Alegerea Partenerului Romantic Premarital Si Orientarea Sociosexuala
Argument……………………………………………………………………………………………………………………..
I. Atitudini și comportament ……………………………………………………………………………………
1.1. Delimitări conceptuale………………………………………………………………………………………………
1.2. Evoluția atitudinilor față de sexualitatea premaritală…………………………………………………….
1.3. Atitudine și comportament………………………………………………………………………………………..
II. Comportamentul sexual uman ………………………………………………………………………………..
2.1. Definiție și caracterizare……………………………………………………………………………………………
2.2. Perspective și teorii ale sexualității……………………………………………………………………………..
2.2.1. Evoluția sexualității…………………………………………………………………………………..
2.2.2. Perspective și teorii ale sexualității……………………………………………………………..
2.2.3. Metode de cercetare ale sexualității…………………………………………………………….
III. Sexualitatea premaritală …………………………………………………………………………………….
3.1. Relațiile intime în rândul tinerilor…………………………………………………………………………….
3.1.1. Diferențe între bărbați și femei în trăirea intimității………………………………………
3.2. Relații sexuale anonime și spontane…………………………………………………………………………..
3.3. Comportamentul sexual și dragoste …………………………………………………………………………..
3.4. Relația de atașament ……………………………………………………………………………………………….
IV. Orientarea sociosexuală și strategiile sexuale………………………………………………………..
4.1. Sociosexualitatea și alegerea partenerului romantic…………………………………………………….
4.2. Strategii sexuale în alegerea partenerului romantic……………………………………………………..
4.3. Strategiile sexuale și diferențele intersexe……………………………………………………………….
4.3.1. Strategiile sexuale ale bărbaților………………………………………………………………
4.3.2. Strategiile sexuale ale femeilor………………………………………………………………..
V. Demers investigativ ………………………………………………………………………………………….
Obiectivul cercetării ……………………………………………………………………………………
2. Ipoteza de cercetare……………………………………………………………………………………….
3. Plan experimental………………………………………………………………………………………….
4. Variabilele cercetării……………………………………………………………………………………..
5. Design-ul cercetării………………………………………………………………………………………..
6. Analiza și interpretarea datelor………………………………………………………………………..
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….
Pagini 93
=== l ===
CUPRINS
Argument……………………………………………………………………………………………………………………..
I. Atitudini și comportament ……………………………………………………………………………………
1.1. Delimitări conceptuale………………………………………………………………………………………………
1.2. Evoluția atitudinilor față de sexualitatea premaritală…………………………………………………….
1.3. Atitudine și comportament………………………………………………………………………………………..
II. Comportamentul sexual uman ………………………………………………………………………………..
2.1. Definiție și caracterizare……………………………………………………………………………………………
2.2. Perspective și teorii ale sexualității……………………………………………………………………………..
2.2.1. Evoluția sexualității…………………………………………………………………………………..
2.2.2. Perspective și teorii ale sexualității……………………………………………………………..
2.2.3. Metode de cercetare ale sexualității…………………………………………………………….
III. Sexualitatea premaritală …………………………………………………………………………………….
3.1. Relațiile intime în rândul tinerilor…………………………………………………………………………….
3.1.1. Diferențe între bărbați și femei în trăirea intimității………………………………………
3.2. Relații sexuale anonime și spontane…………………………………………………………………………..
3.3. Comportamentul sexual și dragoste …………………………………………………………………………..
3.4. Relația de atașament ……………………………………………………………………………………………….
IV. Orientarea sociosexuală și strategiile sexuale………………………………………………………..
4.1. Sociosexualitatea și alegerea partenerului romantic…………………………………………………….
4.2. Strategii sexuale în alegerea partenerului romantic……………………………………………………..
4.3. Strategiile sexuale și diferențele intersexe……………………………………………………………….
4.3.1. Strategiile sexuale ale bărbaților………………………………………………………………
4.3.2. Strategiile sexuale ale femeilor………………………………………………………………..
V. Demers investigativ ………………………………………………………………………………………….
Obiectivul cercetării ……………………………………………………………………………………
2. Ipoteza de cercetare……………………………………………………………………………………….
3. Plan experimental………………………………………………………………………………………….
4. Variabilele cercetării……………………………………………………………………………………..
5. Design-ul cercetării………………………………………………………………………………………..
6. Analiza și interpretarea datelor………………………………………………………………………..
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….
Anexe………………………………………………………………………………………………………………………..
Argument
Domeniul sexualității este extrem de vast, deosebit de incitant și mereu surprinzător nu numai pentru psihologi sau pentru diverși specialiști ( sociologi, sexologi, medici, etc.), dar și pentru întreaga opinie publică. Sexualitatea intrigă, atrage atenția și în societatea noastră, abia scăpată de sub „imperiul tabu-ului”, se vinde foarte bine. Dar comportamentul sexual uman nu reprezintă, ca la animale, un simplu act de împerechere, ci are o multitudine de factori și determinanți care îl conduc, este un act organizat orientat spre un scop conștient sau uneori inconștient, ce are la bază diverse strategii.
Sociosexualitatea este o dimensiune de personalitate, comună și la bărbati, și la femei, la un pol al ei situându-se indivizii cu o orientare sociosexuală nerestrictivă, gata să facă sex fără gândul la legături emoționale și sentimentale, iar la celălalt, cei care consideră că relația sexuală trebuie să se bazeze pe apropiere și pe sentimente pozitive reciproce; ei au o orientare sociosexuală restrictivă.
Noțiunea de relație sexuală umană este strategică și alegerile făcute, conștient sau inconștient, sunt făcute pentru a maximiza cumva unitatea, perechea sau echilibrul. Astfel, componentele strategice ale acestor teorii sunt generale și se caută echilibru, similaritate, complementaritate, nu se identifică similaritatea sau echilibrul în fiecare domeniu.
Conform acestor teorii, alegerea partenerului romantic are în vedere trei trăsături ale unui partener ce influențează inclusiv potrivirea individuală: a) abilitatea partenerului sau consimțământul de a investi în urmași; b) măsura în care fiecare partener posedă oricare dintre aceste trăsături adaptativ sau resursele ce pot fi transmise urmașilor (genetice sau sociale) pentru a intensifica potrivirea lor; c) pentru partenerii care investesc foarte mult în urmași, o exclusivitate a partenerului sexual.
Ipoteza principală a acestui studiu este că indivizii vor alege un partener romantic pentru o relație de scurtă durată sau de lungă durată în funcție de orientarea sociosexuală și în funcție de stilul de atașament.
Am utilizat următoarele instrumente: Inventarul Orientării Sociosexuale, Chestionarul Experienței în Relațiile Apropiate, Chestionarul Atributelor Romantice; am aplicat chestionarele în rândul studenților, ce sunt cazați în campusurile universitare ieșene. Am urmărit un plan experimental : 2 X 2 X 2 ; avem 3 variabile independente cu căte două nivele: orientarea sociosexuală, teama de a pierde relația afectivă, evitarea implicării emoționale într-o relație. Variabila dependentă: atributele partenerului romantic : atributele partenerului romantic pozitive pentru o relație de scurtă durată , atributele partenerului romantic negative pentru o relație de scurtă durată, atributele partenerului romantic pozitive pentru o relație de lungă durată, atributele partenerului romantic negative pentru o relație de lungă durată.
Capitolul 1 : Atitudine și comportament
1.1. Delimitări conceptuale
Conceptul de atitudine apare la începutul secolului XX în lucrările de psihologie experimentală germană, dar cu sens diferit de cel al simțului comun, și anume cu cel de postură. În acest caz, atitudinea ar avea un rol de explicare a relațiilor care există între stimuli și răspunsul subiectului. Acest concept trimite într-o manieră schematică la influența dispozițiilor mentale ale subiecților asupra comportamentului acestora.
În același timp, în Statele Unite, noțiunea este utilizată în cercetările sociologice și psihologice, mai ales pentru explicarea conduitelor sociale și a orientărilor lor.Prin atitudine se înțelege o dispoziție internă a individului, care subîntinde percepția sa și reacțiile sale față de un obiect sau de un stimul (Boza, 2003). De exemplu, un comportament agresiv față de străini poate avea rădăcini într-o atitudine mai generală, pe care o putem numi etnocentrism.Definiția poate fi completată cu o serie de precizări asupra naturii și caracteristicilor atitudinilor: sunt rezultatul experienței, sunt relativ stabile și durabile, sunt polarizate, adică sunt fie pozitive, fie negative.
Prima definiție riguroasă a conceptului de atitudine a fost propusă de Allport în 1935: „O atitudine este o stare mentală și neuropsihologică de pregătire a răspunsului, organizată prin experiență de către subiect, exercitând o influență directivăsau dinamică asupra răspunsului său față de toate obiectele și toate situțiile la care se raportează” (apud Boza, 2003, p.125).Această definiție sugerează că atitudinea are mai multe elemente: a) este o experiență personală cu un substrat neurobiologic și nu poate fi măsurată decât într-o manieră indirectă, prin manifestările comportamentale sau psihofiziologice; b) atitudinile constituie un ansamblu de elemente cognitive relative la un obiect cărora le sunt asociate evaluări( afecte) pozitive sau negative; c) elementul central este acela că atitudinile sunt precursoarele comportamentului; d) individul produce reacții adaptate și consistente față de obiectele asociate atitudinii.
Noile definiții și încercări de a delimita conceptul au circumscris câte unui model explicativ. Cele mai cunoscute și utilizate modele sunt cel unidimensional și tridimensional. Modelul unidimensional definește atitudinea ca evaluare globală a obiectului atitudinii pe o dimensiune continuă de tip „favorabil / nefavorabil” (apud Boza,2003, p.105). Propus de Rosenberg și Hovland în 1960, modelul tridimensional analizează mai curând natura răspunsurilor pe care le are un individ față de obiectul atitudinii. Ori în acest sens, propunătorii modelului disting între trei categorii de răspunsuri: cognitive, afective și comportamentale. „Aceste trei tipuri de răspuns variază într-o manieră consistentă (adică în același sens) de-a lungul unui continuu evaluativ”(idem). Răspunsul de tip afectiv reiese din erorile pe care acesta le face la nivelul răspunsurilor sale verbale, trădând practic încărcătura afectivă, dar poate fi măsurat și cu ajutorul unor instrumente medicale (electrocardiograf, electrodermograf). Răspunsul comportamental este evaluat la nivel de intenție comportamentală declarată de subiect, dar și prin observație directă, în vreme ce răspunsul cognitiv este direct legat de credințele, cunoștințele, răspunsuri perceptive pe care același obiect al atitudinii le provoacă la subiectul dat.
Derivând din aceste două modele generale, alte modele explicative ale atitudinilor includ: modelul socio–cognitiv, modelul schematic, modelul reprezentării atitudinilor, modelul asociativ. Modelul socio – cognitiv pleacă de la prezumția esențială că atitudinile au o reprezentare cognitivă și o funcție socială. Conform acestui model, o atitudine este reprezentată în memorie prin trei elemente: „o etichetă a obiectului și reguli pentru a aplica acea etichetă, un sumar evaluativ al obiectului și o structură de cunoaștere care susține această evaluare”. În acest context atitudinile servesc Sinele și îl ajută pe individ să se integreze social, deoarece pe baza evaluărilor respective, stocate în memorie, individul își construiește demersurile de rezolvare a problemelor, clasificând obiectele cu care se întâlnește în favorabile și nefavorabile. La nivelul acestui model reprezentarea atitudinilor se poate face la unul din cele patru niveluri propuse de Greenwald (1989): obiecte fizice, categorii, propoziții și scheme
Modelul schematic (Lingle, Ostrom, 1981) propune conceptul de „temă” sau „cadru tematic” referindu-se la „un set de cunoștințe preexistente, bazate pe experiența anterioară relevantă pentru un anumit domeniu, pe care oamenii îl folosesc drept cadru pentru a le ghida observația, organizarea și găsirea în memoria evenimentelor percepute” Autorii modelului propun și o serie de principii în baza cărora funcționează aceste cadre și argumentează faptul că judecățile bazate pe atitudini joacă rolul de „cadre tematice”.
Modelul reprezentării atitudinilor (Lord & Lepper, 1999) are la bază două postulate esențiale: postulatul reprezentării și postulatul corespondenței (matching). Primul se referă la faptul că răspunsul unei persoane la stimulii relevanți pentru atitudine depinde de proprietățile stimulului, de situație, dar, cel mai important, de reprezentarea
pe care o are o persoană despre stimulul respectiv. Postulatul corespondenței afirmă faptul că o corespondență sau o apropiere între reprezentările subiective și stimulii percepuți de persoană și la care aceasta răspunde într-o situație dată, pe de o parte, și reprezentările subiective și stimulii percepuți la care o persoană răspunde într-o altă situație, pe de altă parte, va asigura consistența răspunsurilor (comportamentale). Altfel spus, premisa acestui model explicativ este aceea că, cu cât există o mai mare corespondență între elementele percepute de un subiect și reprezentarea acestora, cu atât este mai mare și consistența răspunsurilor la stimulii relevanți pentru atitudine.
Fazio propune în 1989 un model asociativ conform căruia atitudinile sunt o asociație învățată între un obiect și o evaluare. Evaluarea aceasta poate fi corelată fie cu un afect foarte puternic, fie cu o inferență cognitivă. Așadar, modelul lui Fazio postulează ideea că oamenii își coordonează acțiunile în funcție de semnificațiile pe care le atribuie obiectelor ce-l înconjoară și întreg mediului pe care acestea îl compun. Un alt model asociativ este propus de Greenwald & Banaji, în 2002, care lucrează cu termeni precum: conceptul, puterea asociativă și activarea conceptului. Puterea asocierii reprezintă potențialul unui prim concept de a activa alt concept, astfel încât acest model propune o reprezentare de tip arbore cu legături și noduri între concepte. Ori în acest context, atitudinea este o asociere dintre un obiect social sau un concept de grup și un concept – atribut cu o anumită valență.
În general, se consideră că atitudinea subîntinde comportamentului.În Dicționarul Român de Neologisme comportamentul se definește ca fiind „Ansamblu manifestărilor obiective ale unui individ prin care se exteriorizeazã viața sa psihicã” și din punct de vedere biologic, ca „mod în care un organism reacționează față de factorii de mediu”; în Dicționarul Explicativ Român același concept este definit ca „Totalitate a modalităților de reacție a organismului fațã de mediul înconjurător; atitudine organicã”. În Dicționarul de Psihologie (Doron, Parot, 1999) comportamentul este definit ca „Activitate a unui organism în interacțiune cu mediul său înconjurător”. În concepția autorilor dicționarului, termenul desemnează uneori ansamblul activităților în general (adică comportamentul uman), iar uneori o anumită activitate particulară (comportamentul sexual în cazul lucrării de față spre exemplu).
Concept pus în evidență în 1908 de H. Pieron în Franța și de J. B. Watson în 1913, în Statele Unite, comportamentul este asociat cu însăși redefinirea obiectului psihologiei pe care o propunea doctrina behavioristă. În sens restrâns, conceptul de comportament se limitează la activități direct observabile ale organismului, ceea ce exclude stări ca cea de conștiință, gândurile, sentimentele sau alte activități interne. Într-un sens mai larg, apărat mai ales de behavioriști, precum Skinner, noțiunea se extinde și la activitățile interne și întâlnește conceptul de conduită propus de P. Janet. În virtutea acestei perspective, caracterul direct observabil nu mai este luat ca un criteriu important; se marchează astfel, de fapt, încercarea psihologiei însăși de a depăși condițiile limitante ale observării directe.
În concepția cognitivistă totuși, pentru care obiectul psihologiei încetează să fie comportamentul în favoarea tratării informației sau a reprezentării, disocierea dintre comportament și activități interne este iarăși accentuată. Comportamentul nu este în viziunea lor altceva decât o manifestarea a proceselor interne, utilă, cel puțin tranzitoriu. Noțiunea de comportament, pentru cei care au ales-o ca obiect al psihologiei facilita, fără îndoială, articularea ei la psihologie; însă ea a orientat-o spre această limitare. Astfel psihologii au depus multă energie pentru a preciza specificitatea studierii comportamentului în raport cu cea a funcționării sistemului nervos, fără a eluda decât parțial dezbaterea asupra raportului creier – spirit care a marcat și se menține încă în istoria relațiilor dintre psihologie și fiziologie. Tocmai din dorința de a delimita cele două arii a fost propusă distincția între comportamentul molar și molecular, primul, global, sesizat în semnificația sa fundamentală , fiind resortul psihologiei, iar al doilea, rămânând pecetea fiziologiei și fiind analizat în amănunțit.
Atunci când însă nu se referă la o noțiune generală, ci la o activitate particulară, comportamentul indică problema definirii unităților pertinente: unde începe și unde se sfârșește comportamentul? Potrivit nivelului de observație și de analiză la care se situează, psihologul are de făcut o alegere , putând merge de la unitatea segmentară a analizei mecanice a mișcărilor la actul organizat în raport cu o finalitate dată . La o extremă, comportamentul este o unitate descriptivă minimală, decupată în mod convențional dar justificată metodologic, în fluxul continuu al activității subiectului. La cealaltă extremă, el este unitatea funcțională înzestrată cu semnificație în adaptarea organismului la mediul său. La un ultim pol se corelează noțiunile de comportament pregătitor, consumatoriu (act situat în poziție terminală a unei secvențe și destinat satisfacerii unei trebuințe) și operant (orice comportament care este în legătură cu consecințele îndeplinirii sale).
Numeroase experimente au demonstrat decalajul care poate exista între comportamentele și atitudinile indivizilor.Acest decalaj poate fi atribuit unor cauze diferite: a) influența situației imediate care presupune numeroși stimulice acționează direct asupra comportamentului; b) acțiunea mai multor atitudini complementare sau contradictorii asupra comportamentului; c) decalajul între momentul în care studiem atitudinile unui subiect sau unui grup și momentul în care este observat comportamentul real.În acest interval de timp, atitudinile pot fi transformate în funcție de anumite evenimente (Boza, 2003, p. 125).
1.2. Evoluția atitudinii față de sexualitatea premaritală
Comportamentul sexual și atitudinea față de sexualitate variază în raport cu aria etnoculturală la care facem referință. Acest aspect al amprentei modelului sociocultural asupra sexualității este recunoscut azi de majoritatea specialiștilor (Malinowski, Mead, Benedick, Linton, Kardiner, Vevi-Strauss).Se poate afirma că sexualitatea este normată de valorile modelului sociocultural, înregistrând variații etnoculturale specifice (Hirschfeld,Ellis, Elemberger etc.).
S.Freud a formulat de pe pozițiile psihanalizei aspectele psihoculturale specifice ale formării grupului uman și rolul sexualității în celebra sa lucrare Totem și tabu.
Cercetările actuale, deosebit de numeroase, care s-au acumulat în acest domeniu, pledează în sensul unei variații antropoculturale a modelelor de comportament psihosexual în raport cu grupele etnoculturale.R. Linton afirmă că „fiecare cultură tinde să-și elaboreze o serie proprie de modele culturale, împărtășite și transmise, și să stabilească anumite obligații speciale pentru membrii ei” (apud Enăchescu, 2003, p.121).
Aceste aspecte stau la baza modelelor generale de comportament și, în primul rând, la baza comportamentelor psihosociale care sunt puternic influențate de modelele culturale, de tradiții și cutume, fenomene întâlnite în toate culturile.
Ceea ce determină diferențele interculturale sunt modalitățile formale de aplicare și de „utilizare”ale practicilor sexuale, ritualizate.
Majoritatea autorilor- sexologi, psihiatri sau antropologi – sunt de acord în a recunoaște că orice cultură creează modele de comportament și de educație care reflectă principiile de viață, idealurile, aspirațiile și interesele societății respective.
M. Foucault (1995) notează faptul că, din punct de vedere istoric, există două atitudini față de sex, și anume:
1. Ars erotica- cea care pune accentul pe plăcere considerată ca o practică, o experiență ce duce la un tip anumit de cunoaștere secretă, intimă. Efectele acestora constau în următoarele: stăpânire absolută asupra trupului; voluptate; uitare a timpului și a limitelor sale; alungarea perpectivei morții;
2. Scientia sexualis- cea care apare ulterior și este o replică a celei dintâi. Ea derivă sau se formează din „ritualurile de mărturisire” impuse de creștinism, ce urmăreau „controlul” activității și al comportamentului sexual. În sensul acesta, se desprind două momente: momentul religios, legat de mărturisirea comportamentului sexual ca „perversitate”, ca boală în raport cu cadrele normalității medicale.
Problematizarea morală a plăcerilor i-a preocupat pe vechii greci, care au deosebit patru tipuri de conduite sexuale, având ca semnificație un conținut moral:
Aphrodisia, care consideră comportamentul sexual ca substanță etică, sursă a plăcerii:
Chresis, modul de folosire a sexualității, tipul de constrângere căreia practica plăcerilor trebuie să se supună pentru a fi valorificată moralicește;
Enkratia, care constă în stăpânirea sexualității pentru a te putea constitui subiect moral;
Sophrosyné, constând în cumpătare, moderație, caracteristică pentru subiectul moral în îndeplinirea sa.
Cele mai sus meționate corespund celor patru tipuri ale experienței morale, și anume: ontologia, deontologia, ascetica și teologia.
În epoca victoriană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea sexuală era considerată murdară, periculoasă și distructivă. Plăcerea sexuală este etichetată ca fiind malefică și păcătoasă, iar sexualitatea premaritală, fanteziile sexuale sau masturbarea un lucru rău, condamnabil. Actul sexual era acceptat doar în cadrul căsătoriei, dar nu foarte des, în poziții acceptabile și în condițiile evitării practicilor „ne-naturale”. Grija pentru dezvoltarea caracterului moral, a purității spirituale și sănătății fizice a victorienilor a fost întreținută nu numai de reprezentanții bisericii, ci și de medicii și oamenii de știință ai epocii. Pe acest fundal, s-au profilat primele modificări semnificative ale sexualității, începând cu debutul secolului al XX-lea.
Au existat două perioade în care transformările din planul sexualității premaritale au fost mai vizibile: 1915-1920 și 1965-1970. Ira Reiss consideră că, după primul război mondial, preponderente au fost modificările atitudinilor față de sexualitate, mai importante calitativ si cantitativ.Oamenii acționează la fel dar încep să abordeze mai deschis aspectele sexualității, cu mai multă toleranță. În cea de-a doua perioadă, putem vorbi mai curând de o evoluție a comportamentului sexual, care a accentuat multe din tendințele apărute în prima parte a secolului. Deși Reiss (1969) afirma că după 1960 nu s-a putut evidenția o schimbarea abruptă și radicală a atitudinilor și comportamentului sexual, sugerată de noțiunea de revoluție (frecvent vehiculată), observația sa trebuie pusă pe seama faptului că modificările nu deveniseră încă evidente, așa cum ne apar ele astăzi, la distanță de mai bine patru decenii (apud Turliuc, 2004,p.157).
Normele tradiționale ale societații victoriene interziceau sexualitatea premaritală, în mod desebit, în cazul fetelor.Astfel. dintre femeile născute înainte de 1900, 86% au fost virgine în noaptea nunții și doar 14% au întreținut relații sexuale înainte de căsătorie, în timp ce, dintre femeile născute după 1900, aproape 50% dintre ele întreținuseră relații sexuale premaritale, conform datelor lui Kinsey (1953).Proporția bărbaților care au fost activi sexual înainte de căsătorie era și mai mare.Aceasta nu indică și o creștere a promiscuității, deoarece aproape jumătate din cele 50% de femei care au avut o experiență sexuală premeritală au afirmat că singurul partener a fost bărbatul cu care s-au și căsătorit, o treime a avut de la doi la cinci parteneri și doar 13% au avut mai mult de cinci parteneri.
Schimbarea atitudinii față de sexualitate, din preajma anului 1920, a presupus: 1.faptul că oamenii au început să discute mai liber acest subiect; 2. reducerea regretelor și a sentimentelor de vinovăție legate de sexualitatea premaritală, mai ales în cadrul diadelor intime, stabile și pline de afecțiune; 3. creșterea permisivității față de raporturile față de raporturile sexuale (mai frecvente) în preajma căsătoriei; 4. modificarea semnificației activității sexuale premaritale dinspre sexul centrat pe corpul fizic, pe cel centrat pe iubire și împărtășirea acestui sentiment. În ceea ce privește comportamentul sexual, a crescut semnificativ frecvența contactelor sexuale premaritale și s-a dezvoltat practica stimulării erotice prin contactul interpersonal.Aceasta presupune atingerea fizică a partenerilor, stimularea manuală sau orală în scopul satisfacției erotice (care nu este, neapărat, și sexuală).Această excitare sexuală poate face parte din preludiul actului sexual, dar poate fi și un scop în sine, ca substitut al actului propriu-zis. A.Kinsey (1953) consideră că practica stimulării erotice s-a extins după 1900, iar incidența sa a crescut treptat până conduita sexuală premaritală.Chiar și cei mai mari susținători ai abstinenței sexuale dinainte de căsătorie au devenit mai permisivi fațăde acestă practică, care îngăduia menținerea virginității.
După 1960, permisivitatea față de sexualitatea premaritală a continuat să crească, astfel încât, în 1985, 81% dintre americani sub 30 de ani (și doar 37% dintre cei trecuți de 50 de ani) erau de acord cu sexualiatatea premaritală (Gallup Report,1985;apud Turliuc, 2004, p. 158).În planul conduitei sexuale cele mai importante schimbări au fost:1. creșterea promiscuității actului sexual, partenerul fiind frecvent schimbat (în S.U.A., în perioada flower power și hippy au aparut și comunitățile sexuale) și 2. modificarea mai puternică a comportamentului sexual feminin, comparativ cu cel masculin (Scanzoni & Scanzoni, 1988; apud, Turliuc, 2004, p.158).În legătură cu prima schimbare, cercetătorii menționează creșterea incidenței activității sexuale premaritale și scăderea vârstei la care are loc primul act sexual ( de pildă, R.R. Clayton și J.L.Bokemeier, 1980).Schimbările mai importante ale comportamentului feminin s-au realizat în direcția obținerii autonomiei sexuale, acontrolului asupra propriului destin sexual și asupra propriului corp ( ca urmare a dezvoltării tehnicilor contraceptive), în direcția egalitarismului pe plan sexual (care include dreptul la exprimarea propriilor trebuințe, la o atitudine sexuală și dreptul la obținerea plăcerii sexuale). Dacă înainte de 1960, fetele refuzau contactele sexuale premaritale mai ales din teama de a nu-și pierde partenerul, după 1960, tot mai multe fete au acceptat contactele sexuale premaritale din același motiv (C.Tavris, C. Offir,1977; apud, Turliuc, 2004, p.159).În planul sexualității masculine, cea mai importantă schimbare în conduita sexuală premaritală după 1960-1965 a fost scăderea numărului de tineri care aleg să-și înceapă cu o prostituată.
Este ușor de observat faptul că ambele intervale (1915-1920 și 1965-1970) corespund unor de rapide schimbări sociale și că există o corelație pozitivă între perioadele de creștere a permisivității față de activitatea sexuală premaritală și de modificare mai rapidă a conduitei sexuale și cele ale marilor mișcări feministe.
Reiss a considerat autonomia crescută a femeilor precum și a tinerilor ca factorul explicativ cheie pentru această creștere a permisivității sexuale premaritale și a dezvoltat în consecință Teoria Autonomiei ca explicație e revoluției sexuale (Reiss, 1979). Astfel, în 1960 erau angajate mai multe femei decât fuseseră vreodată și aceasta însemna că mai multă autonomie pentru ele și mai multă autonomie pentru copii față de îndoctrinarea și controlul strict de până atunci. Femeile, mai mult decât bărbații, au fost influențate de această autonomie crescută și cele trei studii analizate arată de asemenea o transformare considerabilă mai curând în rândul femeilor, decât în cel al bărbaților. Gradul de acceptare a bărbaților s-a dublat de la procentul de 30 % din 1963 la un procent de 60% în 1970, în vreme ce gradul de acceptare al femeilor a crescut de 3.5 ori de la un procent de 10% în 1963 la unul de 45% . Teoria autonomiei prezice faptul că , de vreme ce autonomia femeilor era în expansiune , tocmai permisivitatea în rândul femeilor avea să crească cel mai mult. Și acesta este tocmai faptul care s-a petrecut în scurt timp.
Începând cu 1972 același NORC a introdus Sondajul Social General (GSS) pentru a aduna informații la nivel național anual sau chiar bianual de la adulții americani referitor la atitudinea față de sexualitatea premaritală, dar și la o largă varietate de comportamente și atitudini de facturi nonsexuale. Pe baza datelor colectate de ei cu acest prilej este posibilă o analiză a schimbărilor survenite la nivel de atitudine față de sexualitatea premaritală începând cu 1972 și terminând cu 1998. Din nefericire, cercetările GSS nu au modelat o serie de întrebări conforme cu cele utilizate în 1963, 1965 și 1970, care specificau sexul și calitatea de a fi angajat într-o relație sau nu. Întrebarea GSS înregistrează răspunsul global al unui subiect în ceea ce privește gradul de acceptare a relațiilor sexuale premaritale. Întrebarea era formulată astfel: „Dacă o femeie și un bărbat întrețin relații sexuale înainte de căsătorie, credeți că este întotdeauna greșit, aproape întotdeauna greșit, numai uneori greșit sau deloc greșit” (Davis și Smith,1999). În acest caz singurul răspuns care sugerează dezaprobare clară este cel de tip „întotdeauna greșit” chiar și pentru cei logodiți sau îndrăgostiți și va fi așadar considerat răspunsul indicând dezaprobare.
În 1972 GSS a raportat un procent de 63 % care acceptau relațiile sexuale premaritale în anumite condiții și un procent de 37 % marcau clar răspunsul de „întotdeauna greșit”. Se înregistrează așadar o nouă creștere semnificativă de la procentul 52 % din 1970. Un nou sondaj in 1975 înregistrează un procent de 69% de adulți care acceptă sexualitatea premaritală. Creșterea a fost mai slabă după această dată, ajungând la 74 % în 1998 (Davis și Smith, 1999) Reevaluând toate aceste procente, putem spune că, în ceea ce îi privește pe americani, perioadă de intensă schimbare este cea cuprinsă între 1963 și 1975, când am arătat că s-a înregistrat o creștere de la 20% la 69%, suficient pentru a putea marca perioada ca una de intensă revoluție. Și punctăm din nou că, în ceea ce privește distribuția la nivel de sexe, cele mai mari procente se înregistrează în rândul femeilor , cu precizarea că în 1975 raportul devenise 65% la femei și 74 % la bărbați.
Studii similare dintr-un număr de societăți europene indică faptul că, în ciuda creșterii rapide a permisivității sexuale la americani, multe țări vestice au fost și sunt încă mult mai permisive decât statul american. De exemplu, raportându-ne la Programul de Sondaj Social Internațional (ISSP) din 1994, dacă comparăm America cu alte cinci societăți europene, constatăm că doar Irlanda era mai puțin permisivă în ceea ce privește sexualitatea premaritală decât America. Germania și Suedia sunt țări cu un grad de acceptare mult mai mare, și chiar țări considerate mai conservatoare, ca Anglia și Polonia, sunt semnificativ mai tolerante decât Statele Unite al Americii. Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, în Anglia de exemplu, perioadă de intensă schimbare este înregistrată între 1980 și 1990, ceea ce însă nu schimbă faptul că în final diferența este semnificativă.
Epocile modernă și contemporană au adus importante mutații în sfera comportamentului sexual. J.Evola notează faptul că „în nici o altă epocă, femeia și sexul n-au stat, ca acum, în primul plan”.Femeia și sexualitatea domină mass-media:literatura, teatrul, cinematografia, presa etc.Ea este prezentă sub multiple aspecte „pentr a-l atrage și intoxica fără încetare, din punct de vedere sexual, pe bărbat”(Evola, apud Enăchescu, 2003, p.25).
S-a creat chiar și un anumit „tip feminin” seducător și excitant, care exrcită o „funcție socială” specifică în sensul menținerii unei stări de tensiune erotică permanente. Acest tip apare sub forma „starurilor” de cinema, a „reginelor frumuseții”, a „top-modelelor” caselor de modă, făcâdu-li-se o largă publicitate în presă, în presă, TV, cinema, sfera puterii.
Alături de „tipul feminin” este lansat de mass-media, cu aceeași forță, „tipul masculin”, al bărbatului agresiv, dominant și posesiv, tipul alergic, viguros și cuceritor, „star” al aventurilor și al brutalității, căruia nimic și nimeni nu-i rezistă.
