Problematica Psihologica A Marturiei Juridiciare Si A Martorului

CUPRINS

1. INTRODUCERE. NECESITATEA PROBEI CU MARTORI ȘI REGLEMENTĂRE

Necesitatea probei cu martori

Reglementarea probei cu martori

FAZELE PROCESULUI DE FORMARE A MĂRTURIEI

Problematica psihologică a mărturiei judiciare de bună credință

Fazele procesului de formare a mărturiei – prezentare generală

Recepția senzorială

Senzația

Percepția

Prelucrarea (decodarea) informațiilor

Stocarea informațiilor

FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ REACTIVAREA INFORMAȚIILOR

Reproducea – formă a reactivării informațiilor

Prezentare generală

Valoarea mărturiei în raport cu forma în care este obținută reproducerea

Depoziții obținute sub forma relatării libere

Depoziții obținute sub forma interogatoriului

Depoziții obținute sub forma declarației consemnate personal de martor

Memoria

Memoria de recunoaștere

Memoria reproductivă

Uitarea

Factorul timp

Influența timpului asupra uitării – curba uitării

Reminiscența

Refularea

Sugestibilitatea

Sugestia

Definiția sugestiei și situația sugestie

Domnia concretului

Sugestibilitatea – cauze de denaturare a mărturiei

Sugestibilitatea de statut

Capacitatea de verbalizare – importanța ei în mărturia judiciară

Atitudinea martorului față de anchetator

Repetițiile

Schimbările de rol

Presiunile din partea publicului și a autorităților

Certitudinea sau incertitudinea obiectivă

DOMENII DE APLICAȚIE PRACTICĂ A REACTIVĂRII INFORMAȚIILOR

Recunoașterea

Reguli privind desfășurarea recunoașterii

Factorii care influențează fidelitatea recunoașterii

Împrejurări comune percepției obiectelor și persoanelor

Reguli privind prezentare pentru recunoaștere

recunoașterea persoanelor

Formele recunoașterii – prezentare generală

Recunoașterea persoanei după înfățișare

Recunoașterea după voce și vorbire

Recunoașterea persoanei după mers

Recunoașterea după miros

Recunoașterea cadavrelor

Recunoașterea după fotografii

Concluzii privind valoarea recunoașterii persoanelor, cadavrelor și a recunoașterii după fotografii

INTRODUCERE. NECESITATEA PROBEI CU MARTORI ȘI REGLEMENTĂRE

Necesitatea probei cu martori

Cele două laturi ale problematicii sunt indivizibile, deoarece, în mod indiscutabil, nu poate exista mărturie fără martor și nici martor fără evenimentul judiciar, obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărturiei (onus probandi).

Dacă această indivizibilitate există „de facto”, sub raport științific însă mărturia trebuie cercetată distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din perspectiva psihologică, aceasta fiind logica cercetării.

Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare „Psihologia giudiziaria”, în capitolul consacrat martorului insistă asupra faptului că „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv și obiectiv, capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului dea forma obiectul mărturiei” ((1), p. 102-119).

Există în această atenționare și o direcționare a fenomenelor psihologice ce însoțesc formarea mărturiei judiciare cât și depunerea mărturiei în fața autorităților judiciare cu privire la problematica majoră legată de mărturie și de martor.

Astfel, cu privire la mărturie și la martor trebuie avute în vedere:

testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal obiect al probațiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probațiunea testimonială;

memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situații ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilității umane;

fidelitatea, care în opoziție cu memorabilitatea, constă în capacitate individului de a-și aminti evenimentul judiciar și de e depune mărturie;

sinceritatea, care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul ((8),p. 107).

Rezultă, prin urmare că problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este deosebit de complexă și că aceasta ridică importante dificultăți în activitatea autorităților judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.

Numeroase alte opinii avertizează asupra dificultăților legate de probațiunea testimonială și, în mode deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate” și „nesinceritate” a mărturiilor, care trebuie să supravegheze justiția.

Scopul justiției este să stabilească în mod obiectiv actul infractuos ca apoi să fie în stare să dea sentința. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face, în afară de interogarea inculpatului, prin administrarea de probe, directe sau indirecte.

Între probele, zise directe, în cauză un loc de frunte îl ocupă depozițiile sau relatările martorilor. Aceste depoziții constituie cele mai frecvente probe și în majoritatea cazurilor, în special în covârșitoarea majoritate a cazurilor penale, depozițiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar exclusivă ((17),p.196).

De multe ori deci, soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare măsură de mărturia unui om, se dau sentințe, se decide asupra vieții cuiva în baza unei singure depoziții.

De aici reiese necesitatea teoretică și practică a lămuririi problemei mărturiei, lămurire care cade în primul rând în sarcina psihologiei și de abia pe urmă în sarcina juriștilor.

„Într-un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozițiile martorilor. Aceste probe ridică un anumit număr de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit frecvent; reținerile unor martori de a depune mărturie de teama consecințelor pe care le-ar putea suferi în urma declarației făcute; afacerile judiciare aranjate; sistemul justiției tranzacționale (specific justiției penale americane); publicitatea audierii; instrucțiunile pe care avocații le dau martorilor pentru a depune într-un anumit fel etc.” ((16),p.405).

În același sens, reputatul jurist Philippe Quare, avocat pe lângă curtea de apel din Bruxelles, prezentând o sinteză a studiilor criminologilor Vidal și Mangol asupra carențelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare enumera:

„o mărturie integral fidelă este o excepție”;

„un martor sincer se poate afla în eroare”;

„întinderea și fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporțional cu vechimea faptelor destăinuite”;

„valoarea depozițiilor nu este proporțională cu numărul martorilor, iar o minoritatea poate avea dreptate împotriva unei puternice majorități”;

„un număr mare de anormali, necunoscuți ca atare, sunt ascultați ca martori și deformează adevărul ca urmare a tulburărilor și handicapurilor personale” (Revue de Detroit Penal et Criminologie, nr.6, Mars.1976, p.589).

Pe aceeași linie de gândire se situează și profesorul A. Ciopraga, când subliniază că „evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei – recepția informațiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii – precum și luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi și subiectivi care într-o măsură sau alta au putut înrâuri asupra întinderii și fidelității mărturiei” ((3), p.6).

În linii generale, aceasta este problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului pe care studiile de psihologie judiciară și de criminologie le evidențiază, oferind și soluții care să permită evaluarea legală și temeinică a probelor testimoniale. Psihologia judiciară îndeplinește funcțiuni operaționale, în sensul că oferă metodele și criteriile care permit justiției să depisteze mărturiile inutile (false, eronate, dar de bună-credință) care aduc deservicii justiției ((8),p.108-109).

Reglementarea probei cu martori

Definind martorul, art. 78 Din Codul de procedură penală arată că aceasta este persoana care are cunoștință despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd sau mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre acestea sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cauzelor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală datorită unor situații concrete legate de acea cauză((9), p.271). Astfel, persoanele obligate să păstreze secretul profesional (avocat, notar, medic etc.) nu pot depune ca martori în legătură cu cele aflate în exercițiul profesiei sau a funcției pe care o dețin. Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare ((9), p.271).

Așadar, în conformitate cu prevederile art. 78 din Codul de procedură penală, declarațiilor de martori li se conferă statutul procesual specific mijloacelor de probă. În consecință, mărturia constituie probă prin efectul legii. Din această reglementare rezultă importanța socială a mărturiei ca și obligația morală și juridică a persoanelor care cunosc împrejurări în legătură cu faptele deduse în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești de a depune, de a spune ceea ce știu în legătură cu cauza.

În domeniul penal al activităților judiciare există un polimorfism al situațiilor reale cu care se confruntă organele de urmărire penală și justiție. În imensa lor majoritate. În imensa lor majoritate, stări de fapt din cauzele penale nu pot fi stabilite fără contribuția de cele mai multe ori decisivă a martorilor. Sunt edificatoare în acest sens aprecierile unuia dintre marii maeștrii ai Baroului din Paris, care în monografia sa „La verite tient aun fil” analizând cauzele unor erori judiciare, în procese penale devenite celebre menționa „persoanele care dețineau, fiecare în parte, un fragment de adevăr au tăcut din teamă, interes sau indiferență” ((5), p.5).

Condiția esențială a intercomunicării cerebrale dintre martor și magistrat este aceea că martorul să fie de bună-credință, să-și învingă teama, iar magistratul să-l ajute pe martor, să câștige acel grăunte de curaj și responsabilitate necesar pentru triumful adevărului.

Corelativ acestei atitudini a martorului, în art. 62 din Codul de procedură penală, se statuează că „în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele pe bază de probe”.

În dreptul procesual penal, martorul trebuie să relateze tot ceea ce știe personal în cauză, evitând să expună informații al căror izvor nu-l poate indica. În Codul de procedură civilă nu există o asemenea depoziție. Explicația acestei diferențieri constă, în faptul că, în procesul penal, posibilitățile de probațiune, prin însuși structura procesului penal care cuprinde faza urmăririi penale, sunt mai mari în ceea ce privește identificarea martorilor direcți, care au asistat la evenimentul judiciar. În procesul civil aceste posibilități sunt mai restrânse, procesul civil legându-se în fața instanțelor, fără a exista o fază anterioară cu funcțiuni specifice de căutare a probelor sub controlul organelor judiciare. „De aceea, în procesul civil nu trebuie să se evite obținerea de informații de la martorii care nu pot indica sursa informațiilor. Este necesar să se sublinieze că acest lucru trebuie făcut numai pentru a verifica pe alte căi dacă faptele indicate s-au produs în realitate” ((6), p.221).

În cele ce urmează, ne vom ocupa exclusiv de martorul de bună-credință. Martorul de rea-credință de fapt nu este altceva decât un infractor, care face obiectul altei problematici((17), p.199). martorul de bună-credință (în continuare: martorul) este un prețios auxiliar al justiției prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material, necesar pentru rezolare dețineau, fiecare în parte, un fragment de adevăr au tăcut din teamă, interes sau indiferență” ((5), p.5).

2. FAZELE PROCESULUI DE FORMARE A MĂRTURIEI

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MĂRTURIEI JUDICIARE DE BUNĂ CREDINȚĂ

Aspectele evidențiate de studiile criminologice pot însoți orice mărturie judiciară de bună credință, adică acea mărturie care, pusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăște din reaua credință a martorului și, prin urmare nu intră sub incidența legii penale. Cu toate acestea, și acest gen e mărturii judiciare pot fi atât de nocive ca și mărturiile mincinoase, motiv pentru care analizarea lor intră în sfera de preocupare a cercetărilor de psihologie judiciară, având ca beneficiari practicienii din sfera sistemului judiciar (polițiști, procurori, magistrați, avocați și bineînțeles, cei care se pregătesc pentru aceste profesiuni ce implică exercițiul cunoștințelor de psihologie judiciară). Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bună credință, dar false în conținutul lor esențial (adică cel care produce efecte juridice), nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintențională. Aceasta presupune obligația magistratului de a stabili și cerceta, în formele prescrise de legea procesual penală, cauzele alterării mărturiilor judiciare (experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecție, etc.).

„Erorile și denaturările care apar în relatările subiecților – sau în depozițiile martorilor, când este vorba de depoziții în justiție – pot să fie consecința fie a unei percepții eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poate orienta atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție, fie a unui interval mai lung de la percepție la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiții se mai pot adăuga și altele (de exemplu, discuțiile dintre „martori”)” ((19), p.186).

Profesorul Tiberiu Bogdan include în categoria cauzelor alterării mărturiilor, altele decât cele ținând de psihologia martorului și „unghiul de deviere” ((18), p.179).

Credem că în domeniul psihologiei judiciare în general ți în materia mărturiei, în special, „unghiul de deviere” este un concept fundamental, cu o însemnată valoare operațională cu condiția stabilirii conținutului și a impactului acestuia asupra efectelor produse în plan juridic.

Prin „unghiul de deviere” se înțelege în mod explicativ că mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului, iar „între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere”.

Cu privire la cauzele „unghiului de deviere”, psihologia experimentală ne oferă numeroase exemple pe care le clasifică în raport cu particularitățile generale ale psihicului (activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul) care afectează capacitatea omului de a reda realitatea. Între aceste cauze menționăm: capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur; incapacitatea creierului uman de a recepționa toate informațiile primite; adaosul la informațiile inițiale; existența pragurilor minime și maxime de recepție etc.

Pentru a cunoaște cauzele „unghiului de deviere” este imperios necesar a examina cu prioritate procesul de formare a mărturiei care are un moment inițial – evenimentul judiciar – care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor și momentul final – mărturia – care este opera subiectului psihologic).

Între aceste două momente au loc patru etape, caracteristice pentru orice mărturie și anume: recepția senzorială; prelucrarea sau decodarea informațiilor recepționate; decodate și stocate cu prilejul evenimentului. Prin urmare, evenimentul este obiectul mărturiei, iar aceasta este chemată să-l reflecteze în fața autorităților judiciare prin depoziția subiectului psihologic care s-a aflat în contact cu evenimentul.

Vor fi analizate, în continuare primele trei etape specifice procesului de formare a mărturiei, utilizând datele de cercetare încorporate în literatura de specialitate, care vor fi prezentate în sinteză.

2.2. FAZELE PROCESULUI DE FORMARE A MĂRTURIEI – PREZENTARE GENERALĂ

2.2.1. Recepția senzorială

Recepția senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta subiect de recepție senzorială. Aceasta se realizează prin procesele psihice: senzații și percepții.

2.2.1.1. Senzația

Senzația este o impresie primită de un organ de simț (receptori senzoriali: ochiul, urechea etc.) în momentul în care este expus influenței directe a unei surse de informații. Practic, nici un om normal, adult, nu are senzații izolate, ci concomitent, un număr uriaș de informații acționează asupra lui.

2.2.1.2. Percepția

Percepția este definită ca un act de organizare a senzațiilor prin care noi cunoaștem „prezența” actuală a unui obiect din exterior. Percepția, deși are la bază senzații, totuși nu este o simplă însumare de stimulări (informații) care afectează receptorii senzoriali. Percepția organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, de dorințele și de experiența noastră. Recepția senzorială, ca funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță decisivă în formarea unei mărturii.

