilor pacienți.

METODE PSIHANALITICE

HIPNOZA

Toate psihoterapiile contemporane sunt derivate din hipnoza. Acest concept este derivat din grecescul „hupnos”, tradus prin „somn” și este sistematizat între 1870 – 1878 pentru a desemna o stare modificată a conștiinței. Provocată de sugestionarea unei persoane de către o altă persoană.

Hipnotismul este un cuvât creat de medicul scoțian James Braid. Prin hipnotism, respectivul medic definește ansamblul de tehnici care permit provocarea unei stări de hipnoză la un subiect, în scopuri terapeutice. Cele două cuvinte, hipnotizări, hipnotism, sunt diferite adesea în aceeași accepțiune.

Freud nu era de accord cu metoda hipnozei și considera hipnotismul drept o tehnică barbară ce nu se putea aplica decât unui număr restrâns de bolnavi. Consecința acestui fapt, Freud abandonează rapid hipnoza pentru catharsis, așa cum o arată „Studii asupra isteriei”.

Adolfo Fernandez-Zoila, în lucrarea „Freud și psihanalizele” dă următoarea definiție acestei metode a hipnozei:

„Înțelegem prin hipnoză o stare de somn parțial, produsă artificial, în timpul

căreia subiectul rămâne capabil să se supună anumitor sugestii făcute de hipnotizator. Acest somn hipnotic e diferit de somnul obișnuit întrucât percepțiile devin posibile, ca și atenția și anumite acțiuni. De altfel, știm acum că ritmurile electroencefalogramei sunt identice celor din starea de veghe. Este vorba, cum spune Freud, de o paralizie a voinței. Din această amorție a vigilenței au plecat intervențiile terapeutice orientate către reînvierea urmelor mnezice aparent uitate”

Singur în epocă, Freud a inventat un tratament care propunea o filosofie a libertății fondată pe recunoașterea inconștientului și a căii sale regale: visul. Acest tratament inventat de Freud elibera bolnavul de rămășițele unui magnetism devenit hipnotism și sugestie.

Declinul hipnotismului începe odată cu dezvoltarea freudismului însă practicarea acestuia nu dispare. Se recurge la hipnotism între 1914 și 1918, în cursul primului conflict mondial, pentru tratarea simptomelor isterice ale soldaților atinși de nevroze de război. La fiecare criză a mișcării psihanalitice se pune problema hipnozei și a posibilelor reveniri.

De-a lungul secolului al XX-lea, mai mulți psihoterapeuți formați de Freud vor avea tendința să revină la hipnotism pentru a afirma într-o optică revizionistă că Freud nu ar fi inventat nimic nou și că ar fi fost înșelat de persoane simulatoare aflate în stare de hipnoză.

2.2 METODA CATHARTICĂ

Metoda cathartică reprezintă procedeul terapeutic prin care un subiect rreușește să-și elimine afectele patogene, apoi să le reactualizeze, retrăind evinementele traumatice de care sunt legate.

Cuvântul „catharsis” vine din limba greacă, este împrumutat de la Aristotel, care credea că tragediile erau eficace prin explozia pasională pe care o provocau spectatorilor. Efectul obținut este cel al unei abreacții, respectiv al unei descărcări emoționale prin care subiectul se eliberează de afectul atașat amintirii unui eveniment traumatic. Debarasându-se de efectul introdus și încorporat în el însuși fără voia sa, abreacția cathartică visa obținerea unei eliberări. În fața acestei eliberări subiecții rezistă, se apără și pun problematica de acum înainte deschisă a conversiei și a curei psihanalitice propriu-zise.

Ceea ce împiedică evoluția psihanalizei este această rezistență, „un fel de greutate datorită căreia ceea ce este deja acolo, se conservă, durează din cauza unei anumite forțe de inerție”

Direct inspirată din hipnoza sugestivă, metoda cathartică vizează obținerea unei purificări: o purgație care să descarce afectele patogene respectiv susceptibile să producă maladia sau tulburările care îl determină pe pacient să vină la terapeut.

2.3 ASOCIEREA LIBERĂ

Asocierea liberă este un procedeu stabilit de Freud, potrivit căruia, în cură, pacientul își exprimă fără discriminare toate gândurile care îi trec prin minte. Freud a făcut un progres decisiv recurgând la metoda asocierii libere. Acesta s-a produs între anii 1892 și 1898, fiind influențat de propria sa anliză. Asocierea liberă va deveni regula de aur a oricărui psihanalist.

Există diferite moduri de a utiliza asociațiile libere: aceea pusă la punct și cele dezvoltate de alți psihologi.

Primul care a utillizat asociațiile libere a fost Wilhelm Wundt. El nu le utiliza în scopuri terapeutice. Wilhelm Wundt le cerea subiecților să asocieze idei pornind de la cuvinte inductoare, cu titlu de metodă experimentală, în vederea măsurării timpului de reacție.

Carl Gustav Jung va realiza numeroase studii privind timpul de reacție, iar cercetările sale îl vor conduce la descoperirea complexelor. El le cerea pacienților să asocieze cuvinte la fiecare termen dintr-o listă pe care le-o prezenta acestora. În fața acestei liste, unele persoane erau incapabile să pronunțe vreun cuvânt. Acest blocaj părea a fi prilejuit de un fel de noduri psihice. Jung a numit „complexe” locurile în care asociațiile se blocau.

Un alt mod de a utiliza ascierea liberă constă în cerința terapeutului ca pacientul să spună tot ceea ce gândește și simte, fără alegere, fără a privilegia sau a omite ceva. Psihiatrul trebuie să insiste asupra faptului că tot ceea ce este gândit sau simțit trebuie exprimat, fără a neglija emoțiile.

Jean Pierre Chartier, în lucrarea „Introducere în psihanaliza lui Freud” prezintă două cazuri extreme în utilizarea asociației libere:

„Pacientul este incapabil să utilizeze asociația liberă, el este mut. Întreaga artă a psihanalistului va consta în a asculta acea tăcere. O tăcere poate fi agresivă. Poate fi de asemenea, o manifestare de siderație: persoana e împietrită de angoasă, de teamă […]. Acest fenomen se întâlnește la persoanele pentru care a gândi, a zice și a face sunt în mod inconștient echivalente[…]”

Acesta este primul caz de utilizare a sociației libere. În aceeași lucrare este menționat și cel de-al doilea caz:

„Pacientul utilizează prea multe asociații de idei. El le produce fără contenire […]. S-ar putea spune că pentru el viața e o uriașă ședință de psihanaliză[…]”

Aceste două cazuri sunt aparent opuse. Dar conceptul comun surprins în ambele cazuri este acela de rezistență.

„Acela care este incapabil să facă asociații face în mod evident să eșueze psihanaliza, căci numai asociația permite să ajungă la produsele patologice inconștiente ale subiectului: fără asociația psihanaliza este imposibilă”

Freud a observat că ceea ce era important în cadrul unei ședințe, era faptul ca pacientul să spună totul, indiferent care erau cuvintele sau imaginile care veneau în mintea subiectului. Caractereul lor ridicol, insignifiant, aparent lipsit de importanță sau deopotrivă, dificeil de verbalizat nu trebuia să constituie un impediment pentru ca pacientul să nu exprime totul. În ceea ce îl privește, pacientul trebuie să fie sigur că analistul său îl ascultă cu atenție, fără a-l judeca sau a interveni într-un mod negativ în derularea fluxului verbal al discurului său. Aceste date sunt dobândite foarte repede de îndată ce cura se îndepărtează de hipnoză mai întâi, de abreacția – cathartică simplă, ulterior. Aceste directive se fundamentează pe două supoziții: a asociației și a atenției flotante. Importanța „ideilor care vin din ele însele” a fost înțeleasă foarte repede de către Freud.

CAPITOLUL VII

CAZURILE

Herbert Graf – Micul Hans

Ida Bauer – Cazul Dora

Ernst Lanzer – Omul cu șobolani

Serghei Constantinovici – Omul cu lupi

Daniel Paul Schreber – Paranoia

1.MICUL HANS

Cura micului Hans ocupă un loc special în analele freudismului, fiind considerată drept unul din marele cazuri din istoria psihanalizei. Motivul acestei aprecieri este acela că, mai întâi, pacientul era, pentru prima dată, un copil, apoi pentru că Freud, în loc să acupe poziția de analist, intervenea, în acest caz, ca supervizor.

Analiza propriu-zisă a micului Hans se desfășoară la începutul anului 1908. cu autorizarea tatălui lui Hans, Freud publică protocolul în 1909, dar face deja referire la micul Hans în două articole despre sexualitatea infantilă, apărute în 1907 și 1908.

Istoricul bolii copilului este prezentat de tatăl acestuia. Freud este cel care a condus în întregime planul tratamentului, având o singură discuție cu băiatul. Din 1906, când copilul nu avea încă trei ani, tatăl său, cucerit fiind de psihanaliză, ascultându-și soția care îi vorbea despre cura cu Freud, își notează tot ce se referă la sexualitatea fiului său pentru a transmite datele maestrului, de care se apropiase.

De la primele notițe ale tatălui, aflăm că micul Hans manifestă un deosebit interes față de o anumită parte a propriului corp, pe care el o numește „face – pipi”. Astfel că, la vârsta de trei ani, el o întreabă pe mama sa dacă are și ea un „face – pipi”, primind de la aceasta un răspuns afirmativ. Copilul adresează aceeași întrebare și tatălui. La aceeași vârstă, dus pentru prima dată într-un grajd, a asistat la procesul mulgerii unei vaci și apoi a exclamat mirat: „Uite, din face – pipi iese lapte”. Ulterior descoperă, pe baza propriilor obsevații, categoriile. Vede cum este evacuată apa dintr-o locomotivă, căreia îi atribuie și acesteia un „face – pipi”, dar se află în dificultate în momentul în care trebuie să precizeze locul unde are locomotiva acel „face – pipi”. Mai târziu, copilul știe să facă anumite deosebiri între obiecte și animale, constând că masa și scaunul nu au „face – pipi”, dar câinele și calull, da. Acest ineres manifestat de micul Hans nu se limitează doar la teorie ci îl conduce pe micuț să își atingă penisul iar mama îl surprinde asupra acestui fapt. Amenințarea acesteia că îi va tăia „face – pipi-ul”dacă va continua acest gen de activitate nu induce însă nici un sentiment de culpabilitate băiatului dar, va sublinia Freud, îl face să resimtă complexul castrării. Urmându-și explorările, copilul este uimit de faptul că mama sa adultă fiind, nu are un „face – pipi” la fel de mare ca a unui cal.

Cel mai important eveniment din viața micului Hans a fost la nașterea surorii sale, Hanna, atunci când el avea trei ani și jumătate. Acest eveniment a înăsprit relațiile sale cu părinții:

„În febra care îl cuprindea la puține zile după aceea, el trădează cât de puțin acceptă această nouă adăugire. Dușmănia care a apărut trecător este curmată de afecțiune”

El manifestă gelozie față de sora lui prin afirmația că aceasta nu are dinți și de aceea nu poate vorbi. În primele zile se simte neglijat și se îmbolnăvește de angină. În timpul febrei el afirmă că nu vrea nici o surioară

Obsevațiile tatălui fac să apară o distanță între spusele copilului, care par să acrediteze fabula berzei care aduce copii, și atenția sa față de trusa medicului și ligheanul de apă însângerată din camera mamei, ceea ce pare a indica, notează Freud, prezența primelor suspiciuni față de adevărul fabulei. Lui Hans îi sunt necesare aproape șase luni pentru a-și depăși gelozia și a se convinge de superioritatea sa față de surioara mai mică. Asistând la îmbăierea Hannei, constată că ea are „un face – pipi […] încă mic” și adaugă consulator: „Când va crește, va deveni mai mare”.

Sentimentul de gelozie manifestat față de sora lui va fi justificat de Freud prin trei explicații. În primul rând, copilul simte un anumit grad de frustrare, temându-se de o despărțire temporară de mama sa. El anticipează faptul că mai târziu este posibil ca toată atenția mamei să se îndrepte asupra fetiței și nu asupra lui.

În al doilea rând, explică Freud, apare o reînviere a plăcerii trăită de el atuci când era îngrijit ca nou-născut, reînviere ce are la origine modul în care mama se comportă față de mica surioară. Freud concluzionează că:

„Ambele elemente au ca rezultat o creștere a trebuințelor sale erotice, care încep să fie lipsite de o satisfacere completă”.

În al treilea rând, nașterea surorii sale îl determină să problematizeze modul în care aceasta s-a născut. Marea enigmă o reprezintă pentru el de unde vin copii. El respinge explicația conform căreia sora sa a fost adusă de barză. Observând faptul că mama avea înainte de naștere un corp mare, pentru ca după naștere să fie slabă, copilul concluzionează că Hanna ar fi fost în trupul mamei și a ieșit afară „ca un lumpf”:

„Această naștere, afirmă Freud, și-o putea reprezenta ca pe un lucru plăcut, legat de propriile senzații de plăcere, pe care le avea când stătea pe oală, cu o dublă motivație, să aibă el însuși copii, pentru a avea plăcerea de a naște și apoi de a-i îngriji”

Ceea ce l-a tulburat este tatăl, care având, „într-un fel, de-a face” cu nașterea, îl va impiedica, în cele din urmă să stea lângă mama sa. Faptul că același tată pe care trebuia să-l urască, fiind considerat un rival, l-a iubit mereu pentru că a fost modelul său și primul tovarăș de joacă, dă naștere primului conflict afectiv:

„El se află în poziția Oeudipiană geloasă și dușmănoasă față de tatăl său, pe care totuși îl iubește din inimă, atâta timp cât nu intra în discuție mama ca origine a dezbinării”.

În această situație observăm un conflict de ambivalență, amestec de iubire și ură, ambele îndreptate împotriva celeași persoane.

Hans traverseză ulterior o perioadă marcată de căutarea emoțiilor erotice. El este îndrăgostit și insistă ca părinții fetei să îi dea voie acesteia să doarmă cu el.

Atunci când avea vârsta de patru ani și jumătate, un vis îi exprimă dorința, pe viitor refulată, de a face iarăși exhibiționism, așa cum făcuse cu un an înainte, în fața unor fetițe. Această perioadă se încheie în momentul în care, asistând la îmbăierea surorii sale, recunoaște diferența dintre organele sexuale masculine și feminine.

„Boala” micului Hans se declanșează la doar câteva zile după acest vis. Dialogurile dintre tată și copil, transmise lui Freud de către tatăl copilului, îi permit psihanalistului să ghideze cura și să reconstituie evoluția tulburărilor și dispariția lor.

Această perioadă începe cu o scrisoare a tatălui care, neliniștit fiind de agitația nervoasă a copilului, atribuie starea respectivă excesului de tandrețe manifestată de mamă. Freud refuză acest punct de vedere, apărând-o pe mama lui Hans. El susține că analiza nu constă în faptul de a înțelege, încă de la început, un caz patologic. Această întelegere devine posibilă mai târziu, după ce se acumulează o cantitate mai mare de informație.

Înainte de declanșarea stării anxioase, Hans a avut un vis pe care Freud îl numește „vis de pedepsire”. Copilul visează că mama sa, cu care se poate alinta, pleacă și îl părăsește. Acest vis atrage atenția asupra unei îngrijorătoare refulări. Este un vis de pedeapsă și de refulare, din care copilul se trezește înspăimântat.

Freud notează că: „procesul inconștient poate fi cu ușurință reconstituit. Copilul a visat tandrețea mamei, adormit cu ea, toată plăcerea s-a transformat în angoasă și tot conținutul de reprezentări s-a transformat în opusul său. Refularea a repurtat victoria asupra mecanismului visului”

Acest vis a avut ecoul avantajelor obținute când mama îl luă în patul ei, cu o vară înainte, de fiecare dată când Hans manifesta anxietate și ori de câte ori tatăl era absent. Câteva zile mai târziu, Hans, plimbându-se cu guvernanta izbucnește în plâns și vrea să se întoarcă acasă la mama lui pentru a fi alintat de aceasta. A doua zi, mama vrea să îl ia la plimbare dar copilul refuză, plânge, apoi se lasă condus manifestând o teamă intensă, despre care nu va vorbi decât la întoarcere. Acesta mărturisește că îi era teamă să nu îl muște un cal. Seara, el manifestă o nouă criză de angoasă la ideea despre plimbarea de a doua zi și teama că în camera sa va veni calul. El vrea să rămână lângă mama lui, să fie alintat de ea. Amintirea faptului că a fost despărțit de ea, când s-a născut sora lui, poate contribui, este de părere tatăl, la această dorință.

Acestă stare de angoasă nu a fost atât de bruscă. Ea a apărut din momentul în care Hans a visat că mama lui ar fi plecat.

Pentru a înțelege mai bine această situație, îl vom cita pe Freud, care afirmă, despre isteria de angoasă, următoarele:

„ în anumite cazuri de boală, isteria de angoasă se poate contopi cu isteria de conversie. Într-o măsură variabilă, există de asemenea isterie de conversie pură, fără angoasă, precum și isteria de angoasă pură, care se manifestă prin sentimente de teamă și fobii, fără conversie. Un astfel de caz este cel al micului nostru Hans”

Reprezentarea pe care o furnizează copilul despre conșinutul fobiei sale este cea de a fi mușcat de cal. Această fobie provine de la o întâmplare din Gmunden, care l-a impresionat pe copil. Un tată își atenționa copilul să nu întindă degetul în fața calului, deoarece acesta îl va mușca. Modul în care Hans exprimă avertismentul tatălui amintește de modul în care a fost el însuși avertizat împotriva onaniei (nu pune degetul acolo).

În lucrarea „Nevroza la copil”, Freud explică parțial frica lui Hans față de cai:

„Tatăl ar fi un cal, de care se teme din motive lăuntrice bine întemeiate.