Asistăm în această situație la ceea ce J.Evola numește „pandemia modernă a sexului”, care a „impregnat sfera psihică producând în ea o gravitație constantă și insistentă în direcția femeii și a dragostei”.
Atmosfera socială este puternic impregnată de o excitație sexuală, care scapă complet de sub controlul social-jurudic, moral, religios, pătrunzând în toate mediile sociale, și în special, in cel al tineretului.Acesta va asocia ușurință și alte „descărcări pulsionale”, adăugând libertinajul sexual apetența pentru alcool și droguri, dar mai cu seamă violența.
Imaginea generală este cea a unei profunde crize de ordin moral, în care mecanismele de cenzură inoperante, iar eliberarea manifestărilor instinctuale capătă o formă haotică, aberantă, degerând în conduitele de tip antisocial, sociopatic sau pur psipatologice.
Acestea sunt, în primul rând, consecințele unor defecte de educatie , ale unor crize ale modelului sociocultural, care prin devalorizarea valorilor moral-religioase și sociale creează o „anticultură” cu dezastruoase efecte pentru societate.
Comportamentul sexual încetează a mai fi supus normelor social-juridice și moral-religioase, el devenind o formă aberantă de manifestare.
1.3. Atitudine și comportament
După o scurtă intersectare cu teoria comportamentului (Doob, 1947; Fishbein, 1963, Staats & Staats, 1958), cercetările cu privire la formarea atitudinilor a fost repede dominate de perspectiva procesării informațiilor lansată de Carl Hovland și asociații săi de la Universitatea Yale (Hovland, Janis & Kelley, 1953; vezi de asemenea Mc Guire,1972 ; apud Fishbein, Ajzen, p. 3)
În abordarea lor era implicit faptul că atitudinile sunt bazate pe informații cu privire la obiectul atitudinii, și că, în consecință, atitudinile pot fi schimbate prin împărtășirea de noi informații în forma unei comunicări persuasive. Receptarea și acceptarea acestei noi informații ar conduce la schimbarea atitudinii. Deși această teorie a ghidat cercetările pentru mult timp, este evident acum faptul că este o versiune prea simplificată.
MODELUL EXPECTANȚĂ – VALOARE AL ATITUDINII
Față de afecte, care au fost mai atent cercetate în ultima vreme, cognițiile au fost de mult recunoscute ca jucând un rol esențial în formarea atitudinilor. Relația dintre cogniții sau credințe și întreaga atitudine evaluativă este cuprinsă în cel mai popular model al structurii și formării atitudinilor, Modelul Expectanță – Valoare, propus de Fishbein. Teoria lui Fishbein arată că evaluările sau atitudinile unei persoane cu privire la un obiect sunt determinate de credințe accesibile despre acel obiect, în condițiile în care credința este definită ca probabilitatea subiectivă ca un obiect să aibă o anumită proprietate (Fishbein și Ajzen, 1975). Termenii de „obiect” și „atitudine” sunt folosiți într-un sens generic și se referă la orice aspect care se poate distinge din universul unui individ. De exemplu, o persoană poate crede că exercițiile fizice (obiectul atitudinii) reduc riscul de boli cardiace (atributul).
Fiecare credință asociază așadar obiectul cu un anumit atribut. În conformitate cu modelul expectanță – valoare, atitudinea generală a unei persoane cu privire la un obiect este determinată de valorile subiective sau evaluările atributelor asociate cu obiectul și de puterea acestor asociații. În mod specific, evaluarea fiecărui atribut contribuie la atitudine în mod direct proporțional cu probabilitatea subiectivă ca obiectul să posede atributul în cauză.
Formare de atitudini on –line
O implicație importantă a modelului expectanță – valoare este aceea că atitudinile față de un obiect sunt formate automat și inevitabil pe măsură ce achiziționăm noi informații despre atributele acelui obiect, și pe măsură ce valorile subiective ale acestor atribute devin legate de obiect (Fishbein, 1967). Acest proces de formare a atitudinilor on – line este probabil cel mai bine ilustrat de cercetările asupra formării de impresii. În paradigma tipică de formare a impresiilor, indivizi expuși la itemi concreți de informație despre o altă persoană, de obicei în forma unor adjective – trăsături, sunt rugați să aprecieze cât de mult le-ar plăcea sau displăcea respectiva persoană. Cercetările au arătat că subiecții tind să folosească nu numai informațiile furnizate, dar în plus, fac inferențe destul de largi despre acea persoană care merg mult dincolo de informațiile furnizate (vezi Ajzen, 1977; Schneider, 1973; apud, Fishbein, Ajzen, p. 3 ). Părerea generală sau impresia generală asupra acelei persoane este bazată tocmai pe credințele formate în această manieră.
Oamenii pot desigur să își formeze multe credințe diferite despre un obiect, dar se presupune că doar un număr relativ scăzut din aceste credințe influențează atitudinea la un moment dat. Este vorba despre aceste credințe accesibile ce sunt considerate determinanții dominanți ai atitudinilor unei persoane.
Atitudini construite în timp real
Același model expectanță – valoare poate fi folosit și pentru a explica formarea atitudinilor în timp real. Când apar noi fapte care cer un răspuns evaluativ, oamenii pot apela la informații relevante (credințe) stocate în memorie deoarece fiecare din aceste credințe poartă implicații evaluative, atitudinile sunt așadar formate automat. De exemplu foarte mulți oamenii nu se gândesc prea des la subiecte precum protecția speciilor pe cale de dispariție, dar dacă li se cere la un moment dat părerea despre acest lucru, apelând la vechi informații ei pot să își exprime o părere clar susținută.
Schimbarea atitudinilor
În conformitate cu modelul expectanță – valoare, atitudinile sunt, într-un sens imediat, bazate pe credințe despre obiectul atitudinii ce sunt în prezent accesibile. Orice schimbare în acest set de credințe, sau în evaluarea asociată acestora, poate duce la schimbarea de atitudine. Din această perspectivă, atitudinile au o calitate emergentă. Ele se dezvoltă în cursul achiziției de noi informații despre obiectul atitudinii și se tot dezvoltă pe măsură ce credințele deja formate se schimbă și noi credințe sunt formate. Schimbarea de atitudine on – line este așteptată atunci când noi informații despre obiectul familiar al unei atitudini devin disponibile, la fel ca atunci când o persoană acceptă o serie de argumente într-o comunicare persuasivă. Retragerea de informații în timp real poate de asemenea produce o schimbare de atitudine, așa cum este bine ilustrat de situația în care gândindu-ne la obiectul unei atitudini tindem să polarizăm răspunsurile evaluative spre el (Tesser & Conlee, 1975; apud, Fishbein, Ajzen, p. 3). Acest efect de „pur și simplu gând” indică faptul că retragerea de informații în timp real poate întări credințele existente sau poate face noile atitudine să fie consistente cu credințele accesibile, având ca și consecință faptul că atitudinile pozitive inițiale devin mai favorabile iar cele inițial negative devin mai nefavorabile.
Modelul expectanță – valoare, la fel ca și alte abordări tradiționale ale formării și schimbării de atitudine, recunosc faptul că aceste credințe – deși adesea destul de precise – pot fi colorate de o varietate de procese cognitive și motivaționale, că pot fi bazate pe informații nevalide sau selective, de asemenea că pot să-și fie singure de ajuns sau altfel nu corespund realități (Allport, 1954; Eagly & Chaike, 1993; apud Fishbein & Ajzen, 1975). Oricum , o dată ce un set de credințe este format și este accesibil memoriei, el furnizează fundamentul cognitiv din care atitudinile se presupune că derivă automat într-o manieră rezonabilă și consistentă.
Acest accent pe legătura rezonabilă și consistentă dintre informații despre un obiect și atitudinea față de acel obiect a fost adesea greșit construit pentru a implica un mod conștient, însoțit de efort de construire a atitudinii. Pentru siguranță, modelul expectanță – valoare a luat în considerare mai mult rolul credințelor accesibile și relația lor cu răspunsul evaluativ și apoi cu problema automaticității. Oricum, modelul nu a presupus construcția de atitudini deliberată și conștientă. Din contra, atitudinile se presupun a reieși automat și spontan pe măsură ce credințele sunt formate cu privire la obiectul atitudinii. Atitudinile pot fi bazate pe câteva sau chiar mai multe credințe, și aceste credințe pot sau nu să reflecte exact realitatea, dar sensul evaluativ pe care îl poartă este activat automat. La fel cum și sensul denotativ al oricărui concept pe care o persoană îl cunoaște este imediat disponibil și nu trebuie construit, la fel și atitudinea sau semnificația evaluativă apare disponibilă ( vezi Osgood, Suci & Tannenbaum, 1957; apud, Fishbein, Ajzen, p. 3 ).
Pornind de la acest model al formării atitudinilor, Fishbein și Ajzen construiesc un model explicativ al comportamentului. Într-o primă fază (1975; 1980), modelul poartă denumirea de teoria acțiunii raționale și pleacă de la ideea că performanța individuală a unui comportament este determinată în primul rând de intenția persoanei de manifesta acel comportament. Această intenție este determinată de doi predictori importanți: atitudinea persoanei față de acel comportament și influența mediului social al persoanei, așa cum este ea percepută de subiect, denumită norma subiectivă. Ulterior modelul este îmbunătățit și oferă o posibilitate de predicție a diverse tipuri de comportament, motiv pentru care l-am ales ca punct teoretic major al acestui studiu. Prezentăm în continuare premisele majore ale acestui model.
TEORIA COMPORTAMENTULUI PLANIFICAT
Ca și în teoria originala a acțiunii motivate, in teoria comportamentului planificat un factor principal este INTENȚIA individului de a executa un anumit comportament. Intențiile se presupune că ar capta factorii motivaționali care influențează un comportament; ei sunt indicatori a cât de tare sunt oamenii dispuși să încerce, a cât de mult efort planifică ei să investească pentru a executa un comportament. Ca regulă generală, cu cât este mai puternică intenția de a se angaja în comportament, cu atât este mai probabil succesul. Trebuie însă să fie clar faptul că o intenție comportamentală poate găsi expresie în comportament doar dacă forma de comportament luată în discuție este sub control volițional, adică dacă persoana poate decide după bunul plac dacă să execute sau nu comportamentul. Deși unele comportamente pot realmente întruni aceste cerințe destul de bine, executarea cu succes depinde , cel puțin la un anumit nivel, și de anumiți factori non-motivaționali, precum disponibilitatea unor oportunități și resurse necesare (ex. Timp, bani, aptitudini, cooperarea altora, vezi Ajzen, 1985). Dacă-i punem la un loc, acești factori reprezintă controlul efectiv al individului asupra comportamentului. În măsura în care o persoană are resursele și oportunitățile necesare și intenționează să execute acest comportament, el sau ea ar trebui să și reușească să facă acest comportament.
Prezicerea intențiilor : atitudini, norme subiective, control comportamental perceput
Teoria comportamentului planificat postulează așadar trei determinanți conceptual diferiți ai intenției. Primul este ATITUDINEA FAȚĂ DE COMPORTAMENT și se referă la măsura în care o persoană are o părere favorabilă sau nefavorabilă cu privire la comportamentul în cauză. Al doilea predictor este un factor social numit NORMĂ SUBIECTIVĂ; se referă la presiunea socială percepută de a executa sau nu un comportament. Al treilea antecedent al intenției este gradul de CONTROL COMPORTAMENTAL PERCEPUT , referitor la ușurința sau dificultatea percepută și care se presupune că reflectă experiența trecută, precum și impedimente sau obstacole anticipate. Ca o regulă generală, cu cât sunt mai favorabile atitudinile și norma subiectivă cu referire la comportament, cu atât e mai mare controlul comportamental perceput și cu atât trebuie să fie mai puternică intenția individului de a executa comportamentul în condițiile date. Și aici este valabil principiul variației relative a importanței acestor trei factori funcție de comportament și situație.
O analiză a cercetărilor în timp arată că o cantitate considerabilă de variație a intenției poate fi explicată de cei trei predictori din teoria comportamentului planificat. La fel de important, s-a arătat că adăugarea controlului comportamental perceput la model a condus la îmbunătățiri considerabile în prezicerea intențiilor. S-a mai demonstrat și că considerațiile personale tind să umbrească influența presiunii sociale percepute.
Capitolul II : Comportamentul sexual uman
„Omul este ființa căreia îi lipsește o imagine”, afirma Pascal Quinard în fascinantul său eseu Sexul si spaima (apud Turliuc,2000, p.11) pentru a sugera faptul că fiecare individ poartă cu sine tulburarea zămislirii sale, sexualitatea fiind inconjurată de o aură de mister și fascinație. Fascinația imaginii lipsă, reluată și amplificată social, a condus la transferul erotismului vesel al grecilor antici într-unul golit de sentimente și senzații la romani, într-o melancolie înspăimântată care, în timp, a dat naștere ideii datoriei și obedienței, frustării și blocajelor.
Într-una din prelegerile sale, S. Freud afirmase că „sexul” este atât de definit încât, în cele din urmă, el ajunge să desemneze tot ceea ce este rușinos și murdar.Desigur, Freud a glumit, însă doar parțial. Pentru auditorul victorian de la începutul secolului al XX-lea, „sexul”- în accepțiunea sa de activitate sexuală sau comportament erotic- reprezinta un subiect tabu, discuțiile cu privire la acesta sunt, în continuare, acompaniate de o tensiune puternică, diferită de cele care acompaniază conversațiile referitoare la toate celelalte aspecte ale vieții.
Când vorbim despre sexualitate, ne referim la un concept larg, în sfera căruia intră multiple aspecte pe care majoritatea autorilor le desemnează sub denumirea de „sistemul sexual”(Freedman, Kaplan, Sadock).
După Lief, sistemul sexual trebuie considerat în același mod în care privim oricare alt sistem de organizare morfo-fiziologică specializată a economiei generale a organismului uman. Pentru Lief (apud Enăchescu, 2003, p.28), sistemul sexual se compune din: sexul biologic- cromozomi, hormoni, caracterele sexuale primare și secundare; identitatea sexuală, în sensul de masculinitate și feminitate, din punct de vedere biologic; identitatea partenerilor, în sensul de bărbat și femeie, din punctul de vedere al rolurilor psihologice în sfera sexuală; comportamentul și rolul sexuale, în care intră, pe de o parte, comportamentul partenerilor (comportamentul cu conotații masculine și feminine).
2.1. Definiție si caracterizare
Comportamentul sexual cuprinde ansamblul de conduite sexuale care exprimă atitudinea ființei umane față de sexualitate, organele și funcțiile sexuale, precum și tot ceea ce derivă din acestea și face diferențierea între cele două sexe (A.Hesnard, apud Enăchescu, 2003, p.56).Comportamentul sexual, după A. Hesnard, presupune două aspecte:
1. problemele legate de psihofiziologia nevoiii sexuale și impulsiunea erotică elementară, psihologia dorinței erotice, actul sexual etc.;
2. conduitele diferențiate ale sexelor, care includ:
a) trăsăturile sexuale caracteristice ale masculinității și ale feminității;
b) trăsăturile ambigue ale intersexualității, privind în special relațiile sexuale dintre persoane de același sex (homosexualitatea);
c) trăsăturile caracteristice comportamentului sexual orientat către sine însuși (narcisismul).
Înainte de a analiza comportamentul sexual, este absoult necesar să se studieze contrasexualitatea. După A. Hesnard, „comportamentul reprezintă ansamblul de procese biologice și psihologice care se opun , în cazul individului uman, satisfacerii naturale și libere a tendințelor sale sexuale”(apud Enăchescu, 2003,p.56). Noi înțelegem prin acestea nu numai apetențele pur organice, genitale, ci și aspirațiile erotice elective, dorințele și impulsiunile amoroase.Avem în vedere, în acest caz, un vast sistem de contrapulsiuni instinctive și de contratendințe afective. Acestea se dovedesc a fi mai complexe decât impulsiunile și tendințele care au ca scop biologic înfrânarea sau anularea pulsiunilor sexuale.
Factorii individuali și sociali de înfrânare și condamnare a tendințelor sexuale pot fi: emoționali-afectivi, fiziologici, sociali-morali.
Contrasexualitatea se manifestă în sfera activității erotice genitale.Ea rezultă dintr-un proces afectiv inhibitor, în virtutea căruia tendințele naturale ale individului vin în contradicție cu aspirațiile personale, cu normele morale și sociale.În consecință, individul își va reprima propriile pulsiuni erotice.Copilul învață că sfera sexuală implică rușinea, greșeala, vinovăția, imposibilul.De acestea se leagă timiditatea, rușinea, pudoarea, sfera mistico-religioasă.
Cel mai important aspect al comportamentului sexual este reprezentat de actul sexual.Comportamentul și actul sexual au fost studiate de H.W.Masters și V.E.Johnson, care au descris ciclul sexual sau ciclul reacțiilor sexuale atât la bărbat, cât și la femeie.În conformitate cu normele de clasificare propuse de DSM IV-TR, ciclul de răspuns sexual poate fi divizat în următoarele faze:
1.Dorință – această fază constă din fantezii în legătură cu activitatea sexuală și dorința de a avea activitate sexuală.
2.Excitație – acestă fază constă din senzația subiectivă de plăcere sexuală care acompaniază modificările fiziologice.Modificările majore la bărbat constau din tumescența peniană și erecție. Modificările majore la femeie constau din vasocongestia pelvisului, lubrufierea și expansiunea vaginului și turgescența organelor genitale externe.
3.Orgasm – faza constă în atingerea culmii plăcerii sexuale, cu relaxarea tensiunii sexuale și contracții ritmice ale mușchilor perineali și ale organelor de reproducere.La bărbat, există senzația de inevitabilitate a ejaculării spermei.La femeie, există contracții( nu totdeauna experientate subiectiv ca atare) ale peretelui treimii externe a vaginului.La ambele sexe, sfincterul anal se contractă ritmic.
4.Rezoluție – faza constă din senzația de relaxare musculară și de bine.În timpul acestei faze, bărbații sunt refractari la următoarea erecție și orgasm o perioadă variabilă de timp.Din contra, femeile pto fi capabile să răspundă la o stimulare suplimentară aproape imediat.
Cercetările demonstrează că sexualitatea umană are trei componente de bază : atracția sexuală, dorința și impulsul (apud Shibley, Delamater,1997, p.326).
Atracția , ca și proprietate a corpurilor de a se atrage reciproc, este plasată în majoritatea culturilor occidentale în centrul întregului eșafodaj care încearcă să explice uniunea a două persoane. Toate simțurile par a fi implicate în ceea ce a devenit cunoscut ca o adevărată „(al)chimie” a atracției sexuale, însă, ceea ce pare a sta realmente la baza atracției sexuale este imaginea pe care cineva o creează și modul în care acesta se comportă.
A doua componentă a sexualității este constituită de dorința sexuală, influențată de nivelul de hormoni sexuali din corp și de o întreagă serie de factori fiziologici. Anumite circumstanțe particulare, restricții sociale pot afecta puternic nivelul dorinței sexuale, care va varia puternic de la un individ la altul, dar mai ales de la o situație la alta. Direct corelat este conceptul de capacitate sexuală a unei persoane, definit ca acea capacitate de a trăi excitarea sexuală și de a atinge orgasmul sau punctul sexual culminant, depinzând foarte mult de starea de sănătate fizică și de buna funcționare a unor sisteme ca cel nervos, muscular, vascular (aspecte care variază mult și în funcție de vârstă). Gradul acesta de implicare în comportamentul sexual depinde nu doar de factori fiziologici sau psihologici ci și de factori situaționali, astfel încât și în ceea ce privește dorința.
O altă componentă importantă este și impulsul sexual. Dacă la începutul secolului al XX-lea termenul de „impuls” era încă înțeles într-o formă restrânsă, de conotație predominant biologică și descria o forță înnăscută, ce determina animalele să evite foamea și durerea și care permitea eliberarea de tensiune fizică în timpul actului sexual, Freud a venit să schimbe mult semnificația termenului. Conform lui Freud, impulsul este cea mai puternică forță inconștientă care motivează comportamentul uman. Astăzi expresia este vehiculată cu sensul de motivație sexuală sau dorință de angajare într-o conduită sexuală.
Legătura impuls – dorință sexuală este extrem de importantă pentru înțelegerea deplină a unei relații, deoarece sunt situații în care un partener impulsiv, nerăbdător se întâlnește cu un altul cu o dorință mai scăzută de a face sex, ori în astfel de cazuri, ca și în altele, este necesar să înțelegem toate aspectele implicate ca subcomponente ale unui sistem unitar.
2.2. Perspective si teorii ale sexualității
2.2.1. Evoluția sexualității
Referirile la sexualitate apar încă din zorii istoriei umanității, când numeroase artefacte – picturi, desene, statuete- făceau trimitere la comportamentul sexual.Însăși trecerea de la matriarhat la patriarhat se explică istoric prin conștientizarea contribuției masculine la procreare. De exemplu, statuetele create acum 20-30000 de ani, reprezentând femei cu atribute ale feminității extrem de bine redate, disproporționate și care atestă legătura femeie-fertilitate sunt un semn al interesului constant pentru sexualitate al umanității. După B.Malinovski (apud Neamțu, 2004, p.8) ele pot fi însă și jucării erotice, create special pentru stimularea sexuală a indivizilor.
O dată cu progresul societăților, cu descoperirea și folosirea scrisului, referirile la sexualitate devin mai numeroase, mai explicite și mai ușor de interpretat.De exemplu, în Summer, regele Urukagina a emis un edict în 2350 î.H. prin care interzicea în societatea sa poliandria și inaugura poligamia.În Babilon, în 1750 î.H. Codul lui Hammurabi specifica foarte clar procedurile de divorț și definea responsabilitățile în cadrul căsătoriei. Apar acum primele trimiteri la conduitele sexuale prohibite, cum ar fi, de exemplu, seducerea fetelor inocente.
Iisus din Nazaret, deși a vorbit mult despre dragoste, milă, modestie, n-a spus nimic clar, explicit despre sexualitate. Se spune că încuraja familia și sărbătorile, nunțile.Doctrina creștină a interpretat într-o manieră nuanțată vorbele și atitudinile atribuite lui Iisus.Unul din primii interpreți ai învățăturilor lui Iisus despre sexualitate a fost Paul din Tarsus.Influențat de elemente ale filosofiei ascete, el a fost foarte intransigent cu „cerințele fizice ale trupului”.După el, căsătoria reprezenta o concesie față de slăbiciunea cărnii, doar celibatul și abstinența sexuală reprezentau adevăratele valori ale spiritului creștin.
În același timp istoric, dar în extremul orient, India în special, hinduismul în general au constituit o viziune cu totul opusă celei dezvoltate în occident asupra sexualității.Neaccentuând dihotomia spirit-trup, hinduismul a încercat să integreze sexualitatea în ciclul divin al vieții.Unitatea dintre bărbat și femeie în actul sexual era văzută ca o parte componentă a principiului cosmologic care leagă laolaltă toți oamenii, lucrurile și divinitatea.Nu întâmplător aici s-a elaborat Kamasutra (Preceptele iubirii), care reprezintă un monument al artei erotice, fiind deosebit de apreciată și în prezent.
În occident, în societatea grecească, dar și în cea romană, preocuparea pentru sexualitatea reprezintă o caracteristică definitorie.Aristotel, de exemplu, a descris relațiile sexuale ca fiind evenimente naturale în lumea mamiferelor, a arătat că, atât bărbații, cât și femeile, au impulsuri sexuale puternice și a caracterizat orgasmul ca fiind o trăire foarte plăcută.Odată cu democratizarea societății grecești s-a produs o mișcare de eliberare sexuală, astfel încât prostituția era celebrată. Acest climat de relaxare și permisivism sexual avea să se incheie odată cu răspândirea creștinismului.
Interpretarea creștină a sexualității se caracterizează prin următoarele elemente (A.Thatcher, apud Neamțu, 2004, p.9):
mistificarea sexului, determinată de ignorarea sexualității umane; preluând unele idei ale filosofiei platoniciene, concepția creștină a considerat trupul omenesc ca ceva separat de suflet și inferior lui;
asocierea sexualității cu păcatul și răul; sexualitatea era echivalentă cu păcatul, definit prin: eșecul de a trăi în iubire (după modelul cristic de iubire), egoism, spirit posesiv, dorință trupească și desconsiderarea partenerului;
folosirea sexului ca instrument al puterii;
discriminarea femeii; creștinismul poate fi caracterizat ca androcentric și sexist întrucât se bazează în mare măsură pe percepțiile masculine și reflectă interesele bărbaților;femeile erau considerate bărbați neîmpliniți, produse de o sămânță căreia i-a lipsit căldura, calitatea;
acceptarea violenței ca fiind firească și inevitabilă.
Această epocă de represiune sexuală a durat în lumea occidentală până în Epoca Renașterii, când odată cu redescoperirea valorilor filosofiei grecești antice, odată cu concepția umanistă ce a dominat spiritul epocii, s-a produs o relaxare relativă a obstinației de control și reglementare excesivă a sexualității indivizilor.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, trei mari coduri explicite reglementau practicile sexuale: dreptul canonic, pastorala creștină și legea civilă. Fiecare fixa, în maniera sa specifică, linia de demarcație între permis și nepermis.Interesul științific pentru sexualitate datează din acestă epocă .Foucault(1995, p.91) observa că europenii, spre deosebire de orientali, care și-au creat o „ars amandi”, au mizat pe o „scientia sexualis”, probabil ca urmare a culturii raționaliste post-carteziene.Apar primele contribuții meritorii la cunoașterea anatomiei aparatului genital și a bolilor cu transmisie sexuală. Foucault a identificat patru mari strategii de abordare care dezvoltă cu privire la sexualitate strategii specifice ale cunoașterii și puterii și care s-au cristalizat începând cu secolul al XVIII-lea(p. 78-81):
isterizarea corpului femeii;
pedagogizarea sexului copilului;
socializarea comportamentului procreatoare, produse prin mijloace economice, medicale, politice.
psihanaliza plăcerii perverse.
Secolul al XIX-lea reprezintă o culme a tendinței de represiune a sexualității;epoca victoriană este consideratăo adevărată cruciadă pentru puritatea spirituală și fizică, cu ate cuvinte, ignoranță (Foucault, 1995, p.19).
Secolul XX aduce cu sine folosirea metodelor științifice în studierea sexualității.S.Freud a explicat întreaga funcționare psihicăa individului pornind de la sexualitate, pe care a extins-o asupra întregii durate a vieții.Se apreciază că secolul XX a rupt tăcerea care învăluia sexualitatea, limitele dintre public și privat fiind rupte astfel și trasate din nou (McLaren, apud Neamțu, 2004, p.13).
După cel de-al doilea război mondial, în anii 1960-1970 s- produs ceea ce s-a numit „revoluția sexuală”.Legalizarea avortului, perfecționarea și generalizarea contracepției, mișcările contestatare, hedonismul epocii – concretizat în prostituție și pornografie – a eliberat aproape total indivizii de constrângerile tradiționale. Sexualitatea este acum degajată de orice implicație conflictuală; ea devine centrată pe valorizarea sensibilității corporale și astfel sexul este banalizat, devine ceva mai bun și util atât pentru individ cât și pentru societate.
2.2.2.Perspective și teorii ale sexualității
a. Perspectiva religioasă
Este important să se studieze relația religie – sexualitate din cel puțin două motive ( apud Shibley, Delamater,1997, p.326) :
reprezintă o influență puternică asupra atitudinii sexuale a multor persoane;
ca și creator de cultură, adesea religia formează orientarea unei întregi societăți către sexualitatea umană.
Se impune ca o necesitate obiectivă să facem distincția între o serie de termeni care se regăsesc în explicarea sistemelor etice. Astfel, HEDONISMUL și ASCETISMUL sunt legate de abordarea aspectelor psihice și materiale ale vieții în genere și în special a sexualității. Termenul de „hedonism” provine din cuvântul grecesc denumind „plăcerea” și poate fi folosit pentru a ne referi la credința ca scopul final în viață este tocmai căutarea plăcerii, evitarea durerii și îndeplinirea nevoilor psihice și dorințelor : „Mănâncă, bea și fii fericit, căci mâine mori”. Prin contrast, ascetismul afirmă că există mai mult în viață decât aspectele materiale care trebuie depășite pentru a atinge adevărata umanitate. Asceticii vor vedea în cel mai bun caz sexualitatea ca neutră și în cel mai rău caz ca malefică; ei apreciază auto – disciplina, evitarea gratificărilor fizice și cultivarea valorilor spirituale. Ordinele de călugări și maici găsite în religiile orientale și în creștinism sunt exemple bune de ascetism instituționalizat cu afirmarea celibatului, virginității, sărăciei, ș.a.m.d.
Alți doi termeni de interes sunt LEGALISM și SITUAȚIONALISM, referindu-se direct la metodele de luare a deciziilor etice. Ca o abordare etică, legalismul este legat de respectarea unei legi morale, unui set de principii care provin dintr-o sursă exterioară individului, precum natura sau religia. Eticii legaliști sunt focalizați pe corectitudinea numitor acte și înaintează o serie de reguli : „Fă asta” și „Nu fă asta”, pe care orice persoană trebuie să le urmeze.
Termenul de situaționalism este folosit de la introducerea lui de către Joseph Fletcher în 1996 în cartea sa Etici Situaționale; denumite și etici contextuale, acestea de fapt sugerează că deși există repere generale pentru comportamentul etic, fiecare decizie etică ar trebui făcută în conformitate cu indivizii și situația implicată. Situaționalismul este bazat pe experiența umană și în contextul moralității sexuale tinde să se focalizeze pe relații mai degrabă decât pe reguli. În vreme ce legalismul se confruntă cu legi universale, situaționalismul decide pe un model caz cu caz (pas cu pas), informat de anumite principii de referință (ghidare) precum dragostea. Sistemele etice religioase tradiționale pe care le putem numi VECHEA MORALITATE au tins să fie oarecum legaliste, și multe continuă să fie astfel și în ziua de azi (spre exemplu, iudaismul ortodox, catolicismul roman, protestantismul evanghelic). Desigur puțin sisteme etice sunt pur hedoniste sau ascetice, legaliste sau situaționaliste.
Contemporaneitatea a adus schimbări rapide ale tuturor aspectelor vieții. Vechea viziune, numită MORALISM, este o atitudine religioasă sau filozofică care accentuează comportamentul moral, de obicei în acord cu standarde stricte, ca cel mai înalt scop al vieții umane; moraliștii tind să favorizeze regulile stricte ale conduitei umane pentru a îi ajuta pe oameni să se simtă bine; acesta are mulți partizani în comunitatea religioasă, persoane care văd obiectivele standard și moralitatea ca fiind derivate din legea divină. Opușii acestei viziuni sunt partizanii PLURALISMULUI -o atitudine filozofică sau politică ce afirmă valoarea multor opinii și credințe contradictorii conform cărora adevărul este descoperit în conflictul diverselor perspective; în consecință pluraliștii cred în maximul de libertate-; aceștia văd problema moralității publice ca fiind mult mai complexă. Pluraliștii neagă existența unor obiective standard pe care le știe toată lumea. În conformitate cu această viziune, societatea este suficient de isteață pentru a permite ca multe puncte de vedere să fie promovate și exprimate. Conștiința și drepturile individului trebuie trecute dincolo de nevoile societății pentru ordine și uniformitate. Pluraliștii au tendința mai scăzută decât moraliștii să apeleze ori la lege ori la religie pentru întărirea viziunii lor, și sunt mai probabil înclinați să acorde libertate individului chiar dacă societatea poate fi pusă în pericol de acțiunile lor. Dezbaterea dintre moraliști și pluraliști a crescut pentru o lungă perioadă de timp.
b. Perspectiva teoretico – științifică
-TEORIA SOCIOBIOLOGICĂ-
Donald Symons (apud Shibley, Delamater, 1997, p.9) a fost apoi cel care a aplicat gândirea sociobiologică la sexualitatea umană în lucrarea sa Evoluția sexualității umane (1979). În termeni de evoluție și de selecție naturală lucrul care contează cel mai mult este producerea de urmași sănătoși, viabili, care vor transporta genele mai departe. Nu contează cât de talentat sau de isteț este acesta. Avantajul este măsurat în termeni de cât de multe gene sunt transmise la următoarea generație și în acest sens totul depinde de cât de mulți urmași sunt produși.
