Autoagresivitatea In Penitenciar

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………….4

CAP.1. FUNDAMENTARE TEORETICĂ ……………………………………………………………..5

1.1. Autoagresivitate –delimitǎri conceptuale ………………. ……………………………………………5

1.2. Teorii explicative a fenomenului autoagresivitate ………………………………………… ……..7

1.2.1.Teorii biologice……………………………………………………………………………………..7

1.2.2.Teorii socio-culturale ……………………………………………………………………………8

1.2.3.Teorii psihologice ………………………………………………………………………… …….9

1.2.3.1.Teorii psihodimanice………………………………………………………………….10

1.2.3.2.Teorii comportamentale (behavioriste)…………………………………………10

1.2.3.3. Abordarea cognitivă………………………………………………………………….12

1.3. Privarea de libertate. Consecințe psihologice………………………………………………………..13

1.4. Mediul penitenciar. Aspecte psihosociale…………………………………………………………….15

1.5. Cauzele care duc la autoagresivitate în mediul penitenciar…………………………………….19

1.6. Tipuri de autoagresivitate………………………………………………………………………………….24

1.6.1. Metode specifice la care recurg deținuții pentru a se autoagresa……………….31

1.6.2.Tatuajul în mediul penitenciar …………………………………………………………….. 32

1.6.3. Refuzul hranei –formǎ de autoagresivitate în mediul carceral…………………. 34

1.7. Portretul celui care se autoagresează în mediul penitenciar………………………………….. 34

1.7.1. Co – morbiditatea clinicǎ a autoagresivitǎții în mediul penitenciar…………. 39

1.7.2. Autoagresivitatea –un comportament învǎțat în mediul carceral………………..40

1.7.3. Studii concrete prind autoagresivitatae în mediul carceral………………………..40

CAP.2. METODOLOGIA CERCETĂRII……………………………………………………………. 42

2.1. Scopul cercetǎrii……………………………………………………………………………………………… 43

2.2. Ipotezele cercetării………………………………………………………………………………………….. 43

2.3. Subiecții………………………………………………………………………………………………………….44

2.4. Prezentarea instrumentelor de lucru…………………………………………………………………. .44

2.5. Procedura de lucru………………………………………………………………………………………….. 47

CAP.3. ANALIZA ȘI INTERPRETARE ………………………………………………………….49

3.1. Studiu de adaptare a chestioanrelor pe populația penitenciarǎ……………..49

3.2. Rezultatele obținute……………………………………………………………………………50

CAP.4. CONCLUZII Și IMPLICAȚII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

=== Autoagresivitatea_in_penitenciar ===

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………….4

CAP.1. FUNDAMENTARE TEORETICĂ ……………………………………………………………..5

1.1. Autoagresivitate –delimitǎri conceptuale ………………. ……………………………………………5

1.2. Teorii explicative a fenomenului autoagresivitate ………………………………………… ……..7

1.2.1.Teorii biologice……………………………………………………………………………………..7

1.2.2.Teorii socio-culturale ……………………………………………………………………………8

1.2.3.Teorii psihologice ………………………………………………………………………… …….9

1.2.3.1.Teorii psihodimanice………………………………………………………………….10

1.2.3.2.Teorii comportamentale (behavioriste)…………………………………………10

1.2.3.3. Abordarea cognitivă………………………………………………………………….12

1.3. Privarea de libertate. Consecințe psihologice………………………………………………………..13

1.4. Mediul penitenciar. Aspecte psihosociale…………………………………………………………….15

1.5. Cauzele care duc la autoagresivitate în mediul penitenciar…………………………………….19

1.6. Tipuri de autoagresivitate………………………………………………………………………………….24

1.6.1. Metode specifice la care recurg deținuții pentru a se autoagresa……………….31

1.6.2.Tatuajul în mediul penitenciar …………………………………………………………….. 32

1.6.3. Refuzul hranei –formǎ de autoagresivitate în mediul carceral…………………. 34

1.7. Portretul celui care se autoagresează în mediul penitenciar………………………………….. 34

1.7.1. Co – morbiditatea clinicǎ a autoagresivitǎții în mediul penitenciar…………. 39

1.7.2. Autoagresivitatea –un comportament învǎțat în mediul carceral………………..40

1.7.3. Studii concrete prind autoagresivitatae în mediul carceral………………………..40

CAP.2. METODOLOGIA CERCETĂRII……………………………………………………………. 42

2.1. Scopul cercetǎrii……………………………………………………………………………………………… 43

2.2. Ipotezele cercetării………………………………………………………………………………………….. 43

2.3. Subiecții………………………………………………………………………………………………………….44

2.4. Prezentarea instrumentelor de lucru…………………………………………………………………. .44

2.5. Procedura de lucru………………………………………………………………………………………….. 47

CAP.3. ANALIZA ȘI INTERPRETARE ………………………………………………………….49

3.1. Studiu de adaptare a chestioanrelor pe populația penitenciarǎ……………..49

3.2. Rezultatele obținute……………………………………………………………………………50

CAP.4. CONCLUZII Și IMPLICAȚII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Autoagresiunea a constituit obiectul unei ample activități de cercetare timp de mai mult de 100 de ani. În ultimul timp, incidența comportamentelor autoagresive a crescut alarmant în mediul penitenciar. Deși comportamentele autoagresive reprezintǎ fenomene psihologice și sociale, nu se cunoaște cu exactitate cauzele, modalitatea de management, profilaxia acestor fenomene precum și caracteristicile care sǎ permitǎ stabilirea unui profil în vederea implementǎrii anumitor programe terapeutice.

Studiile despre autoagresiuni diferă mult din punct de vedere conceptual, metodologic deoarece de-a lungul timpului au fost elaborate o serie de definiții privind autoagresiunea, ceea ce a dus la dificultatea comparǎrii diverselor studii.

Cercetarea aspectelor psihologice, a trǎsǎturilor de bazǎ relaționate cu comportamentul autoagresiv al deținutului prezintă o importanță sporită în vederea prevenirii acestor comportamente din ce în mai frecvente în mediul carceral.

Astfel, se impun tentative de reducere a incidenței acestor comportamente, tentative care trebuie să se bazeze pe o intervenție psihologică la nivelul fiecǎrui deținut care sǎvârșește astfel de comportamente.

Prin aceastǎ cercetare s-a încercat identificarea trǎsǎturilor de personalitate predominate la deținuții autoagresivi spre deosebire de cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ, totodatǎ urmǎrindu-se din perspectivă psihologică și etiologia comportamentului autoagresiv.

Astfel cǎ în prima parte a cercetǎrii am încercat sǎ ofer o definire cât mai concretǎ a conceptului respectiv, a teoriilor psihologice explicative, a tipurilor de autoagresivitate, punâdu-se accent pe autoagresivitatea din mediul penitenciar, cauzele care-l determinǎ pe deținut sǎ comitǎ astfel de comportamente precum și pe portretul psihologic al autoagresorului. Fundamentarea teoretică include și aspecte legate de alte variabile implicate în studiu, respectiv furia ca trăsătură și ca stare, agresivitatea, izolarea socialǎ, emoționalǎ și nu în ultimul rând impulsivitatea.

Pe baza rezultatelor obținute la care se adaugǎ și datele din literatura de specialitate, am încercat sǎ propun un plan terapeutic, un plan de intervenție asupra autoagresivității.

Cea de a doua parte a studiului cuprinde metodologia cercetării, fiind prezentate concret obiectivele cercetǎrii, eșantioanele de subiecți care au participat la extragerea anumitor concluzii instrumentele utilizate, procedura de lucru, prezentarea rezultatelor și interpretarea acestora.

În finalul lucrării am reliefat câteva concluzii care s-au evidențiat în urma studiului realizat precum și anumite implicații și limite ale acesteia.

Cu alte cuvinte, prin acest studiu ne propunem o actualizare a cercetărilor privind autoagresivitatea în mediul carceral.

Autoagresivitate –delimitǎri conceptuale

Agresivitatea reprezintă orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune (Neculau, 2001).

În opinia lui J.Ranschburg (Flemming, 2005) agresivitatae se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea într-o formă directă sau simbolică a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre două categorii de factori și anume: impulsurile latente sau manifestate din interiorul nostru și reacțiile stimulative din exterior. Agresivitatea poate fi definitǎ și ca o stare a sistemului psihofiziologic, prin care o persoana rǎspunde printr-un asamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmic, cu scopul distrugerii, degradǎrii, constrângerii, negǎrii sau umilirii unei ființe sau lucruri investite ca semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintǎ pentru el o provocare. Agresivitatea este caracteristicǎ relațiilor interumane, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea pasivǎ de indiferențǎ, refuz de ajutor, ironie, tachinare pânǎ la atitudinea de amenințare și acte de violențǎ, manifestǎrile acestui fenomen fiind extrem de diverse.

Când forța agresivă acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate, autoagresiune. Părerile cu privire la autoagresivitate s-au schimbat în mod drastic începând cu anii 1900 iar în ultimii douăzeci de ani s-a încercat o definire și abordare cât mai complexă a autoagresivității.

Cercetǎrile comportamentelor autoagresive au fost descriptive și exploratoare, deoarece natura limitatǎ a literaturii conceptuale și teoretice a formulat puține teorii și modele explicite datoritǎ faptului cǎ autoagresivitatea poate avea cauze multiple.

Zila și Kiselica (2001) au raportat cǎ în anul 1979 existau 33 de termeni pentru acest comportament cum ar fi: tǎierea de sine, comportamentul autodistrugǎtor, rǎul produs propriei persoane, autoproducerea de rǎni, parasuicidul, rǎul produs în mod deliberat propriei persoane, deteriorare de sine, autorănire, tăiere de sine, aceasta fiind considerată și o tulburare psihologică.

Foarte puține cercetǎri despre automutilare au fost realizate înainte de anii 1930 când Forbes și Folestein (2001) au început sǎ dezvolte definițiile conceptuale și delimitǎrile automutilǎrii. Menninger a fost primul care a fǎcut o distincțe între comportamentele suicidale și automutilarea în studiul sǎu despre distrugerea de sine.

Numeroase studii de caz au fost scrise spre sfârșitul anilor 1950. Primul studiu de cercetare clinicǎ al autoagresivitǎții a fost realizat în 1961 de cǎtre Phillips și Muzaffer (Fazza,1996) într-un spital psihiatric. De atunci au fost realizate multe studii despre incidența autoagresiunii la adulți și tineri în spitale de boli mentale și-n mediul penitenciar.

Dear (1999) a definit autoagresiunea ca „fiind un act fǎrǎ un final fatal în care individul inițiazǎ în mod deliberat un comportament neobișnuit și acest lucru se realizeazǎ fǎrǎ intervenția altor persoane, persoana cauzându-și autoagresiunea sau ingerând în mod deliberat o substanțǎ în exces din dozajul prescris” iar acest comportament țintește realizarea unor schimbǎri pe care persoana le dorește prin consecințele actuale sau cele dorite.

Flores apud Herpertz (2003) a definit conceptul ca pe o „autoagresivitate repetitivǎ, deliberatǎ, directǎ fǎrǎ o intenție conștientǎ de suicid care nu conduce la rǎni letale”. Fazza apud Walsh & Rosen (1996) au inclus natura sociala a actului și l-au descris ca „rǎnirea deliberatǎ, fără intenția de atentare la propria viațǎ a propriului corp sau desfigurarea unei naturi neacceptate social”.

Autoagresiunea este consideratǎ ca fiind un comportament intenționat, este un rǎu produs corpului cu o letalitate scǎzutǎ și este de o naturǎ socialǎ inacceptabilǎ, produsǎ pentru a reduce suferința psihologicǎ. Autoagresiunea poate fi definitǎ și ca un mod simbolic de exprimare a întristǎrii/supǎrǎrii profunde – o formǎ non-verbalǎ de comunicare în care sentimentele sunt “exteriorizate” prin corp (Fazza, 1996).

Unii autori au definit-o ca pe un mijloc de a face fațǎ sentimentelor dificile sau o pedepsǎ fațǎ de sine. Cu toate cǎ cel mai adesea se face la referire la acest act sub denumirea de autoagresiune, existǎ și alți termeni pentru acest comportament, termeni care au fost enunțați mai devreme.

Existența autoagresivității în ființa umană se bazează pe impulsiunea morții, impulsiunea autodistrcutivă. Jocul dintre impulsiunea plăcerii, a vieții și impulsiunea morții garantează un echilibru dinamic al sistemului personalității. Uneori acest joc se perturbă și impulsiunea de autodistrugere devine foarte puternică, rupând și echilibrul vital. (Pǎunescu, 1994).

Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate și violență față de propria persoană. Este o metodă de a trece peste o perioadă emoțională dificilă care îi ajută pe oameni să se simtă mai bine temporar din cauza faptului că au un mod de a-și exprima și elibera fizic tensiunea și durerea pe care o au înlăuntrul lor, în timp ce la alte persoane autoagresiunea produce schimbări chimice în corpul lor care îi face să se simtă mai fericiți și mai relaxați.

Există anumite componente cheie care definesc autoagresivitatea, acestea fiind urmǎtoarele:

act de rănire pe care persoana și-l săvârșește singură (a nu se confunda izbugnirea în furie cu autoagresivitatea)

dacă altcineva săvârșește un act propriei persoane, care cauzează durere, acela nu este un act de autoagresiune

autoagresiunea trebuie să includă un fel de act de violență fizică deoarece autorănirea emoțională nu este autoagresiune (adresarea anumitor cuvinte referitoare la propria persoană, lipsa de considerație, etc)

autoagresiunea este făcută în mod intenționat, nu în mod accidental, cu intenția de rănire. Aceste manifestǎri sunt mai mult sau mai puțin permanente, dar survin de obicei în timpul unui acces ca o furie autodistructivǎ, subiectul prezentând o oarecare pasivitate și indiferențǎ la actele sale, în ciuda panicii pe care o rǎspândește în jur.

1.2. Teorii explicative ale autoagresivității

1.2.1. Teorii biologice

Autoagresivitatea a determinat creșterea interesului pentru modelele biologice. Explicațiile biologice pentru comportamentul autoagresiv se concentrează în primul rând pe aspectele neurobiologice astfel încât dovezi recente evidențiază rolul unor modulatori ai neurotransmisiei ca neuropeptide, endorfine și sistemul dopaminic. În plus față de dopamină, opioizii endogeni au fost de asemenea legați de comportamentul autoagresiv. Cercetătorii din echipa Vanderbilt (Vartic, Anițan, 2005) au descoperit, dovezi importante care arată că acest act autoagresiv s-ar datora unor modificări biochimice cerebrale. Ei au descoperit că aceeași dorință ’’de a te simți bine’’ care stă la baza dependenți de droguri ar putea exista și-n cazul autoagresiunii. Studiul a arâtat că anumite forme de autoagresiune se pot corela cu eliberarea de beta endorfină (un opioid natural care se leagă de aceeași receptori cerebrali ca și morfina sau heroina). Astfel de persoane se vor autorăni pentru a se simți bine deoarece endorfinele servesc la diminuarea senzației de durere. Senzația de plăcere și euforia sunt intermediate dopaminic de circuite din regiunea septală din cadrul sistemului limbic, calea mesolimbică iar neplăcerea se pare ar avea suportul în circuitul hipocamp-amigdală-tegment-girus cinguli. Astfel se postulează că are loc o creștere a activității în circuitele neplăcerii, urmată după detensioanare de o creștere în circuitele plăcerii. Creierul emite endorfinele care pot cauza o plăcere fizică plăcută și pot crea dependență. Astfel unii oameni se autorănesc pentru a-și produce sentimente euforice. Se poate întâmpla ca persoana respectivă să simtă o liniște interioară în timpul autoagresivității sau să se simtă excitat sexual. Toate aceste sentimente se datoreazǎ endorfinelor. Problema este, că corpul poate să devină tolerant la endorfine astfel încât persoana în cauză poate să se rănească mai tare pentru a simți sentimentul euforic pe care l-a simțit prima data când s-a autorănit.

Chimia din creier poate juca un rol în determinarea a cine va comite autorǎnirea și cine nu, astfel încât s-a constatat cǎ cei care se autoagreseazǎ tind sǎ fie extrem de furioși, impulsivi, nerǎbdǎtori și agresivi. Au fost prezentate evidențe cum cǎ unele dintre aceste trǎsǎturi pot fi legate de deficite în sistemul de serotoninǎ al creierului. Favazza (1996) se referea la faptul cǎ oamenii iritabili cu o funcție normalǎ a serotoninei își exprimǎ iritarea în gura mare, prin urlete sau aruncând obiecte în timp ce oamenii cu o funcție scǎzutǎ a serotoninei își îndreaptǎ iritabilitatea înspre ei înșiși prin acte autoagresiune sau acte suicidale.

1.2.2. Teorii socio-culturale

Abordarea socio – culturală de a înțelege autoagresivitatea implică câteva componente diferite, cum ar fi influența modificărilor corpului și arta corpului, familia și societatea care se schimbǎ. Astfel modificările corpului au fost folosite în câteva religii ca o modalitate de mulțumire a spiritelor și de a ajuta oamenii. Spre exemplu, popoarele Hindu și-au perforat corpurile în timp ce Biserica Catolică a canonizat oamenii care și-au torturat pielea. De asemenea, tatuajele, arderea cu fierul aprins și perforarea diferitelor părți ale corpului au devenit extrem de populare în cultura din vest iar aceste comportamente pot servi la etalarea unor simptome psihopatologie după cum afirmă Fazza, considerând că este vorba despre o automutilare corporală.

În majoritatea culturilor, modificǎrile corpului sunt importante simbolic și aprobate cultural, se poate sǎ existe și o semnificație profund religioasǎ și aceasta sǎ fie parte a unui ritual complex, însǎ nu este cazul la autoagresiunile comune, care cu toate cǎ pot avea multe înțelesuri pentru cei care le comit nu sunt aprobate de cǎtre o culturǎ anume.

Conterio și Lader au explicat folosirea pielii ca pe un mijloc de comunicare, un mijloc de identificare a statutului prin tatuaje și prin perforări ale pielii. De-a lungul istoriei, asemenea însemnǎri au fost folosite de către grupuri și triburi pentru apartenența la un grup. În plus, autoagresivitatea poate însemna și un mesaj, căci fiecare cicatrice reprezintă o poveste pentru cel care se autoagresează. Totodată s-au raportat sute de cazuri de leziuni la nivelul ochiilor, autoinduse de către soldații care doreau să evite serviciul militar, deoarece pentru unii mediul militar apare ca un factor stresant în timp ce pentru alții apare ca un mecanism de rezolvare a problemelor (cazul persoanele aflate în detenție).

Explicațiile socio- culturale consideră că și familia are un rol important în ceea ce privește autoagresivitatea. O viață de familie marcată de coduri rigide sau credințe religioase, mai ales atunci când sunt aplicate în mod rigid sau fără consistență, pot contribui la tendințe de autoagresiune. Desigur, existența diferitelor boli sau a unor instabilității în cadrul familiei, la fel ca și existența unor abuzuri sau neglijențe, toate acestea contribuie profund la desfășurarea unor comportamente autoagresive.

Conterio și Lader notează și rolul factoriilor socio-culturali în răspândirea acestui fenomen, așa cum obsesia de a fi slab a influențat nașterea tulburărilor de alimentație. Chiar mai deranjant decât răspândirea rapidă a acestui fenomen este natura capricioasa a autoagresivitǎții. Se întâmplă adesea ca printre frați, acest comportament să fie răspândit prin fenomenul imitației.

1.2.3. Teorii psihologice

Au existat mai multe teorii psihologice (psihodinamice, behavioriste, cognitive) care au încercat să explice comportamentul autoagresiv, considerat ca fiind un act intențional de autoajutorare. Aceste modele, teorii folosite de cǎtre psihologi pentru a înțelege mai bine “natura și ciclul” autoagresiunii au o anumitǎ validitate însǎ fiecare folosește propriul sǎu model de experiențǎ în a judeca acuratețea fiecǎrei teorie în parte.

1.2.3.1. Teorii psihodinamice

Explicațiile psihodinamice se leagǎ în mod tipic de conflicte interne sau susținute, adesea asociate cu complexe de inferioritate sau traume (Piers apud Pǎunescu, C, 1994). Unii teoreticieni susțin că autoagresivitatea este o încercare de a diferenția granițele egoului în timp ce alții văd autoagresivitatea ca pe o furie împotriva propriei persoane.

Din punct de vedere psihanalitic, autoagresivitatea a fost descrisă ca pe un mecanism de rezolvare a conflicelor sexule, fiind determinatǎ de conflictualitatea dintre structurile profunde ale personalitǎții: sine, eu și supraeu.

Perspectiva psihoanaliticǎ a furnizat prima interpretare de dezvoltare a influenței experienței traumatice asupra dezvoltǎrii umane. În scrierile de mai târziu, Freud a evidențiat un model traumagenic în care un eveniment traumatic caracterizat de experiența deznǎdejdii, precipita anxietatea intensǎ (adicǎ “anxietatea de semnal) care mobilizeazǎ egoul sǎ evite viitoare întâlniri cu stimuli care ar putea sǎ ducǎ la retraumatizare (Pǎnuescu, C, 1994). Acest model a furnizat o explicație a conceptului timpuriu al lui Freud legat de constrângerea repetiției care se referǎ la motivația umanǎ pentru evitarea retraumatizǎii cu orice preț, chiar dacǎ acest lucru înseamna impunerea agresiunii și suferințǎ. În acest fel, Freud sugereazǎ cǎ experineța traumaticǎ poate face individul sǎ devinǎ hipersensibil la indicații potențiale de împiedicare a traumei. Aceastǎ hipersensibilitate evocǎ o stare disforicǎ și o stare de anxietate care constrânge individul sǎ acționeze rapid. Din acestǎ pespectivǎ autoagresivitatea este vǎzutǎ ca o modalitate de apǎrare care este evocatǎ de cǎtre o anxietate de semnal în încercarea de a evita retraumatizarea.

1.2.3.2. Teorii comportamentale (behavioriste)

Însuși actul de autoagresivitate invocǎ, în mare parte, un context comportamental, care ar trebui luat în considerare în tratament. Acestea se concentrează mai degrabă asupra perpetuării autoagresivitǎții decât asupra cauzei. Una din cauzele frecvent citate este abuzul emoțional, fizic sau sexual din copilărie care poate genera traume psihologice care să conducă la autorănire.

În timpul episoadelor de abuz este posibil ca persoana să fii simțit sentimente de neajutorare, de neputință ca și cum ar fi avut puțin control sau chiar deloc asupra mediului sau asupra propriului corp. Se poate să fii fost confuz datorită modului în care a fost tratat. Se poate chiar să fii simțit vină. Efectele psihologice ale traumei sunt atât de intense și de severe încât devine esențial ca persoana să găsească o modalitate de a face față, autorănindu-se.

Atunci când copiii sunt abuzați, ei nu mai pot controla situația. Odatǎ ajunși la vârsta adolescenței și la vârsta maturității,aceștia sunt confruntați cu situații de stres, apare dorința sau expectativa unei senzații dureroase (deoarece durerea este asociată cu stresul). Persoanele care prezintă astfel de asocieri, se rănesc pentru a-și satisface nevoia psihologică de durere și în același timp au satisfacția că în acest caz durerea pe care o resimt poate fi oprită. Aceste persoane au în sfârșit controlul asupra situației. Deși autoagresiunea este dureroasă și poate fi la originea unor sentimente de rușine și de vină ulterioare, senzația de a controla situația este resimțită ca un lucru minunat.

Persoană care a fost abuzată în copilărie a fost adesea învățată (de către agresor sau de către alte persoane care au negat abuzul), că sunt persoane rele și este corect să fie pedepsită. Uneori aceste persoane ajung să aibă în viață comportamente sado-masochiste pentru a primi pedeapsa pe care și-o doresc. Alții nu pot să le ceară altora să-i pedepsească, astfel încât se autopedepsesc. Este posibil ca astfel de presupuse modele de raționament să acționeze concomitent pentru a produce motivații de complexe care să stea la baza comportamentului autoagresiv. Abuzul din copilǎrie poate rezulta în sentimente de urǎ fațǎ de sine sau furie îndreptatǎ cǎtre sine, ca o consecințǎ a unui pǎrinte abuziv sau neglijent sau lipsa îndemânǎrii pǎrintești. Autoagresivitatea este o înclinație cǎtre durerea moralǎ nǎscutǎ în copilǎrie ca un procedeu de învǎțare. Astfel autoagresivitatea este un mecanism de a face fațǎ durerii emoționale deoarece durerea fizicǎ distrage individul.

Exsitǎ douǎ teorii principale care au fost aplicate studiului și tratamentelor în privința autoagresiunii și anum: perspectiva învǎțǎrii sociale a lui Bandura care pune accent pe învǎțarea prin observare și pe modelarea ca mecanism primar al achiziției comportamentale iar cea de-a doua perspectivǎ este cea a lui Skinner perspectiva operantǎ, care evidențiazǎ importanța tiparelor de întǎrire în formarea și menținerea comportamentului. Cea mai popularǎ ipotezǎ behavioristǎ combinǎ aceste douǎ perspective.