Anumite amănunte, negrul de la gură și cel de la ochi (mustața și ochelarii ca privilegiu al oamenilor adulți) față de care Hans manifestă teamă mi se pare a fi direct transferate de la tată la cal”

În continuare trebuie să relatăm o întâmplare care a avut loc înaintea declanșării bolii și care trebuie privită drept o ocazie pentru această declanșare. Copilul mergea cu mama lui să se plimbe și a apărut calul unei trăsuri și modul în care acesta dădea din picioare, acest lucru producând copilului o puternică impresie. El s-a speriat și a crezut că va muri calul. Tatăl lui Hans a interpretat această scenă drept o manifestare a dorinței copilului ca tatăl să cadă și să maoră. Hans nu s-a opus acestei interpretări. Ulterior el a acceptat, printr-un joc, în care își mușca tatăl, identificarea tatălui cu temutul cal și din acel moment teama i-a dispărut, fiind chiar mai puțin obraznic față de tatăl său. Frica față de cai continuă însă.

Freud va rezuma aceste două cazuri, afirmând că:

„În spatele fricii manifestate prima dată, că va fi mușcat de cal, descoperim frica mai profundă că va cădea calul, și atât calul care mușcă, cât și cel care reprezintă tatăl, care îl va pedepsi pentru că nutrește dorințe atât de urâte față de el”.

În momentul în care Hans mărturisește mamei sale frica față de cal, aceasta îl întreabă dacă își atinge cu mâna „face – pipi-ul”. În urma răspunsului afirmativ, ea îi ordonă să înceteze în a mai face acest lucru, ceea ce Hans mărturisește mai târziu că nu reușește decât parțial.

În acest punct, Freud afirmă că are loc debutul angoasei și al fobiiei, între care trebuie făcută o disticție clară. Tandrețea crescândă pentru mamă traduce o aspirație libidinală refulată, căreia îi răspunde apariția angoasei. Această transformare a libido-ului în angoasă este ireversibilă, iar angoasa trebuie să găsească un obiect de substituție care va constitui materialul fobic. Este încă mult prea devreme pentru a înțelege originea materialului fobiei lui Hans, caii și frica de mușcătura lor. În acest stadiu, Freud îl sfătuiște pe tatăl copilului să îi spună acestuia că povestea legată de cai este o „prostie”. Temrnul de „prostie” va fi utilizat de tată și fiu de acum înainte pentru a desemna fobia. În plus, Freud sugereză să înceapă inițierea sexuală a copilului, pentru ca el să admită ca atât mama cât și celelalte ființe nu aveau deloc „face-pipi”.

Neglijarea diferenței dintre sexe este caracteristică pentru copil: „Ea constă în aceea că li se atribuie tuturor oamenilor și persoanelor de sex femini, un penis așa cum băiatul știe, pornind de la propriul corp.”

Iată cum explică Freud această neglijare a copilului față de diferența între sexe: „Penisul este zona erogenă directoar, deja din copilărie, obiectul sexual autoerotic principal, și prețuirea lui se oglindește logic în imposibilitatea de a-și reprezenta o personalitate asemănătoare Eului fără această parte componentă esențială. Când micul băiat are în față organul genital al unei surioare, manifestările sale, arată că prejudecata sa este deja destul de puternică, pentru a pune la îndoială percepția, el nu constată, într-un fel, lipsa membrului ci spune cu regularitate, într-un mod consolator și împăciuitor: dar este încă mic, când ea va fi mare va crește și el.”

În momentul în care tatăl, încercând să îl determine să facă diferența între sexe, îi spune că femeile nu au „face – pipi”, Hans reacționează prin comunicarea unei fantasme: el a văzut-o pe mama lui cum și-a arătat „face – pipi-ul”, pe care l-a și atins. El afirmă nu poate să își arate această parte fără să o atingă.

Această fantasmă, cum că „face – pipi-ul va crește totuși”, ne permite o primă vedere asupra modului de gândire inconștient al copilului. El se află sub impresia amenințării de castrare, pe care o resimte în momentul amenințării mamei sale, impresie care, făcută cu un an în urmă, devine acum eficientă. Asemănarea parțială dintre ceea ce el aude și ceea ce caută, îl face capabil să găsească ceea ce este inconștient.

După o perioadă de timp, fobia s-a reinstalat și s-a extins la toate animalele mari, girafe, elefanți, pelicani. În urma unei remarci a copilului despre înrădăcinarea „face – pipi-ul” său, pe care spera să-l vadă crescând împreună cu el. Freud explică faptul că animalele mari îl înspăimântă pentru că îi amintesc de dimensiunea actuală nesatisfăcătoare a organului său penian. În privința înrădăcinării, acesta este un răspuns, adaugă Freud, la amenințarea cu castrarea exprimată de mamă și care are un efect retroactiv în momentul în care neliniștrea copilului a sporit în urma anunțului oficial referitor la absența acestui organ la femei.

Micul Hans este capabil, după învingera parțială a complexului de castrare să comunice dorința sa pentru mamă și face acest lucru într-un mod deformat, prin fantasma celor două girafe.

Într-o dimineață Hans relateaza incursiunea sa nocturnă în patul părinților, explicând că în camera lui se aflau o girafă mare și o girafă șifonată, dintre care una țipă fără succes, pentru că el o ia în stăpânirea pe celaltă. Luarea în stăpânirea și-o reprezintă sub forma așezării deasupra girafei. Tatăl recunoște în această fantasmă reproducerea unei scene ce avusese loc în aceeași dimineață, în dormitor, între părinți, copilul demascând astfel dorința sa față de mamă și înlăturarea tatălui. Tatăl și mama sa devin cele două girafe din visul lui Hans. Girafa mare ar putea fi asociată cu penisul tatălui, în timp ce girafa șifonată ar reprezenta organele genitale feminine. Freud adaugă că „A se așeza” pe girafa șifonată este „o luare în posesie” fondată pe o fantasmă de revoltă împotriva tatălui și pe satisfacția că i-ar fi încălcat interdicția, ansamblul acoperind teama că mama consideră organul penian al copilului ca fiind foarte mic în comparație cu cel al tatălui. Apar astfel o serie de fantasme de efracție și de nerespectare a interdicțiilor în care tatăl este asociat copilului, marcă a suspiciunii lui Hans că tatăl face cu mâna lucruri de care tatăl ar vrea să îl priveze.

Deghizarea în fantasma cu girafele este determinată considerabil de o vizită făcută de copil la animalele mari din Schonbrunn, vizită ce avusese loc cu puține zile înainte de desenul cu girafele pe care tatăl l-a păstrat și poate și de comparația inconștientă legată de gâtul lung și țeapăn al girafei. Cu acest ultim aspect corespunde admirația ulterioară a lui Hans față de gâtul tatălui său.

Freud realizează o comparație între fantasma girafei și frica lui Hans față de cai:

„Observând că girafa, ca animal mare și interesant prin face – pipi-ul său ar fi putut fi concurența calului, în ceea ce privește rolul său de angoasă; de asemenea că tatăl și mama sunt reprezentați amândoi sub formă de girafe este un indiciu, deocamdată nevalorificat, pentru interpretarea fricii de cai.”

Imediat după fantasma cu girafele, copilul mai are două fantasme care scapă interpretării tatălui. Aceste fantasme constau în încercarea copilului de a intra la Schanbrann într-o încăpere interzisă, aceasta fiind o primă fantasmă, iar cea de-a doua în care copilul sparge un geam în tramvai, în ambele situații fiind accentuată vinovăția faptei, tatăl apărându-i drept complice.

Freud înțelege aceste două fantasme, afirmând că ele aparțin complexului posesiunii mamei:

„În copil există o presimțire a ceea ce el ar putea face cu mâna, a modului în care s-ar înfăptui luarea în posesie, și el găsește pentru ceea ce îi scapă anumite reprezentări figurate, cărora le este comună vilența, interzisul, al căror conținut nu pare a se potrivi atât de bine cu realitatea ascunsă. Putem spune că sunt doar fantasme simbolice ale copilului și nu este în nici un caz lipsit de importanță că tatăl participă la ele: „vreau să fac ceva cu mama, ceva interzis, nu știu ce, dar știu că și el o face.”

În lucrarea „Studii despre sexualitate” Freud afirmă că la copii între 3 – 5 ani are loc începutul acelei activități descrisă ca „pulsiune a cunoașterii și a investigației”

Această pulsiune a cunoșterii nu poate fi subordonată exclusiv sexualității: „Acțiunea va corespunde pe de o parte unei dominări sublimate, pe de altă parte ea lucrează cu energia plăcerii scopice”

La 30 martie 1908, Hans vine împreună cu tatăl său la Freud. Întrevederea este scurtă. Freud îl întreabă pe copil, care a vorbit despre culoarea neagră din jurul botului cailor, dacă și caii poartă ochelari. Ca urmare a răspunsului negativ al copilului, Freud îi pune aceeași întrebare, referindu-se de această dată la tatăl său. Răspunsul este tot negativ. Freud explică atunci că lui Hans îi este frică de tată, aceasta deoarece își iubește foarte mult mama.

După această ședință se instalează o ameliorare. Explicația dată copilului, afirmă Freud, i-a provocat slăbirea rezistențelor și aceasta trebuie să îi permită să își numească temerile, ceea ce se va și întâmpla.

În schimb, analiza ia o altă cale. Mama momentan uitată revine în prim plan prin intermediul fantasmelor escremențiale și al reacțiilor fobice la vedera chiloților galbeni și negri. La vederea acestora, Hans se aruncă pe jos și scuipă. Întrebat de tatăl său de ce reacționează astfel copilul răspunde că din cauza acestora. El minte pentru a substitui împrejurările în care a observat cum mama își schimbă chiloții. În realitate, afirmă Freud îmbrăcarea și dezbrăcarea acestora face parte din contextul lumpfului. Urmează fantasma instalatorului care perfprează stomacul lui Hans cu un burghiu. Copilul povestește această fantasmă:

„Sunt în cada de baie, atunci când vine lăcătușul și o deșurubează. Atunci ia un burghiu mare și mă împunge în burtă”

Tatăl traduce fantasma copilului: „Sunt în pat cu mama. Atuci vine tata și mă gonește. Cu penisul său mare mă dă la o parte de lângă mama”.

Fantasma instalatorului, fantasmă de procreare, își va găsi semnificația mai târziu, atunci când va deveni cert faptul că Hans nu crezuse nicodată povestea cu barza și că se supărase pe tatăl său pentru că îl mințise.

În aceeași zi, la prânz, Hans manifestă frica de a se spăla într-o cadă mare, temându-se „să nu cadă înăuntru”. Această frică este asociată cu dorința ca sora lui să cadă înăuntru, în timp ce mama îi face baie, copilul fiind totodată încredințat că mama lui îl iubește și nu-l va lăsa să cadă în apă.

O altă fantasmă, în care un băiat îi dă conductorului de tren 50000 de florini ca el să îl lase să călătorească cu vagonul, poate fi asociată cu un plan de cumpărare a mamei de la tată, a cărui putere stă în bogăția sa. În acel moment copilul mărturisește dorința de a-l înlătura pe tată. Motivul acestei dorințe este că tatăl îi tulbură intimitatea cu mama.

Freud conduce analiza mai departe, insistând pe juxtapunerea temerii de a fi îmbăiat cu fantasmele excremențiale – interesul, apoi dezgustul lui Hans față de fecale pe care el le numește „lumpf” – ele însele legate de plăcerea simțită de copil atunci când își însoțea mama la toaletă.

Concluzionăm că pentru Hans – și Freud se felicită că găsește aici, din nou, confirmarea a ceea ce descrisese cu câțva ani mai înainte – trăsăturile sunt încărcate, așa cum este pântecul mamelor, cu copii – excremente, căderea calului, ca aceea a „lumpf-ilor” este reprezentarea unei nașteri. Freud subliniază cu această ocazie caracterul semnificativ al expresiei „a lăsa să cadă” (traducerea literală a expresiei franțuzești „mettre bas” = „a făta”, calul care cade nu reprezintă doar tatăl care moare, ci și mama care naște. Hans va putea verbaliza dorința de a-și vedea tatăl că pleacă și va recunoște dorința de a-și poseda mama. Găsește totodată o soluție acestei situații încă generatoare de angoasă: tatăl va fi bunicul copillor pe care el, Hans îi va avea cu mama sa. Pentru a afla furia mereu posibilă a tatălui astfel înlocuit, copilul îl imaginează căsătorit cu propria lui mamă, bunica paternă a lui Hans.

O ultimă fantasmă în care un instalator îi schimbă organul penian cu unul mai mare, marchează ieșirea din o mare Oeudip și victoria sa asupra fricii de castrare. Freud ține să sublinieze că băiețelul de cinci ani pe care îl tratează prin intermediul tatălui său, Max Graf, este pe deplin sănătos somatic, fobia sa fiind un simptom cu determinare strict psihică:

„[..]. Hans nu este ceea ce se înțelege de regulă printr-un copil degenerat, înclinat ereditar spre nevroză, ci dimpotrivă, este din punct de vedere corporal, bine constituit, este vesel și o companie plăcută, un spirit deschis …”

Aceste rânduri vizează concepția psihiatrică a vremii care pusă în fața cazului micului Hans, ar fi atribuit disfuncția sa unei degenerescențe ereditare. Deși dotat cu o constituție robustă copilul se îmbolnăvește psihic dezvoltând un comportament nemotivat la prima vedere.

În lucrarea „Filosofia inconștientului”, Vasile Dem Zamfirescu afirmă că „nevroza adultului reeditează nevroza copilui, altfel spus nu există nevroză a anilor maturității, fără o nevroză a anilor copilăriei”

Cura psihanalitică se fundamentează pe această idee dedusă din experiența psihoterapeutică: „În cadrul relației cu analistul, pacientul trăiește colectiv nevroza sa infantilă sub forma nevrozei de transfer. Modificarea de personalitate se produce, în cazul unei psihanalize reușite la nivelul fundamentelor, ceea ce elimină cauzele structurale ale simptomelor.”

În urma anlizei acestui caz îi recunoaștem pe deplin meritul deosebit al lui Freud în ceea ce privește succesul tratamentului. Acest merit este recunoscut și de Vasile Dem Zamfirescu în lucrarea „Filosofia inconștientului”, el afirmă: „Printre cazurile celebre expuse de Freud există unul – cazul micului Hans – care surprinde apariția nevrozei infantile, descrie tratamentul acesteia și rezultatul său favorabil. Pentru prima dată în istoria psihanalizei un copil devenea în mod nemijlocit și cu deplin succes obiectul tratamentului și cercetării psihanalitice […]”

2.CAZUL DORA

Cazul „DORA” – scris în decembrie 1900 – ianuarie 1901 și publicat patru ani mai târziu – reprezintă prima cură psihanalitică importantă condusă de Freud, înainte de cura „Omului cu șobolani” (Ernst Lanzer) și a „Omului cu lupi”(Serghei Constantinovici Pankeiev) desfășurâdu-se între scrierea lucrărilor „Interpretarea viselor” și „Trei eseuri asupra teoriei sexualității”.

Într-o scriere adresată lui Wilhelm Fliess din 25 ianuarie 1901 Freud afirmă că a încheiat transcrierea istoriei analizei Dorei, pseudonim ales pentru o tânără de 18 ani.

Inițial; Freud dorea să dea acestui „fragment al analizei de isterie” titlul „Vis și isterie”. Această istorie de caz a fost calificată de autorul ei drept fiind cea mai subtilă din tot ceea ce a scris până la momentul respectiv. El prevede că lucrarea sa va avea un puternic impact asupra celor din jur. Acesta a fost și motivul temerii sale în ceea ce privește modul în care va fi receptată lucrarea respectivă ezitând să o plublice. De la Ernst Jones aflăm că manuscrisul a fost trimis mai întâi la „Jurnal fur Psychologic und Neurologie”, al cărui editor a respins însă manuscrisul, motivând că ar aduce atingere comandamentului madical al discreției și confidențialității. Atât aceaastă obiecție cât și grija lui Freud de a nu provoca, prin publicarea lucrării, noi neplăceri pacientei sale, l-au determinat pe acesta să amâne publlicarea istoriei de caz a Dorei până în anul 1905.

Lucrarea a întâmpinat o serie de condamnări atât științifice cât și morale. Prin acest caz, autorul încearcă să probeze validitatea tezelor sale asupra nevrozei isterice și totodată să expună natura tratamentului psihoanalitic, din acel moment bazat pe interpretarea visului și pe libera asociere.

Despre Dora s-au scris zeci de articole, mai multe cărți, un roman și o piesă de teatru, cazul acestei tinere devenind obiectul privilegiat al studiilor feministe.

În perioada publicării acestei cure, cruciada împotriva freudismului consta în a considera psihanaliza drept o doctrină pur sexualistă având obiectivul de a-i determina pe pacienți să mărturisească prin sugestie, „porcării” sexuale inventate chiar de psihanaliști.

Încă din introducere, Freud decide să răspundă anticipat acestui tip de obiecții arătând că teoria sa nu este destinată pervertirii femeilor și tinerilor:

„Nu mi-a fost ușor să dau publicității rezultate ale cercetării atât de uimitoare

și puțin măgulitoare, rezultate cărora le este cu necesitate refuzată verificarea din partea colegilor mei. Nu mai puțin dificil este faptul că încep acum să fac accesibil opiniei generale ceva din materialul din care obținusem acele rezultate. Nu voi scăpa de obiecții. Dacă altă dată mi se reproșa că nu comunic nimic despre bolnavii mei acum se va spune că transmit ceea ce nu trebuie transmis. Sper că este vorba de aceleați persoane care, în acest mod, își vor fi schimbat pretextul pentru obiecțiile lor; în acest caz, dispare din capul locului șansa de a-i face vreodată pe acești critici să renunțe la obiecții.”

