Fenomenul Copiii Strazii

CAPITOLUL I

MEDIU PROVENIENT AL COPILULUI – FAMILIA

I.1. FAMILIA – FACTOR DETERMINANT IN APARITIA COPIILOR STRAZII

Societatea Romaneasca a fost marcata de aparitia brusca a acestui fenomen in 1990 si de o crestere a numarului de  copii strazii  .

In 1990 au fost inregistrati peste 3900 de copii ai strazii,in 1995 erau 6000.In prezent ,la nivel national au trecut peste 8000.

Saracia ,certurile si violentele in familie ,la care se adauga dezorganizarea familei ,reprezinta in aproximativ 63 ,5% din situatii principali factori determinati si implicit ,cauze care au condus la ajungerea copiilor pe strada.

Fuga din institutii sau iesirea din acestea la implinirea varstei de 18 ani sunt prezente in circa 13,7% din cazuri .

In 9,5% din cazuri este de vorba de motive individuale si anume dorinta de a fi liber si de a castiga mai multi bani .

Absenta familiei si lipsa unor intretinatori legali ai copiilor este cauza intalnita in circa 10% din situatii .

Diferenta pana la o suta este data de diferite cauze ,mai mult sau mai putin legate de familie.

Ce putem observa din aceasta distributie? Familia este principalul rezervor de copii ai strazii  .Institutiile guvernamentale contribuie in circa 1/5 din cazuri la perpetuarea fenomenului « copii strazii »

Pentru multi dintre copii intalniti pe strada,fuga de acasa a fost raspunsul dat de o fiinta a carei afectivitate este inca infantila ,unui conflict pe care nu poate sa il suporte. « Efectiv luam bataie mereu .Am fost legat si cu lantu si cu de toate ….cateodata ma punea sa pun capul pe taietorul de lemne ,mi a dat cu toporul in cap ,au vazut vecinii,au venit ,m-au salvat. »

Majoritatea covarsitoare a copiilor provin dintr-un mediu familial dezorganizat si tensionat ,dominat de certuri intre parinti si de abuzuri indreptate spre ei si spre fratii sau surorile lor .Ei au gasit rezolvarea situatiei apasatoare si nesigure in care se aflau ,in actiunea de evadare din acel mediu resimtit ca fiind ostil .Mijlocul de evadare a fost fuga de acasa . Chiar daca intre momentul constientizarii conflictului de catre copii si momentul fugii efective de acasa se scurge,in multe cazuri ,o perioada destul de lunga , fuga de acasa a copiilor care au fost gasiti pe strada nu este rezultatul unui plan bine stabilit ,ci ,mai degraba ,exteriorizarea instinctului de autoaparare .Fuga de acasa ,ca manifestare de revolta a copilului fata de abuzurile suferite in familie ,pe de o parte ,si lipsa oricarei forme de comunicare afectiva cu parintii sai ,pe de alta ,este la inceput episodica ,constand in plecari ocazionale sau accidentale de acasa ,insotite de absenta de la ore (chiul) .Treptat daca atmosfera famliala ramane neschimbata sau se inrautateste ,fuga de acasa devine frecventa ,copilul intorcandu-se ,totusi in familie ,ca intr-un ,, adapost de ultima instanta,,(S .Vexliard dupa T.Rudica ) .Astfel ,perioadele de timp petrecute in strada devin din ce in ce mai lungi ,iar in functie de conjucturi (gasirea unui adapost ,acceptarea intr-un grup ,gasirea mijloacelor de subzistenta minima),copilul ajunge sa traiasca permanent pe strada .Plecarea copilului de acasa este ,dupa cum am precizat ,determinata de un complex de factori asociati :

– teama fata de parintele sever ,

– bataile care ii sunt administrate in familie ca mijloc de educatie ,

– revolta fata de exploatarea la care era supus (trimis sa faca rost de bani prin cersit ,si in cazul unor copii ,chiar indemnati sa fure sau sa se prostitueze ,

– desfasurarea unor activitati gospodaresti ,ingrijirea fratilor mai mici,

– saracia si tentatia de a obtine bani mai usor cersind ,spaland parbrize sau furand ,

– abuzul sexual ,in cazul fetelor ,plictiseala sau nevoia de afirmare a independentei personale .

Chiar daca , in unele cazuri ,pare sa fie o decizie personala a copilului ,fuga de acasa este provocata de climatul familial inadecvat unei dezvoltari fizice si psihice normale .

In principal motivul plecarii copiilor de acasa este violenta parintilor, violenta manifestata prin batai frecvente ,asociata ,in cazul fetelor ,cu violuri frecvente repetate.

Cauzele familiale care au determinat ajungerea copiilor in strada se pot observa si din clasificarea urmatoare ,aceasta contine date exacte preluate dintr-un raport realizat de centru de informare si coordonare privind protectia copiilor fara adapost .

1.Mediul din care provin familia reprezinta principalul mediu din care au plecat copiii.

Astfel ,mai mult de 83%dintre copii care traiesc pe strada sau care locuiesc intr-un centru sau apartament social al ONG urilor provin din familie ,

restul de 14% din centre de plasament (fostele case de copii) .

Intrebarile legate de mediul din care provin si conditiile de viata pe care il aveau inainte au avut scopul de a cunoaste daca veniturile familiale sunt suficiente pentru satisfacerea nevoilor de baza ale familiei.

Pentru a avea o imagine cat mai clara a situatiei economice a familiilor din care provin copii strazii ,a fost ceruta copiilor o descriere a locuintei. Locuinta nu reprezinta doar un indicator al satisfacerii nevoii elementare de adapost ,ci un reper necesar in analiza calitatii locuirii a nivelului de trai ,a statusului si a integrarii sociale.

Detinerea unei locuinte asigura protectie fizica si sociala individului .Cand au fost rugati sa descrie locuinta in care traiau copiii au inceput astfel  «  locuiesc la bloc ;trei camere… ».Multi dintre ei au spus ca nu stiu sa descrie apartamentul in care traiau .Altii au descris locuinta saracacioasa in care au trait.

Spatiul fizic de locuit este adesea insuficient ,insalubru si lipsit de obiectele necesare unei locuinte decente .Igiena locuintei ,a imbracamintei ,a alimentatiei ,sunt aspecte frecvente neglijate de mama –in primul rand –si, apoi , de ceilalti membri ai familiei .

2.Structura familiei situatia maritala a parintilor in ceea ce priveste structura familiei situatia se prezinta in felul urmator :

37%au parinti casatoriti,

19 %traiesc in concubinaj ,

17% sunt divortati .

Se constata ca 37% dintre copii strazii provin din familii in care exista ambii parinti (familii biparentale ),iar 31%din familii monoparentale (un singur parinte mama sau tata),dar totusi,chiar daca statistica relateaza ca majoritatea copiilor ajunsi in strada provin din familii care au ambii parinti ,ele pot fi numite familii dezorganizate acestea numai pot oferi un climat afectiv si educational cu efecte benefice asupra personalitatii copiilor ,adesea copii care provin din familii dezorganizate ridica probleme de ordin educativ (dificultati de adaptare ,labilitate emotionala, fragilitate morala,stari de anxietate).

W.J.Goode ,1961 realizeaza urmatoarea clasificare referitoare la familiile dezorganizate :

a).familie incomplet unita sau nelegitima,

b).familie dezmembrata prin indepartarea unuia dintre soti ca urmare a anularii ,separarii ,divortului si parasirii ;

c).familia tip camin gol ,in cadrul careia parteneri traiesc impreuna ,insa interrelationarea si intercomunicarea sunt realizate minimal ,fara sa constituie ,unul pentru celalalt un suport emotional ;

d).familia in criza absenta temporara sau permanenta a unuia dintre soti(deces,inchisoare,razboi,somaj) ;

e).existenta in cadrul familiei ,a unor situatii care determina fundamental esecurile in cadrul familiei (retardarea mintala a copilului,psihoza copilului sau a sotului ,ori conditiile fizice cronic incurabile)

Unii autori ,analizand viata unor mari criminali ,prezentata de acestia prin autoanaliza ,au ajuns sa evidentieze ca principala sursa a agresivitatii infractorilor, modele comportamentale intalnite in familia dezorganizata de apartenenta ,,la mine ,viata si violenta erau unul si acelasi lucru ;am invatat inca din copilarie ca oamenii trebuie sa se trateze brutal ,vazandu-l pe tatal meu brutalizand-o pe mama mea ,pe mama ,la randul ei brutalizandu-mi fratii si brutalizandu-ma pe mine .Am inteles inca de pe atunci ca acesta este limbajul normal ,prin care se inteleg oamenii si m-am mirat ori de cate ori am intalnit in viata mea oameni care nu m-au atacat si care nu au fost violenti cu mine,,.

Numeroasele date de ancheta efectuate pe copii delicventi demonstreaza faptul ca ,in mare masura ,comportamentul delicvential este determinat de dezorganizarea vietii familiale ca o consecinta a divortului .

Iata cateva date oferite de lucrarea lui Norberto Galli .In urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori delicventi cu un grup de 170 subiecti normali ,s-au constatat urmatoarele :

– cazul separarii de parinti a fost intalnit la 22,8%din delicventi si numai 9,4%din minorii normali ,

– despartirea parintilor a fost intalnita la 42%din delicventi si la 5,8%din subiectii normali,

– imoralitatea mediului familial a fost descoperita la un procent de 58,5%minori din prima categorie si la 9,4%minori din a doua categorie,

– mediul familial normal a fost intalnit la 7,7% din primii si 75,2 % din cei investigati in grupul de control.

3. Violenta intrafamiliara poate fi exercitata de orice persoana aflata pe o pozitie de putere fata de ceilalti membri ai familiei .

In termeni generali violenta include orice act de violare a conceptului de sine al individului ,de la violenta fizica si sexuala ,pana la violenta verbala si emotionala .

Copii expusi maltratarii formeaza un grup foarte eterogen .

Folosind termenul de maltratare ,ne referim la parintii sau persoanele care ingrijesc copilul intr un asemenea mod incat ii produc acestuia vatamari fizice sau emotionale .

In literatura de specialitate exista o diferentiere uzuala intre patru tipuri de maltratare

a)copii expusi abuzului fizic –ii include pe cei care au fost raniti in mod deliberat ,precum si pe cei raniti datorita insuficientei supravegheri

Scuturari puternice provocate copiilor de varsta mica pot duce la un efect de biciure a capului ,, Dykes ,,,vatamarea care ar putea aparea in alte circumstante cum ar fi accident de masina (ciocnire frontala ).Acest efect poate conduce la sangerari ale meningeului,in membrana protectoare a creierului ,sau in interiorul ochiului .Caderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vatamari ale creierului chiar daca acestea nu sunt observate imediat .Este vorba de copilul care a fost trantit de nenumarate ori cu capul de masa pentru ca ,, nu se mai opreste din plans ,,.

Aceste lovituri pot avea serioase consecinte cum ar fi epilepsia ,paralizia ,si intarzierea in dezvoltare .

Sechelele pot ,de multe ori ,sa nu fie evidente decat tarziu ,iar atunci sa nu fie asociate cu abuzul.

Alte categorisiri fac diferente intre pedepsle fizice si abuzul fizic .

Discplinarea doreste sa il educe pe copil,indiferent de faptul ca suntem sau nu de acord cu forma folosita ,,arata vergeaua si strici copilulul ,, un preot norvegian o spune in alt fel ,, cel ce isi iubeste copilul il pedepseste ,,.

De cealalta parte ,abuzul asupra copilului arata rabufnirile tensiunilor interioare ale parintilor .

Disciplinarea fizica este deja interzisa prin lege in unele tari .

Potrivit legii norvegiene (legea copilului 1981,paragraful 30 ) : ,, Nu este permisa expunerea copilului la violenta sau comportarea fata de acesta in orice alt mod prin care sanatatea emotionala si fizica ar putea fi periclitate ,,.

Spaima precum si climatul emotional asociat sunt patrunzatoare si de durata .

b).Copii neglijati ,, Neglijarea copilului reprezinta o ucidere tacuta si necrutatoare a spiritului uman . ,,(Daro si Mc Carhy-1991).

Neglijarea emotionala e definita ca slaba abilitate a parintilor de a se angaja pozitiv ,emotional in cresterea copilului.Semnele vizibile ale serioasei neglijari a copilului sunt multe.Copilul poate fi murdar si urat mirositor. Apare ca fiind infometat alb la fata si adesea nu casitga in greutate. Urticaria poate sa fie atat de extinsa incat sa acopere tot corpul copilului.

Copilul plange pentru mancare ,caldura sau datorita discaua si strici copilulul ,, un preot norvegian o spune in alt fel ,, cel ce isi iubeste copilul il pedepseste ,,.

De cealalta parte ,abuzul asupra copilului arata rabufnirile tensiunilor interioare ale parintilor .

Disciplinarea fizica este deja interzisa prin lege in unele tari .

Potrivit legii norvegiene (legea copilului 1981,paragraful 30 ) : ,, Nu este permisa expunerea copilului la violenta sau comportarea fata de acesta in orice alt mod prin care sanatatea emotionala si fizica ar putea fi periclitate ,,.

Spaima precum si climatul emotional asociat sunt patrunzatoare si de durata .

b).Copii neglijati ,, Neglijarea copilului reprezinta o ucidere tacuta si necrutatoare a spiritului uman . ,,(Daro si Mc Carhy-1991).

Neglijarea emotionala e definita ca slaba abilitate a parintilor de a se angaja pozitiv ,emotional in cresterea copilului.Semnele vizibile ale serioasei neglijari a copilului sunt multe.Copilul poate fi murdar si urat mirositor. Apare ca fiind infometat alb la fata si adesea nu casitga in greutate. Urticaria poate sa fie atat de extinsa incat sa acopere tot corpul copilului.

Copilul plange pentru mancare ,caldura sau datorita disconfortului poate starni agresivitate .

Copilul traieste intr-o lume in care nevoile sunt rareori percepute .

Nimeni nu se apropie de el si nu ii arata ca este dorit .In timpul primelor sase ,sapte saptamani un copil nascut sanatos poate fi neglijat intr-o asemenea masura incat va avea nevoie acuta de a fi primit in spital (Killen Heap,1991).