Astfel autoagresiunea reiese din experiențe de învǎțare fǎcute de altcineva, dar care se menține prin evenimente neprevǎzute de întǎrire. Ipoteza de învǎțare socialǎ a lui Bandura evidențiazǎ rolul pe care îl au modelarea, imitarea și învǎțarea fǎcutǎ pentru altcineva, în înțelegerea începutului de autoagresiune.

Învățarea pe bază de observație, este conceptul central al teoriei învățării sociale al lui Albert Bandura care consideră că, comportamentul social este învățat prin observație și procesare mentală a informației. Învățarea prin observație sau vicariantă poate provoca atât comportamente adaptative, cât și comportamente dezaptative și acest model de învațare poate fi aplicat și de cel care se autorănește. Întǎrirea comportamentului poate suplimenta decizia de a-l repeta și consecințele care urmeazǎ sunt influențe importante asupra faptului dacǎ persoana va continua sau nu acel comportament.

Astfel cǎ procesul social de învǎțare poate contribui la inițierea autoagresiunii, care este apoi întǎrit de contingențe externe și interne. Teoria socialǎ a învǎțarii este relevantǎ în mod particular pentru înțelegerea autoagresiunii.

Perspectiva operantǎ a lui Skinner sugereazǎ cǎ acest comportament este menținut prin contingenețe de întǎrire. În cazul întǎririi negative, Skinner susținea cǎ persoana ar putea sǎ se expunǎ la stimulǎri aversive și aceasta va evita și mai mult consecințele aversive. Studiile pe animale oferǎ un suport solid pentru aceasta ipotezǎ.

Aplicând interpretarea similarǎ pentru autorǎnirea la oameni, Favazza sugereazǎ cǎ disocierea, cu sentimentele sale de fragmentare și depersonalizare, poate fi mai aversivǎ decât autoagresiunea care poate funcționa pentru a termina un episod disociativ. În paradigma de întǎrire pozitivǎ, angajarea duce la un rezultat de dorit. Aceasta ipotezǎ a câștigului secundar aratǎ cǎ actul de autoagresiune poate scoate la iveala o recompensǎ doritǎ sub forma atenției, simpatiei sau a unui statut favorit. Oricum autorǎnirea de sine este influențatǎ de contingențe intrapsihice de întǎrire cum ar fi, reducerea tensiunii și stimularea sinelui, care poate fi mai rezistentǎ fațǎ de abordǎrile tratamentelor tradiționale behavioriste.

1.2.3.3. Abordarea cognitivă pune accentul pe procesele cognitive centrale interne, inserate între stimuli și răspunsul comportamental al individului. Oamenii sunt predispuși să gândească irațional sau dimpotrivǎ cognițiile iraționale sunt învățate sub influența factorilor de mediu. În ceea ce privește acestǎ paradigmǎ s-a ajuns la concluzia că cei care se autorănesc se caracterizează prin cogniții iraționale, erori de logică, interpretări greșite, negativism sau pesimism.

.

1.3. Privarea de libertate. Consecințe psihologice

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuință de prim ordin, a cărei satisfacere condiționează formarea și manifestarea echilibrată a personalității. Pe parcursul vieții, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru o anumită perioadă. O formă aparte a libertății o reprezintă reacția socială față de persoanele care încalcă legea penală și se concretizează în pedepsa cu privare de libertate într-un loc de detenție, unde este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege.

Pentru orice om privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu puternice rezonanțe în mediul său de viață, atât pe durata detenției cât și după aceea, în libertate. Frustrarea afectivă și informațională, lipsa comunicării, veșnicul interes față de aspectele personale și materiale nu mai lasă loc întotdeauna soluțiilor morale la problemele cotidiene. Pentru persoana condamnată, mediul penitenciar ridică cel puțin două probleme importante, de adaptare la mediul penitenciar și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Venirea individului în penitenciar, reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și judiciare. Odată cu intrarea în penitenciar, individul resimte într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la acestă nouă situație ( Butoi, 2006).

Încǎ de la intrarea în penitenciar are loc o cǎdere psihicǎ și moralǎ, are loc o deposedare radicalǎ de vechile roluri, de identitǎțile sale sociale. Efectele limitării libertății perturbă în mod special evoluția normală a personalității, crează condiții pentru apariția și amplificarea unor tulburări psihice și psihosociale. Afectând întrega personalitate, punându-și amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viața persoanei și relațiile ei sociale, familiale și profesionale. În multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanetizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber. Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un peniteciar reprezintă o situație de amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate.

Ca urmare a privării de libertate, deținutul este constrâns juridic și material să locuiască în instituția penitenciară, obligat să se conformeze regulilor de ordine interioară. Analizând izolarea psihică și psihosocială pe de o parte, privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenție pe de altă parte, se constată că între ele există o multitudine de diferențe ce prezintă aspecte specifice și manifestări complexe. Deosebirile dintre acestea sunt de ordin fundamental și vizează latura cantitativă și cea calitativă:

Din punct de vedere cantitativ, privările de libertate se întind pe perioade mari sau mici, durata condamnărilor constituind principalul factor stresor, 92% dintre deținuti, considerându-se nedreptățiți și dupa efectuarea unei mari părți din pedeapsă.

Din punct de vedere calitativ, privarea de libertate dă naștere unei game complexe de frământari psihice și psihosociale, începând cu criza detenției maifestată de la închiderea în mediul penitenciar până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări).

Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informației, regimul autoritar, mediul închis, dependența de personal, controlul riguros al conduitei și activitățile monotone, toate acestea sunt resimțite de către deținut ca atingeri ale integrității sale ca ființă și se constituie ca note particulare ale privării de libertate.

Prima venire în penitenciar traumatizează pe orice om, indiferent de vârstă, nivel cultural sau experiență de viața deoarece mediul penitenciar impune adaptarea și integrarea condamnatului la un anumit model de viața astfel încât acesta, trebuie sǎ-și gǎseascǎ un loc social în sânul detenției și anume – o nouǎ identitate socialǎ.

Goffman apud Butoi (2006) a descris degradarea, mortificare, mutilarea pe care o suportǎ personalitatea celui închis în instituții penitenciare. Dacă deținutul crede că viața i-a fost un eșec, se va resemna mai ușor, dar dacă acesta crede că a avut o viață plină de succese, atunci va lupta împotriva instituției iar pentru acesta penitenciarul este de neacceptat ca orice alt eșec. Cu toate acestea, dupǎ un anumit timp deținutii încep sǎ înțeleagǎ regulile noii ambianțe de viațǎ, recunosc centrele de putere din jurul lor, încep sǎ gǎseascǎ cele mai adecvate modalitǎți de a menține bune relații cu colegii de detenție și desigur, cu personalul astfel încât șederea mai îndelungatǎ în penitenciar „spiritualizeazǎ” deținuții.

Fiecare vine în penitenciar cu un univers specific, plin de contradicții, fustrări ca urmare a unei conduite antisociale sau a săvârșirii unei infracțiuni. Mulți sunt neadaptați social, refractari, incapabili să se integreze normelor de conviețuire socială, în timp ce alții sunt de o moralitate dubioasă cu un trecut încârcerat.

Adaptarea fiecǎrui deținut la ambianța locului de deținere parcurge câteva etape distincte astfel încât, la început deținutul selecteazǎ din relațiile și evenimentele cotidiene doar elementele care-l avantajeazǎ (preferǎ lucrurile simple și vechi, pǎtreazǎ tǎcerea, se atașeazǎ de un lider local, se detașeazǎ emoțional de persoanle semnificative din trecut) în cea de-a doua fazǎ, aprecierile devin foarte subiective (se dau semnificații dorite, se valorizeazǎ nejustificat conduite, persoane, instituții, evenimente) și într-un final activitǎțile compensatorii îl cuprind cu totul (veșnicul dialog fǎrǎ a se comunica mare lucru, plǎcerea argoului, etc).

Privarea de libertate duce la o tulburare a echilibrul personalității individului datorită noului mediu în care intră, care conduc la depersonalizarea individului, Goffman considerând cǎ are loc și o repersonalizarea a deținutul pe care acesta o dobândește în timpul executǎrii pedepsei.

Cu toate acestea, privarea de libertate într-un mediu penitenciar nu presupune o izolare totală a infractorului și nu are ca scop producerea de suferințe fizice și psihice, ci reprezintă un mijloc de reeducare, în scopul de a preveni comiterea unei noi infracțiuni, nu se urmărește dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea și reintegrarea lor socială.

1.4. Mediul penitenciar. Aspecte psihosociale

Goffman cel care a propus termenul de mediu închis, consideră închisoarea ca fiind o instituție totală la care un număr de indivizi au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp, care duc împreună o viață îngrădită prin interdicții formale de a desfășura anumite activități, de a avea contact frecvent cu familia și de a avea anumite inițiative.

H.E.Ellenberger, consideră mediul penitenciar ca fiind o ambianță unde există o barieră greu de trecut între interior și exterior, barieră care funcționează în dublu sens (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992). Instituția penitenciară este un loc de perspectivă socială care permite o viziune profundă asupra unor procese și dificultăți aflate la nivelul indivizilor, a familiilor acestora sau a comunităților din care fac parte.

Penitenciarul apare ca un fenomen-instituție, ca fiind un asamblu de reguli juridice cu un caracter stabil, fiind o instituție ierarhicǎ și disciplinarǎ, un spațiu al autoritǎții, impunânu-se deținuților o supunere aproape totalǎ. Se cunoaște faptul cǎ penitenciarul se caracterizeazǎ prin propriile reguli, lipsa de libertate și intimitate. Experiența carceralǎ include confruntarea cu dezordinea, deși închisoarea se definește prin contribuția sa la menținerea ordinii sociale. Prin înjosirile, degradǎrile, umilirile și pângǎririle eului, se produce o distrugere a demnitǎții și a capacitǎții de apǎrare a interioritǎți individului.

Penitenciarul reprezintǎ un univers revoltǎtor, fascinant, o lume în permanentǎ implozie psihologicǎ, coordonatele de existențǎ fiind crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea și neputințǎ. La prima vedere specificul vieții penitenciare pare a fi simplu în care personalul asigurǎ servicii pentru deținuți: hranǎ, cazare, igienǎ, îmbrǎcǎminte, culturalizare, securitate, dar cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei și structura relațiilor, normele și valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forțǎ, statusurile și rolurile diferitelor persoane, spațiul penitenciar ca fiind un mediu închis dihotomic penal al autoritǎții, un câmp de forțe, o regularitate strictǎ, cu urmǎri psihologice asupra deținutului și chiar asupra personalului penitenciar.

Comunitatea fiecǎrui penitenciar luat aparte constituie o lume anonimǎ, de oameni privați de prestigiu social, cu conștiința minoritǎților lor, acesta reprezentând punctul de vedere al societǎții bazate pe normativitate socialǎ.

La intrarea în penitenciar, condamnații sunt niște necunoscuți unii pentru alții, singura lor identitate este cea de deținut. Se cunoaște faptul că fiecare deținut resimte mediul penitenciar într-un mod dramatic, datorită limitării spațiului de mișcare, a contactelor restrânse cu lumea exterioară și a organizării timpului oricărui deținut. Acesta este obligat sǎ trǎiascǎ într-o promiscuitate fizicǎ și moralǎ cu indivizi de vârste, origini entice, culturale și sociale multiple, cu condamnați pentru crime diverse și delicate diverse, cu trecuturi carcerale diverse, fǎrǎ altǎ posibilitatea decât de a-i cunoaște prin intermediul crimelor și condamnǎrilor.

Deținutul este evaluat în funcție de identități și valori morale contradictorii. De fapt el trebuie să jongleze între identitatea și valorile sale de altădată, când era liber, și cele prezente, din închisoare. Chiar în cadrul instituției, acesta este prins între identitatea și valorile sale de condamnat, pe de o parte, identitatea personală și valorile pe care trebuie să le arate în fața personalului, pe de altă parte. Condamnatul ajunge să-și reconsidere fostele valori. În același timp, el răspunde obligației de a trăi în promiscuitate cu străinii și criminalii (să profeseze valorile carcerale și să se conformeze identității sale sociale).

]El trebuie să se conformeze așteptărilor personalului legate de conduita lui în spațiul carceral (să arate valorile și să adopte identitatea care i se impune), integrând astfel valori contradictorii (fiind prins între logica de opozant a deținuților și logica de conformare la cerințele personalului). Obligația de a trăi împreună îl determină pe deținut, în ideea de supraviețuire în colectiv, să-și atribuie o identitate comună, să integreze valori morale colective. Pentru supraviețuirea personală, deținutul trebuie să-și construiască o identitate care să-l distingă de vecinul său. Nevoia de a ieși din închisoare pentru a regăsi societatea din afară, obligă condamnatul să părăsească această identitate colectivă pentru a se apropia de cea recomandată de personal, să-și piardă identitatea judiciară pentru a ajunge la o identitate conformă. El trebuie să-și demonstreze o coerență și o continuitate de sine.

Cu cât adaparea la mediul penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare. În ceea ce privește modul de percepție a deținutului asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de factori materiali, spirituali, obiectivi, subiectivi, sociali și psihosociali care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru înțelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, semnificația negativă atribuită executării pedepsei cu închisoare, îi fac pe mulți condamnați să nu aprecieze corect mediul penitenciar. Se cunoaște faptul că șocul încarcerării împreună cu subcultura de penitenciar au o influența foarte mare asupra vieții și a comportamentului deținutului, acesta ajungând să-și formeze o nouǎ viziune a propriei persoane și să-și elaboreze o stategie de supraviețuire, ajungând să împărtășească până la urmă concepția celorlați deținuți despre viața din penitenciar și despre lumea exterioară lor, despre societate.

Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme și reguli creat și aplicat de către deținuții pentru a-și asigura condiții de viață cât mai acceptabile din punctul lor de vedere.

Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea din afară și concomitent duce la dezvoltarea unei loialități față de ceilalți detinuți și sprijinirea reciprocă ori de cate ori interesele lor intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Adoptarea acestor norme carcerale, caracteristice subculturii de penitenciar sunt generate dintr-o puternică motivație și anume apartenența la un grup. Obligația de a trǎi împreunǎ îl determinǎ pe deținut în idea de supraviețire în colectiv, sǎ-și atribuie o identitate nouǎ, sǎ integreze valori morale colective. Uneori se ajunge la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face fațǎ greutǎților vieții de detenție (ca de exemplu deținutul care se teme sǎ nu fie respins de ceilalți colegi și face tot ce doresc aceștia, deținutul care se teme de orice schimbare, cel care se teme de a nu fi înțeles corect de cei din jurul sǎu).

Din punct de vedere psihosocial, populația de deținuți reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui grup între care există diverse tipuri de interacținui și relații comune. Astfel se pot identifica statuturi și roluri formale, informale, apar lideri formali și informali. Grupul se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea penitenciarului, existând și unele tradiții, norme transmise de la o generație de deținuți la alta. Există și un limbaj specific folosit între deținuți pentru a-și ascunde unele acțiuni, intenții.

În cadrul grupului de deținuți apar și fenomene socio-afective (de atragere, respingere-izolare, ignorare-neutralitate). Aceste fenomene socio-afective apar cu o deosebită virulență astfel încât atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt pe viață și pe moarte ceea ce afectează climatul organizațional și starea de disciplină a deținuților. Indiferent de tipul de personalitate căruia îi aparține deținutul, acesta în detenție nu este o ființă pasivă, ci se află într-o continuă interacținue cu cei din jur, dezvoltând comportamente față de ceilalți deținuți dar și fața de cadrele din penitenciar, relații care pot să fie de cooperare, conflictuale, simpatie, antipatie, indiferență, cu fațete mai mult sau mai puțin grave.

Adaptarea la detenție creeazǎ obiceiuri de a acționa și de a gândi care pot fi disfuncționale în perioada de dupǎ detenție. Totuși efectele psihologice ale încarcerǎrii variazǎ de la individ la individ și sunt adesea reversibile. Nu oricine este încarcerat este rǎnit psihologic, însǎ puțini oameni sunt complet neschimbați sau a cǎror sǎnǎtate nu este afectatǎ de acestǎ experiențǎ. Goffman (Butoi, 2006) crede cǎ o instituție totalǎ de genul închisorii, rupe legǎtura oamenilor cu lumea din afarǎ și îi reține de la formarea unor noi relații sau de la întreținerea relațiilor pe care le au deja cu familia și cu prietenii.

Cu toate acestea, închisoarea este dureroasǎ și persoanele deținute suferǎ consecințe pe termen lung datoritǎ faptului cǎ au trecut prin durere, privațiuni, forme atipice și norme de viațǎ interacționând cu alții iar experiența trăită în mediul penitenciar lasă urme de neșters în psihicul individului, în comportamentul acestuia precum și-n raporturile sale cu lumea, cu mediul de trăi.

1.5. Cauzele care duc la autoagresivitate în mediul penitenciar

În mediul privativ, autoagresivitatea reprezintǎ un fenomen obiectivabil și actual, cu toate cǎ schimbǎrile survenite în viața penitenciarǎ în ceea ce privește regimul detenției și drepturile deținutului sunt evidente și importante. Conform literaturii de specialitate auto-agresiunile în rândul deținuților a crescut în ultima perioadă în multe instituții corecționale din lume. Chiar dacǎ penitenciarul reprezintă un mediu în care oamenii sunt atent monitorizați, supravegheați și autoagresiunile în rândul deținuților sunt considerate ca fiind ușor de prevenit, numărul lor a crescut astefl încât factorii considerați predictori ai autoagresiunilor au o prevalență ridicată în penitenciare.

Comportamentul autoagresiv reprezintǎ o îngrijorare crescutǎ în rândul populației penitenciare, fiind consideratǎ o formǎ directǎ, psihicǎ cu un grad scǎzut de mortalitate, adesea având o natura repetitivǎ și care presupune folosirea mai multor metode de cǎtre deținuți.

Acestea se întâmplă adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale. Pierderea încrederii, situația socială din închisoare, izolarea de familie și prieteni, precum și diverse motive personale pot explica astfel de comportamente.

Șocul încarcerării detemină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în sine până la comportamente autoagresive. Pentru unii, presiunea vieții din închisoare duce la cǎderi nervoase (psihologice) deoarece ruptura nu înseamnǎ doar separarea de familie, prieteni ci și separarea de sine, de trecutul de om liber al fiecǎruia, astfel încât deținutul nu mai are nici o putere asupra vieții sale cotidiene. Nu poate alege momentele când să mănâce, să doarmă, să se plimbe, persoanele cu care să împartă aceeași cameră sau același pat. Dispare astfel orice autonomie, orice inițiativă, orice responsabilitate. Nevoiți sǎ renunțe la o serie de obiecte de uz personal și la multe din plǎcerile vieții, impunându-li-se un regim de viațǎ sever, controlați în toate activitǎțile lor, vor resimți cǎ pedeapsa și traiul în închisoare îi duc la degardarea psihicǎ astfel încât efectele dǎunǎtoare ale detenției afecteazǎ comportamenetul deținuților în perioada executǎrii pedespei, recurgându-se la diverse acte autoagresive, unele culminând chiar cu sinuciderea.

Stresul reprezintǎ una dintre principalele cauze care-l determinǎ pe deținut sǎ comitǎ comportamente autoagresive. Se cunoaște faptul cǎ stresul reprezintǎ un rǎspuns al organismului la orice solicitare și cǎ apare atuncii când oamenii se confruntǎ cu evenimente pe care le percep ca fiind periculoase pentru bunǎstarea lor fizicǎ sau psihologicǎ. Factorii de stres psihosociali rezultǎ din interacținuea individului cu mediul. Interacțiunea deținut-mediu penitenciar este reglat atât de natura, conținutul și condițiile mediului, cât și de capacitǎțile și nevoile deținutilor. Stresorii psihici din mediul penitenciar care conduc la acte autoagresive cuprind diverse trǎiri emotive acute sau cronice, cu o anumitǎ amprentǎ negativǎ (fustrarea, culpabilitatea, furia, ura, gelozia, depresia, anxietatea, sentimente de inferioritate, de insecuritate, etc.).

Unii dintre factorii care conduc la depresie și implicit la comportamente autoagresive sunt cele care se referǎ la lipsa de control și la un mare grad de nesiguranțǎ asociatǎ cu încarcerarea, lipsa de interacțiuni sociale pozitive care sǎ ofere sprijin, teama pentru propria siguranțǎ, amenințǎrile, precum și sentimentele de disperare legate de viitorul lor. Pentru unii deținuți sursa majorǎ de stres este reprezentatǎ de pierderea contactului cu familia și prietenii din afara închisorii. Pe lângǎ acestea mai existǎ și teama deteriorǎrii, existând și o lipsǎ a alegerii personale în cadrul mediului închisorii care poate de asemenea afecta deținuții. Nivelul intensitǎții stresului psihic resimțit în mediul carceral nu depinde întotdeauna de intensitatea stresorului, ci și de maniera subiectivǎ în care acesta este perceput și trǎit de cǎtre fiecare deținut în parte.

Anxietatea trǎitǎ de unii deținuti reprezintǎ un factor important care conduce de obicei la acte de autoagresivitate, astfel cǎ Long, Sebrum (Dovskin,2004) au constatat un nivel ridicat de anxietate în primele 72 de ore de la încarcerarea deținutului. Conform acestor autori, la persoanele foarte vulnerabile, starea de anxietate se menține patru luni de zile, dupǎ care scade însǎ cu toate acestea, anxietatea este resimțitǎ destul de puternic.

Lazarus a fost cel care a introdus conceptul de coping, care desemneazǎ mecanismul de prevenție și adaptare la stres, orice tranzacție între subiect și mediu în vederea reducerii intensitǎții stresului (Bonchiș, 2006). Când vorbim de strategii de coping trebuie să ne gândim la căile pe care le folosește individul uman, emoționale, cognitive și comportamentale pentru a face față oricărei situații legate de variate forme de pierdere personală sau interpersonală. Cu alte cuvinte mecanismul de coping reprezintǎ modul de a face față unei situații stresante și de a o stăpâni. Când deținutul nu știe sǎ-și foloseascǎ adecvat mecanismele de coping, nu știe și nici nu încercǎ sǎ se adapteaze cât de cât mediului peniteniciar, acesta v-a rǎspunde situațiilor din penitenciar cu care se confruntǎ în diferite moduri, unii cerând ajutor, alții îndreptându-și furia spre alți deținuți în timp ce alții ajung sǎ se autorǎneascǎ. Strategiile de coping au ca scop menținerea distresului, a stimei de sine, a relațiilor interpersonale. Pentru unii autoagresivitatea este o metodă care furnizează un sentiment de eliberare – prin diminuarea sentimentelor psihice și psihologice, cu toate acestea, reprezintă un mecanism negativ deoarece pune în pericol sau în situații inconfortabile persoana care se rănește.

O altǎ cauzǎ este reprezentatǎ de supraaglomerările din mediul penitenciar deoarece aceasta este trăită ca un sentiment înăbușitor de îngrǎdire cu efecte devastatoare: pierderea libertății de mișcare, creșterea stimulării prin mirosuri, voci, priviri care incomodează, imposibilitatea de a controla propriul spațiu de viață, sentimentul de incomodare reciprocă, toate acestea ducând la diverse sentimente negative și la săvârșirea anumitor acte autoagresive. Aceștia trǎiesc în spații mici, foarte înghesuite și deteriorate, necunoscând uneori identitatea persoanei cu care trebuie sǎ își împartǎ spațiul. Unii se simt infantili iar condițiile în care trǎiesc le reamintesc statutul social în care se aflǎ și rolul social de prizoneri, rezultând în anumite cazuri un simț scǎzut al aprecierii fațǎ de sine.

Deținutul ajunge sǎ se autoagresează și pentru atingerea unor obiective cum ar fi:

impresionarea personalului pentru a obține un anumit beneficiu

intimidarea altor deținuți

evitarea unor agresiuni din partea altor deținuți mai puternici

manifestarea ostilității față de un membru al penitenciarului

evitarea unei pedepse disciplinare sau căutarea adeziunii colegilor de detenție.

Totodatǎ, luarea cu forța a bunurilor personale de cǎtre deținuții mai vechi, contactul brutal cu mentalitǎți și stiluri de viațǎ greu de conceput, imposibilitatea de a rǎmâne la distanțǎ de grup – toate acestea grǎbesc aderarea deținutului la valorile și normele neoficiale cu care unii deținuti nu sunt de acord și implicit la comiterea actelor de autoagresivitate.