Acest caz studiat de Freud este un caz de isterie, în fața căruia psihanalistul întâmpină multiple dificultăți. Spre deosebire de cazul micului Hans, în care tatăl acestuia oferea informații și analize corecte despre copilul său în acest caz de isterie, relatările tatălui Dorei oferă, de cele mai multe ori, o imagine necorespunzătoare asupra evoluției bolii. Datorită acestei imagini neclare asupra cazului, Freud începe tratamentul prin inițiativa adresată în mod direct pacientei de a-i povesti întreaga istorie a vieții și bolii acesteia. Dar și aceste informații obținute sunt pentru părintele psihanalizei insuficiente pentru a ajunge la anumite concluzii.

În fața bolii istericilor Freud întâmpină multiple rezistențe din partea bolnavilor: „Bolnavii sunt incapabili să ofere asemenea relatări desprre ei înșiși. Ei pot de fapt să informeze medicul satisfăcător și coerent în legătură cu o periadă sau alta a vieții, vine însă apoi o altă perioadă pentru care informațiile lor devin superficiale, lasă goluri și enigme, iar altă dată te afli în fața unor perioade complet întunecate[…]”

În ceea ce privește incapacitatea bolnavilor de a avea reprezentări ordonate ale istoriei bolii. Freud face distincție între partea nesincerității conștiente și partea nesincerității inconștiente: „Incapacitatea bolnavilor de a avea reprezentări ordonate ale istoriei bolii este nu numai caracteristică pentru nevroză, dar are de asemenea o mare importanță teoretică. Această lipsă are următoarele temeiuri: în primul rând, bolnava, datorită timidității și pudorii […] încă neînvinse ar ascunde în mod conștient și intenționat o parte din ceea ce îi este în întregime cunoscut și trebuia să povestească; aceasta ar fi partea nesincerității inconștiente. În al treilea rând, nu lipsește niciodată o reală amnezie, goluri în memorie, care atacă nu numai amintirile vechi cât și pe cele în întregime recente.”

Înainte de a ne concentra atenția asupra modalității în care Freud tratează boala Idei Bauer, ne vom ocupa de cercetarea condițiilor familiale ale acesteia.

Născută la Viena dintr-o familie a burgheziei înstărite, Ida era al doilea copil al lui Philipp Bauer (1862 – 1912). Din naștere Philipp nu vedea decât cu un ochi și, înaintea căsătoriei a fost afectat de sifilis. Freud îl descrie ca pe o persoană activă și plină de talent: „Tatăl era persoana dominantă, atât prin inteligență și trăsăturile de caracter, cât și prin împrejurările sale de viață care dau eșafodajul istoriei copilăriei și bolii pacientei” Mare industriaș se bucura de o situație financiară bună și era admirat de fiica sa. În 1988 s-a îmbolnăvit de tuberculoză, mutându-se cu această ocazie departe de oraș, împreună cu toată familia. A ales atunci să locuiască la Merano, în Tirol, unde l-a cunoscut pe Hans Zellenka (M.K.), ce suferea de tulburări isterice și frecventa sanatoriile.

În acea epocă revenit la Viena, un prieten îl îndemnă pe Philipp Bauer să vină la Freud pentru a-i cere sfatul, având un acces de paralizie și de confuzie mentală de origine sifilitică. Mulțumit de tratament, i-a încredințat-o lui Freud pe sora sa, Malvine Friedmann (1855 – 1899). Suferind de o nevroză gravă și fiind nefericită în viața de familie, aceasta a murit la puțin timp după aceea din cauza unei cașexii cu evoluție rapidă.

Katharina, mama Idei, provenea ca și soțul ei, dintr-o familie de evrei originară din Boemia. Freud nu a cunoscut-o personal ci prin informațiile oferite de tată și fiică. Puțin instruită și limitată, suferea de permanente dureri abdominale, pa care fiica sa le va moșteni. Nu s-a interesat niciodată de copiii ei și odată cu boala soțului și separarea intervenită, a prezentat toate semnele unei „psihoze casnice”. Iată cum o descrie Freud:

„Fără înțelegere față de interesele active ale copiilor, ea era întreaga zi

ocupată cu curățenia, întreținerea locuinței, a mobilei, a ustensilelor într-o asemenea măsură încât făcea aproape imposibilă utilizarea cu plăcere a acestora. […] Relațiile dintre mamă și fiică erau de ani de zile foarte neprietenești. Fiica își ignora mama, o critica aspru și se sustrăsese complet influenței ei.”

Persoana care a reprezentat, în primii ani, modelul la care aspira Ida, pacienta lui Freud, a fost unicul ei frate, care încerca să se sustragă conflictelor de familie. Atunci când va fi pus în situația de a lua atitudine, acesta se va declara de partea mamei:

„Astfel, obișnuita atracție sexuală apropiase pe tată și fiică, pe de o parte, pe

mamă și fiu pe de altă parte.”

În octombrie 1901, Ida Bauer, „pe care de acum înainte o vom numi Dora” l-a vizitat pe Freud pentru a începe cura, ce va dura unsprezece săptămâni. El află că fata manifestase încă de la vârsta de opt ani simptome nervoase:

„Ea s-a îmbolnăvit atunci de o dispnee permanentă, accentuată prin acceze,

care s-a ivit mai întâi în timpul unei mici plimbări la munte și deci la efort. În decursul unei jumătăți de an această stare a slăbit în intensitate datorită menajamentului și odihnei impuse.”

Apripiindu-se de vârsta de doisprezece ani, pacienta începe să manifeste dureri de cap, cu un caracter de migrenă și accese de tuse nervoasă. Dora povestește că aceste două simptome apăreau de fiecare dată împreună pentru ca, ulterior, fiecare simptom să cunoască o evoluție diferită. Migrena a devenit tot mai rară, până când, la vârsta de șaisprezece ani, pacienta să scape de aceasta. În schimb crizele de tuse nervoasă s-au menținut. Freud nu poate stabili numărul acestor crize, dar afirmă că: „durata acestor crize se întindea de la trei la cinci săptămâni”

După întoarcerea la Viena, Dora devenise o tânără inteligentă și frumoasă, însă principalele semne ale bolii au devenit depresia și alterarea caracterului. Se comportă neprietenos față de tatăl ei și nu se mai înțelege cu mama. Toate acestea au culminat cu ziua în care părinții au găsit o scrisoare pe biroul fetei, prin care aceasta își lua rămas bun de la ei. Tatăl acesteia a realizat că fiica sa nu avea o intenție serioasă de sinucidere, iar în momentul în care a încercat să discute cu Dora despre acest incident, are loc prima criză de pierdere a cunoștinței, urmată de amnezie.

Dora se împotrivise până în acel moment, consultațiilor medicale, însă, în pofida opoziției ei, tatăl decide să i-o încredințeze lui Freud, pentru tratament. Părintele pacientei încearcă să găsească o explicație pentru iritabilitatea și ideiile sinucigașe ale Dorei. Aceasta relatează că, în timpul unei întâlniri cu domnul și doamna K, familie cu care aceasta legase o intimă prietenie, Dora manifestă o inexplicabilă neliniște față de domnul K. Câteva zile mai târziu, după această întâlnire, pacienta îi povestește mamei că „în timpul unei plimbări după o excursie pe lac, domnul K îndrăznise să-i facă o propunere amoroasă”

Suferind de diverse tulburări nervoase, Dora fusese victima unui teribil afront. Conștientă de mult timp de „greșeala” paternă și de minciuna care se afla la baza vieții familiale, pacienta a refuzat propunerile făcute pe malul lacului Garde, de domnul K, pălmuindu-l. Atunci a izbucnit drama: a fost acuzată de Hans Zellenka și de tatăl ei că ar fi inventat scena seducției. Mai mult încă, ea este condamnată de doamna K, ce o bănuiește de lecturi pornografice. Tatăl pacientei susține că „această întâmplare poartă vina pentru depresia Dorei, pentru iritabilitatea și depresiile sinucigașe.”

După ce au fost învinse primele dificultăți ale curei, Dora îi mărturisește lui Freud o întâmplare mai veche, petrecută între ea și domnul R, „îmtâmplare care, afirmă Freud, a fost chiar mai potrivită să acționeze ca traumă sexuală.” Această întâmplare are loc când Dora împlinise vârsta de paisprezece ani. Vizitând magazinul domnului K, îl găsește pe acesta singur, prilej de care domnul K profită, încercând să o sărute. Dora îl refuză cu dezgust și pretinde că a păstrat secretul până la mărturisirea făcută în cadrul curei. În fața acestei mărturisiri, Freud concluzionează că acest comportament al copilului de paispreze ani este un comportament isteric:

„Eu aș considera isterică orice persoană la care prilejul unei excitații sexuale provoacă un predominant sau exclusiv sentiment de dezgust […] Explicarea mecanismului acestei inversiuni de afect rămâne una dintre cele mai importante și același timp una dintre cele mai grele sarcini ale psihologiei nevrozelor.”

Cazul Dorei nu poate fi pus în întregime sub semnul „inversiunii de afect”, însă, „aici a avut loc o deplasare a senzației. În locul senzației genitale […] la Dora apare sentimentul de neplăcere ce ține de mucoasa părții superioare a canalului digestiv, dezgustul”

Dora manifestă o puternică aversiune față de tatăl ei, acuzându-l pe acesta de adulter. Ea nu îi poate ierta tatălui continuarea relațiilor cu domnul și mai ales cu doamna K. În acest sens, Freud afirmă că:

„Percepția ei în legătură cu aceste relații era, firește, alta decât cea pe care

tatăl însuși voia să o știe întreținută. Pentru ea nu există nici o îndoială că o obișnuită relație amoroasă îl lega pe tatăl ei de tânăra și frumoasa femeie” această femeie spre care se orienta atât disprețul cât și presupunerile fetei era însăși doamna K.

Ceea ce atrăgea însă cel mai mult disprețul asupra tatălui a fost faptul că el a luat scena de lângă lac drept un produs al fantaziei ei. Faptul că acuzațiile împotriva tatălui se repetau și totodată acea tuse manifestată de Dora încă persista, l-a determinat pe Freud să stabilească o conexiune între acest simptom și tatăl pacientei: „Un simptom înseamnă prezentarea, realizarea unei fantasme cu conținut sexual, deci o situație sexuală.”

După ce descoperă că sensul acestui simptom este o fantasmă sexuală inconștientă, părintele psihanalizei enunță propoziția devenită între timp clasică: „psihonevrozele sunt negativul perversiunilor. Forțele motrice pentru constituirea simptomului isteric sunt furnizate nu numai de sexualitatea normală refulată, ci și de tendințele perverse inconștiente”

Identificându-se cu doamna K, amanta tatălui ei, Dora fantasmează inconștient o situație de satisfacție sexuală „per os” cum spune Freud „negativul” perversiunii înseamnă atât negarea perversiunii, adică refularea tendințelor perverse, împingerea lor în inconștient, ceea ce este specific istericilor, cât și inversul perversiunii, constituirea unei atitudini opuse tendinței perverse, atitudinea pe deplin acceptată social, așa cum se întâmplă în cazul obsesionalilor. În această situație avem imaginea cea mai intuitivă a nevrozei ca rezolvare defectuoasă a conflictului dintre natură și cultură. „Căci ceea ce din perspectivă culturală este numit perversiune, denumire care conține o judecată de valoare negativă, constituie tendințe intrinseci ale naturii umane.”

În inocența sa copilul manifestă aceste tendințe fără reținere, din excitarea zonelor erogene activate inițial de satisfacerea nevoilor alimentare sau de excreție. Din punct de vedere al normelor culturale el este așa cum afirmă Freud, un „pervers polimorf”.

În lucrarea „Filosofia inconștientului”, Vasile Dem Zamfirescu afirmă, pe această temă: „Restricțiile culturale vor arunca în inconștient tot ceea ce cultura nu acceptă din sexualitatea infantilă.”

Revenind la pacienta lui Freud se poate afirma că o excitare intensă, în prima copilărie a zonei orale a lăsat urme în inconștient, care la maturitate au alimentat fantsmele perverse.

„Iată că această fantsmă perversă extrem de șocantă, despre sugerea penisului are cea mai candidă origine, ea este refacerea unei impresii pe care o putem numi preistorica, impresia sugarului aflat la sânul mamei sau al doicii.”

Simptomul „tusei nervoase” apare ca o formațiune de compromis între fantasma inconștientă și interdicția ei. Originea preocupării obsedante pentru relația tatălui cu doamna K este plasată de Freud în inconștientul Dorei. În reacțiile ei regăsim o femeie geloasă.

„Cu pretenția ei: „ori ea, ori eu” cu înscenările și amenințarea cu

sinuciderea pe care a lăsat-o să se întrevadă, s-a situat, evident în locul mamei. Dacă este adevărat că fantsma despre o anume situație sexuală este temeiul tusei sale, atunci ea s-a plasat aici în locul doamnei K ea se identifică deci cu cele două femei iubite de către tată în trecut și în prezent. Concluzia este că înclinația ei față de tată era mai mare decât știa sau ar fi admis cu plăcere, deci că era îndrăgostită de tatăl ei.”

Departe de a subscrie voinței paterne, aceea de a pune capăt fantasmelor sexuale ale Dorei, Freud se angajează întrr-o cu totul altă direcție. În decursul a unspreze săptămâni și cu ajutorul a două vize reconstituie adevărul inconștient al acestei drame.

Primul vis al pacientei, pe care l-a avut în mod repetat, este despre un incendiu declanșat în casa familială:

„Într-o casă arde, povesti Dora tata stă lângă patul meu și mă trezește. Mă

îmbrac repede. Mama vrea să salveze și caseta ei de bijuterii, dar papa spune: „nu vreu ca eu și copiii mei să ardem din cauza casetei tale de bijuterii” coborâm în goană, și îndată ce suntem afară, mă trezesc.”

Pacienta mărturisește că are acest vis în mod repetat, motiv pentru care Freud încearcă să descopere momentul în care Dora a avut pentru prima oară acest vis. Momentul rămâne necunoscut. Dora afirmă însă că l-a avut în mod repetat în acea perioadă în care s-a petrecut scena sărutului în localitatea de lângă lac. Visul s-a repetat atunci trei nopți consecutiv, după care el a revenit cu câteva zile înainte de ședința de față. Întrebată care este motivul acestei ultime repetări, pacienta îi relatează lui Freud o dispută, la care ea a asistat, între tatăl și mama ei:

„Papa a vut în aceste zile o dispută cu mama pentru că ea închide noaptea

sufrageria. Camera fratelui meu nu are ieșire separată, este accesibilă numai prin sufragerie. Papa nu vrea ca el să fie astfel închis. El a spus că așa ceva nu merge. Se poate întâmpla ceva noaptea încât să fie nevoie să ieșim”

Dora mărturisește că s-a gândit atunci la pericolul de foc. Întrebată de caseta de bijuterii, pe care, în visul ei mama ar dori să o salveze, pacienta răspunde că mama sa iubește foarte mult bijuteriile dar că acestea din urmă au constituit motiv de ceartă între părinții ei. Atunci când tatăl i-a adus mamei sale o brățară în locul unor cercei cu perle, pe care Dora le aseamănă cu lacrimile și pe care și-ar fi dorit, i s-a reproșat acestuia că a cheltuit prea mulți bani.

Afirmația Dorei potrivit căreia ar fi primit cu plăcere ceea ce mama sa a respins, și că domnul K i-a dăruit acesteia o casetă de bijuterii îl conduce pe Freud la descoperirea motivului acestui vis. Prin acceptarea a ceea ce mama sa a respins se traduce faptul că Dora este pregătită să îi ofere tatălui ei ceea ce mama îi refuză. Revenind la faptul că domnul K îi dăruise pacientei, o casetă cu bijuterii, Freud descoperă începutul unui șir paralel de gânduri, în care domnul K este bărbatul ce stă în fața patului din visul Dorei, înlocuindu-i astfel tatăl. În acest șir de gânduri, mama sa este înlocuită cu doamna K. De aici se ajunge la concluzia că Dora era pregătită să îi ofere domnului K ceea ce doamna îi refuza. Descoperim gândul refulat, care face necesară transformarea tuturor elementelor în opusul lor. Iată concluzia lui Freud:

„Visul confirmă ceea ce v-am spus înainte, și aceea că ați trezit vechea iubire pentru papa pentru a vă apăra de iubirea pentru domnul K. Ce dovedesc aceste stăduințe? Nu numai că vă temeți de domnul K ci și de dumneavoastră însevă, de tendința de a-i ceda. Confirmați prin aceasta cât de intensă a fost iubirea dumneavoastră pentru el.”

Visul este reprezentarea satisfacerii unei dorințe din vița de copil. Dorința infantilșă și inconștientă de a-l așeza pe tată în locul bărbatului străin este aceea care construiește visul. Acest vis transformă intenția inconștientă de a se refugia la tată, cu dorința ca el să o apere în cazul unui pericol. O situație similară acesteia o întâlnim și în cazul micului Hans care din dorința de a fi apărat și iubit, se apropie foarte mult de mama sa.

Tatăl Dorei care, în vis, stătea în fața patului ei făcea același lucru, în realitate în anii copilăriei. „înlocuindu-l pe domnul K prin tată în această situație, cotitura psihică poate fi potrivit simbolizată”

Freud opune lui „ud” și „apă” termenii de „foc” și „arde” . termenul de ud exprimă tentația sexuală reprimată în spatele acestui conținut al visului. Descoperim că Dora practica masturbarea și că, în realitate, era îndrăgostită de Hans Zellenka. De aceea i-a cerut tatălui ei protecție în fața tentației acestei iubiri. Dar această tentație trezește și o dorință incestuoasă refulată față de tată.