Dezvoltarea copilului este grav simtita .Lipsa raspunsurilor sau stimularii poate duce la dezvoltari intarziate psihomotorii si de limbaj ,precum si la o slaba concentrare .Un copil la 12 luni poate arata ca unul la 6 luni .Pe masura ce trece timpul acesti copii vor inceta sa mai planga si sa isi comunice propriile nevoi.Ganguritul lor natural nu se va dezvolta intr-un limbaj normal .,dar daca acestia sunt inclusi intr- un spital , institutie pentru copii sau in ,,foster home ,,pot recupera surprinzator de repede.

c).Copii expusi abuzului emotional acesta este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare si poate sa apara in situati diferite de viata,poate fi definit ca o atitudine sau actiune cronica a parintilor sau altor persoane ingrijitoare ,care dauneaza sau impiedica dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.

Un tip de abuz poate sa fie si faptul ca parintii il percep intr-o imagine negativa pe copil ,uneori chiar de la nastere.

Poate fi observat si ,,sindromul cenusaresei,, copilul este expus aici nu numai unui abuz din partea parintilor, dar si a fratilor.

Abuzul emotional include terorizarea copilului prin amenintari cu pedeapsa ,cu parasirea sau alungarea .Amenintarile ii creaza copilului o stare de anxietate ,careia copilului ii va veni greu sa faca fata .

Bowdeby (1973) sustine ca amenintarile separarii sunt probabil mai daunatoare decat adevarata separare .

Copiii consumatorilor de substante sunt maltratati deja de la nivelul vietii intrauterine ,acest lucru este valabil si pentru consumul de alcool.

d)Copii expusi abuzului sexual, copii sunt dependenti de cei care ii ingrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice si emotionale .Din aceasta cauza abuzul sexual asupra copiilor poate fi savarsit de parinti ,bunici si alte rude apropiate, precum de catre adultii de ,, incredere ,,(prietenul mamei),profesorul,vecinul sau persoana care ingrijeste copilul.

Abuzul sexual savarsit de catre cei ce ingrijesc copilul cuprinde un

larg spectru de activitati ,de la urmarirea impreuna cu copilul a filmelor sau a revistelor porno pana la privirea adultului in timpul masturbarii sau practicarea unor jocuri cu tenta sexuala ,ca pipairea si apoi masturbarea sau intromisiunea orala ,anala ,sau genitala .Adultul foloseste astfel copilul pentru satisfacerea propiilor sale nevoi sexuale (Finkelhor 1986).

Copilul este stimulat sau obligat sa se angajeze in relatia abuziva .Aceasta se realizeaza prin recompense sau amenintari .Activitatea sexuala este prezentata ca ceva special ,iar copilul ar trebui sa se considere norocos pentru faptul ca are sansa sa participe la ea .Copilul nu are capacitatea de a intelege ceea ce se intampla .Doar atunci cand incepe sa i se spuna ca jocul este secret el incepe sa inteleaga ca ceva este in neregula .Rolul copilului in acest joc variaza .I se poate spune copilului sa ia parte activ la acest joc sau pasiv ,ca si cum ar adormi .

Abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul retelei familiale se intampla rar sa fie violent.

Pettersen (1990),, accentueaza asupra faptului ca persoanele pedofile rar se intampla sa fie violente ,ele aratand a fi senzuale si protectoare,,.

Cu toate acestea abuzul este traumatizant din punct de vedere emotional prin faptul ca tacerea copilului este adesea asigurata prin corupere ,in acelasi timp ,si copilul este facut sa se simta vinovat si responsabil fata de ceea ce se intampla .Acesti copii se feresc adesea sa aiba contact cu copii de varsta lor acestia se tem ca cei de langa ei sa nu observe.Se izoleaza si ajung sa se priveasca ca si cum ar fi diferiti de ceilalti copii .Aceasta abilitate poate fi vazuta in sensul de mai rau ,mai ticalos sau mai adult ,

Intr-un mod secret. Abilitatea lor de a se concentra ,slabeste iar rezultatele lor scolare se deterioreaza rapid . Vor incerca adesea sa evite orele de gimnastica precum si dezbracarea in prezenta altor copii si mersul la dus ,,s-ar putea ca ceilalti sa observe,,.Pentru aceleasi motive vor incerca sa evite medicul scolii .In acelasi timp in care se vor lupta sa evite controalele de rutina ale doctorilor ei vor contacta frecvent asistenta pentru diferite probleme legate de dureri de burta ,dureri de cap ,dureri ale picioarelor sau alte probleme somatice .Dereglari serioase ale somnului ,fobii si cosmaruri avand un continut sexual pot de asemenea semnale ale faptului ca un copil a fost abuzat sexual .Pot aparea de asemenea crize isterice cu tipete, tremuraturi sau lesin .

Este intalnita de asemenea o forma de pseudoepilepsie (Putnam 1985 ,Finkelhor 1986 ,Conte si Berliner1988) precum si dereglari ale poftei de mancare (Oppenheimer et al1985,Solan si Leichner 1986 ).

In perioada adolescentei frecventa aparitiei gandurilor ,amenintarilor si incercarilor suicidale va creste .Nereusind sa scape de abuz ,ei vor reactiona ca si cum urmarile dezvaluirii abuzului ar putea fi mai rele decat expunerea in continuare la abuz .

Astfel sinuciderea poate fi vazuta ca singura cale de iesire dintr-o dilema irezolvabila :a spune sau a nu spune .

Am prezentat pana acum o imagine de ansamblu a maltratarii ,care poate implica abuzul prin neglijare ,abuzul fizic emotional si sexual .

Dupa datele care au fost realizate la centru de informare si coordonare am putea observa relatiile violente intre parinti 25%, consumul de alcool 35% condamnarile penale anterioare 10% reprezinta elemente care afecteaza relatia copil -familie ,impingandu-l pe acesta ,sa paraseasca mediul familal,ajungand in strada .

In aceast tip de familie se inregistreaza un numar foarte mare de abuzuri fizice indreptate asupra copiilor ,sub influenta alcoolului.

Unii copii au povestit cat de infricosati erau cand veneau tatal lor tarziu acasa ,stiau ce ii asteapta atunci ,de aceea ei incercau sa se fereasca de bataile lui (desi de cele mai multe ori nu reuseau) .Singurele ocazii cand mai scapau erau atunci cand intervenea mama ,asupra careia se indrepta agresivitatea tatalui ,, ….era cand pleca cand era in schimbul lui de dupa amiaza ,…cand venea pe la opt ,sa zic asa ,el nu venea la opt ,venea la doispe noaptea …stiam ca vine ,…si cand venea beat…. Tineam frica de el ,zicea` ca ne educa ,si apoi ne scula din somn si….zicea ca prima data de ce nu muncim …ca trebuia sa muncim si noi si pentru el ,degeaba…si el venea seara beat si ne lua la bataie  s-a luat de sora mea i a facut prostii ,si o batea seara de seara ,venea beat cand venea de la serviciu ,o batea cu furtunu ,cu un par asa de gros ,o batea pe mamica …. ,, . Mai putem relata si situatia cand fratii mai mari ,pentru a se impune imitand comportamentul parintilor ,isi bateau fratii mai mici ,,odata mi-a dat drumul ….de la etajul unu …eram micut si m-a dat cu capul de asta….cu capul de piatra ,,.Alaturi de abuzurile fizice sunt prezente si abuzurile psihice ,, mama stie viata noastra in strada ,dar zice ca noi suntem de vina ,,.Putem spune ca violenta si agresivitatea fizica ,psihica si verbala ,sunt principale cauze pentru care acesti copii si-au parasit familiile ,dar nu trebuie omisa si o alta cauza ,la fel de importanta ,si anume lipsa de afectivitate pe care parintii o manifesta fata de copii lor .Se stie faptul ca indiferenta ,uneori ,este mai periculoasa decat violenta .

Intrebati daca parintii lor consuma bauturi alcoolice ,la inceput tind sa ascunda acest lucru ,dar apoi ,in timpul interviului devin mai degajati si povestesc momentele de groaza prin care au trecut si care sunt legate de problemele pe care parintii lor le au cu alcoolul .

Violenta in familie este legata de alcolism,astfel, cei mai multi dintre parinti consuma bauturi alcoolice in mod regulat (in fiecare zi)si unii dintre ei au probleme de sanatate (de cele mai multe ori ,boli provocate de consumul de alcool ).S-au intalnit si cazuri in care un singur parinte este alcoolic ,de regula tatal ,, ….tatal alcoolic… ,,,dar au fost si cazuri in care mama era mare consumatore de bauturi alcoolice ,, …mama bea non stop ,,.Cel mai grav este faptul atunci cand un singur parinte este alcoolic ,celalalt nu face decat sa prelungeasca suferinta intregii familii, stand impreuna cu copiii,alaturi de un astfel de om ,si in mod paradoxal ,asigurandu-i bautura necesara ,in cele mai multe cazuri ,, mamica ii ia cate o sticla de votca pe zi … ,,.Exista si cazuri mai grave in care ambii parinti sunt alcoolici si se bat intre ei pentru bautura ,luandu-i la bataie pe copii ,ba chiar trimitandu-i sa faca rost de bani pentru bautura. .Alcoolismul se impleteste cu manifestari de tot felul ,, probleme ,deci tata cu alcoolul …asa deodata stateam pe banca si il apucau crizele sau statea pe pat intins …tipa ,,.

Au existat foarte putine situatii in care nici unul dintre parinti nu consuma bauturi alcoolice ,iar atunci ,cand nu consuma bauturi alcoolice aparea o alta problema legata de sanatatea mintala a parintilor .

Este important sa nu uitam ce implicatii si riscuri reprezinta aceasta combinatie nefericita intre alcool si agresivitate pentru copii,care ,interiorizand modelul promovat in casa ,tind sa il imite ,sa devina la randul lor consumatori de alcool si sa gaseasca ca singura forma de impunere ,pe cea a agresiunii ,rezolvand problemele cu care se confrunta ,prin bataie.

Intrebati unii copii daca au avut probleme cu politia ,unii dintre copii au raspuns afirmativ alti negativ.O parte dintre cei care au recunoscut ca parintii lor au avut probleme cu politia ,nu au dorit sa dezvaluie motivul pentru care acestia au intrat in conflict cu politia ,ceilalti,insa,stiau ca parintii lor au facut inchisoare ,precum si motivul privarii de libertate :diferite infractiuni ,de la furt pana la crima.

I.2. RAPORTURILE COPIILOR STRAZII CU FAMILIA DE PROVENIENTA

Relatia cu familia in privinta calitatii raporturilor cu familia 33% afirma ca acestea sunt bune ,iar majoritatea 50%afirma ca raporturile cu familia nu sunt bune ,restul refuzand sa raspunda .

Cauzele raporturilor proaste cu familia :

-dezinteresul 355 ,

-rele tratamente aplicate copilului si alungarea de acasa,

– 21%,violenta si bataile repetate,

– 21%,reprezinta in aproximatie 75% din cazuri,principalele cazuri ale raporturilor proaste cu familia cauze care ,in final ,il determina pe copilul tanarul strazii sa paraseasca climatul familial.

Tabloul relatiilor intrafamiliale este destul de sumbru, deoarece, in cele mai multe cazuri ,la abuzul emotional se adauga abuzurile fizice si,in cazul fetelor ,abuzurile sexuale suferite din partea tatalui si /sau a altor rude sau apropiati ai parintilor .Copii au fost martori la actele de violenta ale tatalui indreptate asupra mamei ,de cele mai multe ori fiind sub influenta bauturilor alcoolice .Aceste comportamente erau extinse de catre tata si asupra copiilor,dar au fost intalnite si cazuri in care mama utiliza in mod constant bataia .

Consecintele acestui climat sunt vizibile la toate nivelurile personalitatiicopilului :fizic,moral,intelectual si se exteriorizeaza`prin agresivitate ,revolta ,ostilitate,vagabondaj,incapacitatea de a se autovaloriza ,instabilitate emotionala si comportamentala ,incapacitate de a se mobiliza in activitati de invatare ,neglijenta in tinuta ,etc.

Este evident ca ,asumandu-si rolul de copil in cadrul familiei ,acesta isi insuseste valorile si semnificatiile sociale ce stau in spatele normelor specifice actului mediu familial .Multe din comportamentele deviante exprimate de copii pe strada isi au originea in interactiunile cu membrii familiei de provenienta si,in special,in modul in care parintii le impuneau sa joace rolul de copil.

Identitatea de sine a copilului se obtine dificil in familiile cu disfunctionalitati ,deoarece,parintii ca prime elemente de referinta ,nu sprijina aceasta identificare .

Interiorizarea modelului parental ,model de cele mai multe ori inadecvat ,devine un start gresit in procesul de formare a personalitatii copilului.Comunicarea dintre parinti si copii ,in interiorul acestor familii ,

prezinta doua aspecte :cuprinde atat mesajele verbale ,incarcate de violenta din partea parintilor catre copii ,cat si incapacitatea de intelegere reciproca a mesajelor nonverbale emise intre membrii familiei .

Pentru a evidentia relatia care exista intre membrii familiei si copil ,inainte de a ajunge pe strada ,am recurs la urmatorul model :

copiilor li s-a cerut sa povesteasca care a fost cea mai frumoasa zi din viata lor si cea mai urata ei au preferat sa vorbeasca de cea mai frumoasa zi din viata lor spunand ca ceale mai frumoase zile din viata lor sunt sarbatorirea zilelor de nastere ,,m-am distrat de ziua mea am avut de toate bautura mancare ,mi-a placut ca au venit toate neamurile ,am primit cadouri …. ,,.

