Importanta Educatiei Sexuale In Adolescenta

Introducere

În perioada adolescenței, individul devine conștient că reprezintă un element al societății, cu anumite răspunderi pentru viabilitatea și progresul ei, iar ca o consecință a acestui fapt se dezvoltă idealul de viață.

Din acest punct de vedere este cunoscut faptul că adolescentul tinde să dobândească un fel de autonomie în cadrul vieții de familie, al educației primite, a autonomiei comportamentului, care-i va permite să-și ia responsabilități personale, să se conducă pe sine însuși, fără a recurge la părerea adulților.

Dar una dintre cele mai controversate aspecte ale perioadei adolescenței este tocmai educația sexuală. Multă vreme această problemă a fost trecută sub tăcere sau tratată cu ipocrizie spre a nu contravine anumitor “principii etice” sau l-ar fi pus în situații neplăcute pe adult.

Preocuparea referitoare la viața sexuală era considerată ca ceva nedemn și rușinos, adolescentul fiind lăsat să se descurce singur, în acest labirint “ferecat” , fără o îndrumare din partea familiei, a școlii sau a altor factori răspunzători de educația lui.

În lungul sistem atitudinal al adolescentului față de cei din jur este legat și de nevoia de afecțiune și de a se confesa în raport cu primele sale relații cu persoanele de sex opus sau chiar cu relațiile cu persoanele de același sex.

Astfel se trăiesc noi experiențe în care domină afirmarea Eu-lui și tendința de manifestare a disprețului față de familie deoarece adolescentul începe să capete convingerea că se află la vârsta adultă.

În același timp este sensibil față de situația de respingere și față de judecata adultului, deci se poate ajunge chiar la opoziție cu acesta.

Putem ajunge la concluzia că adolescența este o perioadă frumoasă , dar “ingrată” prin conflictele ce pot apărea ca urmare a transformărilor personalității. Reactivitatea și desfășurarea instictului sexual merg mână în mână cu întărirea intereselor sociale și profesionale, cu înbogățirea vieții afective, cu dorința de libertate și de independență. O funcție psihosocială însemnată a adolescenței este aceea de a “descoperi” mai intim ființa umană, de a stabili legături noi și pe baze noi cu semenii noștrii.

Pentru că un rezultat al adolescenței este accentuarea diversificării umane este nevoie – mai mult decât în copilărie – de înțelegere pentru situația sufletească și fizică particulară fiecăruia, evitarea unor măsuri rigide și șablonizate.

Trebuie ca toți factorii responsabili cu educația sexuală (familia, școala, mass-media) să se implice corespunzător deoarece cunoștințele adolescențiilor în acest domeniu sunt insuficiente pentru dezvoltarea lor armonioasă ca viitori adulți.

Lipsa informației și educației sexuale științifice, conduce adesea la urmări grave de comportament în rândul maturilor la infracțiuni grave cu substract instinctual.

Educația sexuală trebuie să se bazeze pe datele și informațiile oferite la orele de biologie, cabinet medical și la progame speciale de consiliere.

Am ales această temă pentru că am fost surprinsă de faptul că cu toate că există metode de contrcepție, există și numeroase avorturi la minore și mulți copii abandonați născuți de mame minore.

De aceea să știm să ascultăm problemele lor și să încercăm să-i ajutăm să trecă prin această etapă a vieții lor.

Capitolul I

I.1. Importanța educației sexuale

Mihai Stoian face referire la educația sexuală în modul următor:

“Pare uneori ciudat că această problemă, căreia oamenii tineri îi acordă o atenție deosebită, este practic discutată foarte puțin într-un cadru în care ar beneficia mai mult . Tinerii o discută între ei. Dar adulții nu le oferă condițiile pentru a putea primi astfel sugestii (în nici un caz “povețe”)_ _ _ _ . Literatura pentru tineret nu se atinge de problemă, iar informația științifică este paralizată de tema unor referenți care dovedesc o mai mare pricepere critică decât forța constructivă” 1.