Cum își aleg oamenii partenerul ? Un criteriu major este, așa cum am pomenit deja, atractivitatea fizică a persoanei. Sociobiologii argumentează faptul că mare parte din caracteristicile pe care trebuie să le evalueze un individ în judecarea atractivității, spre exemplu, constituția fizică, complexitatea sunt de fapt indicatori ai sănătății și vigorii individului. Acestea sunt mai departe legate de potențialul reproductiv al persoanei. Selecția naturală favorizează pe acei indivizi preferând parteneri care ar avea maximum de succes reproductiv. Din acest punct de vedere, întâlnirile, stabilirea unor relații, logodirea sau alte obiceiuri similare sunt mai curând ritualuri de curtare aparținând altor specii. De exemplu, șoimii și vulturii au un ritual de curtare în zbor în care diverse anumite obiecte sunt schimbate de perechea aflată în aer. Sociobiologii văd curtarea ca pe o oportunitate pentru fiecare membru al cuplului posibil de a evalua sănătatea (pregătirea fizică) a celuilalt. Orice lipsă de coordonare, sau viteză devine vizibilă într-o asemenea încercare de zbor. Evoluția favorizează așadar modele de curtare care permit individului să decidă care este cel mai bun partener. Probabil că același lucru este valabil și pentru ritualurile umane. Cantitatea de bani pe care bărbatul este dispus să o cheltuiască la întâlniri preconizează capacitatea sa de a întreține familia.
Sociobiologii au chiar o explicație pentru dublul standard, specific atitudini generalizate relativ permisivă față de promiscuitatea masculină și intoleranței față de cea feminină. Aceasta se reduce în principiu la ideea că sperma este ieftină. Un bărbat poate produce literalmente milioane de spermatozoizi pe zi și întotdeauna poate produce mai mult. Ovulele, prin contrast, sunt mult mai prețioase pentru deținătoarele lor. Este așadar normal ca femeia să fie mai selectivă și să își limiteze numărul de parteneri.
Sociobiologii notează că sexul este distractiv și au explicație chiar și pentru asta: selecția naturală i-a favorizat pe indivizii care au descoperit caracterul distractiv al sexului și în consecință i-a determinat să practice activitatea sexuală mai des, și deci să se și reproducă în număr mai mare.
În plus, față de selecția naturală, Charles Darwin a propus un mecanism de selecție sexuală (Buss, 1988; Trivers, 1972, apud Shibley, Delamater,1997, p. 10). Este vorba despre mecanismul utilizat pentru a explica evoluția genurilor diferite. Selecția sexuală constă în două procese:
competiția între membrii unui gen (de obicei masculi) pentru accesul la împerechere;
alegerea preferențială a membrilor unui gen (de obicei femelele).
Sociobiologia însă verifică anumite ipoteze ce decurg din această abordare în cazul specimenelor umane. De exemplu, teoria prezice faptul că bărbații ar trebui să fie într-o competiție continuă în sensul că implică afișarea de resurse materiale ce ar trebui să fie atractive pentru femei, și bărbații ar trebui să se angajeze în asemenea afișări mai mult decât femeile (Buss, 1988) (spre exemplu, aducerea de cadouri, expunerea mașinii, aparatelor, dar și evidențierea anumitor trăsături de personalitate).
Cercetările arată că bărbații chiar se angajează în asemenea comportamente mai des decât femeile și că, atât ei, cât și femeile consideră că acest gen de implicare este eficace (Buss, 1988).
-TEORIA PSIHANALITICĂ-
Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (Freud,1994, apud Shibley, Delamater,1997, p. 10 ) rămâne una din cele mai influente teorii ce marchează mai toate marile arii de cercetare a psihologiei. În ceea ce privește studiul sexualității teoria sa are o influență aparte pentru că Freud a considerat sexul o forță cheie desfășurării vieții umane. Freud este cel care denumește pornirea sexuală sau energia sexuală ca libido , văzând această energie ca una din forțele majore care guvernează comportamentul uman, alături de thanatos ca instinct al morții. Această energie este localizată conform psihanalistului german în așa numitele zone erogene. O zonă erogenă este o parte a pielii sau a mucoasei membranei care este extrem de sensibilă la stimulare; atingerea ei în anumite moduri produce sentimentul de plăcere. Buzele și gura sunt astfel de zone erogene, urmează apoi zonele genitale , anusul și rectul.
Interesat îndeosebi de modul în care evoluează sexualitatea umană, Freud pune în evidență o serie de stadii ale dezvoltării psihosexuale, stadii care evidențiază devenirea sexuală a omului încă din primii săi ani de viață. Astfel, primul stadiu, denumit stadiul oral, desfășurându-se pe parcursul primului an de viață, pune în prim plan plăcerea copilului rezultând din sugere sau orice altă formă de stimulare a buzelor și gurii. Al doilea stadiu, stadiul anal, se desfășoară pe parcursul celui de-al doilea an de viață, timp în care interesul principal al copilului este eliminarea, defecarea, tot ca sursă a plăcerii.
Al treilea stadiu de dezvoltare este situat între 3 și aproximativ 5 sau 6 ani, fiind denumit stadiul falic. Este vorba de etapa în care băiatul se concentrează pe penisul său, moment din care principala plăcere rezidă din masturbare. Este de asemenea stadiul în care ia naștere unul din cele mai invocate complexe, definite tot de Freud, complexul Oedip, constând într-o rivalitate imaginară între băiețel și tatăl sau pentru dragostea mamei, cu planarea amenințării unei posibile castrări. Rezolvarea acestui conflict, cu preluarea modelului patern, reprezintă conform aceluiași autor unul din momentele cruciale pentru dezvoltarea umană armonioasă. Pe de cealaltă parte, fetița are o dificultate de altă natură – necesitatea de a se împăca cu ideea că ea nu are penis, de a trece peste invidie și sentimentul de a fi fost înșelată. Omolog complexului deja menționat, la fetițe se dezvoltă complexul Electra, reprezentând orientarea spre tata și rivalitatea cu mama pentru dragostea acestuia. Spre deosebire de băieței , fetițele nu au și teama de castrare.
Ca urmare a rezolvării, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestor complexe, copii trec în stadiul de latență, care durează până la vârsta adolescenței. Este o perioadă de stagnare, în care impulsurile sexuale sunt reprimate astfel încât din punct de vedere sexual nu se petrec schimbări. Introducerea acestui stadiu este unul din punctele slabe ale teoriei lui Freud, deoarece nu le-a fost deloc greu cercetătorilor moderni să evidențieze faptul că în această perioadă copii dezvoltă anumite componente esențiale ale sexualității lor.
Ultimul stadiu evidențiat de Freud, stadiul genital, debutează odată cu adolescența, adică odată cu diferențierea organelor genitale. Pe parcursul acestui stadiu dorința sexuală devine specific genitală, combinându-se cu pornirile orale, anale pentru a promova funcția de reproducere atât de esențială pentru viața omului. Sexualitatea devine mai puțin narcisistă așa cum este ea definită în copilărie, și, în schimb, tânărul se orientează spre ceilalți ca potențiali furnizori ai plăcerii.
În continuarea acestei teorii Freud explică multe din probleme adultului ce solicită terapie ca fixații permanente pe unul din stadiile descrise, motiv pentru care persoana nu a încheiat ciclu de dezvoltare și nu poate desfășura comportamente armonioase în nici unul din domeniile sale de activitate, în condițiile în care, conform aceluiași autor, mai toate activitățile individului sunt guvernate de principiul plăcerii.
TEORIA ÎNVĂȚĂRII –
În vreme ce teoriile deja menționate pun în centrul eșafodajului explicativ natura biologică a comportamentului sexual, teoriile învățării insistă pe latura dobândită a acestuia. Practic se aplică marile concepte ale teoriei învățării la comportamentul sexual și se observă, că în anumite domenii de funcționare, acestea pot explica într-o măsură considerabilă comportamentul sexual uman. Astfel, condiționarea clasică, studiată de Pavlov în celebrele experimente pe căini, constă în asocierea repetată unui stimul cu o anumită secvență comportamentală, situație învățată, astfel încât este suficient ulterior să se reia numai stimulul pentru a provoca aceeași reacție. Spre exemplu, o tânără experimentează un anumit nivel al excitării sexuale în decursul episoadelor de activitate sexuală cu prietenul său care poartă o anumită apă de toaletă. Aceeași tânără va resimți același nivel de excitare sexuală, într-un mediu nestimulativ, ci din contră neutru, într-o sala de curs, unde simte același miros de apă de toaletă venind de la un străin. O astfel de învățare ne ajută să explicăm fenomene ale sexualității , precum fetișurile.
Condiționarea operantă este un alt concept central al teoriei învățării, legat de numele lui B. F. Skinner și referindu-se la întărirea unui comportament dacă acesta este urmat de o recompensă , și descurajarea desfășurării unui anumit comportament dacă acesta este urmat de pedeapsă. Și acest concept poate explica anumite situații cu conotație sexuală. Astfel, dacă o tânără se hotărăște să dea curs invitației prietenului de a se angaja în activitate sexuală, și în mai multe ocazii resimte o durere puternică în zona pelviană, este foarte probabil ca tânăra să evite intenționat alte raporturi cu prietenul, nu pentru că se diminuează sentimentele pentru acesta, ci pentru că tocmai comportamentul sexual este asociat cu pedeapsa durerii.
Inițiată de Bandura, teoria învățării sociale subscrie aceleași direcții explicative, dar este într-o măsură o formă teoretică mai complexă. Plecând de la principiul condiționării operante, Bandura adaugă teoriei sale și conceptele de imitație și identificare. Aplicând ideea la domeniul sexualității, putem da ca exemplu situația în care un băiețel observă comportamentul tatălui săi și identificându-se cu acesta începe să imite din patern – urile lui comportamentale tocmai pentru a se apropia cât mai mult de model. Și imitația continuă să influențeze în mare parte comportamentul sexual al tânărului, care atunci când descoperă că modelul tatălui e limitat și inferior expectanțelor realității cercului lui de semeni, își alege un nou model de regulă, cel mai atractiv dintre băieții din grupul său. Trebuie însă de precizat că, odată învățat, un comportament nu este desfășurat decât dacă, în urma repetatelor aplicări, se constată efecte pozitive. Astfel, același tânăr poate constata că a ales să se comporte ca un alt băiat, fiindcă i s-a părut ca este apreciat de un anumit segment de fete, dar tânăra pe care o simpatizează el nu apreciază genul acela de comportament, motiv pentru care va căuta să se comporte altfel, pentru a îi face ei pe plac. Experiențele încununate de succes creează în timp un sentiment de competență în desfășurarea activității respective, sau așa numita eficacitate de sine (Badura, 1982, apud Shibley, Delamater,1997, p.33).
TEORIA COGNITIVISTĂ –
Prezumția de bază a acestor teorii este aceea că ceea ce gândim influențează ceea ce simțim. Pentru psihologii cognitiviști, modul în care percepem și evaluăm evenimentele, inclusiv cele sexuale, face toată diferența din lume (Walen & Roth, 1987; apud Shibley, Delamater,1997, p.34 ). Sandra Bem este cea care propune o teorie schemă pentru a explica dezvoltarea rolului asociat genului și impactului genului asupra vieții și gândirii de zi cu zi a oamenilor. Schema este, conform acestei teorii, un cadru de cunoștințe generale pe care o persoană îl are cu referire la un anumit subiect. O schemă organizează și ghidează percepțiile, ea ne ajută să ne amintim, dar uneori ne și poate distorsiona amintirile, mai ales dacă informațiile sunt inconsistente cu schema noastră. Bem susține practic că noi toți posedăm o schemă de gen – adică setul de atribute (comportamente, personalitate, aparență) pe care le asociem cu bărbații și femeile. Schema noastră de gen ne predispune la procesarea informației pe bază de gen. Astfel, tindem să ne gândim la anumite lucruri ca fiind legate de gen și vrem să le împărțim pe baza acestui gen. Un bun exemplu este cel al situației în care întâlnim un bebeluș al cărui sex nu îl cunoaștem, informație pe care o solicităm cu ardoare pentru că altfel nu putem continua procesarea celorlalte informații despre el.
Una din implicațiile interesante ale acestei teorii este aceea că stereotipurile – indiferent dacă sunt despre femei sau bărbați, heterosexuali sau homosexuali sau alte grupuri – pot fi foarte greu modificate. Motivul este tocmai acela că schema noastră tinde să filtreze informațiile inconsistente cu stereotipul (adică schema aferentă) astfel încât nici să nu ni le mai amintim.
c.PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ
Sociologii abordează studiul sexualității cu trei prezumții de bază:
1. fiecare societate reglează sexualitatea membrilor ei în anumite moduri;
2. instituțiile de bază ale societății (precum religia sau familia) afectează regulile ce guvernează sexualitatea unei societăți;
3. adecvarea sau inadecvarea unui anumit comportament sexual depinde de cultura în care apare.
Rezultatul tuturor acestor influențe sociale este acela că fiecare din noi învață un set de scenarii sexuale (Gagnon & Simon, 1973; Gagnon, 1977, 1990, apud Shibley, Delamater ,1997,p.37). Ideea este că aceste comportamente sexuale (ca de altfel, mai toate comportamentele umane) au un scenariu ca și într-o piesă de teatru. Altfel spus, comportamentul sexual este rezultatul unui proces de învățare anterioară care ne spune care este eticheta comportamentului sexual. În conformitate cu acest concept, foarte puțin din comportamentul sexual este spontan. Teoria ne spune că noi am învățat un scenariu elaborat care ne spune, cine, ce, când și de ce facem ceea ce facem din punct de vedere sexual. De exemplu, partea legată de „cu cine” a scenariului ne spune că sexul ar trebui să se desfășoare cu cineva de alt sex, de aproximativ aceeași vârstă, rasă, ș.a.m.d. Chiar și secvența activității sexuale este în conformitate cu un scenariu fix. Așadar, scenariile sunt planuri pe care oamenii le poartă în minte pentru ceea ce fac și ceea ce vor face, sunt de asemenea, instrumente care să-i ajute pe oameni să-și amintească ce au făcut în trecut (Gagnon, 1977).
Scenariile ne spun de asemenea sensul pe care ar trebui să-l atașăm unui anumit eveniment sexual. Programele de televiziune și filmele adesea sugerează, dar nu și arată activitatea sexuală dintre oameni. Cum înțelegem totuși aceste descrieri implicite? Un studiu arată că femeile interpretează asemenea scene de film utilizând scenarii. Dacă filmul arată cuplul angajându-se în două acțiuni ce sunt parte a scenariului propriu pentru actul sexual (de exemplu, sărutul și dezbrăcarea) și apoi dispar, telespectatoarele inferează că actul sexual s-a produs .
2.3. Metode de cercetare ale sexualității
.
În studierea sexualității cele mai multe probleme apar când faptele și opiniile încep să se confunde și să devină interșanjabile. O primă exigență în studierea sexualității umane derivă de aici: opiniile despre sexualitate, deși sunt semnificative și importante, nu trebuie considerate drept fapte obiective. Ceea ce se stabilește drept rezultat al cunoașterii științifice despre sexualitatea umană nu se bazează pe autoritatea, pe valoarea morală sau pe simțul comun, ci pe utilizarea metodelor științifice de cercetare, care pot furniza date observabile, măsurabile, verificabile de către alți cercetători.
Dificultățile cercetării psihosexualității sunt determinate de:
a) considerarea sexualității ca un domeniu privat, intim, ceea ce determină reținerea subiecților în ceea ce privește participarea la studii; această reacție explică de ce la marea majoritate a studiilor bazate pe ancheta prin chestionar procentul de non-răspuns a fost foarte mare (în medie de 80%). Rezultă de aici că tehnicile de cercetare folosite în investigarea sexualității trebuie să îndeplinească două condiții: să fie productive din punct de vedere științific, dar și să respecte sensibilitatea și intimitatea subiecților;
b) prevalența dimensiunii subiective cu privire la sexualitate; trăirea sexualității este saturată de afecte, convingeri, valori care sunt proprii subiectului, specifice lui, care alcătuiesc grila sa de interpretare a faptelor sexuale proprii și ale altcuiva; ori tocmai aici intervine riscul confuziei subiectiv-obiectiv în studierea sexualității umane. M.Foucault observa că (apud Neamțu, p. 36) începând cu Evul Mediu, cel puțin în societățile occidentale, mărturisirea a fost considerată «calea regală» în domeniul producerii de adevăr (cu referire la domeniul sexualității, vezi dezvoltarea tehnicilor de spovedanie, dezvoltarea metodelor de investigare și anchetă). Dar mărturisirea este un ritual discursiv în care cel ce vorbește este și subiectul enunțării; de asemenea, este un ritual care se desfășoară în cadrul unui raport de putere, în care cel ce mărturisește urmărește, de regulă, un anume obiectiv: dezvinovățirea, eliberarea, mântuirea, valorizarea etc.
Mărturisirea a fost, și ramâne încă, matricea generală care guvernează discursul asupra sexualității. Diferența între mărturisirea sexualității din secolul al XVIII-lea și cea contemporană e determinată de faptul că occidentul/comunitatea științifică a făcut să funcționeze ritualurile mărturisirii în schemele metodologiei științifice de investigație. La metodologia contemporană de convertire științifică a mărturisirii s-a ajuns pe următoarele căi (Foucault, p. 52-54):
prin codificarea clinică a “stârnirii la discurs”; confesiunea s-a combinat cu examenul de conștiință, relatarea de sine cu relatarea ansamblului de semne și simptome descifrabile; interogatoriile, hipnoza, asociațiile libere sunt mijloace pentru a face să intre procedura mărturisirii într-un câmp de observație acceptabil din punct de vedere științific.
b) postularea unei cauzalități generale și difuze, în sensul acceptării faptului că instinctul sexual reprezintă o putere cauzală inepuizabilă, polimorfă, căreia nimeni nu i se poate sustrage. Nu există maladie ori tulburare psihică pentru care să nu se fi imaginat măcar o parte de etiologie de ordin sexual. Privită astfel, puterea cauzală a sexualității (putere destinală) argumentează caracterul exhaustiv al cercetării inchizitoriale la care sunt supuși subiecții și care, înțelegând pericolele potențiale determinate de sexualitate, cooperează la realizarea anchetei.
c) postularea unui principiu al sexualității ca stare latentă intrinsecă a făcut ca mărturisirea să nu se mai refere la ceea ce subiectul ar dori să tăinuiască, ci la ceea ce îi este chiar lui însuși ascuns, și care se poate releva în timp cu ajutorul celui ce investighează.
d) metoda de interpretare; mărturisirea nu mai urmărește iertarea, ci producerea de adevăr; rezultă că ceea ce este mărturisit trebuie neapărat interpretat. Interpretarea, această funcție hermeneutică este cea care (re)construiește adevărul urmărit; transformând sexualitatea în ceva care trebuie interpretat, procedura de mărturisire a putut lua forma ordonată a unui discurs ștințific.
e) medicalizarea efectelor mărturisirii; rezultatele mărturisirii nu mai stau sub semnul păcatului, ci sub cel al raportului normal-patologic. Sexualitatea apare ca interfața între biografia subiectului și fragilitatea sa patologică. Mărturisirea se face ca punct de plecare în căutarea tratamentului sau ca punct de plecare în prevenirea patologiei.
Metodele și tehnicile folosite în prezent în cercetarea sexualității sunt (Haas, Haas, p. 41-47):
a) Ancheta. Este cea mai populară metodă pentru a se obține informații despre comportamentul sexual. De exemplu, dacă scopul urmărit este cunoașterea frecvenței contactelor sexuale la cuplurile de tineri căsătoriți, metoda constă în a trimite 1000 de chestionare cuplurilor recent căsătorite, după cum reiese din evidențele oficiului de stare civilă. Sau, pentru a obține date mai complete, mai sigure, se pot contacta cuplurile-țintă și li se cere să țină un jurnal în care să treacă în fiecare zi (indicând și momentul zilei, tehnica folosită etc) manifestările sexuale petrecute.
Anchetele pot fi realizate și prin intermediul interviului, care, în acest caz, trebuie să acorde o mai mare atenție conținutului informal al relației cercetător-intervievat, pentru a se construi o relație de încredere, după care se trece la înregistrarea datelor urmărite. Indiferent, însă, de variantă, ancheta trebuie să acorde o atenție specială modului de alcătuire a eșantionului, dacă își propune să furnizeze date despre comportamentul sexual al unei întregi comunități. Majoritatea anchetelor s-au bazat pe experiențele sexuale relatate de voluntari.
Experiența acumulată în studierea sexualității umane a demonstrat că anchetele bazate pe voluntari nu conduc la rezultate reprezentative național deoarece subiecții care devin voluntari în aceste cercetări au o experiență sexuală mai bogată și o biografie mai colorată decât persoanele convenționale. S-a observat că cei dispuși să vorbească despre experiențele lor sexuale au o mai mare încredere în sine, sunt mai deschiși la experiențe sexuale noi, neobișnuite. Acest aspect ridică problema următoare: cât de mult din obiceiurile sexuale ale voluntarilor investigați sunt reprezentative pentru întreaga populație. Reiese de aici că orice rezultate ale studiilor bazate pe subiecți voluntari trebuie să fie interpretate cu multă prudență.
b) Observația poate oferi informații valoroase despre sexualitatea umană cu condiția ca subiectul să nu se știe observat, iar distanța observator-observat să fie suficient de mare pentru ca faptul social (sexual) să nu fie afectat de observație. De exemplu, metoda observației s-a folosit cu succes pentru a se detennina modul în care femeile semnalează disponibilitatea/interesul lor sexual, pentru a se cupla cu un posibil partener sexual, cunoscut într-un bar. Cercetătorii (Haas, Haas, p. 45) au petrecut numeroase ore în locul respectiv, ca aparenți consumatori obișnuiți ai locului, observînd mișcările folosite de femei pentru a începe o nouă relație sexuală cu un partener nou. În anumite studii despre sexualitate, în special în cele de antropologie, pentru a înțelege în profunzime ceea ce se observă, se recomandă observarea participativă. De exemplu, multe din studiile apreciate de specialiști despre comunitățile de homosexuali sau despre swinging (schimbul de parteneri între cupluri) s-au realizat prin observație participativă, ceea ce a adus un plus de informații comparativ cu metoda interviului sau a anchetei prin chestionar.
Masters și Johnson și-au realizat cercetările prin observarea comportamentului sexual al cuplurilor în condiții de laborator, întrucât observarea sexualității indivizilor în mediul lor natural de viață, deși ar fi fost preferabilă, nu este posibilă și nici etică. Avantajele observației sunt că permite cercetătorilor să-și colecteze direct datele și să le interpreteze cu acuratețe. Dacă întrebăm un subiect în cadrul unui interviu sau printr-un chestionar, ce senzații trăiește în cursul unui orgasm, răspunsul lui va depinde de inteligența sa, de capacitatea sa de a observa, de memorie, de sinceritate etc. Cel mai mare dezavantaj al observației este (mai ales atunci când este vorba de observația în condiții de laborator) tendința de a simula/disimula comportamentul sexual pentru a corespunde unor standarde pe care subiectul le proiectează asupra cercetătorilor.
Studiul de caz prezintă avantajul de a permite explorarea în profunzime a sexualității unei persoane sau unui cuplu. Datele obținute astfel sunt mai puțin reprezentative pentru sexualitatea unui grup (a celui de socializare, de exemplu). Studiul de caz s-a folosit cu succes pentru a studia, la mijlocul anilor 1980, dacă virusul HIV se transmite și pe cale heterosexuală, scop în care investigația s-a centrat pe cuplurile de heterosexuali în care bărbatul era deja infectat cu HIV.
c) Experimentul este preferat de cercetători pentru că le asigură un control mai bun asupra factorilor care influențează comportamentul sexual. S-a recurs la metoda experimentului, de exemplu, atunci când cercetătorii au vrut să determine cât de mult influențează activitatea sexuală nivelul hormonilor sexuali. S-au organizat cele două grupe – de control și experimantal – și grupului de control i s-a administrat placebo, iar celui experimantal i s-au administrat hormoni. S-a demonstrat că, spre deosebire de primate sau alte mamifere, la care ciclul de reacție sexuală este indubitabil determinat de hormoni, la om influența hormonilor sexuali este indirectă și subtilă, puțin semnificativă.
Experimentul nu este o metodă frecvent folosită în studierea sexualității deoarece normele deontologice împiedică cercetătorii să injecteze subiecților diferite substanțe sau să-i cupleze cu parteneri diferiți pentru a observa ce rezultă de aici. Experimentul rămâne însă o metodă folosită pe larg în studierea sexualității la animale, domeniu din care, în anumite condiții, se pot extrapola unele concluzii și se pot extinde și asupra comportamentului sexual uman.
d) Chestionarul / interviu Metode de cercetare ce trebuie avute în vedere sunt chestionare și interviul. Fiecare din aceste metode prezintă avantajele sale. Avantajul interviului, mai ales a celui față în față, este acela că intervievatorul poate stabili un raport cu subiectul, și astfel, se speră, că subiectul poate mai ușor fi convins de importanța cercetării și de necesitatea de a fi onest. Un intervievator poate avea de asemenea capacitatea de a varia secvența întrebărilor funcție de răspunsurile subiectului, un fapt mai dificil de realizat în cadrul unui chestionar. Nu mai puțin important este și faptul că interviurile pot fi aplicate și persoanelor care nu pot citi sau scrie.
Pe de cealaltă parte, chestionarele sunt mai puțin costisitoare, deoarece nu reclamă prezența unui intervievator. De asemenea chestionarele, fiind completate în intimitatea subiectului, îi conferă acestuia cadrul necesar pentru a fi sincer, sau cel puțin mai sincer decât atunci când are în față intervievatorul.
Problema care reiese constă în alegerea metodei celei mai potrivite și care să aducă rezultate cât mai exacte. Cercetările au arătat că, atunci când sunt solicitate informații extrem de sensibile, un intervievator poate stabili un raport de încredere mult mai ușor și mai bine decât la telefon. Pe de altă parte, dacă sunt solicitate informații riscante este mai probabil ca astfel de informații să fie mărturisite într-un chestionar.Tendința oamenilor de a mărturisi aspecte private, mai curând în chestionarele anonime este normală având în vedere anonimatul acestora. Pentru a acoperi aceste divergențe, cercetătorii recomandă ca interviul față în față să fie combinat cu administrarea unui chestionar scris pentru a acoperi informațiile (Laumann et.al., 1994; Siegel et. al., 1994; apud Shibley, Delamater,1997,p.46) .
Împreună cu toate aceste metode de investigație a sexualității umane, în sexologie se folosesc și metodele specifice descrierii statistice: calcularea mediei (confundată frecvent cu normalitatea), a corelațiilor, a semnificației statistice etc.
III. SEXUALITATEA PREMARITALĂ
Conținutul și procesualitatea dragostei au cunoscut mutații semnificative de-a lungul timpului pe tot globul pământesc și cu precădere în cultura euro-americană.Ca și în cazul altor fenomene socioumane, e vorba și aici nu atât de faptul au apărut noi formule de iubire și nici măcar elemente inedite ale ei, cât de acela că s-a produs o masificare a unor habitusuri care înainte erau doar apanajul anumitor elite sociale sau reprezentau cazuri izolate, drastic amendate de opinia publică și de aceea consumate, îndeobște, cu grija de a fi ferite de ochii lumii.
O asemenea schimbare dramatică s-a produs în domeniul sexualității premaritale.Ea a devenit mult mai permisă în societatea occidentală, în special după deceniul al șaselea al secolului nostru, anii '60 fiind considerați cei ai "revoluției sexuale". Astăzi o relație serioasă de dragoste este aproape de neînchipuit fără sex. E. Laumann și colab. (1994) relatează, pe baza unor anchete de teren, că în rândul tinerilor adulți americani numai 5 % dintre femei și 2 % dintre bărbați au avut pentru prima dată raporturi sexuale în noaptea nunții (apud Iluț, 2000, p.150).
W. M. Kephart și D. Jedelika (1988) identifică trei factori care pot caracteriza relația dintre un bărbat și o femeie : (1) gradul de unitate al relației; (2) numărul partenerilor în relație și (3) prezența sau absența coitului . Mai departe, privind relația dintre un bărbat și o femeie ca pe un continuu de la relații sexuale libere la absența relațiilor de tip sexual, cei doi autori diferențiază mai multe tipuri de relații sexuale ca „forme de căsătorii și de viață familială”: promiscuitatea, căsătoria în grup, poligamia, monogamia, celibatul (apud Mitrofan, Ciupercă, 1997, p.28) . Ori pentru discuția de față suntem interesați cum au definit acești doi autori noțiunea de promiscuitate. Mitrofan și Ciupercă (1997, p.29) notează că promiscuitatea se referă la interacțiuni sexuale nediscriminatorii, neînfrânate, în afara căsătoriei („sex în afara regulilor”) . Distincția care este însă subliniată constă în faptul că promiscuitatea face de fapt referire la vechile civilizații în care orice bărbat putea fi eligibil pentru contact sexual cu orice femeie, nerespectându-se nici măcar relațiile de rudenie. Ori acest gen de relații nu mai sunt compatibile cu civilizațiile moderne actuale, motiv pentru care ori înțelegem promiscuitatea altfel, ori nu o mai considerăm deloc ca și categorie.
Deși sunt uneori utilizați interșanjabil, termenii de sexualitate premaritală și nonmaritală au semnificații distincte.Primul vizează persoanele care consimt să se căsătorească, dar care sunt inițiate sexual înainte de momentul mariajului.prin sexualitatea nonmaritală avem în vedere conduita sexuală a persoanelor care optează pentru uniunea liberă sau concubinaj.Din moment ce un număr tot mai mare de persoane au ales să se revolte împotriva „instituției constrângătoare a căsătoriei și a ipocriziei ei”, relațiile de tip nonmarital sau consesual sau înmulțit. Ceea ce a părut ca o revoltă împotriva valorilor adulților a fost, în realitate, o actualizare a unora dintre valorile americane tradiționale, precum egalitarismul, onestitatea, libertatea alegerii, autonomia, dreptul la fericire, plăcere, afecțiune și experimentare , afirma Ira Reiss (1960, apud Turliuc, 2004, p.158).Din moment ce opțiunea pentru căsătorie este încă majoritară în preferințele indivizilor, noțiunea de sexualitatea premaritală este mai frecventă întâlnită și analizată, particularitățile similare ale sexualității preconsensuale fiind tratate, în manieră implicită, în cadrul primei noțiuni.
Un studiu realizat în 2001 de Fundația americană USAID relevă faptul că tinerii români se află în plină revoluție sexuală (Curentul , miercuri, 29.08.2001, apud Turliuc,2004, p. 159):
un sfert dintre elevele de liceu și mai mult de jumătate dintre colegii lor au deja o viață sexuală;
comparativ cu anii `90, vârsta la care are loc inițierea sexuală a scăzut considerabil, de la 18-20 ani și 14-15 ani și chiar mai devreme;
procentajul tinerilor care își încep viața sexuală înainte căsătorie a crescut semnificativ în ultimii ani la 40,2%, în cazul femeilor, și 69,9% în cazul bărbaților. În general, inițierea sexuală a bărbaților se realizează mai devreme decât al fetelor și tendința clară de nivel mediu de maturizare psihosexuală mai ridicat decât al fetelor și tendința clară de a separa „sexul” de iubire în comportamentul de inițiere sexuală, notau și I.Mitrofan și C.Ciupercă (1998);
tinerii din mediul rural își încep viața sexuală mai devreme decât cei din mediul urban;
experința sexuală dinainte de căsătorie a fetelor este mai redusă ( 45,3% comparativ cu 44,9%), întrucât vârsta la care își întemeiază căsătoria este mai scăzută;
proporția celor care folosesc o metodă contraceptivă a crescut în intervalul deceniului trecut de la 4% la 26 % pentru femei și de la 16% la 39 % pentru bărbați;
80% dintre femei și 84% dintre bărbați indică faptul că este preferabil ca viața sexuală să înceapă la 16 ani.
Deși a ajuns la vârsta maturității sale biologice, fiind capabilă de reproducere, conform reglementărilor juridice românești actuale, persoana cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani este considerată minoră. Standardele societății noastre impun o perioadă mai lungăa educației șî dependenței deși, cu doar un secol în urmă, adolescenței de 15-16 ani aveau responsabilitățile unui adult. Din acest motiv, discuțiile tensionate și conflictele dintre părinți și copiii lor postpuberi sunt frecvente. Dezacordul apare, adesea, în legătură cu ora la care adolescenții ar trebui să se întoarcă acasă, cu persoanele cu care ar trebui să fie prieteni și chiar în legătură cu ceea ce citesc sau privesc la televizor\video\internet. Aceste diferențe sunt adesea înrădăcinate în expectanțele adulților ca adolescenții să se abțină de la activitatea sexuală.