Zilele rele sunt legate de gonirea de acasa ,fie de o intamplare tragica.Unii copii ai strazii care tind sa mentina relatia cu familia lor ;s-ar putea spune ca ei oscileaza intre a alege sa locuiasca cu familia sau a locui pe strada ,de aceea petrec un numar de zile aproape egal in ambele locuri de exemplu ,, dar tu mai ai legaturi cu mama ta te mai duci pe la ea ?da mai vine ea pe aici ,prin Timisoara cand mai am eu bani ii dau si ei… ,, sau chiar stau ceva timp acasa apoi pleaca : ,,vreo 5 -6 zile pe acasa ,pe urma fug vreo 2-3 zile si apoi iar ma intorc acasa .Imi vine dor de parinti … ,,

Altii copii doresc acest lucru ,dar familia nu este de acord : ,, am fost acum 2-3 ani acasa numai tin minte …si mi-a zis maica mea ca,daca mai vin pe acolo ma asteapta cu cutitu la usa ,, .Sunt copii care merg acasa sa vada daca lucrurile s-au mai schimbat si apoi pleaca din nou ,, am mai fost de doua ori acasa .M-am dus sa vad :tot asa sunt sau sa vad s –au mai schimbat si ei si tot asa erau si nu am mai putut sa stau ,,.O alta categorie o formeaza copii care nu trec prea mult pe acasa si nu stiu nimic despre familiile lor sau chiar daca mai stiu stiu ,,din auzite,, . Mai stransa este legatura dintre acesti copii si fratii lor ,decat intre ei si parinti .Dar ,trebuie spus ca ,pe masura ce perioada de locuire in strada este mai mare ,cu atat se deterioreaza relatia acestor copii cu membrii familiei .Cu cat este mai frageda varsta la care copiii parasesc familia ,cu atat este mai greu sa revina in mijlocul acesteia ,pentru ca ei nu stiu ce este o familie in adevaratul sens al cuvantului.

Bataia este considerata de parintii acestor copii singurul mijloc la care pot face apel in educatia copiilor .Cu astfel de conceptie educativa ,tensiunea permanenta devine insuportabila,iar reactia copilului va fi aceea de repetare a fugii de acasa ,si,in final,de a nu se mai intoarce acasa .

Abuzul fizic este un comportament agresiv fata de copil ,provocat si de frustrarile pe care cei doi parinti le resimt in cadrul cuplului conjugal.In cazul unora dintre copii intervievati ,atitudinea de indiferenta a mamei fata de tatal,care foloseste frecvent bataia in interactiunile cu copilul,reprezinta un factor in plus care traumatizeaza copilul.Situatia este intalnita si in cazul familiilor cu un parinte natural si celalalt vitreg ,cel din urma manifestand comportamente abuzive fata de copilul sau copii din casatoria precedenta .

Starea de criza afectiva in care se gasesc familiile copiiilor strazii se caracterizeaza prin manifestari de respingere a copilului :indiferenta, neutralitate ,lipsa de interes petru toate problemele copilului ,timp insuficient acordat copilului ,refuzul comunicarii ,dezaprobare,critica ,ridiculizare ,absenta valorizarii copilului,ostilitate.

Structura numerica mai mult din 45%dintre,de copii care au facut obiectul acestui raport provin din familii numeroase (3-4 frati) si foarte numeroase (mai mult de 4 frati),la care se adauga ,in multe cazuri,prezenta permanenta sau temporara a altor membrii din familia largita (unchi,veri,matusi).Starea de sanatate a membrilor familiei este precara Proasta si insuficienta alimentatie,conditiile improprii de odihna si de desfasurare a unor activitati in mijlocul familiei influenteaza aparitia ,de timpuriu a unor carente in dezvoltarea psiho-somatica a copiilor :stoparea cresterii in inaltime ,greutatea sub limita considerata normala (prin raportarea la varsta fizica ), anemie ,sechele ale bolilor copilariei netratate corect.Este posibil ca si parintii copiilor respectivi sa fi suferit de anumite boli,acestea ar putea fi provocate de consumul excesiv de alcool si tutun de lipsa administrarii unui tratament la timpul potrivit ,de conditiile de viata si de munca .De asemenea ,anumite comportamente aberante ,de cele mai multe ori insotite de violenta,indreptate spre copii ,tradeaza prezenta unor tulburari psihice cronice.

Din punctul de vedere a starii civile parintii copiilor au ajuns pe strada au experimentat ,de a lungul timpului ,in forma legalizata sau consensuala ,relatii cu mai multi parteneri .

In cele mai multe cazuri atunci cand mama sau tata se recasatoresc sau stabilesc o noua legatura ,contribuie direct sau indirect la indepartarea copilului \copiilordin casatoria anterioara .Parintii vitregi sunt vazuti rau de copii ,pentru ca ,de cele mai multe ori ,acestia abuzeaza de ei ,chiar il incita pe parintele bun(parintele natural)sa ii bata din diverse motive minore sau neintemeiate .

In cazul in care acest fapt nu se intampla ,se recurge la santaj de genul :daca nu pleaca el plec eu .Copii ajung sa ii urasca pe noii veniti in familie , nu numai din cauza ca acestia le provoaca suferinte fizice si psihice ,dar si datorita faptului ca toata dragostea parintilor lor se indreapta spre noi veniti si ei ajung sa fie ignorati .Parasirea familiei cauzata de recasatorirea unui parinte sau locuirea in concubinaj ,este o consecinta pe care copilul o accepta pana la urma ,ca pe un lucru firesc : ,, daca nu ma vrea ea ce pot face ?…s –o oblig haide ia-ma si pe mine ! ,,.Copilul ajunge sa se considere o piedica in calea parintelui natural si,sub presiunile parintelui vitreg sau ale concubinului ,el fuge de acasa .

Multi dintre copii intervievati au spus ca motivul plecarii lor de acasa este violenta manifestata de parintele vitreg,asociata cu cea parintelui natural care incepe sa faca pe plac noului venit ,fiind de multe ori in situatia de a si chinui propriul copil .Printre copii strazii,am intalnit si care au parinti,dar care au fost abandonati de mici in leagane (centre de plasament).

Ei nu stiu ce este o familie si le este greu sa vorbeasca de familie in general.Tot in strada am intalnit si copii crescuti de rudele unuia dintre parinti ,care nu au mai avut puterea financiara sa ii ingrijeasca si pe care

i-au neglijat ,, am stat la matusa mea dar nu a mai putut sa mai aiba grija de mine si am plecat ….. ,,.

Din punct de vedere al structurii familiei copii strazii ii putem clasifica asa cum am facut o si la inceputul subcapitolului :

copii strazii care provin din familii monoparentale ,

copii cu ambii parinti ,

copii orfani(proveniti din centrele de plasament unde au trait din copilaria mica ).

Normal ar fi fost ca majoritatea copiilor sa provina din prima sau ultima categorie,s-a observat ca nu este asa .

Majoritatea copiilor strazii au familii ce includ ambii parinti.

Ocupatia parintilor.

Se constata ca numai 7%din cuplurile parentale au o ocupatie permanenta ,

in timp ce ,in aproximativ 25% din cazuri nu au nici o ocupatie si,deci,nici un venit .

In cazul parintilor care au o ocupatie ,acestia ,in general,nu au o pregatire profesionala superioara.

Majoritatea sunt muncitori (calificati sau necalificati ),lucreaza in constructii,la salubrizare ,femei de serviciu .Multi dintre parinti presteaza activitati ocazionale (muncesc ca zilieri),fara forme legale si pentru un salariu foarte mic .

Cei care nu au nici o ocupatie nu beneficiaza de ajutor de somaj sau de alte forme de ajutor social .

Numai 14% primesc ajutor de somaj din partea statului

Lipsa veniturilor sau veniturile foarte mici ,structura familiei numeroasa sau foarte numeroasa ,consumul de alcool,absenta unuia dintre parinti sunt cateva aspecte importante care caracterizeaza familiile din care provin acesti copii .

In ceea ce priveste nivelul de educatie al parintilor ,acesta este destul de scazut ,ca si al copiilor ,daca nu chiar mai scazut (parintii fara o educatie solida nu au cum sa transmita tinerei generatiei o serie de cunostinte necesare unei vieti normale,pentru ca ei insisi nu le au ).Centrati pe prezent si lipsiti de orice preocupare pentru reusita scolara a copiilor lor,atitudinea parintilor fata de scoala se reflecta si prin faptul ca nu se intereseaza de frecventa si situatia scolara a acestora .Odata cu plecarea copilului la scoala ,parintii nu se mai implica in supravegherea lui ,ei declina in totalitate aceasta sarcina scolii.Inca din primul an de scoala ,copilul este lasat sa petreaca din ce in ce mai mult timp pe strada ,in compania altor copii si,astfel, invata sa chiuleascainainte de a invata literele alfabetului. Scoala introduce noi reguli si norme in viata copilului .Acestea ii sunt impuse si asteptarile sunt de a fi respectate de copil.

Astfel,apar primele divergente in constiinta copilului-intre ceea ce se transmite la scoala si ceea ce se spune acasa.Acest dezacord intre valorile promovate in familie si cele transmise la scoala conduce la insucces scolar si abandon scolar timpuriu.

In consecinta ,cu doar cateva exceptii,copii intalniti pe strada nu au urmat mai mult de trei patru clase .Abilitatile de citit ,scris si calcul aritmetic sunt minime ,iar cunostintele de cultura generala sunt neconsolidate .Mamele acestor copii ,care in mod normal ar trebui sa fie primele persoane ce initiaza copilul in formarea limbajului,au educatie minima si nu detin capacitatea de a favoriza dezvoltarea capacitatilor lingvistice ale copiilor .Minimum de cunostinte pe care copii ar trebui sa il asimileze in cadrul familiei lipseste aproape in totalitate,fie pentru ca nici parinti nu detin aceste cunostinte ,fie pentru ca nu au timpul necesar pentru a se ocupa de educatia copiilor .

Climatul educativ din familie se caracterizeaza cu alte cuvinte.prin gradul de participare foarte scazut al parintilor in educarea morala si intelectuala a copiilor .

Dat fiind acest mediu lipsit de stimulari cognitive si de aspiratii profesionale copiiii rar trec de clasa a patra .De obicei abandonul scolar se instaleaza la clasa a doua si a treia ,dupa ce ,in prealabil ,copiii incep sa chiuleasca de la scoala ,inca din clasa intai,fara ca parintiilor sa stie acest lucru si fara a putea stopa acest comportament deviant .

Avand doar o pregatire minima parintii acestor copii nu pot avea un  serviciu stabil ,deci un venit sigur care sa asigure un trai decent copiilor lor In aceste conditii singura solutie ramane lucrul ocazional ,la negru ,si ,fapt care trebuie precizat ,numai atunci cand acestia sunt dispusi sa munceasca .Din nefericire ,parintii nu sunt motivati sa munceasca din dorinta de a le asigura un trai decent copiilor,ci,mai degraba ,de dorinta de a satisface propriile nevoi .Ex ,, cu ce se ocupa parintii ?cu cerutul cu pomana ,,.

In cele mai multe cazuri parintii isi antreneaza si copii in astfel de activitati Cu alte cuvinte,ii invata ca astfel pot castiga o paine mai usor (promovand un model negativ )fara a depune efort (in sensul de a merge la scoala sau de a invata o meserie).

In alte familii chiar daca parintii lucreaza cheltuiesc banii inalte scopuri decat cel de intretinere al familiei .

Chiar si atunci cand unul dintre parinti castiga uneori mai bine de obicei tatal prioritare nu sunt nevoile imediate ale copilului (hrana ,imbracaminte medicamente ,rechizite), ci dorinta de a-si cumpara alcool .Ceea ce a contribuit la fuga copilului de acasa,a fost si abandonul mamei de la indatoririle crestere si ingrijire a copiilor ,alaturandu-se sotului la consumarea de alcool .

Asocierea unor factori cum sunt absenta unui loc de munca ,consumul de alcool si stabilirea unor prietenii dubioase,i-a impins pe acesti parinti spre exersarea unor comportamente negative : cersit,furt ,talharii,spargeri ,comert ilicit,-fapte care intra sub incidenta codului penal si sunt sanctionate conform legii ,atunci cand sunt descoperite ,prin amenda sau inchisoare .

Impactul pe care retinerea in inchisoare a unuia dintre parinti il are asupra copilului este dezastruos si in cateva cazuri ,detentia unuia dintre parinti a constituit cauza principala a ajungerii copiilor pe strada .

Daca parintii ,din dorinta de a castiga mai usor bani ,se pretau la utilizarea unor practici de sensibilizare a trecatorilor (cum ar fi cersitul) si nu reuseau sa fie destul de credibili pentru a impresiona generiozitatea oamenilor ,atunci ei apelau la utilizarea propiilor copii in astfel de activitati Supravegheati din umbra chiar de parinti sau de alte persoanede incredere ale acestora (unchi,veri)copii erau obligati sa isi petreaca ore in sir ,zi de zi pe strada ,in metrou sau prin magazine ,cersind sau spaland parbrizele oamenilor in intersectii.

Este un mod de a incuraja copii spre o viata parazitara ,de a nu i motiva sa frecventeze scoala ,creandu le astfel ,un de atitudini si valori comportamentale cu impact negativasupra dezvoltarii si a viitorului lor .

Chiar daca starea acestor familii nu este prea buna ,nu trebuie sa generalizam ,deoarece s au intalnit si cazuri in care familiile aveau un venit acceptabil si totusi copii acestora erau pe strada .

CAPITOLUL II

COMPORTAMENT DEVIANT

II.1. FACTORI IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR

Acești factori se împart în două mari categorii:

a) factori interni, individuali,

b) factori externi, sociali

Factorii interni cuprind particularitățile și structura neuropsihică, particularități ce caracterizează personalitatea în formare și care sunt strâns legate de o serie de factori externi – mai ales cei familiali. Un rol important îl joacă aici și frustrarea.

Printre cei mai importanți factori externi cităm factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat copilul și tânărul.

Dacă psihologii pun mai mult accentul pe particularitățile psihice în adaptarea minorului la mediu, sociologii acordă un rol determinant factorilor socio-culturali precum și condițiilor vieții sociale în general.

În ultima vreme, referitor la etiologia delincvenței juvenile, s-a conturat un punct de vedere intermediar. Este vorba despre cauzalitatea "multiplă" care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui mare și variat număr de factori. Adepții acestei perspective consideră că delincvenții pot apare fie la intersecția a doi factori majori, fie la convergența a șapte sau opt factori minori.

II.1.1. Factori neuro-psihici

a) Disfuncțiile cerebrale relevate prin EEG

În România ample cercetări în legătură cu acest factor au fost efectuate de către V. Dragomirescu care a realizat și o comparație a frecvenței și aspectelor anomaliilor de traseu EEG la psihopați și de aspectele întâlnite la un lot de 111 minori cu tulburări de comportament traduse în conduite deviante delictuale (91 din cazuri au prezentat trasee EEG cu anomalii electrografice).