În „absorbția” corectă a informațiilor din mediul înconjurător, deci și a celor ce caracterizează evenimentul – obiect al mărturiei – sunt implicați mai mulți factori. Astfel:

1. Creierul, în procesul recepției senzoriale, organizează și structurează orice informație sosită la cortex.

2. Ochiul uman funcționează ca o cameră fotografică. Datorită fenomenului de constanță a percepției deși imaginile oglindite pe retina oculară sunt inversate, pe traiectoria dintre retină și cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „reinversate”. Grație acestui fenomen, mediul înconjurător, pe plan senzorial ne apare mai stabil, căci în mod obișnuit micile diferențe de formă, mărime, culoare etc. ale obiectelor familiale nu se mai înregistrează în reala lor variație și fluctuație; deci martorul obișnuit cu obiectele la care se referă depoziția sa, în mod involuntar va distorsiona realitatea, fie omițând, fie adăugând informații.

3. Recepția senzorială este distorsionată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie. Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, care sunt numeroase și variate, avertizează asupra limitelor naturale ale capacității umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele și persoanele aflate la locul evenimentului – obiect al mărturiei.

4. Recepția senzorială nu este uniformă nici în intensitate și nici în calitate vreme îndelungată, fiind condiționată de procesele atenției, oscilațiile ei, ce fac ca unii stimuli să fie recepționați cu multă claritate, alții cu mai puțină claritate, iar alți foarte slab și doar marginal receptați.

5. În analiza cauzelor ce pot genera fenomenul, „unghiul de deviere” se descrie și fenomenul expectației. Expectanța este o stare de veghe a conștiinței ordonată de o anumită motivație și orientată spre înregistrarea senzorial – perceptivă a unui anumit tip de informații posibile și care, tocmai din această cauză sunt așteptate de subiectul psihologic. Expectanța este o stare de pregătire pentru a recepționa anumite stimulări și a filtra altele. Starea de expectanță anticipează apariția unor fenomene, fapte și tinde să interpreteze orice ambiguitate în sensul așteptării.

6. Receptarea evenimentului cu tot conținutul informațional în mod firesc distorsionată de o seamă de fenomene care țin de sfera afectiv – emoțională a funcționării psihicului. Din sfera afectivă, emotivitatea trebuie considerată ca un factor major de distorsionare. În primul rând aici intervine emotivitatea ca trăsătură temperamentală, care afectează calitatea recepției senzoriale.

7. Așa numitul „efect halo” poate genera distorsionări ale percepției reale a evenimentului – obiect al mărturiei. Acesta constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat (necritic) asupra întregului.

2.2.2. Prelucrarea (decodarea) informațiilor

Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, etc. care numai la nivel cortical, în scoarța cerebrală, vor fi sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată vor fi prelucrate și decodate. Informațiile emise – recepționate integral sau parțial sunt, deci, decodate, se structurează logic, semantic, dobândind un sens. Acest sens – în principiu identic la toți vorbitorii aceluiași limbaj – este fixat în cuvânt, purtător de informații. Este de notat faptul că oamenii – persoanele normale și adulte – nu percep decât lucruri denumite. În mod curent noi nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare etc., ci vedem „masa”, „scaunul”, „omul”, „mașina” etc.

Legătura dintre obiecte, fenomene, situații etc. și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt deci achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate întregului proces receptiv.

Decodarea semnalelor (informațiilor) odată realizată, găsirea (selectarea) cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevărat că fiecare cuvânt este purtător de sens și că acest sens este foarte apropiat la toți cunoscătorii limbajului respectiv. Dincolo însă de acea particularitate, cuvintele desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și așa-zise conotații, valorizări colective. Dacă sensul și conotațiile cuvintelor uzuale sunt ușor de cunoscut, semnificația individuală a unor cuvinte ține însă de istoria fiecăruia dintre noi. Odată cu actul perceptiv noi reflectăm obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca desfășurare în timp a lor în spațiu și în mișcare. Putem considera însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio – temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor, etc. În acest moment însă apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează sensibil relativitatea lor. În psihologie diferențiem: timpul obiectiv (măsurabil prin cronometru) și timpul subiectiv (care se „prelungește” când participăm la evenimente neplăcute și „fuge” în clipele de fericire); spațiul real (măsurabil prin diferite „metrii”) și spațiul ideal (cosmic sau poetic), care nu poate fi gândit. Alături însă de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii care, la om, în măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare. În cadrul unei depoziții, nu odată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanțelor, a vitezei etc. căci de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracțional. În acest context, orice subapreciere sau supraapreciere poate schimba esențial situația creată.

2.2.3. Stocarea informațiilor

Stocarea informațiilor prelucrate (decodate) se efectuează prin procesele de întipărire (memorare)și păstrare a elementelor de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde în opoziție cu placa de gramofon, nu apar și nuozități pe suprafață). Faptele întipărite anterior nu rămân neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Memorarea este concepută ca un proces activ de organizare și reorganizare a materialului.

Capacitatea de întipărire (memorare) nu este egală la nivelul diferitelor categorii de informații. În funcție de particularitățile individuale și de natura informațiilor, înregistrarea faptelor sau evenimentelor este mai facilă sau relativ mai dificilă. Alături de aceste calități ale memoriei (apartenența la tipul auditiv sau cel vizual) care țin de particularitățile individuale, unele informații se stochează doar câteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile, ori vreme îndelungată. În funcție de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată.

Durata stocării variază în funcție de : tipul de material care se reține ( material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, propoziții de lungime variabila etc.) , vârsta subiectului, capacitățile sale intelectuale ( reținerea de cuvinte, obiecte, fraze etc.). Capacitatea obișnuita de stocare – memorare a unui individ scade însa sensibil în cazul oboselii, al consumului de alcool, de tutun ( la nefumători), cât și sub influența unor informații concurente care distrag atenția lui. Alți factori care, pe de o parte, facilitează, iar pe de alta , frânează receptarea, respectiv stocarea informațiilor sunt interesul pentru o anumita categorie de fapte, care facilitează receptarea, deci și stocarea lor și atunci când cineva, fiind avizat că va trebui sa raporteze cele văzute, urmărește atent desfășurarea acțiunii, reușind sa rețină ceea ce i s-a cerut ( de exemplu, un cercetaș militar trimis în misiune . Deci, la nivelul optim, cât și stocarea informațiilor a căror recuperare reactivare, reactualizare) devine facilă. Deși asemenea situații se găsesc foarte rar în cadrul mărturiei, totuși, uneori, cel care urmărește derularea unui eveniment poate să-și dea seama că va deveni martor.

3. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ REACTIVAREA INFORMAȚIILOR

Reproducerea – formă a reactivării informațiilor

Prezentare generală

Reactivarea conținuturilor (informațiilor) recepționate, decodate și stocate anterior se referă la recunoașterea obiectelor, persoanelor sau a situațiilor receptate mai de mult de către subiect sau la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor((8), p.125).

Evocarea faptelor, ce coincide cu momentul în care cel ce a perceput împrejurări legate de comiterea unei infracțiuni compară în fața organelor judiciare în calitate de martor și prezintă momentul final al proceselor memoriale și constă în actualizarea legăturilor nervoase temporare sub forma celor două modalități de comunicare a experienței anterioare: reproducerea și recunoașterea ((3), p.139).

În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informațiilor, modul comun de obținere a depozițiilor în constituire reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere (spontane) a faptelor percepute, precum și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar (interogatoriul). Paralel cu forma orală, reproducerea poate îmbrăca, în subsidiar, forma depoziției scrise personal de către martor.

Dar, independent de modalitatea de comunicare a faptelor (depoziție spontană, interogatoriu, depoziție scrisă personal de martor), reproducerea reprezintă, practic, momentul cel mai important, totodată cel mai anevoios, faza utilă, de actualizare a momentelor care i-au precedat, „miezul probei cu martori”, aceasta explică de ce legislațiile procesuale de pretutindeni reglementează detaliat modul de obținere a mărturiei, de ce mai cu seamă acest moment a stat în atenția juriștilor.

Abstracție făcând forma în care se materializează comunicarea informațiilor în cazul mărturiei, evocarea mai cu seamă atunci când privește un volum mai mare de date, evenimente complexe cu o desfășurare îndelungată în timp, nu constă într-o simplă reproducere a evenimentelor în forma și ordinea în care au fost percepute și memorate. Reproducerea este un proces activ, de gândire în care informațiile memorate sunt supuse unor noi modificări, restructurări. Această particularitate a reproducerii, determinat de o seamă de factori inseparabil legați de personalitate, de interese, de starea emoțională etc., se poate repercuta atât într-o direcție favorabilă cât și defavorabilă asupra relatării faptelor de către martori. Astfel, se răsfrâng adeseori într-un sens defavorabil asupra mărturiei, datorită modificărilor cărora le sunt supuse în timpul reproducerii informațiilor memorate: expunerea faptelor într-o altă succesiune decât cea în care s-au produs, sau într-o formă schematizată, generalizată, precum și omisiunile unor fapte. Dimpotrivă, expunerea în succesiunea în care au fost percepute, evocarea ordonată, detaliată a faptelor exercită o influență pozitivă asupra mărturiei.

Selectivitatea reproducerii, ce presupune un autocontrol logic, o triere a informațiilor, proces în cursul căruia aspectele considerate lipsite de importanță sunt înlăturate, iar cele considerate importante, dimpotrivă, accentuate constituie o altă caracteristică a reproducerii ce trebuie luată în considerare la evaluarea mărturiei. Cea mai autentică, cea mai deplină va fi tocmai acea parte a depoziției care se referă la momentele importante, esențiale ale evenimentului perceput. Dar aici esențialul trebuie definit nu după criterii obiective, adică pornind de la personalitatea, de la cercul de interese, de preocupări ale martorului, deoarece ceea ce e important pentru o anumită persoană poate fi lipsit de semnificația pentru alta. Aceasta se reflectă pregnant în depozițiile martorilor care deși au perceput același eveniment în condiții similare, fiecare subliniază acele laturi ce corespund experienței, înțelegerii, intereselor și stărilor lui emoționale ((3), p.140).

Momentul reproducerii aduce martorul în contact nemijlocit cu organul judiciar, cu mediul în care va avea loc audierea. Această împrejurare explică posibilitatea intervenției unor factori care se pot repercuta defavorabil, inhibitor asupra capacității de comunicare a faptelor. Unii din acești factori sunt dependenți de personalitatea martorului, alții își au cauza în ambianța în care se petrece ascultarea, după cum alți factori sunt determinanți, voit sau nevoit, de atitudinea celor care îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare ((3), p.140-141).

Valoarea mărturiei în raport cu forma în care este obținută reproducerea

3.1.2.1. Depoziții obținute sub forma relatării libere

Forma de obținere a mărturiei exercită o influență marcată asupra valorii sale. În oricare din acestea se repercutează într-o măsură mai mult sau mai puțin însemnată asupra întinderii și fidelității consecinței ce nu pot fi nesocotite la aprecierea mărturiei. Considerate izolat, oricare din acestea prezintă o seamă de neajunsuri ce nu pot fi înlăturate decât printr-o aplicare a lor combinată, mixtă. Cercetările experimentale precum și practica judiciară confirmă existența unor sensibile diferențieri sub raportul fidelității și întinderii mărturiei după cum aceasta este obținută prin mijlocirea relatării libere sau a interogatoriului.

În funcție de aceste două forme de obținere a mărturiei, raportul dintre fidelitatea și întinderea mărturiei se prezintă adeseori inversat. Relatarea liberă prezintă un indice sporit de fidelitate, este mai demnă de încredere, dar mărturia obținută pe această cale acoperă un număr mai redus de aspecte, este mai puțin extinsă ((3), p.150).

Depoziții obținute sub forma interogatoriului

Dimpotrivă, mărturia obținută prin mijlocirea interogatoriului, este mai amplă, este mai întinsă, dar mai puțin exactă și mai puțin fidelă. Deci, ceea ce aceste din urmă depoziții câștig în întindere pierd în fidelitate.

Explicația pentru care mărturia obținută pe calea relatării spontane este mai puțin întinsă, dezavantaj complinit de coeficientul mai ridicat de fidelitate pe care îl prezintă, rezidă în următoarele: relatarea liberă se poate resimți mai puțin de urma sugestiei și pune martorul la adăpost de multe alte cauze de influențare. Martorul evocă numai acele fapte, împrejurări care s-au conservat nealterate în memorie, de care își amintește sigur, cu ușurință. Întinderea mai redusă a mărturiei obținute prin relatare spontană se poate datora nu numai unor reale dificultăți de reamintire a unor fapte, ci și împrejurării că martorul ignoră importanța unor aspecte pentru soluționarea cauzei și de aceea nu le amintește.

Mai larga extensie a mărturiei obținute prin interogatoriu se datorează efectului său stimulator asupra memoriei, care face posibilă evocarea și a acelor împrejurări care păreau uitate. Interogatoriul înlătură de multe ori sentimentul de incertitudine, reticențele, îndeamnă martorul să vorbească, îl determină să devină mai comunicativ, mai volubil. Totodată, întrebările adresate martorului îi dirijează atenția asupra acelor împrejurări care deși percepute și memorate, nu au fost totuși evocate cu ocazia relatării libere deoarece acestuia nu-i erau cunoscute adevăratele raporturi în care se află cu pricina dată, nu cunoaște importanța, semnificația lor.

Dar sfera mai întinsă a aspectelor precizate prin mijlocirea interogatoriului se realizează adeseori în dauna fidelității mărturiei. Cel mai mare neajuns al mărturiei obținute prin interogatoriu îl constituie coeficientul mult sporit de erori. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale, iar adeseori forțează memoria. Interogatoriul se repercutează defavorabil asupra mărturiei chiar și atunci când nu cuprinde întrebări subiective.

Când fie deliberat, fie involuntar interogatoriul cuprinde și întrebări sugestive, mărturia se va resimți și mai mult, deoarece sugestia constituie principala cauză a erorilor.