Într-o cercetare românească, citată de Mitrofan și Ciupercă (1997, p.157), au fost identificate patru tipuri de atitudini parentale privind începerea vieții sexuale la părinții adolescenților liceeni care au debutat în activitatea lor sexuală:
dezaprobare: 79% în cazul fetelor și 30 % în cazul băieților;
aprobare: 11% în cazul fetelor și 39 % în cazul băieților;
susținere: 10% în cazul fetelor și 11% în cazul băieților;
ignorare: 0% în cazul fetelor și 20 % în cazul băieților.
Părinții adolescenților care nu și-au început viața sexuală au apărut ca fiind mai restrictivi și mai puțin implicați în educația sexuală a copiilor lor.Datele prezentate sugerează faptul că: 1. există standarde relativ pe care societatea le cultivă în privința sexualității premaritale; 2. acestea sunt puternic diferențiate în funcție de sexul adolescentului și 3.presiunile psihologice pe care familia le exrcită în direcția stopării tentației inițierii sexuale, în creștere la adolescenți, sunt mai mari în cazul fetelor.
Ira Reiss (1960; apud Turliuc, 2004, p.160) a analizat mai atent normele existente cu rpivire la sexualitatea premaritală, inventariind cinci standarde diferite:
standardul abstinenței, care a constituit norma în societățile tradiționale, interzicea categoric actul sexual înainte de căsătorie. El a fost susținut de persoanele care credeau că sexualitatea premaritală este nocivă atât pentru femei, cât și pentru bărbați.
dublul standard, care a reprezentat norma no-oficială alternativă abstinenței totale, a fost larg răspândit. El implică existența unor standarde diferite în funcție de sexul subiecților: bărbații au dreptul la experienta sexuală premaritală, în timp ce, femeilor li se interzice categoric acest lucru.
permisivitatea cu implicarea afectivă a partenerilor a fost reclamată în societatea modernă de tineri de ambele sexe.Acestă normă sugerează faptul că, atunci când cei doi parteneri au o relație stabilă de iubire, când sunt logodiți sau au intenția de a se căsători, ei au dreptul să-și exprime sentimentele și pe calea actului sexual.
permisivitatea în lipsa implicării afective a partenerilor împinge toleranța față de sexul premarital un pas mai departe.Cei doi parteneri se pot angaja în activitatea sexuală indiferent de natura și calitatea relației lor sau de sentimentele partenerilor.Atracția sexuală puternică resimțită la un moment dat, urgența impulsului sexual sau o simpatie mai puternică ar fi suficiente pentru inițierea relatiei sexuale.
permisivitatea non-exploratoare în absența afecțiunii ca urmare a nevoii de a introduce o anumită ordine morală în relațiile lipsite de constrângeri sociale și juridice.Acest standard sugerează că legătura sexuală este imorală atunci când una dintre părți dintre părți dorește să se angajeze în activitatea sexuală și să obțină angajamentul partenerului într-o relație stabilă, iar cealaltă nu vizează decât realizarea actului sexual.Atunci când cel din urmă este conștient de așteptările partenerului său, iar relația lor se produce totuși, sexualitatea celui dintâi este exploatată, fapt considerat inacceptabil.
Aceste standarde se regăsesc pretutindeni inclusiv la noi. Standardul oficial al abstinenței este treptat înlocuit de cel al „permisivității cu implicarea afectivă a partenerilor”, inclusiv în mediul rural, mai conservator. De asemenea, norma ne-oficială a dublului standard tinde să fie detronată de „permisivitatea în lipsa implicării afective a partenerilor”. Cert este faptul că standardele pot fi diferite de la un segement la altul al populației la altul, în funcție de nivelul socio-economic, cultural, de nivelul instrucției subiecților sau de atitudinile lor religioase și nu doar în funcție de sexul, vârsta și mediul rural/urban de proveniență.
3.1. Relațiile intime în rândul tinerilor
Intimitatea este înainte de toate o legătură emoțională, care nu exclude aspectele fizice sau psihologice mai largi. Aspectul fizic include intimitatea senzuală și cea sexuală, iar cel psihic, intimitatea afectivă, intelectuală și spirituală (G. Leleu, 2003, apud Turliuc, 2004, p.126 ).
Intimitatea psihologică se stabilește atunci când ambii partenerii ajung la relaxarea psihică, buna dispoziție și satisfacție în prezența celuilalt. Capacitatea unei diade intime de a atinge un "coeficient de intimitate psihică suficient" depinde de gradul de încredere reciprocă, de empatia mutuală, de relevarea temerilor și slăbiciunilor fiecăruia; ea devine o pârghie importantă în dezvoltarea membrilor săi ( Mitrofan și Mitrofan, 1991).
Intimitatea psihologică poate fi construită prin intermediul comunicării verbale și nonverbale. Conduita cuceritoare și încurajatoare, manifestarea emoțiilor pozitive pe care prezența celuilalt le încurajează, plăcerea dialogului, solicitarea sfaturilor, acordarea creditului moral și intelectual, exprimarea admirației și evitarea manifestărilor ostil-critice constituie modalitățile prin care intimitatea psihică se poate dezvolta. Partenerii nu se limitează să petreacă timpul cu prietenii, fiecare separat sau împreună, ci țin la timpul și activitățile calitative realizate în intimitatea diadei lor amoroase. Sinceritatea și autenticitatea celor spuse partenerului sunt o condiție a comunicării intime. Dar dificultățile cunoașterii și acceptării de sine sunt, adesea, foarte numeroase. Dezgolirea sufletului nu este o întreprindere ușoară, însă ea poate fi încurajată prin toleranța exprimată față de cel ce se confesează. Așadar, condițiile esențiale ale intimității psihice sunt, pe de o parte, autenticitatea și curajul de a spune adevărul, iar pe de altă parte, toleranța și umilința (G. Leleu, 2003; apud Turliuc, 2004, p.127). De asemenea, tăcerea poate prilejui comunicarea nonverbală, de la contemplarea mutuală și până la mângâierile sau dezmierdările atât de necesare în relațiile intime.
Intimitatea afectivă este preponderent nonverbală, ea permițând exprimarea aprobării, încurajării, susținerii, aprecierii sau valorizării celuilalt.Încurajările și susținerea exprimate nonverbal sunt calea cea mai directă spre inima partenerului, oricât de rece și distant ar fi acesta. A lua, a ține de mână sau a îmbrățișa partenerul, a-i zâmbi, a stabili un intens contact vizual reprezintă acte simple prin care se poate exprima înțelegerea stărilor lui, faptul de a-i susține și iubi. Buna comunicare senzorială este o condiție primară a dezvoltării intimității afective. Desigur, comunicarea verbală a propriilor stări afective, a gândurilor, temerilor sau nedumeririlor se integrează în procesul creării, susținerii și orientării intimității emoționale.
Nivelul cel mai înalt al intimității afective este atins atunci când partenerii sunt capabili să împărtășească toate experiențele universului lor intim. Aceasta presupune asumarea riscurilor autodezvăluirii, ascultarea atentă a partenerului, respectarea și aprecierea deschiderii, curajului și vulnerabilității acestuia.
Dacă iubirea nu poate exista fară pasiune, ea se poate modifica mult în timp, cel mai adesea, estompându-se. Singura care poate substitui sau diminua devitalizarea pasiunii este căldura emoțională, a cărei prezență poate fi semnalată în orice stadiu al dezvoltării, la orice vârstă ( Mitrofan și C. Ciupercă, 1998).
Intimitatea intelectuală se dezvoltă ca urmare a actualizării părții raționale a psihicului fiecărui partener, care permite schimbul de opinii, informații și cunoștințe. Deși bărbaților le poate fi teamă de o femeie prea inteligentă și instruită, ei caută adesea o parteneră compatibilă intelectual, cu care să poată face un schimb profund de idei, cu care să vorbească "aceeași limbă". Pentru conectarea intelectuală a celor două personalități, este necesară precizarea unui ansamblu de semne ale comunicării: termeni concreți, abstracți, operaționali. Elaborarea acestei "compatibilități parțiale" este fundamentată pe un anumit raport între similaritatea nivelului de instrucție, a orientării profesionale, a intereselor și receptivității față de evenimente sau idei și complementaritatea perspectivelor, raționamentelor și modului a de gândi soluția unei probleme concrete. Intimitatea intelectuală astfel creată poate îmbogăți relația intimă foarte mult.
Intimitatea spirituală presupune apropierea de ceea ce este divin și transformarea intimității într-un "supliment al sufletului". "Religios și divin este în noi tot ceea ce ne depășește ego-ul și producțiile sale – egoismul, pulsiunile agresive, pulsiunea de moarte. Religios și divin este în noi ceea ce ne «expansionează», ne deschide către celălalt, ne împinge spre celălalt, ne leagă de celălalt și ne face să-l iubim … Deschizându-ne către celălalt și către lume, iubirea ne revelează religiosul și divinul. .. Intimitatea este tocmai locul care îngăduie o astfel de dimensiune a iubirii, ea având toate atuurile pentru împlinirea acesteia: schimburile privilegiate, pauzele tăcute, interioritatea, meditațiile comune afluxul tandretei etc. Unii mai adaugă și rugăciunea", afirmă G. Leleu (2003; apud Turliuc, 2004, p.50-51). Ca reacții predominant intuitive la efectele incertitudinii ridicate și persistente generate de lumea în care trăim, credințele – inclusiv cele religioase – aduc în viața oricărui individ un plus de siguranță, stabilitate, certitudine și reperele valorice în funcție de care este elaborată atitudinea față de sine și față de celălalt. Ele devin pilonii spiritualității dezvoltate în cuplul amoros, ai iubirii binelui, frumuseții și dreptății .
Intimitatea fizică presupune reducerea distanței față de partener până la atingerea fizică. Distanța dintre cei care comunică depinde, firește, de gradul lor de intimitate. Conform modelului echilibrului intimității (Derlega și Janda, 1978; apud Turliuc, 2004, p.50 ), noi răspundem reacțiilor celorlalți încercând să menținem nivelul adecvat sau optim al apropierii, care diferă în funcție de interacțiunea cu partenerul intim, cu prieteni, cunoștințe sau străini. Potrivit părerii lui Edward T. Hali (1966), există cel puțin patru tipuri de distanțe interpersonale menținute de indivizi în relațiile lor: distanța minimă, personală, socială și publică. Dacă distanța publică (de minimum 3,60 m) îl separă pe conferențiar de auditoriul său, iar distanța socială (3,60-1,20 m) este specifică relațiilor profesionale, cea personală (1,20-0,40 m) este destinată relațiilor privilegiate, intime, de la prietenie și până la iubire. În fine, distanța intimă (0,40-0 m) este atât spațiul lecturii și al iubirii materne, cât și cel al atingerilor îndrăgostiților. Văzul își pierde importanța, vocea poate cobori, mirosul și atingerile, la care se face apel în îmbrățișare, mângâiere sau actul sexual, devenind esențiale și apărând în prim-plan.
Din moment ce indivizii devin rapid defensivi atunci când cineva se apropie prea mult, cu precădere la debutul unei relații intime trebuie să fim atenți pentru a nu-i crea celuilalt sentimentul de invadare a spațiului personal. Ulterior, în relațiile stabile, intimitatea fizică exagerată poate diminua senzualitatea dintre parteneri și împiedica accesul lor spre autonomie și autorealizare. De asemenea, ea poate fi umbrită de obstacole precum: apariția unui miros neplăcut, corporal sau bucal, în ciuda grijii pentru igienă, legat mai curând de alimentația puternic condimentată sau aromată ori de diverse probleme de sănătate (de digestie, respirație corectă, răceală etc.).
Intimitatea senzuală trimite la universul senzațiilor agreabile, răscolitoare și blânde care se constituie în contactul direct cu persoana iubită. De la atingerile întâmplătoare, la cele căutate și prelungite, dau naștere unor reacții interne: sângele pulsează, inima bate mai tare, carnea se înfiorează. Dorința care îi animă pe partenerii diadei amoroase, ca urmare a contactului fizic, este una senzuală înainte de a fi sexuală. Iubiții se caută cu privirea, cu mâinile sau corpul. Stimulările epidermei susțin bunăstarea psihică, prin efectul lor sedativ, de scădere a tensiunii nervoase. Mângâierile sunt reconfortante deoarece înlătură ideea neplăcută a solitudinii și sunt plăcute deoarece ele stimulează secreți a endomorfinelor, neurohormonii cu efect antistres, antidurere și euforizant. "În relațiile erotice, simțurile joacă un rol important. .. în măsura în care mesajele circulă liber în interiorul său (al cuplului), întreținând și amplificând intimitatea afectivă" (Mitrofan și Ciupercă, 1998, p. 253).
Intimitatea senzuală nu se referă explicit la relația de tip sexual. Cuplurile fericite, unite de o legătură profundă și stabilă, acordă o mare importanță strângerilor de mână în timpul unei plimbări, sărutului sau mângâierilor din timpul unei emisiuni urmărite împreună, îmbrățișărilor la plecare sau la reîntoarcerea acasă etc.
Intimitatea sexuală profundă nu este atinsă decât atunci când partenerii sunt apropiați emoțional, intelectual și spiritual. De altfel, sfera noțiunii de "intimitate" este mult mai largă decât aceea a "intimității sexuale". Dacă majoritatea oamenilor preferă să aibă raporturi sexuale cu persoana pe care o iubesc/la care țin, iubirea și sexualitatea nu merg întotdeauna "mână în mână". Cineva poate avea relații sexuale satisfăcătoare cu o cunoștință întâmplătoare, jocurile și trăirile amoroase de mare intensitate neimplicând automat și o mare iubire. În acest caz, intimitatea sexuală dobândită nu este indiciul nevoii de a construi împreună, de a cunoaște și de a fi cunoscut, nu este indiciul unui angajament durabil, reciproc, ci doar al compatibilității sexuale (Nuță, 2002).
Există și persoane care nu vor sau nu pot avea relații sexuale cu persoana pe care o iubesc. La bărbați, sindromul fecioară-prostituată reprezintă condiția psihiatrică care împiedică intimitatea sexuală cu femeia iubită. Trecutul și experiențele anterioare i-au condus pe acești bărbați la convingerea că femeia iubită, cu care te poți căsători, este o fecioară, o creatură pură pe care nu o poți atinge. Sexul poate fi realizat numai cu prostituatele, cu femeile "rele", care au luat calea pierzaniei. La femei, există o condiție psihiatrică asemănătoare cunoscută sub denumirea sindromului sfânt-păcătos. Bărbații buni sunt “sfinții” cu care femeia se poate căsători, pe care îi poate iubi. Cei "răi" sunt agresivi, criminali, sau "păcătoși". Femeile provenite din climate religioase și culturale inhibitive pot gândi că ceva atât de murdar ca o relație sexuală pasională nu este posibilă decât cu cei din urmă. Indivizii care suferă de aceste sindroame au mari dificultăți în relațiile lor intime, datorită tendinței lor de a fi infideli, de a se implica sexual în afara cuplului.
Sexualitatea poate să apară la debutul intimității fizice dintre parteneri, caz în care ea apare ca inițiatoarea intimității care va urma; alteori, intimitatea prealabilă este aceea care conduce la relația sexuală. În ambele cazuri, utilizarea și rafinarea limbajului senzorial corporal contribuie la crearea unui limbaj emoțional de bună calitate și al unei relații sexuale eficiente și mutual satisfăcătoare.
Cultura comportamentului erotic, pe care orice cuplu trebuie să o dezvolte, incluzând atât gesturile erotice specifice preludiului sau postludiului, modalitățile și etapele actului sexual, cât și sensibilitățile sau preferințele personale, are o mare importanță în dezvoltarea sexualității. Delicatețea gesturilor trebuie să se îmbine cu spontaneitatea lor, anticiparea senzitivă a nevoilor celuilalt cu implicarea și dăruirea senzorial-afectivă. Atunci când intimitatea sexuală apare ca efectul natural firesc al sporirii intimității și iubirii dintre cei doi îndrăgostiți, ea poate fi considerată drept cea mai intensă dintre fațetele intimității sau chiar inima acesteia.
3.1.1. Diferențe între bărbați și femei în trăirea intimității
Între cele două sexe, intimitatea nu a avut întotdeauna aceeași profunzime, extensiune sau deschidere. În urmă cu trei-patru decenii, se considera că este normal ca o femeie să se autodezvăluie în fața iubitului ei, nu și invers, ca și cum bărbatul nu ar avea (o la fel de mare) nevoie să se confeseze. Sloganul "Femeile exprimă, bărbații reprimă", pare să fi constituit norma în raporturile intime tradiționale, care au guvernat mult timp în societate (A. Hass, K. Hass, 1990, p.290). În acest context, bărbații au fost educați să fie oarecum reticenți față de intimitate: "ea nu ar fi prea serioasă, uneori pare chiar puerilă, iar apoi, nu este nici măcar ceva important; este doar un aspect lăturalnic al vieții, pe scurt o pierdere de vreme" (G. Leleu, 2003; apud Turliuc, 2004, p.123). Atunci când au consimțit să trăiască intimitatea, bărbații au făcut-o mai ales pentru a-și atinge scopul realizării actului sexual.
Iată câteva diferențe de gen care au un impact mai puternic asupra trăirii intimității (apud Turliuc, 2004, p.123):
1. Frica de intimitate. Modificarea raporturilor dintre sexe s-a răsfrânt și asupra intimității cuplului amoros, a profunzimii ei și a modului în care este trăită. Supremația masculină, presiunile de rol de gen, normele rigide privind conduita intimă și diviziunea muncii de tip tradițional nu mai sunt la fel de puternice astăzi. Dacă unele studii indică faptul că bărbații și femeile nu diferă în privința fricii lor de intimitate, altele sugerează că femeile prezintă o mai puternică motivație pentru intimitate, definită prin disponibilitatea persoanei de a se apropia de alta, de a fi caldă, de a comunica experiențe (Doi și. Thelen, 1982). Dacă bărbații se mai joacă "de-a v-ați ascunselea" cu intimitatea și astăzi, faptul se datorează unor constrângeri normative care mai persistă la nivelul mentalității colective și care sunt greu de eliminat. Grație lor, intimitatea continuă să fie privită ca un semn de slăbiciune și, tocmai de aceea, bărbații cu o orientare mai puternic masculină a rolului lor de sex nu acceptă să-și deschidă sufletul în fața partenerelor, împiedicând astfel dezvoltarea intimității. Concluziile unor studii au indicat faptul că teama de intimitate se manifestă mai pregnant la subiecții androgini, comparativ cu cei puternic masculini sau feminini, altele infirmă aceste rezultate, pentru a sugera că în cuplurile în care partenerii înțeleg funcționarea relației prin compromisul realizat între normele sociale (de tip tradițional) și cele construite de parteneri la nivel diadic, această frică nu este prezentă (Doi și. Thelen, 1993).
2. Autodezvăluirea. O trecere în revistă a studiilor cu privire la auto-dezvăluire indică faptul că femeile sunt mai dispuse să vorbească despre problemele lor emoționale și să se raporteze într-o manieră mai personală în relațiile lor interpersonale, comparativ cu bărbații (Rosenbluth și Steil, 1995;). De asemenea, ele sunt mai dispuse să comunice despre sentimentele lor și să-și împlinească nevoia de intimitatea în mai mare măsură în diadele de prieteni de același sex. Relațiile de prietenie între persoane de sex diferit, lipsite de implicare romantică sau sexuală, sunt mai rare, fiind trăite (mai ales de femei) mai puțin intim (. Sapadin, 1988).
Pe de altă parte, atunci când se decid să vorbească despre ei înșiși, bărbații o fac în fața unui număr mai mic de persoane și, mai adesea, în fața femeilor: a mamei, soției sau prietenelor. Dezvăluirea în fața unui alt bărbat sau coleg este mai puțin probabilă deoarece, "un alt bărbat înseamnă competiție" și odată ce "garda" a fost coborâtă, atacul poate produce mult rău (Komarovsky, 1976).Cu un prieten, bărbații preferă să schimbe informații și să realizeze activități plăcute, mai curând decât să se autodezvăluie profund (Caldwell și Peplau, 1982). Faptul că bărbații nu sunt prea dispuși să-și asume riscurile pe care le presupune dezvăluirea de sine face ca un număr mare de femei să se simtă neglijate sau abandonate emoțional. În ancheta realizată de Naifeh și Smith (1984), 400 de terapeuți au fost întrebați care sunt cauzele cele mai frecvente ale eșecului marital. Majoritatea lor au răspuns că cea mai importantă cauză este inabilitatea bărbaților de a-și exprima sentimentele.
Această diferență de gen nu este la fel de mare la debutul unei relații, când bărbații pot să se deschidă la fel de mult ca și femeile. Ilustrativă în acest sens este metamorfoza pe care o suferă un bărbat atunci când se îndrăgostește: el apare brusc mai sensibil, mai tandru, prevenitor, grijuliu, sentimental, deschis și mai generos, încât nici el nu se recunoaște pe sine și cu atât mai puțin ceilalți (Le1eu, 2003). Într-un studiu realizat de. Rubin și. McNeil (1981), cuplurile de îndrăgostiți au fost întrebate cât de profund se confesează partenerului, cât de mult discută despre munca, prietenii sau nevoile lor sexuale. Rezultatele au indicat faptul că gradul de intimitate s-a egalizat și, concomitent, a crescut în extensie și profunzime: 7 din 10 persoane, de ambele sexe, afirmă că se confesează fără rezerve în fața partenerei/ului, în legătură cu toate problemele sau nevoile lor. De altfel, multe soții se plâng de faptul că soții lor nu mai comunică despre sentimentele sau problemele lor așa cum o făceau la începutul relației (VDerlega și Janda, 1978). Este posibil ca gradul de autodezvăluire să fie influențat chiar de etapa de dezvoltare a relației sau de stadiul ciclului vieții familiale în care cuplul marital se află.
3. Control emoțional și comunicarea sentimentelor. Femeile și bărbații diferă și în privința emoțiilor și comportamentelor pe care le controlează și exprimă. Femeile se pot descărca plângând (plânsul fiind un comportament de gen admis), nu și prin furia orientată spre ceilalți. În cazul bărbaților, plânsul este mult mai puțin acceptabil, fiind atribuit celor slabi sau efeminați; lor li se permite însă să se enerveze, să fie furioși sau să înjure. Sentimente precum cele de singurătate, inferioritate, teamă, jenă, sau îngrijorare sunt mai adesea dezvăluite și comunicate de femei, decât de bărbați. Dar revelarea acestor sentimente facilitează apropierea emoțională, femeile prezentând mai multe avantaje, în acest sens, în crearea intimității.
4. Empatia. Bărbații au dificultăți nu numai în exprimarea emoțiilor sau sentimentelor trăite, ci și în ascultarea sau identificarea cu trăirile unei alte persoane. Așadar, femeile au un avantaj considerabil și în privința capacității lor de a fi empatice emotional. Chiar dacă bărbații pot miza mai mult pe latura predictivă sau cognitivă a empatiei, empatia emoțională contribuie mai direct și în mai mare măsură la crearea sau dezvoltarea intimității. Această diferență este consistentă, iar tendințele sunt vizibile de timpuriu. Chiar din primul an de viață, fetele răspund mai rapid decât băieții plânsul unui alt copil, deși se pune întrebarea dacă această reacție este rezultatul empatiei emoționale sau nu. De asemenea, femeile descriu cu mai multă acuratețe sentimentele trăite de ceilalți. Chiar și în timpul unor crize precum: moartea unui părinte, o boală, un viol sau un avort sentimentele unei femei sunt adesea ignorate, negate sau evitate de soțul sau partenerul ei. Prin rolul de gen, bărbații au fost pregătiți să rezolve problemele și să le țină sub control, dar femeile nu așteaptă doar sfaturi sau soluții practice. Deseori, bărbații se pot simți confuzi sau frustrați de faptul că ajutorul lor a fost refuzat de femeie.
5. Sensibilitatea tactilă. Nu numai sensibilitatea afectivă, ci și cea senzorială, mai ales tactilă, este mai dezvoltată la femei. Aceasta posedă o vie tonalitate afectivă, permite perceperea intimă a celorlalți și primează în activitatea de îngrijire a copiilor. Maternitatea a contribuit la transformarea femeii într-o ființă mult mai tactilă decat bărbatul, din moment ce îngrijirea copilului mic a necesitat multă grijă și delicatețe. Sarcina și, ulterior, alăptarea copilului fac ca femeia să trăiască mai mult prin corpul ei și să fie mai receptivă la senzațiile care vin din interior (Leleu, 2003).
Femeile sunt mai capabile decât bărbații să se angajeze în orice formă a contactului tactil. Această diferență este bine stabilită în multe culturi. Fetele răspund de timpuriu mai bine decât băieții la atingere (Schafer, 1977), fapt care se menține și ulterior, la vârsta adultă. Femeile sunt mai dispuse să miște picioarele în apă pe marginea unei piscine, să pipăie suprafața unor materiale, să atingă și să sărute membrii aceluiași sex. Așadar, mângâierile și manifestările de tandrețe sunt tipic feminine, în timp ce strângerea mâinii și bătutul (încurajator) pe spate sunt tipic masculine (Montagu, 1986).
6. Orientarea generală a activității psihice. Din punctul de vedere al teoriei clasice asupra masculinității și feminității, s-ar putea considera că femeile sunt mai deschise decât bărbații în fața intimității, datorită gândirii mai intuitive, mai subtile, mai globale (deoarece ține, deopotrivă, de trup, inimă și suflet) și mai relațională, deoarece îi ia în considerare și pe ceilalți. La bărbați gândirea ar fi mai profund rațională, logică, abstractă. Această predispoziție a susținut tendința bărbatului spre conceptualizare și ideologii, spre depășirea cercului intimilor și explorarea spațiului public (Leleu, 2003). Ca reprezentant al clasei dominante, bărbatul rămâne pătruns de sensul ierarhiei, al statutului și al superiorității. De aceea, el nu vorbește despre problemele sale personale, nu-și încredințează secretele, nu-și dezvăluie emoțiile. Când vorbește, o face pentru a informa, demonstra sau ordona, subiectele de conversație fiind, în principal, legate de afaceri, muncă, politică, sport sau domeniul tehnic. Femeile, în schimb, fac conversație pentru a stabili o relație, pentru a se apropia de ceilalti. Ele sunt mai vorbărețe, în prim-plan apărând dorința de a se plasa în raporturi intime și de interdependență. Interlocutorul este o persoană cu care femeia cooperează, care trebuie susținut și înțeles. Relațiile cu ceilalți se stabilesc mai curând pe baza egalității și simetriei. În cadrul cuplului, femeile comunică bucuriile și necazurile, grijile și secretele, discută despre cei dragi lor etc. Subiectele abordate sunt mai întâi de natură privată și abia ulterior sunt discutate și problemele exterioare. Totuși, nu numai orientarea generală a activității psihice, ci și nevoile diferite ale reprezentanților celor două sexe contribuie la aceste diferențe: bărbatul caută să fie respectat, iar femeia să fie iubită.
7. Agresivitatea și afirmarea de sine. Comportamentul de afirmare constituie prilejul constatării altor diferențe. El reprezintă urmărirea pur și simplu a propriilor interese și dorințe, fără ca acest lucru să se realizeze în detrimentul altora. Relațiile intime necesită ca ambii parteneri să-și afirme deschis sentimentele și dorințele. Asertivitatea nu este în mod necesar agresivă, ostilă, sau dominatoare. Agresivitatea fizică sau verbală interferează sau anihilează intimitatea, femeile fiind, în general, mai puțin agresive decât bărbații. În schimb, lipsa asertivității în cuplu poate sta la originea multor probleme, tensiuni sau neînțelegeri nerezolvate. Faptul că bărbații au fost priviți ca activi și încurajați să se afirme, iar femeile au fost ca pasive și supuse a favorizat punerea pe prim-plan a satisfacției celorlalți și negarea sau ignorarea unora dintre dorințele femeilor. Dacă bărbații tind să inițieze mai multe contacte sociale și să se afirme în spațiul public, femeile tind să fie mai asertive în exprimarea iubirii și afecțiunii față de prietenii apropiați. Atunci când o fac în spațiul public (profesional, social, politic), femeile se pot simți inadecvate sau prinse în capcana unui conflict de rol.
La întrebarea "sunt femeile mai înzestrate pentru relațiile intime decât bărbații?", este foarte greu de răspuns. Sigur este faptul că rolurile de gen favorizează dezvoltarea anumitor trăsături și capacități și inhibă sau stânjenesc formarea altora. În acest sens, rolul de gen feminin tradițional mai degrabă a stimulat dezvoltarea trăsături lor necesare intimității, în timp ce rolul masculin mai curând a inhibat-o sau reprimat-o. Dacă prin rolul de gen femeile sunt favorizate în dezvoltarea intimității relaționale, putem noi crede că bărbatul nu are o la fel de mare nevoie de intimitate? Nu ar trebui s-o facem. Pentru a atinge un nivel ridicat de intimitate diadică (mutual satisfăcătoare) este nevoie de emergența femeii, care își recunoaște și dezvoltă partea masculină, și a bărbatului – dispus să-și recunoască și să-și activeze partea feminină a personalității.
3.2. Relațiile sexuale anonime și spontane
Atitudinile și comportamentele sexuale ale tinerilor și adolescenților au fost în atenția unor cercetări foarte dezbătute în deceniul trecut, deoarece amenințarea cu infestarea HIV la aceste categorii a crescut dramatic(Gardner&Wilcox,1993;Gunn&Furstenberg,1989; apud Paul, 2000). Un mare interes îl constituie comportamentele cu un mare risc în care se implică adolescenții și tinerii (sexul neprotejat, un mare număr de parteneri, inhibarea rațiunii prin consumul de alcool). Mai mult,incidența practicilor sexuale cu înalt risc par să fie în creștere, în special în campusurile studențești unde normele permisivității sexuale și a partenerilor multipli sunt influențabile. Plasând aceste comportamente în contextul dezvoltării normative a adolescenților și a tinerilor preocupările pentru explorarea și experimentarea sexuală subliniază complexitatea asumării unui mare risc sexual, interesând cercetări și dezvoltarea unor strategii de prevenție si intervenție.
Sexul ocazional este definit ca o relație sexuală, de obicei durând o noapte, între doi oameni care sunt straini sau se cunosc de foarte puțin timp (Paul, Elizabeth,1999). Interacțiunea sexuală fizică este tipică, dar poate sau nu poate să includă relația sexuală. Asemenea experiențe sexuale sunt de obicei spontane (unele lucruri se intamplă pur și simplu); alternativ, scopul sexului spontan este plănuit, dar ținta sau persoana cu care va avea loc actul sexual este necunoscută. Relațiile sexuale spontane sunt de obicei anonime prin aceea că partenerii sunt străini sau cunoscuți de puțin timp și foarte rar se continuă dezvoltarea unei relații, să se mai vadă din nou.
Sexul ocazional
Un aspect esențial al cercetării în rândul tinerilor și al adolescenților este relația sexuală fără angajament sau implicare emoțională. Sexul ocazional este o categorie a comportamentului sexual în care relația sexuală este cel mai important aspect. În cele mai multe cercetări atitudinile față de sexul ocazional au fost evaluate (Leigh,Aramburu&Norris,1992;Lottes,1993; apud Paul, Elizabeth,1999). În alte câteva studii cercetătorii au urmărit comportamentul sexual ocazional actual printre tinerii adulți.
Sexul ocazional nu a fost definit explicit în literatura de specialitate.Când sexul ocazional a fost definit explicit, a fost operaționalizat în diverse moduri.Unele cercetări s-au axat pe „aventura de o noapte”, unde relația sexuală are loc doar o singură dată. Uneori relația antecedentă sau ulterioară între doi indivizi este irelevantă ,uneori era specific faptul că relația sexuală are loc doar în timpul unei prime întâlniri și aceasta relație poate sau nu poate continua.Alți cercetători au folosit operaționalizări generale ale sexului ocazional, incluzând scenarii care variază de la sexul ocazional cu un partener față de care nu există implicare emoțională puternică la sexul spontan cu un partener cu care persoana măcar a discutat înainte de sex .