V. Dragomirescu recomandă să se acorde atenție deosebită minorilor de 14 și 15 ani (vârsta pubertății), întrucât ei reprezintă procentul cel mai ridicat de delincvenți (din cei 111 minori studiați, 30 aveau 14 ani, 30 – 15 ani, 8 – 12 ani, 12 – 17 ani). De asemenea, dată fiind frecvența relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescenții și adolescenții delincvenți, apare necesitatea semnalizării acestora din timp (chiar în momentul descoperirii lor), în scopul dispensarizării acestor subiecte, a supravegherii de specialitate și aplicării tratamentului adecvat (medical și psihopedagogic).

În plus, examenul EEG, trebuie însoțit și de alte investigații medicale (endocrinologice) și examinări psihologice, studiindu-se în paralel, antecedentele heredocolaterale precum și climatul familial în care trăiește subiectul.

b) Deficiențele intelectuale

Cercetările efectuate – atât la nivel mondial, cât și național – au scos în evidență aspecte cu caracter mai general.

În rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintal crește pe măsură ce se trece de la delicte ușoare la delicte grave și foarte grave; în ceea ce-i privește pe recidiviști – procentajul debililor mintal este mult mai ridicat decât nerecidiviștii; procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este cam la fel de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emoțional – afective.

Nu trebuie însă nici aici absolutizat rolul acestui factor (în rândul delincvenților se găsesc și minori cu o inteligență normală sau chiar superioară). Este cazul mai ales a unor furturi și excrocherii care nu pot fi comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare psihointelectuală.

c) Tulburări ale afectivității

Este arhicunoscut rolul afectivității în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal duce imediat la serioase probleme de adaptare.

Delincvenții minori (după cum afirmă majoritatea cercetătorilor) se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității.

Insuficienta maturizare afectivă (caracterizată prin lipsa unei autonomii afective ce conduce la creșterea susceptibilității, prin insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv și prin slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale) conduce la nerealizarea unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată. (Delincvenții prezintă o întârziere a maturității afective de 2 ani față de nedelincvenții de aceeași vârstă cronologică).

Stările de dereglare a afectivității includ:

stările de frustrare afectivă, conflictele afective

instabilitatea (labilitatea) afectivă

ambivalența afectivă

indiferența afectivă

absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice.

Datorită nivelului crescut al egocentrismului și al egoismului și, totodată, datorită existenței unui nivel scăzut al toleranței la frustrație, formularea și atingerea unor obiective acționale se face prin apelul la mijloace ilegale.

T. Bogdan arată că una dintre cele mai frecvente caracteristici psihice ale delincvenților minori este instabilitatea emotiv-acțională care se asociază frecvent cu agresivitatea, apreciind că aceasta rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acțional sau verbal, care obișnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacție disproporțională la o opoziție reală sau imaginară.

d) Tulburări caracteriale

La nivelul personalității, trăsăturile caracteriale îndeplinesc în special funcția de reglare a caracterului, determinând un mod constant de manifestare. Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negativ, trăsăturile prezentându-se în cupluri polare (pozitiv – negativ).

Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidență faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturitate caracterologică care se manifestă prin:

– autocontrol insuficient

– impulsivitate și agresivitate

– subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise

– indolență, indiferență și dispreț față de muncă

– opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale

– tendințe egocentrice

– exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus

– absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin social, și a sentimentelor etico-morale

– dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă.

II.2. Climatul educațional familial

Acesta este o formațiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, etc., ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp. Acest climat (pozitiv sau negativ) se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate de către copil. Drumul de la influența educațională la achiziția comportamentală nu este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge "meandrele" climatului educațional familial. O aceeași influență educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decât atunci când este exercitată într-un climat rău sau negativ, bazat, de exemplu, pe relații conflictuale și pe ignorarea totală a particularităților psihoindividuale ale copiilor.

Climatul educațional familial poate fi analizat după mai mulți indicatori:

modul de raportare interpersonală a părinților

sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme și valori sociale

modul în care este perceput și considerat copilul

modul de manifestare a autorității parentale (unitar sau diferențiat)

gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor

dinamica apariției unor stări conflictuale și tensionale

modul de aplicare a recompenselor și a sancțiunilor

gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții

II.2.1 Familiile dezorganizate

S-a crezut destul de multă vreme că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant. În ultimul timp un astfel de punct de vedere a fost depășit, considerându-se că în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri, carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală.

Studiile asupra delincvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului, precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la comiterea unor acte antisociale și antisociale. Divorțul poate determina serioase tulburări afective și de comportament ce duc la neadaptare socială sau tulburări psihiatrice. În aceste cazuri dispare autoritatea părintească, ceea ce duce la vagabondajul copiilor, la frecventarea de adunări rău famate ale infractorilor, ce determină săvârșirea de către minori a unei game largi de infracțiuni. În cazul minorilor crescuți de un singur părinte, 1/4 din aceștia comit infracțiuni.

În urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori delincvenți cu un grup de 170 subiecți normali, s-au constat următoarele:

– cazul separării de părinți a fost întâlnit la 22,8% din delincvenți și numai la 9,4% din normali;

– despărțirea părinților a fost întâlnită la 42% din delincvenți și la 5,8% din subiecții normali;

– imoralitatea mediului familial – 58,5% la delincvenți, 9,4% la normali;

– mediu familial normal – 7,7% la delincvenți, 75,2% din normali.

II.2.2 Climat familial conflictual

Există și familii care, deși sunt "organizate", se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme mai simple – cearta, neînțelegerile, contrazicerea, refuzul unor obligații conjugale sau familiale, și ajungând la forme grave – agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine).

În aceste familii, copiii, datorită marilor sensibilități, receptează și trăiesc deosebit de intens orice "eveniment" intervenit între părinții lor. "Coparticiparea" lor mai ales la certurile, neînțelegerile, conflictele, agresivitatea și violența manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă.

Se vorbește în această situație de devalorizarea modelului parental și, totodată, de pierderea posibilității de identificare cu acest model. În astfel de cazuri modelul parental poate fi respins de copil, devenind "modelul negativ" care, treptat, conduce la stimularea agresivității și a comportamentului antisocial.

Copiii care resimt puternic influențele climatului conflictual familial fug de acasă și caută să găsească diferite grupuri de apartenență care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. V. Dragomirescu găsește în cadrul lotului de minori studiați (111) un procent de 62% ce provin din familii în care existau relații socio-afective neadecvate, caracterizate prin stări tensionale, conflicte repetate și comportament violent.

Situația este și mai dramatică în familiile în care se înregistrează cazuri de alcoolism, imoralitate, promiscuitate. (Alcoolismul în familiile din care provin delincvenții se manifestă într-o proporție de aproape 3 ori mai mare decât în celelalte familii. În cazul minorilor ce au săvârșit furturi, părinții acestora erau alcoolici în 70% din cazuri.

II.2.3 Climat familial hiperautoritar

Atitudinea hiperautoritară poate fi adoptată de unul dintre părinți (cel mai frecvent de către tată) sau de ambii. Trebuie diferențiată situația în care părinții hiperautoritari sunt "bine intenționați", în sensul că au o anumită "concepție pedagogică" în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică, și cu un înalt potențial conflictual în familie.

Menținerea copilului într-un climat hipersever determină treptat modificări serioase în una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalității: cea atitudinal – relațională – traduse în fenomene de apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revoltă chiar față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustrări acumulate în timp.

Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrare datorate regimului hiperautoritar și hiperpermisiv impus se va elimina prin descărcări bruște prin forme de conduită agresivă și explozivă la adresa altora. De aici până la conduita delincventă este doar un pas.

V. Dragomirescu arată că 72% dintre delincvenții minori studiați provin din familii în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.

II.2.4 Climat familial hiperpermisiv

Hiperpermisivitatea creează – în mod exagerat – condiții de "apărare" a copilului împotriva pericolelor și prejudiciilor. Eforturile exagerate ale părinților de a proteja copilul îi inhibă acestuia tendințele de a ieși singur în lume, pentru a-și încerca "forțele" proprii, forțe care – în virtutea unei tendințe logice a dezvoltării personalității – trebuie confruntate într-un cadru echilibrat pentru a-și putea contura dimensiunile lor reale și, treptat, în urma confruntărilor cu lumea, cu alții, să realizeze o concordanță corespunzătoare între imaginea de sine și ceea ce există și este în continuă formare și devenire (capacități, însușiri, aptitudini, etc.).

Părinții hiperpermisivi și hiperprotectori operează cu imagini mintale de tipul copilului – idol sau copilului – rege, ale cărui dorințe sunt porunci care sunt întotdeauna îndeplinite.

Dar, spre marea surpriză a părinților superprotectori, un astfel de tratament conduce la condițiile delincvente explicabile – în cea mai mare măsură – prin rezistența scăzută la frustrare.

Cercetările au găsit o atitudine superprotectoare și excesiv de afectuoasă din partea mamei la 40 – 45% dintre delincvenții minori, iar din partea tatălui la 30% dintre aceștia.

II.2.5. Mediu școlar – eșec și abandon

Strategiile educaționale utilizate în cadrul familiei sunt validate (în cea mai mare parte) prin școală. Nivelul de adaptare și integrare școlară poate fi analizat în funcție de doi indicatori importanți:

a) randamentul școlar (note, ,medii, rezultate, procedee etc.)

b)gradul de satisfacție resimțit de elev (motivație intrinsecă, interese, atitudini pozitive, atracție – preferință în raport cu viața și activitatea școlară).

Există, evident, un nivel maxim de integrare (randament școlar crescut și grad înalt de satisfacție) și, la celălalt pol, inadaptarea școlară (randament școlar foarte slab și lipsa satisfacției).

Copiii inadaptați sau dezadaptați școlar intră în categoria copiilor "problemă" care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și activității școlare.

Comportamentul infracțional al multor tineri a fost favorizat de eșecul și abandonul școlar: peste 55% din minori au avut rezultate slabe și foarte slabe la învățătură, iar 15%, deși au absolvit 5-6 clase, nu știau să scrie și să citească decât cu mare greutate; 37,6% lipseau frecvent de la școală. Mai există – desigur – și alte aspecte ale neintegrării școlare precum insubordonarea în raport cu regulile și normele școlare, lipsa de interes față de cerințele și obligațiile școlare, absenteism, chiul de la ore, repetenție, conduită agresivă în raport cu colegii și cadrele didactice, etc.

Față de aceste fenomene, cercetarea arată că în peste 50% din cazuri, corpul profesoral a adoptat o atitudine de indiferență, ceea ce contravine codului de deontologie profesională.

Solicitate să se pronunțe în privința comportamentului copiilor cu probleme, cadrele didactice – 80% – i-au calificat drept "copii dificili", ceea ce înseamnă că, din punct de vedere comportamental, ei se manifestă astfel: chiulesc de la școală – 75%; neastâmpărați și turbulenți – 58%; nu lucrează independent, nu-și fac temele acasă niciodată – 29%; sunt nesistematici – 55%; prezintă un comportament agitat, zgomotos, având conflicte cu colegii – 52%; tendințe agresive ce au atras dizgrațierea și excluderea din grup – 36%.

II.3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR

"Orice osteneală care tinde să oprească un om să săvârșească o infracțiune este ceva mai de preț decât pedepsirea unui om care a săvârșit o infracțiune"

(Ben B. Lindsey)

La rezolvarea problemelor pe care le ridică delincvența juvenilă se conturează două concepții: unii pun accentul pe ocrotirea tineretului, datorită vulnerabilității sale, ca o consecință a slăbirii structurilor tradiționale – familia – în care este în mod necesar integrat; alții înțeleg să acorde protecția lor tineretului doar dacă este în pericol, trăiește în familii tulburate sau în medii nocive din punct de vedere moral și social.

Cât privește reacția socială se înfruntă tot două concepții: unii resping sistematic recurgerea la judecătorii și tribunale, înțelegând să încredințeze pe simplii devianți și pe delincvenți grijii administrației; alții preconizează recurgerea sistematică la justiția pentru minori, ca o garanție eficace a drepturilor sale fundamentale.

În cadrul măsurilor profilactice unii autori includ următoarele grupe mai importante:

1. măsuri psihosociologice și psihopedagogice – ce urmăresc, pe baza depistării și înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncționali, realizarea unor relații interpersonale adecvate pentru o inserție sociofamilială pozitivă

2. măsuri socioprofesionale – care să prevină riscurile de eșec adaptativ prin alegerea – de exemplu – a unei profesii ce nu concordă cu "echipamentul" psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o profesie pentru care nu manifestă nici interes și nici aptitudini reale.

3. măsuri medico – psihologice și psihiatrice – ce sunt orientate în direcția depistării și înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală cu conținut patologic care, în anumite condiții, pot favoriza conduita delincventă (depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări ce conduc la luarea de măsuri psihopedagogice sau impun diferite forme de tratament).

4. măsuri juridico – sociale – care să permită creșterea gradului de influențare socială, prin popularizarea legilor sau prin propagandă juridică în general.

Cercetările criminologice au pus în evidență necesitatea ca lupta împotriva fenomenului infracțional să fie dusă nu pe tărâmul sporirii răspunderii juridice a minorilor, ci mai ales în domeniul prevenirii și educării.

În combaterea delincvenței juvenile accentul trebuie să cadă asupra terapiei sociale a fenomenului, terapie bazată pe cunoașterea aprofundată a cauzelor și condițiilor care îl facilitează atât la nivel macrosocial, cât și microsocial și individual.

La nivel macrosocial măsurile de prevenție sunt mai greu de elaborat atâta vreme cât fenomenul nu este suficient de bine cunoscut în toată profunzimea și amploarea sa.

La nivel microsocial apare indispensabilă revitalizarea funcțiilor de bază ale instituțiilor sociale cu rol educativ, în primul rând ale familiei și școlii.

La nivel individual este necesar ca organele judiciare (poliția, parchetul și instanța de judecată) să pună în centrul preocupărilor lor problema individualizării sancțiunii.

CAPITOLUL III

DELICVENTA JUVENILA

III.1. POTENȚIALUL DELINCVENȚIAL ȘI POSIBILITĂȚILE INVESTIGATIVE

Psihologia judiciară este una dintre ramurile aplicative ale psihologiei, rolul ei fiind nu numai de a contura explicațiile privind diferite aspecte ale conduitei deviante și infracționale, ci și de a se implica efectiv în a realiza anumite obiective ale activității organelor judiciare. Această intervenția și acest ajutor oferit vizează atât rezolvarea cauzelor judiciare, cât și activitatea preventivă.