Unii deținuți recurg la astfel de comportamente datoritǎ faptului cǎ sunt supuși la diferite terori fizice și psihice de, deținuții mai puternici sau cei cu vechine (veteranii) fiind adesea țintele exploatǎri. Cei care sunt terorizați sau intimidați de alți deținuți, se simt abandonați iar în momentele de disperare, probabilitatea ca aceștia sǎ se autorǎneascǎ este mult mai mare, în comparație cu alții. Atunci când rănile pe care și le provoacă sunt serioase, putem lua în considerare o adevărată tentativă de sinucidere.

S-a constatat că există și o legatură cauzală între stilul de conducere al personalului și numărul deținuților cu autorăniri de pe o secție astfel încât stilul rigid și restrictiv precum și implicarea minimă în viața grupului furnizează mai mulți deținuți care se autorănesc decât stilul participativ și vizibil suportiv pentru condamnați. Se cunoaște faptul cǎ penitenciarele sunt instituții dinamice, în care ființele umane sunt elementele cele mai importante, astfel încât ar trebui sǎ existe o relație de, dependențǎ mutualǎ între deținuți și personalul din penitenciare. Relația dintre deținuți și personal poate sǎ fie tolerabilǎ sau din contrǎ insuportabilǎ.

Relațiile sǎrǎcǎcioase sunt considerate de unii autori ca fiind o cauzǎ care-l determinǎ pe deținut sǎ recurgǎ la acest comportament. Deținuții autoagresivi în comparație cu ceilați deținuți nu sunt susținuți de cǎtre familiile lor, astfel încât aceastǎ lipsǎ a suportului social este perceput într-un mod devastator. Spre exemplu, Dollard. (2003) susține cǎ cei care recurg la autorǎnire au relații sǎrǎcǎcioase cu alți prizoneri și cu personalul. Acest lucru este susținut și de Liebling (1993) care a demonstrat în studiile sale cǎ cei care comit autorǎnirea se izoleazǎ din punct de vedere social și au relații deficitare cu ceilalți prizoneri astfel încât 50% dintre deținuti au declarat cǎ nu au prieteni în închisoare, 40% cǎ au puțini prieteni și doar 7.5% au declarat cǎ au prieteni apropiați și un procent de 35% s-au descris ca fiind solitari.

Percepția deținutului în ceea ce privește drepturile lui reprezintǎ o altǎ cauzǎ care duce frecvent la acte de autoagresivitate. Acesta considerǎ cǎ anumite drepturi conform Legii nr.275, nu-i sunt respectate și anume:

libertatea de mișcare pe secție sau în curtea închisorii

contactele cu familia, prietenii

îngrijire medicalǎ corespunzǎtoare

dreptul la informație

accesul la anumite activitǎți, muncǎ, educație, activitǎți culturale, participarea la activitǎți recreative și sportive

Atunci când deținuții nu au “libertate” și ei considerǎ cǎ li s-au încǎlcate anumite drepturi sau nu au fost respectate, recurg la diverse acte de autorǎnire. Cu atât mai mult aceștia vor fi afectați atunci când vǎd în jurul lor deținuți care obțin diverse lucruri și obțin un tratament contrar cu ceea ce se afirmǎ oficial.

S-a constatat cǎ apelarea la autoagresiune satisface în cele mai multe cazuri nevoile”ideologice”personale, oferind calea de ieșire din criza psihologicǎ de moment. În rare cazuri, caracterul demonstrativ al actului este depǎșit întâmplǎtor și rezultǎ o finalitate probabil nedoritǎ de cel în cauzǎ. Spre exemplu, deținuții se pot rǎni pentru a obține transferul (cum ar fi transferul de la o închisoare de maximǎ siguranțǎ cu un mediu foarte aspru la un spital psihiatric care este mult mai comfortabil) și pentru convinge pe ceilalți de existența anumitor boli psihice sau pentru a intimida sau respinge acțiunile personalului din penitenciar. În acest mod autoagresivitatea este o formǎ crudǎ, dar adesea eficientǎ de a rezolva o problemǎ.

Un alt motiv pentru care un deținut recurge la autoagresivitate îl reprezintă chiar și lipsa țigărilor sau imposibilitatea de a se împrumuta deoarece pentru unii țigara este un adevǎrt” lux” în penitenciar. Toate aceste motive întǎresc convingerea cǎ autoagresiunile sunt consecința infantilizǎrii, promiscuitǎții și privațiunilor carcerale, cǎci în societatea liberǎ ar pǎrea bizar ca un individ sǎ se mutileze pentru beneficiii atât de mici (lipsa țigǎrilor,impunerea în fațǎ altor persoane, etc), însǎ în penitenciar, acestea sunt expresia insuportabilitǎții pentru unii dintre deținuți.

Autoagresivitatea se efectueazǎ din cauza evadǎrii din calea suferințelor emoționale, din cauza emoțiilor copleșitoare, pentru provocarea durerii fizice care reduce întristarea emoționalǎ, pentru a se pedepsi pe sine.

Autoagresivitatea – cauzǎ a manipulǎrii. În unele situații deținuții care comit astfel de gesturi sunt priviți ca fiind manipulativi. Deținuții care își provoacǎ tǎieturi superficiale încercǎ prin acțiunile lor sǎ determine personalul instituției sǎ le acorde o formǎ de recompensare secundarǎ. La manipulatori existǎ o mai mare probabilitatea ca aceștia sǎ se foloseascǎ de tehnicile autorǎnirii într-o manierǎ ostentativǎ și agresivǎ. Actele manipulative sǎvârșite de deținuți pot fi definite ca fiind orice act de autorǎnire care servește în mod primar pentru obținerea atenției, manipulǎrii mediului sau obținerii unor câștiguri secundare. (Dear,1999). Aceștia se pot folosi de faptele lor pentru a câștiga un anumit control asupra mediului. Bǎrbații încarcerați cu personalitǎți antisociale și sociopatice pot fi mai înclinați spre încercǎri manipulative întrucât se pot adapta mai greu vieții stricte și controlate, precum și regimului colectiv din închisoare. Actele de autoagresivitate, precum și încercǎrile de suicid, oricare ar fi motivația lor, pot avea rezultate mortale, chiar dacǎ inițial nu aceasta a fost intenția deținutului.

Pe scara valorilor morale a unui deținut cu personalitate dizarmonicǎ, autoagresiunea este folositǎ ca mijloc de șantaj. Conform unor studii realizate în penitenciarele din Australia, între 28% și 50% dintre toate incidentele de autoagresivitate raportate care au avut loc în închisori, au fost atribuite în anumite cazuri manipulǎrii din partea deținutului majoritatea fiind considerate non –letale și reprezentând comportamente agresive care sunt fǎcute pentru a face fațǎ unor nevoi care sunt considerate ca find fustrante în viața și mediul din închisoare.

Se încercǎ în acest caz obținerea unor avantaje cu valoare subiectivǎ, interpretate și susținute de contextual unui sistem afectiv cu elemente rǎmase în stadiul infantiloid de dezvoltare.

Într-un urma unui studiu, s-a constatat cǎ 66% din prizonerii de sex masculin care au recunoscut cǎ s-au angajat în acte autoagresive pentru a manipula, au fost implicați în comportamente letale sau moderat severe, în timp ce alți deținuți care au raportat intenții sinucigașe serioase au fost angajați doar în comportamente letale scǎzute. ( McArthur, Camilleri, Webb apud Dear, 1999).

Autoagresivitatea poate avea o varietate de etiologii și poate apǎrea ca fiind și-un instrument prin intermediul cǎruia se poate ajunge la manipularea doritǎ a ceva anume, la anumite câștiguri sau ca o parte mai mare a unei prezentǎri psihotice.

1.6. Tipuri de autoagresivitate

S-a constatat cǎ autoagresivitatea cunoaște o gamǎ variatǎ de comportamente, însǎ ne vom limita la acele comporamente în care agresivitatea interioarǎ produce efecte nocive asupra propriei persoane sau asupra psihicului acesteia. Agresiunea asupra propriei persoane are anumite obiective distincte, printre care și integritatea psihicǎ și moralǎ.

Autopuniția (autopedepsirea) reprezintǎ comportamentul voluntar de sancționare/pedepsire a propriei persoane, prin diferite mijloace cum ar fi nesatisfacerea unor trebuințe prin refuz sau claustrare, renunțarea la destindere, compensații, automutilarea.

O formǎ de violare fizicǎ, ca o consecințǎ directǎ a ideilor de autoculpabilizare și autopuniție este autoflagerarea, care poate fi obținutǎ prin lovituri dure și repetate de bici sau prin alte forme de torturare. Autoflagerarea poate fi practicatǎ ca renunțarea la viațǎ socialǎ, la confortul uman, retragerea în locuri îndepǎrtate de societate.

Din perspectivǎ psihanaliticǎ, sado-masochismul constituie o formǎ de autoflagerare a perverșilor sexuali, dar în aceste cazuri nu este vorba de renunțare, ci dimpotrivǎ, de o intensificare a plǎcerii erotice, prin producerea unei suferințe fizice și psihice.

Automutilarea reprezintǎ una din formele cele mai brutale prin care un individ se auto-lezează fizic suficient de intens încât să rezulte distrucții tisulare. Automutilarea este și un comportament exploziv de o deosebită violență, acompaniat de îngustarea conștiinței, de o mare tensiune intarpsihică și iritabilitate, de aspectul agitației psihomotorii care se finalizează prin diverse acte de autovătamare. La adult, automutilarea este practicată fie voluntar, în scopul obținerii unor avantaje, ca în cazul cerșetoriei, evaziunii de la serviciul militar, de la pedepse penale, etc, fie în mod brutal, în crizele de delir alcoolic, în schizofrenie, în nevrozele obsesionale sau delirante, în tulburările de alimentație, de substanțe. Unii autori, consideră automutilarea ca fiind o formă particulară de semnificație psiho și sociopatologia mai amplă, făcând trecerea către conduitele autoagresive, în cadrul cărora reprezintă o formă de comportament deviant. Automutilarea este un termen general pentru un act de conduită identificat în cadrul unui grup complex de comportamente autoagresive, putând fi aplicată asupra oricărui segment al corpului.

Automutilarea la adult are legǎturǎ cu ceea ce se numește “indiferențǎ congenitalǎ la durere”. Este vorba de subiecții fǎrǎ dezordini psihice aparente care, deși sunt capabili sǎ simtǎ și sǎ localizeze înțepǎturǎ unui spin, au o toleranțǎ anormalǎ la stimuli dureroși.

Pentru a înțelege variabilitatea acestor comportamente Favazza (1996) a propus ceea ce la ora actuală este consideratǎ ca fiind cea mai accepatǎ clasificare a automutilărilor, astfel încât există trei categorii de automutilare în funcție de gradul lezării și de modelul comportamental: automutilarea majoră (psihotică), stereotipică (organică) și automutilarea superficială (tipică).

Automutilarea majoră este caracterizată prin acte serioase, cu urmări grave în ceea ce privește sănătatea, acte rare care pot include castrarea, extracția ochiilor sau amputarea unui membru, jupuirea feței, etc. Automutilările majore sunt asociate de obicei cu tulburări psihice. Comportamentul poate să apară din senin, implică adesea sângerări majore, și este urmată în mod tipic de calm, care poate semnifica o rezolvare a conflictului interior. Aceste acte autoagresive pot fi realizate și ca un răspuns la halucinații vizuale sau auditive, subiecții fiind incapabili de a-și explica comportamentul lor automutilant. Adesea acesta este asociat cu teme religioase sau sexuale, care pot include pedepsirea de sine pentru păcatele săvârșite, purificarea sau teama de homosexualitate.

Automutilarea stereotipică implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind lovirea capului. Alte forme frecvente sunt: scobirea în orificii, lovirea și înțeparea gâtului, mușcări autoproduse, mușcarea buzelor, dislocarea încheieturilor, etc. Acest tip de comportament este adesea notat ca un aspect acut al psihozei, schizofreniei, la persoanele cu retard mental, în special la cele instituționalizate. Acest tip de mutilare diferă de alte tipuri prin faptul că este condus de un imperativ biologic. În cele mai multe cazuri de automutilare stereotipică, persoanele nu sunt coștiente de actele lor iar în cazul în care sunt conștiente de comportamentul lor, spre deosebire de alte forme de automutilare, subiecții par să nu găsească nici o semnificație a acțiunilor lor.

Automutilare superficialǎ/moderatǎ este forma cea mai frecvent întâlnită și rezultă din motive emoționale sau psihologice, care nu sunt legate de condiții psihotice. Acest tip de comportament este folosit de persoana în cauză pentru a se simți mai bine și pentru a se adapta la situațiile stresante.

Comportamentul subiecților în automutilarea superficială poate îmbrǎca trei forme, compulsiv, episodic și repetitiv.

Automutilarea compulsivă este de obicei un act generat la nivelul subconștientului. Cea mai studiată formă de automutilare superficială compulsivă este smulgerea părului, la care se adaugă și roaderea unghilor, ciupirea pielii sau a crustelor.

Automutilarea episodică se caracterizează frecvent prin tăieturi și arsuri, subiecții folosindu-se de șocul fizic produs pentru a scăpa de emoțiile negative, generate de obicei de o depresie sau de o tulburare de personalitate. Cele mai comune comportamente sunt tăieturile și arsurile la nivelul pielii, înfingerea de instrumente înțepătoare, ruperea oaselor, împiedicarea vindecării rănilor, etc.

Automutilarea repetitivă. Spre deosebire de automutilarea episodică în care pacienții nu se definesc ca automutilatori, în automutilarea repetitivă subiecții se autodefinesc prin propria automutilare, care se produce după anumite reguli de bază. Acești subiecți recurg al acest comportament pentru a se calma și pentru a-și regăsi sensul realității sau al puterii de a produce efecte asupra mediului.

Formele episodice conduc la forme repetitive când comportamentul devine o preocupare iar în acel moment, persoana simte că devine dependent de comportamentul agresiv fața de sine. Automutilarea episodică și repetitivă pot fi de asemenea motivate de nevoia de securitate și unicitate, de nevoia de a exercita control asupra celorlați, ura pentru propria persoană, euforie, descărcarea furiei, eliberarea de alienare și de pasivitate.

Acest act de autoagresivitate are o evoluție care începe în copilǎrie. Privitǎ ca o manifestare comportamentalǎ evolutivǎ, a fost departajatǎ în comportamente autoagresive strcturate și orientate cǎtre un scop. În cadrul comportamentului automutilaror primitive sunt cuprinse diverse forme: mușcarea, ciupirea, scǎrpinarea pânǎ la sânge, lovirea cu capul de lucruri tari, pǎlmuirea, aruncarea de pǎmant, etc.

Aceste forme de autorănire folosite de oamenii sunt următoarele:

Tăierea

Tăierea este cel mai comun mod de autoagresiune. Este realizată cu un cuțit, lamă de ras, ciob de sticlă sau cu alte obiecte ascuțite. Cele mai multe din aceste tăieturi se fac pe brațe, picioare, încheieturi și piept; alții se taie și în alte părți ale corpului cum ar fi stomacul, fața, gât, sâni și organe genitale.Tăierea pe brațe și încheieturi sunt cele mai comune deoarece scuzele pentru acestea se pot găsi mai ușor și se face adesea în, încercarea de a reduce tensiunea emoțională deoarece persoana care realizează tăierea poate crede cǎ nu obține în alt fel eliberarea emoțională, ci doar prin durere fizică. Acesta este un act care se face de obicei atunci când individul este singur și afecteaza mai mult femeile decât bǎrbați.

Arderea

Arderea este un alt mijloc comun pe care oamenii îl folosesc pentru a se răni. De obicei se realizeaza cu ajutorul țigărilor, brichetelor, cu obiecte încălzite, etc. Uneori oamenii folosesc substanțe inflamabile cum ar fi benzina, alcoolul sau alte fluide inflamabile. Similar cu tăierea, mulți oameni se ard pe brațe, încheieturi, picioare și piept.

Lovirea

Autolovirea este o altă modalitate prin care oamenii se rănesc. Cu toate că nu pare la fel de importantă ca și tăierea sau arderea, lovirea de sine este făcuta din aceleași motive.

Rosul extrem de unghii

Atunci când este făcută ca o formă de autoagresiune poate cauza rănirea și distrugerea unghiilor și ale cuticulelor. Oamenii își pot mușca atât de tare unghiile încât pot să ajungă până la sângerări.

Scărpinarea

Un alt lucru comun printre majoritatea oamenilor este scărpinarea care poate deveni o formă de autoagresiune datorită frecvenței, intensității și duratei. Porțiunea de piele asupra căreia se acționează poate deveni ca o rană deschisă sau chiar poate sângera. În mod normal scărpinarea se realizează cu unghiile dar câteodata se poate realiza cu un obiect ascuțit sau semi-ascuțit cum ar fi un cuțit, stilou iar acest mod de autoagresiune este făcută în mod inconștient.

Ruperea oaselor

Reprezintă o altă formă de autoagresiune întâlnită mai rar decât celelalte forme. Oamenii își rup oasele cu un instrument (ciocan, cărămidă) sau alte obiecte grele și uneori aceștia se aruncă în pereți sau uși.

Smulgerea părului (Tricolitomania)

Reprezintǎ o altǎ formǎ de autogresivitate, smulgerea recurentă a părului duce la o pierdere considerabilă a acestuia. Locurile de smulgere a părului pot include orice regiune a corpului în care crește păr inclusiv regiunea (axilară, pubiană și perinală ), cele mai comune locuri fiind scalpul, sprâncenele și pleoapele. În mod frecvent, circumstanțele stresante cresc comportamentul de smulgere a părului, dar o creștere de smulgere a părului poate surveni și în stările de relaxare și de distracție. La unii, tensiunea nu precede în mod necesar actul, ci este asociată cu tentativele de a rezista dorinței. Există gratificație, plăcere sau un sentiment de ușurare când se smulge părul. Acestă perturbare cauzeazǎ o deterioare semnificativă în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare. Este singura formă de autorănire recunoscută ca boală psihică de către Manualul de Diagnostic și Statistică a Bolilor Psihice (DSM-IV )

Sinuciderea

Autoagresiunea cunoaște și comportamente care culminează cu sinuciderea. Această reacție comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forța și semnificația stimulilor interni, respectiv externi și modalitatea de răspuns a persoanei.

Durkheim definește sinuciderea ca pe “orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârșit de victima însăși și despre care aceasta știe ce rezultat v-a produce”. (Cosman, D, 1999).

Din perspectivǎ psihanaliticǎ, sinuciderea este tratatǎ ca o formǎ de autoagresiune, un potențial agresiv care nu se poate manifestǎ asupra unui obiect extern, centrându-se asupra propriului eu și sfârșind prin a-l distruge. Psihanaliștii considerǎ cǎ agresivitatae este declanșatǎ de o piedere obiectualǎ care trebui înțeleasǎ ca o pierdere a relației cu o persoanǎ, dar și ca o fustrare profundǎ legatǎ de aceasta. Deoarece nu poate accepta piederea suferitǎ, individul ajunge sǎ internalizeze obiectul, identificându-se cu el, astfel încât toate aceste resentinmente se întorc asupra individului însuși și determinǎ acținui autodistructive. Această definiție a suicidului permite să fie acceptate, în mod egal, atât o etiologie pur patologică a acestuia, precum și o atitudine motivată de interesele morale ale persoanei respective, absolut nepatologică. În cazul suicidului, întreruperea cursului vieții, nu trebuie privită automat ca un fapt clinico-psihiatric, ca expresie a unei boli sau cel puțin a unei tulburări psihice. Ea nu reprezintǎ numai anularea instinctului de conservare, ci concomitent, și dorința simbolică de a ieși, prin moarte, considerată ca gest suicidar dintr-o existență considerată inacceptabilă pentru individ.

Sinuciderea este actul de conduitǎ intenționalǎ, voluntar-deliberatǎ, legat de un motiv exogen (social sau psiho-social) și de o motivație endogenǎ (psihologicǎ sau psihopatologicǎ), specifice pentru fiecare individ în parte, cu rezonanțǎ ideo-afectivǎ asupra personalitǎții sale, declanșand pulsiuni autoagresive prin schimabarea atitudinii morale fațǎ de sine și fațǎ de lume și având ca finalitate întreruperea desfǎșurǎrii firești a cursului vieții biologice printr-un proces de traumatizare a propriului corp.

Suicidul este folosit pentru a pune capat durerii psihologice, un act uman de încetare din viață. Aceasta este făcută în stare de colapsus motivațional, în lipsa unei autentice libertăți interioar, este actul de disperare al unui om care nu dorește să mai trăiască sau poate fi un act rațional, efectuat din motive religioase, morale, fiziologice, sociale, personale sau un act patologic cum apare în raptusul autoagresiv din crizele existențiale acute sau în diverse afecțiuni mentale.

Considerată o formǎ specifică de conduită deviantă, prin sinucidere nu se urmărește autodesfințarea, ci mai degraba moartea, fuga de viață și modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment dat.

Alex Thio apud Buș (2005) diferențiază trei categorii de suicid și anume:

Suicidul-amenințare. Persoanele care amenință cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor scopuri în viață, tendința acestora fiind mai mult să trǎiască decât să moară. Atunci când nu reușesc să-și atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare amenințările lor (șantajul suicidal).

Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt ușor labile, nehotărâte, neconvingătoare, ambigue în intenția lor

Suicidul-reușit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuți ca având cel puțin o tentativă suicidală în perioada anterioară. Cei mai mulți dintre ei au comunicat direct sau indirect idea lor suicidală altor persoane. Actul suicidal implică existența (reală sau imaginară) care aparent nu are soluție și din care sucidantul nu poate ieși decât prin actul tragic al sinuciderii.

În peste 90% din cazuri, sinuciderea este primul semn al unei boli psihice. Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid, se face așa numita “autopsiere psihologicǎ”. De cele mai multe ori subiectul prezintă tulburări psihice cu toate că pentru cei din jur, el pare un om perfect normal și cu atât mai mult gestul lui este inexplicabil. Cu cât nivelul intelectual și cultural este mai ridicat, cu atât scad tendințele suicidare și persoanele cu o pregătire superioarǎ au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare.

Unii teoreticieni consideră că autoagresiunea făcută cu intenția de suicid nu poate fi considerată autoagresiune. Deși există unele caracteristici comune între persoanele care se autoagreseazǎ și cele cu tentativă de suicid, în automutilare persoanele nu doresc sau nu-și anticipează moartea ca rezultat al leziunilor lor, acesta dorind sǎ modifice ceea ce simte furie, rușine, anxietate, tensiune, panicǎ, tristețe, frustare, dispreț.

De fapt unii cercetători au sugerat ca autoagresivitatea este “anti-suicidală” și că ar trebui să fie deosebită de sinucidere, întrucât cele douǎ comportamente nu sunt sinonime. Cu toate că este o diferență între cele două comportamente, unii comit și suicidul, uneori datorită unei răniri extreme și altă dată datorită unei încercări planificate de suicid. Cea mai comunǎ formǎ de autorǎnire și anume tǎierea, cauzeazǎ moartea a doar 1.4% dintre cei care mor de suicid în timp ce 98.6% din indivizii care mor din cauza suicidului în Statele Unite folosesc alte metode decât tǎiatul.

Owens, Horrocks și House apud Cosman, D, (1999) au investigat aceastǎ legătură și au descoperit că autorănirea care nu este fatală duce adesea la repetare și câteodată chiar la suicid. Cercetătorii au mai stabilit că legătura dintre autorănirea și suicidul târziu este aproximativ de 5% până la 2% după un an și mai mult de 5% după nouă ani.

Consideratǎ de alții autori ca fiind un comportament autoagresiv, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire și heteropedepsire, în sensul că persoana în cauză se pedepsește pe sine pentru fapte de multe ori imaginare. Adler a emis idea cǎ sinuciderea este o formă de hipercompensare față de sentimental de inferioritate.

Când autoagresivitatea devine foarte puternică, persoana în cauză nu mai reușește să-și utilizeze mecanismele de compensare, nu mai poate să stabilească relații cu propriul eu, nu mai gǎsește la alții nici încredere, nici dragoste iar în interiorul său există numai ură și violență astfel încât tendința de sinucidere este singura cale de rezolvare a acestei situații.

1.6.1. Metode specifice la care recurg deținuții pentru a se autoagresa

Rǎnile pe care și le provoacǎ deținuții iau forme diferite și anume: tǎieturile pe corp și mai ales pe brațe sau gât, înghițirea unor obiecte dure (cuie, ace, sârmă, cozi de linguri, termometre, lame, furculițe, cuțite, bare de pat, cioburi de sticlǎ), ingerează anumitor substanțe toxice, plǎgi abdominale sau toracice penetrante, amputarea unor degete, fracturarea unor membre, suturarea gurii sau a pleoapelor, înfingerea unor cuie în cap sau în alte pǎrți ale corpului (în limbǎ, în urechi, între coaste, în organle genitale) injecții cu salivă sau benzină, refuzul hranei, tatuajul, în timp ce alții își dau foc cu benzină sau motorină.