Numitorul comun în cele mai multe studii pe atitudinile și comportamentele față de sexul ocazional este relația sexuală într-o companie care nu presupune angajament. În timp ce relația sexuală este după cum se poate demonstra mai riscantă decâ alte acte sexuale noncoitale (riscul sarcinii, riscul bolilor cu transmitere sexuală), cuprinzând un număr mare de comportamente sexuale noncoitale în operaționalizarea experiențelor sexuale poate să reflecte cu mai multă acuratețe varietatea experiențelor sexuale ocazionale ale tinerilor și adolescenților. În cercetarea sociosexualității, Wright&Reise (1997; Paul, 1999) au adus un argument asemănător în încercarea de a operaționaliza comportamentul sexual promiscuu prin includerea comportamentelor sexuale noncoitale în completarea relației sexuale. Este important a lua acest prim argument pentru a diferenția între indivizii care se angajează într-o relație sexuală ocazională coitală sau noncoitală, date fiind gradele diferite de risc potențial implicat. Este posibil ca diferiți predictori să sublinieze aceste două forme diferite de experiență sexuală. De exemplu, indivizii care experimentează relația sexuală în contextul unei aventuri amoroase pot fi influentați de diferiți factori psihologici (impulsivitate) și sociale (nivele diferite de consum de alcool) decât indivizii care experimentează comportamente sexuale noncoitale într-o aventură.
Cercetările au constatat multe corelații între atitudinile și comportamentele sexului ocazional, incluzând variabile psihologice (dispozițiile de personalitate, stima de sine, stilul de atașament) și sociale (consumul de alcool) și genul partenerilor. Dată fiind complexitatea experiențelor sexului ocazional într-o aventură, o apropiere multivariată pentru a înțelege importanța relativă a varietății de predictori pare a fi utilă .
– Predictorii sociali-
Campusurile studentești sunt caracterizate prin permisivitate sexuală și paternuri ale activității sexuale cu parteneri multipli sau seriali. De asemenea predomină în campusurile studențești consumul de alcool, un indicator comun al activităților sexuale, în special cele riscante. Teoriile abundă în explicațiile corelațiilor crescute dintre consumul de alcool și implicarea în activitățile sexuale. Leight (1990; Paul, 1999) a demonstrat că semnificațiile dezinhibitorii ale consumului de alcool urmăresc un efect așteptat, în special pentru indivizii inhibați sexuali sau anxioși. Unele cercetări au argumentat că perceperea funcției dezinhibitoare este un motiv pentru rolul important al consumului de alcool în activitățile sexuale ale femeilor. Alte argumente ale consumului de alcool la femei este un indiciu important pentru bărbați în ceea ce privește disponibilitatea sexuală a femeii. Reinarman și Leigh(1987,apud Paul, 1999) discuta această asociere simbolică a alcoolului cu viața amoroasă. Alcoolul poate folosi drept funcție justificatoare anticipată, promovând un comportament necaracteristic pe care indivizii cred că nu îl pot controla când sunt sub influența alcoolului. O altă posibilitate este ca această dispoziție de personalitate cum ar fi asumarea de riscuri, căutarea de nou, și impulsivitatea pot sublinia atât activitatea sexuală cât și consumul de alcool .
– Predictori psihologici individuali –
Cercetările în sociosexualitate și în diferențele individuale și tendința de se angaja în relații sexuale fără angajament sunt discriminate efectiv între indivizii cu dispoziții restrictive (nonpermisive) și dispozițiile nerestrictive (permisive) (Simpson&Gangestad,1992; apud Paul, Elizabeth,1999). Indivizii nerestrictivi consideră atractivitatea și vizibilitatea socială mai importante decât caracteristicile personale în căutarea unui partener, sugerând că indivizii nerestrictivi au scoruri mai ridicate la exhibiționism. Indivizii nerestrictivi au scoruri mai mari la căutarea de senzații noi, cum ar fi diferențe individuale în încercarea de a atinge un nivel optim al stimulării fizice și emoționale. Căutarea de senzații noi a fost corelată pozitiv cu o serie de activități sexuale incluzând numărul de parteneri sexuali și impulsivitatea sexuală. Similar, Winslow și colaboratorii(1992; Paul, 1999 ) au găsit un scăzut control al impulsului ca fiind un predictor central al comportamentului sexual ocazional riscant și al rezistenței la schimbarea praticilor sexuale. Indivizii care sunt nerestrictivi sociosexual manifestă de asemenea o mare dezinhibiție și evitare. Indivizii care manifestă o sociosexualitate nerestrictivă ce experimentează aventurile sexuale, în special aventurile coitale, vor avea scoruri mari la exhibiționism, la căutarea de senzații noi, și impulsivitate, și scoruri mici la evitare. Mai mult decât atât, acest profil al personalității rebele prezice de asemenea o dorință stridentă pentru autonomie sau libertate față de constrângerile percepute social printre indivizii care experimentează aventurile sexuale.
Alta temă în cercetarea comportamentului sexual al tinerilor și adolescenților sunt examinarea normelor și a presiunilor. S-a argumentat că presiunea grupului este mai puțin discutată decât consimțirea individuală de a se conforma atitudinilor și normelor grupului, în special pentru femei. De exemplu, perceperea de către adolescenți a atitudinilor sexuale libertine ale prietenilor lor și activitatea sexuală a acestora influențează alegerile sexuale proprii. Se demonstrează că dependența sau încrederea naivă în sfatul celorlalți și așteptările sunt corelate cu susceptibilitatea de a examina normele și influențele.
Relația dintre stima de sine și atitudinile și comportamentele față de sexul ocazional este complexă. Walsh (1991; Paul, 1999) a presupus că implicațiile stimei de sine în comportamentul sexual ocazional fluctuează odată cu schimbarea normelor sociale ce definesc acceptabil sau inacceptabil un comportament. Walsh a găsit că studenții cu o stimă de sine ridicată au un număr semnificativ mai mare de parteneri sexuali. MacDonald, Ebert, și Mason (1987; Paul, 1999) au sugerat că stima de sine este o măsură profilactică necesară bărbaților împotriva riscului respingerei întâmpinat în relațiile sexuale. Mai mult, comportamentul sexual era social recompensator pentru bărbați. În contrast, adolescentele cu stimă de sine scăzută sunt mult mai susceptibile de a fi influențate în sexualitate. Sexul ocazional poate duce la un declin mai mare în stima de sine a femeilor, reflectând costurile violării normelor și așteptărilor sociale. Astfel, în acest studiu am presupus că stima de sine va fi corelată negativ cu relațiile sexuale ale femeilor și corelată pozitiv cu relațiile sexuale ale bărbaților.
– Predictorii psihologici relaționali-
Modelele de atașament intern utilizate au fost utile în predicția diferitelor pattern-uri ale relațiilor adulte romantice, incluzând comportamentele sexuale atât în relațiile romantice cu angajament, cât și în cele fără angajament. Shaven și Hazan ( 1988; Paul, 1999) au propus niște predicții inițiale față de experiențele sexuale caracteristice fiecărui stil de atașament: indivizii securizanți experimentează o intimitate și o plăcere mutuală mai mare în relațiile sexuale, indivizii evitanți tind spre o promiscuitate favorabilă în efortul de a obține o distanță emoțională, și indivizii anxioși folosesc sexul pentru a-și satisface nevoile de securitate și iubire. Feeney și colab. au demonstrat câteva dintre aceste ipoteze: Feeney și Noller (1990; apud Paul, 1999) au demonstrat că indivizii cu un stil de atașament anxios experimentează mai frecvent, mai intens și mai rapid implicare romantică fizică și emoțională. Indivizii cu un stil de atașament evitant , în păstrarea distanței emoționale caracteristice , aprobă mai mult relațiile ocazionale. Se demonstrează că indivizii care experimentează relațiile sexuale vor avea cel mai probabil un stil de atașament evitant.
Lee (1973;apud Paul, 1999) a folosit metafora „culorile dragostei” pentru a reflecta diferențele individuale abordate sau stiluri de relaționare în legăturile interpersonale. Lee a delimitat 6 tipuri de iubire: agapică (iubirea altruistă), erotică (iubirea pasională), ludică, maniacă (iubirea obsesivă), pragmatică (iubirea practica), storgică (iubirea prieteneasca). Indivizilor cu un stil de atașament evitant li se potrivește un stil de iubire ludic, demonstrând un angajament scăzut în relațiile romantice, folosind sexul ca un mijloc de distracție mai degrabă decât un mijloc de expresie a intimității, și acceptare a relațiilor multiple. Ne așteptam că indivizii ludici să fie mai interesați să experimenteze aventuri sexuale. În plus, ne așteptam ca indivii cu un stil de iubire erotic să fie mai interesați să experimenteze o relație sexuală focalizându-și interesul pe pasiune sau plăcere fizică. În contrast, indivizii storgici, pragmatici și agapici se presupun a fi foarte puțin interesați de o aventură sexuală.
Lastly, Feeney și colab.(1993; apud Paul, 1999) au presupus că indivizii evitanți „pot folosi activitatea sexuală pentru a evita alte forme de intimitate cum ar fi autodezvăluirea”. Similar, Simpson și Gangestad (1991) au presupus că o posibilă motivație care să sublinieze angajarea într-o relație sexuală fără obligații este o lipsă a interesului sau a capacității de a deveni apropiat psihologic și emoțional față de partener. Pare că teama de intimitate poate sublinia comportamentul sexual ocazional pentru unii indivizi.
– Genul participanților-
Stereotipurile abundă în ceea ce privește interesele și activitățile sexuale ale femeilor și bărbaților. Rolurile de gen tradiționale stabilesc diferite așteptări sexuale (un dublu standard) pentru bărbați și femei: bărbații sunt inițiatorii activității sexuale, femeile limitează și se abțin de la activitatea sexuală; bărbații sunt mai activ sexual, femeile leagă sexul de romantism și sunt mai preocupate de afecțiune decât de sex. Demonstrarea diferențelor de gen în comportamentele și atitudinile sexuale este amestecată. Unele studii au găsit o prevalență continuă a unui gen diferențială. Alte studii au evidențiat convergența atitudinilor și comportamentelor sexuale ale bărbaților și femeilor sau cel puțin o variantă mare inter- decât intra- sexe. Alte studii au demonstrat chiar o inversare a sex-rolurilor. De exemplu, Levinson, Jaccard și Beamer(1995; apud Paul, 1999) au găsit că atitudinile pozitive favorabile față de sexul ocazional ar fi mai potrivite să fie transformate în comportament (mai mulți parteneri sexuali ocazionali) pentru femei decât pentru bărbați.
Sociosexualitatea ocupă un loc central în cultura adolescenților și tinerilor.În adolescența târzie, factorii motivaționali-sociali puternici crează o posibilă nevoie de a corespunde perceperii normelor sexuale. Această presiune poate fi generalizată dincolo de gen , creând o motivație asemănătoare atât pentru femei cât și pentru bărbați pentru a se angaja într-o activitate sexuală. Cercetările au arătat că o asemenea influență a egalilor poate exercita un impact mai mare decât asupra atitudinilor și comportamentelor sexuale ale adolescentelor decât ale adolescenților.
– Atitudinea față de sexul ocazional-
A doua mare diferență (după masturbare) între sexe este atitudinea față de sexul ocazional – este o relație premaritală sau nonmaritală într-o anumită situație, ca „o aventură de o noapte”, în care nu există o relație de angajament emoțional între parteneri (Oliver, Hyde, 1993; apud Shibley & Delamater). Bărbații mai tind să aprobe considerabil aceste interacțiuni, pe când femeile tind să-l dezaprobe. Cele mai multe femei consideră că relația premaritală este etică sau acceptabilă numai în contextul unei relații bazate pe angajamentul emoțional. Pentru cei mai mulți bărbați este un context interesant pentru sex, dar nu e absolut necesar.
Într-un studiu, 249 studenți au fost întrebați despre motivele care îi determină să facă sex. Rezultatele au ilustrat importanța pentru femei a unei relații și a unei apropieri emoționale ca o condiție esențială și se concentrează mai mult asupra plăcerii fizice oferite de sex. Comportamentul sexual actual la femei si bărbați este aproape similar: 94% bărbați și 80% femei se angajează într-o relație sexuală. Oricum motivația si atitudinea sunt considerabil diferite. La întrebarea „Pentru tine, este angajament emoțional o cerință esențială pentru a te implica într-o relație sexuală?”, 45% dintre femei răspunde „întotdeauna” comparativ cu 8% dintre bărbați . Potrivit stereotipurilor, bărbații și femeile au răspuns considerabil diferit la întrebările „Care sunt motivele pentru care ai o relație sexuală?”. Femeile pun accentul pe iubire și angajament emoțional. În mod distinct, bărbații pun accentul pe nevoia fizică și pe plăcere, în timp ce femeile accentuează ideea de iubire, relație și angajament emoțional.
3.3 Comportamentul sexual și dragoste
Relația dintre comportamentul sexual și dragoste variază în funcție de cultură, epocă istorică și sex. Astfel, există culturi la care activitatea sexuală nu este asociată cu dragostea dintre parteneri. De exemplu, fie că este vorba despre populațiile din Dani, din Indonezia, care au o activitate sexuală extrem de redusă ( după ce femeia naște un copil, timp de doi ani partenerii nu se angajează în nici o formă de manifestare a sexualității), fie că este vorba de comunitatea Mangaia, din Polinezia, care se caracterizează printr-o sexualitate intensă și continuă pe tot parcursul vieții(.Mahoney,apud Neamțu, 2004,p.37), persoanele din aceste culturi nu relaționează activitatea sexuală cu sentimente de dragoste. În schimb, în societățile occidentale, dragostea a fost statuată ca o condiție pentru realizarea activității sexuale. Este o relație pe care o întâlnim enunțată încă din textele lui Platon și care a fost interpretată ulterior într-o manieră specifică pentru creștinism. În aceeași societate occidentală însă, într-o altă epocă istorică, idealul iubirii cavalerești excludea sexualitatea, reînviind modelul iubirii platonice.
Analizând relația privilegiată a femeilor cu dragostea, G. Lipovetsky ajunge la concluzia că relația iubire-sexualitate este specifică sexului feminin și se manifestă cu destul de multă intensitate și azi, când problema nu se mai rezumă la „ a iubi cu disperare”ci se poate formula în modul „să obții plăcerea fără prejudecăți”. Filosoful german F.Nietzsche scria: „același cuvânt iubire înseamnă lucruri diferite pentru femeie și bărbat. La ea, iubirea înseamnă renunțare, sfârșit necondiționat, dăruire totală a trupului și sufletului. Lucrurile stau, însă, altfel pentru bărbat, care vrea să posede femeia, să o acapareze pentru a se îmbogăți lăuntric și pentru a-și spori forța trăirii.Femeia se dăruiește , bărbatul se îmbogățește prin ea”( F.Nietzsche,apud Neamțu, 2004,p.37).La bărbați, dragostea nu se declină ca o vocație, ca un ideal de viață capabil să absoarbă esența vieții, ci este mai curând un ideal de viață capabil să absoarbă esență vieții, ci este mai curând un ideal posibil decât rațiunea exclusivă de a trăi. Femeile în schimb, fac din iubire centrul existenței lor.Raportarea la sexualitate ilustrează diferența dintre genuri în raportul lor cu dragostea. Anchetele asupra comportamentelor sexuale feminine și masculine arată mai întâi că femeile se declară mai puțin infidele decât bărbații și apoi faptul că ele recunosc că au avut de-a lungul vieții mai puțini parteneri sexuali decât bărbații (Lipovetsky, apud Neamțu,2004, p.57). Aceste diferențe sunt reale, fiind determinate de modul specific în care bărbații și femeile fac apropierea între sex și sentiment. Femeile au cu adevărat mult mai puțin frecvent decât bărbații aventuri sexuale fără să se îndrăgostească; ele acceptă mai greu că pot avea raporturi sexuale cu cineva de care nu sunt îndrăgostite; două din trei femei declară că erau foarte îndrăgostite de primul lor partener sexual; doar una din 10 femei recunoaște că a fost indiferentă, comparativ cu unul din trei bărbați; femeile care apreciază că infidelitățile pasagere nu fac decât să întărească sentimentul de iubire sunt mult mai puțin numeroase decât bărbații care afirmă acest lucru. De asemenea, în timp ce bărbații au diferite fantezii sexuale în legătură cu raportul sexual cu mai multe partenere, femeile rămân străine de aceste vise (. Spira, apud Neamțu, 2004, p.57).Rezultă că bărbații și femeile nu au aceleași concepții despre relați sexualității cu viața afectivă, iar liberalismul sexual contemporan nu a atenuat semnificativ această diferență. Și în prezent sunt relativ puține femei care consideră relația sexuală ca pe o simplă atracție fizică, ca pe un scop în sine sau ca pe un schimb de senzații plăcute, și sunt majoritare cele care nu separă relația sexuală perfectă de angajamentul emoțional. Erotismul femeilor rămâne de sorginte emoțională, ceea ce e argumentat de faptul că femeile nu sunt consumatoare de pornografie( cel puțin nu singure, ci împreună cu partenerul) sau de faptul că în marea lor majoritate, ele inițiază procesul de divorț, preferând o existență mai problematică decât una în care sexualitatea și afectivitatea să fie disjunctive.
Pe la mijlocul anilor 1980, mai multe anchete realizate de revistele pentru femei au demonstrat că marea majoritate a femeilor preferă actului sexual mângâierile și tandrețea; mai mult de o franțuzoaică din trei afirmă că s-ar putea lipsi de actul sexual dacă ar putea beneficia de suficientă tandrețe și mângâieri (Spira, apud Neamțu, 2004, p. 58). Sexologii au comentat atunci aceste rezultate ca un semn că în societatea noastră sexualitatea este săracă, iar bărbații sunt nepricepuți. Interpretările lor nu sunt credibile, întrucât majoritatea femeilor recunosc că au avut orgasm la ultimul lor contact sexual și că, în general, sunt mulțumite de viața lor sexuală. Semnificația preferinței femeilor pentru mângâierile tandre nu este expresia unei stări de nefericire sexuală, ci faptul că ele acordă prioritate vieții afective, că sunt frustrate de sexualitatea care începe fără tandrețe.
În concluzie, comportamentul sexual feminin apare mai conectat la viața afectivă, comparativ cu cel masculin. Este o observație cu valoare statistică, ce trebuie interpretată ca atare, întrucât nu ar fi realist să negăm implicarea afectivă a bărbaților în exprimarea sexualității. Diferă, însă, măsura implicării, aspect care depinde la rândul său de varibilă vârstă și rol-status-ul protagoniștilor. Astfel, identificarea sexualitate-dragoste e mai pronunțată în adolescență, atât la femei, cât și la bărbați, ca urmare a caracteristicilor psihologice ale vârstei. Se admite azi faptul că iubirea adolescentină este intensă, paroxistică, și că adolescenții, băieți și fete, atunci când se iubesc vor să facă imediat dovada dragostei lor, dăruindu-se. Odată cu înaintarea în vârstă, pe măsură ce se acumulează un capital de experiențe sexuale, mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, dragostea și sexualitatea se pot disocia. Am văzut că la bărbați, tendința spre acest gen de disociere este mai pronunțată.
De asemenea există diferențe între sexe la nivelul status-rolului: pentru femeile cu rol status tradițional, care nu au o participare consistentă la viața socială și o aderență consistentă la evenimentele comunității, existența limitată la perimetrul căminului ajunge să le facă să idealizeze dragostea drept principala realizare a vieții lor; în schimb, bărbații, socializați pentru a reuși să răzbată și să se afirme, având o motivație socială, și nu afectivă ( cum au femeile), nu ajung să acorde aceeași importanță dragostei. O femeie cu un nivel educațional redus, condamnată mereu la subordonare, își elaborează o strategie de compensare refugiindu-se în dragoste. S-a constatat la femeile independente, active și cu succes profesional tendința de a abandona clișeul dragostei ca rațiune a vieții.
Așadar, implicarea într-o relație sexuală, comportamentul sexual în general, se poate realiza via dragoste- cazul femeilor- sau via valori personale, altele decât dragoste, cum ar fi: procreația, afirmarea de sine, tendința spre dominare-supunere, plăcerea-orgasmul etc.
3.4. Relația de atașament
Cercetările legate de atașamentul adulților sunt ghidate de prezumția că același sistem motivațional care dă naștere legăturilor emoționale strânse dintre copii și părinți este responsabil și de formarea și dezvoltarea relațiilor dintre adulți, relații de tip intim.
Originea principala a teoriilor: Teoria atașamentului a lui Bowlby
Teoria atașamentului a fost în primă fază dezvoltată de John Bowlby (1907 – 1990), un psihanalist britanic care încerca să înțeleagă distresul intens resimțit de copii separați de părinții lor. El a observat că acești copii separați ajung la reacții extreme (plângeau, nu se dezlipeau de părinți, îi căutau cu frenetism ) ori pentru a preveni separarea de părinții lor ori pentru a restabili proximitatea cu părintele plecat. Înainte de concluziile lui Bowlby, psihanaliștii considerau că aceste manifestări sunt expresia unor manifestări imature ale mecanismelor de apărare care acționau pentru a reprima suferința emoțională, dar cercetătorul a remarcat că asemenea expresii sunt comune unei mari varietăți de specii mamifere și a speculat faptul că aceste comportamente ar avea funcție evolutivă.
Construind o teorie etiologică, Bowlby postulează că aceste comportamente de atașament, precum plânsul și căutarea, reprezintă răspunsuri adaptative la separarea de o figură de atașament primară – o persoană care furnizează sprijin, protecție și îngrijire. Deoarece bebelușii, ca și orice alt pui de mamifer, nu se pot hrăni sau proteja singuri, ei depind de grija și protecția unor adulți mai în vârstă și mai înțelepți”. Bowlby(apud Fraley , 2004, p.3) argumentează faptul că, în cursul evoluției, copii care sunt capabili să mențină proximitatea față de o figură de atașament (de exemplu, fiindcă sunt drăgălași sau pentru că exprimă comportamente de atașament) sunt și mai probabil în stare să supravețuiască erei reproductive. Conform lui Bowlby, un sistem de control motivațional, pe care l-a numit sistemul comportamental de atașament, a fost gradul „construit” de selecția naturală pentru a regla proximitatea față de figura parentală.
Relațiile romantice la adulți
Deși Bowlby și-a concentrat în principiu cercetările pe înțelegerea naturii relației dintre copilul mic și îngrijitorul său, el credea că atașamentul caracterizează experiența umană „din pătuț până la mormânt”.
Philip Shaver și Cindy Hazan (apud Boncu, 2004, p.142) au testat în mai multe studii ipoteze extrem de interesante cu privire la dragoste. Ei s-au inspirat din studiile pe animale și din cele asupra relației părinte-copil. Ideea centrală a demersurilor lor de cercetare este că stilul de atașament al unei persoane (modalitatea în care persoana interacționează cu alții semnificativi) rămân constant de-a lungul vieții; ca atare, atașamentul manifestat de individ față de părinți în vremea copilăriei este foarte asemănător aceluia pe care-l manifestă față de partenerul dintr-o relație de dragoste.
În studiul lor asupra stilurilor de atașament, studiu bazat pe observarea interacțiunilor copiilor cu mamele lor, Ainsworth și colab. săi (1978) au distins trei astfel de stiluri. Ele se referă la așteptările copiilor privind accesibilitatea și disponibilitatea mamei de a le răspunde: stilul securizant, stilul evitant și stilul anxios/ambivalent. Autorii menționați au arătat că aceste expectanțe sunt incluse în modelul mental pe care copii îl construiesc despre ei înșiși și despre partenerii importanți de interacțiune.
Conform lor, legătura emoțională care se dezvoltă între partenerii romantici adulți este parțial funcție a aceluiași sistem motivațional – sistemul comportamental de atașament – cel care dă naștere în primă fază legăturii emoționale dintre copil și îngrijitorul său. Hazan și Shaver observă că atât copii și îngrijitorii, cât și partenerii romantici adulți împărtășesc următoarele trăsături:
-ambii se simt în siguranță când celălalt este în apropiere și disponibil;
-ambii se angajează în contact corporal apropiat, intim;
-ambii se simt nesiguri atunci când celălalt nu este accesibil;
-ambii își împărtășesc descoperirile;
-ambii se joacă cu trăsăturile faciale ale celuilalt și demonstrează o fascinație mutuală și preocupare pentru celălalt;
-ambii se angajează în „conversații de copii”.
Pe baza acestei paralele, Hazan și Shaver argumentează faptul că relațiile romantice ale adulților, ca și relațiile dintre copii și îngrijitori, sunt de fapt relații de atașament, iar dragostea romantică este o proprietate a sistemului comportamental de atașament, așa cum sunt și sistemele motivaționale care dau naștere îngrijirii și sexualității.
Trei implicații ale teoriei atașamentului adult
Ideea că relațiile romantice ar putea fi relații de atașament a avut o influență profundă asupra cercetărilor moderne asupra relațiilor apropiate. Sunt cel puțin trei implicații evidente ale acestei teorii. În primul rând, dacă relațiile romantice sunt relații de atașament atunci ar trebui să putem observa aceleași tipuri de diferențe individuale în relațiile dintre adulți pe care Ainsworth le observa în relațiile dintre îngrijitor și copil. Ne așteptăm așadar, ca unii adulți, de exemplu, să se simtă siguri în relațiile lor – să simtă încrezători în faptul că partenerul va fi acolo pentru ei atunci când vor avea nevoie, sunt deschiși ideii de a depinde de cineva și de a avea pe cineva care să depindă de ei. Prin contrast, trebuie să ne așteptăm ca unii adulți să fie nesiguri în relațiile lor. De exemplu, unii adulți nesiguri pot fi anxioși – rezistenți: ei se tem că alții nu îi iubesc în mod complet, și sunt ușor frustrați sau înfuriați când nevoia lor de atașament nu este împlinită. Alții pot fi evitanți: par să nu țină prea mult la relațiile intime, și preferă să nu depindă de alți oameni sau să aibă pe alții care să depindă de ei.
În al doilea rând, dacă relațiile romantice adulte sunt relații de atașament, atunci modul în care aceste relații adulte „funcționează” ar trebuie să fie similar modului în care funcționează relația dintre îngrijitor și copil. Cu alte cuvinte, aceleași tipuri de factori care facilitează explorarea la copii (ex. a avea un îngrijitor responsabil) ar trebui să faciliteze explorarea în rândul adulților (a avea un partener disponibil). Tipurile de trăsături care fac figura de atașament „dezirabilă” pentru copii (responsabilitatea, disponibilitatea) sunt tipurile de factori pe care ar trebui să le găsim dezirabile la partenerii romantici adulți.
În al treilea rând, dacă un adult este sigur sau nesigur pe relația sa de adult poate fi o reflectare parțială a experienței sale de atașament din copilăria timpurie. Bowlby credea că reprezentarea mintală a modelelor de lucru ( ex. expectanțe, credințe, „reguli” sau „scheme” pentru comportament și gândire) pe care un copil le are legate de relațiile sale sunt funcție de experiența cu îngrijitorul. De exemplu, un copil securizat tinde să creadă că alții vor fi acolo pentru el sau ea deoarece experiența anterioară l-a dus la această concluzie. O dată ce un copil a deprins astfel de expectanțe, el sau ea va tinde să caute experiențe relaționale ce sunt consistente cu aceste expectanțe și îi percep pe alții într-o modalitate determinată de aceste credințe. În conformitate cu Bowlby, acest gen de proces ar trebui să promoveze continuitatea la nivel de patern de atașament de-a lungul vieții, deși este posibil ca paternul de atașament al unei persoane să se schimbe pe măsură ce experiențele sale relaționale sunt inconsistente cu expectanțele lui / ei.
Hazan și Shaver s-au preocupat în demonstrarea acestor implicații, prin construirea unui chestionar care să identifice tipul de atașament al adultului. Pe baza unui instrument în trei categorii, cercetătorii au găsit că distribuția categoriilor este similară celei observate în rândul copiilor. Astfel, aproape 60% din adulți s-au clasificat ca fiind securizați, aproximativ 20 % s-au descris ca evitanți și alți 20% ca anxioși – rezistenți.
Deși acest tip de măsurare a fost utilă pentru studiul asocierii dintre stilurile de atașament și funcționarea propriu – zisă a relației, ea nu a permis totuși un test complet a ipotezelor referitoare la ideea că diferențele individuale observate la copii ar fi manifeste și la nivel de adult (într-o anumită măsură cei doi cercetători au considerat acest aspect de la sine inclus). Cercetări ulterioare au explorat mai pe îndelete această ipoteză într-o varietate de moduri. De exemplu, Kelly Brennan și colegii săi au strâns un număr de afirmații (de exemplu, „Cred că alții vor fi acolo pentru mine atunci când voi avea nevoie de ei.”) și au studiat felul în care aceste afirmații „se leagă” din punct de vedere statistic (Brennan, Clark, & Shaver, 1998, apud Fraley , 2004, p.3) . Rezultatele lui Brennan sugerează faptul că ar exista două dimensiuni fundamentale legate de patern-urile de atașament la adulți. O variabilă critică a fost etichetată ca anxietate legată de relație. Subiecții cu scoruri mari la această variabilă tind să se îngrijoreze la gândul că partenerul nu va fi disponibil, dornic să răspundă nevoilor, atent, etc. Cei cu scoruri mici la aceeași variabilă sunt mai siguri în ceea ce privește percepția disponibilității partenerului.
A doua variabilă critică este denumită evitarea legată de relație. Subiecții la capătul superior al acestei variabile preferă să nu se bazeze pe alții și nici nu se deschid către alte persoane. Cei de la capătul opus, cu scoruri mici, se simt mai confortabil atunci când sunt în intimitate cu alții și sunt mai siguri atunci când depind de alții și alții depind de ei. Un prototip de adult securizat este cel care are scoruri mici la ambele dimensiuni.
Rezultatele lui Brennan sunt deosebit de importante tocmai pentru că cercetări recente demonstrează faptul că în situațiile nefamiliare comportamentul copiilor se înscrie pe două dimensiuni funcționale similare: una care surprinde variabilitatea anxietății și rezistenței copilului și o alta pe care variază dorința copilului de a apela la părinte ca la un loc sigur furnizor de sprijin (Fraley & Spieker, 2003, apud Fraley , 2004, p.3). În virtutea acestor rezultate, precum și a altor cercetări taxometrice publicate de Fraley și Waller (1998), majoritatea cercetărilor contemporani conceptualizează și măsoară diferențele individuale ale atașamentului mai degrabă ca dimensiune decât ca și categorie. Instrumentul cel mai folosit în acest sens este Chestionarul experienței în relații apropiate construit in 1998 de Brennan, Clark și Shaver sau varianta revizuită în 2000 de Fraley, Waller și Brennan.
Există acum un număr din ce în ce mai mare de cercetări care sugerează faptul că relațiile romantice adulte funcționează în același fel ca și relațiile dintre copil și persoana lui de referință, evident cu unele excepții normale. Cercetări naturaliste cu privirile la situațiile de separare între adulți pe aeroport demonstrează că indicatori comportamentali de tip protest și acordare de îngrijire legați de atașament au fost evidenți, și că reglarea acestor comportamente a fost asociată cu stilul de atașament. Spre exemplu, în vreme ce cuplurile separate demonstrau în genere mai multe comportamente de atașament decât cele neseparate, adulții puternic evitanți arătau mult mai puține comportamente de atașament decât cei mai puțin evitanți.
Întrebarea pe care majoritatea cercetătorilor o pun este dacă aceste patern-uri de atașament sunt chiar stabile de la pruncie la stadiul de adult. Probabil cea mai provocatoare și controversată implicație a teoriei atașamentului la adult este tocmai aceea că stilul de atașament al persoanei adulte este modelat de interacțiunile sale timpurii cu figura de atașament parentală. Deși ideea că experiențele de atașament timpurii ar avea o influență asupra stilului de atașament din relațiile romantice adulte nu mai este deja una controversată, ipotezele legate de sursa și gradul de suprapunere dintre cele două tipuri mai pun încă probleme.
Sunt cel puțin două aspecte implicate în analiza stabilității acestor stiluri: (a) Cât de similare sunt rapoartele de securitate pe care oamenii le experimentează de-a lungul vieții cu diverse persoane (spre exemplu, mama, tata, parteneri romantici)? și (b) Oricare ar fi una din aceste legături, cât de stabil este sentimentul de securitate în timp ?
În ceea ce privește primul aspect, se pare că există un nivel modest de suprapunere între felul în care oamenii se simt în siguranța în preajma mamei, de exemplu, și cât de siguri se simt cu partenerii romantici. Fraley, de exemplu, a strâns chestionare cu aplicare individuală ce măsurau deopotrivă stilul de atașament curent cu figura parentală semnificativă și cu partenerul romantic curent și a găsit corelații mergând de la .20 la .50 (mici spre moderate) între cele două tipuri de relații de atașament.
În ceea ce privește al doilea aspect, stabilitatea stilului de atașament față de părinte apare a fi egal până la o corelație de 0.25 la 0.39 (Fraley, 2002). Se înregistrează un singur studiu longitudinal care măsoară sentimentul de securitate de la 1 an și îl compară cu cel de 20 de ani mai târziu, la persoane implicate deja în relații romantice. Studiul nepublicat înregistrează ca rezultat o corelație de .17 între cele două variabile (Steele, Waters, Crowell, & Treboux, 1998) .