Întrucât delincvenții și infractorii prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale care-i diferențiază de categoria subiecților conformiști, se pune problema, pe de o parte, a posibilităților de depistare a acelor caracteristici (potențial delincvențial) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale și, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării pe cât posibil a „tratamentului educativ”, reeducativ și recuperativ pentru reabilitarea și reinserția socială a acestuia.

Rezultatele acțiunii de măsurare a potențialului delincvențial poate avea următoarele întrebuințări:

Identificarea predelincvenților în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;

Îmbunătățirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;

De a determina care dintre infractorii condamnați pot fi eliberați condiționat și ce măsuri de supraveghere trebuie asigurate;

De a oferi o măsură imediată a eficienței unui program de reabilitare și prevenție.

În ceea ce privește mijloacele investigative utilizate, menționăm că există o mare varietate, un loc important deținându-l instrumentele psihodiagnostice, adică testele psihologice.

„Testul… este o probă determinată ce implică o sarcină de efectuat, identică pentru toți subiecții examinați cu instrumente precise pentru aprecierea succesului sau a eșecului sau pentru notația numerică a reușitei” (H. Pieron).

Pentru Pierre Pichot, testele sunt considerate a fi „instrumente de lucru standardizate ce servesc în calitate de stimuli pentru comportament. Acest comportament este evaluabil prin comparație statistică cu acel al altor subiecți aflați în aceeași situație, permițându-se astfel clasificarea celor examinați, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere tipologic”.

O definiție asemănătoare o oferă A. Anastasi: „testul este o măsură obiectivă și standardizată a unui eșantion de comportament”.

Având în vedere mai ales funcția de predicție a testului, Alain Sarton îl considera ca fiind o probă ce permite ca, pornindu-se de la un comportament observat al unui subiect dat să se determine comportamentele uzuale, inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului considerat.

În concepția lui P. Oleron, testele, în calitatea lor de instrumente fundamentale ale psihologiei aplicate, se pretează la cercetare datorită posibilităților pe care le oferă la examinare a numeroși indivizi în situații uniformizate.

Pentru H. Wallon, un test este „o experiență sau un instrument de experiență”, considerând că „geniul experimentatorului se măsoară după fecunditatea experienței”.

Testele ne oferă informație în legătură cu „echipamentul” psihologic al individului (trăsături psihice, capacități și abilități, aptitudini, trăsături de personalitate, temperament, caracter, etc.). Numărul lor este foarte mare, iar clasificarea lor se poate face în funcție de mai multe criterii. Cel mai important dintre acestea se referă la obiectivul urmărit prin măsurare.

Astfel, putem diferenția următoarele categorii de teste:

Teste pentru abilități senzorio-motorii

Teste de atenție

Teste de memorie

Teste de aptitudini

Teste de inteligență

Teste pentru măsurarea temperamentului, caracterului

Teste de personalitate

Teste proiective

Teste pentru măsurarea sociabilității, etc.

În funcție de necesități, în domeniul psihologiei judiciare se poate folosi orice categorie de teste pentru a cunoaște cât mai bine profilul psihocomportamental al subiectului delincvent sau infractor (în vederea elaborării unui sistem recuperativ corespunzător) sau al subiectului nedelincvent (în vederea formulării unor judecăți predictive referitoare la conduita lui antisocială potențială și, totodată, în vederea luării unor măsuri de prevenție).

Informația privind caracteristicile psihocomportamentale ale subiectului este oferită nu numai de către teste, ci e poate fi recoltată și cu ajutorul altor metode cum r fi: anamneza, convorbirea, observația, ancheta (pe bază de interviu și pe bază de chestionar), scale de atitudini și de apreciere, teste sociometrice, etc. De asemenea, cu bune rezultate, poate fi folosit și experimentul psihologic.

În domeniul psihologiei judiciare, ca și alte domenii ale psihologiei aplicate, se respectă „regula” mai generală care stă la baza creșterii gradului de obiectivitate și credibilitate a informației de natură psihologică referitoare la un subiect – folosirea a mai multor metode, făcându-se corelații între elementele informative oferite de către acestea. Pe de altă parte, este bine să se evite cât mai mult posibil fenomenul de fetișizare a unor metode, cum ar fi, de exemplu, cazul testelor. Trebuie manifestată o grijă deosebită pentru interpretarea rezultatelor obținute, specialistul dominând în cea mai mare măsură informațiile furnizate.

Atât la noi în țară, cât și în străinătate, cel mai frecvent sunt folosite în domeniul psihologiei judiciare testele de personalitate și testele proiective. Cea de a doua categorie favorizează evidențierea tendințelor manifestate de individ spre devianță, spre activitatea antisocială. Specificul acestor mijloace investigative constă în faptul că ele incită subiectul să se proiecteze în diferite manifestări ale personalității sale.

Tehnica proiectivă constă în observarea reacțiilor la prezentarea anumitor imagini și obiecte care ne permit să vedem cum și cu ce aspect din mediu se identifică subiectul și să desprindem semnificațiile acestor identificări.

Din categoria largă a tehnicilor proiective, în domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate mai frecvent următoarele:

Testul Rorschach, denumit și „testul petelor de cerneală” (Rorschach Inkblot Test), aparține psihologului elvețian Herman Rorschach (1921). Acest instrument psihodiagnostic cuprinde 10 planșe cu pete de cerneală simetrice, colorate și necolorate. Sunt 3 categorii de pete: negre cu nuanțe de gri (5), negre cu nuanțe de roșu (2) și colorate (3). Sarcina subiectului constă în faptul că el trebuie să spună ce anume îi sugerează fiecare pată în parte.

Pentru interpretarea răspunsurilor se folosește cu cod topologic, iar în baza celor 10 planșe se pot obține în general până la 250 de răspunsuri. În analiza rezultatelor interesează faptul dacă subiectul se refere în interpretare la ansamblul petelor sau la unele detalii, dacă atribuie formelor percepute identități vegetale sau animale. De asemenea, interesează raporturile dintre forme și culori ce intervin în răspunsuri, originalitatea sau banalitatea răspunsurilor, etc.

Pentru testul Rorschach interesează în cotație și interpretare anumite caracteristici:

modul de aprehensiune (percepere)

determinanții prin care se fac referiri la caracteristici de formă;

conținut;

relatare clar-obscur;

rezonanța intimă;

Un grafic favorizează raportarea numărului de interpretări de planșe la totalul răspunsurilor pentru fiecare planșă (se cotează timpul total, timpul mediu de răspuns, numărul total de banalități și totalul răspunsurilor, inclusiv răspunsurile originale).

În concepția lui Rorschach caracterul subiectului constă dintr-o anumită proporție între introversiune (mișcarea obiectelor) și extroversiune (culoarea lor).

Plecând de aici, el a alcătuit următoarea tipologie:

intratensivi (culoarea este mai puțin vizibilă decât mișcare) caracterizați prin: viață interioară bogată, voință, imaginație, relații puternice;

extratensivi (mișcarea este mai puțin vizibilă decât culoarea), caracterizați prin: sociabilitate, simț practic;

ambi-egali (mișcarea este egală cu culoare), caracterizați prin: dotare interioară bună și echilibru psihic adecvat;

coartați (pentru care nu există semnificații nici în culoare, nici în mișcare), caracterizați prin: pedanță, rezonanță afectivă slabă, melancolie, deprimare.

Acest test, după cum afirmă unii autori, pun în evidență tipul de aprehensiune (adică de organizare a percepției pe aspectele analitice de conținut), tipul de rezonanțe intime, interesele, tendințele nevrotice, tensiuni conflictuale minore și majore, aspecte ale inteligenței, etc.

Asemănător cu testul Rorschach, și construit pe același principiu, este testul „petelor de cerneală” al lui Holtzman. Acesta cuprinde 2 serii de planșe (A și B), fiecare cuprinzând 47 de planșe, cu pete de cerneală neagră și colorată (policromă). Întrucât primele două planșe sunt folosite pentru instructaj și adaptare, iar subiectul trebuie să interpreteze petele dând pentru fiecare planșă un singur răspuns, în total se vor obține și se vor cota 45 de răspunsuri pentru fiecare serie. Pentru fiecare planșă există 22 variabile în vederea cotării (inclusiv cele din testul Rorschach cum ar fi localizarea, determinanții, conținutul). Nota totală pentru fiecare variantă este suma celor 45 de note particulare.

T.A.T. sau „Testul de apercepție tematică” (Thematic Apperception Test) este creat inițial de către Christina D. Morgan și Henry A. Murray în 1935 și definitivat, în 1943, de către H. A. Murray.

El constă din 30 de planșe sau ilustrații (din care se aleg însă, după caz, 20 de planșe care se prezintă în două serii), care cuprind anumite personaje aflate într-o situație ambiguă, iar subiectul are sarcina de a povesti istorioare corespunzătoare situațiilor prezentate prin imagini și inventate sub impulsul momentului.

În fața planșei, subiectul va manifesta tendința de a integra în interpretarea situației prezentate propria sa experiență și existență, cerințele de moment conștiente și inconștiente. În felul acesta, testul permite evidențierea și descifrarea unor tendințe latente constând în: forme agresive, autoagresive, dominație, supunere, protecție, independență, dependență, etc Există și un sistem de interpretare de 5 puncte ale răspunsurilor și anume: 1 eroii povestirii (cu care se identifică subiectul în mod cert); 2. trebuințele (eroului principal și ale altora); 3. forțele ce acționează asupra eroilor; 4. tema generală a istorioarei elaborate de subiectul considerat; 5. deznodământul.

În relatarea făcută de subiect interesează, de asemenea, o serie de aspecte precum: forma relatării, lungimea ei, gradul de organizare, orientarea, detaliile.

Testul „Szondi”, inventat și construit de către psihologul de origine maghiară Leopold Szondi, în 1937, are la bază așa-numita teorie a destinului. Metoda de diagnostic oferită se ocupă de psihologia profundă care ajută la lămurirea următoarelor fapte: 1. aspirațiile pulsionale inconștiente ale subiectului; 2. luarea de poziție inconștientă a Eu-lui față de pericolul pulsional; 3. dialectica dintre pulsiuni și Eu.

În concluzie, această metodă înfățișează psihologului procesele inconștiente ale destinelor, pulsiunilor și Eu-lui. Testul „Szondi” cuprinde 6 serii a câte 8 fotografii ale unor bolnavi psihici (sau a unor persoane care suferă de „maladii pulsionale”), în total 48 de fotografii.

Subiecții au sarcina de a alege din cele 6 serii câte 2 fotografii cu figuri ce le consideră simpatice și 2 fotografii cu figuri ce le consideră antipatice. În urma administrării testului, subiectul alege 24 de fotografii.

Alegerile făcute pun în evidență un profil pulsional, Szondi stabilind 4000 de profiluri. El stabilește 4 grupe pulsionale pe care le numește „vectori pulsionali” și care evidențiază un cuantum pulsional delimitat, având direcție pulsională particulară, direcție în care se manifestă trebuințele și aspirațiile pulsionale:

Vectorul S (pulsiune sexuală);

Vectorul P (pulsiune paroxismală, de surpriză, de protecție etică);

Vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui);

Vectorul C (pulsiune de contact).

La acești vectori, Szondi raportează 8 trebuințe pulsionale specifice, pe care le numește „factori pulsionali”:

1. vectorul S cu trebuința pulsională: h (homosexualitate)

s (sadism)

2. vectorul P cu trebuința pulsională: e (epilepsie)

h (isterie)

3. Vectorul Sch cu trebuința pulsională: k (schizocatatonică)

p (schizoparanoică)

4. vectorul C cu trebuința pulsională: d (stare depresivă)

m (stare maniacală)

La rândul lor, acești factori pot avea valori pozitive sau negative, rezultând astfel 16 tendințe pulsionale, pentru cei 4 vectori pulsionali.

Pentru diagnostic, alegerea făcută de subiect este interpretată atât din punct de vedere cantitativ, cât și al direcției tendinței. Se disting 3 feluri de alegeri:

Reacția medie (când se aleg 2-3 imagini ale unui factor);

Reacția „vid” sau zero, când nu se alege nici o imagine;

Reacția plină (când alege cel puțin patru imagini ale unui factor)

Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere (reacția zero) semnifică „manifestarea pulsională prezentă”.

Reacția „plină” poate avea două feluri de semnificații: 1. relevă factorul cel mai dinamic dintre tendințele pulsionale non-manifeste (ce determină direcția de alegere pulsională); 2. decelează tendințele pulsionale premanifeste, aproape de exteriorizare.

Se pot distinge 3 feluri de reacții pline:

reacția simpatică (+);

reacția antipatică (-);

reacția ambivalentă (+); Reacțiile „0” și „plină” se deosebesc practic doar din punct de vedere dinamic.

Ele reprezintă de fapt două faze succesive: acumularea maximală a unei tendințe pulsionale și apoi descărcarea.

Reacția „0” semnifică tendința care, datorită descărcării și-a pierdut activitatea dinamică, în momentul considerat. Reacția „plină”, ca „încărcătură” de tendințe pulsionale, ce nu pot fi satisfăcute în prezent, este o stare care poate fi depășită de către subiect prin două mecanisme:

1. exteriorizare – descărcare (calea reacției premanifeste, care precede satisfacția directă);

2. interiorizare spre instanțe psihice mai profunde, sau refularea din concepția psihanalitică.

Această metodă își găsește o largă utilitate în psihologia criminală.

Testul Rosenzweig face parte din categoria tehnicilor proiective interpretative, cu material psihosocial, cuprinzând 24 de imagini desene. În fiecare dintre ele sunt reprezentate două personaje în situații de frustrare de tip curent. Exemple. A) se vede o mașină cu două personaje din care una cere scuze unui pieton pe care l-a stropit cu noroi. Subiectului i se cere să precizeze, în chenarul gol, ce ar răspunde dacă ar fi cel frustrat (cel care a fost stropit); B) o tânără spune alteia: „E groaznic, ați spart tocmai vasul preferat al mamei mele”. În chenarul gol, subiectul trebuie să răspundă în replică la această propoziție plină de reproșuri deghizate.

Ipoteza fundamentală care stă la baza testului se referă la ideea că violența conduitelor agresive este direct proporțională cu intensitatea motivației frustrante. Răspunsurile primite la cele 24 de desene pot fi clasificate în 3 tipuri: extrapunitive, intrapunitive, impunitive. În funcție de aceste răspunsuri, se stabilesc 3 tipuri de reacții: de predominanță a obstacolului, de apăsare a Eu-lui și de persistență a cerințelor sau a necesității.