Luarea în considerare la aprecierea mărturiei a diferențelor existente între mărturia obținută pe calea relatării libere și cea obținută prin interogatoriu este însă condiționată de măsura în care aceste două modalități își găsesc reflectare fidelă fie în actele procedurale în care se consemnează depozițiile, fie în mijloacele moderne de înregistrare acustică a lor. Pentru a aprecia credibilitatea răspunsurilor, pentru a se aprecia în ce măsură forma și tonul întrebărilor au putut influența asupra fidelității răspunsurilor este deci indispensabilă consemnarea întrebărilor. În practică însă nu întotdeauna este posibilă o delimitare netă a acelor părți ale depoziției obținute ca urmare a relatării libere, de cele obținute în urma interogatoriului, deoarece nu întotdeauna întrebările sunt consemnate fidel în actele procedurale. Cunoașterea caracterului spontan sau provocat al depoziției este însă condiționată de cunoașterea întrebării însăși. Necesitatea obținerii unor depoziții cât mai complete, a unor elemente în plus de preciziune fac nu o dată necesară intervenția organului judiciar în cursul expunerii libere a faptelor. Legiuitorul, atunci când a prevăzut că martorul trebuie să fie mai întâi lăsat să relateze liber faptele și apoi să i se pună întrebări, a ținut seama de faptul că relatarea liberă oferă martorului mai largi posibilități de expunere a faptelor, este mai fidelă, mai demnă de încredere, mai ferită de posibilități de influențare.

Chiar dacă relatarea liberă a faptelor lasă adeseori câmp liber imaginației martorului, chiar dacă expunerea abundentă de multe ori în elemente irelevante, nepertinente, lipsite de orice importanță pentru cauză, mărturia trebuie să fie rezultatul aplicării mixt de audiere, adică interogatoriul trebuie să urmeze întotdeauna relatării spontane a faptelor. Întrebările trebuie adresate numai după ce faptele au fost expuse liber, pentru a completa, preciza sau explica depozițiile.

Depoziții obținute sub forma declarației consemnate personal de martori

Reproducerea faptelor poate îmbrăca, în subsidiar, forma declarației consemnate de martor personal. La aceasta se recurge atunci când, datorită timpului temperamental căruia aparține, sau altor împrejurări circumscrise cadrului nefamilial în care urmează a avea loc reproducerea, martorul acuză o anumită incapacitate de a expune faptele oral, neajuns complinit însă de o predispoziție, de o facilitate reală de ași ordona mai ușor ideile în scris, precum și atunci când consideră că varietatea, multitudinea de aspecte și nuanțe la care se referă depoziția, deopotrivă importante pentru soluționarea pricinii, vor fi mai fidel consemnate în declarația scrisă personal.

Alteori, declarația scrisă personal poate fi impusă și de considerente de ordin tactic. Astfel, dacă datorită poziției în care apare martorul în pricina dată (raporturi de rudenie, de prietenie) există temerea că el ar putea fi influențat în sensul retractării declarației inițiale, este indicat să se recurgă la forma scrisă. În astfel de cazuri, declarația scrisă personal de martori este justificată de rațiunea că o asemenea declarație mai anevoios poate fi retractată.

Depoziția scrisă personal de martor prezintă elemente de apropiere cu depoziția orală deoarece aceasta constituie tot o relatare a faptelor consemnată, de această dată în scris. Anumite elemente determinate de particularitățile acestei modalități de comunicare a faptelor conferă însă mărturiei consemnate în scris de martorul însuși un spor de siguranță față de mărturia orală. Într-adevăr, suntem înclinați să acordăm o mai mare atenție, să contribuim cu o mai mare importanță cuvântului scris în raport cu cel rostit, deoarece ne angajează într-o mai mare măsură. Cuvântul scris este mai îndelung chibzuit, este cu mai mare grijă căutat. De aceea declarația scrisă personal de martor este însoțită de un mai mare efort de concentrare a atenției, de o mai adâncă reflecție. La aceasta se adaugă și o altă împrejurare favorabilă: față de relatarea orală, reproducerea în scris a depoziției nu este tulburată de prezența altor persoane.

Condițiile particulare în care se obține mărturia scrisă se repercutează însă și într-o direcție defavorabilă; aceasta este mai puțin spontană decât mărturia orală. Tot astfel, eforturile de căutare a cuvintelor, preocupările de alcătuire a frazelor, preocupările de stil, chiar o anumită vanitate literară pot dăuna exactității depoziției.

Memoria

După cum s-a arătat, recunoașterea presupune existența unei imagini care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea conține mai multe informații, cu atât și procesul recunoașterii va fi mai ușor. Lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarațiile martorului, incertitudine subiectivă.

3.2.1. Memoria de recunoaștere

Memoria de recunoaștere constă într-o decizie de „da” sau „nu” privitoare la faptul că ceea ce i se arată sau i se spune martorului este o informație „veche” sau „nouă”. A recunoaște deci un obiect arătat, o persoană sau un loc prezentat martorului înseamnă a decide. „da, este o informație veche”. Oricum însă, memoria de recunoaștere la omul normal și adult funcționează de obicei bine și, în orice caz, mai ușor decât memoria reconstitutivă (recall memory) sau memoria reproductivă.

Memoria reproductivă

Memoria reproductivă nu funcționează cu atâta ușurință ca memoria de recunoaștere, căci în cazul reproducerii (al reconstituirii, operația nu este o simplă decizie „da-nu”, ci o serie de strategii de căutare dintre cele mai complexe). În general – vorbind de mărturie – căutăm lanțuri asociative, adică informații conectate, care în momentul recepționării lor au fost legate între ele prin contiguitate cronologică (informații homeocronice), și care prin însuși faptul consecuției lor temporale au tendința de a se menține în înlănțuirea lor originală. Este un fapt remarcabil că evenimentele care constituie substanța celor mai multe mărturii nu decurg în mod obligatoriu după o logică prestabilită, ceea ce îngreunează câteodată reamintirea lor, căci reproducerea chiar în pofida realității tinde să fie mereu logică. Reamintirea este legată de cele două forme ale memoriei în funcție de durata stocării: memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată.

Informațiile pătrunse în sistem prin canalele senzoriale sunt stocate pentru o vreme foarte scurtă, în memoria de scurtă durată. Dacă condițiile sunt defavorabile, o parte din informațiile care se scurg în memoria de scurtă durată (primară) se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în cea de lungă durată (memoria secundară), de unde mai târziu ele pot fi recuperate – adesea prin utilizarea unor strategii – și traduse în comportamente. În această accepție, „utilizarea de strategii” se referă la procedeele de „căutare” în memorie, la eforturile pe care le depunem când unele imagini, nume sau date, sunt pe vârful „limbii” (fenomenul TOT, după J. A. C. Brown, D. Mc. Woil, 1966), situații în care se poate găsi martorul, iar „traducerea în comportamente”, în acest caz înseamnă transformarea conținuturilor memoriale – căutate și găsite – în declarație verbală sau scrisă.

Considerentele lui Clifford Morgan și Richard King, ca modelele lui W. Kintsch sunt constructe teoretice, care trebuie să fie privite ca atare și nu drept adevăruri demonstrate dar care oferă totuși un punct de vedere, rezultat printr-o analiză aprofundată a faptelor, în înțelegerea, în parte a fenomenelor de recuperare (reactivare) a informațiilor.

Uitarea

3.3.1. Factorul timp

Strâns legat de reactivarea conținuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării. Vorbim de uitare oricând nu ne reamintim un nume, un fapt, eveniment etc., sau când nu reușim să efectuăm o acțiune învățată anterior. Pot fi uitate conținutul unei discuții, secvența de idei dintr-o prelegere, calea pe care trebuie să o urmăm pentru a ajunge la o anumită adresă la care am mai fost, ori să nu fim în stare a extrage rădăcina pătrată dintr-un număr, deși pe vremuri am învățat chiar bine această operație relativ simplă.

Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia este însă o formă mai gravă a uitării și constituie un simptom patologic.

Uitarea constituie reversul păstrării și se manifestă sub forma neputinței reamintirii unor date memorate sau în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu ele sau în reproducerea sau recunoașterea lor eronată. Uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea treptată a informațiilor percepute de un martor în legătură cu o anumită împrejurare sau persoană.

3.3.1.2. Influența timpului asupra uitării – curba uitării

Cercetările experimentale asupra influenței timpului în procesul uitării arată că etapa optimă a audierii unui martor este chiar după consumarea infracțiunii, a actului la care a asistat sau în perioada cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt prea mari. De aceea în orice mărturie este obligatoriu să se aprecieze exact cât timp a trecut de când martorul a receptat evenimentul și cam ce procent de pierdere – evident cu aproximație – poate fi socotit ca normal.

Uitarea nu este un proces rectiliniu, uniform, ci un fenomen complex, în care timpul acționează ca principală forță de alterare a faptelor memorate, dar nu singura. Astfel, uitarea informațiilor structurate logic nu este o simplă relație de timp ci în evoluția sa se poate înregistra ritmuri inegale în raport cu conținutul, importanța materialului, atitudinea, interesul martorului față de el etc.

3.3.1.3. Reminiscența

Cercetările experimentale au condus la constatarea că sub acțiunea factorului timp uitarea materialului memorat nu descrie o curbă mereu coborâtoare, ci aceasta deseori, alternează cu momente de ascensiune. În aceste intervale de timp în care curba uitării înregistrează momente de ascensiune, datele care în momentele de regres ale curbei erau considerate uitate, se restabilesc parcă spontan. Deci trecerea timpului se repercutează, deseori, favorabil asupra mărturiilor.

Reminiscența este un proces de amintire subită a unor fapte care păreau uitate, ameliorare a funcției reproductive a memoriei după un interval lung de fixare. Se aplică prin înlăturarea inhibiției de protecție provocată de efortul memorării și prin inducții pozitive care intervin în etapa de conservare a experienței.

Refularea

Refularea este procesul efectuat de subconștient prin care anumite imagini, idei, tendințe sau dorințe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt îndepărtate din conștiință, respinse din sfera proceselor conștiente în cele inconștiente sau sunt menținute în afara câmpului conștiinței.

Deci uitare, refularea își are legile ei și ne poate pune în legătură cu preocupările intime ale martorului. Ideea care este refulată răzbate la cea mai mică ocazie, și felul cum se exteriorizează este specific pentru temperatura morală și intelectuală a martorului ((11), p.34).

Uitarea unui nume de către o persoană are uneori rolul unei apărări împotriva neplăcerilor pe care le-ar întâmpina dacă ar pronunța acel nume ((11), p.36).

Uitarea unui nume mai poate fi câteodată o mânie sublimată, o aversiune. Uitarea mai este și o formă a disprețului inconștient nutrit pentru cineva ((11), p.42-44).

Sugestibilitatea

3.4.1. Sugestia – definiție și situația – sugestie

Toate fenomenele psihice și psihosomatice sunt susceptibile să fie influențate prin sugestie. În funcție de situația sugestivă dată și de o serie de caracteristici ale personalității încă insuficient cunoscute, toți oamenii se dovedesc mai mult sau mai puțin sugestibili.

După Mc. Dougall (1908), sugestia este un proces de comunicare care are ca rezultat acceptarea cu convingere a propoziției comunicare în absența unei baze logice adecvate de acceptare. În acest mod se acordă mai multă atenție procesului decât caracteristicilor incitației care îl provoacă.

Sugestia este prezentă când un individ acceptă un mod de comportament sau o opinie fără ca procesele gândirii și judecării care de fapt ar trebui să fie implicate, să joace vre-un rol.

Sugestia sau situația – sugestie este o incitație susceptibilă să declanșeze reacții spontane nemediate de instanțele reflexive. Individul confruntat cu această incitație venită din afara sau din lăuntrul său trebuie să dispună întotdeauna, în principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât și de aceea de a nu se conforma mesajului incitației. El nu realizează însă decât rareori că dispune de cele două alternative ((2), p.53).

3.4.2.1. Sugestibilitatea – definiție

Sugestibilitatea este capacitatea de a reacționa la sugestie; este acea manifestare particulară a influențabilității sau provocabilității care asigură transformarea situației – sugestie într-un comportament sugerat.

Acest sindrom de proprietăți se bazează pe un complex de dispoziții psihice cum ar fi: închipuirea, subordonarea, conformarea, transpunerea, captarea, ce facilitează substituirea mesajului sugestiei mesajelor instanțelor critice. Disociindu-se mai mult sau mai puțin de procesele reflexive și de control, care le-ar putea invalida, conținuturile situațiilor – sugestie se insinuează ca niște constructe mentale investite cu atributele unei realități „per se”. Conținutul sugestiv, devenit cvasiautonom, tinde astfel, să influențeze cele mai diferite manifestări psihice și respectiv psihofizice, inducând conduitele sugerate ((2), p.69).

3.4.2.2. Domnia concretului

Tendința de a trece totul prin cenzura concretului palpabil, poate fi în funcție firește și de aferente interindividuale, extrem de pronunțată. Există o nevoie de concret care se formează în fragedă copilărie.

Actele psihice, comportamentale și experiențele constituie întotdeauna o expresie a prezentului; omul, oricât s-ar întoarce spre ce a fost trăit, nu se poate sustrage niciodată pe deplin stigmatului actualului.

Orice evocare este un act de reactualizare. Independent de buna calitate a memoriei individului, de impresionabila forță de evocare a trecutului, întotdeauna el va reactualiza evenimentele prin prisma prezentului. Privirea cu ochii prezentului va aduce cu sine o anumită notă de subiectivism în reactualizarea faptelor de memorii. Evocând trecutul, omul tinde să completeze lacunele memoriei cu elementele care îi convin sau să ignore, respectiv să le convertească, pe cele indezirabile.

Multe lucruri se fixează însă și prin permanente repovestiri. Prezentul retrăirii pune în umbră momentul trăirii. Dispozițiile care mijlocesc actele retrăirii oferă un teren deosebit de prielnic stimulării receptivității față de variate situații sugestie.

3.4.3. Sugestia – cauza de denaturare a mărturiei

Sugestibilitatea este o cauze de denaturarea a mărturiei care rezidă în atitudinea, în comportarea voită sau nu a organului judiciar față de cel audiat și într-o mai redusă măsură de factori legați de personalitatea martorului.

Atât de poziția obținută sub forma relatării libere, dar mai cu seamă cea obținută sub formă de interogatoriu, când prin întrebări se caută să se reamintească fapte uitate se resimt într-o măsură mai mare sau mai mică de pe urma sugestiei.