Cel de-al doilea vis este despre moartea tatălui pacientei:

„Mă plimb într-un oraș pe care nu-l cunosc, văd străzi și locuri care îmi sunt

străine. Ajung apoi într-o casă, în care locuiesc și găsesc acolo o scrisoare de la mama. Ea scrie: pentru că sunt plecată de acasă fără știrea părinților mei, nu a vrut să-mi comunice că papa este bolnav. „acum el este mort și dacă vrei, poți să vii.” Merg spre gară și întreb, poate de o sută de ori „unde este gara?”. Primesc mereu răspunsul „cinci minute” Văd apoi o pădure deasă în fața mea, pădure în care intru și întreb acolo un bărbat pe care-l întâlnesc. El îmi spune: „încă 2 ½ ore.”.îmi prropune să mă însoțească. Refuz și merg singură. Văd gara în față și nu pot să agung la ea. Aici este obișnuitul sentiment de angoasă pe care îl ai în vis când nu poți înainta. Apoi sunt acasă, între timp trebuie că am călătorit, dar nu știu nimic despre asta. Intru în loja portarului și îl întreb despre locuința noastră. Fata de serviciu îmi răspunde: „Mama și ceilalți sunt deja la cimitir””

În orașul străin din vis, Dora nu mai fusese niciodată. Motivul pentru care ea este singură îl regăsim în relatarea ei ulterioară, despre un văr care o vizitase și căruia trebuia să îi arate orașul Viena. Acest văr i-a amintit însă de o vizită la Dresda. Atunci când ea a vizitat Dresda, un alt văr, cunoscând localitatea, a intenționat să joace rolul ghidului într-o galerie de artă dar ea a refuzat și a mers singură. S-a apropiat de tablourile care au impresionat-o și au rămas în fața sixtinei timp de două ore. Întrebată de Freud, ce i-a plăcut mai mult la acest tablou, Dora ezită, dar într-un final răspunde: Madona.

Aceste idei constituie materialul creator de vis. Imaginea Madonei este asociată cu „mama fecioară”.

„Ea întreabă poate de o sută de ori…” Această imagine poate fi explicată printr-o întamplare, petrecută cu o zi înaintea visului, în care tatăl îi cere să îi aducă coniac. Atunci când ea îi cere mamei cheia de la cămară, aceasta din urmă nu o aude iar Dora îi strigă cu o exagerată nerăbdare: „Te-am întrebat deja de 100 de ori unde este cheia?”

Ajungem în punctul în care putem realiza o conexiune între acest vis cu primul vis al Dorei. „Unde este cheia?” poate fi corespondentul întrebării „Unde este cutia” Acestea sunt întrebări ce pot face referire la angoasele genitale.

Motivul morții tatălui poate fi justificat prin observația făcută de Dora față de tatăl ei când, la o întâlnire de familie, cineva ține un toast pentru tatăl ei exprimând speranța ca acesta să trăiască mult. Dora observă, cu această ocazie, fața obosită a tatălui ei și consideră că este bolnav. Ajungem astfel la conținutul scrisorii din vis. Această scrisoare poate fi asociată cu propria scrisoare de adio scrisă de pacientă. Am văzut că scopul acelei scrisori era acela de a-l speria pe tatăl ei și de a-l convinge să se îndepărteze de doamna K sau să se răzbune pe el în cazul în care nu și-ar atinge primul scop.

Scena petrecută pe malul lacului cu domnul K poate fi sursa cu numeroase pasaje din visul ei. Pasajul din vis, în care mama îi scrie „Acum el este mort și dacă vrei poți să vii”, Dora îi asociază cuvântul „vrei” scrisorii doamnei K, scrisoare ce cuprindea o invitație pe malul lacului.

În acest punct, ne aflăm în fața marelor enigme cuprinse în cadrul scenei petrecute pe malul lacului. Pentru a dezlega aceste enigme, Freud îi cere pacientei să îi povestească amănunțit scena petrecută lângă lac. Dora își amintește că, pentru a nu-l mai întâlni pe domnul K, intenționează să meargă către el pe jos, împrejurul lacului și a întrebat un bărbat pe care l-a întâlnit, cât timp mai are de mers. La răspunsul acestuia, 2 ½ ore, ea a renunțat la intenție și a călătorit cu vaporul până la destinația amintită.

Pădurea din vis se aseamănă cu cea de lângă lac. Bărbatul pe care l-a întâlnit lângă lac, precum și răspunsul acestuia se aseamănă cu bărbatul din vis. Pădurea deasă este asociată de Freud cu „părul pubian”, iar „gara” și „cimitirul” sunt așezate drept substitut al organelor genitale feminine.

Acest ultim vis permite să se meargă mai departe în investigarea „geografiei sexuale” a Dorei, și în special, să se evidențieze perfecta ei cunoaștere a vieții sexuale adulte.

Freud este pus în fața faptului că pacienta nu suportă dezvăluirea dorinței pe care o are față de domnul K. De aceea o lasă să plece atunci când ea decide întreruperea tratamentului.

Tatăl Dorei, la început favorabil curei, constată că Freud nu a acceptat teza fabulației. Ca urmare, nu mai este interesat de cura fiicei sale. Din punctul ei de vedere, Dora nu a găsit la Freud seducția așteptată: el nu a fost protector și nu a știut să pună în joc o relație transferențială potrivită.

Freud a reușit să facă să dispară anumite simptome, dar cura a eșuat datorită plecării pacientei. Motivul plecării ei nu poate fi pus pe baza vârstei, pacienta având optspezece an, iar o cură psihanalitică se pretează dificil la tratarea adolescenților. Psihanalistul încearcă zadarnic să o determine pe Dora spre a recunoaște dragostea ei față de domnul K.

În lucrarea „Introducere în psihanalliză” Jean Pierre Chartier afirmă: „Fără îndoială, Freud n-a fost insensibil la farmecul Dorei în acea vreme în care, încă tânăr, era frustat, după spusele sale, de orice viață sexuală din cauza sarcinilor repetatee ale soției. Incapabil să accepte punctul de vedere al unei adolescente în căutarea unui adult fiabil, Freud a copleșit-o pe Dora cu interpretări fără apel, care au făcut-o să întrerupă cura.” La acea dată, Freud încă nu știa să manevreze transferul în cadrul curei. De asemenea, după cum va sublinia într-o notă din 1923, era incapabilă să înțeleagă natura legăturii homosexuale care a unit-o pe Dora cu doamna K. Aceasta din urmă a determinat-o pe tânăra fată să citească o lucrare interzisă, pentru ca apoi să o acuze. Ea îi vorbea de asemenea de subiecte sexuale.

Ida Bauer nu s-a vindecat niciodată de dezgustul față de bărbați, dar simptomele s-au diminuat. După scurta sa analiză, a reușit să se răzbune de umilința suportată, determinând-o atât pe doamna K să mărturisească legătura cu tatăl ei cât și pe domnul K să confere veridicitate scenei de lângă lac. Urmare a acestui fapt, relațiile dintre cele două familii au încetat.

În 1903, Ida Bauer se căsătorește cu Ernst Adler, un compozitor angajat la fabrica tatălui. Doi ani mai târziu dă naștere unui fiu, care a făcut carieră de muzician în Statele Unite.

În 1923 Ida se confruntă cu noi tulburări – amețeli, insomnii, migrene – ceea ce o conduce la cabinetul lui Felix Deutsch. În momentul în care îi povestește totul acestuia, vorbindu-i despre egoismul bărbaților, despre frigiditatea sa, despre frustările sale, Deutch recunoaște faimosul „caz Dora”, afirmând că Freud nu a știut să facă nimic pentru a înlătura aceste simptome. Când Deutch a revăzut-o, simptomele și tulburările Idăi dispăruseră.

În 1945 Ida Bauer moare din cauza cancerului de colon, sfârșit survenit ca o binecuvântare pentru cei apropiați.

3.OMUL CU ȘOBOLANI

Cazul „Omul cu șobolani” reprezintă a doua mare cură psihanalitică întreprinsă de Freud, după „Cazul Dora” și înainte de cazul „Omului cu lupi”. Această cură s-a desfășurat pe parcursul a nouă luni, începând din luna octombrie 1907 până în luna iulie 1908.

„Freud a vorbit despre ea în cadrul reuniunilor Psyhologische Mittwoch-Geselleschaft înainte de a prezenta cazul la primul congres al lui Internațional Psychoanalitical Assotiation (IPA) desfășurat la Salzburg, la 26 aprilie 1908 într-un raport oral de cinci ore”

Pe 1 octombrie 1907, la cabinetul lui Freud se prezintă un tânăr ce suferea de o gravă nevroză obsesională. Tânărul se numea Ernst Lazer. Născut la Viena într-o familie evreiască, el era al patrulea copil dintr-o serie care totaliza șapte. Tatăl său, Heinrch Lanzer a iubit o femeie săracă, dar în pofida acestui fapt s-a căsătorit cu Rosa Sabursig, o femeie bogată, viitoarea mamă al lui Ernst.

În anul 1897, Ernst Lanzer a început studii de drept. La puțin timp se îndrăgostește de Gisela Adler, o verișoară săracă, pe care a început să o curteze, contrar insistențelor tatălui său de a se căsători cu o femeie bogată.

După moartea tatălui său, în 1898, Ernst va îmbrățișa ca și tatăl său cariera militară, intrând în cel de-al treilea regiment de pușcași tirolezi ai armatei imperiale.

În anul 1901, tânărul începe să manifeste misterioase obsesii sexuale și morbine. Avea o pasiune specială pentru funeralii și ritualii ale morții, facându-i plăcere, în același timp, să își privească organul penian în oglindă pentru a se asigura de gradul de erecție al acestuia. În aceeași perioadă, tânărul avusese mai multe încercări de suicid, întemeiate pe reproșuri și învinovățiri îndreptate împotriva lui însuși, însoțite imediat de rugăciuni.

În 1905, la 27 de ani, Ernst suferea de o gravă nevroză obsesională. Deși se împotrivise ideii părinților de a se căsători cu o femeie bogată, tânărul nu reușea să se decidă în a se căsători cu Gisela.

În vara anului 1907, în viața lui s-au produs două evenimente majore, care se vor situa în centrul curei lui Freud.

Concentrat într-o localitate din apropierea Vienei, pentru exerciții militare, pacientul ascultă relatarea crudului căpitan Nemeczek, adept al pedepselor corporale, despre o îngrozitoare pedeapsă orientală: prizonierul era obligat să se dezbrace, era legat cu fața în jos și peste fese i se aplica un vas în care se afla un șobolan. Lipsit de hrană și chinuit cu o țepușă înroșită în foc și introdusă printr-o gaură a vasului animalul încerca să scape de arsură și intra în rectul victimei, provocându-i răni sângeroase. După o jumătate de oră, prizonierul murea de chinuri.

Al doilea eveniment a avut loc în cursul aceleași zile, când Lanzer și-a pierdut pince-nez-ul în timpul unui exercițiu. A telegrafiat în aceeași zi opticianului său de la Viena pentru a primi un altul prin curier. După două zile și-a recuperat obiectul, prin intermediul aceluiași crud căpitan care l-a anunțat că trebuia să ramburseze taxele poștale locotenentului David, acesta din urmă având responsabilitatea poștei.

Obligat să plătească, Lanzer manifestă un comportament delirant în jurul temei obsedante de plată a datoriei. „Povestea supliciului se amesteca cu aceea a datoriei și chema în memoria omului cu șobolani amintirea unei altei chestiuni legate de bani. O dată, tatăl său contractase o datorie la joc și se salvase de la dezonorare datorită unui prieten care îi împrumutase suma necesară. Heinrich încercase după încheierea serviciului militar să găsească bărbatul dar în zadar. Astfel, datoria nu fusese niciodată înapoiată.

Acesta era bărbatul ce se prezenta cu o gravă nevroză obsesionsală la cabinetul lui Freud. Vom încerca, în cele ce urmează să dezlegăm aceste emigme și împreună cu Freud, să pătrundem tainele acestui tip de nevroză prezentă la tânărul Ernst Lanzer.

În cadrul primei ședințe, Freud îi prezintă tânărului singura cerință a curei aceea a asocierii libere. Fiind de accord cu această regulă, Ernst începe prin a-i relata lui Freud date despre primul șoc emoțional, deosebit de mare din viața lui. Acest șoc a fost provocat de un student în vârstă de nouăsprezece ani, pe care îl considera cel mai bun prieten, dar despre care descoperă mai târziu că nu dorea decât să se apropie de el pentru că îi adora sora.

Următoarea temă pe care pacientul a ales-o spre a o pune în discuție are ca punct viața sexuală a acestuia care a început la vârsta de patru sau cinci ani. Ernst vorbește despre o tânără guvernantă, domnișoara Peter:

„ Ea se odihnea într-o seară pe o canapea, într-o ținută lejera și citea. Eu mă

aflam lângă ea și i-am cerut îngăduința să mă furișez sub fustele ei. Mi-a permis, implorându-mi să nu spun nimănui despre asta. Purta puține haine și î-am atins burta și organele genitale care mi se păreau extrem de ciudate și amuzante. De atunci am păstrat o curiozitate aprinsă, torturantă de a vedea corpul femeilor.”

Cele mai multe amintiri de natură sexuală le are după vârsta de șase ani. Aceste amintiri sunt centrate tot asupra unei tinere guvernante. În aceste experiențe descise de pacient, Freud identifică o nevroză obsesională completă.

Foarte curând Lanzer a ajuns la povestea cu șobolanii. În acel moment, incapabil să descrie în detaliu tortura s-a ridicat brusc de pe divan și l-a implorat pe Freud să îl elibereze de această sarcină. Plin de fermitate, terapeutul l-a obligat să își continue povestirea. Pacientul a devenit imediat incapabil să exprime anumite cuvinte:

„Se gandește la tragerea în țeapă? scrie Freud. Nu, asta nu. Se leagă

comandantul (pacientul s-a exprimat atât de neclar încât nu am putut ghici imediat în care poziție era prins cel pedepsit), se așează peste fesele sale oala în care se află șobolani care -el s-a ridicat și a arătat toate semnele unei orori și mari rezistențe- pătrund sfredelind „în anus” a trebuit să completez eu.”

Și Freud adaugă: „În fiecare moment important al povestirii se observa pe figura sa o expresie complexă și ciudată, expresie pe care n-o pot traduce decât ca fiind groază în fața unei plăceri ignorate de către el.”

Imediat după încheierea relatării i-a trecut prin minte ideea, care, a devenit obsesivă, că această oribilă pedeapsă ar putea fi aplicată și tatălui său, mort de câțiva ani.

Freud acționează în această situație ca un terapeut dornic să își determine pacientul să mărturisească suferințele, gata să-l liniștească, afirmând că el însuși nu are nici o înclinație spre cruzime. Prin inermediul acestei tehnici a mărturisii, în care joacă față de Lanzer rolul unui tată, ajunge să pună în relație complexul patern și obsesia șobolanilor. Freud emite ipoteze potrivit căreia, spre vârsta de șase ani, micul Ernst ar fi comis un gest sexaual prohibit legat de masturbare și pedepsit de tată. Această pedeapsă a pus capăt masturbării, însă pe de altă parte, a lăsat un resentiment viu față de tată, acesta din urmă făcându-se vinovat de faptul că tulbură plăcerile sexuale ale fiului.

Lanzer acceptă această interpretare ce corespunde amintirilor sale și evocă o altă scenă, povestită de mama sa când avea patru ani și mușcase pe cineva:

„Când era încă foarte mic […]el a făcut ceva rău și a fost bătut de către tată.

Se pare că atunci, micuțul a fost cuprins de o mânie teribilă și a început să-l muște pe tatăl său în timp ce acesta îl pedepsea. Dar, necunoscând nici o injurie, copilul îi strigase tot felul de nume de obiecte: „tu lampă! Tu prosop! Tu farfurie!”. Tatăl s-a oprit sub o astfel de avalașă și a exclamat: „Acest copil va deveni sau un mare om sau un mare criminal””

Comunicând această scenă despre care nu are nici o amintire, Lanzer se îndoiește de furia pe care ar fi putut-o nutri față de tatăl său.

Cu ocazia celei de-a patra ședințe, atunci când Freud își întreabă pacientul despre ce anume dorește să discute, acesta din urmă abordează un subiect care, afirmă el, i-a adus multe suferințe de la început. Aflăm astfel că el se autoînvinivățește de moartea tatălui său survenită nu nouă ani în urmă, nefiind prezent în momentul despărțirii tatălui său de lume:

„La ora 11 și jumătate el s-a culcat pentru o oră și s-a trezit la ora unu, când

un prieten medic l-a anunțat că tatăl său murise. El și-a reproșat că nu a fost de față în acele momente, reprșuri care s-au intensificat când infirmierea i-a comunicat că tatăl său pronunțase în ultima zi numele său și a fost întrebată atunci când s-a apropiat de pat de către muribund „Tu ești Paul?””

Acest sentiment de autoînvinovățire sporește la reamintirea faptului că înainte cu o jumătate de an de moartea tatălui său, fiind îndrăgostit de o doamnă conștientizează faptul că nu poate fi cu ea datorită obstacolelor materiale. El gândește atunci că: „Prin moartea tatălui meu aș deveni suficient de bogat ca să mă pot căsători”

Această mărturisire are loc în cadrul celei de-a șasea ședințe cu Freud mărturisind cu această ocazie că după vârsta de șase ani i-a fost teamă că părinții îi citesc gândurile, teamă pe care a păstrat-o toată viața.