Deținuții noi învațǎ de la cei veterani, metode de autoagresivitate pentru ca rǎnile în anumite cazuri sǎ fie superficiale, de exemplu cuiul este introdus în spațiul interemisferic astfel încật să nu producă distrucții cerebrale.

Cele mai frecvente sunt tăieturile pe corp și mai ales pe brațe, cicatricile sunt arâtate uneori cu mândrie, dar de cele mai multe ori cu o oarecare rușine și umilință.

Frecvențǎ actelor de autoagresivitate este uriașǎ astfel încât în anul 2001 s-au raportat 348 de bǎrbați, 65 de minori și 19 femei, estimarea lor fiind mult mai mare, însǎ numeroase tǎieri ale venelor nu sunt raportate, precum nici acele autoagresiuni cu consecințe medicale reduse (Bruno, 2006). Detenția pe o perioadǎ lungǎ și sentințele pe perioade nedeterminate duc la o creștere a actelor autoagresive. Se pare cǎ cercetǎrile confirmǎ cǎ cei care sunt în detenție pe perioade mai lungi sau condamnați pe viațǎ au fost identificați ca fiind expuși la un mai mare risc de autoagresivitate și suicid în închisoare.

Numeroasele studii realizate de Dear (1996) au dovedit cǎ majoritatea incidentelor au loc în celule (76% din cazuri), în celulele pentru pedepse, în celulele de observare astfel încât un deținut poate deveni afectat din punct de vedere psihic datoritǎ pedepsei de izolare, dar acest lucru depinde și cât timp deținutul a petrecut la izolare.

1.6.2.Tatuajul în mediul penitenciar –o formǎ de autoagresivitate în mediul carceral

În societǎțile primitive tatuajul era un act de limbaj corporal. El avea un mesaj si o semnificație pe care toatǎ lumea le cunoștea. Tatuajul ca sistem de scriere corporala atesta apartenența individului la societate. Tatuajele și scarificǎrile prin caracterul lor de neșters au ca scop înscrierea pe corp a mǎrcii socialului, culturii, instituționalizǎrii.

În anii 1920-1930, în Europa tatuajul era de asemenea o practicǎ ce servea drept semn de recunoaștere între membrii grupurilor criminale iar în perioada interbelicǎ practica tatuajului a devenit un devǎrat fenomen în cadrul închisorilor Europei.

Astfel în mediul carceral printr-o redirijare tacitǎ mǎrcile impuse prizonierilor se vor transforma pentru aceeași indivizi în tatuaje voluntare. Publicul fǎcea foarte rapid legaturǎ între tatuaj și deținut. Semnificația tatuajelor se aplica pentru tot grupul.

Cu timpul, tatuajul a început sǎ fie studiat de mulți criminologi ca Lombroso, Minovici care au emis diverse teorii cu privire la semnificația și originea tatuajului.

Tudorel Butoi (2006) consideră tatuajul ca având o mare importanță juridică și psihologică, întrucât acesta dezvăluie o multitudine de lucruri, informații despre identitatea individului. Se știe faptul că tatuajul are o frecvență destul de ridicată printre deținuți și constă în, înțeparea cu acul și introducerea unui colorant insolubil sub forma unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, dorințele, amintirile, obiceiurile, altele reflectă anumite fantezii, trăsături de caracter sau aventurile sale. Deținuții urmeazǎ un cod argotic sau un jargon al instituției pentru executarea acestor desene care reprezinta ‘hieroglife‘ ce permit citirea frazelor principale sau incidentelor dominante din viața lor.

De obicei se aplica pe antebraț, braț și piept dar se mai aplica și în zone puțin vizibile (fese, fața internă a coapselor). Cu cât deținutul are mai multe tatuaje, cu atât probabilitatea ca el să recurgă la autoagresiune este mai mare. Deținuții care-și aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, un nivel intelectual și de culturǎ scǎzut, o slabă inserție socială, o structurǎ psihopată. Unii le aplica din curiozitate, excentrism, în timp ce alții și le aplicǎ pentru a-și manifesta dragostea și prietenia (apariția în mod frecvent a unor forme tatuate pe corp este motivatǎ ca o formǎ de exteriorizare a sentimentelor ce le nutresc).

Alte motive pentru care deținuții recurg la tatuaj ar fi vanitatea, dorința acestora de a demonstra rezinstența la o durere, obsesie sexuală în timp ce alții se tatuează datorită faptului că îi observă pe colegii de celulă, fǎcând acest lucru.

Neveanu apud Butoi (2006) aratǎ cǎ fiecare individ emanǎ, oarecum în jurul sǎu, o serie de iradiații și se creeazǎ un câmp psihic. Oamenii trǎind în colectivitate și câmpurile menționate neexistând închise în sine, la un moment dat se cupleazǎ devenind un câmp al vieții colective astfel încât este vorba de o imitație în cea mai mare mǎsurǎ inconștientǎ. Pentru alții, tatuajul reprezintǎ un simbol al puterii și curajului lor de a face fațǎ experiențelor grele din penitenciar sau comunicǎ un mesaj despre o durere emoționalǎ profundǎ în viețile lor.

Unii deținuți au declarat cǎ nu au vrut sǎ uite experiențele traumatice din penitenciare și astfel exagerea semnelor pe corp le-au permis sǎ își ușureze durerea. Pentru ei, tatuajul reprezintǎ și un mijloc prin care își exprimǎ sentimentele, totul scǎpând înțelegerii celor exteriori mediului lor.

Cu toate acestea, tatuajul se manifestă sub influența momentului și nu ca un fenomen premeditar, datorită privării de libertate și al mediului de proveniență al infractorilor.

1.6.3. Refuzul hranei – formǎ de autoagresivitate în mediul carceral

În mediul penitenciar refuzul hranei este considerat ca fiind tot un act de autoagresivitate deoarece are o valoare simbolicǎ și subiectul vrea sǎ arate cǎ este gata de orice sacrificii dacǎ nu i se satisface anumite cereri. Greva foamei este ritual de protest prin care un individ își exprimǎ nemulțumirea fațǎ de încetinealǎ cu care i se rezolvǎ situația juridicǎ sau fațǎ de tratamentul arbitrar, care-i lezeazǎ demnitatea. Nu rare sunt situațiile când deținutii recurg la acestǎ modalitate de luptǎ pentru a se muta într-o altǎ celulǎ de teamǎ pe care i-o provoacǎ unii deținuti. Desigur aceste cereri lui i se par justificate (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi) deși regimul la care este supus corespunde normelor în vigoare.

Deținutul considerǎ cǎ refuzul hranei este remediul gǎsit pentru rezolvarea nefericirilor provocate de instituție. Prin acest tip de comportament el vrea sǎ atragǎ atenția și admirația celor din jur. Nu dureazǎ mult, deoarece nu are rațiuni suficiente de susținere.

1.7. Portretul celui care se autoagresează în mediul penitenciar

Investigațiile asupra deținuților autoagresivi au încercat sǎ scoatǎ în evidențǎ anumite trăsături de personalitate, anumite atribute definitorii care îi fac să se diferențieze de alți indivizi. Autoagresivitatea diferă în motivație – motivele trecerii la act – în felul în care ele se exprimă, astfel încât trăsăturile de personalitate nu determină în mod singular comportamentul individului. Cu toate acestea, profilul psihologic al autoagresivului se poate contura printr-o serie de trăsături generale de personalitate, cît și prin trăsături particulare.

Trăsături de personalitate precum conflictualitatea și agresivitatea. intoleranța la frustrare, nivelul de inteligență, imaginea de sine negativă, propensiunea către adicții, sunt ingredientele frecvente ale comportamentului autoagresiv.

Marea majoritate a studiilor existente s-au axat pe studierea fenomenului suicidal și mai puțin pe autoagresiuni neletale și anume automutilările. Deși acestea sunt comune în penitenciare, care au o populație predominant masculină, majoritatea studiilor existente au fost efectuate pe subiecți de sex feminin.

Dupǎ cum s-a constatat, aproape fiecare deținut trǎiește dramatic perioada de detenție mai ales la prima condamnare, fustrǎrile în plan social, instinctual și în ceea ce privește imaginea de sine îl fac pe deținut sǎ recurgǎ la astfel de gesturi.

Privitǎ ca o conduitǎ agresivǎ îndreptatǎ împotriva propriului corp, autoagresiunea este susținutǎ de o reducere de grade diferite a instinctulului de conservare. Mecanismul de producere precum și substratul motivațional sunt cele care meritǎ o mai mare atenție. În aceastǎ categorie nu intrǎ autoagresiunea asimilatǎ suicidului, precum nici cea susținutǎ de un sistem motivațional psihotic (inclusiv epileptic, oligrofen sau dement). Cele mai interesante aspecte survin, în condițiile detenției, referitor la autoagresiunea asimilabilǎ acestor categorii precum și personalitǎților dizarmonic structurate (psihopatice).

Automutilările apar la detinuții care trec prin stări de melancolie anxioasă și cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la obsedații sexuali ca semnificație de autopedepsire, la deținuții chinuiți de scrupule religioase. Apare și la deținutul hiperemotiv, pe fondul unei slăbiciuni psihice, după o perioadă de activități sau relații sexuale penibile cu alți deținuți.

Aceștia manifestă un autocontrol deficitar precum și multiple tulburări afective, motivaționale, tulburări care reprezintă simptome ale unei imaturități psihosociale. Controlul este o parte necesară pentru viețiile oamenilor și este important pentru sănătatea noastră mentală să știm să avem control. Vedem unele evenimente ca fiind sub propriul nostru control sau a altora în funcție de întâmplări și evenimente.

Autoagrersivitatea este consideratǎ ca având un rol important și în reglarea experiențelor emoționale. Aceste emoții intense pot părea de necontrolat în anumite situații. Când deținuții simt aceste lucruri, ei consideră, autorănirea că fiind singurul mod de a evada de aceste sentimente. Cei care se rănesc sunt adesea incapabili să-și controleze emoțiile.

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal crează probleme, uneori destul de serioase pe linie adaptativă. În ceea ce-i privește pe autoagresivi se pare că aceștia se caracterizează printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, prin diferite stări de dereglare a afectivității. Deținuții prezintă și anumite tulburări ale afectivități., cum ar fi stările de frustrație afectivă, conflicte afective, instabilitate, labilitate afectiva, ambivalență afectivă, indiferență afectivă, absența emoțiilor în anumite situații.

Dereglǎrile afective produc o stare aversivǎ pe care deținutul încearcǎ sǎ o atenueze printr-un numǎr de strategii de a face fațǎ acestei stǎri. Cercetǎrile indicǎ în mod tipic faptul cǎ actul de autoagresivitate este precedat de o experiențǎ de intensificare a sentimentelor negative și de intoleranțǎ. Imediat dupǎ ce se petrece autoagresivitatea, experiențele negative pe care indivizii le resimt scad în intensintate și urmeazǎ stǎri de calm sau chiar euforie și în acest fel autoagresivitatea este întǎriǎ în mod negativ.

Cei care comit astfel de comportamente sunt considerați ca fiind vulnerabili, temǎtori în ceea ce privește schimbare, incapabili de se adapta. Aceștia diferǎ și din punctul de vedere al toleranței stresului datoritǎ calitǎților personalitǎții lor și datoritǎ gradului în care sunt pregǎtiți de experiența lor anterioarǎ pentru lumea care îi așteaptǎ dincolo de bare.

Deținuți au un deficit în ceea ce privește modul de a face fațǎ mediului carceral ceea ce le îngreuneazǎ posibilitatea de a se adapta și de a face fațǎ diverselor probleme cu care se confruntǎ sau de a apela la alte strategii eficiente care i-ar putea ajuta în perioada detenției. În perioade de stres acești indivizi sunt instabili din punct de vedere cognitiv și au un simț de neputințǎ.

Unii simt durerea în cursul automutilării iar alții nu. Absența durerii poate fi înțeleasǎ ca și cum mintea ar fi disociată de elementele psihice ale durerii sau ca și cum durerea emoționalǎ este mult mai mare decât durerea fizică astfel încât durerea fizică poate fi ușor de manevrat. Pot de asemenea ajunge la o strare de înstrăinare extremă încât își pun la îndoialǎ propria existență și simt nevoia să se taie pentru a simți fizic că sunt în viața. În schimb există persoane care simt durerea în timpul automutilării dar continuă totuși să se rănească. Unii, mai ales cei care folosesc mutilarea pentru a se pedepsi, văd durerea ca pe un lucru necesar pentru atingerea unui scop. In fiecare caz, durere rezultată din rănile produse este resimțită. Cu toate cǎ autoagresivii pot da dovadǎ de o toleranță mare față de durerea fizicǎ indusă de către ei, aceștia pot fi foarte sensibili la durerea psihicǎ produsǎ de ceea ce li se întâmplǎ.Totuși sentimentul durerii depinde de nivelul de control al personei , asociat cu stimulii de durere.

Personalitǎțile dependente, deținuții care se tem de alți deținuți și sunt victime ale frǎmântǎrilor și tulburǎrilor mentale au un grad mai mare al probabilitǎții se de a autoagresa decât majoritatea altor deținuți, datoritǎ faptului cǎ au un statut mai scǎzut ca prizoneri și un statut mai scǎzut printre prizoneri. Toleranța lor scǎzuta la stres este agravatǎ datorita eșecului lor de a câștiga accesul în structura socialǎ a colegilor lor, structurǎ care le conferǎ o anumitǎ protecție și un mod “secret” de a obține anumite privilegii și gratificǎri care nu ar fi posibile prin regulile oficiale.

Modul în care deținutul resimte stresul și cât de vulnerabil este reprezintǎ un sentiment de, deznǎdejde, o limitare a perspectivelor viitoare și o pierdere în ceea ce privește modul de a face fațǎ unei situații de crizǎ astfel încât autoagresiunea ajunge sǎ fie vǎzutǎ ca singura modalitate de a ieși din situații disperate. Nivelul crescut de stres, unele strategii la care se pot adapta cu greu, problemele psihiatrice, starea de lipsă a speranței, rigiditatea cognitivă, incapacitatea de soluționare a diverselor probleme, ostilitatea și trăsăturile negative ale personalității contribuie la autoagresivitate

Dupǎ mai mulți ani în care li se spune ce sǎ facǎ, deținutul autoagresiv își pierde capacitatea de a gândi singur ce anume trebuie sǎ facǎ, își pierd capacitatea de a lua propriile decizii .

Deținutul autoagresiv este considerat ca fiind o persoanǎ impulsivǎ. Impulsivitatea reprezintǎ o reacție de scurt-circuitare, o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție, are un caracter brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința diversității acțiunii (acte violente, descǎrcǎri explosive, reacții de mânie). Impulsivitatea este puternic asociatǎ cu emoțiile negative și deținuții care experimenteazǎ emoții intense pot acționa impulsiv în, încercarea de a altera aceastǎ stare.

Astfel cǎ un grad crescut de imaturitate afectivǎ, însoțit de un autocontrol scǎzut, deficit de a face fațǎ și de a se adapta mediulul carceral precum și o tendințǎ de a reacționa impulsiv sunt unii dintre factorii care contribuie la alegerea opțiunii de cǎtre deținut de a recurge la autoagresivitate.

O seamǎ de tulburǎri de comportament reprezintǎ o excesivitate motorie de rezolvare alloplasticǎ a unor tensiuni și conflicte intrapsihice acumulate. În afara penitenciaruluilui, proiecția acestor tensiuni asupra celor din jur, conduc la apariția unui grad de, detensionare. Acest rezultat este greu de menținut, constituindu-se un cerc vicios generator de noi conflicte și tensiuni, la care se adaugǎ cele provocate ulterior de implicațiile legale ale faptelor comise. Aceeași stare de conflictualitate intrapsihicǎ generatoare de tensiuni, ar produce același efect și-n condițiile oferite de detenție. Mulți recunosc o stare de liniște și relativ calm sufletesc care apare la câteva minute dupǎ autolezare. La aceste categorii de persoane, acumularea de tensiuni psihice are ca expresivitate mici decompensǎri de obicei autolimitate, care par a fi insuficiente, conflictualitatea cumulându-se și determinând în final manifestarea (uneori ritualǎ) autoagresivǎ. În marea majoritate a cazurilor, provocarea de leziuni propriului corp, are un caracter reactiv, expresivitatea având o intensitate dispropoționalǎ fațǎ de motivația care în condițiile date nu ar justifica actul.

Cei care recurg la astfel de acte au o toleranță scăzută la fustrare deoarece aceștia consideră că nu vor putea suporta detenția, stare în care la cei mai mulți deținuți se declanșeazǎ mecanisme autoagresive astfel încât deținutul nu se mai comportǎ dupǎ legile rațiunii, ceea ce duce la o tensiune interioarǎ și la un comportament dezorganizat, astfel întâlnim un gard înalt de intolernațǎ la stǎrile de fustrare.

Uneori autoagresiunea primește rolul de a fi mijlocul prin care se solicitǎ din partea anturajului carceral atenția asupra unei anumite persoane sau situații. Existǎ indivizi aflați în căutarea unor repetate situații în care încearcă să impresioneze, să braveze, să se sustragă de la anumite obligații, fără a resimți corespunzator echivalentul suferinței fizice.

Evenimentele trǎite intens afectiv, care trebuie transmise și dovedite altora, pot fi înmagazinate mnezic sub forma cicatricilor care rǎman în urma actelor autoagresive și care pot deveni, dovada unui act de curaj în cazul anumitor deținuții. Unii își planifică episoadele cu mult timp înainte și planurile lor pot include chiar și ce anume vor folosi pentru a se autoagresa, cât timp și motivul pentru care vor face lucrul respectiv. Unii simt durerea în cursul autorănirii iar alții nu. Absența durerii poate fi înțeleasă ca și cum mintea ar fi disociată de elementele psihice ale durerii sau ca și cum durerea emoțională ar fi mult mai mare decât durerea fizică astfel încât durerea fizică poate fi ușor de manevrat.

Cu cât nivelul lor de inteligență și educație este mai scăzut, cu atât frecvența autorănirilor crește în mediul carceral.

Genul și vârsta joaca un rol important în cazul persoanelor care ajung sǎ se autoagreseze. S-a constatat cǎ în ultimii 30 de ani cel mai vulnerabil grup pentru comportamentul autoagresiv, implicit suicidal este cel al bǎrbaților tineri. Cercetările conduse de «The Australian Institute of Criminology’s National Deaths in Custody Monitoring and Research Unit» au descoperit că vârsta medie la care survin cel mai adesea automutilările în închisori este de 26 de ani, jumǎtate din cazurile raportate fiind sub 25 de ani. (Vartic, Anițan, 2004). Nu a fost raportat nici un incident de automutilare la detinuți peste 40 ani (Flemming și colab. apud Vartic, Anițǎn 2004). În mod similar analize comparative au fost conduse și de cǎtre Dear și colab. (1998) și aceștia au constatat cǎ deținuții între 18 și 25 de ani erau foarte bine reprezentați (63,8% din grupul studiat aveau vârste cuprinse între 18 și 25 ani deși ei reprezentau doar 41% din evidențele închisorii). Cei mai în vârstǎ se autorǎnesc din cauza sentimentelor de vinǎ, ostilitatea direcționatǎ cǎtre sine, fustrare și furie.

S-a constatat cǎ comportamentul agresiv direcționat cǎtre alți deținuți este asociat cu un risc crescut de autorǎnire astfel încât Morag și colab.(1999) au descoperit într-un studiu realizat pe deținutii scoțieni cǎ cei care se autorǎneau, raportau adesea conflicte cu alți deținuți.

Deținuții care se autoagreseazǎ provin dintr-un mediu socio-economic afectat de sǎrǎcie, șomaj, care au fost implicați în diverse comportamente delicvente, care au beneficiat de o educație slabǎ sau redusǎ, care au abuzat de alcool sau droguri, care au fost violenți. Mulți dintre ei au fost victime ale violenței, ale abuzului sexual, au fost despǎrțiți de pǎrinți la vârste fragede, au avut puțini prieteni apropiați, au avut performanțe școlare scǎzute, au fost singuratici și au suferit de diverse boli mentale. S-a raportat cǎ o minoritate dintre cei care se autorǎnesc suferǎ de o tulburare psihicǎ și adesea de tulburǎri afective (Liebling,1993). Persoanele care au probleme cu alcoolul și cu drogurile în închisoare, au fost identificate ca având un risc mult mai mare decât restul populației penitenciare.

Unii dintre ei manifestǎ o stimǎ de sine scǎzutǎ, în timp ce alții se vǎd ca fiind persoane foarte valoroase și manifestǎ o stimǎ de sine ridicatǎ, considerând autoagresivitatea ca fiind un act de putere, de autoritate fațǎ de ceilalți deținuți și fața de cadrele din penitenciar. Unii dintre ei fiind recidiviști au un adevǎrat istoric a comportamentelor specifice.

Persoana care se autoagresează în mediul carceral se caracterizeazǎ prin tensiune agresivă deoarece experiența agresivă este determinată de repetarea actelor agresive într-un mod preferențial, selectiv și eficient iar interesul pentru cunoașterea faptelor ce urmează a fi efectuate este condiționat de modul în care deținutul deține mijloace tehnice adecvate și cunoaște utilitatea practică a acestora, de calitatea informațiilor provenite din mediul respective. Se pune accent și pe dezinhibare instintic-emoțională, anumite perversinui instinctive precum și incapacitatea de a deține un control asupra propriilor porniri interne, trǎsǎturi caracteristice deținutului autoagresiv. Sunt considerați ca fiind violenți, iritabili, agresivi, neinhibați, furioși.

Furia, ca excitație emoțională internă, este condiția necesară pentru ca unii indici din mediul carceral să funcționeze ca declanșatori ai unei conduite autoagresive.

Izolarea socialǎ și lipsa de suport poate rezulta din caracteristicile personalitǎții (impulsivitate, ostilitate, imaturitate).

Studiile clinice au demonstrat cǎ închiderea pe perioade mari de timp poate avea efecte devastatoare și pot duce la “psiho- sindrom” care include pierderea memoriei, apatia, regresul infantil, disperarea, apariția numeroaselor caracteristici psihotice ca obsesia sau depresia majorǎ care-l conduc pe deținut la comportamente autoagresive. Acest lucru este mai des întâlnit printre deținuții care au personalitǎți instabile.

1.7.1. Co – morbiditatea clinicǎ a autoagresivitǎții în mediul penitenciar

Dovezile empirice au indicat o relație între autoagresivitatea din penitenciar și diagnosticul de boala mentalǎ sau tulburare psihicǎ, cu stresul post traumatic, depresia, diverse tulburǎri de personalitate, schizofrenia, abuzul de alcool și droguri. Legǎturǎ nu este oricum clarǎ încât autorǎnirea poate fi un predictor sau un simptom al unei boli.

În SUA, s-a descoperit cǎ bolile mentale severe la deținuți bǎrbați, sunt de douǎ sau de trei ori mai frecvente decât la populația generalǎ.

Multe studii au legat autoagresivitatea de tulburarea de personalitate borderline, trǎsǎtura de bazǎ a acestei personalitați constǎ în instabilitatea comportamentului interpersonal, a dispoziției afective și a imaginii de sine, manifestate print-un comportament impulsiv și imprevizibil.

Condițiile cel mai des asociate cu autoagresivitatea în mediul penitenciar sunt tulburǎrile afective și anume (depresia majorǎ și tulburarea bipolarǎ). Cei care sunt depresivi, ajung sǎ se autoagreseze deoarece depresia este consideratǎ ca fiind o senzație de neajutorarea sau de disperare a deținutului. Oricum, depresia joaca un rol major, fiind implicatǎ în 90 % din autoagresinunile sǎvârșite în penitenciare. Tendința de autoagresivitate poate fi redusă, dacă depresia este tratatǎ corespunzător, fie cu antidepresori, fie prin psihoterapie, mai ales cea cognitiv – comportamentală.

Schizofrenia reprezintǎ o altă patologie psihiatrică puternic asociată autoagresiunii, riscul fiind cu atât mai mare cu cât deținutul este mai tânăr și este bărbat.

Unii cercetǎtori au descoprit cǎ abuzul de droguri și de alcool este asociat cu autorǎnirea, existând un procentaj ridicat de deținuti care raportau utilizarea de droguri și alcool în afara mediului penitenciar.