Combinarea acestor 6 categorii conduce la constituirea a 9 factori care pot fi cotați.

În interpretarea rezultatelor testului Rosenzweig se calculează și indicele de conformitate la grup sau G.C.R. (Group Confomity Rating) care are drept scop măsurarea conformității răspunsurilor subiectului, cu cele ale mediei populației.

În domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate frecvent testele sau chestionarele de personalitate, cum ar fi: M.M.P.I.(Inventarul de personalitate multifazic), 16 P.F. Cattel, C.P.I. (Inventarul de personalitate California), P.I.C. (Inventarul de personalitate pentru copii), etc. Deși greoaie în aplicare, deoarece conțin un număr foarte mare de întrebări (ex. M.M.P.I. cuprinde 550 de întrebări), ele sunt foarte utile, întrucât scot în evidență profilul psihologic al subiectului și, totodată, tendințele dominante pe care acesta le manifestă în plan comportamental.

III.2. MĂSURAREA POTENȚIALULUI DELINCVENȚIAL VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA EXIGENȚELOR ȘTIINȚIFICE

Utilitatea mijloacelor psihodiagnostice pentru cunoașterea individului uman în orice context al activității socio-profesionale nu mai trebuie demonstrată. Și aceasta este valabilă, desigur, și pentru domeniul psihologiei judiciare. Dar în cazul în care se ignoră respectarea cerințelor și rigorilor științifice adresate acestor metode, ele își pierd din valoare și utilitate, făcând serioase deservicii activității practice și cercetării științifice. A. Binet avertiza încă de la începutul secolului XX că testul nu este precum un simplu cântar pe care te urci și constați imediat ce greutate ai.

În felul acesta, „părintele” psihotehnicii dorea să avertizeze din timp pe toți cei ce vor utiliza teste să manifeste o precauție deosebită.

Mijloacele diagnostice utilizate trebuie să răspundă pozitiv la două cerințe majore:

fidelitate (reliability), adică testul trebuie să manifeste constanță pe linia informației furnizate asupra unui subiect testat în momente diferite;

validitatea sau proprietatea testului de a măsura ceea ce-și propune să măsoare, adică informația oferită de către test în legătură cu anumite trăsături psihice ale subiectului trebuie să fie confirmată de către conduita acestuia în cadrul unei activități viitoare în raport de care s-a făcut testarea. Informațiile furnizate de teste apar în calitate de predictori, adică ei anticipă un anumit randament, o anumită conduită viitoare. Rezultatele, randamentul, conduita subiectului în etapa ulterioară a confruntării directe cu activitatea pentru care s-a făcut testarea reprezintă criteriul. Un test este valid atunci când există o corelație pozitivă între predictoriu și criteriu.

În cadrul psihologiei judiciare, în acțiunea de măsurare a psihologiei subiecților, orice indicator al potențialului delincvențial este un predictor posibil al comportamentului, iar comportamentul la rândul lui constituie criteriul. În măsura în care există o înaltă corelație între scorurile privind predictorul și scorurile privind comportamentul sau criteriul, se poate considera că predictorul este valid. Pe de altă parte, când scorurile privind criteriul descriu în mod clar un comportament infracțional, criteriul poate fi considerat valid.

Pentru a dovedi validitatea, predictorul și criteriul trebuie să fie sigure, demne de încredere, adică să dovedească fidelitate.

Un predictor dovedește fidelitate dacă scorurile sunt relativ neschimbate atunci când indivizii sunt măsurați a oua oară după scurgerea unei anumite perioade de timp.

La rândul ei, fidelitatea este de mai multe feluri:

fidelitatea test – retest, care presupune aplicarea aceluiași instrument de diagnoză în momente diferite și calcularea valorii coeficientului de corelație pentru cele două scoruri obținute;

fidelitatea tip formă alternativă, presupune utilizarea a două instrumente similare (forme alternante) în momente diferite. Se calculează corelația dintre scorurile rezultate;

fidelitatea divizării în jumătate, presupune calcularea coeficientului de corelație dintre rezultatele obținute la cele două părți sau jumătăți ale instrumentului de diagnoză.

În ceea ce privește validitatea, care reprezintă cea de a doua însușire metrologică importantă a mijloacelor de diagnoză psihică, trebuie să deosebim validitatea predictivă de validitatea concurentă. Un prim criteriu l-ar constitui timpul, în sensul că validitatea predictivă vizează relațiile dintre test și criteriu (ce sunt plasate diferit în timp), iar validitatea concurentă vizează relațiile dintre acestea în aceeași unitate de timp. În anumite situații, validitatea concurentă este folosită numai ca un substituit pentru validitatea predictivă. Distincția logică dintre cele două tipuri de validitate este bazată nu atât pe timp, ci, mai ales, pe obiectivele testării. Validitatea concurentă este relevantă pentru testele folosite în vederea diagnozei statutului existent, mult mai mult decât predicția unor rezultate și a unor conduite viitoare.

În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictivă este necesar să se măsoare subiecții în două perioade de timp diferite (de exemplu în copilărie, apoi în perioada adolescenței). Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecții delincvenți și cei nedelincvenți. În acest caz, o măsură a potențialului delincvențial nu are o validitate concurentă când ea poate să distingă între criminali cunoscuți și persoane normale.

În cercetările efectuate de-a lungul timpului de psihologi, subiectul cel mai des întâlnit legat de cercetarea potențialului delincvențial este predicția comportamentului social viitor al unor copii și adolescenți.

III. 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ

În știința contemporană analiza etiologică a fenomenului infracțional în rândul minorilor cunoaște două orientări principale: una psihologică și una sociologică

Orientarea psihologică se manifestă printr-o abordare individuală a comportamentului și a particularităților psihice ale tânărului delincvent, încercând să explice devianța penală prin tulburări de comportament și de personalitate.

Orientarea sociologică atribuie geneza delincvenței juvenile condițiilor mediului social și cultural, considerând că aceasta este un efect al conflictelor și contradicțiilor din cadrul sistemului social.

Toți cercetătorii care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au pus în evidență existența unui "profil psihologic" al acestuia: înclinație către agresivitate (latentă sau manifestă), bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate, instabilitate emoțională generată de carențe educaționale și de fragilitatea eului, inadaptare socială provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate pe care individul caută să-l reprime fie prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj, fie prin evitarea formelor organizate de viață și activitate, conduită duplicitară manifestată în discordanța dintre planul comportamentului intim în care se pregătește infracțiunea și planul de relație cu societatea prin care își trădează infracțiunea, dezechilibru existențial exprimat prin patimi, mici perversiuni, etc.

J. S. Peters arată că nevârstnicii și tinerii care au venit în conflict cu normele legale morale prezintă drept caracteristici distincte atât atitudini nefavorabile față de legi și de muncă, cât și față de ei înșiși, de părinți și alte persoane. Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experiențe neplăcute și care simte că trăiește într-o lume disconfortantă, amenințătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă – fie că a avut destule contacte neplăcute cu alți oameni, fie că pe toți îi consideră asemănători – el nu-i apreciază pe alții și nici nu pune prea mult preț pe opinia lor.

W. W. Wattenberg face o interesantă clasificare a delincvenței juvenile care pleacă de la cele șase structuri de reacție comportamentală, așa cum sunt ele înscrise în Manualul statistic și diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociația psihologilor americani:

– reacția hiperkinetică – copii cu afecțiuni neurologice minime

– reacția de retragere – pentru copiii ai căror părinți au o conduită neadecvată față de el

– reacția superanxioasă – pentru copiii cărora li se impune să realizeze achiziții comportamentale la standarde înalte

– reacția agresivă nesocializată – în cazul respingerii parentale

– reacția de evadare – ca reacție la respingerea parentală integrală

– reacția grupului delincvent – ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenței în absența supravegherii paterne.

Alți autori consideră necesar ca în definirea delincvenței să se pornească de la conceptul de "maturizare socială" . Din această perspectivă delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare în societate, intrând în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.

Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita – în mod activ și dinamic – la cerințele relațiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic.

Caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apare în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală cât și una afectiv-motivațională și caracterială.

IV. MĂSURILE EDUCATIVE APLICABILE MINORILOR

VI.1. NOȚIUNEA ȘI CADRUL MĂSURILOR EDUCATIVE

Combaterea criminalității în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislației penale, unele probleme speciale, cu totul deosebite de problemele care se pun privitor la cunoașterea fenomenului infracțional în rândul adulților.

În lupta contra infracțiunilor săvârșite de minori a trebuit să țină seama de faptul că, în perioada de formare și dezvoltare prin care trec, ei nu posedă același discernământ ca majorii și că ei sunt mult mai receptivi la influențele care se exercită asupra lor, de faptul că minorii au o experiență mai redusă de viață putând cădea mai ușor în greșeală și mai ales de faptul că ei pot fi mai ușor reeducați și redați familiei și societății.

Infractorii minori, la care se referă măsurile educative, sunt infractorii minori care răspund penal.

Este vorba despre infractorii minori care au împlinit vârsta de 14 ani și au săvârșit faptele cu discernământ și cei care au împlinit vârsta de 16 ani și care răspund întotdeauna penal. (art.99, alin.2 și 3 C. pen.).

Minoritatea durează până la vârsta de 18 ani.

Minorilor infractori care răspund penal, prin noul Cod penal, li s-a creat un regim special. acest regim special constă, în primul rând, în aceea că minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse, art.100, alin.1 C. pen. prevăzând expres "față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă".

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea și reeducarea acestora prin instruirea școlară și profesională, prin cultivarea în conștiința acestora a respectului față de valorile sociale.

Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecințele răspunderii penale și se iau numai dacă minorul a săvârșit o infracțiune.

Scopul măsurilor educative este de a educa și reeduca minorul care a săvârșit o infracțiune, de a asigura o schimbare în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri școlare și profesionale care să-i permită o deplină integrare în viața socială.

Măsurile educative, ca sancțiuni specifice aplicabile minorilor, au căpătat o reglementare distinctă de celelalte sancțiuni de drept penal prin dispozițiile Codului penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Pentru o perioadă (1977-1992) pentru minori era instituit un sistem de sancționare prin Decretul 218/1977, alcătuit exclusiv din măsuri educative, argumentat atunci că, pentru combaterea criminalității în rândul minorilor nu este necesar să li se aplice pedepse. Dacă li s-ar aplica pedeapsa cu închisoarea, aceasta ar avea consecințe nefaste asupra evoluției psihicului și personalității acestor minori, având în vedere contactul acestora cu infractori înrăiți. Prin Legea 104/1992 acest decret a fost abrogat și s-a revenit la vechiul sistem.

Sistemul de sancționare prevăzut de Codul penal român este un sistem mixt, adică cuprinde atât măsuri educative cât și pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse față de un minor pentru infracțiunea săvârșită era lăsată la aprecierea instanței de judecată. În lege s-a prevăzut, de principiu, că "pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului" (art.100 alin.2 C. pen.).

Măsurile educative constituind sancțiuni specifice minorilor, adică destinate acelor persoane care nu au atins încă deplinătatea facultăților bio-psihice, înseamnă că ele nu pot fi luate decât față de făptuitorul care a păstrat calitatea de minor și la data pronunțării măsurii educative. mai mult decât atât, odată măsurile luate, ele nu pot dura, de regulă, decât până la majoratul făptuitorului, deoarece mijloacele folosite în executarea acestor măsuri sunt și ele specifice minorilor. Numai în cazurile de excepție, prevăzute de lege în mod expres, durata măsurii educative se poate prelungi după majorat.

Potrivit art.101 C. pen. față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care răspund penal se pot lua următoarele măsuri: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ.

IV.2. MUSTRAREA

În scara măsurilor educative mustrarea se situează pe prima treaptă, ea fiind cea mai ușoară dintre sancțiunile de drept penal care se pot aplica minorilor.

Potrivit art.102 C. pen. mustrarea "constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuși atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă".

Mustrarea este o măsură cu caracter moral și constă nu numai într-o simplă dojenire, admonestare, ci și în avertizarea cu privire la comportamentul viitor. Minorul este pus în situația de a-și da seama că a săvârșit o faptă neîngăduită de lege. El este sfătuit ca în viitor să aibă o conduită mai bună, să se îndrepte, în caz contrar consecințele fiind mai grave decât o mustrare.

Din practică s-a dovedit că o mustrare care este adaptată personalității minorului și pe care acesta o percepe nu numai ca o dojană ci și ca stimulare pentru un comportament mai bun prin încrederea insuflată în posibilitatea lui de îndreptare, poate avea rezultate bune.

În lege nu sunt prevăzute anumite tipuri de infracțiuni pentru care se pot lua măsura educativă a mustrării, dar este de la sine înțeles că aceasta se ia pentru faptele ușoare, pentru minorii care săvârșesc pentru prima dată o infracțiune și, mai ales, pentru acei minori care au săvârșit fapta în mod accidental.

În practica și literatura juridică s-a pus problema dacă un minor poate fi sancționat de două ori cu măsura educativă a mustrării.

După unii autori aceasta nu trebuie luată decât pentru prima faptă pe care un minor o săvârșește și în caz excepțional atunci când fapta săvârșită după precedenta mustrare nu indică o perseverență pe calea rea, ci o simplă întâmplare suferită, un accident.

Plenul fostului Tribunal Suprem a fost de altă părere arătând că în lege se prevede expres că în cazul în care minorul va persevera în comiterea de infracțiuni, față de acesta se vor lua măsuri educative mai severe sau i se aplica o pedeapsă.

Măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată unui infractor care a săvârșit fapta în perioada minorității, iar la data pronunțării hotărârii judecătorești este major pentru că măsurile educative nu pot fi luate față de persoane care nu au calitatea de minor la data pronunțării hotărârii și în timpul executării acesteia.

Potrivit art.487 C. pen. atunci când s-a luat față de un minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Atunci când această măsură nu se poate pune în executare în aceeași ședință, se va fixa un termen pentru când se dispune aducerea minorului.

Hotărârea prin care față de un minor se ia măsura educativă a mustrării este nu numai pronunțată ci și executată de către instanța de judecată.

IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ

Libertatea supravegheată este a doua măsură educativă în ordinea gravității, ea situându-se între mustrare și internarea într-un centru de reeducare.