Influența sugestiei este cu atât mai puternic resimțită cu cât percepția a fost mai fragmentară, cu cât faptele au fost mai slab memorate, cu cât martorul datorită unor particularități structurale sau atmosfere improprii în care se petrece ascultarea este mai expus, mai susceptibil influențelor exterioare. În planul legislației procesuale penale grija de a pune martorul la adăpost de orice posibilitate de influențare își găsește reflectare în acele dispoziții care lasă numai în căderea organelor judiciare – în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală sau procurorul, iar în cursul judecății, președintele completului de judecată – de a pune și cenzura întrebările adresate de părți, procuror sau apărător martorului.

Întrebările care pot sugera martorului un anumit răspuns sunt îndeobște denumite în literatura procesuală, tendențios sugestive; „tendențios sugestive” sunt întrebările care, într-o formă mai mult sau mai puțin disimulată, fie insinuează, fie provoacă un anumit răspuns, scontat și dorit de cel care efectuează ascultarea, fie, în sfârșit, îngrădesc libertatea de opțiune a martorului la una sau alta din alternativele pe care întrebarea însăși le indică ((3), p.146-147).

Sugestia conduce la „acceptarea fără examen critic a ideilor unei alte persoane” (Alexandru Roșca – Psihologia martorului, Editura Institutului de Psihologie Cluj, 1934, p. 71). Martorul aflat sub această influență afirmă nu ceea ce în mod real a perceput, ci ceea ce i s-a sugerat.

Caracterul sugestiv al întrebărilor tendențioase rezidă mai înainte de toate, în forma întrebării, care conduce la răspunsul așteptat și dorit. „Valoarea unui răspuns depinde de forma întrebării care l-a provocat, răspunsul și întrebarea formând într-un sistem indivizibil un adevărat cuplu ale cărui elemente se condiționează reciproc” (Edmond Locard, L’Enquete criminelle et les methodes scientifiques, Paris).

În raport de modul în care sunt adresate, de succesiunea de ordine în care sunt puse, gradul de sugestibilitate al întrebărilor diferă sensibil. În literatură (W. Stern, O. Lipmann) s-a stabilit o întreagă gradație a sugestibilității întrebărilor. Reproducem, după Francois Gorphe (La critique du te miignage, Paris, Daloz, 1927, p. 409-411), în ordinea sugestibilității, multiplele modalități de a adresa o întrebare: astfel, când martorul urmează a fi chestionat dacă o anumită fetiță purta o pălărie și ce culoare avea, se poate folosi una din următoarele întrebări a căror sugestibilitate este crescândă:

Întrebare determinativă cu pronume interogativ: „Cum era ea îmbrăcată?” sau dacă se cunoaște deja că avea pălărie: „Ce culoare avea pălăria?”

Întrebare incomplet disjunctivă: „Purta fetița pălărie sau nu?”. Această întrebare este mai precisă decât cea care precede; ea impune o opțiune între cei doi termeni ai unei alternative.

Întrebare da-nu: „Purta ea o pălărie?” sau „Pălăria era de culoare roz?”

Întrebare expectativă da: „Pălăria era poate de culoare roz?”

Întrebare expectativă nu: „Pălăria nu era poate de culoare roz?”

Întrebare complet disjunctivă: „Pălăria era de culoare roz sau albastră?”. Această întrebare pare a exclude posibilitatea oricărei alte culori.

Întrebare ipotetică sau implicativă: „Care este culoarea pălăriei?” în cazul în care existența pălăriei nu era sigură. Primele două întrebări nu sunt periculoase. Prima evită orice sugestie; sugestia este implicată într-o măsură redusă în întrebarea „da-nu”. Pericolul există mai cu seamă atunci când martorul voiește să complinească o lacună a amintirii sale. Răspunsul „da” este mai frecvent decât răspunsul „nu”.

Pericolul sporește la întrebările „da” sau „nu”, forma lor lăsând să se întrevadă că se așteaptă răspunsul „da” sau „nu”; acestea sunt numite întrebări expectative sau de așteptare. Și mai periculoase sunt întrebările incomplet disjunctive când nu există siguranța că alte posibilități sunt excluse. Să presupunem că martorul își amintește, abstracție făcând de fapt dacă amintirea este exactă sau nu, că pălăria fetiței este de culoare gri. Dacă se adresează întrebarea: „Pălărie era de culoare roz sau albastră?”, martorul sub influența sugestiei poate să conchidă că nu era de culoare gri. Întrebările implicative, prin excelență sugestive sunt de sigur cele mai periculoase, deoarece de aici rezultă presupunerea că martorul are cunoștință despre o anumită stare de lucruri, fără să fin întrebat mai înainte dacă fetița purta o pălărie și dacă martorul o văzuse.

În funcție de acest factor sau de locul ocupat în succesiunea întrebărilor, de raporturile întrebării date de împrejurările expuse sau nu de martor, una și aceeași întrebare în anumite împrejurări este sugestivă, în altele nu. Astfel, întrebarea prin care s-ar tinde să se stabilească dacă în momentul în care martorul s-a întâlnit cu învinuitul sau inculpatul, acesta din urmă avea asupra sa, să zicem, o valiză, nu conține în sine nimic sugestiv; dar dacă o astfel de întâlnire, până în acel moment martorul nu a pomenit nimic, întrebarea, indiferentă, (nesugestivă) în alte împrejurări, în contextul în care plasată devine sugestivă, deoarece faptul întâlnirii se consideră deja existent că a avut loc ((3), p.148).

Tot astfel, intonația cu care sunt rostite întrebările, accentul pus pe unul sau altul din termenii întrebării, anumite atitudini care se reflectă în mimica, în gesturile celui care efectuează ascultarea (încuviințare, încredere, nemulțumire, dezamăgire, aprobare, dezaprobare etc.), într-un cuvânt toate aceste manifestări care în condițiile în care se desfășoară audierea mai anevoios pot fi controlate, conțin în sine posibilitatea influențării, într-o măsură mai mult sau mai puțin însemnată a martorului ((3), p.148).

Pentru a se înlătura efectele nedorite ale sugestiei, întrebările trebuie astfel formulate încât să nu conțină nici o indicație de natură a orienta martorul către un anumit răspuns; acesta să fie nevoit a apela numai la conținuturile sale memoriale.

Pentru a se oferi posibilitatea verificării măsurii în care răspunsurile martorului au putut fi influențate de sugestie se impune consemnarea fidelă, cuvânt cu cuvânt sau stenografierea atât a răspunsurilor cât și a întrebărilor, ori folosirea mijloacelor moderne de înregistrare acustica sau video-acustică.

Rezistența la sugestie este dependentă de o serie de factori legați de personalitate, între care vârsta martorului joacă un rol însemnat. Copiii, tinerii, datorită unei mai reduse capacități critice, sunt mai ușor influențabili, mai sugestionabili, mai ales atunci când li se adresează întrebări de natură a le „forța memoria”. Vârstnicii mai greu cad victime întrebărilor cu un vădit caracter tendențios și mai lesne acelora al căror caracter tendențios, sugestiv este ascuns, insidios. Cele mai periculoase întrebări nu sunt întotdeauna cele vădit sugestive ci, adeseori, cele a căror caracter sugestiv este voalat, care conduc la un anumit răspuns fără a lăsa să se întrezărească acest lucru ((3), p.149).

Mai precizăm că sugestibilitatea poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri, în somnul hipnotic) sau o caracteristică de durată. Copilul mic, de exemplu, este susceptibil, căci spiritul critic i se dezvoltă de-abia în jurul vârstei de 10 ani, iar adultul de asemenea în măsura în care este mai puțin inteligent sau în urma interacțiunii sale cu cei din jur, dacă a devenit o personalitate dependentă care se orientează în toate acțiunile și părerile sale după acțiunile și părerile altora (conformism) ((8), p.123).

3.4.4. Sugestibilitatea de statut

Este o altă formă de sugestibilitate. Se întâlnește mai ales la oamenii cu nivel socio-cultural scăzut, care consideră că tot ce spun „cei de sus” (în speță, ofițerul anchetator) este bun și se poate accepta fără nici o rezervă. Aceasta se datorează influenței inconștiente exercitată de reprezentările lor subiective idealizate despre funcțiile înalte, în general și despre funcțiile care implică exercițiul autorității de stat (care se poate concretiza în exercitarea constrângerii statale).

Prestigiul funcției se poate răsfrânge asupra persoanei care o exercită. Martorul cu un nivel mai scăzut de instruire va avea un mare respect în forul său interior pentru pregătirea, cunoștințele anchetatorului, pe care le consideră, în lipsa unei reprezentări exacte, corespunzătoare realității (reprezentare vagă datorită lipsei sau insuficienței reperelor, informațiilor care să-i permită o apreciere reală asupra acestei pregătiri) vaste, exhaustive în domeniu. El vede în anchetator un om înzestrat cu o inteligență ieșită din comun și o pregătire deosebită în meseria sa. Această reprezentare a martorului își are izvorul în numeroși factori, printre care un complex de inferioritate, mai mult sau mai puțin conștientizat, a omului cu o slabă pregătire față de alții cu studii mai înalte, la care se adaugă o emotivitate sporită, inerentă întânlirii cu cadrul nefamilial și apare ostil al cabinetului de instrucție, dublată de anumită temere. Acești factori au ca efect slăbirea voinței, a cenzurii conștiente a proceselor psihice și deci creșterea gradului de sugestibilitate a martorului.

Această complezență față de „autorități” – care se manifestă și față de operatorii sociologi când chestionează subiecți – face ca martorul să tindă mai degrabă a spune „da” decât „nu” și, totodată, la întrebări sugestive să dea răspunsul în direcția care i se pare că este dorită de „autoritate” (aici prin autoritate se înțelege orice persoană care în ochii subiectului ar putea să aibă vreun ascendent asupra lui). Acest fenomen de complezență-sugestibilitate apare logic oricum în interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci și sugestibil, dar apare mai puțin în relatarea spontană verbală neîntreruptă decât la interogatoriu. Din acest motiv, utilizarea ambelor forme de informare – dar mai ales a relatării spontane neîntrerupte – se recomandă oricând mărturia cuiva este decisivă în caz ((8), p.128).

5. Capacitatea de verbalizare – importanța ei în mărturia judiciară

Capacitatea de verbalizare este o calitate esențială de care trebuie să ținem seama. Este vorba aici de transpunerea în registrul verbal a unor evenimente care se derulează, respectiv s-au derulat, în fața martorului care le-a receptat în mod intuitiv (în organele senzoriale). Martorul trebuie deci să descrie cu mijloacele limbajului vorbit – sunete, cuvinte – reprezentările, imaginile evocate de memoria sa referitoare la fapte percepute.

Comunicarea, transmiterea informațiilor este direct condiționată de capacitatea de verbalizare a martorului, de posibilitățile de transpunere fidelă a imaginilor memorate în limbajul vorbit sau scris.

Este adevărat, tot ce percepem este denumit, dar, atâta vreme cât nu suntem obligați să relatăm verbal evenimentele văzute și auzite (deci trăite), ele se transpun în sistemul limbajului interior, în forme prescurtate, oarecum „stenografiate” și neorganizate. Când însă trebuie să le povestim este nevoie de încă o transpunere, de data aceasta în codul unui limbaj coerent logic-gramatical, care sigur poate asigura transmisibilitatea informațiilor, a întregului mesaj. Această transpunere secundară (secundară doar în timp) evident că poartă în sine alți germeni de distorsionare ((8), p.128).

Particularitatea de a transpune imediat sau mai târziu, faptele recepționate pe diversele canale senzoriale în limbaj inteligibil este o calitate foarte inegal răspândită în populație. Deși aparent, această calitate ar fi în funcție de gradul de cultură a individului, totuși această ipoteză nu se confirmă. Există oameni foarte culți, oameni care lucrează în laboratoare sau biblioteci, comunicând puțin cu cei din jur, care, la un moment dat întâmpină dificultăți în relatări ce depășesc – ca arie de preocupări – capacitatea lor de transpunere în cuvinte. La o altă extremă sunt vorbăreții, cei cu mare debit verbal (calculat pe numărul de silabe emise în unitatea de timp), care, „spun multe, fără să zică ceva”. Aceștia, obișnuit nu se pot concentra asupra esențialului și „înșirând la vorbe goale”, îneacă puținele informații în noianul de redundanțe, ceea ce încurcă și încetinește lămurirea cazului ((8), p.128).

Premisa evocării fidele a faptelor o constituie utilizarea unui limbaj, a unui lexic cu același înțeles semitic atât pentru cel ce transmite informația, cât și pentru cel ce o primește.

Pentru un număr însemnat de persoane reproducerea faptelor în fața organelor judiciare este de multe ori o încercare anevoioasă. Astfel chiar la acei martori care au perceput exact faptele și tot astfel le-au memorat, se constată o incapacitate de a expune faptele coerent, ordonat, omisiunea unor împrejurări esențiale, găsirea anevoioasă a termenilor care să redea exact imaginile memorate, intervertirea ordinii producerii faptelor etc.

Neputința de comunicare a faptelor își poate avea cauza particularitățile structurale, temperamentale ale martorului, care nu numai în fața organelor judiciare și în orice altă împrejurare întâmpină reale dificultăți de exprimare (verbalizare).Alteori martorul ce în împrejurări comune poate evoca o anumită experiență trecută, când compare în fața organelor judiciare întâmpină dificultăți datorită mediului, ambianței familiare sau puțin familiare ((3), p.141).

Dar principala cauză a dificultăților de comunicare a faptelor rezidă în gradul redus de instrucție a martorului. Lexicul, fondul de cuvinte sărac al celui cu o instrucție modestă este compatibil cu o evocare mai mult intuitivă și cu o redusă capacitate de abstractizare, sintetizare și nuanțare a faptelor. În asemenea situații asocierea între termenii folosiți și înțelesul lor comportă grade diferite de precizie după cum stările, situațiile asupra cărora poartă mărturia sunt exprimate prin mijlocirea substantivelor, adjectivelor sau verbelor ((3), p.141).

Evident, chestiunea valorii mărturiei persoanelor cu un nivel cultural redus, privită prin prisma capacității de comunicare a faptelor, trebuie raportată la obiectul mărturiei, deoarece la aceste persoane, adeseori, se constată o capacitate sporită de conservare în memorie și de reproducere a acelor fapte și fenomene apropiate preocupărilor lor.

Lipsa de corespondență între faptele memorate și modul în care au fost reproduse se poate datora, în cazul unor martori, dificultății de a găsii termenii care să exprime exact o anumită situație sau folosirii unor termeni improprii. În mod obișnuit martorul întâmpină rezistență la exprimarea numelor proprii neobișnuite sau a unor termeni, expresii, al căror adevărat înțeles îl ignoră.