1.7.2. Autoagresivitatea –un comportament învǎțat în mediul carceral

Din punct de vedere psihosocial comportamentul autoagresiv poate fi și un comportament achiziționat prin intermediul diferitelor mecanisme cum este, de pildă, învățarea prin imitație și/sau observație (la fel ca multe alte comportamente sociale, dobândite prin învățare socială) în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de sine. Deținutul observând cǎ unii dintre ei obțin anumite beneficii de pe urma actului sǎvarșit, recurge la același comportament. Deținutul achiziționează noi scheme de comportament autoagresiv prin intermediul observării unui model și a consecințelor pe care le are acest comportament. Astfel, când modelul se angajează, într-o situație dată, într-un comportament autoagresiv și acest tip de comportament este recompensat într-o anumitǎ mǎsurǎ, este probabil ca, într-o situație asemănătoare, deținutul-observator să promoveze același tip de comportament, chiar dacă nu a experimentat el însuși consecințele actului respectiv. Întǎririle, consecințele și recompensele autoagresiunii pot include întǎriri pozitive care mai sunt numite și câștiguri secundare cum ar fi atenția din partea colegului de celulǎ sau a personalului din instituție, dar pot include și întǎriri negative ( sacținuea primitǎ din partea conducerii penitenciare).

Prin urmare deținuții pot învǎța despre „beneficiile” comportametului autoagresiv prin observarea comportamentului altor persoane astfel încât copierea sau modelarea poate duce la rǎspândirea acestui fenomen. În anumite cazuri, deținuții copiazǎ comportamentul pentru cǎ li s-a spus cǎ tǎierea îi ajutǎ sǎ își îndepǎrteze durerea emoționalǎ.

1.7.3. Studii concrete prind autoagresivitatae în mediul carceral

Flemming (2005) a realizat o cercetare pe detinuți de sex masculin și a ajuns la concluzia cǎ acest comportament poate fi corelat cu creșterea tensiunii în viețile deținuților datoritǎ situațiilor în care simt cǎ nu mai sunt stǎpâni pe ei, nu mai dețin controlul.

Hollez, Florez apud Pannell și colab. (2003) au realizat un studiu pe detinuți bolnavi psihici și au constatat cǎ 52% din 34 de subiecți s-au automutilat cel puțin o datǎ în mediul carceral. Cu toate cǎ eșantionul de subiecți a fost mic, rezultatele sunt considerate ca fiind uimitoare pentru deținuții bolnavi psihici.

Borrill apud Bhatia (2001) într-un studiu realizat pe 301 de bǎrbați deținuți a gǎsit o ratǎ de 50% care au raportat cel puțin un act de automutilare cât timp au stat în penitenciar. Ratele mari de autoagresiune din centrele de detenție juvenilǎ și din închisorile pentru adulți, comparate cu populația generalǎ, ar putea fi explicate prin natura mediului din închisoare, care ar putea preveni și împiedica strategiile naturale de a face fațǎ factorilor la care sunt supuși pe perioada detenției. Rata autorǎnirii din închisorile din Marea Britanie au indicat cǎ au fost înregistrate 3,667 de incidente la începutul anul 2003.

Vartic și Anițan ( 2004 ) au realizat o cercetare complexǎ care s-a extins pe o perioadǎ de doi ani în care au analizat situația autoagresiunilor prin mutilare existentă în rândul deținuților de sex masculin din penitenciare pe un eșantion de 2710 deținuți, dintre care au fost gǎsiți 114 care se autoagresau iar numǎrul incidentelor creșteau de la un an la altul. Majoritatea dintre aceștia au fost români (58,77%), de religie ortodoxǎ (78,95%) și cu vârste cuprinse între 21 și 30 de ani (64%). Analizând starea civilă a cazurilor s-a constatat că majoritatea erau necăsătoriți (51,76%) sau trăiau în concubinaj (35,96%) și doar 9,65% erau căsătoriți. Majoritatea automutilărilor s-au produs prin ingestia voluntară a unor corpuri metalice (47,37%) care au necesitat intervenții chirurgicale de urgență. Pe locul doi s-au situat plăgile produse prin instrumente înțepătoare, tăietoare sau înțepătoare-tăietoare, (37,72 %). Mai mult de 75% din cazuri s-au produs în prima jumătate de timp a pedepsei. Analizând motivația reiese că în 53% din cazuri aceasta a fost șantajul, în 20% din cazuri protestul și în 27% din cazuri atragerea atenției.

CAP.2. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Scopul cercetării

Prin acestǎ cercetare ne-am propus sǎ scoatem în evidențǎ anumite caracteristici de bazǎ ale persoanei privative de libertate care ajunge sǎ se autoagreseze din motive diverse. Am încercat sǎ conturǎm o imagine cât mai comprehensivǎ privind personalitatea autoagresorului, precum și o înțelegere pe baza datelor teoretice a acestui fenomen prin dezvoltarea unui profil sociopsihologic al deținutul autoagresiv.

Necesitatea unei lucrări ample care să abordeze cu prioritate problematica acestui fenomen extrem de complex dar în același timp controversat se fundamentează pe o serie de întrebări care apar și-n literatura de specilaitate, întrebǎri care solicită răspunsuri cât mai urgente având în vedere frecvența acestui comportament în mediul carceral.

Pentru a realiza obiectivul propus s-a utilizat o metodologie de cercetare bazată pe documentare și aplicare de chestioanare, în vederea explicării unui set de noțiuni și termeni specifici autoagresiunii care a devenit un domeniu de interes pentru specialiștii care investighează cauzele, motivația și personalitatea celui în cauzǎ.

Se urmărește astfel identificarea, accentuarea unor caractersitici de personalitate prezente la deținutul autoagresiv din mediul carceral prin intermediul rǎspunsurilor, informațiilor oferite de cǎtre aceștia dar și de cǎtre ceilalți subiecți incluși în acestǎ cercetare.

Acest studiu urmărește atât identificarea trǎsǎturilor caracteristice autoagresivului precum și identificarea diferențelor privind aceste variabile din cadrului celor trei eșantioane de subiecți partcipanți la aceastǎ cercetare.

2.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1 – singurǎtatea emoționalǎ și socialǎ este mai ridicatǎ la deținuții autoagresivi în comparație cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

Ipoteza 2 – deținuții autoagresivi vor avea un nivel mai ridicat în ceea ce privește agresivitatea spre deosebire de cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

Ipoteza 3 – deținutii autoagresivi vor manifesta un nivel de furie mai ridicat decât deținuții non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

Ipoteza 4 – nivelul de impulsivitate va fi mai ridicat la deținutii autoagresivi comparativ cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

2.3. Subiecții

În cercetare au fost incluși 90 de subiecți de sex masculin dintre care, 30 subiecți – deținuți care se autoagreseazǎ, 30 subiecți – deținuti care nu se autoagreseazǎ și 30 de subiecți din populația non-infracționalǎ cu vârste cuprinse între 18-53 de ani. Subiecții delincvenți sunt persoane judecate și condamnate la privare de libertate din cadrul Penitenciarului de Maximǎ Siguranțǎ Oradea și Penitenciarului cu Regim Inchis Bistrița pentru infracțiunile de furt, tâlhǎrie, evaziune fiscalǎ și omor deosebit de grav. Subiecții din mediul penitenciar au participat pe bazǎ de voluntariat la completarea bateriei de teste necesară cercetării, administrarea fiind făcută colectiv.

Subiecții din afara mediului penitenciar au participat la cercetare tot pe bază de voluntariat, administrarea chestionarelor fiind fǎcutǎ individual.

2.4. Prezentarea instrumentelor de lucru

Referitor la materiale, au fost aplicate urmǎtoarele chestionare:

Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale – Emotional – social loneliness inventory (ESLI)

Chestionarul de agresivitate – Aggression Questionnaire (AGG)

Scala impulsivitǎții -Baratt Impulsiveness 11 (BIS-11)

Furia ca stare sau ca -State-trait anger scale (STAS)

2.4.1. Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale – Emotional-Social Loneliness Inventory (ESLI)

Acest chestionar a fost propus de H. Vincenzi și F. Grabosky și măsoară gradul de singurătate și izolare socială și emoțională. ESLI este un instrument de 15 itemi construit care sunt prezentați în perechi pentru a pune în contrast ceea ce persoană percepe și ceea ce simte în legătură cu suportul său social și rețeaua sa socială.

Are patru categorii de rǎspuns și anume: 0 = rar adevărat; 1 = uneori adevărat; 2=adesea adevărat și 3 = de obicei adevărat.

ESLI cuprinde patru subscale:

singurătate socială care cuprinde: itemii 1-8 primul setul

singurătate emoțională cuprinde itemii 1-8 din al doilea set

izolare socială și cuprinde itemii 9-15 din primul set

izolare emoțională și cuprinde itemii 9-15 din al doilea set

ESLI a fot inițial studiat cu ajutorul a două eșantioane. Primul cuprindea 95 de respondenți – dintre care 33 de masteranzi la psihologie, 33 de liceeni, 26 de adulți aflați în psihoterapie. Al doilea eșantion a inclus 229 respondenți dintre care 65 populație clinică, 65 de studenți și 99 de elevi. Pentru al doilea eșantion au fost obținute următoarele medii: izolare emoțională 5.3, izolare socială 7.3, singurătate emoțională 8.4, singurătate socială 7.0.

În ceea ce privește cotarea scorul total și scorurile pe fiecare subscală se obțin prin simpla adunare itemilor. ESLI are o bună consistență internă cu scoruri alpha pentru subscale cuprinse între .80 – .86. și o bună stabilitate cu un coeficient de corelație test- retest la interval de 2 săptămâni de .80. ESLI are o bună validitate de grup distingând semnificativ între grupurile clinice și cele nonclinice, la nivelul fiecăreia din cele 4 subscale.

2.4.2. Chestionarul de agresivitate – Aggression Questionnaire (AGG)

Pentru a evalua agresivitatea la subiecți a fost utilizat Aggression Questionnaire care este un instrument format din 29 de itemi care mǎsoarǎ agresivitatea, acesta fiind propus de cǎtre Buss și Perry în 1992.

Acest chestioanar are anumite subscale  care mǎsoarǎ aspecte comportamentale, cognitive și afective ale agresivitǎții.

Subscala agresivǎ și verbalǎ, mǎsoarǎ componenta comportamentalǎ a agresivitǎții, subscala în ceea ce privește ostilitatea mǎsoarǎ componenta cognitivǎ în timp ce subscala legatǎ de furie mǎsoarǎ componenta afectivǎ.

Participanți notează răspunsurile pe o scală Likert 1-5, cu „1” pentru „nu mi se potrivește deloc” și „5” pentru „mi se potrivește extrem de mult”. Scorurile variază între 29 și 145, scorurile mari indicând o tendință de a reacție sau comportament într-o manieră mai agresivă.

Itemii 9 și 16 se coteazǎ invers. Scorul total pentru agresivitate este reprezentat de suma scorurilor acestor factori.

Chestionarul agresivitǎții are o bună consistență internă cu scoruri alpha pentru subscale cuprinse între 0.89 și fidelitatea test-retest fiind cuprinsǎ 0.80. Scopul chestionarului este de a sesiza (pe baza scorurilor obținute la cele patru suscale) diferențe în modul de manifestare al agresivității.

2.4.3. Scala impulsivitǎții -Baratt Impulsiveness 11 (BIS-11)

Acesta este un instrument propus de E. S. Barratt și mǎsoarǎ impulsivitatea ca și trăsătură. Acest chestionar este format din 30 de itemi și este folosit în numeroase cercetǎri psihologice, sociologice și educaționale.

BIS are urmǎtoarele variante de rǎspuns: 1 = rar, niciodată; 2 = ocazional; 3 = adesea; 4 = aproape sau întotdeauna

BIS are trei subsale, acesta fiind urmatoarele:

impulsivitate lipsă de planificare (itemii : 1, 3, 5, 8, 11, 14, 17, 20, 22, 25, 28 și 30)

impulsivitate motorie (itemii: 2, 6, 9, 12, 15, 18, 21, 23, 26 și 29)

impulsivitate atențională (itemii 4, 7, 10, 13, 16, 19, 24 și 27).

Scala impulsivitate motorie definește subiecții care acționează sub impulsul momentului în timp ce scala impulsivitate atențională se focalizează pe capacitatea de concentrare la sarcini. Itemii au fost selectați pe baza a două criterii, corelații semnificative între fiecare item și scorul total și abilitatea fiecărui item de a diferenția între respondenții cu scoruri ridicate și scăzute.

Itemi cotați invers sunt urmǎtorii 1, 5, 8, 11, 17, 22, 25, 28, 30, 6, 7, 13, 19. Fiecare item este cotat pe o scală de la 1 la 4. Scorul se calculează prin adunarea itemilor pentru fiecare subscală iar scorul total prin adunarea scorurilor subscalelor. Scorurile variază între 12 și 48 pentru impulsivitate lipsitǎ de planificare, 10 și 40 pentru impulsivitate motorie și 8-32 pentru impulsivitate atenționalǎ.

În ceea ce privește coeficientul de consistență internă, acesta diferă între .79 și .83 de-a lungul mai multor eșantioane. Itemii corelează de asemenea cu scorul total și diferențiază scorurile totale înalte de cele joase. Scorurile celor 3 subscale corelează moderat sugerând faptul că vizează un construct similar. Scorurile corelează și cu o scală a căutării de senzații și cu una de dezinhibare. Deasemenea corelează cu psihoticismul și cu abuzul de substanță.

2.4.4. Furia ca stare sau ca trǎsǎturǎ – State – Trait Anger Scale

Acesta este un instrument propus de C. Spielberger și P. London și mǎsoarǎ furia ca stare sau că trăsătură. Acest instrument de 30 de itemi măsoară furia atât ca stare emoțională care variază ca intensitate cât și ca trăsătură de personalitate relativ stabilă.

Furia ca stare implică sentimente de tensiune, enervare, iritare. Furia ca trăsătură se referă la cât de des se simte respondentul furios de-a lungul timpului. O persoană care este caracterizat de furie ca trăsătură va fi tentată să perceapă mai multe situații ca fiind declanșatoare ale furiei. Facem distincția aici între furie și ostilitate. Instrumentele au fost construite pe baza unor proceduri psihometrice riguroase inclusiv prin construirea unor forme lungi și scurte care corelau puternic cu scoruri cuprinse între .95 pentru furie ca stare și .99 pentru furie ca trăsătură.

Stas a fost inițial studiat pe patru eșantiaone de stubiecți care au cuprins 3016 elevi de liceu, 1621 studenți, 1252 de adulți salariați, 2360 de militari în termen. Scorurile obținute de bărbații adulți la subscalele de furie ca stare, ca trăsătură, temperament furios și reacții furioase au fost de 14.28, 18.49, 5.8 și 9.5

Are patru categorii de rǎspuns și anume: 1= Deloc; 2 = Câtva ; 3 = Moderat ; 4 = Chiar așa

Scorul total se calculează prin însumarea itemilor. Itemii subscalelor sunt următorii: temperament furios (1, 2, 3, 8), reacții furioase (5, 6, 7, 9). Scorul pentru restul itemilor – furie ca stare sau ca trăsătură, scorurile variază între 15-60, scorurile mai înalte indicând prezența mai accentuată a furiei

STAS are o fidelitate foarte bună. Consistența internă pentru scala furie ca trăsătură este de .87 pe un lot de 146 studenți. Scala furia ca trăsătură are o consistență internă de .87. Subscala temperament furios are un scor alpha de .84 pentru bărbați. Scala furiei ca și reacție are un coeficient alpha de .70.

Validitatea concurentă este pusă în evidență de corelații cu alte instrumente care măsoară ostilitatea, neuroticismul, psihozele și anxietatea.

2.4.5. Fișa datelor biografice – a fost completatǎ de cǎtre deținuții autoagresivi pentru a afla anumite informații despre ei, informații legate de vârstǎ, mediul de proveniențǎ, ocupația, studii, probleme alcoolice în familie sau probleme alcoolice la deținuți.

2.5. Procedura de lucru

Cele cinci instrumente au fost aplicate la toți subiecții celor trei loturi, în formă colectivă sau individualǎ. Subiecții privați de libertate, au completat bateria de chestioanare în grupe de câte patru, cinci sau opt persoane, pe parcursul a douǎ, maxim trei zile timp de douǎ ore în clubul penitenciarului din Oradea și Bistrița, în timp ce subiecții lotului non-infracțional au completat individual chestionarele, fără limită de timp, în variantǎ creion-hârtie

Toți subiecții au fost instruiți în ceea ce privește modalitatea de a completa chestionarele fiind rugați să răspundă cât mai sincer la fiecare întrebare, afirmație prezentatǎ în scalǎ respectivǎ. Atât subiecții din mediul carceral, cât și populația non-infracționalǎ li s-au explicat în ce constǎ cercetarea respectivǎ și totodatǎ au fost asigurați și de confidențialitatea răspunsurilor lor.

Se consideră că procedura aplicată este în conformitate cu normele etice, beneficiind atât de acordul deținuților cât și de cel al conducerii penitenciarului în legătură cu aceastǎ cercetare.

Foile de răspuns au fost adunate și prelucrate prin intermediul procedurilor de colectare și interpretare a datelor (SPSS 8).

CAP. 3. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. Studiu de adaptare a chestioanarelor pe populația penitenciarǎ

3.1.FIDELITATEA CHESTIONARELOR

3.1.1. Consistența internă

Tabel nr.1

Subiecții cuprinși în studiu de adaptare pe populațiǎ penitenciarǎ sunt în număr de 120, toți fiind de sex masculin. Subiecții au participat voluntar, aceștia fiind din mediul carceral. Testele au fost administrate în grup, fără limită de timp, în varianta creion-hârtie. Subiecții au primit instrucțiunea de a răspunde cât mai sincer la afirmațiile prezentate în chestionar specificându-se că nu există răspunsuri bune sau rele.

În urma rezultatelor obținute, instrumentele au o bunǎ consistențǎ internǎ cu scoruri alpha cuprinse în tabelul anterior, ceea ce ne permite folosirea acestor chestionare în scopuri de cercetare și diagnosticare.

3.2. Rezultatele obținute

În cadrul acestui capitol, prin metode statistice specifice, datele obținute din cercetarea efectuată au fost prelucrate și li s-au adăugat un anumit sens psihologic. Prelucrarea datelor s-a efectuat cu ajutorul pachetului de programe statistice SPSS 8.

Ipoteza 1 – singurǎtatea emoționalǎ și socialǎ este mai ridicatǎ la deținuții autoagresivi în comparație cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

Tabel 3.2.1. Comparații ale mediilor și abaterilor standard referitor la Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale (Bis)

Într-o primă etapă am putut sesiza diferențe existente între autoagresivi și celelalte douǎ loturi de subiecți cu privire la singurǎtatea socialǎ, izolarea socialǎ și emoțioanlǎ. Întrucât mediile sunt diferite, există diferențe între cele trei grupe.

Media cea mai mare atât la singurǎtatea socialǎ, izolarea socialǎ și emoționalǎ am obținut-o la deținuții care se autoagreseazǎ.

Normalitatea distribuțiilor scorurilor obținute la aceste subscale au fost verificate cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov, distribuțiile rezultând simetrice la urmǎtoarele subscale (singuratate socialǎ, emoționalǎ și izolare emoționalǎ) în timp ce la subscala izolare socialǎ am avut o distribuție asimetricǎ astfel încât am utilizat testul Kruskal Wallis .

Tabel 3.2.2. Sumar Anova Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale (Bis)

În acest tabel, am încercat sǎ verific dacǎ deținuții autoagresivi spre deosebire de cei non-autoagresivi manifestǎ o singurǎtate emoționalǎ și socialǎ mult mai ridicǎtǎ decât colegii lor de detenție, având totodatǎ și un lot de control și anume populația non-infracționalǎ. Acest chestionar este compus din patru subscale și-n în urma distribuției realizate pe fiecare subscalǎ în parte s-a constatat cǎ cele trei subscale enumerate în tabel și anume (singurǎtate emoționalǎ, socialǎ și izolare emoționalǎ) au o distrbuție simetricǎ ceea ce ne permite sǎ utilizǎm One Way Anova.

Pragul de semnificație obținut la cele trei subscale, cu garde de libertate F (2,87) =27,712, unde am obținut un p =.000 < p =.001, cu un risc de a greși mai mic de 1%, ne indicǎ faptul cǎ putem sǎ constatǎm diferențe între cele trei loturi de subiecți, motiv pentru care am optat sǎ facem și comparații pentru a scoate și mai bine în evidențǎ rezultatele respective.

Tabel 3.2.3. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala singurǎtate emoționalǎ

Din analiza tabelului de mai sus, putem sǎ ne dǎm seama cǎ între lotul de subiecți autoagresivi și lotul de subiecți non-autoagresivi existǎ o diferențǎ specificǎ în ceea ce privește subscala singurǎtǎții emoționale cuprinsǎ în “Inventarul singuratații emoționale și sociale”.

În urma comparației am obținut Tukey = 4.0333, la un prag calculat p =.021< p = .005, cu un risc de a greși mai mic de 5%.

Pe baza unor studii efectuate în literatura de specialitate și-n urma verificǎrii ipotezei, putem sǎ constatǎm cǎ autoagresivii nu reușesc sǎ se adapteze în condițiile impuse de un mediu strict și ajung sǎ trǎiascǎ în permanențǎ o stare emoționalǎ difuncționalǎ.

Felul în care deținutul autoagresiv interpreteazǎ într-un anumit mod mediul și relațiile cu cei din jurul lui, poate sǎ devinǎ un factor predictor pentru ceea ce ajunge sǎ simtǎ și sǎ trǎiascǎ (tristețe, fricǎ, anxietate, rușine, etc). Putem sǎ specificǎm cǎ deținutul autoagresiv ajunge sǎ se simtǎ și foarte furios și fustrat probabil și datoritǎ faptului cǎ nu reușește sǎ stabileascǎ noi contacte pe parcursul efectuǎrii pedepsei privative de libertate sau din contrǎ considerǎ cǎ nu este înțeles de nimeni, nici chiar de cǎtre de membrii familiei lui.

Unii dezvoltǎ în penitenciar astfel de emoții disfuncționale generând sǎvârșirea actului respectiv în timp ce alții vin cu un bagaj de trǎiri emoționale aversive care duc la accentuarea singuratǎții.

Putem sǎ observǎm cǎ diferențele care apar între grupa formatǎ din deținuții autogresivi și populația non-infracționalǎ privind singurǎtatea emoționalǎ sunt mult mai seminificative, rezultând un prag de semnificație de p = .000 care este mai mic decât p = .001(p=.000< p=.001) cu o probabilitate de a greși de 1%.

Este oarecum normal sǎ se obținǎ diferențe mai semificative între cele douǎ grupe deoarece populația non-infracțioanalǎ are în jurul lui un asambulu de factori motivatori, sprijin afectiv, spiritual și emoțional în timp ce deținutul autoagresiv se simte izolat, fiindu-i oarecum fricǎ de propriile trǎiri emoționale, care poate într-un final sǎ ducǎ la apariția unui cerc vicios în care izolarea ajunge sǎ fie nefireascǎ și neânțelesǎ, aceasta putând sǎ reprezinte și un semn al unor probleme psihice majore ținând cont de faptul cǎ autoagresivitatea este strâns legatǎ de anumite tulburǎri psihice.

Tabel 3.2.4. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala singurǎtate socialǎ

Datele din tabelul de mai sus Tukey = 2.23, obținând un prag calculat de p =.104> p=.005, de indicǎ faptul cǎ între deținuții autoagresivi și deținuții non-autoagresivi nu existǎ diferențe semnificative, aceștia nu manifestǎ o singurǎtate socialǎ mai ridicatǎ, chiar dacǎ în literatura de specialitate și-n diverse studii aceasta reprezintǎ un factor important care-l determinǎ pe deținut sǎ se autorǎneascǎ. În ciuda faptului cǎ la subscala anterioarǎ, a singurǎtǎții emoționale am obținut o anumitǎ diferențǎ semnificativǎ între cele douǎ loturi, din punct de vedere social aceștia nu prezintǎ nici o tendințǎ spre o singurǎtate socialǎ mai accentuatǎ decât deținuții non-autoagresivi ( p =.104 > p =.005).

Referitor la suportul social, în urma rezultatelor obținute nu ne putem da seama dacǎ autoagresivul primește sprijinul necesar din partea familei pentru a trece mai repede peste perioada detenției sau pentru a depǎși diverse obstacole cu care ajunge sǎ se confrunte în mediul carceral.

Diferențe apar între deținuții autoagresivi și populația non-infracționalǎ, cu un parg de semnificație p = .000 < p =.001, cu o probabilitate mai micǎ de a greși de 1%. Dupǎ cum se știe cei din afara mediului carceral au un suport social mult mai accentuat în momentele în care întâmpinǎ anumite difucultǎți cǎrora trebuie sǎ le facǎ fațǎ prin diverse mecanisme de coping spre deosebire de acel deținut care trebuie sǎ trǎiascǎ într-o lume privativǎ de libertate și este nevoit sǎ se integreze sau nu ajunge sǎ se intregreze .