Această măsură educativă este prevăzută în art.103 C. pen. și constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub atenta supraveghere a unei persoane anume desemnate de către instanța de judecată, în scopul îndreptării acestuia.

Prin această măsură se urmărește corijarea minorului ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală de o gravitate medie prin supunerea acestuia la o disciplină controlată, fără a-l scoate din mediul său școlar sau familial.

Măsura educativă a libertății supravegheate se poate lua numai pentru o perioadă fixă de timp – un an – și nu se poate prelungi dincolo de ajungerea la majorat. Deși legea nu prevede expres ce vârstă trebuie să aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertății supravegheate, din ansamblul dispozițiilor art.103 C. pen. rezultă implicit că libertatea supravegheată nu poate fi luată decât față de un minor care nu a depășit vârsta de 17 ani.

Dacă în raport cu vârsta minorului la data pronunțării hotărârii, durata de un an prevăzută în alin.1 al art.103 C. pen. nu poate fi asigurată, instanța trebuie să aplice o altă măsură educativă.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție în soluționarea recursului în anulare împotriva S.p. nr.399/1993 a Jud. Sect.I București prin care se lua față de inculpatul minor M.I., care la data pronunțării hotărârii avea vârsta de 17 ani și 7 luni, măsura educativă a libertății supravegheate pe timp de un an.

Conținutul acestei măsuri este realizat prin supravegherea minorului. Persoanele care pot exercita supravegherea sunt enumerate de către legiuitor ca și instituțiile cărora li se pot încredința sarcina supravegherii. Potrivit art.103 "supravegherea poate fi încredințată părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui" atunci când instanța apreciază că aceștia sunt în măsură să asigure supravegherea în condiții satisfăcătoare.

În cazul în care acestor persoane le lipsesc posibilitățile de ordin material, intelectual sau moral instanța poate dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferință o rudă apropiată, atunci când aceasta o cere, sau unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Instanțele judecătorești trebuie să se preocupe în mod deosebit de alegerea persoanei sau instituției care va supraveghea minorul, pentru că de această alegere va depinde în mare măsură rezultatele care se obțin.

Părinții, tutorele sau înfietorul sunt obligați să accepte sarcina de supraveghere a minorului atunci când instanța dispune astfel, spre deosebire de persoanele de încredere care o pot refuza.

De asemenea, atunci când instanța încredințează supravegherea minorului unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor, aceasta nu o poate refuza, dar se apelează la aceste instituții doar în mod excepțional, atunci când celelalte persoane nu asigură condiții satisfăcătoare.

În alin.2 al art.103 sunt înscrise obligațiile pe care le are persoana fizică sau juridică, căreia i s-a încredințat supravegherea minorului: de a supraveghea permanent minorul și de informa instanța atunci când acesta are o conduită necorespunzătoare.

Obligația de supraveghere nu trebuie confundată cu supravegherea pe care o exercită în mod curent un părinte (tutore sau înfietor) asupra copilului său.

Supravegherea instituită de lege și impusă prin hotărâre judecătorească are un caracter special necesitând un plus de stăruință și de rigoare. Această supraveghere se face în scopul îndreptării minorului.

Cea de a doua obligație pe care instanța o impune este aceea de a i se aduce la cunoștință de îndată comportarea necorespunzătoare a minorului. Atunci când persoana căreia i s-a încredințat supravegherea a constatat că minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele sau a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală în decursul termenului de încercare, aceasta trebuie să înștiințeze instanța care a luat această măsură. Informarea instanței trebuie să se facă amănunțit, astfel încât, împreună cu datele pe care le solicită de la autoritatea tutelară, autoritatea școlară sau de la conducerea locului unde minorul muncește, instanța să își poată forma o imagine completă și reală cu privire la comportamentul minorului. Pe baza acestor date instanța de judecată menține sau înlocuiește această măsură.

Termenul de 1 an, în cursul căruia trebuie exercitată supravegherea asupra comportamentului minorului, curge de la data punerii în executare a hotărârii.

În cazul în care sunt prezenți la pronunțarea hotărârii atât minorul cât și persoana care urmează să-l supravegheze, atunci punerea în executare a măsurii libertății supravegheate se face în aceeași ședință. Instanța aduce la cunoștință persoanei care urmează să-l supravegheze pe minor îndatoririle pe care le are, iar minorului i se va atrage atenția asupra comportamentului viitor arătându-i-se consecințele unui comportament negativ și sfătuindu-l să-și îndrepte conduita.

Dacă punerea în executare a măsurii nu a putut avea loc în aceeași ședință, aceasta se amână la o dată la care se va cita persoana care urmează să-l supravegheze pe minor și se va dispune aducerea minorului.

De asemenea, instanța poate să îi impună minorului ca, pe perioada măsurii libertății supravegheate, să respecte una sau mai multe obligații. Aceste obligații pot fi: să nu frecventeze anumite locuri stabilite de către instanță, să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public pe care o fixează instanța, cu o durată între 50 și 200 de ore, maximum 3 ore pe zi după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță (art.103, alin.3 C. pen.)

Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a încredințat supravegherea și școala în care învață minorul ori unitatea în care acesta lucrează, și după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță, încunoștințate în acest scop de instanța judecătorească (art.103, alin.5 C. pen.). Durata de 1 an pe care se ia măsura libertății supravegheate are caracterul unui termen de încercare. dacă minorul lăsat în libertate supravegheată are o bună conduită, la împlinirea termenului de 1 an cauza judiciară este considerată ca definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept.

Dacă, dimpotrivă, în cursul intervalului de 1 an minorul se sustrage de la supraveghere, dispărând sau vagabondând, ori dacă refuză să se supună îndrumărilor și sfaturilor primite, sau dacă are purtări rele care indică că măsura nu a avut efecte pozitive, ori dacă a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanța care a luat măsura dispune din oficiu ori la sesizarea persoanei care exercită supravegherea revocarea măsurii libertății supravegheate și ia față de minorul înrăit o măsură educativă privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare.

Dacă fapta pe care a săvârșit-o minorul în termenul de 1 an este o infracțiune, instanța are latitudinea de a lege între măsura educativă a internării într-un centru de reeducare și o pedeapsă. revocarea și înlocuirea măsurii libertății supravegheate pot fi dispuse și după expirarea termenului de 1 an, pentru cauze care s-au produs înăuntrul termenului. Potrivit art.487 C. proc. pen. revocarea măsurii libertății supravegheate este de competența instanței care a pronunțat această măsură.

IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

În scara măsurilor educative prevăzute de art.101 C. pen., a treia măsură educativă ce se poate lua față de minorul infractor este internarea într-un centru de reeducare.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare este prevăzută în art.104 C. pen., este o măsură privativă de libertate care se aseamănă cu sancțiunile privative de libertate aplicabile minorilor și se aplică minorilor care au săvârșit fapte cu grad de pericol social ridicat și față de care celelalte măsuri educative – mustrarea și libertatea supravegheată – nu ar putea duce la îndreptarea minorului.

Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare aflat în subordinea Ministerului de Justiție în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Dacă internarea nu ar privi decât reeducarea morală a făptuitorului, acesta i-ar dăuna, datorită faptului că minorul este la o vârstă la care ar trebui să i asigure o instrucție corespunzătoare.

De aceea prin internarea într-un centru de reeducare se urmărește nu numai reeducarea morală ci și formarea profesională și intelectuală astfel încât, la ieșirea din centru, minorul să își poată câștiga existența în mod onest și totodată util pentru societate.

Prin privarea de libertate pe care o implică și prin regimul de disciplină riguroasă la care este supus minorul, internarea într-un centru de reeducare are și o evidentă latură coercitivă care, fără a-i afecta caracterul preponderent educativ, impune ca ea să nu fie luată decât atunci când celelalte măsuri educative, mai ușoare, ar fi lipsite de eficiență.

Măsurile educative constituind sancțiuni specifice minorilor, adică destinate persoanelor care nu au atins încă deplinătatea facultăților bio-psiho-fizice, înseamnă că ele nu pot fi luate decât față de făptuitorii care au păstrat calitatea de minor la data la care se pronunță măsura educativă.

Ca toate măsurile educative, măsura internării într-un centru de reeducare nu se poate lua decât față de făptuitorul care, la data pronunțării acestei măsuri, nu a ajuns la majorat, respectiv nu a împlinit 18 ani. Acest lucru reiese din dispozițiile care reglementează măsura internării cuprinse în art.104 și care prevăd că pentru această măsură se ia în scopul reeducării "minorului" și "față de minorul" pentru care celelalte măsuri sunt neîndestulătoare (alin.2) precum și din dispozițiile art.106 alin1 care prevăd că măsura internării nu poate dura "decât până la împlinirea vârstei de 18 ani". Dacă făptuitorul era minor la data la care a săvârșit fapta, dar până la soluționarea cauzei a devenit major, față de acesta nu se mai poate lua măsura internării ci se va aplica o pedeapsă.

Măsura internării într-un centru de reeducare se ia, potrivit dispoziției art.106 alin.1 C. pen. pe o perioadă de timp nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

În alin.2 se prevede că la data când minorul devine major instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de 2 ani maxim, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului urmărit.

Perioada de timp necesară pentru reeducarea minorului nu poate fi cunoscută cu anticipație, aceasta depinzând de starea psiho-fizică a fiecărui minor și de educația de care are nevoie.

Nedeterminarea măsurii are deci un caracter relativ pentru că, deși instanța nu fixează durata măsurii, limita superioară și cea inferioară sunt cunoscute. Măsura educativă poate dura maxim 4 ani și minim 2 ani pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani și care au săvârșit fapta cu discernământ.

Instanța nu ar putea pronunța măsura internării într-un centru de reeducare pe un termen fix pentru că astfel s-ar nesocoti rațiunea care a stat la baza dispoziției legale care prevede luarea acestei măsuri " pe un timp nedeterminat" și anume imposibilitatea de a stabili aprioric durata de timp în care un minor se va îndrepta.

În legătură cu vârsta pe care trebuie să o aibă o persoană față de care se ia măsura internării într-un centru de reeducare, legea nu condiționează luarea acestei măsuri decât de stare de minoritate (minori care răspund penal). Cu toate acestea este evident că această măsură nu trebuie luată atunci când minorul se apropie de vârsta de 18 ani. În acest caz scopul măsurii, acela de a-l reeduca, nu s-ar mai putea realiza având în vedere timpul scurt pentru care s-ar lua această măsură, de aceea se impune aplicarea unei pedepse. S-ar putea afirma că instanța ar putea să anticipeze prelungirea internării, dar nu acesta a fost scopul pe care legiuitorul a prevăzut-o.

Prelungirea internării apare ca excepție de la regula potrivit căreia internarea într-un centru de reeducare se poate lua numai în până la împlinirea majoratului și se poate dispune numai dacă se constată că ar fi în defavoarea minorului dacă s-ar întrerupe educația acestuia, dacă s-ar întrerupe procesul de pregătire profesională și școlară.

Prelungirea duratei internării peste momentul la care făptuitorul a devenit major nu trebuie considerată ca o înăsprire a măsurii luată anterior față de fostul minor, ci ca o consecință legală a acesteia.

Spre deosebire de măsura inițială a internării care se ia pe un timp nedeterminat, prelungirea acestei măsuri întotdeauna se dispune pe o perioadă de timp determinată, atât cât se apreciază că mai necesită desăvârșirea reeducării și nu poate depăși, în nici un caz, 2 ani.

Prelungirea internării încetează de drept la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă iar măsura inițială a internării încetează de drept la data când minorul împlinește vârsta de 18 ani.

Instanța competentă să dispună prelungirea internării într-un centru de reeducare este judecătoria sau tribunalul care a dispus și măsura inițială.

Atunci când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa, când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an sau când, din cauza unor împrejurări speciale executarea măsurii ar avea consecințe negative pentru cel împotriva căruia s-a luat măsura, pentru familia sa sau pentru unitatea în care lucrează, executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare se poate amâna sau suspenda. (art.491 C. proc. pen.)

După cum s-a mai arătat, nu poate fi cunoscut de la început timpul care îi este necesar fiecărui minor pentru reeducare dar, din momentul în care se constată că prin comportarea sa minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare și că există premise că reeducarea lui se va putea desăvârși și în afara centrului, apare ca posibilă și "liberarea" minorului din acel centru de reeducare.

Potrivit art.107 C. pen., instanța poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare și dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale.

Termenul de 1 an este considerat ca durată minimă în care se poate stabili îndreptarea comportamentului minorului și, de aceea, liberarea se poate dispune după trecerea acestui an, fie imediat, fie mai târziu, în funcție de îndeplinirea celeilalte condiții. Acest termen de 1 an începe să curgă de la data internării efective în institutul special de reeducare și nu de la data la care această măsură s-a pronunțat sau a fost pusă în executare (prin trimiterea unei copii de pe hotărâre la organul de poliție în raza căruia se află minorul – potrivit art.490, alin.1 C. proc. pen.).

Cea de a doua condiție pe care trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi liberat privește buna comportare a acestuia. "Dovezile temeinice de îndreptare" se referă la comportamentul moral al minorului, la buna purtare de care dă dovadă acesta în viața de zi cu zi din cadrul centrului prin atitudinea pe care o afișează față de ceilalți minori, de personalul de conducere și de cadrele didactice.

Minorul dă "dovezi temeinice de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale" atunci când depune sârguință în însușirea cunoștințelor cu caracter general și profesional predate în centru de reeducare. Buna comportare rezultă din cumularea acestor "dovezi temeinice".

Liberarea se dispune de către instanța care a luat măsura internării pe baza datelor primite de la conducerea centrului. Această liberare are caracterul unei liberări condiționate înainte de a ajunge la termen a măsurii internării, adică înainte de a împlini 18 ani. Dacă minorul căruia i s-a acordat liberarea înainte de a deveni major are o bună conduită, această liberare devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani și măsura internării încetează de drept. Deci oricât de bune ar fi rezultatele reeducării minorului internat, acesta nu poate beneficia decât de o liberare înainte de a deveni major, în timpul liberării măsura internării continuând să rămână în vigoare, cu executarea suspendată, și nu va înceta decât la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor.

În reglementarea instituției liberării legiuitorul a avut în vedere și situația în care buna comportare este dezmințită printr-o conduită necorespunzătoare și astfel în art.108 alin.1 se prevede că "dacă în perioada liberării minorul are purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea".