Așadar, transpunerea conținuturilor memoriale în limbajul vorbit sau scris constituie adeseori sursa unor posibile erori care trebuie luate în considerare la aprecierea mărturiei. Reproducerea fidelă a faptelor, este cu alte cuvinte, condiționată nu numai de plenitudinea și fidelitatea percepției și memorizării ci, așa cum s-a văzut, și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informațiilor. Inteligența, nivelul cultural, gradul de instruire, ușurința de a expune faptele coerent constituie factori care se repercutează favorabil asupra fidelității mărturiei ((3), p.142).

6. Atitudinea martorului față de anchetator

Este o altă cauză care influențează în mare măsură mărturia. Pe de o parte, este vorba de atitudine – motivată prin experiența anterioară stocată – față de statutul de anchetator și prin extensie, față de autorități în genere. Un recidivist, în postura de martor, își va exprima ostilitatea subiacentă chiar dacă aparent nu ar avea nici un interes în caz. Pe de altă parte este vorba despre modul în care martorul îl privește – și îl primește – pe anchetator ca persoană, dacă la prima vedere sau după o mică discuție anchetatorul îi devine simpatic, dacă va simți o cât de mică atracție față de el sau nu, dimpotrivă, îi este antipatic și simte că este „respingător” ((8), p.129).

Apariția acestor atitudini (simpatia și antipatia) în mod spontan are rădăcini adânci în fiecare om, de cele mai multe ori ele se pot explica prin experiențe plăcute sau disconfortante în antecedență, în psihologia individului. Ceea ce ne interesează însă este faptul că un anchetator care știe să trezească simpatii spontane își asigură colaborarea martorului (adesea și a inculpatului).

Nu trebuie să uităm că există oameni care sunt expuși fie influențați de simpatii și antipatii și care acționează adesea sub impulsul acestor efecte. Ele se insinuează și în faza de recepție a evenimentului și se manifestă față de protagoniști dar, influențează mai ales etapa de reactivare, când în funcție de simpatia sau antipatia resimțită față de cel care conduce cercetarea, martorul va face sau nu eforturi de a da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului ((8), p.130).

Repetițiile

Completarea depoziției și drept consecință apariția unor noi forme sau ocazii de distorsionare mai poate surveni și în urma „ fenomenului de repetiție”. Rolul repetiției în învățare este cunoscut: se știe că un număr de repetiții este necesar pentru formarea unor reflexe, pentru stabilirea unor deprinderi.

După părerile unor autori (W. Kintsch, 1970; R. C. Atkinson, R. M. Schiffrin, 1971, ș.a.), imaginile din lumea exterioară deci intrările informaționale sunt stocate temporal chiar sub formă iconică, vreme de câteva secunde, în registrul senzorial sau în memoria senzorială, de unde sunt transmise memoriei de scurtă durată sau memoriei primare, considerată ca memorie activă. Se presupune că la acest nivel ar avea loc majoritatea operațiilor de prelucrare a informațiilor. În memoria de lungă durată sau memoria secundară nu se stochează informațiile codate decât dacă au fost repetate.

Deci, dacă condițiile sunt defavorabile, o parte din informații se scurg în memoria de scurtă durată (primară) și se vor transmite în memoria de lungă durată (memoria secundară), de unde mai târziu ele pot fi recuperate – adesea prin utilizarea unor strategii – și traduse în comportamente.

Informațiile pătrunse prin repetarea în memoria secundară, formează acolo asociații-legături în timp sau în asemănare logică, asonanțe etc. – cu ajutorul cărora reactivarea va fi mult mai ușoară.

Martorul ocular – așa cum bine știe orice practician – își „exersează” depoziția prin faptul că o repetă: celui ce vine primul la fața locului, curioșilor care se îngrămădesc în jurul lui, colegilor de serviciu sau vecinilor, organele judiciare superioare etc. Cu fiecare repovestire, materialul inițial se rotunjește (comparabil cu fenomenul „bulgăre de zăpadă”) și întrebările curioșilor, ale celorlalți ajută la structurarea mai logică a evenimentelor, la o completare a lor, astfel încât mărturia finală devine o simplă versiune a realității.

Caracterul activ al psihicului, se manifestă și în fenomenul de repetiție, dar poate fi mai pregnant în acțiunea de completare și reconstrucție logică a faptelor ce constituie substanța mărturiei. Activitățile intelectuale, cum înglobează Pierre Oleron (1963), toate procesele intelectiv care operează cu reprezentări, simboluri, scheme, raționamente etc. sunt în permanentă desfășurare, rolul principal al lor fiind ordonarea, sistematizarea operațiilor simple sau complexe. Acest principiu al organizării se aplică la orice intrare în sistem, totul este clasificat după criterii mai mult sau mai puțin precise. Un om cu care venim în contact pentru prima dată este clasificat „seamănă cu X”, „pare să fie inteligent” etc., astfel încât imaginea lui poate fi reactivată din mai multe contexte (dintre „oameni înalți” sau „inteligenți”, „aroganți” etc.).

Schimbările de rol

Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionări regretabile. Unii martori de condiții modeste, trăind în anonimat, grație evenimentului la care au participat incidental, simt că au devenit dintr-o dată cineva, că sunt persoane importante care prin noua lor poziție pot influența cursul evenimentelor. Această subiectivă ieșire din anonimat, schimbarea subită de rol social, mărește zelul inițial al subiecților de a fi cât mai conformiști și de a servi cauza cu mult elan. Ei vor să corespundă așteptărilor, să fie martori foarte buni și cu încăpățânare vor evit orice răspuns negativ, producând în acest fel grave distorsiuni.

Presiunile din partea publicului și a autorităților

În unele cazuri, realitatea este distorsionată din cauza existenței unei presiuni din partea publicului, cum a fost în cazul Rîmaru. Considerarea unui asemenea caz de vinovăție apriori pune în situație dificilă pe un martor care eventual ar fi avut – ipotetic vorbind – de relatat fapte cere l-ar fi favorizat pe vinovat. Asemenea cazuri sunt extrem de rare la noi, unde presa publică foarte puține cazuri de infracțiuni, violență și în orice caz, nu inserează depoziții de martori ((8), p.131).

Dar nu numai opinia publică poate exercita presiuni asupra martorului, ci și organele de anchetă. Dacă anchetatorul și-a format o părere despre caz și dacă el nu este suficient de stăpân pe sine, lasă să se întrevadă că a ajuns de acum la concluzii ferme. Într-o atare situație are toate șansele să-l influențeze pe martor cu tendințe conformiste sau sugestibil, ca să-și formuleze depoziția în direcția dorită. Această presiune a anchetatorului, chiar involuntară și extrem de discretă, va distorsiona poate decisiv relatarea martorului.

3.10. Certitudinea sau incertitudinea subiectivă

La începutul veacului nostru, prima femeie licențiată în psihologie, elvețiana Marie Borst (1904), sublinia că problema mărturiei nu se reduce numai la problematica funcționării proceselor memoriale. În mărturie „nu se întreabă câte lucruri sunt reținute, ci de siguranță pe care o posedă aceste amintiri, nu cantitatea memoriei este în joc, ci fidelitatea ei. Diferența dintre cele două cazuri, provine din faptul că în timp ce psihologia memoriei prin definiție nu are de luat în considerare decât răspunsurile corecte, învățate, psihologia mărturiei trebuie să înfățișeze toate răspunsurile, cele corecte și cele false și trebuie să determine justețea depozițiilor, nu după cantitatea lucrurilor înmagazinate, ci în raport cu diferite alte împrejurări exterioare sau individuale.”

Problema certitudinii sau incertitudinii subiective privind imaginile memoriale existente, considerând marea ei importanță pentru justiție, dar și importanța ei teoretică a fost preluată în psihologia actuală. În practica juridică, problema certitudinii, evident în forma ei conștientizată apare numai le interogări, căci în relatarea spontană martorul se referă cu precădere la acele informații stocate pe care le consideră în mod tacit relativ certe. Când, însă martorul este supus unui interogatoriu atunci informațiile încep să se claseze în „certe”, „mai puțin certe” sau total „incerte” (este vorba de acele informații cerute de anchetator la care martorul răspunde hotărât „nu știu”).

Din cercetările mai noi, J. T. (Lanzetta, 1966; Damian Kovacs, 1968) rezultă că incertitudinea identificării unui stimul sau incertitudinea cu privire la faptul că un eveniment a avut sau nu loc nu apare decât atunci când în fața subiectului (a martorului apar cel puțin două posibilități de care își dă seama și în legătură cu care el trebuie să „caute” în memoria secundară). De exemplu, dacă mărturia se referă la un individ pe care martorul l-a văzut de la distanța de 50 m fugind, la întrebarea anchetatorului, dacă bănuitul era cu capul acoperit sau nu, martorul poate să ezite în mod subit. Psihologic, se înțelege că în momentul perceperii scenei el a reținut sexul celui care fugea, direcția, eventual viteza cu care acesta se deplasa, și, doar periferic (în fondul percepției), vestimentația lui. Din întrebare martorul realizează însă că nu a reținut existența sau inexistența vreunei pălării, șepci etc. Din această clipă el este în stare de incertitudine. Starea de incertitudine apare cu pregnanță ori de câte ori subiectul (martorul) este confruntat cu niște alternative dintre care niciuna nu este dominantă, iar gradul lui de incertitudine este în funcție atât de numărul de soluții în competiție, în situația dată, cât și de forța relativă a acestor alternative. De exemplu în cazul dat, martorul va răspunde că individul pe care l-a văzut fugind era cu capul acoperit, dacă evenimentul în cauză s-a întâmplat iarna. În consecință, dintre cele două alternative se răspunde în direcția logică (era iarnă deci este normal să fi fost cu capul acoperit), chiar în lipsa unei stocări memoriale adecvate. Concurența dintre cele două alternative (capul acoperit – descoperit) tinde să se rezolve prin „așezarea în context” (iarna) și nu prin singurul răspuns corect „nu am observat” sau „nu am reținut amănuntul respectiv”. Așa cum arată studiile efectuate, incertitudinea subiectivă crește ca o funcție a echiprobabilității alternativelor (variantelor) și în funcție de numărul acestor alternative (posibile).

Mai trebuie subliniat fenomenul de persistență în eroare. Când martorul în stare de incertitudine a optat pentru una din alternativele posibile, el tinde să se mențină la această declarație, chit că ea poate fi eronată sau falsă. Certitudinea manifestată subiectiv, survenită în urma opțiunii dintre alternative ia forme categorice, iar varianta aleasă devine total certă subiectiv, rezistentă la argumente logice, și adesea chiar și la dovezi materiale. Tocmai certitudinea câștigată pe baza opțiunii – care nu are acoperire în memoria martorului – este o formă de alterare față de dubiul și acoperire a fricii de eroare.

DOMENII DE APLICAȚIE PRACTICĂ A REACTIVĂRII INFORMAȚIILOR

4.1. Recunoașterea

4.1.1. Reguli privind desfășurarea recunoașterii

Dacă privită sub aspect psihologic, recunoașterea reprezintă un „proces cu mult mai simplu și mai ușor de realizat” dacă reproducerea, deoarece „actualizarea impresiilor anterioare … nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite” ((13), p.248), în cazul mărturiei acesta dobândește caracterul unei activități complexe, și aceasta deoarece recunoașterea înglobează în sine reproducerea faptelor; această activitate reunește de fapt cele două modalități de evocare a informațiilor: reproducerea și recunoaștere propriu-zisă ((3), p.159).

Într-adevăr, pentru a se asigura recunoașterii o bază solidă, mai înainte de a se înfățișa persoana sau obiectul care trebuie recunoscută martorul este invitat să facă o descriere a acelor însușiri ale persoanei sau obiectului care fac posibilă identificarea lor. Audierea martorilor ca activitate care precedă recunoașterii persoanelor și obiectelor, prezintă toate caracterele ascultării propriu-zise ale martorilor cu particularitatea că aici reproducerea are un conținut mai limitat, deoarece nu privește faptele în dinamismul lor, ci descrierea acelor însușiri ale persoanelor și obiectelor care le atribuie caracter articular, individual, care fac deci posibilă identificarea lor. Sub acest aspect, reproducerea constituie de mai multe ori o activitate mai anevoioasă decât revocarea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor, dată fiind dificultatea reală pe care o încercăm atunci când trebuie să descriem exact un obiect.

Caracterul complex al recunoașterii este dat și de faptul că de exacta sau falsa recunoaștere a persoanei sau obiectului aflate în raporturi determinate cu infracțiunea sau cu făptuitorul se leagă consecințe de extremă importanță.

Astfel, în cazul persoanelor, prin mijlocirea recunoașterii se urmărește, se poate spune fără excepție, individualizarea celui care a săvârșit infracțiunea, care odată identificat, urmează a fi supus răspunderii penale. Tot astfel, în cazul obiectelor, ele reprezintă de regulă, mijlocul de identificare a infractorului. Aici, pe o cale ocolită, adică prin mijlocirea recunoașterii obiectului se ajunge la același rezultat: identificarea infractorului, care, ca și în prima situație, urmează a fi supus răspunderii penale ((3), p.160). De aceea recunoașterea când obiectul ei îl constituie identificarea unor persoane sau obiecte, trebuie să fie însoțită de maximum de prudență.

4.1.2. Factorii care influențează fidelitatea recunoașterii

Recunoașterea, fiind întemeiată pe elemente de ordin subiectiv, pe aptitudinile variabile și fluctuante ale martorilor de a fi conceput și memorat acele însușiri de natură a individualiza o persoană sau un obiect, de cele mai multe ori în condițiile improprii ale săvârșirii infracțiunii, nu este scutită de erori, de false identificări.

Aprecierea valorii recunoașterii este dificilă și datorită lipsei unor elemente, a unor indicii atât subiective, cât și obiective de diferențiere a recunoașterii precise de falsa recunoaștere. Ori, de exacta recunoaștere a unei persoane sau obiect se leagă, așa cum s-a precizat, consecințe din cele mai importante; odată identificat infractorul urmează a fi supus răspunderii penale.