Pe baza unor astfel de studii, pare corect să se concluzioneze că stilurile de atașament din domeniul părinte – copil sunt doar moderat (în cel mai bun caz) corelate cu stilurile de atașament din perioada adultă. Care sunt atunci implicațiile ? În conformitate cu unii cercetători, cea mai importantă presupoziție legată de această teorie a sistemului de atașament, este aceea că sistemul la origine adaptat pentru dezvoltarea copilului, continuă să influențeze comportamentul, gândurile și sentimentele în perioada adultă (vezi Fraley & Shaver, 2000). Presupoziția se menține indiferent dacă diferențele individuale cu privire la modalitatea de organizare a sistemului rămân stabile în timp, sau rămân stabile la nivelul diferitelor relații intime.
IV. SOCIOSEXUALITATEA ȘI STRATEGIILE SEXUALE
Intimitatea sexuală este doar una din fațetele intimității, una importantă, dar nu singura. Dacă este prezentă de la începutul relației, sexualitatea apare ca inițiatoarea intimității ce se va dezvolta între parteneri; de regulă, însă, intimitatea este aceea care prilejuiește legătura sexuală. Pe de altă parte, așa cum intimitatea poate exista în lipsa contactelor sexuale, tot așa actul sexual poate exista în lipsa intimității. De altfel, nu toate actele sexuale satisfăcătoare au loc în cadrul diadelor intime.
Ca și frumusețea, actul sexual reușit se află „în ochii percepătorului”.Nu există dovezi solide care să demonstreze că actul sexual realizat în intimitatea cuplului este mai satisfăcător decât cel realizat cu o persoană străină. Masters, Johnson și Kolodny ( 1982, apud Turliuc, 2004, p.152) notau că „în anumite situații și pentru unii indivizi, sexul impersonal poate fi plăcut în sine. Alți indivizi pot fi însă ofensați sau totalmente neinteresați de sexul realizat cu un străin sau cu cineva caee se prostituează”.
Cel mai adesea, oamenii preferă actul sexual realizat în condițiile apropierii emoționale de partener, iar activitatea sexuală poate ajuta la sporirea intimității. Totuși, uneori, sexul poate funcționa ca un substitut pentru cei care își doresc intimitatea, dar nu știu cum să o obțină. În plus, există indivizi care utilizează sexul ca parte a procesului prin care evită sistematic apropierea emoțională de o anumită persoană, de teama de a nu fi respinși sau de a nu fi exploatați și folosiți.Ei pot prefera versiunea „sigură” a sexului impersonal. În acest sens, Carol Botwin (1985, apud Turliuc, 2004, p.152) apreciază că „adesea, indivizii cu probleme în stabilirea intimității își permit să trăiască și să acționeze sexual liber cu cineva care nu poate deveni partenerul lor intim sau pe care îl consideră nesemnificativ emoțional. Dar ei nu-și pot menține interesul erotic atunci când apare riscul apropierii emoționale. Persoanele care se prostituează pot face parte din această categorie”.
Dacă după debutul lor, relațiile sexuale pot evalua rapid, intimitatea are nevoie de mai mult timp pentru a se dezvolta. Atracția sexuală nu depinde atât de implicarea rapidă în relația sexuală, de moderație sau de abstinența sexuală, cât de semnificația acordată contactului sexual de cei doi parteneri. Ei îl pot privi ca pe un vehicul al intimității și pot considera că sunt efectiv mai intimi după debutul activității lor sexuale. Dacă îl vor privi ca pe o modalitate de descărcare (realizată , adesea, în lipsa iubirii), activitatea sexuală realizată conform unui grafic prestabilit poate dăuna relației.
4.1. Sociosexualitatea și alegerea unui partener romantic
Conținutul și procesualitatea dragostei au cunoscut mutații semnificative de-a lungul timpului pe tot globul pământesc și cu precădere în cultura euro-americană. Ca și în cazul altor fenomene socio-umane, e vorba și aici nu atât de faptul că au apărut noi formule de iubire și nici măcar elemente inedite ale ei, cât de acela în care s-a produs o masificare a unor habitusuri care înainte erau doar apanajul anumitor elite sociale sau reprezentau cazuri izolate, drastic amendate de opinia publică și de aceea consumate, îndeobște, cu grija de a fi ferite de ochii lumii.
O asemenea schimbare dramatică s-a produs în domeniul sexualității premaritale, ea a devenit mult mai permisibilă în societatea occidentală, în special după deceniul al șaselea al secolului nostru, anii '60 fiind considerați cei ai "revoluției sexuale". Astăzi o relație serioasă de dragoste este aproape de neînchipuit fără sex. E. Laumann și colaboratorii (1994) relatează, pe baza unor anchete de teren, că în rândul tinerilor adulți americani numai 5 % dintre femei și 2 % dintre bărbați au avut pentru prima dată raporturi sexuale în noaptea nunții ( apud Iluț, 2000, p.150).
S-au constatat și diferente bărbat – femeie (gender) în atitudinea față de sexualitatea premaritali.Ele se referă nu atât la acceptarea de principiu, ci la condițiile desfășurării ei. În populația studențească nord-americanii, băieții declară în mai mare proporție decât fetele că ar face sex cu cineva relativ străin. De asemenea, adolescenții băieți doresc și susțin că au mai multe partenere (sexual) decât fetele adolescente (Buss și Schmitt, 1993). S-ar putea ca declarațiile respondenților să fie și o chestiune de aderare, mai mult sau mai puțin explicită, la o anume imagine stereotipizată- bărbatul, "mascul", femeia, mai serioasă și selectivă -, dar argumente pertinente, inclusiv de ordin biologic ne conduc la ideea că diferențele de concepție și practicile sexuale dintre bărbați și femei sunt reale. E adevărat, în același timp, că se poate vorbi despre sociosexualitate ca o dimensiune de personalitate, comună și la bărbati, și la femei, la un pol al ei situându-se indivizii cu o orientare sociosexuală nerestrictivă, gata să facă sex fără gândul la legături emoționale și sentimentale, iar la celălalt, cei care consideră că relația sexuală trebuie să se bazeze pe apropiere și pe sentimente pozitive reciproce; ei au o orientare sociosexuală restrictivă (Simpson și Gangestad, 1992).
Într-o anchetă desfășurată pe 200 de studenți de la secțiile de sociologie și asistență socială de la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj, am găsit diferențe semnificative privitor la orientarea sociosexuală între băieti și fete și între anii de studiu (vârstă). Astfel, în anul 1 doar 17 % dintre fete declară că au avut o aventură amoroasă, 83 % răspunzând "nu", în vreme ce la băieți 70% spun "da" și 30%, "nu". În anii III-IV, pentru fete s-au obținut 50% răspunsuri afirmative și 50% negative, pe când băietii aproape în unanimitate (98 %) au declarat că au avut o experiență de acest gen. Eșantionul nu a fost probabilistic ales, dar poate fi considerat teoretic reprezentativ (vezi și I1uț, 1997, pp. 54-55), cu rezervă că numărul băieților a fost mic (48 în total) și în special al celor din anii III-IV (numai 12).
În interpretarea răspunsurilor de mai sus ar trebui să ținem seama și de efectul dezirabilității sociale. În dublu sens: ca normă generală (tradițională) de a descuraja libertinajul sexual; ca dezirabilitate "locală", particulară, a prețuirii comportamentului "macho", avid după senzații tari și după cât mai multe și variate prestații sexuale. Diferențele majore dintre anul 1 și anii terminali, ceea ce poate fi considerat și ca trecere de la adolescență la tinerețea propriu-zisă, coroborate și cu răspunsurile la alte întrebări de validitate de conținut, ne îndreptățesc însă să afirmăm că atitudinile și conduitele sociosexuale reale, și nu doar cele declarative, sunt valid reflectate în răspunsuri. De altminteri, chiar dacă am rămâne numai pe planul adevărului narativ (ceea ce declară subiecții), rămâne de interpretat schimbarea pronunțătă în configurația răspunsurilor în funcție de sex și vârstă, vizibilă și în aprecierea aventurii amoroase: în anul 1, 50% dintre fete sunt de părere că e un lucru negativ, 12%, pozitiv și 22%, nici pozitiv, nici negativ; la băieții din anul 1, 20% negativ, 50%, pozitiv și 10%, nici pozitiv, nici negativ; în anii III-IV, pentru aceeași ordine a calificativelor proporțiile la fete sunt 15 %, 25 % și 40%, iar la băieți, 8%, 90% și 2%. Itemul "Dacă ați avut până acum cel puțin o aventură amoroasă? ", utilizat în anchetă, este unul relevant pentru sociosexualitate, fapt confirmat și prin cele mai frecvente caracteristici atribuite "aventurii amoroase" de către subiectii înșiși: relație sexuală de scurtă durată, cu altcineva decât partenerul conjugal sau de dragoste, cu o persoană puțin sau deloc cunoscută, atractivitate și senzualitate fără sentimente, obligații, frivolități și altele de acest gen.
Activitatea sexuală premaritală, sociosexualitatea, în general, este, după cum s-a mai sugerat, puternic marcată sociocultural. Schimbări majore, cum ar fi trecerea indivizilor dintr-o cultură în alta, afectează radical și problema sexuală. De exemplu, studenții americani de origine chineză manifestă atitudini și comportamente sexuale mult mai permisive comparativ cu omologii lor din China. Cu cât sunt mai aculturați, cu atât au o conduită sexuală mai asemănătoare cu aceea a studenților americani nativi (Huang și Uba, 1992). Pe de altă parte, vizibilitatea socială a unor consecințe nedorite ale liberalizării sexualității (creșterea numărului de adolescente însărcinate, infestarea cu HIV etc.) a făcut ca raporturile sexuale să fie mai restrictive. Impactul nu a fost însă spectaculos. Centrele de Control și Preventie a Bolilor din SUA raportau că, la mijlocul anilor '90, în jur de 50% dintre tinerii de vârstă sexuală foloseau prezervative în mod regulat și că s-a redus numărul de preadolescente însărcinate și cel de boli venerice, dar în proporție destul de mică ( Baron et al., 1998, apud Iluț, 2000, p.151).
Dacă în comportamentul tinerilor occidentali a avut loc în anii '60 o adevărată revoluție, cel puțin o reformă a intervenit și în atitudinea publicului larg. În Franța, numărul bărbaților care consideră că libertatea sexuală a tinerelor fete este reprobabilă a scăzut de la 52% în preajma anilor '60 la 34% după 1965, iar la femei, în aceeași perioadă, de la 54% la 33% ( Segalen,1990). În SUA, numărul celor care au răspuns "da" la întrebarea dacă e ceva rău în a avea relații sexuale înainte de căsătorie s-a micșorat între anii 1970 și 1975 de la 55% la 35% (Clayton și Bokemeier, 1980). La noi în țară, 24% din respondenți sub 35 de ani afirmau că pentru bărbat nu are importanță dacă a avut sau nu relații sexuale premaritale, în timp ce pentru femei, 15% (Bejan și Buruiană, 1989; apud Iluț, P.,2000, p.151). Schimbările radicale la nivelul tuturor palierelor vieții sociale, survenite după 1989, în particular ieșirea din corsetul totalitarismului și democratizarea instituțională și informală, au cuprins și sexualitatea. Date statistice confirmă acest lucru, dar la îndemâna cititorului stau și evidente de necontestat ale realității de zi cu zi. Și să observăm din nou că permisivitatea sexuală s-a extins nu doar printre principalii ei actori, adolescenții și tinerii adulți, ci și la părinții acestora și la populația generală. Bineînțeles că fără date empirice culese prin mijloace științifice este hazardat să ne pronunțăm asupra magnitudinii transformărilor, e clar însă că mentalitatea tradițional-rurală a suferit fisuri vizibile. Astăzi nu este o surpriză să auzi mamele spunând despre fiicele lor: "e cu prietenul la mare" sau "stă în gazdă cu prietenul ei", ceea ce nu cu mult timp în urmă se întâmpla foarte rar.
Alfred Kinsey, în studiile sale asupra comportamentului sexual uman (Kinsey, Pomeroy, &Martin, 1948; Kinsey, Pomeroy, Martin, Gebhart,1953; apud Ostovich, Sabini, 2003, p.1255) a găsit nu numai variația așteptată între sexe în cazul instinctului sexual, dar și o variație substanțială intra-sexe în ceea ce a definit ca fiind „atitudini și comportamente sociosexuale”. Acestea includ variabile cum ar fi frecvența actuală și preferată a relațiilor sexuale, numărul partenerilor sexuali, frecvența sexului extraconjugal, și frecvența sexului ocazional, fără angajament. Deși scopul cercetării lui Kinsey a fost cum instinctul sexual (sau, în terminologia sa, un determinant biologic „al ieșirilor totale sexuale” sau fecvența orgasmului; Kinsey și al., 1948) este corelat cu comportamentul sexual, studiile sale au contribuit la conturarea ideii cum că atitudinile și comportamentele sexuale au un impact puternic asupra comportamentului sexual, poate mai puternic decât nevoia biologică pentru organism.
Alegerea partenerului poate fi clasificată în 3 etape de studiu: atributele dorite consensual; atributele ale fiecărui bărbat si fiecărei femei care ocupă locuri diferite;atributele pe care câteva tipuri de oameni le găsesc în mod diferit atractive.Cercetările privind caracteristicile preferate consensuale au dovedit că cei mai mulți indivizi doresc indivizi care sunt atractivi fizic,posedă atitudini, valori și credinte similare cu ale lor înșiși și au caracteristici personale plăcute. Aceste rezultate au fost evidențiate de cercetările pe diferențele dintre sexe, care au arătat că bărbații tind să acorde o mai mare atenție atractivității fizice, în timp ce femeile tind să accentueze caracteristici ca bunătatea, grija, capacitatea intelectuală.
Dat fiind că bărbații și femeile ar trebui să fie diferiți din punctul de vedere al investiției parentale în copii de-a lungul istoriei umane, teoriile evoluționiste au sugerat că aceste diferențe de sex pot reflecta diverse strategii reproductive. Specific, bărbații în trecutul ancestral ar fi trebuit să fie mai permisivi din punct de vedere sexual și să prefere partenere care posedă atribute, indicatori ai tinereții și fertilității (valoare reproductivă; atractivitate fizică, Buss, 1989, apud Simpson& Gangestad, 1992). Femeile, pe de altă parte, ar trebui sa fie mai restrictive, cerând investiție parentală considerabilă și prioritară de la partener, să își dorească parteneri care să posede resurse bogate și/ sau să facă dovada unei investiții parentale mari.
De o importanță mică din punct de vedere teoretic și empiric, atenția a fost îndreptată spre studiul diferențelor individuale între sexe ce vizează preferința pentru partenerul romantic. Este surprinzător din câteva motive: în primul rând, chiar și câteva caracteristici tind să fie evaluate; consensual, indivizii ce manifestă o variabilitate substanțială în atributele specifice găsesc cel mai important și cel mai puțin important atribut când sunt puși în situația de a alege un partener romantic; în al doilea rând, de vreme ce majoritatea oamenilor nu au atributele perfecte pentru a atrage partenerii de sex opus, s-au dezvoltat o serie de atribute dezirabile consensual, indivizii dând o mai mare importanță în mod tipic unor atribute mai multor decât altora; în al treilea rând, pentru orice atribut prezentat , variabilitatea răspunsurilor ce există între sexe în mod tipic e mai mare decât variabilitatea intersexe.
Ce dimensiune individuală poate servi drept reper pentru a explora diferențele individuale între preferințele față de partenerul romantic? Un reper esențial este sugerat de un nou model teretic dezvoltat și măsurat de sociosexualitate. Sociosexualitatea se referă la diferențele individuale consimțite pentru a se angaja în relații sexuale fără angajare, fidelitate sau alți indicatori ai angajamentului emoțional. Indivizii care au demonstrat o orientare sociosexuală nerestrictivă tind să se angajeze într-o relație sexuală în absența acestor indicatori, în timp ce aceia care au demonstrat o orientare sociosexuală restrictivă nu se angajează într-o relație sexuală în acest mod (apud Simpson& Gangestad, 1992, p.32).
Focalizându-se pe posibilitățile influențelor trecute, Gangestad și Simpson (1990) au arătat că diferențele individuale în sociosexualitate pot reflecta în mod evolutiv strategiile de selecție sexuală. Cel puțin trei trăsături ale unui partener influențează inclusiv potrivirea individuală: a) abilitatea partenerului sau consimțământul de a investi în urmași; b) măsura în care fiecare partener posedă oricare dintre aceste trăsături adaptativ sau resursele ce pot fi transmise urmașilor (genetice sau sociale) pentru a intensifica potrivirea lor; c) pentru partenerii care investesc foarte mult în urmași, o exclusivitate a partenerului sexual (Trivers, 1972, apud Simpson& Gangestad, 1992, p.32).De-a lungul istoriei personale aceste trăsături sunt probabil dificil de găsit la un singur partener.Astfel, indivizii pot intensifica compatibilitatea preferând să se concentreze asupra unei trăsături.
Potrivit acestei perspective, unele femei pot prefera un partener romantic care ar fi dispus să investească în urmașii lor, dezvăluind o mare încredere a partenerului și calități parentale.Alte femei pot prefera parteneri ce posedă atribute asociate cu compatibilitatea în trecutul noastru evolutiv, în mod particular acelea care ar fi transmise genetic sau cultural urmașilor. Deși nu este foarte clar care sunt aceste caracteristici, atractivitatea fizică este un atribut ce posedă o varianță aditivă genetic asociat cu compatibilitatea în trecut; statusul social și dominant sunt două variabile principale.Aceste paternuri pentru alegerea partenerului romantic ar trebui să relaționeze cu sociosexualitatea feminină. Femeile care își aleg partenerii pe baza disponibilității de a investi în urmași ar trebui să ceară o mai mare evidență a investiției în urmași înainte de a se angaja într-o relație sexuală. Prin definiție, astfel de femei au obligația morală de a manifesta o orientare sociosexuală restrictivă.
Bărbații, în istoria evolutivă, care investesc în mare măsură în urmași ar trebui să dorească partenere pe termen lung ceea ce demonstrează exclusivitate sexuală într-o relatie, dezvăluită prin încredere și fidelitate. Invers, bărbații care nu investesc exclusiv ar trebui să posede atribute asociate cu o bună compatibilitate, ca atractivitatea fizică și/ sau status social. Ca și femeile, aceste parten-uri de alegere ar trebui de asemenea să ceară mai mult timp pentru a a demonstra și evalua adoptând o orientare sociosexuală restrictivă. Pe de altă parte, bărbații care nu investesc ar trebui să manifeste o orientare sociosexuală nerestrictivă (Simpson& Gangestad, 1992, p.33).
4.2. Strategii sexuale în alegerea partenerului romantic
Relația sexuală este o regulă umană universal valabilă. Toate societățile cunoscute desfășoară alianțe maritale formale între bărbați și femei. Mai mult de 90% dintre oameni din toate societățile se căsătoresc într-un moment din viața lor. Într-o perspectivă inter-culturală, căsătoriile sunt uzual privite ca alianțe reproductive formale ce se caracterizează prin: a) trăsături a obligațiilor mutuale dintre soț și soție ; b)drepturi referitoare la sexualitatea cuplului; c)așteptările conform cărora mariajul va rezista apariției sarcinii, alăptării și creșterii copiilor; d) recunoașterea statutului legitim al copiilor cuplului.
Durata îndelungată, oricum nu caracterizează toate relațiile sexuale. Relațiile sexuale pot dura câteva luni, câteva zile, câteva ore sau chiar câteva minute. Relațiile sexuale de scurtă durată au diferite denumiri: scurte aventuri, aventuri de o noapte sau legături temporare.Vom folosi termenii neutri de relație de scurtă durată și relație de lungă durată. Relația de durată intermediară (întâlnire, relație neoficializată, scurte mariaje sau legături de o durată intermediară) se află între aceste puncte finale.
Aproape toate teoriile privitoare la sexualitate se referă exclusiv la relațiile de lungă durată sau căsătorie. Aceasta poate fi datorată în mare parte studierii separate a relațiilor de scurtă durată, care prin definiție este un fenomen tranzitoriu și unele dintre aceste chiar sunt ținute într-un mare secret. În studiile clasice ale lui Kinsey, Pomeroy și Martin (1953, apud Simpson& Gangestad, 1992, p.32 ) despre comportamentul sexual, de exemplu, întrebările despre sexul extramarital erau principala cauză a refuzului de a participa la un interviu. Printre cei care au consimțit să participe, această întrebare a primit cele mai multe refuzuri de răspuns, sugerând simultan importanța și prevalența relațiilor scurte în afara contextului marital.
O teorie nu foarte complexă despre relațiile sexuale umane poate să ignore relațiile de scurtă durată. Studiată separat, durata monogamiei maritale nu e caracteristică celor mai mulți oameni, din cele mai multe societăți. Aproximativ 80 la sută dintre societățile umane practică poligamia, permițând bărbaților să aibă mai multe soții sau amante. În aceste societăți doar un mic procentaj dintre bărbații de azi aprobă relațiile sexuale multiple. Chiar și în societățile prezumtiv monogame, cum sunt Statele Unite ale Americii, rata divorțului depășește 50 la sută. Mariajele seriale sunt comune în cele mai multe culturi. Pe lângă aceasta, estimările adulterului în cuplurile căsătorite americane cresc de la 26% la 70% la femei și de la 33% la 75 % la bărbați. Aceste date nu includ numeroasele legături sexuale scurte care se produc atât printre bărbații și femeile singure, cât și înainte de căsătorie sau ca o alternativă la căsătorie. Rezumând, relațiile sexuale de lungă durată cu o singură persoană nu apar ca o normă a umanității. Ambele sexe se angajează atât în relații de scurtă durată, cât și în relații de lungă durată. Teoriile strategiilor sexuale umane propun câteva contexte temporale pentru a fi ca bază pentru problemele adaptative cu care femeile și bărbații se confruntă și strategiile adaptative pe care ei le adoptă subsecvențial.
Rolul strategiei în relațiile sexuale umane
Teoriile anterioare referitoare la relațiile sexuale umane diferă indiferent dacă deciziile sexuale sunt văzute ca un scop direct sau dacă sunt produsul alegerilor indivizilor. Freud și Jung, de exemplu, au afirmat că oamenii caută în caracteristicile particulare acele imagini asemănătoare sau arhetipuri ale părintelui lor de sex opus .Winch(1958; apud Simpson& Gangestad, 1992, p.32 ) a afirmat că oamenii caută în partenerii lor caracteristicile care lor înșiși le lipsesc: o căutare a complementarității. Cattell și Nesselroade(1967), Thiessen si Gregg(1980), Rushton(1989) și mulți alții au afirmat că oamenii caută similaritatea la parteneri: aceleași trăsături îi atrag. Teoriile schimbului și ale echității poziționează că oamenii caută acele persoane cu care schimbul resurselor importante va fi într-un proporție asemănătoare ( apud Simpson& Gangestad, 1992, p.32 ).
Toate aceste teorii arată că noțiunea de relație sexuală umană este strategică și alegerile făcute, conștient sau inconștient, sunt făcute pentru a maximiza cumva unitatea, perechea sau echilibrul. Astfel, componentele strategice ale acestor teorii sunt generale și se caută echilibru, similaritate, complementaritate, nu se identifică similaritatea sau echilibrul în fiecare domeniu. Aceste teorii, mai întâi, oferă predicții nediferențiate asupra conținutului domeniilor în care vor fi cel mai mult sau cel mai puțin aplicabile, nici nu fac referiri la predicțiile despre legăturile sexuale ale căror scopuri strategice vor fi mai caracteristice pentru femei sau bărbați. Pe scurt, câteva predicții specifice pot deriva din oricare aceste teorii.
Teoriile asupra relațiilor care nu poziționează un scop principal sau o componentă strategică, includ variate teorii sociologice sau ale similarității. Aceste teorii sugerează că oamenii se întâlnesc unii cu alții, vin în contact. Baza teoriilor vine din căutarea acelei distanțe care este un puternic predictor pentru relațiile de căsătorie. După cum Eckland (1968) clarifica „în ceea ce privește așteptările față de iubirea romantică, șansele sunt de 50% ca una și o singură iubire să supraviețuiască de-a lungul timpului”. Unele teorii combină teoriile similarității cu teoriile endogamiei, argumentând că, singură, clasă socială determină aspectul comun al potențialului partener – alegerea unui partener din aceeași clasă socială. De exemplu, instituțiile educaționale admit uneori selecția indivizilor care posedă aceleași caracteristici ca același statut socio-economic, scoruri asemănătoare în privința țelurilor, a coeficientului de inteligență, și chiar a deprinderilor sociale în acele colegii care cer interviuri personale la admitere.
Similaritatea este o regulă a relațiilor sexuale umane și la aceasta se adaugă caracteristici precum înălțime, greutate, atribute ale personalității, inteligenței, valori personale, limitele, lungimea de undă (Buss,1985). Teoriile lui Freud și ale lui Winch asupra relațiilor au fost puțin susținute. Singura caracteristică pentru care similaritatea este o normă este, de exemplu, sexul biologic: bărbații tind să se căsătorească cu femeile și invers (Buss,1985; apud Simpson& Gangestad, 1992, p.33 ). Pentru alte caracteristici, oamenii tind să se întâlnească cu cei care le sunt asemănători. S-a evidențiat că oamenii tind să se căsătorească cu aceia care se aseamană cu părinții lor, dar nu s-a demonstrat niciodată că această regulă a asemănării este exclusivistă în explicarea comportamentului uman sexual.
Fiecare dintre aceste teorii are limite conceptuale.Cea mai importantă limită este că orice piedică în a oferi o explicație a cauzelor pentru care oamenii sunt motivați în direcțiile menționate. De ce oamenii preferă similaritatea, egalitatea sau proximitatea? Care sunt originile acestor scopuri? Căror funcții ar putea servi? A doua limită este că fiecare dintre aceste teorii asupra relațiilor sexuale e destul de simplistă, poziționând un singur proces care determină cine cu cine se întâlnește . A treia limită este că generalitatea teoriilor împiedică concepția unor predictori particulari în domenii particulare. A patra limită este că fiecare teorie presupune că procesele ce guvernează femeile și bărbații sunt identice, și astfel nici un predictor diferențiator nu poate deriva din aceste teorii .A cincea limită este că aceste teorii asupra relațiilor sexuale umane nu au în vedere un context, poziționând aceleași tendințe fără a face referire la circumstanțe.
O teorie actuală caută să rectifice aceste omisiuni accentuând o argumentare selectivă a originilor strategiilor particulare pe care femeile și bărbații le manifestă. Premisa esențială a teoriei este că relațiile sexuale umane sunt în mod firesc strategice. Oamenii caută particular parteneri pentru a rezolva problemele specifice de adaptare cu care strămoșii lor s-au confruntat de-a lungul evoluției umane; preferințele pentru partenerul sexual și deciziile sexuale sunt ipoteze a unor produse strategice ale presiunii selecției ce acționează de-a lungul condițiilor ancestrale. Utilizarea termenului „strategii” are în vedere sugerarea scopurilor propuse și natura rezolvării problemelor comportamentului relațiilor umane sexuale și nu contează nici o implicație care presupune că strategiile sunt planificate conștient sau articulate. Teoria este complexă în sensul că numărul domeniilor problematice care cere soluții strategice este mare. Această complexitate oferă un număr mare de predictori preciși ce vor fi găsiți în fiecare domeniu. Un aspect foarte important în cadrul teoriei strategiilor sexuale este că strategia întâlnirilor are un context dependent și, în particular, foarte sensibil la contextul temporal al relațiilor de scurtă sau lungă durată. În final, un concept-cheie al acestei teorii este ca bărbații și femeile percep diferit problemele întâlnirii de-a lungul evoluției istorice, cel puțin în câteva domenii delimitate, și mai înainte de toate principiile care guvernează diferențele dintre femei și bărbați în aceste domenii.
Investiția parentală și selecția sexuală
Teoria noastră pleacă de la teoria lui Trivers ( apud Simpson& Gangestad, 1992, p.34) care se referă la investiția parentală și la selecția sexuală. Selecția sexuală, la origini a fost propusă de Darwin (1871), care se referă la evoluția caracteristicilor care oferă un avantaj reproductiv organismelor, în contrast cu avantajul de supraviețuire. Supraviețuirea este importantă numai în măsura în care aceasta afectează reproducerea. Două direcții ale avantajului reproductiv sunt: (a) un succes ca o competiție intrasexuală (exemplu:un cerb învingându-l pe altul și învingătorul obținând accesul la căprioară) și (b) succes în atracția intersexuală (paunul mascul își etalează un penaj strălucitor pentru a fi atractiv pentru femelă). Caracteristicile care conduc la o competiție reusită sau la succes fiind ales preferențial de sexul opus vor evolua simplu deoarece dau avantaje reproductive organismului.
Trivers(1972) afirmă că o forță centrală arată gradul investiției parentale pe care fiecare sex îl dedică urmașilor lor. Investiția parentală este definită ca „orice investiție a părintelui în fiecare urmaș individual crescându-i astfel șansele de supraviețuire (și de reproducere, în viitor) cu prețul abilității părintelui de a investi în alți urmași”(Trivers,1972, apud apud Simpson& Gangestad, 1992, p.34 ). Actualele perspective față de investiția parentală implică o investiție care crește șansele urmașilor de a supraviețui si de a se reproduce cu prețul formelor alternative ale investiției parentale (de exemplu, competiția pentru un partener), dacă sunt sau nu interesați de urmașii lor. Trivers propune 2 noțiuni apropiate: între investiția parentală și selecția sexuală: a)sexul care investește mai mult în urmași ar trebui să fie mai selectiv sau mai discriminator față de persoanele cu care se întâlnește (atracția intersexuală), și b) sexul care investește mai puțin în urmași ar trebui să concureze viguros pentru accesul la valorizarea membrilor sexului opus (compeție intrasexuală).
Există un suport empiric universal pentru teoria lui Trivers(1972) asupra teoriei investiției parentale și a selecției sexuale observate la numeroase specii. Printre mamifere, de exemplu, femelele în mod tipic, investesc mai mult în urmași (progenituri) decât masculii, și în majoritatea speciilor, s-a descoperit că femelele sunt mai selective, în timp ce masculii concurează mai puternic în competiția intrasexuală .
Într-un studiu empiric mult mai convingător s-a descoperit inversarea sex-rolului la câteva specii (de exemplu, greierele mormon, broasca panamaniană, și câteva familii de pești) la care masculii au fost observați că investesc mai mult în urmași decât femelele. În aceste specii, femelele sunt mai numeroase decât masculii, și concurează mult mai agresiv între ele pentru accesul la masculii selectivi și riguroși. În completarea teoriei lui Trivers, aceste rezultate evidențiază faptul că investiția relativ parentală, nu biologică prin sine, determină procesul de selecție sexuală.
Oamenii sunt mai deosebite decât mamiferele, în sensul că femeile tind să investească mai greu în sex. Acest lucru se întâmplă din cauză că fertilizarea, gestația și placentația se petrec în interiorul femeilor. Femeile aduc o investiție parentală suplimentară asociată cu alăptarea pentru câțiva ani după nașterea copilului: uneori pentru 4 ani în societățile tribale. Aceste forme ale investiției reduc numărul copiilor pe care o femeie poate să îi aibă; în mod tipic, obligațiile suplimentare sunt o mulțime de alte condiții optime, și aceste condiții sunt foarte greu de îndeplinit. Bărbații, din contră, nu pot îndeplini aceste condiții ale investiției parentale, dar ei pot și investesc în alte domenii. Minimul de investiție practicat de un bărbat este contribuția spermei lui, și bărbatul, prin urmare, are un important plafon a producției de urmași. Aceste diferențe de sex în minimul de investiție parentală, sugerează că femeile ar trebui să fie mai selective, în timp ce bărbații ar trebui sa fie mai puțin discriminativi și mai viguroși în competiția intrasexuală pentru o pereche sexuală.
Este important să se observe că acestea sunt generalizări pentru care sunt multe excepții. Masculii au multe oportunități pentru a investi în urmașii lor după naștere (de exemplu, pregătirea, acceptarea, si susținerea) și firește după cum se poate demonstra oamenii arată o mai mare investiție parentală decăt oricare alte mamifere. Când investesc bărbații mai mult în urmașii lor, teoria lui Trivers (1972 apud Simpson& Gangestad, 1992, p.35 ) prezice că ei vor exercita o mai mare selectivitate în alegerile lor decât atunci când nu investesc la fel de mult în urmași. Deși oamenii sunt ca majoritatea mamiferelor, se observă că femeile tind să investească mai mult în relațiile sexuale, bărbații se disting clar de mamifere adesea investind substanțial în urmași.