Deoarece are loc o intensificare a procesului maturizării sexuale, aceasta prezintă implicații profunde asupra modului de integrare a adolescentului, mai ales în relaționarea interpersonală intersexe, iar sentimentul de dragoste cunoaște deseori o deosebită manifestare.

Adolescentul simte mai mult o atracție (fizică și psihică) față de partenerul de sex opus și nu o dragoste matură care de obicei se instalează la adulți. Atracția (fizică și psihică) este resimțită sub forma unei tensiuni emoționale și de cunoaștere care generează conduite, atitudini și acțiuni posibile față de “subiectul atracției”.

Din cauza acestei atracți, adolescentul de multe ori nu conștientizează că în urma actului sexual care va urma în urma voinței sale, poate avea urmări care să-i afecteze viitorul ambilor parteneri implicați. Pentru a putea preîntâmpina aceste neajunsuri este suficient ca adolescenții să aibă posibilitatea să se informeze corect asupra implicațiilor ce rezultă în urma consumării actului sexual.

O informare corectă constă în a vorbi deschos în primul rând cu părinți, a putea avea acces la un consilier școlar care este specializat în tratarea acestor probleme, a fi informat prin intermediul mass-mediei corect și nu cu jumătate de măsură, a avea posibilitatea financiară de a achiziționa cărți care tratează această problemă.

Însă, nu trebuie să considerăm că masa mare de informații, și imagini despre sex pe care adolescentul le descoperă în fiecare zi sunt corecte. Multe din aceste informații nu sunt clare, iar unele sunt contrdictorii.

Principala problemă în domeniul sexualității umane apar cel mai des din cauza ignoranței, atât a celor care nu știu cât și a celor cărora nu le pasă. Motivul este că adulții se simt adesea jenați să vorbească despre sex, mai ales dacă trebuie să vorbească cu proprii lor copii.

Ca părinții, mulți adulți evită subiectul în totalitate, adesea chiar dacă au curajul să existe o discuție de la egal la egal cu copii, nu se face nimic mai mult decât să le transmită câteva idei de bază și atât.

Adesea, copii sunt mai înclinați să acorde atenție la ceea ce aud pe stradă sau la colegii lor sau la vestiar. Oricine își poate imagina câte din informațiile pe care le capătă în acest mod sunt corecte, nu fac decât să adâncească o confuzie datorată miturilor sexuale care-și fac simțită prezența chiar mai timpuriu. Cel mai adesea se ajunge ca adolescenții să nu mai dea importanță nici unui amănunt pe care îl aude, preferând să se creadă în instinct.

Din păcate, în ceea ce privește sexul prea multă încredere acordată instinctelor conduce adesea la apariția unor probleme destul de grave. Când s-a ajuns în situația aceasta, se poate face de multe ori greșeli grave – de exemplu adolescenta rămâne gravidă fără să dorească, sau se înbolnăvește de anumite boli cu transmitere sexuală, sau se resemnează cu o viață sexuală care nu-i oferă satisfacție așteptată, sau choar să ajungă să nu găsească niciodată în viață nici o satisfacție sexuală.

“Din această cauză – milioane de sarcini nedorite, milioane de părinți celibatari sau divorțați, nenumărați oameni suferind de boli cu transmitere sexuală- erau previzibile.

I.2.ADOLESCENȚA

GENEZA SOCIALĂ A ADOLESCENȚEI.

CRITERII CONJUGATE ALE DEFINIRII PERIOADEI

ADOLESCENTINE

TEORII SOCIOLOGICE ȘI ANTROPOLOGICE CU PRIVIRE

LA ADOLESCENȚĂ

A. Geneza socială a adolescenței.

Așa cum demonstrează o serie de cercetări antropologice și etnologice adolescența reprezintă o etapă de vârstă practic necunsocută în secolul al XX-lea.

Unii autori cred chiar adolescența ca atare constituie doar o noțiune socială, special “inventată” pentru a putea explica un spațiu de viață caracteristic numai societăților contemporane.

În lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei P. Ariès. Consideră că prima mențiune a adolescenței poate fi indentificată în traducerile latinești ale scrierilor vechiului Bizanț în secolul al XIII-lea, în timp ce adevăratele “rădăcini” ale perioadei adolescenței apar in secolul al XVI-lea odată cu înființarea primelor școli printre fii de nobili, în Franța. Dar până in secolul al XX-lea nu a existat noțiunea generală de adolescență în înțelesul ei contemporan, trecerea de la vârsta copilăriei la vârsta adultă având loc, în mod direct, fără nici-o perioadă de tranziție între ele.

Printre cei mai impontanți factori socilai care au contribuit la geneza adoloscenței ca etapă a vârstei distinctă se poate menționa: schimbările cu caracter economic, disoluția legăturilor tradiționale existente în cadrul familiei și modificarea relațiilor între generații, prelungirea perioadei de școlarizare a tinerilor până la vârste considerate altă dată ca aparținând maturității (18 ani pentru viitorul mincitor și 25 de ani pentru viitorul specialist), existența unor instituții specializate pentru creșterea și educația copiilor, multiplicarea sisitemelor normative în societatea contemporană, etc.

Transformările profunde ale sistemului economic, instituționalizarea învățământului profesional și universitar și despărțirea perioadei de socializare școlară de activitatea de muncă, ca atare au contribuit, în mare măsură, la apariția unei etape specifice de “moratoriu” social, de amânare a exercitării de către tânăr a rolului adultului.

Pentru A. Bakon, adolescența reprezintă rezultatul schimbărilor instituționale apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre care învățământul obligatoriu și reglementările legislative cu privire la muncă și drepturile copiilor au fost cele mai importante.

Astfel adolescența a devenit o perioadă între pubertate evidență concret biologică și vârstă specificată de lege pentru învățământul obligatoriu, încadrare în muncă și aplicarea procedurilor cu privire la infracționalitate. De asemenea s-a demonstrat că de această perioadă de vârsta au fost preocupați și cei mai reprezentativi scriitori latini: Cicero, Tacitus și Hipocrate care au încercat să definească această perioadă din viața omului. De exemplu Tacitus spune “primăvara se întărește, capătă putere” 2.

În timp ce pentru unii autori, adolescența a făcut posibila dobândirea de cătr copii a unor drepturi speciale inexistente înainte de perioada contemporană, pentru alți autori, adolescența nu înseamnă decât dezvoltarea unui nou status minorilor pentru membrii acestei categorii de vârstă, care consfințește dependența tânărului față de adult.

B. Criterii conjugate ale definirii perioadei adolescentine

Cuvântul adolescență este de origine latină și vine de la adolesco – ere care înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. La ora actuală există numeroase difiniții care vor să caracterizeze această perioadă distinctă în viața omului.

Zamfir Cătălin și Vlăsceanu Lazăr definește adolescența ca fiind: “Etapă distinctă în evoluția individului care se situează între copilărie și tinerețe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial” 3.

Nicolae Mitrofan și Iolanda Mitrofan definesc: “Etapa vieții de tranziție între vârsta copilăriei și cea adultă, ce corespunde școlarității mari și care înseamnă, la rândul ei mai multe subetape:

preadolescența de la 14 la 16/18 ani

adolescența propriu-zisă de la 16/18 ani la 20 de ani

adolescența prelungită de la 18/20 ani la 25 de ani “ 4.

În DEX. Se definește: ”Perioadă în dezvoltarea organismului uman, care

urmează pubertății și precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14-18 ani, având multiple aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltare fizică și neuropsihică pronunțată, explicabilă prin faptul că sistemul neurovegetativ și cel endocrin ajung în faza lor finală de dezvoltare.” 5.

După cum se obesrvă toate definesc adolescența ca fiind o stare de trecere de

la stadiul de copil la stadiul de adult. Însă în definirea acesteia în mod cât mai clar ,

trebuie să ținem seama de trei criterii biologic, psihologic și social.

Din punct de vedere biologic, adolescența este echivalentă cu pubertatea, adică dobândirea capacității de reproducermbrii acestei categorii de vârstă, care consfințește dependența tânărului față de adult.