Ca și în cazul mărturiei propriu-zise, valoarea recunoașterii este direct dependentă de momentele care îl precedă: percepția și memoria. Fidelitatea recunoașterii este în mare măsură influențată de condițiile contextuale percepției și de măsura în care percepția anterioară a fost conservată în memorie.

De aceea, în recunoaștere își vor găsi reflectare toate impreciziile percepției anterioare, ale actualizării ei, ale memorării și ale operației de comparare a celor două acte succesive de percepție.

Valoarea recunoașterii este dependentă într-o mare măsură de analizatorii prin mijlocirea cărora persoanele și obiectele ce urmează a fi recunoscute au fost percepute (văz, auz, miros) și de însușirile percepute și memorate, proprii persoanelor și obiectelor pe care martorul își întemeiază convingerea de recunoaștere.

De aceea aprecierea valorii recunoașterii implică luarea în considerare a condițiilor obiective și subiective în care s-a petrecut percepția inițială precum și a celor în care a avut loc contactul repetat cu persoana sau obiectul care trebuie recunoscută. Aprecierea valorii recunoașterii presupune cunoașterea condițiilor în care s-a petrecut percepția inițială, adică împrejurărilor de loc și de timp ale percepției, precum și a factorilor legați de condiția psihică a martorului deoarece aici rezidă cauza celor mai multe false recunoașteri.

Practica recunoașterii și studiul experimental al ei arată că asupra fidelității recunoașterii influențează, în general, aceleași categorii de cauze ca și în cazul mărturiei propriu-zise. Deci cauzele de factură obiectivă și subiectivă sunt comune și în consecință influența lor se va resimți deopotrivă asupra mărturiei propriu-zise, cât și asupra recunoașterii, dar recunoașterea poate fi influențată într-o mai mare măsură de intervenția vreuneia din ele.

4.1.2.1. Împrejurări comune perceperii obiectelor și persoanelor

Dintre factorii obiectivi ale căror consecințe se pot repercuta favorabil asupra preciziei recunoașterii trebuie amintite: condițiile de vizibilitate existente în momentul percepției, distanța care separă martorul de persoana sau obiectul perceput, unghiul sub care ele au fost percepute, durata percepției, existența unor elemente de asemănare între persoane și obiecte.

Precizia recunoașterii este influențată într-o direcție favorabilă sau defavorabilă de durata percepției inițiale. Când percepția inițială a avut loc în împrejurări legate de comiterea acțiunii, durata ei este de regulă scurtă, fie datorită tendinței infractorului de a părăsi cât mai curând locul infracțiunii sau, uneori, datorită naturii infracțiunii ai cărei activitate materială presupune o durată scurtă de timp.

Când contactul inițial cu persoana sau obiectul care trebuie recunoscută a avut loc în alte condiții decât cele legate de momentul săvârșirii infracțiunii, percepția se poate caracteriza printr-o anumită durată, de regulă mai îndelungată, care poate explica reținerea temeinică a unui număr mai mare de particularități.

Cea mai mare dificultate, de multe ori un obstacol în calea recunoașterii, cauză cu frecvența cea mai ridicată a falselor identificări ale persoanelor o constituie asemănarea, adică existența unor elemente de apropiere, a unor însușiri comune a unui însemnat număr de persoane și obiecte care fac anevoioasă încercarea de discriminare a acelor atribute care le conferă înfățișare, aspect individual. Astfel, multor persoane le poate fi comună talia, constituția, culoarea părului.

Alături de aceste cauze principale de denaturare de factură obiectivă, recunoașterea poate fi influențată și de o serie de cauze de natură obiectivă, nemijlocit legate de condiția psihologică a martorului.

Astfel, percepția inițială desfășurată pe fondul unei puternice tulburări psihice, unei emotivități sporite declanșată de natură afectogenă a faptei la producerea căreia asistă (omor, atacuri etc.), de numărul de participanți, de succesiunea rapidă a activităților întreprinse de infractor poate explica percepția denaturată, lacunară, atribuirea unor gesturi, mișcări, cuvinte unor alte persoane și în consecință recunoașterea nesigură și chiar greșită.

Recunoașterea exactă, falsa identificare sau nerecunoașterea își pot avea cauza și într-un element extrem de labil și fluctuant: atenția. Atenția dirijată asupra unor laturi, trăsături definitorii persoanelor și obiectelor, statura ieșită din comun, ținută vestimentară ciudată, colorit particular al părului, o formă deosebită – oferă caracter de certitudine recunoașterii, după cum concentrarea acesteia asupra unor acțiuni, situații colaterale sau nesemnificative persoanei sau obiectului face să dispară din câmpul percepției tocmai acele aspecte care interesau (obiectul și fondul percepției).

Aprecierea valorii recunoașterii impune, de asemenea, să se țină seama de analizatorii prin mijlocirea căror au fost percepute însușiri ale persoanelor și obiectelor care urmează a fi identificate deoarece, după cum se știe, organele de simț nu concură în aceeași măsură la formarea mărturiei.

Astfel, unele din acestea – organul vizual și auditiv sunt capabile să furnizeze cele mai sigure informații din mediul exterior și să efectueze, totodată, analiza cea mai fină, cea mai nuanțată a informațiilor, altele – simțurile tactil, olfactiv și gustativ – dimpotrivă, sunt mai puțin evoluate, nu oferă decât o analiză rudimentară a informațiilor din lumea externă.

4.2. Reguli privind prezentarea pentru recunoaștere

După cum percepția inițială a persoanei a avut loc într-o încăpere sau într-un loc deschis aceasta va fi prezentată pentru recunoaștere într-o încăpere, și, corespunzător, pe un loc deschis.

Astfel, pentru a se verifica exactitatea percepției prin mijlocirea analizatorilor vizuali și auditivi se impune ca recunoașterea să aibă loc în aceleași condiții de vizibilitate și de audiție.

Valoarea recunoașterii, ca și a mărturiei propriu-zise, este condiționată, de asemenea de intervalul de timp ce separă percepția de contactul repetat cu persoanele și obiectele ce trebuie identificate. Nu numai scurgerea unor intervale mari de timp poate antrena modificări, schimbările în ținuta, în înfățișarea facială, ci chiar la intervale mai scurte de timp în care cel care urmează a fi recunoscut, fie deliberat, fie fără a urmări un anume efect aduce ajustări, modificări ținutei care dacă nu fac imposibilă recunoașterea sunt în orice caz, de natură a o îngreuna – schimbarea coafurii, faptul de a-și lăsa barbă, mustață.

Un alt aspect, poate cel mai însemnat, legat de valoarea recunoașterii se referă la raporturile existente între capacitatea de descriere a martorului și exactitatea recunoașterii.

S-a arătat că prezentarea în vederea recunoașterii a persoanelor și obiectelor este precedată de descrierea acestora, prin care se urmărește obținerea a cât mai multe și mai exacte elemente caracteristice persoanelor și obiectelor care urmează a fi recunoscute, pentru a se verifica în ce măsură convingerea de recunoaștere se întemeiază pe elemente fidel conservate în memorie. Așadar, capacitatea de descriere deține un rol însemnat în recunoaștere ((3), p.163).

Se pune problema raporturilor existente între capacitatea de descriere și exactitate a recunoașterii și dacă este posibil să nu fie recunoscută o persoană sau un obiect care au fost descrise cu exactitate de martor. Reversul problemei este dacă incapacitatea martorului de a descrie persoana sau obiectul exclude posibilitatea recunoașterii lor.

Situațiile care se pot ivi în această privință în practică pot fi grupate astfel:

Martorul descrie corect acele însușiri proprii persoanelor și obiectelor care urmează a fi recunoscute. Dare descrierea corectă nu probează posibilitatea recunoașterii și nici conservarea exactă a imaginii memorate.

Martorul recunoaște prompt, fără ezitare, persoana sau obiectul care i se înfățișează, ale căror însușiri, astfel cum au fost descrise, coincid până la detalii.

Descrierea comportă valori diferite după cum se referă elemente individualizatoare persoanelor și obiectelor sau la însușiri comune ale acestora. Descrierea prezintă o valoare ridicată atunci când furnizează detalii precise, elemente de diferențiere, de individualizare, valoarea acesteia sporind și mai mult atunci când ea se referă la semne cu totul particulare (cicatrice, deformări, asimetrii etc.). Dacă se întemeiază pe elemente care pot fi comune mai multor persoane (statură, constituție etc.) valoarea descrierii este relativă nu numai datorită faptului că astfel de însușiri pot fi comune mai multor persoane, ci și pentru că asemenea atribute constituie ele însele aprecieri subiective ale martorilor.

Martorul, convins că a reținut exact însușirile persoanei sau obiectului face descrierea detaliată a acestora, dar constată că obiectul descrierii sale este mult deosebit de cel perceput și în consecință nu îl poate recunoaște.

Martorul nu reușește să descrie persoana sau obiectul care urmează a fi recunoscute sau descrierea este inexactă, conține erori. Neputința martorului de a descrie persoana sau obiectul nu constituie indiciul unei erori.

Incapacitatea martorului de a descrie persoana sau obiectul nu exclude posibilitatea recunoașterii. Neputința sau capacitatea redusă de descriere se poate datora uitării sau reamintirii anevoioase a înfățișării unor persoane pe care ni le reamintim foarte greu. Cu alte cuvinte, putem să recunoaștem o persoană, un obiect chiar și atunci când nu reușim să le evocăm, să le descriem sau să le descriem anevoios. În această privință, practica judiciară semnalează situații de felul următor: cinci martori care au văzut infractorul în momentul săvârșirii faptei l-au descris în mod diferit, dar l-au recunoscut fără șovăire atunci când a fost înfățișat împreună cu alte persoane asemănătoare; de aici se desprinde concluzia că și atunci când martorul nu reușește să descrie persoana sau obiectul ori când această descriere conține erori, persoanele și obiectele trebuie înfățișate în vederea recunoașterii.

Neputința de a descrie însușirile persoanei percepute poate să rezide și în capacitatea redusă a martorului de a comunica, de a verbaliza datele percepute, după cum alteori aceasta rezidă o dificultate obiectivă de a descrie anumite însușiri cum ar fi, de exemplu caracteristicile mirosului degajat de infractor sau timbrul vocii. Recunoașterea, în astfel de cazuri, nu este mai puțin verosimilă, chiar dacă martorului i-au fost cu neputință să facă o descriere, așadar, capacitatea de descriere nu se suprapune capacității de recunoaștere 3.

4.3. Recunoașterea persoanelor

4.3.1. Formele recunoașterii – prezentare generală

Obiectul recunoașterii îl constituie, în majoritatea aproape absolută a situațiilor, infractorul a cărei identitate nu este cunoscută sau este îndoielnică, iar în mod excepțional victima infracțiunii. Recunoașterea persoanelor prezintă, neîndoios, cea mai mare importanță și trebuie efectuată cu luarea tuturor precauțiilor. Și aceasta nu numai datorită frecvenței, ci mai ales consecințelor dăunătoare pe care le-ar putea antrena falsele identificări ((3), p.165).

În recunoaștere, ca de altfel în mărturie în general, pe primul plan se situează analizatorii vizual și auditiv; lor le revine în percepție atât a persoanelor, cât și a obiectelor. Anumite însușiri ale acestora pot fi însă percepute și prin mijlocirea altor organe de simț. De aceea, în mod obișnuit, persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale și auditive.

În primul caz recunoașterea se face după înfățișare sau după mers, iar în al doilea caz‚ după voce și vorbire. Atunci când însă percepția a fost atât vizuală, cât și auditivă, recunoașterea se poate întemeia pe ambele forme de percepție – vizuală și auditivă.

În sfârșit, într-un număr restrâns de situații recunoașterea se face și după mirosul caracteristic al infractorului.

4.3.2. Recunoașterea persoanei după înfățișare

această formă de recunoaștere se întemeiază pe conservarea în memoria martorului fie a acelor însușiri care pot fi comune mai multor persoane, fie a acelor însușiri care sunt definitorii, care atribuie fiecărei persoane caracter particular individual.

Cele mai însemnate semnalmente care pot fi percepute și reținute de martori se referă la talia persoanei, părului, pigmentația pielii etc. Dar cea mai mare valoare identificatoare o prezintă acele particularități, abateri de la tipul comun, cum ar fi: infirmități și particularități anatomice și funcționale; lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic etc.

Un loc însemnat în recunoașterea după înfățișare îl ocupă descrierea îmbrăcămintei și în general a tuturor obiectelor aflate asupra persoanelor în momentul percepției.

Îmbrăcămintea precum și obiectele aflate asupra persoanei (geantă, umbrelă, ochelari, baston etc.) constituie adeseori un prețios auxiliar al recunoașterii peroanelor, după cum, alteori acestea pot crea aparențe de asemănare care pot constitui sursa unor erori de recunoaștere.

Tăietura, croiala, felul materialului, stridențele vestimentare, culoarea, pot reprezenta elemente utile de identificare. De multe ori, ținuta vestimentară reprezintă un element cu valoare redusă de identificare deoarece acesta, mai cu seamă în cazul bărbaților, este asemănătoare, nu se caracterizează printr-o mare varietate și de aceea nu constituie de regulă, obiectul atenției oamenilor.

Descrierea exactă a obiectelor de îmbrăcăminte sau încălțăminte se poate datora exersării profesionale sau a altor cauze de diferențiere individuală. Croitorii, cizmarii, față de asemenea obiecte exercită o atracție profesională, pot furniza informații de o mare exactitate.

Tot astfel, femeia este o mai bună observatoare decât bărbatul a figurilor și a îmbrăcămintei.

Talia, statura persoanei reprezintă în general, o caracteristică cu valoare redusă de identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci și pentru că condițiile în care a fost percepută aceasta inițial pot da naștere unor erori (iluzii).

Astfel, talia, constituția agresorului poate fi supraapreciată nu numai atunci când contrastează cu statura scundă a victimei, ci și atunci când nu există astfel de discrepanțe deoarece, din experiența de fiecare zi, suntem tentați să vedem infractorul care-și domină fizic victima persoană de constituție robustă ((3), p.167).

Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzie de contrast). Numai atunci când talia persoanei se abate, într-un sens sau altul, cu mult de la timpul comun, de la înălțimea medie (foarte înaltă, gigantică, foarte scundă, pitică) poate avea valoarea unui indiciu singur.

Tot astfel, înălțimea poate fi percepută diferit în raport cu poziția persoanei în momentul percepției: șezând, stând pe loc sau alergând. Se rețin mai ușor persoane apropiate ca vârstă și condiție socială decât cele de vârstă și condiții diferite.