Tabel 3.2.5. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala izolare emoționalǎ

În continuare, am încercat sǎ verific dacǎ datele obținute în acest tabel confirmǎ ipoteza, potrivit cǎreia deținutul autoagresiv manifestǎ o izolare emoționalǎ mai ridicatǎ pe baza rǎspunsurilor oferite de cǎtre aceștia. Astfel putem sǎ constatǎm cǎ deținutul autoagresiv se simte mult mai singur din punct de vedere emoțional decât deținutul non-autoagresiv. Acest lucru poate fi explicat datoritǎ faptului cǎ unii dintre ei, ajunși în mediul respectiv sunt incapabili sǎ – și identifice stǎrile lor emoționale, stǎrile prin care trec. Fǎcând o oarecare sumǎ a acestora, adǎugând și alți factori cu care deținutul interacționaezǎ ajunge sǎ se izoleze emoțional și sǎ gǎseascǎ alternative, soluții de a se adapta mediului carceral, una dintre acestea fiind comportamentul autoagrresiv.

Rezultatele din tabelul 3.2.5., aratǎ cǎ la Tukey = 3.96, am obținut un prag de p= .001<p=.005.

S-a constatat cǎ infractorul autoagresiv trǎiește o stare de izolare emoționalǎ mult mai intensǎ decât populația non-infracaționalǎ. Rezultatele statistice conform tabelului 3.2.5., arată că izolarea emoționalǎ a autoagresivului este ridicatǎ, ceea ce înseamnă că acestǎ caracteristicǎ este în funcție de modul în care aceștia se percep pe ei înșiși în interacținuile cu ceilalți și-n funcție de modul în care aceștia ajung sǎ se adapteze și sǎ se conformeze sistemului de reguli din penitenciar.

Tabel 3.2.6. Comparații ale mediilor rangurilor referitor subscala izolare socialǎ

În urma verificǎrii cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov, am obținut o distribuție asimetricǎ, motiv pentru care am aplicat metoda de comparație neparametricǎ Kruskal Wallis.

Din tabele obținute putem sǎ constatǎm cǎ media cea mai mare a rangurilor apare la deținuții autoagresivi, aceștia obținând o medie de 61.12, spre deosebire de non-autoagresivii cu o medie de 48.85 și populația non-infracționalǎ, media acestora fiind de 26.53.

Tabel 3.2.7. Valoriea X² și pragul de semnificație la izolare socialǎ

Astfel X² calculat, 27.291, îi corespunde un prag (p = .000 < .001), cu un risc mai mic de a greși de 1% , ceea ce înseamnǎ cǎ deținutul autoagresiv este mult mai mult izolat social decât celelalte douǎ loturi de subiecți, preferând probabil sǎ stea separat de ceilați colegi de celulǎ și sǎ nu interacționeze cu ei, fiind și oarecum temǎtor în ceea ce privește schimbare.

Tabel 3.2.8. Comparații ale mediilor și abaterilor standard referitor la Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale (Esli_tot)

Mediile și abaterile standard ale scorurilor celor trei loturi sunt prezentate în tabelul 3.2.8, cea mai mare medie fiind obținutǎ de autoagresivi m=39.7667, cu o abatere standard () 19.0021, fiind urmat de persoana non-autoagresivǎ a cǎrei medie este de m= 27.0333, cu o () =15.3229, media cea mai micǎ fiind obținutǎ de cǎtre populația normalǎ și anume m=16.0333, abaterea standard fiind de () = 11.0406

Tabel 3.2.9. Sumar Anova Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale total (Esli_tot)

În urma verificǎrii distribuței pentru chestionarul „Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale”( Esli_tot), am obținut o distribuție simetricǎ, ceea ce ne permite sǎ utilizǎm One Why Anova (F), astfel încât la gradele de libertate df (2,87), am obținut un prag calculat de p = .000< p = .001, cu un risc mai mic de 1%, ceea ce înseamnǎ cǎ ni se confirmǎ ipotezǎ pe care am încercat sǎ o verificǎm în acest studiu, astfel încât putem sǎ afirmǎm cǎ singurǎtatea emoționalǎ și socialǎ este mai ridicatǎ la deținuții autoagresivi în comparație cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ.

Tabel 3.2.10. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale total(Esli_tot)

Procedura urmǎtoare a fost sǎ verificǎm între care lotuti de subiecți nivelul singurǎtǎții emoționale și sociale este mai scǎzut, constatându-se cǎ autoagresivul spre deosebire de cele douǎ eșantioane se simte mai singur atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere emoțional, obținându-se același p=.000< p= .001

Ipoteza 2 – deținuții autoagresivi vor avea un nivel mai ridicat în ceea ce privește agresivitatea spre deosebire de cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ

Tabel 3.2.11. Comparații ale mediilor și abaterilor standard privind chestionarul Agresivitatea (Agg)

Mediile și abaterile standard obținute la chestionarul „Agresivitate” de cǎtre membrii fiecărui grup format sunt sintetizate în tabelul de mai sus (Tab.3.2.11.). În cazul celor patru subscale extrase din chestionarul Agresivitate, repartizarea subiecților în grupuri s-a realizat pe baza mediei și a abaterii standard .

O analizǎ a mediilor la cele patru subscale, precum și la chestionar ne aratǎ că cei mai agresivi din punct de vedere fizic și verbal, cei mai furioși și cei mai ostili sunt autoagresivii spre deoasebire de cei non-autoagresivi și populație non-infracționalǎ, media totalǎ fiind de m = 90.5667 și abaterea standard(σ) = 24.109.

Tabel 3.2.12. Sumar Anova chestionarul Agresivitate (Agg)

În ceea ce privește cea de-a doua ipotezǎ a acestei cercetǎri și anume, dacǎ deținuții autoagresivi vor avea un nivel mai ridicat în ceea ce privește agresivitatea spre deosebire de cei non-autoagresivi și populația non-infracțională, am utilizat metoda statisticǎ One Way Anova pentru cǎ avem eșantioane independente și pentru cǎ în prealabil distribuțiile scorurilor obținute la cele patru categorii de subscale și la scala totalǎ, au fost verificate cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov, acestea rezultând ca fiind simetrice ceea ce ne permite sǎ folosim metoda statisticǎ descrisǎ mai sus. Din datele obținute în tabel se poate observa cǎ am obținut rezultate specifice.

Referitor la subscala agresivitații fizicǎ putem sǎ constatǎm, cǎ avem un p= .000 (p < .001) cu grade de libertate df (2,87), ceea ce ne indică faptul că există diferențe semnificative statistic între autoagresivi, non-autoagresivi și non- infractori.

Referitor la subscala agresivitații verbale, avem F calculat = 3.451, ceea ce înseamnǎ cǎ p=.036 (p < .005) cu garde de libertate df (2,87), rezultând astfel cǎ exsitǎ diferențe semnificative între cele trei grupe de subiecți.

În urma prelucrǎrii datelor pentru subscala furie am obținut valori semnificative statistic la un prag p = .000 ( p < .001) pentru gradele de libertate F (2,87)= 11.099

Referitor la subscala ostilitate valoarea obținutǎ pentru gradele de libertate F(2,87) = 9.729 la un prag p= .000 (p < .001) sunt prezentate în tabelul anterior.

Referitor la scala agresivitǎții per total am obținut un F(2,87)= 15.152, cu un prag calculat p=.000<.001, cu o probabilitate mai micǎ de a greși de 1%.

Pentru a ne da seama între care clase de subiecți apar diferențe am apelat la testul de comparǎție multiplǎ USAQ – Tukey HSD.

Tabel 3.2.13. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala agresivitate fizicǎ

Având în vedere diferențele înregistrate între aceste loturi de subiecți în ceea ce privește agresivitatae fizicǎ, s-a recurs la o comparație mai amănunțită a subiecților.

Astfel se poate observa cǎ între populația penitenciarǎ care ajunge sǎ se autoagreseze și cea care nu recurge la astfel de comportamente existǎ diferențe semnificative, având un p=.000 raportat la pragul de semnificație p<.001. Acest lucru se datoreazǎ faptului cǎ cei care ajung sǎ se autorǎnescǎ în mediul penitenciar sunt mai agresivi spre deosebire de cei non-autoagresivi deoarece indivizii respectivi sunt mult mai mânioși, fustrați și ajung sǎ acționeze agresiv împotriva celorlați.

Acest lucru se poate datora și autocontrolului scǎzut și datoritǎ faptului cǎ unii dintre ei ajung sǎ creadǎ cǎ dacǎ manifestǎ comportamente agresive împotriva altora se vor remarcǎ într-o anumitǎ mǎsurǎ și dovedesc în acest mod o anumitǎ „supremație” în mediul carceral. Starea psihicǎ indusǎ de evenimente, situații din mediul carceral constituie un mobil puternic pentru a acționa agresiv.

Dupǎ cum afirmǎ și cercetǎtorii Power și Spencer apud Bhatia (2001), într-un studiu realizat pe deținutii scoțieni care, raportau adesea conflicte cu alți deținuți, comportamentul agresiv direcționat cǎtre aceștia a fost asociat cu un risc crescut de autorǎnire. Agresivitatea este folositǎ de cǎtre autoagresiv și ca o reacție la evenimentele aversive din mediul carceral.

Astfel de diferențe se remarcǎ și între populația autoagresivǎ și cea non-infracționalǎ cu un prag de semnificație de p=.000<.001.

Acest rezultat putem sǎ-l explicǎm prin faptului cǎ aceștia au un sistem de valori și principii deficitar și provin din medii dezorganizate, unii dintre ei au și învǎțat acest comportamnet pe care-l considerǎ cel mai eficient în vederea atingerii unor scopuri. Putem sǎ constatǎm cǎ mediul carceral dezvoltǎ un comportament agresiv prin care aceștia își formeazǎ o cu totul altǎ viziune despre viațǎ din exterior.

Agresivitatea autoagresivului este generată deseori de frustrarea resimțită și de sentimentul nedreptății la care este supus, uneori fiind dictată de caracteristicile mediului în care ajunge sǎ trăiascǎ, dar și de indiferența societății sau chiar a familiei.

Tabel 3.2.14. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala agresivitate verbalǎ

Dupǎ cum se constatǎ din tabel, existǎ diferențe în ceea ce privește agresivitatea verbalǎ între lotul de subiecți autoagresivi, lotul de subiecți non-autoagresivi din mediul penitenciar, obținând Tukey = 2.1667*, cu un prag de p = .027, care se raporteazǎ la pragul de semnificație p < .005.

Dezvoltarea agresivității verbale la acestǎ grupǎ de deținuți s-ar putea spune cǎ se datoreazǎ atât factorilor interni, cât mai ales celor externi, în care un rol important îl ocupă relațiile formate între deținuți din mediul penitenciar. Prin intermediul unui astfel de limbaj se ating valori esențiale ale ființei, se țintește degraderea persoanei, atingerea reprezentǎrii de sine, valori socio-morale de care deținutul autoagresiv nu ține cont într-un mediu în care își formeazǎ un alt limbaj și o subculturǎ de penitenciar.

În urma realizării comparației între celor douǎ loturi valoarea Tukey obținuță este Tukey = 1.1007, la indicele agresivitǎții verbale, valoare care diferă semnificativ cu un p= .000< p = .001

Tabel 3.2.15. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ -Tukey HSD pentru subscala furie

Astfel, există diferențe semnificative în ceea ce privește intensitatea stării de furie resimțite între persoanele autoagresive spre deosebire de ceilați subiecți atât cei privați de libertate, cât și cei din societate, la un prag p= .000< p = .001, probabilitatea de a greși fiind mai micǎ de 1%. Deținutii autoagresivi resimt mai puternic furia decât deținuții non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ în urma unei provocări sau în urma anumitor situații la care este supus.

Autoagresivul manifestǎ un comportament furios datoritǎ faptului cǎ se simte fustrat, cǎ posedǎ modalitǎiți ineficiente de a face fațǎ situației în care a ajuns și anume aceea de persoanǎ privativǎ de libertate.

Existǎ și alți factori care-l determinǎ pe autoagresiv sǎ-și manifeste furia atât împotriva lor cât și-n potriva altora, câteodatǎ acest comportament ajunge sǎ fie distructiv și chiar periculos. Pentru unii autoagresivi, exprimarea furiei îl ajutǎ sǎ-și descarce tensiunea acumulatǎ, furia fiind și un rǎspuns la tratamentul pe care deținutul îl considerǎ ca fiind nedrept din partea conducerii.

Tabel 3.2.16.Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala ostilitate

Dupǎ cum se observǎ între deținuții autoagresivi și cei non-agresivi existǎ un prag de semnificație de p=.031 (p<.005), ceea ce însemnǎ cǎ gradul de ostilitate este mai mare la acestǎ grupǎ. Am obținut rezultate mult mai evidente între și populația normalǎ, non-infracționalǎ, astfel cǎ la Tukey = 6.8000, la un prag de p = .000 îi corespunde un prag mai mic de p=.001

Tabel 3.2.17. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru Chestionarul Agresivitate

Pentru a constata dacǎ variabila agresivitatea are un nivel mai ridicat la deținutii autoagresivi spre deosebire de celelalte grupe, am recurs la comparații Tukey deoarece avem un numǎr egal de subiecți iar în urma prelucrǎii datelor am obținut un p = .000<p = .001, ceea ce înseamnǎ cǎ dǎm credibilitate ipotezei specifice cu un risc mai mic de a greși de 1%.

Ipoteza 3 – deținutii autoagresivi vor manifesta un nivel de furie mai ridicat decât deținuții non-autoagresivi și populația non- infracționlǎ

Tabel 3.2.18.Comparații ale mediilor și abaterilor standard la subscala furia ca trǎsǎturǎ

Prima procedură statistică efectuată asupra datelor a fost realizarea unor comparații între mediile obținute de către subiecți la subscala „Furia ca trǎsǎturǎ” în funcție de cele trei grupe de subiecți. Dupǎ cum se observǎ cea mai mare medie a fost obținutǎ de cǎtre deținuții autoagresivi m=(35.7667) spre deosebire de celelete douǎ loturi de subiecți incluși în acestǎ cercetare, unde scorul înregistrat de non-autoagresivi este de m= 28.0333 iar de populație non-infrcaționalǎ m=28.1000.

Tabel 3.2.19. Sumar Anova pentru subscala furia ca trǎsǎturǎ

În prealabil distribuțiile scorurilor obținute la cele acestǎ subscalǎ au fost verificate cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov, acestea rezultând ca fiind simetrice. Pentru a realiza comparația între scorurile obținute la subcala „Furia ca trǎsǎturǎ” s-a utilizat testul statistic One Why Anova pentru cǎ avem trei eșantioane independente. Valoarea F obținută în urma realizării comparației este F(2,87) = 8.988 (conform tabelului de mai sus), valoare semnificativă statistic la un prag p = .000 (p <.001). Se poate observa că între grupe apar diferențe semnificative privind furia ca trǎsǎturǎ și pentru a observa între care grupe apar aceste diferențe semnificative din punct de vedere statistic am apelat la Testul Post Hoc, de comparație multiplă, rezultatele putând fi observate în tabelul urmǎtor:

Tabel 3.2.20. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala furia ca trǎsǎturǎ

Referitor la diferențele apărute între subiecții care fac parte din loturi diferite și furia ca trǎsǎtirǎ (luată ca variabilă dependentă), au fost obținute următoarele rezultate la testul de comparație, astfel cǎ între eșantionul de deținuți autoagresivi spre deosebire de ceilați deținuți arǎtǎ cǎ acestǎ trǎsǎturǎ este mult mai dominatǎ, obținând un prag de semnificație de p = .001(< .005).

Același rezultate le-am obținut și între cele douǎ eșantioane formate din deținuții autoagresivi și populația non-infracționalǎ.

Tabel 3.2.21. Comparații ale mediilor rangurilor referitor subscala furie ca stare

Normalitatea distribuțiilor scorurilor celor două loturi a fost verificată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov- Smirnov. Deoarece distribuțiile se consideră asimetrice, s-a ales pentru comparararea rezultatelor metoda neparametricǎ și anume testul statistic Kruskal Wallis Test pentru eșantioane independente. Analizându-se mediile rangurilor pe grupe, s-au obținut rezultate totale pentru fiecare eșantion, astfel încât cei care se autorǎnesc au o tendințǎ mai ridicatǎ de a-și mainifesta furia spre deosebire de subiecți care fac parte din cele douǎ eșantioane incluse în acest studiu.

Tabel 3.2.22. Valoriea X² și pragul de semnificație la furie ca stare

Dupǎ cum rezultǎ din tabel faptul cǎ X² calculat = 33.537 îi corespunde un prag de p = .000 care este mai mic de .001 ( < .001) referitor la furia ca stare, dăm credibilitate ipotezei specifice, respingând ipoteza nulă, existând un nivel mai ridicat la aceste trei loturi de subiecți în ceea ce privește subscala „Furia ca stare”. Acest lucru se poate explica și prin faptul cǎ o reacție obișnuitǎ la deținutul autoagresiv în situații stresante este reprezentatǎ de furie, care poate duce la agresivitatea dupǎ cum s-a constatat și-n urma prelucrǎrii anterioare a rezultatelor. Persoana în cauzǎ nu știe sǎ-și manifeste supǎrǎrile, fustrǎrile decât folosind furia asupra lui și considerând ca fiind o soluție bunǎ pe moment, în ciuda faptului cǎ poate sǎ aibǎ consecințe negative. Prin autoagresiune, deținutul încearcǎ sǎ-și controleze stǎrile emoționale proprii.

Tabel 3.2.23. Comparații ale mediilor și abaterilor standard la chestionarul Furie

Mediile și abaterile standard obținute la chestionarul Furie, în funcție de tipul grupului sunt sintetizate în tabelul anterior 3.2.23.

Tabel 3.2.24. Sumar Anova pentru scala furie

Normalitatea distribuțiilor scorurilor obținute pe grupurile astfel formate a fost investigată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov. În urma aplicării acestuia distribuția este simetricǎ, pentru realizarea comparațiilor s-a utilizat testul One why Anova pentru eșantioane independente.

Valorea F(2,87) = 24.135, precum și pragul de semnificație corespunzător sunt prezentate în tabelul 3.2.23 și-n urma prelucrǎii statistice am obținut un prag calculat p=.000< p=.001, riscul de a greși find mai mic de 1%.

Pentru a vedea între care grupe de subiecți avem rezultate semnificative referitor la acest chestionar, am recurs la testul de comparație multiplǎ Tukey.

Tabel 3.2.25. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru scala furia

Nivelul furiei manifestate este mai ridicatǎ la deținuții autoagresivi p=.000<p =.001, deci aceștia își exteriorizeazǎ mai intens acestǎ reacție spre deosebire de restul loturilor de subiecți cu care îi compaǎm în acestǎ cercetare.

Putem sǎ afirmǎn faptul cǎ cei care au obținut un scor ridicat la variabila furie și anume autoagresivii au un temperament ușor iritabil și se înfurie mult mai repede în urma unei provocări sau chiar a unei fustrǎri, astfel ei prezintă mai des tendința de a exterioriza și de a-și orienta furia atât asupra lor, cât și aupra altor persoane sau obiecte din jurul lui.

Ipoteza 4 – nivelul de impulsivitate va fi mai ridicat la deținutii autoagresivi comparativ cu cei non-autoagresivi și populația non-infraționalǎ

Tabel 3.2.26. Comparații ale mediilor și abaterilor standard la subscala impulsivitate motorie

Dacă într-o primă etapă am putut sesiza diferențele existente a mediilor între autoagresivi, non-autoagresivi și populație non-infracționalǎ referitor la impulsivitatea motorie media m = 25.5667, în continuare am urmǎrit dacǎ existǎ diferențe între subiecții din grupe diferite în ceea ce privește gradul de a se manifesta și anume de a reacționa impulsiv în diferite situații. Cu cât media observată este mai mare cu atât trǎsǎturǎ respectivǎ este mai evidentǎ, în cazul nostru, mai frecventǎ la deținuții autoagresivi din mediul penitenciar.

Tabel 3.2.27. Tabel sumar Anova pentru subscala impulsivitate motorie

Distribuțiile scorurilor obținute la acestǎ subcalǎ au fost verificate cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov, acestea rezultând ca fiind simetrice, motiv pentru care am recurs la metoda parametricǎ One Why Anova.

Întrucât F(2,87) =11.189 îi corespunde un prag (p= .000 < .001) se poate observa că între cele trei grupe apar diferențe semnificative privind impulsivitatea motorie. Pentru a verifica dacǎ impulsivitatae motorie este mai frecventǎ la deținuții autoagresivi sau din contrǎ nu este semnificativǎ am recurs la metoda de comparație multiplǎ. S-a urmărit sesizarea diferențelor care apar între grupele de subiecți referitor la impulsivitate, rezultatele putând fi observate în tabelul care urmeazǎ 3.2.28.

Tabel 3.2.28. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru subscala impulsivitate motorie

Următoarea procedură statistică aplicată asupra datelor obținute a fost realizarea unei comparații între cele trei grupe de subiecți la subscalǎ impulsivitǎții motorii. Astfel s-a constatat cǎ cei care se autorǎnesc manifestǎ o impulsivitate motorie mai ridicatǎ decât cei care nu recurg la astfel de comportamente p=.000<p=.001, în timp ce populația non-infracționalǎ tinde sǎ manifeste o impulsivitate motorie mai accentuatǎ, aceștia obținând un prag de p=.071 > p=.005.

Faptul cǎ populația autoagresivǎ manifestǎ o impulsivitate motorie mai ridicatǎ decât populația penitenciarǎ non-autoagresivǎ, acest lucru este confirmat și-n literatura de specialitate cǎ autoagresivul are un autocontrol deficitar, ceea cd poate sǎ aibǎ un efect dǎunǎtor asupra sănătǎții mentale a deținutului.

Tabel 3.2.29. Comparații ale mediilor rangurilor referitor subscala impulsivitate atenționalǎ

Distribuția scorurilor realizate de către membrii celor două loturi la subscala impulsivitǎții atenționale, a fost verificată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov. Deoarece distribuția scorurilor obținute de către subiecții incluși în aceastǎ cercetare este asimetrică, s-a ales testul Kruskall Wallis pentru a realiza comparația.

În urma prelucrǎrii datelor putem sǎ constatǎm cǎ media rangurilor este mai ridicatǎ la autoagresivi decât la deținutii non-autoagresivi și populația normalǎ, aceștia obținând o medie a rangului de m= 52.77, spre deosebire de cea obținutǎ de cǎtre non-autoagresivi cu o medie de m = 40.77, în timp ce populația non-infracționalǎ a obținut o medie m =42.97.

Tabel 3.2.30. Valoriea X² și pragul de semnificație la subscala impulsivitate atențioanlǎ

În urma prelucǎrii datelor, am obținut un prag de semnificație p = .161 > p = .005, ceea ce înseamnǎ cǎ deținutul autoagresiv nu manifestǎ un nivel mai ridicat al impulsivitǎții atenționale, chiar dacǎ media confirmǎ faptul cǎ acesta este mult mai mare la acestǎ persoanǎ.

Tabel 3.2.31. Comparații ale mediilor rangurilor referitor subscala impulsivitate lipsitǎ de planificare

Întrucât mediile sunt diferite, există diferențe între cele trei eșantioane urmărindu-se în primul rând, folosirea metodei de comparație Kruskal Wallis, rezultatele obținute de cǎtre fiecare eșantion în parte ca fiind semnificative sau mai puțin semnificative.

Astfel între lotul format din deținuții autoagresivi și cei non-autoagresivi media aratǎ cǎ acestǎ trǎsǎturǎ este mai accentuatǎ la deținuții din primul lot, aceștia avâd o medie a rangului de =46.32.

Se știe faptul cǎ gradul de impulsivitate asociat cu autoagresivitatea la deținut este în mod normal greu de precizat deoarece cercetǎrile care au studiat acest fenomen au prezentat rezultate contradictorii, uneori gǎsind cǎ autoagresivitatea la deținut se leagǎ de impulsivitate sau sunt momente când autoagresivitatea nu are nici o legǎturǎ cu aceastǎ trǎsǎturǎ. Acestǎ trǎsǎturǎ poate varia și poate sǎ depindǎ de diverse situații în care se aflǎ deținutul respectiv.Sunt cazuri în care deținutul poate sǎ simtǎ imboldul de a se rǎni sau sunt cazuri în care acesta își planifica sarcinile, acținuile ( de exmplu cum sǎ se autoagreseze, când, ce fel de instrument sǎ foloseascǎ, care este motivația pentru care ajunge sǎ se autorǎnescǎ, etc).

Din tabel putem sǎ constatǎm cǎ între subiecții care fac obiectul cercetǎrii noastre și populația normalǎ, media este mai mare la cei din urmǎ, obținând o medie de m=49.02 comparativ cu deținutul autoagresiv m=46.32.

Tabel 3.2.32. Valoriea X² și pragul de semnificație la subscala impulsivitatea lipsitǎ de panificare

În urma prelucrǎrii datelor, nu s-au semnalat diferențe semnificative între lotul de subiecți autoagresivi chiar dacǎ media obținutǎ de aceștia este mare, pragul de semnificație fiind de p = .494 > p = .005.