Freud încearcă să clarifice acest sentiment de culpabilitate în fața morții tatălui pacientului:

„Teoria susține că o astfel de angoasă corespunde unei dorințe de odinioară,

acum refulată, în consecință, aceste respingeri ale lui, ne lasă să presupunem existența unor tendințe exact contrarii. Aceasta corespunde de asemenea și faptului că inconștientul este opusul conștientului. Pacientul este foarte emoționat, dar foarte neîncrezător și ne miră că această dorință a putut fi a lui, tatăl său fiind persoana cea mai iuibită din lume.”

Se poate concluziona faptul că această dragoste puternică resimțită față de tatăl său, poate constitui condiția pentru refularea urii. Asfel că acea ură subsidă în inconștient, de unde ea poate să atragă atenția în diferite momente ale existenței tânărului.

Dorința de a-și înlătura tatăl devine o „dorință refulată de mult” născută probabil în momentele de tensiune între el și tatăl său.

În următoarea ședință, a șaptea, pacientul abordează aceeași temă. Ne aflăm în fața unei dualități iubire – ură, dualitate centrată pe o singură persoană: tatăl pacientului. Tânărul este încă surprins de sentimentele contradictorii și „nu poate să creadă că ar fi avut vreodată astfel de dorințe contra tatălui său.”

Pacientul, afirmă la sfârșitul ședinței că boala s-a agravat după moartea tatălui său. Freud recunoaște în doliul pentru tată sursa principală a intensității bolii: „Se poate spune că doliul a găsit în boală expresia sa patologică. În timp ce un doliu normal se încheie de obicei după un an sau doi, doliul patologic are o durată nelimitată.”

Freud îl caracterizează pe tatăl pacientului drept un om ales, virtuos, dar manifesta o deosebită predilecție pentru expresiile mai dure. Această violență verbală a adus copiilor pedepse dureroase când aceștia erau neascultători. „Este neîndoielnic că tatăl său și fiul fusese separat pe terenul sexualității și că tatăl fusese un obstacol în evoluția precoce a fiului. Mulți ani după moartea tatălui său, când pacientul nostru a simțit pentru prima oară satisfacția sexuală a coitului i se va impune idea: „Dar e magnific! Pentru asta l-aș putea omorî și pe tata.” Aceasta este în același timp un ecou și o explicație a ideilor obsesive din copilărie.”

Aflăm că acest pacient a maniestat un comportament ciudat în ceea ce privește actul masturbării din perioada pubertății. Deabia după moartea tatălui său a apărut la el imboldul de a se masturba dar renunță curând la acest act în urma rușinii resimțite după trecerea satisfacției obținute.

Psihanalistul conferă acestor două exemple o trăsătură comună: interdicția și faptul de a acționa în pofida unui comandament.

Comportamentul aparte al pacientului, manifestat după moartea tatălui, face parte din același context. El speră că tatăl său mai trăiește încă și poate să îl readucă lângă el prin practicarea a ceeam ce acesta îi interzisese în timpul vieții, lucru care i-ar fi atras însă și mânia defunctului:

„El se lasă dus de plăcuta fantasmă că tatăl său ar mai trăi încă și că ar putea veni dintr-un moment într-altul. El ar aranja astfel lucrurile ca să lucreze până la miezul nopții. Între ora douăsprezece și unu, el se întrerupea, deschidea ușa de la intrare, astfel încât dacă tatăl său intra să poată vedea în oglinda din hol penisul său decoperit […] El se comporta ca și cum aștepta vizita tatălui său la ora la care apar fantomele.”

Observăm că prin acest act, pacientul exprimă cele două fețe ale relațiilor lui cu tatăl. Coexistența dragostei și a urii față de aceeași persoană este un fapt care ne poate surprinde, coexistență posibilă doar în anumite condiții psihologice și grație caracterului inconștient al acestor sentimente. Dragostea manifestată față de tată nu a estompat ura ci a „transferat-o” în inconștient, loc în care aceasta din urmă se poate amplifica:

„De obicei, dragostea conștientă poate crește în aceste condiții ca o reacție la

o intensitate foarte mare, probabil proporțională cu sarcina care îi este impusă constant: a menține, prin refulare, contrariul său în inconștient. O separare precoce a celor două sentimente în copilăria mică însoțită de reefularea uneia din părți, de obicei a urii, poate fi condiția acestei constelații atât de neobișnuite a vieții amoroase.”

Concluzionăm faptul că ceea ce pot determina fenomenele neurotice sunt, pe de o parte, tandrețea și dragostea conștientă, iar pe de altă parte, sadismul, care se maifestă în incoștient sub forma urii. Dragostea intensă, care se opune sentimentului de ură, atrage după sine blocarea parțială a voinței și incapacitatea de a lua decizii atât ăn ceea ce privește dragostea cât și în întreaga activitate a pacientului. În urma unor experiențe nefericite se poate naște un conflict de ordin interior, conflict pe care pacienții îl rezolvă prin îmbolnăvire pentru a ocoli rezolvarea acestuia. Un conflict a determinat, în viața pacientului nostru o imensă schimbare. După moartea tatălui, mama sa își manifestă dorința de a-l căsători cu o rudă bogată, așa cum și ea, în tinerețe, fusese aleasă de fostul ei soț, pentru bogăția ei, în pofida faptului că el iubea o femeie săracă. În fața acestui plan al familiei, pacientul se află în postura de a alege, luând naștere astfel un conflict: să rămână lângă femeia pe care o iubea sau să urmeze ceea ce și tatăl său a făcut cândva căsătorindu-se cu o fată bogată. Pentru a ocoli rezolvarea acestui conflict, născut între dragostea sa și voința tatălui, pacientul se îmbolnăvește.

Lanzer se îndoiește de furia pe care ar fi putut-o nutri față de tatăl său. Însă, în curând, în visele și asocierile sale își insultă cu grosolănie terapeutul de la care, în același timp, pretinde o pedeapsă. Acest episod îi permite lui Freud să demonstreze pacientului ura inconștientă îndreptată împotriva tatălui.

Freud rezolvă această enigmă. În esență el susține că povestea pedepsei prin șobolani a trezit erotismul anal al lui Lanzer, reamintindu-i scena mușcăturii relatate de mamă. Făcându-se avocatul unei pedepse corporale prin folosirea șobolanului, căpitanul a ocupat în ochii bolnavului locul tatălui și a atras asupra sa o animozitate comparabilă cu aceea cu care Ernst răspunsese altădată la cruzimea lui Heinrich. După Freud, șobolanii au o dublă semnificație. În primul rând șobolanul capătă semnificația banilor, deci a datoriei, care se manifestă în cură prin asocierea verbală „florini – șobolani”:

„În delirul său obsesional, el își constituise un veritabil etalon monetar

constituit din șobolani, de exemplu, când la începutul tratamentului, i-am comunicat la cât se ridică onorariul pentru o ședință, el a răspuns într-un mod pe care nu l-am înțeles decât șapte ani mai târziu: „Câți guldeni atâția șobolani””

Aceată poveste cu șobolani a trezit pacientului toate tendințele de cruzime reprimate în copilărie.

În al doile rând, șobolanii simbolizează copiii. Atunci când într-o zi, pacientul vizitează mormântul tatălui său el vede un șobolan și crede că acesta i-a devorat trupul tatălui său. Însă faptul că șobolanii nu sunt acceptați de către oameni trezește în sufletul pacinetului un sentiment de milă, asociind astfel mușcătura provocată de șobolan cu propria mușcătură ce a atras pedeapsa. În acest punct Lanzer recunoaște în șobolan propria sa imagine, deci șobolanii simbolizau, pentru pacient, copiii.

Când căpitanul povestise scena cu șobolani, pacientul a fost mai întâi șocat. Ulterior s-a stabilit raportul cu scena din copilărie , în care el însuși mușcase. Imaginea căpitanului, care pleda în favoarea unei astfel de pedepse, este asociată cu imaginea tatălui, luând locul acestuia.

Ideea obsesivă că acest lucru ar putea să se întâmple și persoanelor dragi lui, este tradusă de Freud prin dorința „Asta ar trebui să ți se aplice ție”, dorință adresată tatălui prin intermediul imaginii căpitanului.

În momentul în care lui Lanzer i se spune că trebuia să restituie banii pentru colet locotenetului A, pacientul se crede înșelat și este tentat să dea un răspuns ironic. Ceea ce l-a împiedicat a fost complexul patern și amintirea acelei scene infantile, toate acestea conducând la răspunsul: „Da, am să înapoiez banii lui A, când tatăl meu sau iubita mea vor avea copii” . Prin acest răspuns, sunt insultate cele două persoane pe care Lanzer le iubea cel mai mult, tatăl său și doamna, insultă ce necesita o pedeapsă: „Sancțiunea consta în acel jurământ imposibil de ținut și implicând ascultarea unui ordin nejustificat al superiorului: „Acum trebuie să înapoiezi banii lui A””

Motivele care au condus la insultarea celor două persone dragi lui țin de îndoielile privind imaginea tatălui și meritele prietenei lui.

Pacientul trece printr-o perioadă marcată de neîncrederea față de femeia iubită, neîncredere ce conduce, în final, la formarea impulsului de sinucidere. El trece printr-un acces de furie inconștientă atunci când iubita sa pleacă din Viena pentru a-și îngriji bunica grav bolnavă, în momentul în care el se pregătea pentru un examen. Acest acces a produs unul dintre simptomele care l-au îngrozit. Conținutul manifest al simptomului a fost: „peste imperativul de a promova examenul în prima sesiune poți trece, dar ce vei face dacă vei privi din interior ordinul de a-ți tăia gâtul cu briciul?” El a observat că acest ordin intra deja în vigoare s-a îndreptat către dulap pentru a lua briciul, apoi însă s-a gândit „Nu asta ar fi prea simplu. Trebuie să te duci să o omori pe bătrână”, căzând din cauza spaimei pe podea.

Accesele de furie sunt îndreptate spre bunica tinerei, care prin boala ei, îi răpește iubita. În acest moment se formează dorința de a o ucide pe bătrână, dorință urmată de ordinul propriei sinucideri pentru astfel de plăcere de a urî și a ucide. Observăm că aceste efecte extrem de violente s-au născut în conștiința bolnavului în ordine inversă: mai întâi pedeapsa, urmată de menționarea dorinței condamnabile.

Un alt gând de sinucidere i-a apărut lui Lanzer atunci când, plimbându-se pe o pantă abruptă, aude, în sine, ordinul de a se arunca în gol. Motivația acestui tip de comportament o găsim atunci când bolnavul și-a amintit că, într-o zi prietena lui vizita exact aceleași locuri, dar însoțită de un văr englez pe care era foarte gelos.

Aceste două cazuri menționate mai sus sunt aparent diferite. Studiindu-le cu o mai mare atenție observăm că au în comun o trăsătură importantă: ele se originează într-o reacție la o furie violentă sustrasă conștiinței, furie manifestată împotriva unei persoane care apare drept un obstacol în cale dragostei.

Astfel de acte compulsionale sunt caracteristice în cazul nevrozei obsesionale. Ele exprimă conflictul între două tendințe opuse, între dragoste și ură.

În 1910, Ernst Lanzer se căsătorește cu Gisela iar trei ani mai târziu devine avocat. În 1914 este înrolat în armata imperială iar în vara aceluiași ani este luat prizonier de către ruși și moare înainte de a se bucura de rezultatele tratamentului.

Într-o însemnare din 1923, Freud a adăugat aceste cuvinte:” Pacientul căruia analiza pe care o voi povesti i-a readus sănătatea psihică, a fost ucis în marele război cu atâția tineri de valoare în care ne-am fi putut pune atâtea speranțe”

Cazul „Omului cu șobolani” a fost plasat sub semnul singurei terapii perfect reușite a lui Freud.

4.OMUL CU LUPI

Această mare cură psihanalitică, povestea Omului cu lupi, a fost deseori comentată de toate școlile psihanalitice și de diverși autori. Ea a fost comentată de însuși pacientul care, după ce a supraviețuit celor două războaie mondiale, a redactat o autobiografie în cadrul căreia și-a dezvăluit identitatea, analizându-și propiul caz. Aceată cură a început în ianuarie 1910 și s-a sfârșit la 28 iunie 1914.

Serghei Constantinovici Pankiev este persoana pe care Freud o tratează, dându-i numele „Omul cu lupi”. Născut în Rusia, într-o familie bogată, el a fost crescut la Odessa, împreună cu sora lui, Anna, de trei guvernante și de preceptori. Mama sa se ocupa de propria-i sănătate, suferind de tulburări psihosomatice, în vreme ce tatăl depresiv era om pollitic, cunoscut pentru opiniile lui liberale.

„Membrii familiei, din cele două ramuri, ale genealogiei, semănau cu

personaje din romanul lui Dostoiesvki ‚Frații Karamazov’. Unchiul Piotr, primul frate al tatălui, a vrut să răpească logodnica unuia dintre fiii săi și să se căsătorească cu ea cu forța: în zadar. Un văr, fiu al surorii mamei a fost internat într-un azil din Praga, atins de o formă a delirului de persecuție”

Pacientul a manifestat primele semne ale unei grave nevroze la vârsta de zece ani, în 1896. În 1905, sora sa Anna s-a sinucis, urmată fiind cu doi ani mai t-rziu de tată. În acea peroiadă Serghei frecventa gimnaziul. Întâlnirea cu o femeie, Matroana, relație în urma căreia s-a îmbolnăvit de gonoree, a condus la instalarea unor frecvente accese de depresie, devenind un bolnav ideal pentru cunoașterea psihiatrică de la sfârșitul veacului. A fost sprijinit de Vladimir Behterev, apoi de Theodor Ziehen, la Berlin și de Emil Kraepelin, la Munchen. Acesta din urmă l-a diagnosticat cu psihoză maniaco-depresivă, pentru ca, ulteriror, pacientul să ajungă la sanatoriul din Neuwittels-bach, unde a urmat diverse tratamente inutile. Acolo cunoaște o infirmieră, Teresa Keller, de care se îndrăgostește.

Pankiev se întoarce la Odessa, unde a fost luat în îngrijire de un tânăr medic, Leonid Droznes, care decide să îl ducă la Viena, pentru o consultație cu Freud.

Într-o scrisoare către Sandor Ferenczi din februarie 1910, Freud notează

violența manifestărilor transferențiale ale pacientului: ‚Tânărul rus bogat pe care l-am luat din pricina unei pasiuni amoroase compulsive mi-a mărturisit după prima ședință următoarele transferuri: îmi spune ‚escroc de jidan’ și i-ar plăcea să mă ia pe la spate și să-și golească vintrele în capul meu. La șaisprezece ani primul simptom manifestat constă în injurii, blasfematorii la adresa Domnului: porc, câine, etc. când vedea trei grămăjoare de fecale pe stradă, se simțea stânjenit din pricina sfintei Teimi și începea să caute plin de anxietate o a patra, pentru a îndepărta evocarea divinității’”

Cu Freud, Pankiev a trăit, pentru zece ani, sentimentul că este ascultat și că nu este tratat ca un bolnav. În 1914, la Odessa, tânărul se căsătorește cu Teressa, femeia iubită, căsătorie aprobată de Freud. Pankiev s-a simțit vindecat și a susținut faptul că, doar datorită lui Freud și a analizei acestuia el s-a căsătorit cu femeia iubită.

„Spre deosebire de cazul omului cu sobolani, în care logica curei era expusă

într-o manieră implacabilă, Freud s-a dedicat, în relatarea omului cu lupi, unui adevărat travaliu de creație românească până acolo încât, a ‚inventat’ din interpretare în interpretare, evenimente care poate nu se petrecuseră niciodată cu adevărat, întreaga relatare fiind centrată pe copilăria pacientului iar întreaga reconstituire a vieții sale învârtindu-se în jurul sexualității.”

Obiectul relatărilor lui Freud va fi „nevroza unui copil care nu a fost analizată în cursul desfășurării ei, ci abea cinsprezece ani mai târziu după încetarea ei.”

Primii ani ai tratamentului nu au adus nici o schimbare. Pacientul era foarte interiorizat, ascultă, înțelege dar nu se lasă atins de nimic. Singura soluție găsită de terapeut, pentru a-l determina pe pacient să comunice, a fost așteptarea momentului în care să apară „atașamentul” între pacient și medic. Atunci când acest fapt s-a realizat, se fixează o dată la care tratamentul va fi oprit, convingându-și în acest mod pacientul de fermitatea deciziilor lui.

Consecința acestui fapt, într-un timp relativ scurt, rezistența pacientului a cedat, făcând posibilă rezolvarea inhibițiilor și anularea simptomelor: „Astfel, evoluția acestui tratament a ilustrat principiul de mult confirmat de tehnica analitică conform căreia lungimea drumului pe care analiza trebuie să-l parcurgă împreună cu pacientul și bogăția materialului care trebuie dominat pe acest drum nu contează, comparativ cu rezistența întâlnită în timpul travaliului; ele conteză doar în măsura în care sunt, în mod necesar, proporționale cu această rezistență.”

Tabloul familial era compus din mamă, tată, soră și trei angajate: bona copiilor – Nania, guvernanta engleză – Miss Owen, și sevitoarea – Grușa.

Freud îl descrie pe pacient, cu ajutorul acestuia din urmă sub două ipostaze. La început Pankiev a fost un copil liniștit, blând, ascultător. Aceste caracteristici s-au transformat însă, deodată în opusul lor devenind irascibil, viloent și atunci când se sințea jignit țipa foarte tare. Schimbarea de caracteer a copilului a fost pusă, de mama acestuia, pe tema influenței guvernantei engleze. Însă „bunicuța” care își petrecuse toată vara cu copiii, înlocuiște această ipoteză cu aceea că iratibilitatea băiatului ar fi fost provocată de o dispută între guvernantă și doică, copilul fiind de partea Naniei, declarând ură guvernantei. În urma acestui fapt guvernanta a fost concediată, fapt care nu a condus la ameliorarea stării copilului.