Dar, așa cum învederează canalele justiției, precum și un anumit gen de literatură cu largi audiențe pentru cazurile judiciare – cel al proceselor celebre sau al erorilor judiciare – falsele recunoașteri își află cel mai adeseori cauza în acele trăsături care apropie persoanele, care fac să pară asemănător. Exemplu: este vorba de condamnarea la moarte, în procesul cunoscut sub denumirea „Afacerea curierului din Lyon” a lui Joseph Lesurques în locul adevăratului făptuitor – Dubesq – cu care fusese confundat de către martori, datorită asemănării coloritului părului. Pentru a îngreuna identificarea, în timpul săvârșirii infracțiunii, Dubesq purta o perucă blondă, foarte apropiată coloritului părului lui Lesuresques ((5), p.63-65).

4.3.3. Recunoașterea după voce și vorbire

În raport cu împrejurările asupra cărora martorul este chemat să redea vorbirea, se pot distinge următoarele situații frecvent întâlnite la ascultarea martorului auditiv:

Martorul care a perceput cuvinte, propoziții, fraze, este chemat să recunoască pe baza vocii și vorbirii persoana de la care emană aceste emisiuni vocale, aceasta în situațiile când identitatea persoanei nu este cunoscută.

Vocea – ca element de bază prin mijlocirea căruia omul poate comunica ideile și sentimentele lui – caracterizează omul ca individ, în virtutea particularităților anato-fiziologice, de vârstă, de sex și a altor particularități ale omului.

Caracterul individual al vocii este dat de însușirilor ei: înălțimea tonului principal, volumul, timpul de rezonanță și timbrul vocii, iar posibilitatea identificării persoanei după voce este asigurată de percepția laolaltă a acestor însușiri.

Rolul decisiv în identificarea persoanelor îl deține timbrul vocal, o însușire caracteristică fiecărui om.

Alături de acele componente fundamentale comune tuturor celor care vorbesc o anumită limbă (lexic și structuri gramaticale), vorbirea cuprinde și o seamă de elemente proprii fiecărei persoane deoarece limbajul se formează la fiecare individ în condițiile vieții sociale. Fondul de cuvinte folosite (vocabularul), stilul, modul de exprimare, accentul, pauza dintre cuvinte reprezintă însușiri proprii fiecărei persoane. Folosirea unui limbaj bogat, alăturarea unei fraze corecte, utilizarea unor termeni de circulație mai restrânsă, proprii unei anumite specialități, respectarea regulilor gramaticale sau ignorarea lor, pronunțarea incorectă a unor termeni, dezacordurile de persoane, de număr, sunt tipice nu numai unei anumite categorii de persoane ci și fiecăruia în parte ((3), p.32).

Alte caracteristici de identificare a vorbirii sunt ritmul vorbirii (rar, repezit, liniștit, răstit), claritatea (vorbire clară și neclară) și particularități determinate de anumite defecțiuni de vorbire (vorbire peltică, bâlbâiala, graseierea) este folosirea unor regionalisme, prezența accentului local sau al unei alte limbi etc.

Frecvența în vorbire a unui însemnat număr de elemente particulare, proprii fiecărei persoane, explică percepția și memorarea mai fidelă a particularităților vorbirii în raport cu trăsăturile feței unei persoane. De aceea se recomandă ca prezentarea pentru recunoaștere după înfățișare să fie precedată de prezentarea în vederea recunoașterii persoanei după voce și vorbire.

Martorului i se cere să reproducă fidel termeni, expresii, cifre rostite, percepute de el în diferite împrejurări.

Interesul reproducerii exacte a însuși cuvintelor rostite se referă la acele situații în care cuvintele sau expresiile reprezintă însăși activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii (infracțiuni săvârșite prin cuvinte sau „orale”), deoarece însăși existența infracțiunii poate fi condiționată de exacta lor stabilire, precum și atunci când de determinarea lor exactă depinde stabilirea unor împrejurări esențiale ale comiterii infracțiunii, aflarea identității autorilor și celorlalți participanți la comiterea infracțiunii etc.

În astfel de împrejurări, firește, martorului nu i se poate cere să reproducă fidel decât cuvinte, termeni izolați, numere, cifre, expresii, scurte propoziții și nicidecum să reproducă în termenii ei exacți o întreagă conversație.

De aceea, în mod curent, martorului auditiv nu i se cere să reproducă fidel nici termenii care alcătuiesc o frază, nici chiar nuanțele unei conversații, ci sensul convorbirii, acesta tocmai pentru că este cu putință ca cineva să rețină și să reproducă toți termenii care o alcătuiesc.

Legitățile care guvernează procesul de memorare – caracterul ei dinamic și uitarea, ca efect al curgerii timpului – explică de ce mărturia auditivă, de cele mai multe ori, nu reprezintă o reproducere a însăși cuvintelor percepute, ci este rezultatul unei reconstituiri, prelucrări, refaceri, interpretări a convorbirii auzite ((3), p.33).

Reproducerea sensului unei convorbiri este riguros condiționată de înțelegerea vorbirii, de capacitatea celui care percepe de a discrimina, de a deosebi sunetele verbale unele de altele și de a degaja semnificația vorbirii, a conținutului de senzațional, semantic.

Percepția unei discuții într-o altă limbă este condiționată de măsura în care celui care percepe îi sunt cunoscute lexicul și structura gramaticală ale acelei limbi ((3), p.35).

Când vocea și vorbirea au fost percepute în condițiile săvârșirii infracțiunii nu trebuie să se piardă din vedere că de multe ori cuvintele se rostesc pe un anumit fond afectiv, în condițiile unei emotivități sporite, cauzată de starea de tensiune sub stăpânirea căreia se află infractorul. Acesta ar putea explica apariția unor modificări de timbru, de intonație etc. care să le facă greu de recunoscut. Alteori, astfel de modificări se pot datora chiar încercărilor intenționate ale infractorului cât acesta intuiește că se urmărește identificarea sa.

4.3.4. Recunoașterea persoanei după mers

La recunoașterea persoanei după mers se recurge atunci când martorul, datorită condițiilor contextuale percepției nu a putut remarca trăsăturile feței,iar infractorul părăsea locul infracțiunii în mers sau fugind.

În mersul persoanelor pot fi identificate o seamă de elemente proprii, deoarece deplasarea pune în evidența mișcarea întregului corp, poziția capului și mâinilor.

Dar particularitățile persoanei, așa cum se reflectă acestea în mers, pot fi utile recunoașterii numai atunci când elementele mersului unei persoane se deosebesc fundamental de mersul majorității persoanelor (de exemplu inegalitatea distanței dintre pași cauzată de șchiopătare sau târârea unui picior etc.).

Recunoașterea persoanei după mers, în anumite cazuri, poate fi ușurată de senzațiile auditive, asociate celor vizuale în momentul percepției. Aportul acestor senzații este limitat însă la acele cazuri când particularitățile mersului se reflectă și în plan acustic, cum ar fi inegalitatea duratei de timp a percepției zgomotelor produse de pași când persoana prezintă unele defecțiuni de mers (e exemplu șchiopătarea, târârea piciorului etc.), zgomotul produs de o proteză, de obiectele care au servit de sprijin, cum ar fi un baston care însoțește un mers cadențat sau ritmic etc. ((3), p.169).

4.3.5. Recunoașterea după miros

Într-un număr restrâns de situații, se recurge la recunoașterea persoanei după miros, adică la recunoașterea întemeiată pentru reamintirea senzațiilor olfactive caracteristice corpului omenesc în ansamblul sau a unor regiuni ale sale.

Emanațiilor odorante ale corpului i se pot adăuga și alte mirosuri, de asemenea, caracteristice care se datorează de această dată profesiei sau mediului profesional, ori folosirii unui anumit parfum, tutun etc.

4.4. Recunoașterea cadavrelor

Într-o măsură poate mai însemnată decât în cazul persoanelor, recunoașterea cadavrelor este îngreunată de o serie de factori care adeseori sporesc posibilitățile de eroare.

Astfel, în vreme ce la recunoașterea persoanelor pot concura atât semnalmentele statice cât și cele dinamice sau funcționale, puse în evidență de diverse poziții, atitudini pe care le adoptă în diferite ipostaze (mers, vorbire, mișcări, gesturi, lucruri caracteristici care dau o anumită expresie persoanei), în cazul cadavrelor recunoașterea se întemeiază exclusiv pe trăsăturile statice, de nemișcare, în cadrul cărora rol hotărâtor joacă trăsăturile feței, talia, constituția, anumite semnalmente particulare (cicatrice, tatuaje, negi, urme ale unor intervenții chirurgicale, stomatologice etc.) eventual îmbrăcămintea, precum și obiectele aflate asupra acestora ((3), p.169).

O primă dificultate în calea recunoașterii cadavrului o constituie poziția nefirească în care este perceput acesta – poziția orizontală – care poate explica neconcordanța dintre amintirea păstrată despre persoana în viață și imaginea pe care și-o formează martorul atunci când percepe cadavrul în această poziție (persoanele sunt percepute, cunoscute de noi, de cele mai multe ori sau exclusiv în poziție firească, verticală).

La aceasta se adaugă expresia, fizionomia mult modificată față de cea atât de caracteristică omului în viață, modificarea determinată de starea de imobilitate în care se află cadavrul.

Un element cu valoare ridicată de identificare îl reprezintă expresia fizionomiei care ajută la evocarea unei persoane cunoscute, ori rigiditatea și lividitățile cadaverice ce se instalează într-un timp mai mult sau mai puțin îndelungat de la survenirea morții, imobilitatea, „caderea mușchilor feței” conferă cadavrului o expresie mult mai diferită de cea păstrată despre persoana în viață.

Și mai anevoioasă este încercarea de identificare a cadavrului atunci când datorita obiectului vulnerabil cu care s-au provocat leziunile (de exemplu corpuri contondente) naturii și numărului leziunilor (plăgi tăiate, înfundate, etc.), regiuni lezate (de exemplu leziuni ce produc importante modificări ale trăsăturilor feței), mediul în care s-a aflat cadavrul (în stare de submersiune), intervalul de timp scurs din momentul încetării din viață și până în momentul recunoașterii sau datorită manoperelor folosite de autor menite de a îngreuna descoperirea și recunoașterea cadavrului (deplasarea cadavrului) și a altor asemenea situații, deoarece alterarea trăsăturilor feței, fenomenul de descompunere, de putrefacție mai mult sau mai puțin a cadavrului, într-un cuvânt, toate modificările post-mortem constituie serioase piedici în calea identificării.

Pentru a se limita cauzele obiective ale falselor identificări ale cadavrelor, în mod unanim, literatura și practica judiciară recomandă, mai înainte de a se proceda la recunoaștere, folosirea tehnicii preconizate de Mina Minovici de tratarea a cadavrului („toaleta cadavrului”), aplicată azi pe plan mondial prin care se urmărește însuflețirea cadavrului, adică încercarea de a i se da un aspect și o expresie cât mai apropiate celor avute în viață. În cadrul acestei tehnici o atenție aparte se acordă reconstituirii expresiei feței, pe care nimic nu o caracterizează mai deplin ca ochii ((7), p.169-172).

Dacă cei chemați a face identificarea unui cadavru l-au perceput simultan în condiții similare (de exemplu cadavrul este văzut în momentul scoaterii din apă), valoarea recunoașterii poate fi influențată și de un alt factor: sugestia colectivă, fenomen căruia cercetările moderne îi acordă o însemnătate tot mai mare. Experimental s-a demonstrat că cei mai mulți subiecți tind să adopte o judecată eronată, dacă o asemenea judecată a fost formulată în fața lor de către mai multe persoane. În astfel de împrejurări, chiar și în absența unor elemente reale de apropiere sub raport fizic, de multe ori cadavrul ce se înfățișează spre recunoaștere este suficient să prezinte un neg, o cicatrice care ne evocă o altă persoană pentru a se ajunge la false recunoașteri. Exemplu: Gustave Le Beu, Psychologie des foules, Paris, 1900, p.33-34 citează între altele un caz de falsă recunoaștere a cadavrului unui copil de către propria mamă și a alte persoane apropriate, datorită unei cicatrice pe fruntea pe care o prezenta atât cadavru cât și copilul.

Când recunoașterea se practică la morgă, nuditatea, lipsa vestimentației care după cum ne este cunoscut, joacă un rol însemnat la identificarea cadavrului (omul în viață este văzut aproape exclusiv îmbrăcat) poate crea o imagine cu totul diferită de cea legată de persoana în viață.

Cei chemați a face recunoașterea cadavrelor se recrutează din rândul persoanelor cărora cei ce au încetat din viață le era mai mult sau mai puțin cunoscut. M,ai sigură va fi recunoașterea făcută de cei cărora victima le era bine cunoscută (rude, prieteni, vecii, etc.) după cum valoarea recunoașterii sporește în raport cu semnalmentele particulare sau comune mai multor persoane ce au stat la baza convingerii de recunoaștere.

4.5. Recunoașterea după fotografii

Această modalitate de recunoaștere, care se referă mai cu seamă la persoane și într-un număr mai redus de situații la cadavrele neidentificate, este și ea însoțită de o seamă de neajunsuri, de posibilități de eroare de care trebuie să se țină seama la evaluarea unor atare identificări.

Principalul neajuns al recunoașterii după fotografii îl constituie faptul că acestea redau imaginea inanimată, statică a persoanei care oricât de fidel ar reproduce trăsăturile feței niciodată nu pot înlocui realitatea vie.

Recunoașterea se poate practica pe trei genuri de fotografii, diferite ca mod de execuție, fiecare din ele prezentând avantaje și dezavantaje.

astfel când cel ce urmează a fi recunoscut a fost supus înregistrării penale, recunoașterea se poate efectua după fotografiile de identificare aflate în evidența organelor operative.

Recunoașterea după fotografiile de identificare prezintă avantajul de a reda atât semnalmentele din față cât și cele din profil, ceea ce permite confruntarea imaginii formate în momentul săvârșirii infracțiunii indiferent de poziția în care a fost văzut infractorul.