Tabel 3.2.33. Comparații ale mediilor și abaterilor standard la scala impulsivitate

Mediile și abaterile standard ale variabilei implicate în prezenta cercetare sunt prezentate în tabelul 3.2.33, cea mai mare medie fiind obținutǎ de cǎtre grupul autoagresiv m=71.6667, urmatǎ de populația non-infracționalǎ m=67.2000 iar cea de-ă treia medie fiind obținutǎ de cǎtre populația penitenciarǎ non-autoagresivǎ m=63.4000.

Tabel 3.2.34. Sumar Anova pentru scala impulsivitate

Normalitatea distribuțiilor scorurilor a fost verificată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov- Smirnov.

În funcție de normalitatea distribuțiilor scorurilor, s-a folosit testul corespunzător pentru a face comparații în funcție de tipul grupului la variabilele studiului, One Why Anova pentru distribuțiile simetrice. Rezultatele din tabelul de mai sus corespund gradelor de libertate F(2,87) = 6.667 la un prag de p calculat p=.002< p=.005, cu un risc mai mic de agreși de 5%. Pentru a ne da seama între care grupe existǎ anumite diferențe, în cazul în care existǎ am folosit o metodǎ de comparație multiplǎ.

Tabel 3.2.35. Rezultatele comparțiilor post-hoc USAQ – Tukey HSD pentru scala impulsivitate

Următoarea procedură statistică aplicată asupra datelor obținute a fost realizarea unei comparații între scorurile obținute de către subiecți chestionarulul legat de impulsivitate. Astfel cǎ între subiecții autoagresivi și non-autoagresivi gradul de impulsivitate este mai ridicat la cei care fac parte fin prima categorie de subiecți, aceștia având un prag de semnificație de p=.001<p=.005, cu un risc mai mic de a greși de 5%, însǎ nu putem sǎ afirmǎm același lucru despre deținutul autoagrersiv și subiectul din populația normalǎ ,non-infracționalǎ care conform pargului pe care l-am obținut și anume p= .126> p = .005.

Cap.4. CONCLUZII

Obiectivul major al lucrării de față este identificarea trǎsǎturilor caracteristice ale deținutului care ajunge sǎ se autorǎnesacǎ în mediul carceral.

Astfel cǎ un prim pas al cercetǎrii de fațǎ a pus accent pe evidențierea trǎsǎturilor specifice, a comportamentelor agresive și impulsive, accentuarea acestora la cei care se autoagreseazǎ spre deosebire de cei care nu recurg la astfel de comportamente. În România, nu au fost efectuate studii și cercetări strict pe fenomenul autoagresivitǎții, acesta fiind abordat secvențial, constatându-se cǎ reprezintǎ un fenomen care este din ce în ce mai rǎspândit în penitenciare.

Având în vedere anumite trǎsǎturi care au fost evidențiate și-n literaturǎ ca fiind mai persiste la deținutul autoagresiv, au fost efectuate comparații pentru a ne confirma lucrul respectiv, în ceea ce privește unele aspecte ale furiei, agresivitǎții, impulsivitǎții atât între deținutul autoagresiv și cel non-autoagresiv, cât și între acesta și subiectul din populația non-infracționalǎ.

Pornindu-se de la literatura de specilalitate, de la analiza teoriilor fundamentale de abordare a fenomenului complex autoagresivitatea, încadrate în contextual psihologiei, sociologiei și psihiatrei, identificarea și evaluarea factorilor de risc, a mecanismelor etiologice fundamentale care favorizeză conduitele autoagresive, manifestǎrile individuale a deținutului s-a încercat evidențierea caracteristicilor psiho-sociale ale deținutului autoagresiv prin folosirea unor instrumente valide de identificare a trǎsǎturilor specifice. Astfel au fost adunate o serie de informațiile provenite de la deținutul autoagresiv în urma aplicǎrii instrumentelor.

În ceea ce privește prima ipoteză conform căreia noi am presupus cǎ singurǎtatea emoționalǎ și socialǎ este mai ridicatǎ la deținuții autoagresivi în comparație cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ, ipoteza ni s-a confirmat chiar dacă în cazul subscalei singurǎtate socialǎ nu s-au obținut rezultate semnificative prin care sǎ putem constata cǎ cei care se rǎnesc se simt mult mai singuratici și mai abandonați decât ceilalți. Comparându-se și mediile acestora s-a ajuns la concluzia cǎ deținutul autoagresiv a obținut scorul cel mai înalt. Deasemenea s-au constatat diferențe semnificative între subscalele incluse în acestǎ cercetare, lucru confirmat și de rezultatele testului statistic de comparație unde s-au obținut diferențe semnificative între tipurile de eșantioane în ceea ce privește evaluarea celor patru trǎsǎturi de personalitate.

Putem sǎ afirmǎm cǎ autoagresivul ajunge sǎ se simtǎ izolat social și chiar emoțional, datoritǎ faptului cǎ nu beneficiazǎ de suportul familial pe de o parte, sau pe de altǎ parte aceștia nu reușesc sǎ se adapteze mediul carceral, în special persoanele care prezintǎ mecanisme de coping deficitare și preferǎ sǎ nu interacținoneze cu nimeni, astfel încât autoagresiunea este folositǎ de cǎtre deținut pentru a exprima altora ceea ce gândesc, simt sau experimenteazǎ. Acestǎ izolarea socialǎ și lipsa de suport poate rezultă și din caracteristicile personalitǎții cum ar fi impulsivitatea, ostilitatea, imaturitatea, etc.

Cea de-a doua ipoteză conform căreia am presupus că nivelul agresivitǎții este mai ridicat la deținutul autoagresiv spre deoasebire de cel non-autoagresiv și populația non-infracționalǎ s-a confirmat pe baza rǎspunsrilor oferite de aceștia și pe baza prelucrǎrii datelor. Astfel cu cât autoagresivul are un nivel mai ridicat de agresivitate, cu atât acesta va dezvolta un comportament autoagresiv. Astfel spus deținutul autoagresiv apelează cel mai frecvent la manifestarea comportamentelor agresive.

Rezultatele obținute confirmă ipoteza de la care a pornit acest studiu, oferind și o confirmare a presupozițiilor teoretice prezentate. În funcție de rezultatele obținute s-au putut constata diferențe privind agresivitatea fizicǎ , cea verbalǎ , furia și ostilitatea .

Putem sǎ precizǎm faptul cǎ deținutul autoagresiv resimte mult mai puternic furia decât cel non-autoagresiv și cel din populația non-infracționalǎ. Deși aceste rezultate confirmă una dintre ipotezele incluse în studiu, nu am realizat comparații în ceea ce privește gradul de iraționalitate între cele trei grupe de subiecți implicați în acest studiu, diferențe care s-ar putea pot datora întocmai acestui factor (furia).

La cei mai mulți dintre deținuții care se automutileazǎ se declanșeazǎ mecanisme agresive astfel încât deținutul nu se mai comportǎ dupǎ legile rațiunii, ceea ce duce la o tensiune interioarǎ și la un comportament dezorganizat, agresiv și implicit furios, motiv pentru care putem sǎ întâlnim și un gard înalt de intolernațǎ la stǎrile de fustrare.

Cea de-a treia ipoteză conform căreia noi am încercat sǎ evidențiem faptul cǎ deținutii autoagresivi vor manifesta un nivel de furie mai ridicat decât deținuții non-autoagresivi și populația non- infracționalǎ, s-a confirmat în urma rezultatelor obținute pe baza rǎspunsurilor oferite de subiecții paticipanți la aceastǎ cercetare.

Deținutul care este caracterizat de furie ca și trăsătură de personalitate va fi tentată să perceapă mai multe situații ca fiind declanșatoare ale furiei și sǎ considere cǎ doar autoagresivitatea este singura modalitate de a-și stǎpâni reacțiile și fustrǎrile pe care le resimte ca persoana privativǎ de libertate. Furia reprezintǎ și o condiția necesară pentru ca unii indici din mediul carceral să funcționeze ca declanșatori ai unei conduite autoagresive, rezultând un grad mai ridicat al prezenței unui temperament supărăcios și a exprimării în exterior a furiei asupra altor persoane sau obiecte din mediu, în cazul autoagresivului comparativ cu populația penitenciarǎ non-autoagresivǎ și populația normală.

S-a urmărit sesizarea diferențele care apar între aceste trei eșantioane, în ceea ce privește furia atât ca trǎsǎturǎ, cât și ca stare, constatându-se cǎ autoagresivul are nu nivel mult mai ridicat de furie, acesta putând fi și un punct de plecare pentru realizarea unui plan terapeutic în ceea ce privește managmaentul furiei sau a unui plan de prevenție asupra acelor factori care sunt considerați declanșatori pentru pentru a minimaliza efectele.

Cea de-a patra ipoteză se referǎ la nivelul de impulsivitate considerat ca fiind mult mai ridicat la deținutii autoagresivi comparativ cu cei non-autoagresivi și populația non-infracționalǎ. Atfel cǎ s-au constatat diferențe semnificative în ceea ce privește media autoagresivului la trǎsǎtura impulsivitat.

În vederea accentuǎrii acestor caracteristici care sunt considerați ca fiind predictori pentru comportamentul autoagresiv, se pot implementa diverse programe atât de prevenție, cât și de intervenție în vederea diminuǎrii, reducerii actelor autoagresive în mediul carceral.

O serie de studii în special americane au încercat sǎ identifice caracteristici comune printre deținuții care se automutilează. S-a încercat stabilirea “profilului” unui deținut cu potențial autoagresiv în încercarea de a-i identifica pe cei cu risc dupǎ cum afirmǎ Kennedy și Homant apud Vartic (2002). În general au fost identificați o serie de factori de risc dar nu există o cale prin care să știm ordinea importanței lor sau care factori interacționează între ei.

Chiar dacă este dificil de stabilit un profil exact care să permită o triere a deținuților, anumite caracteristici comune pot contribui la elaborarea unor programe de prevenție în care să fie implicați atât deținuții, cât și personalul și oamenii de specialitate.

Studiul de față a încercat să stabilească anumite caracteristici ale deținuților implicați în cazuri de automutilare din penitenciare și să contribuie la elaborarea unor programe de prevenție, implicit a unor programe terapeutice de intrevenție atunci când este cazul.

Trebuie avut în vedere faptul că, înainte de a implementa diverse programe de intervenție eficiente trebuie să ne concentrǎm atenția asupra prevenției.

Pornindu-se de la efectele negative a comportamentelor autoagresive, cu o frecvențǎ din ce în ce mai mare s-a ajuns la concluzia cǎ acesta reprezintǎ un fenomen tot mai greu de unde greu de stăpânit și de prevenit în mediul carceral..

Studiul de fațǎ are anumite implicații atât din punct de vedere teoretic, metodologic, cǎt și din punct de vedere pragmatic.

Implicații la nivel teoretc – pentru cǎ în literatura noastrǎ de specialitate există foarte puține informații cu privire la acest fenomen extrem de complex, am recurs la literatura de specialitate internaționalǎ în vederea unei informǎrii cât mai ample și mai vaste cu privire la fundamentarea teoreticǎ în ceea ce privește autoagresivitatea

Implicații la nivel metodologic – am adaptat pe populație penitenciarǎ cele patru chestionare, Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale (ESLI), Chestionarul agresivitatea (AGG), Chestionarul furia ca trǎsǎturǎ și ca stare ( Stas), precum și Chestionarul impulsivitǎții (BIS). Toate aceste instrumente au avut o foarte bună consistență internă.

Implicații la nivel pragmatic – am încercat sǎ scot în evidențǎ anumite trǎsǎturi de bazǎ ale deținutului care se autoagresezǎ pentru realizarea unui profil psihologic și pe baza acestora am încercǎt sǎ propun și un plan de prevenție, care este urmat de un program terapeutic.

Referito la acestǎ cercetare, am încercat sǎ evidențiez anumite limite:

eșantionul luat în studiu cuprinde doar persoane de sex masculin cu o vârstă cuprinsă în medie între 18 – 54 de ani. Astfel, ar fi destul de interesant ca-n studiile ulterioare sǎ fie incluse în studiu persoane de sex feminin pentru a putea constata dacǎ autoagresivitatea este mai frecventǎ la bǎrbați sau la femeile din mediul carceral.

am putea sǎ luǎm în calcul și alte variabile, precum mediul de proveniențǎ, etnia, abuzul fizic, acesta din urmǎ fiind puternic asociat cu autoagresivitatea.

ar fi destul de interesant sǎ aflǎm motivația deținutului care ajunge sǎ se autoagreseze și în același timp sǎ se facǎ și o distincție în ceea ce privește autoagresivitatea ca și comportament învǎțat în mediul carceral, ca și comportament prin care deținutul respectiv dorește sǎ atragǎ atenția, sǎ se afirme, ca și comportament manipulator sau autoagresivitatea ca și comportament care este determinat de prezențǎ anumitor tulburǎri psihice sau anumitor trǎsǎturi mai accentuate de personalitate.

o altă limitare a prezentului studiu este neimplicarea în cercetare a investigării schemelor cognitive pentru a ne putea da seama de modul în care deținutul se percepe și își percepe în același timp comportamentul.

Studiile viitoare s-ar putea axa pe o evidențiere mult mai clarǎ, amplǎ și mai complexǎ a caracteristicilor, trǎsǎturilor de personalitate, specifice personalității deținutului autoagresiv pentru a putea interveni în direcția restructurării și ameliorǎrii profilului acestuia.

De asemenea studii ulterioare ar putea viza cauzele apariției fenomenului de autoagresivitate, cauzele pentru care autoagresivitatea persistǎ sǎ fie un fenomen în creștere în mediul penitenciar.

Sunt multe lucruri de cercetat referitor la caracteristicile celui care se autoagreseazǎ în mediul penitenciar, fiind nevoie de o documentare amplǎ și de o cercetare îndelungatǎ pentru a ajunge la concluzii concrete.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ardelean , Horia (2005). Curs de psihologie medicalǎ, Editura Universitǎții ,Oradea

2. Bǎlan, A. (2003). Evoluția principalelor caracteristici ale populaței penitenciare din România Revista de Științǎ penitenciarǎ, Nr.1(5), martie, pag.54, Editura Tipoavias, Cluj-Napoca,

3. Bhatia, M, Arora, S. (2001). Penile self-mutilation, The British Journal of Psychiatry pag.86-87

4. Bonchiș, Elena (2006). Psihologie generalǎ, Editura Univesitǎții, Oradea

5. Bruno, Ștefan (2006). Mediul penitenciar românesc-cultura și civilizație carceralǎ, Editura Institutul European

6. Butoi, Tudorel (2003). Criminali în serie, Editura Phobos, București

7. Butoi ,Tudorel , Butoi, Teodora (2006). Tratat de psihologie judiciarǎ, Editura Pinguin Book, Bucureșți

8. Buș , Ioan (2005). Psihologie și infracționalitate, Editura.ASCR, Cluj-Napoca

9. Cǎlinescu, Gherghițǎ, Bǎlan , Ana (2005). Management penitenciar, EdituraTritonic, București

10. Corcoran, K., Fisher, J.,(2000). Measures for clinical practice, a sourcebook, volume 2, adults, third edition, The Free Press, New York

11.Cornuțiu, Gavril (2003). Psihiatrie, Editura Imprimeria de Vest, Oradea

12. Cosman, Doina (1999). Sinuciderea în perspectivǎ biopsihosocialǎ, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

13. Dear, G. (1999, September). Preventing self-harm in prison: The need to address situational factors that give rise to distress. Paper presented at the Australian and New Zealand Society of Criminology 14th Annual National Conference, Perth, Australia

14. Dindelegan, Camelia (2005). Elemente de psihopatologie și psihologie clinicǎ, Editura Universitǎții, Oradea

15. Dollard, Byrne, Byrne S. (2003). Correctional Officer Rating of Prisoner Adjustment on Entry to Prison, International Journal of Forensic Psychology Volume 1, No. 1 May, pag. 92-102

16. Dr.Pǎunescu, Constantin (1994). Agresivitatea și condiția umanǎ, Editua Tehnicǎ, București

17. Dr. Medeanu ,Tiberiu-Constantin (2006). Crima și criminalul, Editura Liminalex, București

18. Dvoskin, Joel A. (2004). The Abuse of Psychiatric Diagnosis in Prisons, The Journal of the Californ Alliance for the Mentally Ill., Vol. 8 No. 1

19. Favazza, R. (1996). Self-mutilation and body modification in culture and psychiatry , Editura Published Johns Hopkins University, Press

20. Forbes, C, Folestein, M (2001). Suicide and self-mutilation, Journal of the american academy of psychistry and law

21. Fieldman , Philip (1993). The psychology of crimeCambrige, University Press

22. Flemming, H. (2005). Understanding Self Mutilative Behavior, Journal of Abnormal Psychology

23. Flores, Melissa, Pitzer, C. (2003). Self-Injury and Pain, International Journal of Forensic Psychology, Vol. 1, No. 1 ,May, pag. 103

25. Gheroghe, Florin (2003). Fenomenologie penitenciarǎ,Editura Oscar Print, București

26. Gorgoș, Constantin (1987). Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Editura.Medicalǎ București

27. Haines, J, Williams, C.L. (2004). Coping and problems solving of self-mutilators, Journal of Clinical Psychology, Vol.53(2), pag.177-186,

28. Jeglic, E., Vanderhoffp, H., Donovick J. (2005) The Function of self-Harm behavior in a forensic population, International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, nr.2, pag.131-142,

29. Liebling, A., Krarup, H. (1993). Suicide attempts and self-injury in male prisons Cambridge, U.K. Institute of Criminology.

30. Marian, Mihai & colab. (2005) Perspective psihologice asupra sǎnǎtǎții și bolii, Editura Universitǎții,Oradea

31. Mitrofan , Iolanda, Butoi , Tudorel, Zarenghea, Voicu (1992). Psihologie judiciarǎ, Editura Șansa S.R.L,București

32. Morag, Mc.; Camilleri ,P., Webb H., (1999). Strategies for Managing Suicide & Self-harm in Prisons, Trends and Issues in Crime and Criminal Justice, No.125, august Australian Institute of Criminology

33. Nicolaescu, Viorel, Teodosiu, Raluca (2003). Opinia deținuților privind influența medilul penitenciar și riscul de recidivǎ,.Revista de Științǎ penitenciarǎ, Nr.3(7), septembrie, pag.70-71, Editura Tipoavias, Cluj-Napoca,

34. Nistrea, Horea, Simionovici, Octavian (1996). Autoagresiunea în penitenciar-între interpretare și realitate, Revista de Științǎ penitenciarǎ, Nr.2(25), pag.180-183, Editura Direcția generalǎ a penitenciarelor, București

35. Pannell, J., Howells, K., Andrew, (2003). Prison Officer’s Beliefs Regarding Self-Harm in Prisoners: An Empirical investigation, The prison journal, Vol. 80, No. 4, pag.407-414

36. Preda, Vasile (1998). Delincvențǎ juvenilǎ – o abordare multidisciplinarǎ, Editura Press, Cluj-Napoca

37. Scripara, Gheroghe (2003). Criminologie clinicǎ, Editura Polirom, Iași

38. Sue, B., (2003). Tratamentul delincvenților-ce anume funcționeazǎ cu infractoriii tineri, Revista de Stiințǎ penitenciarǎ, Nr.4(8), decembrie, pag.76-77, Editura Tipoavias, Cluj-Napoca

39. Vartic ,M., Anițan ,Ș.( 2005). Automutilarea, Romanian Society of Legal, 13 (1) pag. 65

40. Vartic ,M., Anițan ,Ș.(2004). Automutilarea în penitenciare, Romanian Society of Legal,12 (4), pag. 275-278

41. White, R., Perrone, S. (1997). Crime and social control an introduction, Editura Oxford University Press

42. SURSE INTERNET

http://www.springerlink.com

http://www.astm.org

http://www.aic.gov.au.com

http://www.ijhp.psyc.uow.edu.com

http://www.socialpsychologt.org

http://www. pubemed.gov.

http://www. atheath.com

http://www.cyc_net.org

http://www.bio-behavioral.com

http://www.emotional heathcenter.com

http://www.psych.org

http://www.criminologie.ro

ANEXE

Instrumente de lucru

Tabele cu distribuția scalelor incluse în cercetare

Grafice –Fișǎ datelor biografice

Program de prevenție

Program terapeutic pentru deținutul autoagresiv

Inventarul singurǎtǎții emoționale și sociale (ESLI)

Instructaj:

Scopul acestui chestionar este de a vă ajuta să faceți distincția între ceea ce se petrecea cu adevărat în viața dvs și ceea ce simțeați că se petrece în acesl moment. De exemplu puteați avea o parteneră dar din cauza relației deficitare să simțiți că nu aveți nici o parteneră. Vă rugăm ca atunci când răspundeți să vă gândiți la perioada dinainte de a fi încarcerat. Vă rugăm răspundeți la fiecare întrebare încercuind răspunsul care vi se potrivește cel mai bine. Vă rugăm să răspundeți la ambele categorii de întrebări.

CE SE ÎNTÂMPLA CU ADEVĂRAT ÎN VIAȚA MEA

0- Rar adevărat

1- Uneori adevărat

2- Adesea adevărat

3- De obicei adevărat

1. Nu aveam un prieten apropiat 0 1 2 3

2. Oamenii încercau să profite de mine 0 1 2 3

3. Nu aveam o soție sau o prietenă 0 1 2 3

4. Nu vroiam să îi plictisesc pe alții cu problemele mele 0 1 2 3

5. Nu exista nimeni în viața mea care să depindă de mine 0 1 2 3

6. Nu aveam nici o relație cu o persoană cu care să discut chestiuni personale 0 1 2 3

7. Nu exista nimeni în viața mea care să fi încercat să mă înțeleagă 0 1 2 3

8. Nimeni din viața mea nu dorea cu adevărat să aibă de-a face cu mine 0 1 2 3

9. Imi petrecem mult timp singur 0 1 2 3

10. Nu făceam parte din nici un grup și din nici o organizație 0 1 2 3

11. Nu vorbeam cu nimeni zile întregi 0 1 2 3

12. Nu prea aveam multe subiecte în comun cu cei din jurul meu 0 1 2 3

13. Când eram cu alții nu povesteam foarte multe despre mine 0 1 2 3

14. Nu îmi plăcea să îmi asum riscuri sociale 0 1 2 3

15. Oamenii nu mă considerau a fi o persoană interesantă 0 1 2 3

CE SIMȚEAM CĂ SE ÎNTÂMPLĂ ÎN VIAȚA MEA ÎN ACEL MOMENT

0- Rar adevărat

1- Uneori adevărat

2- Adesea adevărat

3- De obicei adevărat

1. Nu simțeam că am un prieten apropiat 0 1 2 3

2. Îmi era frică să am încredere în alții. 0 1 2 3

3. Nu simțeam că aș avea o parteneră 0 1 2 3

4. Cei apropiați mie se simțeau împovărați când le povesteam de problemele mele 0 1 2 3

5. Nu mă simțeam dorit de alții sau a fi important pentru alții 0 1 2 3

6. Nu simțeam că aș fi putut să comunic altora gândurile mele personale 0 1 2 3

7. Nu mă simțeam înțeles 0 1 2 3

8. Nu mă simțeam în siguranță să mă apropii de alții 0 1 2 3

9. Mă simțeam singur 0 1 2 3

10. Nu simțeam că fac parte dintr-un grup sau dintr-o organizație 0 1 2 3

11. Chiar dacă mă întâlneam cu oameni, mă simțeam de parcă nu m-aș fi întâlnit cu

nimeni 0 1 2

12. Nu simțeam că am ceva de spus oamenilor 0 1 2 3

13. Nu simțeam că eram eu însumi atunci când discutam cu alții 0 1 2 3

14. Nu mă simțeam în largul meu atunci când eram în compania altora 0 1 2 3

15. Nu simțeam că aș fi o persoană interesantă 0 1 2 3

Chestionarul Agresivitatea (AGG)

Instructaj:

Folosind scala de mai jos,indicați în ce măsură vi se potrivește fiecare dintre afirmațiile următoare în ceea ce privește descrierea dumneavoastră. Vă rog să scrieți cifra corespunzătoare în dreptul fiecărei întrebări.