Acestei enigme, pe care va trebui să o dezlegăm, îi urmează și altele. Pacientul îi povestește lui Freud că a avut o fobie de care sora lui profita pentru a-l chinui. Frica era îndreptată spre imaginea unui lup văzut într-o carte de povești, temându-se că acest lup îl va mânca. El se temea și de alte animale.

Din destăinuirile lui ulterioare, psihanalistul concluzionează că în acei ani ai colpilăriei băiatul trecuse printr-o nevroză obsesională. Pacientul își amintește că a fost foarte mult timp o persoană credincioasă.

Perioada de maturitate a pacientului a fost umbrită de relațiile precare cu tatăl său, care suferea de repetate accese de depresie. Pacientul își amintește faptul că această tensiune dintre el și tată nu s-a manifestat de la început. În primii ani ai copilărirei relația cu tatăl era foarte tandră, acesta din urmă iubindu-l foarte mulr: „De mic fusese mândru de tatăl său și declara că ar vrea să devină un domn ca el.” Ulterior, această dragoste s-a transformat în teamă și ură.

Enigmele pe care vom încerca să le dezlegăm împreună cu Freud sunt: „Ce cauză a avut brusca modificare de caracter a băiatului, ce semnificație au avut fobia și perversitățile sale, cum s-a ajuns la cucernicia lui obsesională și ce legătură există între toate aceste fenomene?”

După Freud, care își fundamanta ideile pe amintirile lui Serghei, acesta din urmă fusese la vârsta de trei ani și jumătate obiectul unei tentative de seducere din partea sorei lui, Anna, tentativă la care băiatul a răspuns prin respingere.

Freud este de acord cu faptul că seducția suferită din partea sorei pacientului nu a fost o fantasmă. Aceasta a fost, ulterior, rivalul copilului în lupta pentru câștigarea atenției și dragostei părinților. Fiind cu doi ani mai mare decât el, Anna îi rămâne mereu superioară. Era o persoană foarte ineligentă și scria poezii, atrăgând în acest mod admirația tatălui ei și invidia copilului.

Aversiunea micului Serghei în fața avansurilor sexuale ale Annei au drept fundamant competiția acestora în câștigarea dragostei părinților, luând naștere astfel o relație ostilă între cei doi frați.

Ulterior se dovedește faptul că el fusese agresiv, dorind să își vadă sora goală, a fost respins și pedepsit și din această cauză izbucnise furia. În prealabil schimbarea bruscă de comportament a copilului a fost pusă pe seama guvernantei. Ura copilului în fața acesteia a luat însă naștere în alt mod. Certând-o pe dădacă și acuzând-o de vrăjitorie, acesta calcă pe urmele sorei lui, oferindu-i astfel posibilitatea să își descarce asupra ei aversiunea care se născuse împotriva surorii, ca urmare a seducției.

Respingându-și sora Sreghei și-a îndreptat afecțiunea asupra Naniei care îi dezaprobă inițiativele dezamăgindu-l. Consecință a acestui fapt, copilul începe să caute un alt obiect sexual. Scena seducției crease pacientului scopul sexual pasiv de a-i fi atinse organele genitale. În fața acestui fapt , vom aflșa împreună cu Freud, ce „căi” l-au condus spre această alegere. Ajungem astfel la problema castrării. Odată cu primele excitații genitale, el și-a început cercetarea sexuală. Preocupat fiind de ideia castrării copilul nu se temea de ea și încă nu credea în aceasta, dar în tot ceea ce vedea și auzea găsea noi aluzii:

„Când odată li s-au împărțit copiilor batoane de zahăr colorat, guvernanta,

care avea înclinație pentru fantasme crude, a declarat că ar fi bucăți de șerpi tăiați. De aici și-a amintit că odată, într-o plimbare, tatăl său lovise un șarpe și îl îmbucățise cu bastonul. A auzit citindu-se povestea în care lupul, pe timp de iarnă, a încercat să prindă pești și și-a folosit coada drept momeală, iar ca urmare coada a rămas prinsă în ghiață.”

Spre alegerea tatălui, ca obiect sexual, a fost condus prin coincidența anumitor momente, cum ar fi amintirea îmbucățirii șarpelui. Ne aflăm astfel în fața tendințelor masochiste ale copilului. Prin manifestările de răutate el urmărea să fie pedepsit și bătut de către tatăl său, găsind la el satisfecția sexuală masochistă. Prin urmare, țipetele reprezintă tentative de seducție. Pedepsele aplicate i-ar fi adus și satisfacerea sentimentului de vinovăție.

După ce copilul a împlinit vârsta de paisprezece ani, relația dintre frați se îmbunătățește, având drept suport opoziția comună împotriva părinților și aptitudinile spirituale similare. Însă această relație de prietenie între frați a luat sfârșit atunci când, în agitația sexuală a pubertății lui încearcă o apropire fizică cu Anna. Serghei încearcă, la rândul lui, să își seducă sora, care l-a respins. Ulterior, a preferat să aleagă femei de condiție inferioară propriei condiții, făcând prin aceasta, un pas determinant pentru alegerea de obiect heterosexuală. Toate aceste obiecte ale iubirii erau considerate drept substitut pentru sora care îi fusese refuzată:

„Nu se poate respinge ideia că o tendință spre înjosirea surorii, spre anularea superiorității ei intelectuale, care cândva îl apăsase atât, fusese hotărâtoare pentru alegerea lui de obiect.”

Gelozia manifestată față de Anna își dobândește veridicitatea atunci când, aflând de moartea acesteia, pacientul rămâne indiferent. Știm că el își iubea foarte mult tatăl și o considera pe sora lui o rivală în calea dragostei acestuia. Prin moartea Annei rivalitatea era anulată. Îndepărtându-se de toate diagnosticele de melancolie și psihoză puse înaintea lui de ceilalți medici, Freud vedea în acest caz o isterie de angoasă cu o fobie de animale care se transformă apoi în nevroză obsesională sau în nevroză infantilă.

Freud a reconstituit originea nevrozei infantile pornind de la interpretarea unui vis avut de Serghei la vârsta de patru ani. Acest vis a fost povestit și desenat de pacient în timpul curei:

„Am visat că e noapte și eu stau întins în patul meu (patul meu stătea cu

picioarele spre fereastră, în fața ferestrei era un șir de nuci bătrâni. Șriu că era iarnă când am visat și vreme de noapte) dintrodată fereastra se deschide de la sine și o văd cu o groază intensă, că în nucul mare din fața ferestrei stau câțiva lupi albi. Erau șase sau șapte. Lupiii erau în întregime albi și arătau mai curând ca niște vulpi sau câini ciobănești, pentru că aveau cozi mari ca vulpile și urechile le erau ridicate ca ale câinilor când stau la pândă. Cuprins de o fircă intensă că voi fi mâncat de lupi, am țipat și m-am trezit.”

Pacientul pune acest vis în legătură cu faptul că în perioada copilăriei se temea de imaginea unui lup din cartea de povești. În aceată imagine, lupul avea o poziție verticală, pășea cu un picior și își ținea urechile ridicate și labele întinse. El nu își amintește dacă imaginea lupului o văzuse în povestea „Scufița roșie” sau în „Lupul și cei șapte iezișori”.

Culoarea albă a lupilor este asociată cu amintirea faptului că în copilărie mergea împreună cu tatăl său să vadă o turmă de oi, ocazie în care el era foarte fericit. Ulterior oile au murit fiind atinse de molimă. Culoarea albă a oilor este asociată culorii lupilor din vis.

Trecând la următoarea scenă în care lupii sunt visați în copaci, pacientul explică faptul că această scenă este posibil sa apară în urma unei povești auzite de la bunicul său. În poveste apare un croitor, care atunci când deschide fereastra un lup pătrunde în camera lui, atacându-l. Croitorul îl prinde de coadă, i-o smulge, și lupul fuge. În această scenă regăsim ideea castrării. Mai târziu când croitorul se plimba prin pădure este din nou atacat de lupi și se refugiază într-un copac pentru a scăpa de ei. Lupul mutilat vrea să se răzbune și propune să se urce unul peste altul, până când ultimul va ajunge la croitor, dar se sperie de această amintire a mutilării și fuge.

Regăsim în această poveste copacul unde stau lupii în vis, dar și complexul castrării, în cazul lupului căruia i-a fost smulsă coada. Cozile de vulpe ale lupilor din vis pot fi compensări pentru această lipsă a cozii.

În cele de urmează, ne aflăm în fața incapacitîții pacientului de a stabili dacă numărul lupilor din vis a fost șase sau șapte. Am amintit faptul că imaginea lupului ar fi fost văută în basmul „Scufița roșie” sau în „Lupul și cei șapte iezișori”. În acest ultim basm, apare cifra șapte dar și cifra șase pentru că lupul mănâncă doar șase iezi. În această ultimă, poveste regăsim și culoarea albă, atunci când lupul își albește laba cenușie. Cert este faptul că impresia acestor povești s-a manifestat sub forma unei adevărate zoofobii.

În urma afirmației lui Freud conform căreia „teama de tatăl său a fost motivul cel mai puternic al îmbolnăvirii sale” , ajungem la concluzia că lupul din visul pacientului a fost substitutul patern, iar basmele reținute de el au drept conținut ascuns teama față de tată. După acest vis, copilul se comportă sadic și dezvoltă ulterior o nevroză obsesinală.

Mișcarea pulsională a acestei fobii este este una dușmănoasă față de tată: „Am putea spune că ea este refulată prin procesul transformării în contrariu, în locul agresiunii, împottriva tatălui, apare agresiunea – răzbunarea – tatălui împotriva propriei persoane.”

Pornind de la comparația dintre copilul Serghei și micul Hans putem afirma că o astfel de agresiune este interpretată de Hans prin faptul de a fi mușcat, dar la Serghei este dusă până la a fi devorat.

Ne aflăm în fața unei perechi de contrarii: agresivitate față de tată, dar și o poziție tandră față de acesta, așa cum am văzut anterior.

Dacă micul Hans a lichidat prin fobia sa, ambele mișcări principale ale complexului Oedip, cea agresivă față de tată și cea tandră față de mamă, la Serghei întâlnim o altă situație. La acesta din urmă, relația cu obiectul feminin este tulburată printr-o seducție timpurie prin sora sa Anna.

„[…] latura feminină pasivă este la el puternic formată și analiza visului lui

despre lupi a dezvăluit puțin din agresiunea intenționată împotriva tatălui, aducând pentru aceasta o dovadă neîndoielnică a faptului că seducția privește poziția pasivă, tandră față de fată.”

În pofida acestor deosebiri dintre cele două cazuri, rezultatul final al fobiei este teama de amenințarea unei castrări. Micul Hans renunță la agresiunea împotriva tatălui, de frica unei castrări, iar teama că o să fie mușcat de organele genitale de către cal se originează tot în cadrul acestei fobii. În cazul omului cu lupi, Serghei renunță la dorința de a fi iubit de tată, ca obiect sexual înțelegând că printr-o astfel de relație îi sunt jertfite organele genitale, situație ce face trimitere tot la complexul de castrare. În ambele cazuri „motorul refulării” este angoasa de castrare, teama de a fi mușcat de cal și de a fi devorat de lupi sunt substituiri pentru conținutul de a fi castrat de tată:

„Acesta este de fapt conținutul care a suferit refularea. La rus, a fost

exprimarea unei dorințe care nu putea să subziste din cauza împotrivirii masculinității, la Hans expresie a unei reacții care a transformat agresivitatea în contrariul ei”

Revenind la visul lui Serghei, acesta din urmă își amintește că visul s-a terminat cu un sentiment persistent al realității, sentiment pe care Freud încearcă să-l interpreteze:

„Știm din experiența interpretării viselor că acestui sentiment al realității îi

revine o semnificație precisă. El ne asigură că ceva în materialul latent al visului își revendică realitatea în amintire , prin urmare că visul se referă la o întâmplare care a avut loc cu adevărat și nu a fost doar o fantasmă.”

Elementul ispirator al visului poate fi aluzia la tema castrării iar în spatele amintirii creșterii oilor trebuie să căutăm dovezile pentru cercetarea lui sexuală.

Visul poate fi înțeles mai bine în momentul în care pacientul își amintește o scenă petrecută înaintea Crăciunului, copacul din vis devenind astfel pomul de Crăciun. Ziua de Crăciun avea o dublă semnificație: pe de o parte, era ziua de naștere a lui Serghei și pe da altă parte, era sărbătoare dublă, prilej în care el aștepta cadouri.

Înțelegem faptul că în vis era Crăciunul iar conținutul visului i-a arătat darul său: cadourile ce atârnau în copac sub forma lupilor. Visul s-a sfârșit prin teama de a fi mâncat de lupi, teamă care am văzut că poate fi tradusă prin fobia infantilă față de tată.

Făcând apel la cunoștințele pe care le avem despre dezvoltarea sexuală a pacientului, anterioară visului, Freud explică transformarea satisfacției în teamă:

„Printre dorințele generatoare ale visului trebuie să se fi activat, ca fiind cea

mai puternică, aceea a safisfacției sexuale, pe care dorea să o obțină de la tată. Intensitatea acestei dorințe a reușit să împrospăteze urma amnezică demult uitată a unei scene care îi putea arăta ce înseamnă satisfacția sexuală obținută de la fată, iar rezultaul a fost groaza, spaima în fața împlinirii dorinței, refularea pornirii care se dezvăluie în această dorință și de aici fuga din fața tatălui la doica mai puțin periculoasă.”

Pornind de la acest vis și de la mai multe amintiri ale pacientului cu privire la sexualitatea lui infantilă, Freud a inventat o surprinzătoare scenă primitivă, care va deveni celebră în analizele psihanalitice.

Patrik Manhony o rezumă astfel:

„Într-o călduroasă zi de vară, micul Serghei, pe atunci în vârstă de 18 luni și

bolnav de malarie, dormea în dormitorul părinților, unde se retrăseseră și aceștia, pe jumătate goi, pentru siestă; la cinci după amiaza, probabil în culmea febrei, Serghei se trezește și, cu mare atenție, își observă părinții înveliți pe jumătatre în lenjerie albă, îngenunchiați pe covertura albă a patului dedându-se de trei ori unui coit a tergo: remarcând organele genitale ale părinților și plăcerea de pe fața mamei, micuțul, pasiv de obicei, suferă o crampă intestinală bruscă și începe să țipe, întrerupând astfel tânărul cuplu.”

În această scenă vom pune accent pe pozițiile în care copilul i-a surprins pe părinți, cea verticală a bărbatului după cum afirmă Freud, și cea „animalic aplecată” a femeii. Poziția tatălui poate fi înlociută cu poziția lupului din imaginea angoasantă regăsită în cartea de povești. Această imagine este sursa altor stări de angoasă. Atunci când pacientul va avea șapte – opt ani, a fost anunțat de vizita unui învățător, pe care, în seara imediat următoare l-a visat sub forma unui leu, care îl amenința. În acest vis, pacientul l-a recunoscut pe învățător ca substitut al tatălui său.

Ulterior, fobia de lup se intensifică. Sursa acestei intensificări, o constituie un profesor care preda latina la clasa lui, profesor care se numea Lupu. Imediat, la început, de el și în urma unor critici primite, pacientul resimțea o teribilă teamaă față de resprectivul profesor.

Pacientul făcuse o greșeală de traducere, înlocuind cuvântul latin „filius” cu termenul francez „fils”. Astfel că lupul încă mai era tatăl.

Ceea ce a modificat evoluția copilului într-un mod decisiv, a fost o întâmplare care s-a petrecut atunci când el trecuse cu puțin de vârsta de patru ani. În acea perioadă, copilul era irascibil iar starea lui de anxietate nu se ameliorase. Sperând că îl va încuraja, mama sa îi face cunoscută povestea biblică. Dacă până în acel moment copilul nu reușea să adoarmă, temându-se că va visa iarăși scena cu lupii, după ce a ascultat povestea biblică, trebuia, înainte de culcare să sărute toate icoanele și să spună rugăciuni.

În acest moment, Freud împarte copilăria pacientului în următoarele perioade:

„[…] mai întâi, până în momentul seducerii (3 ¼ ani), perioada timpurie,

căreia îi aparține scena originară; al doilea rând, până la visul angoasant, perioada schimbării de caraceter (4 ani); în al treilea rând, zoofobia până la introducerea religiei (4 ½ ani) și începând de atunci nevroza obsesională până după vârsta de zece ani.”

Revenind la impactul poveștii biblice asupra pacientului, Freud relatează faptul că, la început, impresia provocată de această povestire nu a fost plăcută. Pacientul se împotrivește mai întâi suferinței lui Hristos pentru ca, ulterior, să nu fie de acord cu întreaga poveste. Îndoielile manifestate ne dezvăluie o tendință ascunsă ca aceea a sadismului și a masochismului.

Atunci când Serghei o întreabă pe Nania dacă Isus a avut fund primește un răspuns afirmativ, prin explicația faptului că El ar fi fost Dumnezeu dar și om. Acest răspuns nu îl mulțumește, dar s-a consolat cu ideea conform căreia fundul ar fi doar prelungirea picioarelor.

Înjosirea personajului sfânt a continuat prin întrebarea dacă „Hristos face caca”, găsind el însuși soluția: „[…] așa cum Hristos făcuse vin din nimic, ar fi putut să transforme și hrana în nimic și să se scutească de astfel de defecație.”