Beneficiile reproductive care au crescut de-a lungul timpului pentru bărbații care au urmărit cu succes o strategie sexuală pentru scurtă durată sunt imediate: o creștere a numărului urmașilor. Un bărbat căsătorit cu doi copii, de exemplu, poate să crească succesul reproducerii cu 50% pentru o copulație pe termen scurt care rezultă cu inseminarea și nașterea. Aceste beneficii presupun ca, desigur, copii apăruți în urma unei uniuni atât de scurte să supraviețuiască, care vor fi dependente de abilitatea femeilor de a securiza resursele relevante prin alte mijloace (ex.: prin ele însele, prin rude, sau prin alți bărbați). Istoric, bărbații par a prezenta o creștere a succesului primar reproductiv prin creșterea numărului partenerilor sexuali, nu prin creșterea numărului urmașilor pe partener.
Toate strategiile sexuale implică costuri, și relațiile de scurtă durată nu sunt o excepție. Bărbații întâmpină costuri reproductive majore: a) ei riscă să contacteze boli cu transmisie sexuală, și aceasta crește o dată cu numărul femeilor cu care s-au întreținut raporturi sexuale; b) ei riscă dobândirea unei reputații sociale de afemeiat care subminează valorile perechii lor când urmărește o relație de lungă durată: femeile cu valori superioare pot să ezite în alegerea unui partener care manifestă tendințe promiscue cu indicatori paternali slabi ce urmăresc investiția parentală de durată; c) ei riscă scene de gelozie din partea soților geloși dacă femeia cu care se întâlnesc e maritată sau implicată într-o relație.
4.3. Strategiile sexuale și diferențele intersexe
4.3.1.. Strategiie sexuale ale bărbaților
a. Strategii sexuale pentru relații de scurtă durată
Bărbații întâmpină o problemă complexă când urmăresc o strategie sexuală de scurtă durată. Bărbații sunt constrânși de succesul lor reproductiv prin numărul de femei fertile pe care le-au inseminat. Această problemă poate fi împărțită în 4 probleme adaptative specializate: a) problema numărului partenerilor sau varietatea; b) problema identificării femeilor disponibile sexual; c) problema identificării femeilor fertile; d) problema minimalizării angajamentului și investiției în realizarea unei relații de scurtă durată.
Problema numărului partenerilor
Ce adaptare specifică este așteptată în cadrul unei relații de scurtă durată pentru ca bărbații să rezolve problema accesului sexual? O primă soluție la problema numărului ce poate fi așteptat: bărbații au dezvoltat o istorie evoluționară a dorinței puternice a accesului sexual la un număr mare de femei. O a doua adaptare specifică așteptată este o slăbire standardelor impuse pentru acceptarea unui partener de scurtă durată. Standardele ridicate, prin definiție, exclud un număr mare de femei depășindu-le. Slăbirea standardelor ar trebui aplicate unui eșantion mare ce reprezintă caracteristicile partenerului, incluzând standarde referitoare la vârsta, inteligența, trăsături de personalitate și circumstanțele personale care presupun implicarea unei femei într-o altă relație. O a treia caracteristică specială a strategiei sexuale masculine ar trebui să fie stabilirea unui timp minim în cunoașterea unui partener viitor înainte de implicarea într-o relație. Cu cât este mai puțin timp permis înainte de obținerea unei relații cu atât este mai mare numărul femeilor la care un bărbat poate avea acces. Prelungind timpul se întârzie, preluând din eforul bărbatului, interfera cu rezolvarea problemei numărului.
Problema accesibilitătii sexuale
Bărbații, investind puțin în relația sexuală, vor discrimina mai greu decât femeile când urmăresc o relație de scurtă durată. Cu toate acestea, avantajele reproductive ar trebui să crească la acei bărbați care își îndreaptă eforturile de împerechere spre acele femei disponibile sexual. Timpul, energia, și resursele dedicate femeii a cărei accesibilitate sexuală este greu de abordat ar trebui să interfereze cu adoptarea unei relații de scurtă durată.
Adaptările speciale pentru a rezolva problemele accesului sexual ar trebui să fie reprezentate în preferințele psihologice pe care bărbații le exprimă pentru o relație sexuală de scurtă durată. Femeile care sunt pudice, neexperimentate sexual, conservatoare sau care par a avea un impuls sexual scăzut vor fi dezavantajate. Semnele accesibilității sexuale, cum ar fi singurătatea sau promiscuitatea, care ar fi indezirabile într-o relație de lungă durată, pot fi acceptate de bărbați într-o relație de scurtă durată deoarece acestea indică disponibilitate
Problema identificării femeilor fertile
Biologii disting două abordări ale capacității de a naște urmași: fertilitatea și valoarea reproductivă. Fertilitatea se referă la probabilitatea reproducerii prezente. O copulație cu o femeie la vârsta de 20 ani ar fi mai adecvată pentru rezultate. Valoarea reproductivă, din contră, este definită în termeni de reproducerea așteptată pe viitor: gradul în care oamenii de o anumită vârstă și un anumit sex va contribui, în medie, la perpetuarea speciei. La femei, valorile reproductive ajung la punctul culminant mai repede decât fertilitatea: la mijlocul adolescenței.
Diferența dintre fertilitate și valori reproductive poate fi ilustrată prin condiționarea a două femei, una de 14 ani și una 24 ani. Femeia mai tânără va avea valori reproductive mai mari. Iar femeia de 24 ani este mai fertilă decât cea de 14 ani pentru ca probabilitatea de reproducere este mai mare la o femeie de 24 de ani. După începutul menstruației, femeile în general au o perioadă de aproximativ 2 ani în care ele nu pot concepe. Femeile în adolescența precoce au o fertilitate scăzută, chiar dacă au valori reproductive ridicate.
Având aceste considerații, se poate prezice ca bărbații care caută parteneri pentru relație de lungă durată ar trebui să prefere femeile cu valori reproductive mari decât femeile cu o fertilitate crescută. Un bărbat care se întâlnește cu o femeie cu valori reproductive mari va avea acces la o investiție reproductivă crescută decât va avea un bărbat care se întâlnește cu o femeie cu valori reproductive scăzute. Aceeași premisă spune că bărbații care caută o relație de scurtă durată vor prefera o parteneră cu o fertilitate crescută. Potențialul reproductiv viitor al femeii este irelevant pentru bărbații ce caută copulații ocazionale.
Deși această problemă adaptativă pentru bărbații care caută o relație de scurtă durată este clară, și anume a căuta o femeie cu fertilitate crescută, soluția la această problemă este mai dificilă decât pare. Cum pot bărbații să își dea seama (interesul conștient nu este implicat) care femei posedă cea mai crescută fertilitate sau valoare reproductivă? Capacitatea unei femei de a da naștere copiilor nu este o calitate vizibil fizic. Aceasta nu este o parte a reputației ei sociale, așa că nimeni nu este în poziția de a răspunde. Nici femeia nu știe dacă este fertilă. Astfel cum ar putea fi dezvoltată o preferință pentru ceva ce nu poate fi direct distins?
Răspunsul se află ascuns în acele caracteristici ale femeii care furnizează indicii care sunt corelate cu fertilitatea sau valoarea reproductivă. Două sugestii clare ale acestor valori sunt vârsta și sănătatea. O femeie bătrână și bolnavă are o scăzută capacitate de reproducere decât cea a femeilor tinere și sănătoase. Atunci, bărbații pot să rezolve problema preferându-le pe acele femei care sunt tinere și sănătoase. Oricum, vârsta și sănătatea, ca niște capacități reproductive, nu sunt calități care pot fi observate direct. De-a lungul timpului vârsta nu putea fi evaluată direct; la fel și sănătatea. Astfel bărbații nu pot evalua direct nici aceste calități, poate doar prin intermediul unui medic.
Cu toate acestea, oamenii au avut acces la trei clase de indicii care să evidențieze o evidență probabilistică a vârstei și sănătății femeii: a) caracteristicile apariției fizice (buze pline, păr strălucitor, simetrie, un tonus muscular ridicat, și absența leziunilor), b) comportamentul observat (vioi, aer tineresc, și un nivel de activitate crescut), c) reputația socială (cunoștințe adunate de la alții despre o persoană cu referire la vârstă și sănătate).
Deoarece indiciile fizice și comportamentale asigură o evidență importantă a capacității reproductive a femeii, logica evoluționistă a relațiilor sexuale sugerează că bărbații au dezvoltat o preferință pentru și o atracție de asemenea pentru aceste calități. Bărbații care nu preferă calitățile evidențiate de capacitatea reproductivă ar trebui, ca o cale de mijloc, să aibă mai mulți urmași decât bărbații care preferă la partenera lor aceste calități.
Succesul reproductiv la femei, în contrast cu cel al bărbaților, nu este atât de mult legat de obținerea unei perechi pentru reproducere. Capacitatea reproductivă a unui bărbat, în măsura în care este aceasta evaluată de femei, este mai puțin extrem gradată cronologic începând de la pubertate spre deosebire de a femeilor. Mai întâi, aceasta nu poate fi evaluată cu precizie plecând de la apariția fizică. Apariția fizică ar trebui să fie mai puțin importantă printre preferințele femeii în materie de parteneri spre deosebire de preferințele bărbaților. Această logică evolutivă duce la o predicție clară: bărbații, mai mult decât femeile, ar trebui să valorizeze comparativ tinerețea și atractivitatea fizică la un potențial partener datorită legăturii lor puternice cu fertilitatea și valoarea reproductivă.
Dacă bărbații de-a lungul evoluției umane au adoptat relațiile de scurtă durată ca parte a strategiilor sexuale, apoi o persoană ar putea aștepta adaptări specializate pentru a rezolva problema fertilității. Preferințele bărbaților pentru partenere ar trebui să fie dependente de context: ei ar trebui să caute o femeie valoroasă din punct de vedere reproductiv pentru o perioadă lungăde timp dar una fertilă pentru o perioadă scurtă de timp. Această predicție trebuie calificată drept o soluție a problemei numărului, cu alte cuvinte, slăbire a standardelor. Deși bărbații caută relații de scurtă durată, alții care se consideră egali ar putea prefera o femeie fertilă în primii ei 20 de ani, o categorie mare de vârstă ar trebuie să fie acceptabilă în relațiile de scurtă durată datorită unei slăbiri a standardelor.
Problema evitării angajamentului și a investiției
Bărbații ce caută partenere pentru relații de scurtă durată vor evita acele femei care vor cere angajament și o mare investiție înainte de a consimți o partidă sexuală. O mai mare investiție într-o relație particulară, mai puțini parteneri sexuali la care un bărbat poate avea acces. Femeile care cer o mai mare investiție efectiv forțează bărbații să apeleze la o strategie de lungă durată, care este în contradicție cu căutarea oportunităților de copulație. Cea mai directă cale pentru a avea aceste preferințe parteneriale este de a ocoli femeile care par să își dorească un angajament de lungă durată și o mare investiție a resurselor ca cerințe ale unei relații sexuale.
Pentru a rezuma, bărbații, după cum prezice Teoria strategiei sexuale, caută cel puțin o parte, strategii sexuale de scurtă durata. Mii de generații din evoluția umană au trebuit să producă adaptări specializate pentru a rezolva problemele cele mai importante care vizează succesul reproductiv al bărbaților. Soluțiile dezvoltate sunt prezise în forma preferințelor pentru parteneri care posedă sau arată câteva caracteristici cum ar fi: fertilitatea, accesibilitatea sexuală, și cerințe scăzute pentru investiție.
Preferințele ca mecanisme psihologice
Preferințele implică mecanisme psihologice care rezolvă problemele de supraviețuire și reproductive. Problemele de supraviețuire, preferințele parteneriale rezolvă problemele reproductive. O problemă reproductivă în evoluția umană cu care bărbatul s-a confruntat: alegerea unei femei fertile. Acei bărbați care în trecutul evoluționar uman au ales pentru relații sexuale o femeie infertilă au eșuat în procesul reproductiv; cei care au preferat femei fertile pentru relațiile sexuale au avut mai mult succes și în procesul reproductiv. Este astfel rezonabil a se presupune că, în mai multe generații de oameni, s-a dezvoltat la bărbați o preferință pentru femeile fertile, sau cu mai multă precizie, o preferință și o atracție pentru femeile cu cei mai mulți indicatori care corelează cu fertilitatea.
Când vorbim de preferințe ca soluții la problemele reproductive, nu este nici o dovadă că aceste preferințe, sau că problemele reproductive pe care ei le rezolvă, sunt în mod conștient exprimate, deși preferințele pot fi ușor de ignorat. Mai degrabă, ele acționează ca dorinte, atracții, și ca niște emoții fundamentale care impulsionează caracteristic o persoană spre anumiți parteneri și resping o persoană de altele. Oricum, soluțiile psihologice la problemele adaptative propuse aici nu sunt instincte oarbe, realizându-se fără a privi circumstanțele sau contextul. Mai degrabă, teoria strategiilor sexuale, specifică faptul că mecanismele psihologice dezvoltate sunt extrem de sensibile la context și, în particular, la dimensiunile temporale ale contextului: fie o relație de scurtă durată, fie o relație de lungă durată este căutată sau anticipată. Dependența de context a activării strategice a acestor mecanisme psihologice fac aceasta teorie unică între toate teoriile despre relații sexuale umane.
Rezumând, mecanismele psihologice dezvoltate sunt propuse a fi soluții la problemele specifice adaptative pe care fiecare sex le întâmpină când se confruntă cu diferite tipuri de probleme de relaționare.
b. Strategii sexuale de lungă durată a bărbaților
Având în vedere avantajele reproductive importante care sunt majoritare la bărbații care caută strategii sexuale de scurtă durată, de ce ar trebui să caute relații de lungă durată? Primul avantaj reproductiv al bărbaților într-o relație de lungă durată este că le oferă posibilitatea de a monopoliza resursele reproductive ale vieții unei femei. Suplimentar, poate oferi beneficii ale cooperării economice prelungite cu femeia și dezvoltarea unei alianțe pe termen lung cu rudele ei (comunicarea personală).
Acestea sunt câteva motive reproductive potențiale importante care explică de ce bărbații ar căuta mai degrabă o relație de lungă durată decât una de scurtă durată. Acestea includ: (a) când relațiile de lungă durată devin necesare pentru a obține femei cu valori parteneriale mari (conceptul de „valoare partenerială” a fost introdus de Symons în 1987, deși concepte similare cum ar fi valoarea economică (Buss&Barnes,1986; Frank,1988; apud Simpson& Gangestad, 1992, p.36) au fost folosite în literatură); (b) a evita costurile de a nu căuta o relație de lungă durată; (c) a crește calitatea genetică a copiilor; (d) a rezolva problema ovulației ascunse a femeilor; (e) a culege beneficiile cooperării mutuale și a împărțirii munc
Realizarea standardelor impuse de femei
Este o relație asimetrică între două componente ale selecției sexuale. Preferințele parteneriale ale unuia pot influența tacticile competitive folosite de sexul opus, chiar de-a lungul timpului sau de-a lungul dezvoltării individuale (Buss,1988). Dacă femeile cer indicii necesare pentru care bărbații își asumă obligația față de ele într-o relație de lungă durată ca o premisă pentru a consimți o relație sexuală, bărbații vor trebui să facă dovada indiciilor angajamentului de lungă durată dacă vor reuși să găsească o parteneră (cu excepția încercărilor de a înșela alegerea femeii).
Aceste indicii, desigur, pot fi și uneori chiar sunt dezamăgitoare. Bărbații pot pretinde interese pe termen lung ca o tactică pentru a obține o parteneră pe o perioadă scurtă. Oricum, femeile ar trebui să se protejeze în timp pentru a evita decepțiile în diverse moduri, dintre care, amintim cererea unor niveluri crescute ale angajamentului care sunt costisitoare pentru a pretinde o relație sexuală. Astfel, bărbații vor fi puși în fața faptului împlinit în cadrul unei relații de lungă durată pentru a respecta standardele impuse de femei.
Costurile căutării unui partener pentru relație de lungă durată
Costurile și beneficiile unei strategii trebuie evaluate prin constrângerea costurilor și beneficiilor strategiilor alternative. O primă alternativă la relația de lungă durată este relația de scurtă durată. Căutarea partenerilor pentru scurt timp, oricum, poate costa timp, energie, și resurse. Aceste costuri devin evidente în special în contexte unde femeile ezită să își găsească un partener rapid, cerând mai degrabă curte prelungită, investiție, și semne ale angajamentului. Femeile amânând discernământul în permiterea accesului sexual cresc aceste costuri ale bărbaților ce caută o strategie sexuală de scurtă durată. Dacă un bărbat nu dorește o relație de lungă durată, el poate pierde de asemenea oportunitatea de a dezvolta o relație de cooperare și specializare eficientă în sarcini sau împărțirea muncii. Cooperarea are loc datorită „confluenței strategice”(Buss,1989), prin care copiii sunt înzestrați cu gene de la ambii părinți. Pentru toate motivele, în economia efortului reproductiv, costurile neimplicării într-o relație de lungă durata pot fi însemnate.
Creșterea potențială a calității parteneriale
În completarea costurilor unei relații de scurtă durată, „piața economică” a relațiilor produce în mod tipic o asimetrie între sexe în atractivitatea sau dezirabilitatea a unui partener; ei pot obține pe lung termen în contradicție cu relațiile pe termen scurt. Cei mai mulți bărbați pot găsi partenera dorită dacă ei doresc să investească și să se angajeze într-o relație de lungă durată. Majoritatea femeilor, contrar bărbaților, pot obține un partener dorit pentru o relație de scurtă durată în care sexul este singura condiție\monedă de schimb. De aceea, bărbații pot câștiga reproductiv prin obținerea partenerului dorit pentru lungă durată (în contradicție cu calitățile scăzute ale unui partener pentru scurtă durată) într-o monedă de schimb pentru ambii: (a) atribute superioare pentru partener sau (b) gene mai bune ce sunt transmise fiilor și fiicelor. Beneficiul potențial genetic rămâne teoretic controversat în evoluția biologică, apare dificil de testat, dar reprezintă o posibilitate teoretică posibilă.
Cooperarea mutuală și împărțirea muncii
Un beneficiu final pe care bărbații ancestrali l-ar primi de la o relație de lungă durată privește stabilirea unei relații coordonată mutual cum ar fi că un cuplu poate funcționa mult mai eficient în diferite situații împreună decât ar funcționa separat. Împărțirea muncii ar putea fi o parte a cooperării mutuale, permițând fiecărei persoane să se specializeze în diverse funcții, flexibil unei mari eficiente. În plus, cooperarea mutuală poate permite grijă eficientă și aprovizionare, cu mai puțină probabilitate ca investiția unui bărbat să fie prost direcționată. Interesul mutual pentru copii face ca relația să evolueze mai simplu. În final, relațiile de lungă durată oferă posibilitatea unei eficiențe mai bune și mijlocind eforturile care pot oferi o mai mare economie și o plată finală comparată cu o strategie care nu determină formarea unor legături de lungă durată.
Costurile unor relații de lungă durată
În relațiile de lungă durată, ca în toate strategiile sexuale, grijile costă când contrastează cu strategia alternativă. Costul primar pentru bărbați este costul oportunist: copulația pe care un bărbat ar putea să o obțină dacă nu este angajat într-o relație de lungă durată. De-a lungul timpului, am așteptat ca selecția să opereze ca bărbații să reducă aceste costuri când va fi posibil .Unii bărbați caută aventuri extramaritale pe care le ascund de partenerul lor de lungă durată, de exemplu, și într-o istorie evolutivă aceasta va putea ajuta la reducerea costului oportunist pentru partenerul de lungă durată. Cu toate acestea, costul reproductiv al copulației închise este real.
Rezumând, acestea sunt motivele reproductive care constrâng căutarea unei relații de scurtă durată. Este o metodă care răstoarnă eforturile reproductive ale femeilor pentru ani, fiind o metodă de a obține parteneri mai atractivi și mai doriți, cu puțin efort .
4.3.2. Strategiile sexuale ale femeilor
Ironia biologică a dublului standard este că bărbații nu ar fi putut fi selectați pentru promiscuitate dacă femeile istoric nu și-ar fi negat mereu oportunitatea de a exprima specificul.
Femeile poartă răspunderea (plăcerea) investiției parentale minime obligatorie față de bărbați, deoarece pentru a avea copiii vor duce nouă luni de sarcină față de o relație sexuală de câteva minute. De-a lungul istoriei evoluționsite umane, ca o consecință, s-au subliniat beneficiile reproductive extraodinare ale bărbaților în relațiile de scurtă durată . De-a lungul istoriei evoluționiste umane, beneficiile reproductive ale strategiilor sexuale de scurtă durată ale bărbaților ar fi fost probabil mai mari și mai directe în forma urmașilor. Un bărbat căsătorit cu doi copiii, de exemplu ar putea să își crească succesul său reproductiv cu sanșe mari având un copil dintr-o aventură amoroasă extraconjugală. O femeie căsătorită, din contră nu ar putea să își crească capacitatea reproductivă direct prin relații sexuale cu o duzină de bărbați doar dacă soțul acesteia se dovedește a fi infertil, impotent sau neinteresat de sex.
De-a lungul timpului, costurile diferențiale reproductive în urmărirea relațiilor de scurtă durată se presupune că afectează natura fundamentală a psihologiei dezvoltării sexuale a bărbaților și femeilor. Deși ambele sexe au strategii sexuale de scurtă durată și lungă durată, bărbații se presupune că au dezvoltat o mai mare dorință pentru varietatea sexuală, urmărind strategiile de scurtă durată în contexte în care costurile și riscurile sunt scăzute, și mai general, în contexte în care beneficiile cântăresc mai mult decât costurile (Buss&Schmitt,1993).
Datele empirice susțin ipoteza conform căreia există diferențe între sexe față de dorința pentru relații de scurtă durată. Comparativ cu femeile, bărbații își exprimă dorința de a avea mai mulți parteneri sexuali în timpul vieții lor, au mai multe fantezii sexuale, se angajează mai des în relații de cuplu ce durează doar un episod iluzoriu, au standarde mai mici în ceea ce privește acceptarea unei partenere de scurtă durată, îngăduie trecerea a mai puțin timp până la căutarea unei noi relații sexuale (Buss & Schmitt,1993), consumă mai multă energie și timp încercând să inițieze un act sexual și sunt foarte dispuși să accepte o relație sexuală cu o persoană străină atractivă. Datele empirice susțin puternic diferențele dintre sexe în dorința varietății sexuale, atât în cadrul culturii americane cât și intercultural.
Poate din cauza teoriei investiției parentale și a bogăției bazei de date empirice ce o susțin, mulți teoreticieni au supraapreciat un adevăr fundamental despre relațiile de scurtă durată – matematic, numărul mediu de parteneri sexuali pentru bărbații și femeile care se angajează în relații de scurtă durată trebuie sa fie identice. De fiecare dată când un bărbat are o relație sexuală cu o femeie pentru prima dată, femeia de asemenea întâlnește un nou partener.
În plus, dacă femeile ancestrale nu s-ar fi angajat niciodată în relații de scurtă durată, bărbații nu ar fi putut să își satisfacă dorința varietății sexuale. Această dorință, dacă relația sexuală este mai degrabă consensual dorită decât forțată, cere existența unor femei dispuse la un moment dat. Relațiile non-monogame ale femeilor reprezintă partea ascunsă a sexualității feminine.
Indicii ale istoriei relațiilor non-monogame
Sunt indicii atât psihologice cât și comportamentale care susțin posibilitatea că de-a lungul istoriei umane femeile se îndepărtează de o singură strategie sexuală a relațiilor de lungă durată. Prima este evidența psihologică a istoriei competiției spermei. Competiția pentru spermă are loc oricând sperma de la doi bărbați vizează aceeași femeie. Studii recente ce vizează competiția spermei umane aduc și indicii de natură psihologică suplimentare. Baker și Bellis (1994; apud Buss, Greiling,1999 ) au găsit că cu cât petrec mai mult timp separat, cu atât mai multă spermă este inseminată de soți soțiilor lor când în sfârșit fac sex – probabil din cauza separării – se dă ocazia femeii pentru legături amoroase extraconjugale. Când cuplurile petrec 100% din timpul lor împreună, bărbatul inseminează doar 389 spermatozoizi pe ejaculare. Dar când cuplurile petrec doar 5% din timpul lor împreună, bărbatul inseminează 712 spermatozoizi pe ejaculare. Această creștere a inseminării cu spermă crește șansele de a supraaglomera și a înlocui sperma bărbaților, ceea ce ar fi precis dacă în istoria ancestrală oamenii ar fi întâlnit sexul ocazional și infidelitatea maritală. Cantitatea spermei pe care o femeie o reține relaționează de asemenea cu faptul dacă aceasta are sau nu o aventură amoroasă. Într-un studiu pe 3679 de femei din Marea Britanie, femeile care au o aventură amoroasă sincronizează aparent legătura extraconjugală cu apariția ovulației (Baker si Bellis,1994). Mai mult, aceste femei au orgasm mai degrabă cu amanții lor decât cu soții lor. Femeile par să rețină multă spermă în interiorul tractului genital când au orgasm decât atunci când nu au. Aceste cercetări aduc dovezi suplimentare ce arată că, în trecutul ancestral, femeile au avut relații sexuale cu mai mult decât un bărbat de-a lungul unei săptămâni.
La nivelul comportamental și psihologic, sunt de asemenea indicii ale infidelității ancestrale ale femeilor. Poate cea mai importantă dovadă vine din cercetările asupra geloziei masculine. Gelozia sexuală masculină este o puternică emoție declanșată când bărbații suspectează sau observă infidelitatea sexuală. Este o emoție distructivă în sensul că poate duce la violență domestică și la omocid .
Dacă femeile ar rămâne mereu monogame, de ce bărbații ar fi dezvoltat o așa puternică psihologie a geloziei? Și de ce ar fi gelozia bărbaților intens focalizată pe infidelitatea sexuală a partenerilor stabili? De când mecanismele implicate cer costuri este mai puțin probabil să se implice decât dacă aduc beneficii adaptative. Gelozia sexuală a bărbaților, potrivit acestei argumentații, trebuie să fie un răspuns la ceva – o problemă adaptativă impusă de femei.
Cercetările comportamentale sugerează de asemenea că femeile în toate societățile, cu excepția celor foarte restrictive, s-au implicat în uniuni sexuale extramaritale. În America, studiile au arătat că o proporție de 20% până la 50% dintre femeile măritate au aventuri amoroase. Despre aventurile femeilor sunt destule studii în ciuda valului de mister și secrete care planează deasupra acestui subiect. Studiile culturale moderne și cele pe societățile tribale nu sugerează invariabilitatea femeilor în căutarea unei strategii sexuale de lungă durată monogamă.
Rezumând, un număr de indicii arată că în trecutul ancestral unele femei, uneori, se îndepărtează de relațiile monogame. Studiile comportamentale arată existența aventurilor amoroase în majoritatea societăților tribale cunoscute de unde s-au preluat date relevante. Indiciile psihologice remarcă existența unei dorințe sexuale puternice a bărbaților pentru diversitatea sexuală și o puternică psihologie a geloziei sexuale. Aceste mecanisme psihologice masculine nu pot fi dezvoltate în van. Conform acestei teorii ei trebuie să dezvolte un răspuns la problemele adaptative și la oportunitățile de adaptare, impuse și asigurate de strategiile sexuale ale femeilor.
Beneficiile presupuse ale relațiilor extraconjugale ale femeilor
Costurile unei relații extra-conjugale de scurtă durată pentru femei par evidente. Relațiile de scurtă durată, de exemplu, pot crește la femei riscul de a contacta boli cu transmitere sexuală, diminuându-i dezirabilitatea pentru o relație de lungă durată și reputația, consecințele relației cu un partener gelos, sau riscând să piardă resursele primului partener (Buss, 1994; Daly si Wilson, 1988; Smith, 1984; apud Buss, Greiling,1999). Poate datorită acestor costuri caracteristice, beneficiile potențiale adaptative ale femeilor în relațiile de scurtă durată sunt neclare.
Unul dintre primii care a abordat acest aspect a fost primatologistul Sarah Hrdy, care a notat că „literatura de specialitate accentuează munca bărbaților – cerința lor pentru femei diferite, povara unei competiții intrasexuale. Fără îndoială această perspectivă ghidează înțelegerea în ceea ce privește sexualitatea masculină. Dar de asemenea blochează progresul în ceea ce privește înțelegerea sexualității femeilor-definită aici ca promtitudinea femeii de a se angaja în relații sexuale”( Hrdy, 1981; apud Buss, Greiling,1999). Hrdy a publicat Teoria Confuziei Paternității, teorie conform căreia o femeie care se angajează în relații sexuale cu mai mulți parteneri ar complica paternitatea actuală; de aici, o femeie poate să obțină ajutorul unei varietăți de bărbați, fiecare putând oferi resurse sau protecție urmașilor, dat fiind faptul că au șanse la paternitate.
Symons( 1979; apud Buss, Greiling,1999) a propus câteva alte beneficii. El a sugerat că femeile pot beneficia în câteva feluri de relațiile sexuale cu alt bărbat decât soțul lor: prin schimbul relațiilor sexuale cu mâncarea, serviciile sau valorile (Ipoteza resurselor); a fi lăsată însărcinată de un bărbat cu gene mai bune decât actualul soț ( Ipoteza genelor mai bune); a se folosi de o relație sexuală pentru a scăpa de actualul soț ( Ipoteza expulzării soțului); sau a căuta un soț mai bun (Ipoteza schimbării partenerului; Fisher, 1992). În plus Symons (1979) a notat posibilitatea unei aventuri de scurtă durată ca o răzbunare pe soțul care a avut și el o aventură extra-conjugală, probabil funcționând ca un mijloc de intimidare pentru viitoarele aventuri amoroase (Ipoteza răzbunării).
Smith (1984; apud Buss, Greiling,1999) a subliniat 3 beneficii potențiale. Mai întâi „Ipoteza tânărului sexy” – care presupune că o femeie, care se întâlnește special cu un bărbat atractiv, poate da naștere la copiii care vor fi ei înșiși atractivi fizic pentru femeile din generațiile următoare și în viitor poate crește producerea proprie de nepoți (de asemenea Fisher,1958). Ipoteza diversitătii genetice presupune că o femeie care s-a întâlnit cu mai mulți bărbați va da naștere la copii genetic diverși. Ipoteza întăririi fertilității susține că o femeie poate beneficia de o relație extraconjugală dacă soțul ei este infertil, dacă are o fertilitate redusă sau când cuplul este incompatibil din punctul de vedere al gameților.
Un alt beneficiu potențial notat de Smith ( 1984; apud Buss, Greiling,1999 ) este Ipoteza protecției .Bărbații, tipic asigură protecția partenerelor lor și copiilor. Deoarece un partener primar nu poate fi mereu în preajmă pentru a proteja și apăra, o femeie poate obține protecție suplimentară prin asocierea cu un alt bărbat. În final, Smith (1984) a prezentat Ipoteza statusului crescut arată prin ce mijloace o femeie poate, în principiu, să-și ridice statusul social prin intermediul partenerului ei sau poate câștiga accesul la un statut social mai mare printr-o legătură temporară cu un bărbat cu un status social înalt.
Câteva beneficii suplimentare au fost propuse pentru strategiile sexuale feminine pentru scurtă durată. Geoffrey Miller (1991; apud Buss, Greiling,1999) susține că o femeie poate să-și îmbunătățească anumite calități pentru atracție și seducție prin intermediul relațiilor de scurtă durată . Miller (1991) și Thornhill (1992; apud Buss, Greiling,1999) au sugerat că femeile pot să se folosească de o relație de scurtă durată pentru a-și crește nivelul stimei, dându-le posibilitatea să ia decizii mai bune în ceea ce privește relațiile sexuale (Ipoteza stimei de sine).
Buss si Schmitt (1993) au considerat că femeile pot să se folosească de relațiile de scurtă durată ca un procedeu de estimare pentru evaluarea potențialilor parteneri de lungă durată (Ipoteza evaluării partenerului).Greiling(1993) a propus câteva alte potențiale beneficii. Femeile pot folosi relațiile de scurtă durată pentru a-și identifica preferințele pentru partenerul de lungă durată (Ipoteza clarificării preferințelor), cu presupunerea că experiența relațiilor de scurtă durată dă posibilitatea să identifice mai bine partenerul dorit pentru o relație de lungă durată. O femeie se poate folosi de o relație de scurtă durată pentru a crește angajamentul partenerului ei actual sau a partenerului cu care ea încearcă să asigure o relație de lungă durată ( Ipoteza angajamentului).