Totodată condițiile de executare a fotografiilor de identificare a persoanelor și cadavrelor (capul descoperit, fără fular, fără ochelari, urechea descoperită, scara obligatorie de 1/7 di mărimea naturală, punerea în evidență a cicatricelor, tatuajelor și altor asemenea semne articulare, inadmisibilitatea retușului, utilizarea unor surse de lumină frontale și laterale pentru a se atenua umbrele și a se da relief imaginii, iar în cazul cadavrelor executarea fotografiilor numai după ce li s-a dat înfățișare apropiate elei avute în viață), permit obținerea unor imagini care reproduc fidel cele mai importante semnalmente ((3), p.173-174).

apoi, recunoașterea persoanelor poate fi efectuată și cu ajutorul fotografiilor numite artistice. Acestea conferă avantajul de a reda cu mare claritatea imaginea persoanei și neajunsul de a fi supuse operațiilor de retușare, care ajustează, înfrumusețează figura, astfel, în cazul fotografiilor executate ca urmare a retușului, o seamă de detalii prețioase precum identificarea persoanei (negi, cicatrice, riduri, alte semne particulare) pot fi mult atenuate sau chiar înlăturate.

În sfârșit, când recunoașterea se practică pe fotografii executate de amatori, pe instantanee fotografice, acestea pot ușura recunoașterea când surprind persoana în atitudini caracteristice, cunoscute și dimpotrivă o pot îngreuna când surprind persoana în ipostaze neobișnuite, ciudate, surprinzătoare.

În cazurile recunoașterii după fotografii executate comercial și după instantanee fotografice, erori de recunoaștere se datorează înainte de toate efectelor luminii.

Natura și numărul surselor de lumină, intensitatea și poziția acestora în raport cu subiectul fotografiat pot provoca astfel de denaturări încât fotografii ale aceleiași persoane par a fi absolut diferite, după cum fotografii ale unor persoane diferite par a reprezenta un și aceeași persoană.

Iată, reproduse după Salvatore Ottolenghi, principalele efecte de denaturare ale luminii în raport cu direcția în care este orientată sursa: lumina orientată frontal asupra subiectului înlătură proeminențele chipului, atenuează sau face să dispară cutele, adâncește orbitele și pomeții, lărgește nasul.

Lumina orientată de sus asupra chipului sporește contrastul dintre părțile proeminente și adâncituri (depresiuni), mai cu seamă în segmentul inferior al obrazului care este mai puternic iluminat, arcadele orbitelor devin mai puțin proeminente, nasul pare mai turtit, se atenuează adâncitura de sub buze; buza inferioară apare mai proeminentă decât cea superioară, baza nasului apare mai largă, pomeții și arcadele sprâncenelor devin mai proeminente, din care cauză fruntea apare mai adâncă.

Lumina orientată lateral lasă în umbră partea opusă. Partea expusă luminii apare mai puternic dezvoltată, fața se prezintă alungită, bărbia mai puțin ascuțită ((3), p.174).

Alte neajunsuri rezidă în cele două modalități de realizare a fotografiilor după care se face recunoașterea: fotografia alb-negru și fotografia în culori. Ambelor modalități și fiecărei în parte le sunt proprii o seamă de avantaje și dezavantaje.

Astfel, atât fotografia alb-negru, cât și fotografia color reproduc persoana static, la dimensiuni mult reduse, iar relieful este mult redus la o singură însușire: imaginea finală. În cazul fotografiei alb-negru, policromia feței și a îmbrăcămintei este redusă la nuanțe, la tente de gri. Fotografia color, fie artistică, fie de amator și chiar de identificare, în aceasta din urmă situație numai în cazul cadavrelor prezintă avantajul de a reda mai mult sau mai puțin fidel coloritul pigmentației pielii, al ochilor, al părului precum și al îmbrăcămintei. Dar complexitatea operațiilor de executare a fotografiei color, rolul predominant al compoziției luminii și dificultatea de prelucrare a materialelor fac ca imagini perfect echilibrate din punct de vedere cromatic să se obțină foarte greu. În funcție de o serie de factori, echilibrul culorilor suferă modificări, iar adeseori se constată predominarea unei anumite tente de culoare.

Uneori, prezentarea persoanelor sau cadavrelor în vederea recunoașterii este precedată de înfățișarea fotografiilor care reprezintă acele persoane și cadavre.

Un astfel de mod de a se proceda conține în sine sursa unor posibile erori de unde se desprinde recomandarea potrivit căreia, odată obținută recunoașterea după fotografii, prezentarea interioară a persoanei sau cadavrului devine inutilă; astfel spus, este indicat, când acest lucru este posibil, să se prezinte nemijlocit persoana sau cadavrul fără ca în prealabil să se fi înfățișat fotografiile acestora.

Explicația acestei surse de eroare este că atunci când amintirea păstrată despre o persoană este palidă, imprecisă, acesta riscă să se identifice cu imaginea furnizată de fotografia prezentată pentru recunoaștere care, în realitate, poate să nu corespundă imaginii persoanei. În felul acest amintirea martorului dobândește o anumită stabilitate iar atunci când i se prezintă persoana sau cadavrul va confrunta nu adevărata amintire păstrată despre ele, ci amintirea imaginii din fotografie.

În această privință, o mențiune specială se impune cu privire la recunoașterea cadavrelor. Când recunoașterea este precedată de prezentarea unor fotografii, acestea pot data dintr-un moment anterior încetării din viață sau pot fi executate post-mortem (fotografii ale cadavrelor).

În astfel de situații avem de a face cu o dublă recunoaștere care, virtual, poate fi însoțită de două categorii de erori: cele proprii recunoașterii după fotografii și cele proprii recunoașterii propriu-zise ale cadavrului. Și aceasta cu atât mai mult cu cât sentimentul sau convingerea de cunoaștere se întemeiază în prima situație de confruntare a imaginii din fotografia ce reprezintă victima în viață sau pe imaginea inanimată a victimei, în a doua situație, obținută post-mortem, care va reflecta toate aceste modificări pe care le antrenează încetarea din viață.

Chiar dacă recunoașterea persoanelor și cadavrelor după fotografii este însoțită de multiple cauze de denaturare a realității, recunoașterea întemeiată pe astfel de elemente nu este lipsită în toate cazurile de certitudine. În astfel de situații valoarea recunoașterii depinde de o multitudine de factori dintre care pe primul plan se situează măsura în care fotografia persoanei sau a cadavrului reproduc fidel trăsăturile caracteristice ale acestora și măsura în care persoana sau cadavrul sunt bine cunoscute martorului.

Este anevoios a fi identificată și de aceea va prezenta o valoare ridicată recunoașterea după fotografii a unei persoane puțin cunoscută, văzută pentru prima dată în condițiile săvârșirii infracțiunii într-un răstimp de câteva secunde.

Concluzii privind valoarea recunoașterii persoanelor, cadavrelor și a recunoașterii după fotografii

Independent de obiectul acesteia (persoane, cadavre, fotografii), valoarea recunoașterii poate fi într-o însemnată măsură influențată de condițiile în care se petrece al doilea contact cu persoanele și obiectele ce trebuie identificate.

Într-adevăr multe din neajunsurile care se pot repercuta negativ asupra recunoașterii pot fi atenuate și chiar anihilate, iar concluzia de recunoaștere sau nerecunoaștere așezată pe o bază solidă, dacă al doilea contact cu persoana sau obiectul perceput anterior se petrece în condiții de natură a conduce la concluzii certe, dacă această activitate este efectuată cu observarea strictă a acelor reguli a căror utilizare și eficiență au fost verificate de practică ((3), p.179).

Condițiile în care se va petrece al doilea contact cu persoanele și obiectele care trebuie recunoscute vizează selectarea cu atenție a persoanelor, obiectelor, fotografiilor împreună cu care urmează a fi simultan prezentate persoana sau obiectul care trebuie recunoscute și totodată asigurarea unui cadru cât mai apropiat celui existent în momentul percepției inițiale.

Dacă persoana sau obiectul ce urmează a fi recunoscute, a fi înfățișate martorului însoțite de întrebarea: „Recunoști în persoana ce ți se prezintă pe cel ce a săvârșit infracțiunea?”, se înțelege, recunoașterea a fi tendențios sugestivă, deoarece condițiile în care este prezentată aceasta (sediul organului judiciar, eventual în stare de arest, însoțite de organele de pază etc.), ar fi de cele mai multe ori, de natură a provoca un răspuns afirmativ, chiar în absența unor elemente reale de asemănare sau când asemănarea este doar vagă.

De aceea, practica efectuării acestei activități recomandă regula potrivit căreia persoana sau obiectul ce urmează a fi recunoscut trebuie prezentate într-un grup de alte 3-5 persoane (obiecte) necunoscute celui ce urmează a face recunoașterea și care, totodată, nu au nici o legătură cu cauza.

Pentru a nu se da loc unor prezentări tendențios sugestive persoanele (obiectele) împreună cu care urmează a fi prezentată cel (cea) ce urmează a fi recunoscute trebuie selectate din rândul celor ce prezintă o seamă de însușiri asemănătoare. Se cere deci evitarea contrastelor izbitoare, a stridențelor care ar putea conduce la recunoașteri greșite. Astfel, dacă pentru recunoaștere urmează a fi înfățișată o persoană scundă, este necesar ca aceasta să fie prezentată împreună cu persoane de aceeași talie sau de talie apropiate.

Pentru aceleași rațiuni trebuie evitate discrepanțele frapante și în ceea ce privește ținuta vestimentară a persoanei.

Astfel, tăietura și coloritul frapante ale ținutei vestimentare a celui ce urmează a fi recunoscut, pe fondul sobru al ținutei celor ce alcătuiesc grupul pot contribui prezentării unui caracter sugestiv.

Asemănarea celui ce urmează a fi recunoscut cu cei împreună cu care va fi prezentat presupune identitate de sex, o anumită apropiere a trăsăturilor fizice și a ținutei vestimentare precum și vârsta apropiată. În ce privește aspectul general al înfățișării va trebui să se tină seama de talie, constituție, culoarea părului etc.

Când recunoașterea persoanelor sau cadavrelor se practică pe fotografii, regula prezentării într-o serie de fotografii ce reprezintă persoane sau cadavre între care există elemente de apropiere (înfățișare, vârstă, sex etc.), trebuie, de asemenea respectată cu mențiunea că, pe cât este cu putință, aceasta să reprezinte persoana în poziții și atitudini diferite și să dateze din momente diferite.

Pentru motive lesne de înțeles regula prezentării în grup nu-și găsește aplicare în cazul cadavrelor.

Regula prezentării în grup a celui ce urmează a fi recunoscut sporește certitudinea recunoașterii, dar nu este infailibilă, nu întotdeauna duce la recunoașteri precise: Lailler et Vonoven (Les erreurs judiciaires et leurs causes p. 77) citează cazul unui martor care, introdus în cabinetul de instrucție trebuia să identifice printre mai multe persoane asasinul unei fete. Spre consternarea tuturor martorul ocular dintre cei de față la desemnat cu certitudine drept asasin pe ……… procurorul general ((17), p.210-211).

De aceea, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor false recunoașteri, în literatura psihologică se recomandă un procedeu simplu, dar nici acesta nu este scutit de erori: acela al prezentării a două grupuri de persoane, martorul urmând a i se atrage atenția că numai în unul din grupuri va fi prezent cel ce urmează a fi recunoscut.

De aceeași însemnătate în cazul persoanelor este și asigurarea cadrului, a condițiilor în care acestea vor fi prezentate. Condițiile prezentării trebuie să fie cât mai apropiate celor existente în momentul percepției inițiale deoarece numai acestea pot facilita reamintirea și totodată și corecta identificare ((3), p.191).

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

Constituția României

Cod penal

Cod de procedură penală

Altavilla Enrico, “Psihologia giudiziaria”, vol. I, Unione tipografico-editrice, 1955, p. 102-119.

Ciofu Ion, “Sugestie și sugestibilitate”, București, 1973.

Ciopraga Aurel, “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 31-35,108-110,114-116,118-124,130-138,139-140,141,143,145-181.

Demetrescu Rodica, „Curs de psihologie generală”, București.

Eminescu Yolanda, „Din istoria marilor procese”, Editura Junimea, Iași, 1992, p. 5,63-65.

Mihuleac Emil, „Sistemul probator în procesul civil”, Editura Academiei, București, 1970, p.221.

Minovici Mina, „Tratat complet de medicină legală”, Editora Socec, București, 1928, vol. I-II, capitolul referitor la tehnica identificării cadavrului.

Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, „Psihologie judiciară”, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L. București, 1992, p. 107,112,115-136.

Neagu Ion, „Drept procesual penal”, Editura Academiei, București, 1988, p.271.

Pamfil Ed, „Psihologie și informație”.

Pandrea Petre, „Psihanaliză judiciară”, Editura „Cultura Românească”, București, 1934.

Popescu – Neveanu Paul, „Dicționar de psihologie”, Editura Albatros, București, 1978,

Roșca Alexandru, „Psihologie generală”, București, 1966, p. 248,251.

Stancu Emilian, „Criminalistică”, vol. II, București, 1993.

Suciu Camil, „Criminalistică”, București, 1972.

Sutherland N. E,Cressey R.D., „Principii de criminologie”, Editura Cujos, Paris 1966.

Tiberiu Bogdan, „Curs de psihologie judiciară”, Litografia Învățământului București, 1957, p. 196-198,207,210.

Tiberiu Bogdan, „Probleme de psihologie judiciară”, Editura Științifică, București, 1973, p. 179.

Margineanu Nicolae, „Condiția umană”, Editura Științifică, București.

Frățilă Ion, „Psihologie generală și infracțională”, București, 1993.

Roșca Alexandru, „Psihologia martorului”, Editura Institutului de psihologie, Cluj, 1934.

Revue de Detroit Penal et Criminologie, nr. 6, mars. 1976, p.589.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Problematica Psihologica A Marturiei Juridiciare Si A Martorului (ID: 164392)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Problematica Psihologica A Marturiei Juridiciare Si A Martorului

Copyright Notice

Sexualitatea Si Erotismul

Selectia Candidatilor cu Ajutorul Chestionarului de Personalitate

Prevalenta In Depresie la Diferite Varste

Studiu Asupra Calitatii Relatiilor Romantice In Adolescenta

Rolul Familiei In Integrarea Sociala A Copilului CU Cerinte Educative Speciale

Adaptarea Tinerilor CU Deficiente Auditive LA Viata Cotidiana

Copyright Notice

Similar Posts