"Purtarea necorespunzătoare" a minorului constă în fapte sau atitudini din care să reiasă că presupusa lui îndreptare a fost iluzorie, el manifestând dezinteres față de școală și de pregătirea profesională.

Tot în cadrul "purtării necorespunzătoare" intră și săvârșirea de către minor în timpul liberării, din nou, a unei infracțiuni, caz în care instanța poate sau nu să aplice minorului o pedeapsă.

Atunci când se apreciază că este necesară aplicarea unei pedepse, instanța revocă măsura internării într-un centru de reeducare, revocând implicit și liberarea minorului. Atunci când se apreciază că nu este cazul să se aplice o pedeapsă, instanța revocă liberarea menținând în continuare măsura principală a internării într-un centru de reeducare.

Revocarea liberării se dispune de aceeași instanță care a acordat libertatea înainte ca minorul să fi devenit major (Art.492 C. proc. pen.).

În cazul în care minorul care este internat într-un centru de reeducare săvârșește din nou o infracțiune, revocarea sau menținerea măsurii se dispune după aceleași criterii ca și în cazul revocării liberării: dacă este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea se dispune revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare iar dacă aplicarea acestei pedepse nu este necesară, măsura educativă se va menține.

Atunci când instanța apreciază că pentru cea de a doua infracțiune este necesară aplicarea unei pedepse și când se alege pedeapsa cu amenda, măsura educativă a internării nu se revocă, ea putând coexista cu amenda.

Măsura internării într-un centru de reeducare se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărârea prin care s-a luat această măsură la organul de poliție de la locul de unde se află minorul(art.490, alin.1 C. proc. pen.) iar executarea constă în supunerea minorului la regimul prevăzut de lege și durează tot intervalul de timp în care acesta este internat.

În principiu, măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua și față de un minor care a executat anterior o pedeapsă pentru o altă infracțiune dacă gradul de pericol social al noii fapte este scăzut și permite luarea acestei măsuri.

IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV

Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ este cea de-a doua măsură educativă privativă de libertate și, deși în scara măsurilor educative ocupă ultimul loc, aceasta nu constituie o măsură mai aspră decât internarea într-un centru de reeducare.

Măsura internării într-un institut medical-educativ se aseamănă cu cea a internării într-un centru de reeducare prin aceea că ambele sunt privative de libertate și constau în internarea infractorului minor în instituții specializate în vederea îndreptării lui, institutul medical-educativ prezentând un caracter specific. Institutul medical-educativ trebuie să asigure atât tratamentul medical cât și educația necesară.

Internarea într-un institut medical-educativ este măsura prevăzută în art.105 C. pen. care constă în așezarea minorului pe o durată nedeterminată într-un institut medical-educativ în vederea supunerii sale unui tratament medical și unui regim special de educație.

Această măsură are un caracter mixt, atât medical cât și educativ și se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice și/sau psihice are nevoie atât de tratament medical cât și de un regim special de educație.

Ca orice măsură educativă, și măsura internării într-un institut medical-educativ se poate lua numai față de un minor care răspunde penal (art.100, alin.1 C. pen.), adică minorul între 14 și 16 ani dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ sau minorul care a depășit vârsta de 16 ani.

O a doua condiție pe care trebuie să o îndeplinească minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, față de care se ia măsura internării într-un institut medical-educativ este aceea că starea fizică sau psihică în care se află acesta să necesite tratament medical. Această condiție este determinantă în luarea acestei măsuri.

Starea fizică sau psihică la care se referă art.105 este o stare anormală, deficitară și nu are relevanță dacă este congenitală sau survenită. O stare fizică anormală poate consta într-o infirmitate (minorul este orb, olog, surdo-mut, etc.) sau într-o boală gravă (ftizie, paludism, epilepsie, etc.) iar starea psihică anormală poate consta într-o deficiență de ordin intelectiv (debilitate mintală, etc.) sau volitiv (abulie, tulburări de comportament, etc.).

Această stare fizică sau psihică anormală la care se referă art.105 nu trebuie confundată cu alienația mintală, idioțenia, cretinismul sau alte maladii care atrag iresponsabilitatea minorului.

Potrivit art.48 C. pen. persoana iresponsabilă care săvârșește fapte prevăzute de legea penală nu răspunde penal și deci fată de un asemenea minor nu se poate lua măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ.

Instanța determină starea psiho-fizică anormală a minorului ce necesită internarea într-un institut medical-educativ din ancheta socială și din celelalte acte ale cauzei precum și din expertiza medico-legală de specialitate.

Pentru ca față de un minor care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să se poată lua măsura internării într-un institut medical-educativ, starea anormală a acestuia trebuie să existe în momentul luării acestei măsuri și nu are relevanță dacă a existat sau nu în momentul comiterii faptei.

Potrivit art.106 C. pen., măsura internării într-un institut medical-educativ se ia – ca și măsura internării într-un centru de reeducare – pe timp nedeterminat. dar nu poate dura, în general, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Această măsură se ia pe o durată nedeterminată pentru că nu se cunoaște cu anticipație cât timp este necesar pentru înlăturarea stării anormale din punct de vedere fizic sau psihic în care se află minorul, iar în momentul în care această stare care a dus la luarea măsurii a dispărut, internarea trebuie să înceteze și ea îndată. Prin urmare, ar fi greșit ca instanța, atunci când ia măsura internării într-un institut medical-educativ să stabilească o anumită dată precisă la care măsura ar urma să ia sfârșit.

Atunci când cauza care a impus luarea măsurii a dispărut, este necesar ca ridicarea măsurii internării să aibă loc "de îndată" pentru că menținerea acesteia ar putea fi chiar dăunătoare pentru minorul vindecat, care ar urma să rămână în continuare în contact cu minorii deficienți din punct de vedere psiho-fizic.

Cauza care a determinat luarea măsurii educative a internării într-un institut medical-educativ este complexă și constă în necesitatea supunerii minorului la tratament medical pentru a înlătura starea psiho-fizică în care se află acesta, precum și necesitatea supunerii acestuia unui regim special de reeducare datorită carențelor grave de natură educațională pe care acesta le prezintă. prin urmare, ridicarea măsurii poate interveni numai dacă însănătoșirea din punct de vedere medical a minorului coincide cu desăvârșirea educației, existând dovezi temeinice că minorul are o conduită bună, că este sârguincios la învățătură și că își dă silința să capete o pregătire profesională.

Se poate întâmpla însă ca minorul să se însănătoșească din punct de vedere fizic sau psihic, dar să nu fie desăvârșită redresarea lui morală. În acest caz instanța poate să ia față de acest minor, odată cu ridicarea măsurii internării în institutul medical-educativ, măsura internării într-un centru de reeducare. Art.106, alin.1 teza III prevede că această înlocuire se dispune numai "dacă este cazul".

În principiu, măsura internării într-un institut medical-educativ, ca și măsura internării într-un centru de reeducare nu poate dura decât până la majoratul minorului, adică până la atingerea vârstei de 18 ani. Prin excepție, însă, art.106, alin.2, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă această prelungire este necesară pentru realizarea scopului urmărit, adică pentru vindecarea și reeducarea minorului. Prelungirea internării nu se poate dispune anticipat, din momentul luării măsurii inițiale, ci numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 18 ani și se constată că măsura nu a avut asupra minorului rezultatul dorit.

După cum am arătat, măsura internării într-un institut medical-educativ se ia pe o durată nedeterminată; spre deosebire de aceasta, prelungirea măsurii se dispune întotdeauna pe o durată determinată dar care nu poate depăși în nici un caz durata de 2 ani.

Internarea într-un institut medical-educativ încetează de drept la data când minorul a împlinit 18 ani, dacă nu a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri înainte de împlinirea majoratului (ceea ce ar fi dus implicit la încetarea măsurii) și dacă instanța nu dispune prelungirea acestei măsuri. În caz de prelungire, măsura internării încetează de drept la împlinirea duratei fixate de instanță.

Măsura internării într-un institut medical-educativ poate înceta și prin revocare – art.108 C. pen. – dacă în perioada internării minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii. În cazul în care instanța revocă măsura internării într-un institut medical-educativ și îi aplică minorului pedeapsa închisorii, se poate lua față de minor măsura de siguranță a obligării la tratament medical (art.113 C. pen.).

În principiu, față de un minor se poate lua atât o măsură educativă cât și o măsură de siguranță. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ este compatibilă cu măsura de siguranță a internării medicale prevăzută de art.114 C. pen.

Într-o opinie s-a susținut că cele două măsuri nu se pot lua simultan față de același minor, pentru că atât acțiunea de reeducare cât și cea de tratament medical pot fi realizate în același timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.

BIBLIOGRAFIE

Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, E.D.P., București, 1983

Bogdan,T., Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1993

Brezeanu, Ortansa, Minorul și legea penală, Ed. AllBeck, București, 1998

Brezeanu, Ortansa, Regimul de sancționare al minorilor în perspectiva noii legislații penale, S.C.J. 4/19834.

Bulai, Constantin, Drept penal, Partea generală, vol.I-II, Ed. Șansa, București, 1992

Buzea, N.T., Infracțiunea penală și culpabilitatea. Doctrină, legislație, jurisprudență, Alba-Iulia, 1944

Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Mitrofan, Nicolae, (coord.), Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București, 1992

Neveanu, Paul Popescu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978

Preda, Vasile, Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Rădulescu, S., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990

Șchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, E.D.P., București, 1981

Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Ed. XXI, București, 1995

Baban Adriana (coordonator), D. Petrovai, O. Benga, G. Lemeni, V. Mih, Consiliere educationala, ghid metodologic pentru orele de dirigentie si consiliere, S.C.PSINET srl, Cluj-Napoca – 2001

Baban Adriana, Metodologia Cercetarii Calitative, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca – 2002

Baban Adriana, Stres si Personalitate, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca – 1998.

Calam, R., Slade, P. Eating disorders and sexual experience?, Paper given to the Conference of the British Psychological Society. – London, 1987.

Ferreol, Gilles. Copiii maltratați, Trad. de R. Gârmacea, Psihologia. –1995.

Gelles, R. Child abuse as psychopathology, American Journal of Orthopsychiatry. – 1973.

Glaser, D. Emotional abuse, Clinical Paediatrics. – 1993.

Helfer, R. Child abuse and neglect: The diagnostic process and treatment programs. – Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1975.

Hershorn, M., Rosenbaum, A. Children and marital violence: Acloser look at the unintended victims, American Journal of Orthopsychiatry. – 1985

Hobbs, C.J., Wynne, J.M. The sexually abused battered child, Archives of Disease in Childhood. – 1990

Hughes, M.C. Recurrent abdominal pain and childhood depression: clinical observations of 23 children and their families, American Journal of Orthopsychiatry. – 1984.

Jones, K.L., Smith, D.W., Ulleland, C.N., Streissguth, A.P. Pattern malformation in offspring of chronic alcoholoc mothers, Lancet. – 1973.

Kauffman, K.L., Coing, D., Pickrel, E., McCleergy, J. Münchausen Syndrome by proxy: A survey of professionals knowledge, Child Abuse & Neglect. – 1989.

Kaufmann, K.L., Cicchetti, D. The effects maltreatment on school-age children's socioemotional development: Assessment in a day camp setting, Developmental Psychology. – 1989.

Killén, K. Copilul maltratat. – Timișoara: Editura Eurobit. – 1998.

Kempe, H.C., Silverman, F.N., Steel, B.F., Draegemueller, W., Silver, H.K. (eds.) The Battered Child Syndrome, Am. Med. Ass. – 1962.

Klosinski, K. Psychological maltreatment in the context of separation and divorce, Child Abuse & Neglect. – 1993.

MacFarlane, K. Sexual abuse of young children. – London: Holt, Rinehart & Winston, 1986.

Margolin, L. Sexual abuse by grand parents, Child Abuse & Neglect. – 1992.

Margolin, L. Child sexual abuse by uncles: A risk assessment, Child Abuse & Neglect. – 1994.

Margolin, L. Child abuse by mother's boyfriend. Why the overrepresentation?, Child Abuse & Neglect. – 1992.

Margolin, L., Craft, J.L. Child abuse by adolescent caregives, Child Abuse & Neglect. – 1990.

McCurdy, K., Daro, D. Current trends of the 1994 Annual Fifty State Survey National Committee for the Prevention of Child Abuse. – Chicago, 1995.

McGee, R.A., Wolfe, D.A. Psychological maltreatment…, Development and Psychopathology. – 1991.

Meadow, R. Münchausen Syndrome by proxy: the hinterland of child abuse, Lancet. – 1977

Merrill, E. Physical abuse of cildren, Francis, V. (Ed.). Protecting the battered child. – Denver: American Humane Association, 1962.

Mitrofan, N. Victimizarea copilului, N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi. Psihologie judiciară. – București: Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., 1992.

Oppenheimer, R., Hawells, K., Palmer, R.L., Chaloner, D.A. Adverse sexual experiment in childhood and clinical eating disorders: A preliminary description, J. Psychiat. Res. – 1985.

Payterson, C.R., McAllison, S.J. Osteogenesis imperfecta in the differential diagnoses of child abuse, Br. Med. J. – 1989.

Putnam, F.W. Dissociation as a reponse to extreme trauma, R.P. Kluft (ed.). Childhood antecedents of multiple personality. – Washington D.C.: American Psychiatric Press, 1985.

Putnam, F.W. Dissociative disorders in children: Behavioural profiles and problems, Child Abuse & Neglect. – 1993.

Rohner, R.P., Rohner, E.C. Antecedents and consequences of parental rejection: A theory of emotional abuse, Child Abuse & Neglect. – 1980.

Rosenberg, D.A. Web of deceit: A literature review of Münchausen Syndrome by proxy, Child Abuse & Neglect. – 1987

Silvern, L., Kaersvang, L. The traumatized children of violent marriages, Child Welfare. – 1989

Sloan, G.H., Leichner, P. Is there a relationship between sexual abuse or incest and eating disorder?, Canadian Journal of Psychiatry. – 1986.

Sloan, G., Leichner, P. Is there a relatioship between sexual abuse or incest and eating disorders?, Canadian Journal of Psychiatry. – 1986.

Smith, S.M., Hanson, R. Battered children: A medical and psychological study, British Medical Journal. – 1974.

Sfaron S. Brehm, Saul M. Kassin, Social Psychology, Library of congress catalog card number 89-80920, printed in U.S. – 1989