Aceste gânduri ale pacientului ne uimesc dar le putem înțelege dacă vom reveni asupra unei perioade dezbătute anterior, a evoluției sale sexuale. Respingerea din partea Naniei a condus la direcționarea vieții sexuale a pacientului către sadism, masochism. Prin identificarea cu tatăl, reiese sadismul său iar în masochism și-l alesese pe acesta ca obiect sexual. În urma acelui vis, micul Serghei ar fi putut să transforme masochismul față de tată în homosexualitate dar rezultatul acestuia a fost angoasa, homosexualitatea manifestându-se în inconștient. Ceea ce a rămas dominantă a fost poziția masochistă anterioară.

Aflat în fața poveștii sfinte, pacientul se identifică cu Hristos, având în același timp și aceeași zi de naștere și devenind cu această ocazie bărbat.

În întrebarea dacă Hristos poate avea fund, identificăm poziția homosexuală refulată. Copilul începe să se teamă de Dumnezeu în momentul în care realizează faptul că ar fi o blasfemie să se asocieze persoana sfântă cu asemena bănuieli. Dacă el era Hristos, atunci tatăl va fi identificat cu Dumnezeu. El se împotrivea lui Dumnezeu pentru a nu-și pirde tatăl. Aici transpare dragostea față de tată dar, în mod paradoxal, această împotivire în fața acceptării lui Dumnezeu avea o prefigurare în impulsul dușmănos împotriva tatălui. Freud explică faptul că:

„Cele două tendințe afective antagoniste, care aveau să îi guverneze întreaga viață ulterioară, s-au întâlnit aici într-un conflict al ambivalenței pe tema religiei.”

Pe o treaptă mai târzie a evoluției sexuale, excrementele capătă semnificația copilului. Copilul se națte prin anus, este de părere micul Serghei. Astfel, zona anală reprezintă organul prin care se putea exprima atitudinea pasiv – homosexuală față de bărbat. Nevroza obsesională descrisă s-a produs pe fondul unei constituții sadic – anale.

Atitudinea inițială a pacientului în fața problemei castrării a fost cea de respingere. El a respins-o și a rămas la concepția actului anal împotrivindu-se la început ți supunând-o refulării, pacientul cedează ulterior în fața complexului castrării. Ne aflăm în fața a două tendințe antagoniste, în care, pe de o parte Serghei detestă problema castrării iar, pe de altăî parte, este dispus să accepte această idee și să se consoleze cu feminitatea, drept substitut.

Alte două episoade din viața lui Serghei au constituit obiectul a numeroase interpretări. Unul o privea pe Grușa, doica lui, ale cărei fese, comparate cu aripile unui fluture, apoi cifra romană V, face trimitere la ora la care a avut loc faimosul coit. Cel de-al doilea episod face referire la o halucinație vizuală. În copilărie Serghei își văzuse degetul mic tăiat de un briceag, pentru ca, ulterior, să se convingă de inexistența rănii.

Pacientul manifestase, în acea împrejurare, o atitudine de respingere, ce constă în a vedea sexualitatea doar din perspectiva unei teorii infantile: ca practică prin anus.

După această incursiune în copilăria lui Serghei, Freud a avut convingerea că îl vindecase. Însă zbuciumul provocat de cel de-al doilea război mondial, cât și moartea Teresei, l-au aruncat într-o nouă depresie. Din 1945 și pentru întreaga durată a vieții, Omul cu lupi este afectat de melancolie și moare la Viena asistat de medicul său, contele Wilhelm Solms – Rodelheim.

5.SCHREBER DANIEL PAUL

PARANOIA

Cazul lui Schreber Daniel Paul nu s-a născut, ca și celelalte cazuri, dintr-o cură reală. În pofida acestui fapt, lucrarea „Remarci psihanalitice asupra unui caz de paranoia publicată în 1911 a fost considerată o expunere remarcabilă, fiind comentată și interpretată de întreaga literatură psihanalitică de limbă engleză și germană. Aici nu este vorba de o cură condusă de Freud, ci de disputarea, în viziune psihanalitică, a unui document, publicat de un bolnav – Daniel Paul Schreber – în 1911.

Născut în luna iulie 1842, Schreber era fiul unei familii ilustre a burgheziei protestante, alcătuită din juriști, medici și pedagogi.

Prima îmbolnăvire a pacientului este plasată de Freud în toamna anului 1884, fiind vindecată de Flechsig în 1885.

În iunie 1893 a fost numit în funcția de președinte de senat. În același an s-a produs a doua îmbonăvire, introdusă de o insomnie chinuitoare, fapt care îl determină să apeleze din nou la clinica doctorului Flechsig. Starea lui s-a înrăutățit rapid. Dacă la început pacientul „se plângea” că suferă de „ramolisemnt cerebral”, manifestând idei de persecuție, temându-se că o să moară, ulterior pacientul se credea mort și în curs de descompunere, închipuindu-și că era posedat de demoni. El insulta diferite persoane de care se simțea urmărit și amenințat. Personajul central, ținta fobiei sale, era doctorul Flechsig, numindu-l „ucigaș de suflete”.

În acea perioadă a fost îngrijit de același doctor Flechsig, care l-a internat de două ori. Promovat în 1893 președinte al cuții de apel din Dresda, doi ani mai târziu a fost obiectul unei interdicții cu punerea sub tutelă a bunurilor.

În aceeași perioadă redactează „Memoriile unui nevrozat”, publicate în 1903, lucrare care a suscitat un puternic interes din partea comunității psihiatrice.

Datorită acestei lucrări, Schreber a reușit să iasă din azil și să își recupereze bunurile.

„Memoriile” lui Schreber prezentau sistemul delirant al unui om persecutat de Dumnezeu. Trăind fără stomac șă fără vezică, credea că sfârșitul lumii este aproape și el este unicul supraviețuitor într-o lume de infirmieri și bolnavi. În concepția lui, oamenii, spre deosebire de Dumnezeu, se compun din corp și nervi, în timp ce Dumnezeu este de la început doar nerv:

„La Dumnezeu nervii nu sunt prezenți în număr limitat ca în corpul uman, ci

infiniți sau eterni. Ei posedă toate proprietățile nervilor umani într-o măsură enorm sporită. În capacitatea lor de a crea, adică de a transpune în toate lucrurile posibile ale lumii create, ele se numesc raze. Între Dumnezeu și cerul înstelat sau soare există o relație strânsă.”

Dumnezeu vorbea în limba fundamentală, limba nervilor, și îi încredința misiunea salvatoare de a se preschimba în femeie și de a zămisli o nouă rasă. Pacientul ajunge la convingerea că Dumnezeu însușu i-ar cere feminitatea în scopul propriei satisfaceri.

În continuu regenerat de raze, care îl făceau nemuritori și emanau din „vestibulul cerului”, Schreber era urmărit de păsări „miraculoase” care îl atacau , după ce au fost umplute cu „pești cadacerici”. În opinia sa, aceste păsări erau compuse din „vestibule cerești”, respectiv din suflete ale oamenilor, cândva mântuite, încărcate cu otravă de cadavru cu care au fost încărcate, ele se dizolvă în sufletul său prin cuvintele „ești dat dracului”.

Freud interpretează această scenă, afirmând că:

„[…] ea trebuie să semnifice fete tinere, pe care într-o stare critică ești tentat

să le compari cu gâște corora într-o maieră mai puțin galantă, le atribuim ‚creier de găină’ […] ‚Ești dat dracului’, singurul lucru pe care par a a-l lua în serios, ar fi atunci trimful tânărului care a știut să le impulsioneze.”

Pacientul așteaptă să fie metamorfozat în femeie apoi fecundat de Dumnezeu. Urlând împotrivă soarelui, rezistă astfel comploturilor doctorului Fleichig, considerat un „asasin al sufletului” care abuzase sexual de el înainte de a-l abandona putrefacției.

În acest punct, ne aflăm în fața unui caz de paranoia. „Uciderea sufletului” de către Flechig este un act ce trebuie privit ca fiind egal cu eforturile demonilor de a pune stăpânire pe un suflet.

Urmează , în curând o altă dezvoltare a delirului referitoare la relația bolnavului cu Dumnezeu, fără a schimba pe cea cu Flechsig.

Dacă, la început, Dumnezeu complota cu doctorul împotriva lui, ulterior pacientul consideră că însuși Dumnezeu ar fi cel care a condus planul îndreptat asupra sufletului său.

Flechsig rămâne în această ipostază „prim seducătorul” față de influența căruia Dumnezeu a rămas neputincios.

Freud vede în urletele lui Schreber împotriva lui Dumnezeu expresia unei revolte îndreptate împotriva tatălui. Sursa delirului o regăsim în homosexualitatea refulată, ca și în cazul „omului cu lupi”. Mecanismul esnțial al paranoei constă în transformarea iubirii în ură.

Apariția delirului poate fi înțeleasă ca o tentativă de vindecare prin care Daniel Paul neavând un fiu pentru a se consola de moartea tatălui său încearcă să se împace cu iamginea unui tată transformat în Dumnezeu.

Poziția infantilăî față de tată cunoaște două etape. Atrunci când tatăl său trăia, pacientul manifesta față de acesta o răzvrătire deplină și antagonisme deschise. Imediat după moartea tatălui, se instaurează o nevroză fundamentată pe „supunere de sclav și ascultare retroactivă față de tată”.

Ne aflăm în fața complexului patern. Lupta bolnavului cu Flechsig se dezvăluie ca fiind în conflict cu Dumnezeu. Acest conflict poate ascunde însă un conflict infantil cu însăși tatăl pacientului. Tatăl apare în viața copilului drept un factor perturbator în satisfacerea sa autoerotică, pantru ca, la sfârșitul delirului, tendința sexuală infantilă să obțină un mare triumf. Plăcerea devine pioasă iar Dumnezeu, identificat cu tatăl, o cere necontenit de la bolnav.

Atunci când tatăl îl amenință cu castrarea, apare suportul pentru fantasma transformării în femeie. Această fantsmă a fost, mai întâi, negată de pacient, pentru ca, ulterior, acesta să o acceopte.

Bolnavul postulează existența unui deosebit raport între el și soare. Freud afirmă că soarele reprezintă un „simbol al tatălui sublimat.” Soarele îi vorbește, relevându-i-se asemenea unei ființe omenști. Dacă pacientul i-ar vorbi cu voce tare, soarele ar păli în fața lui, identificându-l pe tată cu soarele, pacientul manifestă dorința de supunere a tatălui în fața manifestărilor lui pobsesive.

Freud nu a făcut nici o apropire între sistemul educativ al tatălui și geneza paranoei fiului. El vedea în „vindecare” fiului consecința unui complex patern mai curând pozitiv.

În aprilie 1911 Daniel Paul Schreber a murit în azilul din Leipzig. Câteva luni mai târziu, când a început să își redacteze remarcile asupra autobiografiei din 1903, Freud ignora dacă autorul mai era încă în viață.

Știm că acest caz nu s-a născut dintr-o cură reală. Comentariul lui Freud a fost pus în discuție în 1922, de psihanalistul american Zvi Lothane, membru al al IPA. Freud este astfel acuzat că fabrică diagnostice false, făcând referire la paranoia și schizofrenie din piese disparate. În pofida a numeroase obiecții cât și a faptului că Freud nu l-a cunoscut niciodată pe Schreber comentariul psihanalistului a fost considerat drept remarcabil.

CAPITOLUL VII

PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ

PROBLEMELE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

PSIHANALIZA ȘI RELAȚIA TERAPEUT – PACIENT

PRIMUL IMPACT TEARAPEUT – PACIENT

ANALIZA REZISTENȚELOR PACIENTULUI LA PSIHOTERAPIE

PRACTICA RELAȚIEI DE TRANSFER

REZULTATE TERAPEUTICE

1.PROBLEMELE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

Psihoterapia, ca sistem psihologic atestat de vindecare a suferinței psihice, există datorită lui Freud și este, în mai multe privințe asemănătoare artei socratice de a dialoga tematic.

Socrate a dezvoltat calitățile dialogului filosofic, umanizându-l. El cerea ca toți filozofii să nu se limiteze doar la a-și predica propria concepție sau propriul sistem filosofic. Filosofii trebuiau să fie intereseți și de descoperirea capacităților de reprezentare ale partenerului de discuție, să îl ajute pe acesta în formularea și precizarea unor gânduri atrăgându-i atenția asupra eventualelor contradicții din gândirea sa și chiar să îl încurajeze la eliminarea elementelor negative sau generatoare de insuccese personale în viața cotidiană. În acest sens, Socrate a fost și primul filosof „psihoterapeut” conștient de valențele terapeutice ale conversației tematizate. El a dezvoltat sistematic o metodă cognitivă rămasă recunoscută de psihoterapia contemporană și denumită „dialog socratic”.

Cuvântul „terapie” provine de la greci, din verbul „therapeuo”, care înseamnă „a sluji”, „a îngriji” și din substantivul „Therapoon” tradus prin „servitor”, „tovarăș”.

„Therapontes Dios” erau, în cosmogonia respectivă, însoțitorii lui Zeus, peinți cu spiritele nobile, de unde rezultă și perceperea terapeutului drept însoțitor uman de o factură mai deosebită.

La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a le înlătura, învățând noi strategii de a percepe și a evalua realitatea. Majoritatea psihoterapeuților consideră că scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în realitate.

Reține că, în general, obiectivul oricărei psihoterapii constă în a înțelege comportamentul pacientului și a modifica acest comportament astfel încât dificultățile existențiale ale acestuia să fie înlăturate sau, cel puțin, diminuate. În acest scop, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a personalității pacientului, evidențiind problemele și particularitățile psihice ale acesteia. Demersul psihoterapeutic va urmări, în continuare, să elibereze pacientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedicau adaptarea optimală a acestuia la mediu, trăiri care îi afectează în mod negativ comportametul.

În lucrarea „Psihoterapia ca relație a schimbării individuale”, Dan Goglează definește psihoterapia drept „un proces de influențare a tulburărilor de comportament sau a stărilor de suferință, efectuat cu mijloace psihologice în direcția unui scop definit în comun, prin intermediul unor tehnici care se pot învăța și bazate pe o teorie asupra comportamentului normal și patologic”.

Psihoterapia poate fi privită și sub forma unei relații interpersonale între pacient și psihoterapeut. Această relație are drept obiectiv investigarea și înțelegerea naturii tulburărilor psihice ale pacientului, în scopul de a corela aceste tulburări și a elibera pacientul de suferință.

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice.

Psihoterapia clasică se caracterizează, în primul rând, printr-o austeritate deosebită a relației cu pacientul și prin solicitarea unei abstinențe absolute de participare relațională din partea terapeutului. Acesta din urmă trebuie să fie binevoitor dar rezervat. Conform preceptelor promovate de Freud, terapeutul trebuie să devină mentorul exprimărilor pacientului său și să abordeze doar temele expuse de pacient. El nu are voie să țină predici, nu se manifestă și nu transmite nici o informație din viața sa personală, nu dă sfaturi, nu oferă ajutor material, nu întreprinde nimic concret și nu ia pentru acesta nici o decizie directă de rezolvare a situației sale. Terapeutului îi este interzis să se întâlnească cu pacientul său, în afara cadrului psiho – terapeutic sau al orelor de psihoterapie. El nu va deveni niciodată prietenul pacientului și nu se va implica în viața cotidiană a acestuia.

În concepția psihoterapiei clasice, rolul terapeutului este acela de a-l ajuta pe pacient să dezvolte mecanisme proprii cu ajutorul cărora să se poată descurca singur în realitatea vieții cotidiene. Pacientul va fi învățat să își redescopere posibilitățile interne de satisfacere a dorințelor și a intereselor sale realizabile, considerate de el ca fiind „ratate”. El oferă pacientului ocazii ca, sub supravegherea sa calificată, să verbalizeze fără reținere tot ceea ce dorește sau să îl deranjeze precum și ceea ce, eventual, a uitat pe parcursul unei relatări. Terapeutul va încerca apoi să descopere cauzele originale ale agresivității și autodistructivității pacientului său, să îl facă atent la existența „rezistențelor” inconștiente față de propria-i însănătoșire și să îi releve comportamentul de transfer care poate tergiversa vindecarea, genera rezistențe sau chiar agresiune față de terapeut.

Conform principiilor psihanalizei, terapeutul va încerca să îi aducă pacientului în conștiință unele conflicte originare. În aceeași lucrare, Dan Goglează punctează procedeele prin care terapeutul va încerca să facă acest lucru:

„Aceste procedee sunt: confruntarea cu conținuturile inconștiente, clasificarea și interpretarea corelațiilor astfel stabilite, propunerea conștientizării unor relații între biografie și semnificațiile conținuturilor și transpunerea lor în schimbări atitudionale sau de comportament.”

Ca sistem științific, psihoterapia trebuie să aibă la bază reguli bine stabilite. Psihoterapeutul trebuie să cunoască legile funcționării subsitemelor personalității, să își formuleze clar obiecivele și treptele necesare atingerii acestora, cât și metodele de acțiune adecvate fiecărui pacient în parte.

Irina Holdevici, în lucrarea „Psihoterapia. Tratament fără medicamente” enumeră câteva obiective ale psihoterapiei:

„Scoaterea pacientului din criza existențială în care se află, reducerea sau eliminarea simptomelor, întărirea eului și a capacităților interogative ale personalității pacientului, modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la medic, […]”

Terapeutul nu îl va analiza pe pacient ca pe un obiect static. El încearcă, pe lângă aspectele strict cognitive legate de analiza conținuturilor relatate, să perceapă și procesul emoțional dintre ei doi pe tot parcursul relatărilor. Acesta trebuie să cunoască atât detaliile biografice ale pacientului, problemele acestuia, cât și problemele sale actuale sau elementele emoționale legate de transfer, având capacitatea de a le dirija în folosul rezolvării problemelor expuse de pacient.