În ciuda abundenței de teorii existente recente, s-au realizat câteva verificări empirice ale acestor ipoteze variate. Gangestad și Simpson (1990) au găsit că femeile care urmăresc strategii sexuale de scurtă durată (orientare sociosexuală nerestrictivă în termenii lor) tind să dea naștere la mai mulți copii decât femeile care urmăresc strategii sexuale de lungă durată (orientare sociosexuală restrictivă) – o descoperire care susține Ipoteza genelor mai bune. Mai mult o varietate de cercetări susțin că femeile care se angajează în relații de scurtă durată susțin importanța pe care o are atractivitatea fizică a bărbaților, o constatare consistentă a Ipotezei genelor bune și a Ipotezei fiului sexy .Buss si Schmitt (1993) au estimat dorințele femeilor în contextul căutării atât a relațiilor de scurtă durată cât și a relațiilor de lungă durată. În susținerea Ipotezei obținerii resurselor, ei au constat că femeile amplifică importanța acordată resurselor imediate în contextul relațiilor de scurtă durată. De exemplu, femeile văd bărbații cu un stil de viață extravagant, care cheltuie o mulțime de bani cu ele și care le fac o mulțime de cadouri mai doriți pentru o relație de scurtă durată decât pentru o relație de lungă durată.
Câteva studii au arătat că femeile care se angajează în aventuri extraconjugale sunt semnificativ mai puțin fericite în mariajele lor, emoțional și sexual, decât femeile care nu au aventuri, asigurând suportul empiric pentru Ipoteza schimbării partenerului.
Glass & Wright ( 1992; apud Buss, Greiling,1999) au urmărit 17 „justificări” potențiale ale aventurilor amoroase, ce au fluctuat de la „pentru distracție” până la „cu scopul de a avansa în carieră”. Analiza factorilor au evidențiat 4 factori ai justificării: Sex (pentru excitarea sexuală), Intimitate emoțională (pentru ca cineva să-i înțeleagă problemele și sentimentele), Dragoste (s-a îndrăgostit de o altă persoană), Extrinsec (pentru a avansa în carieră). Femeile au considerat dragostea și intimitatea emoțională ca fiind cele mai pertinente justificări pentru o aventură. Mai mult, 77% dintre femei consideră dragostea ca o justificare convingătoare, comparativ cu doar 43% dintre bărbați. Bărbații, dimpotrivă, consideră excitarea sexuală ca o justificare mult mai convingătoare pentru aventuri ( 75% dintre bărbați față de 53% dintre femei).
În final, Scheib (1994; apud Buss, Greiling,1999 ) au verificat dacă preferințele parteneriale se schimbă în contextul unei relații de scurtă durată, a donatorului de spermă și a partenerului sexual extraconjugal. Scheib au găsit câteva diferențe între contextul unei relații de scurtă durată și a unei aventuri extraconjugale și a concluzionat că rezultatele sale nu au arătat că femeile au o psihologie separată în ceea ce privește relațiile extraconjugale care diferă mult de psihologia selectării unui partener de lungă durată.
O problemă potențială care ține de acestă ipoteză este că Scheib a definit o aventură scurtă cu cineva „cu care este puțin probabil să se mai vadă cu altă ocazie”.Contextul improbabilității de a mai vedea vreodată partenerul unei aventuri este total nepotrivită în condițiile umane ancestrale. Definirea restrânge aventurile la un singur tip, astfel subiecții nu pot să-și exprime preferințele parteneriale pentru alte tipuri ale copulării extraconjugale. Astfel concluzia cum că femeile nu posedă o psihologie a aventurilor amoroase distinctă de cea a relațiilor de lungă durată este eronată.
PARTEA PRACTICĂ
Capitolul V Demers investigativ
1.Obiectivul cercetării
Viața sexuală a reprezentat un subiect tabu, interzis și evitat mult timp în societatea românească. Evenimentele politice și sociale din 1989 au dus la o „redeschidere” față de acest subiect, determinând schimbarea atitudinilor și comportamentelor tinerilor, creând totodată confuzie și ducând la o abordare superficială a unor aspecte semnificative ce vizează comportamentul sexual. În contextul dezvoltării normative a tinerilor, preocupările pentru explorarea și experimentarea sexuală subliniază
complexitatea asumării unui mare risc sexual.Incidența practicilor sexuale cu înalt risc par să fie în expasiune în special în campusurile studențești unde normele permisivității sexuale și a partenerilor multipli sunt influențabile. În contextul comportamentelor sexuale ce prezintă un risc ridicat (sex neprotejat, numărul mare de parteneri, amenințarea bolilor cu transmitere sexuală) se impun o serie de măsuri de prevenție și intervenție.
Studiul de față își propune să exploreze alegerea partenerilor romantici la care se adaugă analiza unor trăsături specifice cum ar fi stilul de atașament și angajarea tinerilor în comportamente sexuale permisive sau nonpermisive Ipoteza principală a cercetării are în vedere influența sociosexualității și a stilului de atașament în alegerea unui partener romantic în vederea unei relații afective.
2. Ipoteza cercetării
Ipoteza principală a acestui studiu este că indivizii vor alege un partener romantic pentru o relație de scurtă durată sau de lungă durată în funcție de orientarea sociosexuală și în funcție de stilul de atașament.
Plan experimental
4. Variabilele cercetării
variabila dependentă : atributele partenerului romantic :
atributele pozitive ale unui partener romantic pentru o relație de scurtă durată
atributele negative ale unui partener romantic pentru o relație de scurtă durată
atributele pozitive ale unui partener romantic pentru o relație de lungă durată
atributele negative ale unui partener romantic pentru o relație de lungă durată.
variabile independente:
– sociosexualitatea: – restrictivi
– nerestrictivi
– teama de a pierde relația afectivă :- teamă mică
– teamă mare
– evitarea implicării într-o relație afectivă: – evitarea mică
– evitarea mare
5.Design-ul cercetării
Lotul de subiecți
La cercetare au participat 290 de subiecți, studenți la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cazați în campusurile studențești din Târgușor-Copou și Codrescu, dintre care 154 de subiecți sunt băieți și 133 sunt fete (avem 4 subiecți care nu au declarat sexul) cu vârste cuprinse între 19- 24 de ani, în anii de studiu I-IV.
5.2. Instrumente utilizate
Inventarul Orientării Sociosexuale (SOI)
Sursa: Sociosexuality Orientation Inventory de Simpson și Gangestad (1991), publicat în Behavioral and Brain Sciences, în 2004, www.bbsonline.org ( Anexa 1)
Acest inventar are 7 itemi care măsoară atitudinile și comportamentele oamenilor în ceea ce privește sexualitatea; cei 7 itemi vizează orientarea sociosexuală și susțin ideea conform căreia oamenii sunt restrictivi sau nerestrictivi în ceea ce privește angajarea în comportamente sexuale: indivizii care au scoruri mici la sociosexualitate sunt restrictivi, iar cei care au scoruri mari sunt nerestrictivi (o orientare nerestrictivă înseamnă a se simți confortabil angajându-se în sexul ocazional, în timp ce orientarea restrictivă înseamnă a se simți inconfortabil la ideea de a se angaja în relații sexuale fără sentimente de dragoste).Primii cinci itemi sunt indici de auto-dezvăluire: 1) numărul partenerilor sexuali din ultimul an; 2) numărul de parteneri diferiți prefigurați pentru următorii 5 ani; 3) numărul partenerilor sexuali ocazionali; 4) frecvența fanteziilor sexuale ce implică alți parteneri decât partenerul actual. Următorii 3 itemi abordează atitudinea față de implicarea în relații sexuale ocazionale.
Pentru acest inventar am obținut un coeficient Alfa Cronbach este de 0,70.
Chestionarul Experienței în Relațiile Apropiate
Sursa: The Experiences in Close Relationships-Revised (ECR-R) Questionnaire
a lui Fraley, Waller,and Brennan(2000),
www.psych.uiuc.edu/~rcfraley/measures/ecrritems.htm ( Anexa 2)
Acest instrument are 36 de itemi care se împart în 2 subscale: una măsoară teama legată de pierderea relațiilor de atașament ale individului și cealaltă evaluează evitarea legată de relațiile de atașament (fiecare din aceste subscale fiind evaluată prin 18 itemi). Fiecărui item îi este atașată o scală în șapte trepte în care 1 reprezintă dezacord total cu afirmația , iar 7 înseamnă acord puternic.
Am obținut pentru cele 2 scale : pentru subscala teama legată de pierderea relațiilor de atașament am obținut un coeficient Alfa Crombach = 0,84 ; pentru subscala evitarea legată de relațiile de atașament am obținut un coeficient Alfa Crombach = 0,84.
Inventar al Atributelor Partenerului Romantic
Sursa: instrument realizat de noi.( Anexa 3)
Am utilizat o aplicare de tip culegere de date; în acest scop am folosit un chestionar în care am cerut subiecților, într-o prima etapă, să enumere câte 3 trăsături psihice pozitive și câte 3 negative ale unui partener cu care s-ar implica într-o relație de scurtă durată; într-o a doua etapă am cerut subiecților să enumere câte 3 trăsături psihice pozitive și câte 3 negative ale unui partener cu care s-ar implica într-o relație de lungă durată.
Prin acest chestionar am urmărit identificarea atributelor unui partener romantic ideal cu care subiecții s-ar implica într-o relație de scurtă durată sau într-o relație de lungă durată.
În această etapă am utilizat 26 de subiecți. Din totalul de cuvinte enumerate spontan de aceștia s-au extras o serie de categorii în urma unei analize de conținut a listelor aferente fiecărei categorii de cuvinte solicitate. S-au operat condensările necesare în primul rând asupra cuvintelor sinonime emise, ulterior condensându-se în categorii mai cuprinzătoare și cuvinte care apăreau o dată sau maxim de două ori care se apropiau ca arie semantică de aceste categorii mai largi; s-au păstrat doar acele categorii de cuvinte cu o frecvență mai mare decât media dintre numărul total de cuvinte aferente domeniului.
Conform cu această modalitate de analiză am selectat următoarele categorii de cuvinte: pentru categoria atributele pozitive ale unui partener romantic pentru o relație de scurtă durată: simț al umorului, sociabil, optimist, pasional, misterios; pentru categoria atribute negative ale unui partener romantic pentru o relație de scurtă durată: impulsiv, delăsător, agresiv, imoral, oportunist; pentru categoria atribute pozitive ale unui partener romantic pentru o relație de lungă durată: tolerant, iubitor, sincer, stabil, sensibil; atribute negative ale unui partener romantic pentru o relație de lungă durată: narcisist, vulnerabil, dominator, indiferent, conservator. Am construit un chestionar în care aceste atribute sunt evaluate pe o scală de la 1 la 8; 1 însemnând acord în mică măsura, iar 8 acord în mare măsură.
6.Analiza și interpretarea datelor
Există un efect al scorurilor obtiunte la variabila independentă sociosexualitate asupra scorurilor obținute la variabila dependentă atributele partenerului romantic pentru o relație de lungă sau scurtă durată.
Pentru a testa această ipoteză am început prin a calcula scorul total al subiecților la variabila sociosexualitate și scorul total al subiecților la variabila dependentă.Am recodat variabila independetă sociosexualitate, și ,având calculat scorul total , am împărțit subiecții în două grupe în funcție de mediană (am obținut în urma calculelor statistice mediana la variabila sociosexualitate, Me = 19): 1- subiecții cu scoruri mici vor fi restrictivi sociosexual, iar 2 – subiecții cu scoruri mari vor fi nerestrictivi sociosexual.
Pentru a verifica ipoteza am folosit Testul t pentru Eșantioane Independente, aplicat pentru variabilele dependente ( vezi Anexa 4):
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată
Interpretare: Există un efect principal al variabilei sociosexualitate asupra varibilei atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată, t(282)= 2,15; p=0,032, în sensul că subiecții restrictivi au preferat atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată într-o mai mare măsură decât cei nerestrictivi; astfel au preferat calitățile ce vizează vizibilitatea socială, caractestici specifice indivizilor nerestrictivi (simț al umorului, sociabilitate, optimism).
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată :
Interpretare: Există un efect principal al variabilei sociosexualitate asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată, t (283)=-6,10; p < 0,001, în sensul că indivizii nerestrictivi preferă în mai mare măsură atributele negative specifice ale unui partener pentru o relație de scurtă durată.
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată :
Interpretare: Există efect principal al variabilei sociosexualitate asupra variabilei atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de lungă durată, t(284)=5,02; p<0,001, în sensul că subiecții restrictivi preferă atributele pozitive specifice unui partener pentru o relație de lungă durată ( tolerant, iubitor, sincer, stabil, sensibil) în mai mare măsură decât subiecții nerestrictivi.
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată
Interpretare : Există efect principal al variabilei sociosexualitate asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată , t (284)= -4,64; p <0,001, în sensul că subiecții nerestrictivi preferă în mai mare măsură atributele negative (narcisist, dominator, indiferent, vulnerabil) decât cei restrictivi.
Există un efect al variabilei independente teama de a pierde relația afectivă asupra variabilei dependente atributele partenerului romantic pentru relație de lungă sau scurtă durată.
Pentru a putea verifica acestă ipoteză am calculat scorul total al subiecților la variabila teama de a pierde relația afectivă. Am avut în cadrul subscalei o serie de itemi inversați (itemii 17 și 21) pe care i-am recodat și, având calculat scorul total, am împărțit în funcție de mediană ( am obținut mediana la varibila teama de a pierde relația afectivă, Me= 54) subiecții în două grupe: 1-subiecții cu scoruri mici nu se tem că vor pierde relația afectivă, 2- subiecții cu scoruri mari se tem de pierderea relației afective.
Pentru a verifica ipoteza am folosit Testul t pentru Eșantioane Independente, aplicat pentru fiecare nivel al variabilei dependente ( vezi Anexa 5):
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de scurtă durată
Interpretare: Există efect principal al variabilei teama de a pierde relația afectivă asupra variabilei atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată, t (279)= 2,77; p=0,006, în sensul că subiecții care nu se tem de pierderea relației afective preferă în mai mare măsură atributele pozitive .
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului pentru o relație de scurtă durată
Interpretare: Există efect principal al variabilei teama de a pierde relația afectivă asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic de scurtă durată, t( 280)= 3,14; p = 0,002, în sensul că subiecții care se tem de pierderea relației afective preferă într-o mai mare măsură atributele negative (impulsiv, oportunist, delăsător, agresiv, imoral) specifice partenerului pentru o relație de scurtă durată decât ceilalți.
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de lungă durată
Interpretare : Nu există efect principal al variabilei teama de a pierde relația afectivă asupra variabilei atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată, t (281)=0,50; p=0,61.
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului pentru o relație de lungă durată
Interpretare: Există efect principal al variabilei teama de a pierde relația de afecțiune asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată , t (281)= -2,53; p= 0,01, în sensul că subiecții care se tem de pierderea relației afective preferă în mai mare măsură atributele negative ale unui partener pentru o relație de lungă durată decât cei care nu se tem de pierderea relației.
Există efect principal al variabilei independete evitarea implicării afective în relație asupra variabilei dependente atributele partenerului romantic pentru o relație de scurtă sau lungă durată .
Pentru a putea verifica acestă ipoteză am calculat scorul total al subiecților la variabila evitarea implicării într-o relație afectivă.În cadrul scalei sunt o serie de itemi inversați ( itemii: 4, 8, 16, 18, 20, 22, 24, 26, 30, 32, 34, 36)-i-am recodat- și având calculat scorul total, împărțim în funcție de mediană ( am obținut mediana la variabila evitarea implicării într-o relație afectivă, Me=51) subiecții în două grupe: 1- subiecții cu scoruri mici nu evită implicarea într-o relație afectivă, iar 2 – subiecții cu scoruri mari evită implicarea într-o relație afectivă.
Pentru a verifica ipoteza am folosit Testul t pentru Eșantioane Independente, aplicat pentru fiecare nivel al variabilei dependente ( vezi Anexa 6):
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de scurtă durată
Interpretarea : Există efect principal al variabilei evitarea implicării într-o relație afectivă asupra variabilei atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată, t(280)=2,46; p=0,014, în sensul că cei care nu evită implicarea vor prefera într-o măsură mai mare atributele pozitive caracteristice unei relații de scurtă durată decât ceilalți subiecți.
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului pentru o relație de scurtă durată
Interpretarea : Există efect principal al variabilei evitarea implicării afective în relație asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată , t (281)= -3,57; p < 0,001, în sensul că subiecții care evită implicarea preferă atributele negative ale partenerului pentru scurtă durată spre deosebire de ceilalți.
Variabila dependentă atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de lungă durată
Interpretarea : Există efect principal al variabilei evitarea implicării emoționale afective asupra variabilei atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată, t (282)=3,83; p< 0,001, în sensul că subiecții care nu evită implicarea într-o relație afectivă preferă în mai mare măsură atributele pozitive ale partenerului pentru o relație de lungă durată decât cei care evită implicarea afectivă.
Variabila dependentă atributele negative ale partenerului pentru o relație de lungă durată
Interpretarea : Există efect principal al variabilei evitarea implicării afective în relație asupra variabilei atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată, t (282) = -3.30; p= 0,001, în sensul că subiecții care evită implicarea într-o relație afectivă preferă în mai mare măsură atributele negative ale partenerului pentru lungă durată decât cei care nu evită implicarea afectivă.
Într-o etapă ulterioară a prelucrării și interpretării statistice a datelor obținute am verificat efectele combinate ale variabilelor independente asupra varibilelor dependente. Pentru a observa efectele de interacțiune dintre variabilele independente am aplicat testul ANOVA Univariate:
Există efect de interacțiune al variabilelor independente sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă asupra variabilei dependente atributele pozitive ale partenerului romantic de scurtă durată.
Interpretare: Nu există efecte de interacțiune între variabilele independente; astfel, între variabilele sociosexualitate și teama de a pierde relația afectivă, unde f = 0,43; p= 0,50, nu există efect combinat. Între variabilele sociosexualitate și evitarea implicării emoționale într-o relație, unde f=0,08; p= 0,76, nu există efect combinat.Între variabilele teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație, unde f= 0,003; p= 0,95, nu există efect combinat. Între toate cele 3 variabile independente, sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării afective în relație, unde f= 0,009; p= 0,92, nu există efect combinat asupra variabilei dependente atributele pozitive ale partenerului romantic de scurtă durată.
Există un efect de interacțiune al variabilelor independente sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă asupra variabilei dependente atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată.
Interpretare: Nu există efecte de interacțiune între variabilele independente; între variabilele sociosexualitate și teama de a pierde relația afectivă, unde f =0,70; p=0,40 nu există efect combinat. Între variabilele sociosexualitate și evitarea implicării emoționale într-o relație, unde f=0,50; p= 0,47, nu există efect combinat. Între variabilele teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație, unde f= 0,73; p= 0,39, nu există efect combinat. Între toate cele 3 variabile independente, sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării afective în relație, unde f= 0,006; p= 0,93, nu există efect combinat asupra variabilei dependente atributele pozitive ale partenerului romantic de scurtă durată.
Există un efect de interacțiune ale variabilelor independente sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă asupra variabilei dependente atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată.
Interpretare: Între variabilele independente, sociosexualitate și teama de a se implica într-o relație afectivă, unde f= 0,001; p= 0,97, nu există efect combinat al variabilelor asupra variabilei dependente; între variabilele sociosexualitate și evitarea implicării într-o relație afectivă, unde f = 0,23; p= 0,62, nu există efect combinat.(Anexa9).
Între variabilele teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă, unde f = 0,51;p = 0,025, există efect de interacțiune asupra variabilei dependente, atributele pozitive ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată.
Între cele 3 variabile independente, sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă, unde f = 5,10; p = 0,02, există efect de interacțiune asupra variabilei dependente atributele pozitive ale partenerului pentru lungă durată.
Există un efect de interacțiune ale variabilelor independente sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă asupra variabilei dependente atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată.
Interpretare: Între variabilele independente sociosexualitate și teama de a pierde relația afectivă, unde f = 0,002; p = 0,96, nu există efect de interacțiune asupra variabilei dependente, atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată. Între variabilele independente sociosexualitate și evitarea implicării afective într-o relație, unde f = 0,87; p = 0,76, nu există efect de interacțiune asupra variabilei dependente. Între variabilele teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării afective în relație, unde f = 0,008, p = 0,92, nu există efect de interacțiune asupra variabilei dependente. Între cele 3 variabile independente, sociosexualitate, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării afective în relație, unde f = 0,005, p = 0,94, nu există efect de interacțiune asupra variabilei dependente.
CONCLUZII
Omul este capabil de relații sexuale cu multiple persoane. Este posibil ca cineva să aibă contacte cu un străin, cu o cunoștință, cu un prieten apropiat sau cu partenerul intim. În fiecare dintre aceste situații, răspunsul sexual biologic poate fi extrem de asemănător, anumite reacții fiziologice apărând la fiecare individ. Dar dimensiunea emoțională a sexualității va varia în funcție de dorința sau teama de apropiere emoțională. În general, actul sexual realizat de partenerii care se cunosc, care sunt apropiați emoțional, este mai plăcut și implică puține riscuri, neînțelegeri sau șanse ca cineva să fie exploatat.
Studiul de față și-a propus să analizeze implicarea tinerilor în relații afective de lungă sau scurtă durată din prisma teoriei strategiilor sexuale, la care se adaugă analiza unor trăsături specifice cum ar fi orientarea sociosexuală și stilul de atașament. Am considerat necesară o asemenea abordare a universului sexual al tânărului pentru că am încercat să înțelegem ce mecanisme îl determină să se angajeze în relații stabile sau instabile afectiv.
Design-ul de cercetare și rezultatele obținute ne permit formularea a câtorva concluzii. Fără a pretinde că am găsit răspunsurile complete și definitive la aceste probleme, principalele rezultate obținute:
– Tinerii se implică în relații de lungă sau scurtă durată în funcție de orientarea sociosexuală :
1) S-a constatat că subiecții restrictivi aleg în mai mare măsură atributele pozitive (simț al umorului, sociabilitate, optimism) ale unui partener pentru o relație de scurtă durată; acest lucru poate fi explicat din prisma faptului că, de obicei, indivizii nerestrictivi nu caută la partenerul pentru o relație de scurtă durată atribute și trăsături de personalitate, ci vizează aspectul fizic și circumstanțele favorabile implicării într-o relație mai degrabă strict sexuală, fără angajamente emoționale și nu doresc adesea să cunoască foarte bine partenerul, iar pentru cei restrictivi reprezintă niște trăsături dezirabile.
2) S-a obținut faptul că subiecții restrictivi aleg în mai mare măsură atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată (impulsiv, oportunist, imoral, agresiv), lucru ce poate fi interpretat din punctul de vedere al teoriilor trăsăturilor de personalitate ale indivizilor nerestrictivi care afirmă că aceștia sunt mereu în căutare de senzații noi, de stimulare fizică, sunt impulsivi sexual și de aceea apreciază partenerii diverși pentru relații sexuale, atrăgându-i, pe de o parte, disponibilitatea sexuală, iar pe de altă parte personalitatea rebelă a partenerului.
3) S-a constatat că subiecții restrictivi preferă în mai mare măsură atributele pozitive ale unui partener pentru o relație de lungă durată (tolerant, iubitor, sincer, stabil, sensibil) în mai mare măsură decât subiecții nerestrictivi. Acest aspect se explică, din punctul de vedere al teoriei strategiilor sexuale, prin faptul că subiecții restrictivi caută o relație de lungă durată și vizează la partener calități parentale, stabilitate, fidelitate, afectivitate.
4) S-a observat că indivizii nerestrictivi preferă în mai mare măsură atributele negative ale partenerului romantic pentru o relație de lungă durată (narcisist, dominator, indiferent, vulnerabil) decât cei restrictivi. Acest aspect poate fi interpretat din punctul de vedere al strategiilor sexuale specifice indivizilor nerestrictivi care vor evalua atributul „narcisist” ca pe un indicator al atractivității fizice, iar atributul „indiferent” ca un indicator al neimplicării emoționale și al absenței angajamentului afectiv. Pe de altă parte, indivizii restrictivi vor fi foarte atenți când evaluează atributele partenerului romantic, fiind mai puțin toleranți la defecte, apreciind stabilitatea și angajamentul afectiv.
Tinerii aleg un partener romantic pentru o relație afectivă de lungă sau scurtă durată în funcție de stilul de atașament , evaluat din prisma a doua scale: pe de o parte, teama de a pierde relația afectivă și, pe de altă parte evitarea implicării afective într-o relație afectivă:
5) Subiecții care nu se tem de pierderea relației afective au preferat atributele pozitive partenerului romantic pentru o relație de scurtă durată în mai mare măsură decât cei care se tem de pierderea iubirii partenerului (simț al umorului, sociabil, optimist, pasional, misterios). Aceste rezultate pot fi interpretate din punctul de vedere al teoriei atașamentului care susține că subiecții care nu se tem de pierderea relației afective sunt mai independenți, nu au nevoie mereu de confirmarea sentimentelor, preferând relațiile fără angajament și implicarea emoțională, gen relații de scurtă durată.
6) Subiecții care se tem de pierderea relației afective au preferat atributele negative specifice unui partener pentru o relație de scurtă durată (impulsiv, oportunist, delăsător, agresiv, imoral) decât ceilalți. Aceste rezultate pot fi explicate din prisma teoriei atașamentului, conform căreia indivizii care se tem că vor pierde relația afectivă sunt mai dependenți, mai dispuși să accepte trăsături de personalitate negative și să prezinte o atitudine tolerantă, cu dorința de a păstra relația afectivă.
7) Subiecții nu au preferat atributele pozitive ale unui partener pentru o relație de lungă durată. Acest aspect poate fi argumentat prin faptul că nu am avut un lot de subiecți foarte variat distribuit uniform.
8) Subiecții care se tem de pierderea relației afective au preferat într-o mai mare măsură atributele negative ale partenerului pentru o relație de lungă durată. Aceștia vor căuta să fie mai toleranți cu partenerul romantic, vor aprecia stabilitatea, echilibrul ignorând aspectele negative ale relației, interpretându-le într-o manieră superficială. Se tem adesea că partenerul nu îi mai iubește într-un mod complet, sunt ușor frustrați când nevoia lor de atașament nu este împlinită.
9) Subiecții care nu evită implicarea într-o relație afectivă preferă în mai mare măsură atributele pozitive ale unui partener pentru o relație de scurtă durată ; aceștia de obicei nu țin la relațiile afective, nu depind de alți oameni sau nu permit altora să depindă de ei; urmăresc o relație fără responsabilități, în principiu, o relație de scurtă durată.
10) Subiecții care evită implicarea într-o relație afectivă aleg în mai mare măsură atributele negative ale partenerului de scurtă durată; acești indivizi nu se deschid către alte persoane, nu se bazează pe alții, deci nu așteptări foarte mari în ceea ce îi privește pe aceștia, acceptând mai ușor caracteristicile negative.
11) Subiecții care nu evită implicarea într-o relație afectivă preferă atributele pozitive ale unui partener de lungă durată; aceștia se simt confortabil atunci când depind de alții, când sunt în intimitate cu ceilalți, se simt foarte bine într-o diadă intimă și de aceea preferă o relație de lungă durată; vor alege atributele care asigură stabilitate, iubire, apropiere și certitudine.
12) Subiecții care evită implicarea într-o relație afectivă preferă atributele negative ale partenerului pentru o relație de lungă durată; aceștia se simt confortabil atunci când alții depind de ei sau când ei depind de alții; caută la partenerul romantic atribute mai ales pe dimensiunea unei relații stabile, fiind dispuși să-l accepte pe celălalt.
Între variabilele indepedente nu există efecte de interacțiune, fiind incompatibile pentru a influența alegerea partenerului romantic pentru relațiile afective.
Doar în cazul atributelor pozitive ale unui partener pentru o relație de lungă durată am obținut un efect de interacțiune al variabilelor independente; cele două variabile independente, teama de a pierde relația afectivă și evitarea implicării într-o relație afectivă, interacționează dat fiind faptul că măsoară același aspect – relația afectivă, pe aceeași dimensiune.
Studiul prezintă limite din punctul de vedere al necontrolării tuturor factorilor ce intervin în sistemul strategiei sexuale. Am utilizat un lot de subiecți relativ restrâns, doar studenții care locuiesc în căminele studențești, unde este cunoscut că permisivitatea sexuală este mai crescută și funcționeaza uneori și normele tacite ale grupului. Nu am controlat tendința subiecților de a da răspunsuri exagerate încercând să susțină o imagine publică, în cazul băieților, și , în cazul fetelor, tendința de a ascunde relațiile sexuale ocazionale de teama de a nu fi condamnate sau blamate public. Funcționează în acest caz impactul aspectelor sociale, a normelor și a restricțiilor existente în societatea românească.
Pentru a controla pe viitor acești factori se poate apela la un studiu longitudinal, la un lot mult mai extins de subiecți.De asemenea se vor adăuga și alte aspecte și variabile relevante și care pot reprezinta factori importanți în sistemul strategiei sexuale a tinerilor, cum ar fi trăsături de personalitate, sistemul educațional, religiozitatea, independența parentală.
Bibliografie
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția 1998
DSM – IV – TR , 2003, Asociația Psihiatrilor Români, București
Doron, Roland, Parot, Francoise,1999, Dicționar de psihologie, Humanitas, București
Boncu, Ștefan, 2003, „Cursurile de Psihologie Socială”
Boza, Mihaela, 2003, „Ce sunt atitudinile?”, Psihologie Socială, nr. 11 , Polirom, Iași
Buss, David, Greiling, Heidi, 2000, „Women’s sexual strategies: the hidden dimension of extrapair mating”, Personality and Individual Differences, nr. 28, Elsevier Science Ltd., Austin, pag. 929-963.
Buss, David, Schmitt, David, P., 1993, „Sexual Strategies Theory: An Evolutionary Perspective on Human Mating”, Psychological Review, nr. 2, American Psychological Association, Inc.
Enăchescu, C., 2003, „Tratat de psihosexologie”,Polirom, Iași
Fraley, R., Ch., 2004, „A Brief Overview of Adult Attachment Theory and Research”, Academic Press, New York
Fishbein, M., Ajzen, I., „Attitudes and the Attitude–Behavior Relation: Reasoned and Automatic, Processes”, W. Stroebe and M. Hewstone (Eds.), European Review of Social Psychology. John Wiley & Sons. http://www.people.umass.edu/aizen/publications.html
Foucault, M., 1995, „Istoria sexualității”, Editua de Vest, Timișoara
Hebl, M., Kashy, A., 1995, „Sociosexuality and Everyday Social Interaction”, Personal Relationships, 2, Cambridge University Press., pg. 371- 383
Iluț, P., 2000, „Iluzia localismului și localizarea iluziei.Teme actuale ale psihosociologiei, Polirom, Iași
Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, „Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei”, Edit Press Mihaela S.R.L., București, 1998
Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1997, „Psihologia relațiilor dintre sexe”, Editura Alternative, București
Neamțu, C., 2004, „Elemente de psihosexologie”, Editura Universității „Al.I.Cuza”, Iași
Neculau, A.,( coord.) 2003, „Manual de psihologie socială”, Polirom, Iași
Reiss, I., 2001, „Sexual Attitudes and Behavioral”, International Encyclopedia of the Social and Behavioral Science, vol. 21, Elsevier Sciences, Ltd., New York, pg. 13969- 13970
Paul, E., McManus, B., 2000, „Characteristics and Correlates of College Students’ Spontaneous and Anonymous Sexual Experiences- Statistical Data Included, Journal of Sex Research, www.findarticles.com
Ostovici, J., Sabini, J., 2003, „How Are Sociosexuality, Sex drive, and Lifetime Number of Sexual Parteners Related?”, Personality and Social Psychology Bulletin, pg. 1255- 1266, http://www.people.umass.edu/aizen/publications.html
Simpson, A., Gangestad, S., 1991, „Sociosexuality and Romantic Partener Choice”, Journal of Personality 60, Duke University Press, Texas.
Shilbey, H., J., Delamater, J., 1997, „Understanding Human Sexuality”- Sixth edition, McGrow Hill, pg. 326-335
Turliuc, M., N., 2004, „Psihologia Cuplului și a Familiei”, Editura Performantica, Iași
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Alegerea Partenerului Romantic Premarital Si Orientarea Sociosexuala (ID: 164387)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.