1- deloc caracteristic pentru mine

2- într-un fel necaracteristic pentru mine

3- neutru

4- într-un fel caracteristic pentru mine

5- foarte caracteristic pentru mine

1. Unii dintre prieteni mei consideră că sunt un om pripit.

2. Dacă ar fi să recurg la violență pentru a-mi apăra drepturile, aș recurge.

3. Când oamenii sunt foarte amabili cu mine, mă întreb oare ce doresc de la mine.

4. Sunt sincer cu prietenul/prietena, atunci când nu sunt de acord cu el/ea.

5. Am devenit așa de nervos încât am spart diverse lucruri.

6. Nu reușesc să nu mă cert cu oamenii care nu au aceleași păreri ca ale mele.

7. Câteodată mă întreb de ce sunt așa de suspicios în privința unor chestiuni foarte simple.

8. Din când în când nu pot să-mi controlez dorința puternică de a lovi pe cineva.

9. Sunt o persoană calmă, potolită.

10. Sunt foarte suspicios în ceea ce îi privește pe străinii foarte prietenoși.

11. Am amenințat persoane pe care le cunosc.

12. Mă enervez repede dar îmi trece la fel de repede.

13. Dacă sunt provocat,este posibil să lovesc o altă persoană.

14. Când oamenii mă enervează, este posibil să le spun ce cred despre ei.

15. Câteodată sunt extrem de gelos.

16. N-aș putea pentru nimic în lume să lovesc pe cineva.

17. Câtodata mă întreb dacă am făcut ceva bun cu viața mea.

18. Am probleme să-mi controlez temperamentul.

19. Când sunt fustrat, nu mă pot controla.

20. Câteodată simt că oamenii râd de mine.

21. Adesea descoper că nu sunt de acord cu oamenii.

22. Dacă cineva mă lovesțe, îl lovesc înapoi.

23. Câteodată mă simt că sunt gata să explodez.

24. Unii oameni sunt mult mai relaxați decât mine.

25. Sunt oameni care mă enervează așa de tare, încât ajungem să ne lovim.

26. Știu că “prietenii” vorbesc despre mine, pe la spatele meu.

27. Prietenii mei spun că sunt un fel de certăreț.

28. Câteodată mă enervez fără nici un motiv.

29. Intru mai repede într-un conflict decât alte persoane.

Furia ca stare sau ca trǎsǎturǎ

Instructaj:

În continuare sunt prezentate o serie de declarații în legătură cu modul în care oamenii se pot simți. Citiți fiecare declarație și indicați modul în care dvs vă simțiți în acest moment punând cifra corespunzătoare în dreptul fiecărei afirmații.

Deloc

Câtva

Moderat

Chiar așa

Sunt turbat de furie. ____

Mă simt mânios.___

Clocotesc de furie. ___

Mă simt iritat. ____

Mă simt frustrat. ___

Sunt agasat. ____

Simt că sunt pe cale să explodez.____

Îmi vine să dau cu pumnul în masă. ___

Îmi vine să țip la cineva.____

Îmi vine să înjur.____

Sunt furios. ______

Îmi vine să lovesc pe cineva.____

Îmi vine să sparg lucruri._____

Sunt supărat. _____

Sunt nemulțumit. _____

16. Am un temperament aprins, pătimaș._____

17. Sunt iute la mânie. ____

18. Sunt o persoană pripită, nechibzuită.____

19. Mă enervez când sunt tras la răspundere pentru ceva. ____

20. Mă înfurii când sunt criticat de față cu alții. ____

21. Mă înfurii când sunt încetinit în munca mea de greșelile altora.___

22. Mă înfurii când fac o treabă bună și nu sunt apreciat pe măsură.___

23. Mă enervez. _____

24. Mă simt iritat când nu mi se acordă recunoaștere pentru munca bună pe care am făcut. 25. Oamenii care cred că au întotdeauna dreptate mă irită.____

26. Când mă înfurii spun lucruri murdare. ___

27. Mă simt iritat. ____

28.Mă simt mânios.____

29.Când sunt frustrat îmi vine să lovesc pe cineva._____

30.Când sunt presat să fac ceva clocotesc de mânie. ______

Scala impulsivitǎții ( BIS 11)

Instructaj:

Oamenii diferă în ceea ce privește modalitatea de a se comporta și de a gândi în situații diferite. Acesta este un test care măsoară unele din modalitățile în care dvs. vă comportați sau gândiți. Citiți fiecare declarație și încercuiți varianta corespunzătoare. Răspundeți rapid și sincer și nu pierdeți prea mult timp cu o singură declarație.

1. Îmi planific sarcinile cu grijă.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Nu fac lucruri fără a gândi.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Sunt nepăsător.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Ideile îmi trec rapid prin minte.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Plănuiesc excursiile cu mult timp înainte.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Sunt o persoană cu autocontrol.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Mă concentrez ușor.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Economisesc bani în mod regulat.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Mi-e greu să stau nemișcat pentru perioade îndelungate.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Analizez cu atenție lucrurile și situațiile.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Plănuiesc să am securitate, siguranță în muncă.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Spun lucruri fără să mă gândesc.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Îmi place să mă gândesc la probleme complexe.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Schimb des locurile de muncă.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Acționez din impuls.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Mă plictisesc repede când trebuie să mă concentrez să rezolv o problemă de gândire.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Mă duc în mod regulat la dentist și la medicul generalist pentru controale.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Acționez sub impulsul momentului.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Sunt o persoană care gândește statornic, serios asupra lucrurilor.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Îmi schimb adesea locuința.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Cumpăr lucruri sub impulsul momentului.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Termin ceea ce încep.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Umblu și mă mișc rapid.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Rezolv problemele pe bază de încercare-eroare.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Cheltuiesc mai mult decât câștig.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Vorbesc repede.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Când mă gândesc la ceva anume îmi trec și alte chestii prin minte.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Sunt mai interesat de prezent decât de viitor.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Nu am răbdare atunci când sunt la un curs, la o conferință sau atunci când stau la taclale.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Îmi planific viitorul.

1. Rar, Niciodată 2. Ocazional 3. Adesea 4. Aproape sau întotdeauna

Fișa datelor biografice

1. Inițiale:

2. Vârsta :

3. Mediul de proveniență:

urban

rural

4. Crescut de :

părinți naturali

părinți adoptivi

mamă

tată

orfan

5. Probleme legate de consum de alcool:

la nici unul dintre părinți

ambii părinți

mama

tata

6. Violențe fizice:

nu este cazul

între pǎrinți

bǎtut de pǎrinți

7. Starea finaciară a familiei:

precară

medie

înstărită

8. Studii

școala primară/gimnaziu/liceu

școala profesională sau de meserii

facultate

9. Stare civilă:

1. necǎsǎtorit

2. căsătorit

3 divorțat

4. văduv

5. concubinaj

10. Probleme legate de consum de alcool:

nu este cazul

ușoare

grave

11. Ocupația:

Tabele cu distribuții

Normalitatea distribuțiilor scorurilor a fost verificată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov- Smirnov.

Valorile indicilor Kolmogorov Smirnov calculați, precum și pragurile de semnificație ale acestor valori, sunt prezentate în tabelul de mai jos. În urma verificǎrii distribuției putem sǎ constatǎm cǎ am obținut distribuții simetrice la variabilele singurǎtate socialǎ, singurǎtate emoționalǎ, izolare emoționalǎ și la Esli total, în timp ce la subscala izolare socialǎ am obținut o distrebuție asimetricǎ.

Distribuția asimetricǎ este evidențiatǎ în acest tabel.

Tabel 1. Mediile, abaterile standard, valorile Z și valorile pragurilor de semnificație ale scalei Inventarul Singurǎtǎții sociale și emoționale

Normalitatea distribuțiilor scorurilor obținute pe grupurile astfel formate a fost investigată cu ajutorul testului statistic Kolmogorov-Smirnov și-n urma aplicării acestuia toate distribuțiile sunt simetrice, dupǎ cum putem sǎ observǎm și din tabelul 2.

Tabel 2. Mediile, abaterile standard, valorile Z și valorile pragurilor de semnificație la chestionarul Agresivitate

Pentru a verfica normalitatea distribuțiilor scorurilor pentru cele trei loturi s-a folosit testul statistic Kolmogorov- Smirnov. Valorile indicilor Kolmogorov- Smirnov calculați pentru fiecare variabilǎ în parte, precum și pragurile de semnificație ale acestor valori sunt prezentate în tabelul 3, distribuția asimetricǎ fiind pusǎ în evidențǎ.

Tabel 3. Mediile, abaterile standard, valorile Z și valorile pragurilor de semnificație la variabilelor implicate în studiu

Valorile indicilor Kolmogorov- Smirnov calculați, precum și pragurile de semnificație ale acestor valori sunt prezentate în tabelul urmǎtor. În urma verificǎrii rezultatelor, am obținut distrebuții simetrice și asimetrice dupǎ cum putem sǎ constatǎm și din tabelul de jos 4.

Tabel 4. Mediile, abaterile standard, valorile Z și valorile pragurilor de semnificație la variabilelor implicate în studiu

GRAFICE – Fișa datelor biografice

GRAFICUL 1

Din graficul anterior, rezultǎ cǎ majoritatea deținuților provin din mediul rural.

GRAFICUL 2

Graficul de mai sus ne aratǎ cǎ majoritatea deținuților au terminat școala primǎrǎ și gimnazul.

Acest lucru corespunde cu studiile lui Kreitman care a constatat că autoagresiunile: „se produc mai frecvent la clasele sociale joase spre deosebire de suicid care apare mai frecvent la clasele sociale înalte” (Vartic, 2002).

GRAFICUL 3

In cee ce priveșțe starea lor financiarǎ, majoritatea au confirmat faptul cǎ aceastǎ este destul de precarǎ (57%).

GRAFICUL 4

In urma rǎpsunsurilor oferite de subiecți și-n urma prelucrǎrii acestora s-a constata cǎ majoritatea deținuților nu au o, ocupație stabilǎ înainte de a ajunge în mediul carceral .

Graficul 5

Din acest grafic rezultǎ cǎ 37%, dintre ei au declarat cǎ au avut probleme lrgate de alcool în familie, probleme destul de evidente la unul dintre pǎrinți și anume tatǎl.

Plan de prevenție

Întru-cât deținutul autoagresiv prezintǎ o serie de caracteristici psihocomportamentale, se pune problema depistǎrii a acestor caracteristici care predispune individul la comiterea actelor de autoagresiune și formarea anumitor planuri de prevenție pentru a reduce riscul de a sǎvârșii comportamentele respetive.

Pentru ca acest fenomen să fie analizat în toate dimensiunile sale, se simte nevoia și a unei abordări exhaustive pe baze strict științifice și multidisciplinare a factorilor de risc, fără de care nu poate fi construită nici o strategie de prevenire eficientă. Strategiile complexe de prevenire pot da rezultate bune numai dacă se bazează în același timp pe tratamentul tulburărilor mentale, farmacoterapie, psihoterapie, care să includă terapii comportamentale și relaționale, pe intervenții psihosociale precum și intervenții susținute de politici de stat.

Prin urmare este nevoie de investiții importante atât în cercetare, cât și în instituirea unor măsuri de prevenire.

Se cunoaște faptul cǎ încarcerarea reprezintǎ un șoc pentru unii și datoritǎ faptului cǎ deținuții au în general mecanisme slabe de a face fațǎ stresului la care acesta este supus ajung sǎ se autorǎneascǎ. Se așteaptǎ ca deținuții sǎ întâmpine unele probleme de adaptare însǎ toate acestea ar trebui de la începutul primei luni de detenție minimizate din motive umanitare și pentru a preveni incidența autorǎnirii. Indentificarea oricǎrui deținut cu risc poate fi instrumentalǎ în diminuarea șanselor de apariție a unui comportament autoagresiv și pentru îmbunǎtǎțirea resurselor necesare nevoilor acestora.

Orice strategie de prevenire trebuie să pornească atât de la cunoașterea trǎsǎturilor de personalitate, cât și de la cunoașterea factorilor de risc pentru comiterea comportamentului respectiv.

Astfel cǎ existǎ o permanentǎ nevoie de a avea o imagine cât mai clarǎ a acestui fenomen din ce în ce mai rǎspândit în mediul carceral și de a fi înțeles de specialiști. Este nevoie astfel de multǎ experiențǎ dar și de cunoștințe adecvate în cunoașterea cauzelor, factorilor, particularitǎților personalitǎții pentru prevenirea autoagresinuii.

Psihologul are rolul de a observa deținutul respectiv și de a gǎsi soluții cât mai eficiente, preventive și de a interveni în cazul comportamentelor autoagresive care se manifestǎ în penitenciare. Astfel se pot implementa programe care sǎ vizeze urmǎtoarele obiective:

informarea privind consecințele negative ale unui comportament autoagresiv

optimizarea integrării sociale a deținutului

formarea unei atitudini pozitive față de propria persoană – modificarea stilului de viață

discutarea și acceptarea necondiționată a propriei persoane – îmbunǎtǎțirea stimei de sine

dezvoltarea abilității de luare a deciziilor, de management al stresului

implicarea personalului din închisori în tratamentul și reabilitarea prizonerilor

îmbunǎtǎțirea comunicǎrii dintre personalul din închisoare, mai ales dintre personalul corecțional și psihologici, psihoterapeuți

îmbunǎtǎțirea comunicǎrii dintre personal și prizoneri

extinderea oportunitǎților pentru deținuți de a comunica și de a interacționa cu lumea de afarǎ, cu familia, ceea ce poate sǎ ducǎ la diminuarea izolǎrii sociale și emoționale

În cadrul penitenciarului se pot realiza trei tipuri de prevenție a comportamentelor autoagresive și anume :

Prevenția primarǎ – are drept scop identificarea acelor deținuți care nu au recurs la comportamente autoagresive și protejarea acestora prin intoducerea unor abilitǎți și învǎțarea diferitelor mecanisme pentru a reuși sǎ facǎ fațǎ stresului

Prevenția secundarǎ – are ca scop identificarea deținuților care prezintǎ un comportament de risc în ceea ce privește autoagresivitatea. Este cunoscutǎ și ca fiind o primǎ formǎ de intervenție

Prevenția terțiarǎ vizeazǎ deținutul care se autoagreseazǎ. Acest tip de prevenție presupune aplicarea diverselor tehnici pentru a reduce frecvența actelor de autoagresivitate.

Program terapeutic pentru cel care se autoagreseazǎ

1. Obiectiv general ale programului

Acest program de intervenție are ca și obiectiv general conștientizarea, înțelegerea comportamentului autoagresiv de cǎtre deținut precum și schimbarea atitudinii, a modului de a gândi și implicit a comportamentului sǎvârșit de cǎtre persoana în cauzǎ. Există anumite programe de intervenții, dar foarte puține reușesc cu adevărat să ducă la scăderea comportamentelor autoagresive sau sǎ aibǎ rezultate durabile în timp.

2. Obiective specifice ale programului

Adunarea informațiilor generale despre viața deținutului, despre modul de adaptare în mediul penitenciar

Conștientizarea faptului cǎ comportamnetul autoagresiv este distructiv, are un caracter negativ

Înțelegerea comportementului distructiv de cǎtre deținut

Identificarea patternurile de gândire care au condus la sǎvârșirae și menținerea comportamentului autoagresiv

Stoparea gândurilor, identificarea consecințele negative în urma comportamentului autoagresiv

Schimbarea atitudinii și a modului de gândire cu privire la acest comportament

Schimbarea comportametului într-unul adaptativ

Identificarea situației viitoare care ar crește riscul de sǎvârșirea unui alt act de autoagresivitate și planificarea strategiilor eficiente de management al riscurilor

Identificarea motivelor care contribuie la sǎvârșirea autoagresinuii și la întristarea emoționalǎ.

Determinarea riscului autorǎnirii în viitor

3. Fazele programului terapeutic

Faza 1. Accepatea și asistare

Prima etapǎ a intervenției este reprezentatǎ de încadrarea într-un program care se extinde pe o perioadǎ nelimitatǎ în funcție de receptivitatea fiecǎrei persoane.

Într-o primǎ fazǎ a programului terapeutic care poate avea loc sub forma unui interviu deținutul trebuie sǎ fie de acord cu condițiile stabilite de cǎtre terapeut care trebuie sǎ înțeleagǎ dimanica comportamentului autoagresiv, sǎ poatǎ sǎ facǎ predicții cu privire la diagnostic, la o eventualǎ recǎderea și sǎ adune cât mai multe informații care sǎ-l ajute în terapia sau în alcǎtuirea unui program de intervenție specific deținutului.

Este recomandat ca înainte de a începe acest program fiecǎrui deținut sǎ i se întocmeasǎ o fișǎ cu datele personale, trǎsǎturile de personalitate caracteristice ale acestuia, psihologul sǎ cerceteze existența eventualelor probleme legate de abuzul de substanțe, alcool sau de prezența tulburǎrilor psihice, precum și eventuale tendințe accentuate spre agresivitate.

Dacǎ deținutul a sǎvârșit astfel de comportamete, are o istorie a comportametelor autoagresive atunci acestea ar trebui sǎ fie monitorizat de cǎtre terapeut pe tot parcursul terapiei și nu numai.

Orice specialist ar trebui sǎ identifice anumite « semne de îngrijorare », sǎ fie pregǎtit pentru a recunoaște indicii verbali și comportamentali care indicǎ un potențial act de autoagresivitate, deoarece este important ca acesta sǎ fie familiari cu profilul general al deținutului care se autorǎnește.

Este extrem de important sǎ se discute și sǎ i se prezinte deținutul scopul progaramului terapeutic, obiectivele acestuia precum și îmbunǎtǎțirea stǎrii prin care trece deținutul. Totodatǎ trebuie specificat și faptul cǎ depinde foarte mult de modul în care acesta se implicǎ în programul respectiv, de modul în care urmeazǎ indicațiile și sarcinile care i se dau pe parcursul ședințelor de terapie. Acestui i se comunicǎ și faptul cǎ toate discuțiile sunt confidențiale, confidențialitatea fiind un factor extrem de important în stabilirea unei relații terapeutice eficiente cu deținutul.

În acestǎ etapǎ i se comunicǎ deținutului cǎ vor fi utilizate diverse chestioanare pentru o cunoaștere mai aprofundatǎ a acestuia și pentru aplicarea strategiilor eficiente în vederea îmbunǎtǎțrii comportamentului.

Trebuie specificate anumite criterii de admitere în cadrul acestui program, după cum urmează:

infractorul trebuie să dorească să fie inclus în programul de tratament 

durata pedepsei trebuie sǎ fie suficient de mare pentru a permite finalizarea tuturor ședințelor de terapie

clienții trebuie să accepte să participe la un proces de evaluare complex

evitarea limbajului vulgar, intimidarea, sfidarea și insultarea terapeutului

neparticiparea acelor deținuți care prezintǎ un grad crescut de periculozitate

Deținutul trebuie sǎ îndeplineascǎ anumite condiții pentru a fi inclus într-un program :

autoagresivul este capabil să descrie situațiile cu risc sporit 

autoagresivul este capabil să verbalizeze răspunsuri de coping 

autoagresivul este capabil să își exprime furia, frustrarea și stresul în mod verbal

Faza 2. Desfǎșurarea

Din momentul în care terapeutul înțelege care sunt factorii care duc la autoagresivitate și la întǎrirea comportamentului, sarcina acestuia este de a alege strategiiile de bazǎ, specifice deținutul respectiv. În acest caz se pot utiliza o gamǎ complexǎ de tehnici care sǎ cuprindǎ metode specifice de diminuarea a furiei și a agresivitǎții, tehnici în ceea ce privește îmbunǎtǎțirea deprinderilor sociale, a stimei de sine, învǎțarea unor mecanisme de coping eficiente.

Tehnicile cognitiv- comportamentale sunt metode de terapie care au fost utilizate în penitenciare cu succes, obținându-se rezultate favorabile în urmǎ aplicǎrii acestora.

Aceastǎ tehnicǎ încercǎ sǎ ajute indivizii sǎ se adapteze în mediul acrceral prin modificarea cognițiilor și a comportamentului acestuia, astfel încât, trebuie parcurși anumiți pași :

în prima etapǎ are loc identificarea și corectarea distorsiunilor cognitive și îmbunǎtǎțirea evaluǎrii de sine.

în cea de-a doua etapǎ are loc reducerea anxietǎții care este asociatǎ acestor distorsiuni cognitive

în cea de-a treia etapǎ are loc modificarea comportamentului acestuia.

Cercetătorii americani recurg la terapia comportamentală dialectică, acesta fiind un tip de tratament care are la bază analiza comportamentului, precum și o strategie de rezolvare de probleme, constatându-se cǎ după primul an de tratament, pacienții supuși unei astfel de terapii au prezentat mai puține tentative de autoagresivitate în comparație cu cei care au fost supuși numai unei alte forme de psihoterapie.

O altǎ tehnicǎ utilizatǎ se referǎ la managementul furiei, care pornește de la supoziția că autoagresivii au probleme cu managementul furiei și că autoagresivitatea reprezintǎ o consecințǎ a furiei.

Unul dintre cele mai eficiente programe de management al furiei se referǎ la faptul cǎ deținuții pot sǎ ajungǎ sǎ deținǎ controlul asupra comportamentului lor printr-o combinație de restructurare cognitivǎ și training de relaxare. Aceasta abordare se referǎ la identificarea și ajustarea rǎspunsurilor cognitive, behaviorale și psihologice prin monitorizarea deținutului, reevaluarea persoanei acestuia, îmbunǎtǎțirea autocontrolului și instruire în ceea ce privește stima de sine. Scopul este de a diminua furia fiecǎrui deținut prin înțelegerea tiparelor personale de furie, prin înțelegerea de cǎtre deținut a consecințelor negative care urmeazǎ dupǎ sǎvârșirea actului respectiv și înlocuiască expresiei distructive a furiei cu metode adecvate de comunicare. Se urmărește ca autoagresivul sǎ înțeleagă ce anuma stă la baza furiei sale și să învețe mijloace potrivite de exprimare a nemulțumirii și iritării .

Sunt utilizate destul de frecvent mecanisme de coping pentru a reduce stresul în mediul penitenciar și a depǎși situațiile de crizǎ. Vulnerabilitǎțile interacționeazǎ cu cerințele înconjurǎtoare impuse de evenimentele negative sau de condițiile extreme și rezultǎ în tipuri diferite de maladaptare în acest caz comportamentul autoagresiv sau suicidal.

Când opțiunile personale de a face fațǎ sau abilitǎțile de rezolvare a problemelor sunt limitate și nu se vede nici o soluție, atunci autoagresiunea poate fi vǎzutǎ ca singura alternativǎ pentru a face fațǎ circumstanțelor intolerabile ale vieții din mediul carceral.

Intervenția se concentreazǎ pe capacitatea deținutului de a se adapta evenimentelor stresante prin expunerea lui în situațiide de stres care ajung sǎ fie controlate într-un final.

Tehnicile pentru managementul stresului includ:

relaxare fizicǎ și mentalǎ

gândire pozitivǎ

tehnici de rezolvare a problemelor

tehnici de asertivitate și comunicare interpersonalǎ

Tehnicile de rezolvare a problemelor au fost de asemenea folosite cu succes în cazul deținutului autoagresiv. Strategiile tratamentului de rezolvare a problemelor țintesc sǎ modifice procesarea cognitivǎ a deținutului.

În unele cazuri intervențiile cognitiv/comportamentale s-ar putea sǎ nu funcționeze deoarece deținuții sunt greu de tratat, în special deținuții care au un nivel ridicat al ostilitǎții și agresivitǎții.

O altǎ tehnicǎ aplicabilǎ se referǎ la îmbunǎtǎțirea deprinderile sociale – prin care deținutul învǎțǎ metode potrivite și viabile de interacțiune cu ceilalți din mediul carceral, învață deprinderi de comunicare interpersonală. Se știe că riscul în ceea ce privește autoagresivitatea este legatǎ și de izolarea socialǎ pe care deținutul ajunge sǎ o resimtǎ la un moment dat în mediul carceral. Cu cât relațiile, interacțiunnile cu cei din penitenciar dar și din afarǎ sunt mai numeroase, cu atât riscul autoagresivitǎții este mai mic.

Abordarea generală constă în studierea atentă a problemelor din diverse segmente ale vieții sociale și chiar emoționale a deținutului, încercându-se, în scopul unei terapii eficiente, găsirea unor soluții adecvate.

4. Monitorizarea

Pe tot parcursul progarmului este indicat ca deținutul sǎ fie monotorizat în permanențǎ. Monitorizarea adecvata a deținuților autoagresivi este crucialǎ, mai ales în cursul schimburilor de noapte și în facilitǎțile în care personalul nu poate fi supravegheat în permanențǎ (cum ar fi locațiile de detenție temporarǎ). Majoritatea cazurilor de autoagresiune în amplasamantele corecționale apar atunci când deținutul este izolat de personal sau de cǎtre colegii de celulǎ. Plasarea în celule de izolare din motive necesare poate crește riscul de a se autoagresa, în timp ce plasarea unui deținut într-un celulǎ alǎturi de alți deținuți poate sǎ reducǎ în mod semnificativ tentativa persoanei de a recurge la actul respectiv, mai ales atunci când este plasat în celule cu colegi simpatizați.

Nivelul monitorizarii ar trebui sa se potriveascǎ cu nivelele de risc. Deținuții care se considerǎ cǎ ar fi activi din punct de vedere al actului respectiv au nevoie de supraveghere constantǎ.