Banalizarea practicii psihanalitice, la care asistăm astăzi, nu exclude o recunoaștere profundă a acestei tehnici. Întreprinzând o analiză, pacientul dorește să își conducă mai bine viața, să își rezolve conflictele și să elimine inhibițiile și complexele sale.

2.PSIHANALIZA ȘI RELAȚIA TERAPEUT – PACIENT

2.1. PRIMUL IMPACT TERAPEUT – PACIENT

Conform criteriilor definiției psihoterapiei, psihanaliza este „un model interacțional optim, în care comunicarea nonverbală (în special proiecțiile pacientului) se află,comparativ cu celelalte tehnici, pe poziția de fundament tehnic”

Metoda psihanalitică își are originea în hipnoză. Scopul terapeutic vizat este acela de a se realiza catharsisul, care poate conduce la vindecare.

La începuturile psihanalizei, momentul cathartic era foarte important dar, ulterior, semnificația lui s-a diminuat. În dezvoltările mai noi ale psihanalizei, momentul dimanic al inserției cathartice este inclus definitiv în analiza rezistenței pacientului, acesta din urmă devenind prioritară. Chiar dacă pacientul își propune, în mod conștient, eliminarea simptomelor de care el suferă, psihanaliștii sunt de părere că el va dezvolta inițial un comportament de rezistență la propria sa vindecare. Un medic psihanalist experiemntat poate evalua mai de aproape șansele unei psihanalize, așa cum rezultă ele numai din diagnostic, ci și din posibilitățile și limitele evaluării în contextul condițiilor sale de viață de perspectivele viitorului și de capacitățile de comunicare.

Rolul psihanalistului este de a observa, de a asculta și de a ști să aștepte și să tacă și la momentul potrivit să dea interpretarea potrivită.

La începuturile psihanalizei aveau loc ședințe zilnice. Astăzi se consideră preferabil să nu fie mai puțin de patru sau cinci ședințe săptămânale. Durata ședințelor este de patruzeci și cinci până la cincizecișicinci de minute. Jean Pierre Chartier, în lucrarea „Introducere în psihanaliza lui Freud”, ne oferă câteva date despre cadrul psiahanalitic:

„Cadrul psihanalitic cuprinde ritmul și durata ședințelor, dar mai ales regula de abstinență, care interzice psihanalistului să intervină în realitatea vieții pacientului său.”

Pacientul se întinde pe un divan, iar psihanalistul se așază în spatele lui. În felul acesta, pacientul nu mai este obligat să stea față în față cu terapeutul, scutind totodată psihanalistul de obligația de a-și controla atitudinile și mimica. Această situație îi conferă totodată terapeutului mai multă libertate pentru a asculta, observa și interptreta.

Având în vedere atenția care trebuie acordată de la începutul interacțiunilor dintre pacient și psihanalist, acesta din urmă își conduce examenul cu mai multe precauții, de exemplu în modul de a adresa întrebări și a răspunde.

În pofida precauțiilor care se impun a fi luate, psihanalistul datorează pacientului un minut de explicații despre cazul său ca și despre scopurile și mijloacele de tratament.

În lucrarea „Psihoterapia ca relație a schimbării individuale”, Dan Goglează afirmă următoarele:

„Pentru orice școală terapeutică este deosebit de importantă dezvoltatrea unor tehnici de obținere a controlului asupra relației cu pacientul și deci de influențare a emoțiilor și a reacțiilor sale.”

În pofida faptului că terapeutului îi este interzis să își dirijeze pacientul observăm că acest fapt se realizează chiar prin pasivitatea sa, prin analiza rezistențelor la terapie. Ne aflăm în fața unei situații paradoxale. Datorită acestei atitudini, pacientul poate încerca permanent să îl surprindă pe analist.

Chiar de la începutul relației terapeutice poate să apară problema exercitării autorității și a puterii. Acesta este și motivul pentru care se recomandă o interacțiune armoniasă între pacient și analist.

Relația terapeutică este influențată de atitudinea de sinceritate și autenticitate a pacientului, pe de o parte terapeutul trebuie să manifeste de asemenea, un comportament absolut congruent. Aceasta din urmă trebuie să accepte în mod necondiționat și să aprecieze valoarea individuală a pacientului.

Pe baza respectării acestor condiții se poate asigura succesul unei schimbări terapeutice.

Importanța empatiei terapeutului față de procesele de schimbare pe care le parcurge pacientul poate fi autentificată doar de pacientul însuși și de modul în care acesta percepe fluctuațiile empatice, pe parcursul terapiei. Empatia poate oscila sau poate să ia forme diferite și în funcție de fazele de dezvoltare ale terapiei. Aceste oscilații empatice pot fi controlate în mod conștient de terapeut și folosite în momentele critice ale stărilor pacientului ca o metodă sigură de a determina o schimbare în evoluția sa.

Prin urmare, empatia, alături de congruență și acceptare necondiționată sunt calități indispensabile psihanalistului, calități manifestate în cadrul relației cu pacientul, pentru a obține rezultatele dorite și a asigura succesul terapiei.

ANALIZA REZISTENȚELOR PACIENTULUI LA PSIHANALIZĂ

În momentul în care pacientul se află în fața psihanalistului, în postura de a evoca sau

reaminti anumite date, acesta manifestă rezistență iar succesul terapiei este îngreunat.

Scopul fundamental al terapiei psihanalitice este procesul conștientizării tendințelor

inconștiente. Acestor tendințe li se opun, de regulă, nenumărate rezistențe din partea pacientului. Acesta din urmă poate manifesta rezistență prin încălcarea regulilor de bază ale psihanalizei, prin evitarea permanentă sau reorientarea temei adusă în discuție, prin tăceri prelungite semnificative sau prin folosirea clișeelor verbale.

Rezistența corespunde nu numai domeniului mecanismelor de apărare ale eului, ci se constituie și ca un principiu central al adaptabilității general umane la mediu.

Freud este primul care vorbește despre rezistența în domeniul psihanalizei.Orice pacient, indiferent de condiția sa socială, care în acest domeniu are o minimă importanță, opune rezistență în fața procesului de terapie.

Consecință a acestui fapt, terapia nu mai poate garanta același succes , ca în cazul unei relații desfășurată în mod normal, fără elementul rezistenței , între terapeut și pacient.

Prin prisma acestei rezistențe manifestate , pacientul își construește un scut de apărare în fața psihanalistului , evitând în mod vizibil temele aduse în discuție de cetre terapeut sau încercând o reorientare a acestora.

În astfel de situații se recomandă maximum de răbdare , capacitate empatică și încarcarea psihanalistului de a caștiga încrederea pacientului.

PRACTICA RELAȚIEI DE TRANSFER

Relația terapeutică este întotdeauna și o relație de transfer, o relație momentană dintre

terapeut și pacient. Această relație este supusă în mod permanent unor influențe externe, atât din trecut cât și din prezent.

Transferul este un fenomen ce se manifestă atât în cadrul psihanalizei căt și într-un cadru social mai larg. Diferența constă în aceea că terapeutul încearcă, în mod sistematic, printr-o atitudine conștientă, să-i faciliteze pacientului retrăirea unor conflicte ale copilăriei, în cadrul procesului terapeutic. În acest mod se declanșează mecanismul vindecabil al „nevrozei de transfer”. Reacția inconștientă a terapeutului față de transferul astfel produs este denumită contra – transfer.

Psihoterapia devine posibilă numai după înțelegerea procesului de transfer sau de contra – transfer.

Daniel Lagache, în lucrarea „Psihanaliza” definește transferul prin „repetiția în fața analistului de atitudini emoționale inconștiente, amicale, ostile sau ambivalente pe care pacientul le-a stabilit în copilăria sa, în contact cu părinții și persoanele din anturajul său”

Transferul este de fapt actualizarea, în domeniul psihanalitic, al unei probleme inconștiente, ale cărei rădăcini le regăsim în perioada copilăriei. Terapeutului îi revine astfel sarcina nu numai de a clarifica ci și de a crea o situație imaginativ – interacțională, cu scopul eliberării pacientul de repetarea obsesivă a anumitor stereotipii. În acest mod i se crează pacientului posibilitatea unei relaționări multiple și deschise.

În comportamentul pacientului nu apar exclusiv numai repetări ale conflictelor aparținând trecutului ci și influențe ale unor relații momentane.

Relația de transfer nu este niciodată un transfer pur. Acesta este, în mod permanent, influențat atât pe plan conștient cât și inconștient de persoana terapeutului, care nu se poate autocontrola perfect, nu este posibil să nu reacționeze, iar informațiile pe care le transmitem nu pot fi abolut neutre. Elementele care pot influența transferul sunt: îmbrăcămintea, mimica, tonul vocii, modul personal de a adresa întrebările precum și preferința terapeutului pentru anumite teme. Pacientul este extrem de sensibil și fiecare dintre aceste elemente pot afecta relațiile dintre pacient și teraput și implicit transferul.

Transferul nu este specific numai psihanalizei, ci se maifestă în orice relație terapeutică.

Freud recunoaște în fenomenul de transfer o componentă esențială a psihanalizei. Această relație de transfer este indispensabilă în cadrul psihanalizei.

REZULTATELE TERAPEUTICE

Complexitatea observațiilor în cadrul psihanalizei, face dificilă discutarea într-un mod

general a rezultatelor terapeutice.

Se admite, în general, că o cincime dintre analize pot fi considerate terminate din punct de vedere tehnic. Dar dispariția simptomelor nu este decisvă și semnificativă decât dacă este solidară cu modificările structurale ale personalității. Aceste modificări ale personalității vor consta în eliberarea de angoasă și de furie, facilitarea relațiilor cu semenii, adaptarea aspirațiilor la posibilitățile subiectului și la realite, abandonarea atitudinilor exagerat de conformiste sau distructive.

Însă toate aceste performanțe sunt greu de realizat. Atât analistul cât și pacientul trebuie să fie atenți al iluziile perfecționismului. Este delicat să se precizeze în ce moment cura a dat rezultatele așteptate.

O cură psihanalitică nu trebuie terminată nici prea devreme, fără a-și atinge obiectivele, dar nici prea târziu.

Teoria rezultatelor terapeutice este extrem de dificilă. Cura este un proces lung și complex în cadrul căreia pot interveni o multitudine de factori. Nu este ușor de stabilit care dintre acești factori sunt în exclusivitate analitici.

Pacientul vine la terapeut în scopul de a-și rezolva problemele sale, de ordin psihic acordându-i acestuia toată încrederea. Dar nu toți cei care trec printr-o cură psihanalitică obțin rezultatele scontate. Succesul sau eșecul tratamentului depind atât de pacient cât și de terapeut.

CONCLUZII.

A fost nevoie de prea mult timp pentru ca descoperirea freudiană să nu mai fie negată, minimalizată sau deformată. Psihoterapia, ca sistem psihologic atestat de vindecare a suferinței, există doar datorită lui Fereud.

Opera lui Sigmund Freud se constituie într-o ambițioasă tentativă antropologică de a construi un model al naturii umane pe baza căruia să poată fi înțelese toate aspectele esențiale, posibilitățile și nevoile fundamentale ale omului.

Psihanaliza nu rămâne la stadiul unei simple metode empirice. Dimpotrivă, ea pune în evidență o intenționalitate filosofică, prin trecerea de la o teorie asupra structurii și dinamismul psihicului uman la o interpretare totalizatoare a culturii, a valorilor, a raportării omului la natură și la civilizația făurite de el.

Ținând seama de ansamblul operei freudiene putem considera că psihanaliza construieștte o hermeneutică ce își dovedește fecunditatea sa în câmpul experiențelor umane.

Descoperirea modernă a inconștientului de către Freud este legată de sexualitae în general și de sexualitatea infantilă în particular, aceasta din urmă reprezentând o altă descoperire importantă a psihanalizei.

Acest fapt a avut drept punct de plecare nevrozele , întemeietorul psihanalizei și-a extins treptat cercetările. Acest fapt a avut drept consecință înregistrarea importanței esențiale a sexualității pentru structura psihicului uman.

Până în anul 1920 , respectiv în perioada de început a psihanalizei , Freud consideră că inconștientul este istoria infantilă a libidoului.

Alte concepte fundamentale ale psihanalizei , cum ar fi refularea ,complexul Oedip, complexul castrării își datorează nașterea studierii clinice a sexualității. Chiar dacă mai târziu pe parcursul dezvoltării psihanalizei Adler și Jung au desexualizat inconștientul , importanța problemei sexuale pentru elaborarea conceptului de inconștient și psihanalizei a fost decisivă.

În pofida rezistențelor întâmpinate de psihanaliză , aceasta din urmă s-a impus atât în lumea specialiștilor ca psihoterapie , cât și în plan cultural ce metodă de interpretare . În același timp , psihanaliza a modificat treptat mentalitățile colective.

Datorită cunoștiințelor despre sexualitate , freudismul a produs schimbări redicale în două domenii. Primul este cel al educației. Constatarea că nevrozele adultului au la origini perturbări ale dezvoltării psihosexuale din copilărie provocate de reprimarea manifestărilor sexuale timpurii a condus la ideea că o educație permisivă față de sexualitatea infantilă poate preântâmpina apariția nevrozelor.

Din păcate în România constatăm o concepție prepsihanalitică despre sexualitate infantilă și educație.

În al doilea rând , psihanaliza a contribuit decisiv la revoluția sexuală din secolul al XX-lea. Prin demonstrarea importanței sexualității și a satisfacției sexuale pentru sănătatea psihică a omului, freudismul a reprezentat în primul rând eliberarea sexuală a femeii, eliminarea discriminărilor în raport cu bărbatul.

În cadrul acestei lucrări am văzut cum, prin intermediul psihanalizei ființa umană a reușit să își cunoască și să își accepte limitele, să se cunoască pe sine și pe cei din jurul său și prin acestea să evolueze aproape de perfecțiune . Doar cunoscându-te pe tine cu adevărat, îi poți cunoaște și pe cei din jur iar a-ți cunoaște limitele înseamnă evoluție

BIBLIOGRAFIE

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 1 , ESEURI DE PSIHANALIZA APLICATA-EdituraTrei , Bucuresti 1999

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 2, NEVROZA LA COPIL, Editura Trei , București 2000

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 3- , PSIHOLOGIA INCONSTIENTULUI, Editura Trei , Bucuresti, 2000

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 5, INHIBITIE , SIMPTOM, ANGOASA, Editura Trei , București, 2001

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 6 , STUDII DESPRE SEXUALITATE, Editura Trei, București, 2001

SIGMUND FREUD – OPERE , VOLUMUL 7, NEVROZA , PSIHOZA, PERVERSIUNE,Editura Trei , București, 2002

SIGMUND FREUD – AUTOBIOGRAFIE-Editura Stiintifica, București, 1993

SIGMUND FREUD – INRODUCERE IN PSIHANALIZA , Editura Didactică, București, 1980

SIGMUND FREUD – INTERPRETAREA VISELOR, Edit. Maiastra,, Buc. 1991

SIGMUND FREUD –OPERE VOL II , INTERPRETAREA VISELOR- Editura Știintifică , București, 1993

SIGMUND FREUD –SCRIERI DESPRE LITERATURĂ ȘI ARTĂ – Editura Univers, București, 1980

SIGMUND FREUD –MICUL HANS – Editura Jurnalul Literar, București, 1995

SIGMUND FREUD –CAZUL DORA, Editura Jurnalul Literar, București 1994

SIGMUND FREUD –OMUL CU SOBOLANI, Editura Trei, București,1995

DAN GOGLEAZA –PSIHOTERAPIE CA RELATIE A SCHIMBARII INDIVIDUALE, Editura Polirom, București, 2002

DANIEL LAGACHE-PSIHANALIZA-Editura Corint, București, 2003

ELISABETH ROUDINESCU, MICHEL PLON- DICTIONAR DE PSIHANALIZA-Editura Trei, București, 2002

ERICH FROMM-TEXTE ALESE-Editura Politică, București, 1983

FLORIN DRUTA-CULTURĂ SI PSIHANALIZA-Editura Didactică., București, 2000

HELMULT THOMA-TRATAT DE PSIHANALIZĂ CONTEMPORANĂ- Editura Trei, București, 2000

IRINA HOLDEVICI- PSIHOTERAPIA. TRATAMENT FARA MEDICAMENTE- Editura Ceres , București, 1993

JEAN PAULE SARTRE- GREAȚA- EditURA Minerva, București, 1974

JEAN CLAUDE FILLOUX-INCONSTIENTUL-Editura Aropa , București, 2001

JEAN PIERRE CHARTIER- INTRODUCERE IN PSIHANALIZA LUI FREUD-Editura Iri, București, 1998

J.W. GOETHE-FAUST- Editura de stat pentru Literatură și Artă, București, 1995

ADOLFO FERNANDEZ ZOILA-FREUD SI PSIHANALIZELE-Editura Humanitas, București , 1996

VASILE DEM. ZAMFIRESCU- FILOSOFIA INCONSTIENTULUI-Editura Trei , București., 1998

VASILE DEM. ZAMFIRESCU-INTRODUCERE IN PSIHANALIZA FREUDIANA – Editura Trei, București, 2003

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Psihopatologia Freudiana (ID: 164424)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Psihopatologia Freudiana

Copyright Notice

Asistenta Sociala a Persoanelor Dependente de Droguri Si Alcool

Tehnici de Predare Invatare a Stilurilor Functionale In Gimnaziu

Asistenta Si Interventie Psihologica In Dezvoltarea Emotionala,cognitiva Si Meta Cognitiva.plan de Interventie Delicventa Juvenila

Psihoterapia Cogntiv Comportamentala In Tulburarea de Anxietate Generalizata

Particularitati ale Dezvoltarii Psihofizice ale

Transa Hipnotica Si Actualizarea Disponibilitatilor Latente ALE Subiectilor CU Depresie Reactiva

Copyright Notice

Similar Posts