B. Criterii conjugate ale definirii perioadei adolescentine

Cuvântul adolescență este de origine latină și vine de la adolesco – ere care înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. La ora actuală există numeroase difiniții care vor să caracterizeze această perioadă distinctă în viața omului.

Zamfir Cătălin și Vlăsceanu Lazăr definește adolescența ca fiind: “Etapă distinctă în evoluția individului care se situează între copilărie și tinerețe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial” 3.

Nicolae Mitrofan și Iolanda Mitrofan definesc: “Etapa vieții de tranziție între vârsta copilăriei și cea adultă, ce corespunde școlarității mari și care înseamnă, la rândul ei mai multe subetape:

preadolescența de la 14 la 16/18 ani

adolescența propriu-zisă de la 16/18 ani la 20 de ani

adolescența prelungită de la 18/20 ani la 25 de ani “ 4.

În DEX. Se definește: ”Perioadă în dezvoltarea organismului uman, care

urmează pubertății și precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14-18 ani, având multiple aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltare fizică și neuropsihică pronunțată, explicabilă prin faptul că sistemul neurovegetativ și cel endocrin ajung în faza lor finală de dezvoltare.” 5.

După cum se obesrvă toate definesc adolescența ca fiind o stare de trecere de

la stadiul de copil la stadiul de adult. Însă în definirea acesteia în mod cât mai clar ,

trebuie să ținem seama de trei criterii biologic, psihologic și social.

Din punct de vedere biologic, adolescența este echivalentă cu pubertatea, adică dobândirea capacității de reproducere sexuală. Definirea adolescenței prin intermediul pubertății nu reușește, însă, să evidențieze, în mod complet și exact, caracterele fundamentale ale acestei perioade de vârstă, întrucât ia ca bază un singuir criteriu, care indică debutul biologic al adolescenței și nici diferențe existente între băieți și fete în ceea ce privește procesul de maturizare sexuală.

Din punct de vedere psihologic, adolescența semnifică o perioadă de viață caracterizată de o serie de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv și comportamental, printre care:

Dezvoltarea unor raporturi mai mature cu prietenii de ambele sexe.

Dobândirea și conștientizarea indentității sexuale cu caracter feminin sau masculin.

Realizarea unei independențe emoționale fața de adulți.

Pregătirea pentru dobândirea rolurilor sociale ale adultului (opțiunea pentru profesie, prepararea pentru întemeierea unei familii proprii etc.)

Încercarea de asimilare a unui comportament social responsabil conștient de exigențele normalității

Dobândirea unui set de valori și a uni sistem etic propriu, care acționează ca o formă de “ideologie ce ghidează conduita”.

c) Din punct de vedere sociologic, adolescența reprezintă o perioadă de tranziție de

la o stare dependentă în întregime de adult, la o stare de independență relativă

marcată de începutul maturității.

L. C. Jense definește perioada adolescenței ca “o diviziune inernațională a aspectelor psihologice, psihiatrice, sociologice și educaționale care caracterizează cel de-al doilea deceniu al vieții”.

O asemenea definiție “cronologică” adaugă el, face posibilă cooperarea între diferitele discipline care se ocupă cu studiul adolescenților.

Pentru studiul acestei perioade de viață a omului un interes deosebit la avut: E. H. Erikson, J. Piaget, G. Stanley Hall, Hemult Schelsky.

E.H. Erikson, 1959, acesta merge pe linia amendamentelor aduse freudismului și dezvoltă etapizarea lui Freud și deasemenea o complectează. Erikson este preocupat de relevarea importanței factorilor socio-cultural în edificarea personalității. În cadrul studiilor sale, afirmă că există opt etape a dezvoltării ontogenetice a omului. Pentru adolescență Erikson a insistat pe stadiul cinci în cadrul dezvoltării ontogenetice.

În această etapă – adolescența (identitate – confuzie de rol ) – corespunde cu adolescența, adică cu acea vârstă frenetică dar destul de tulbure, când la capătul tuturor factorilor bio-psihologici pe care le traversează tânărul, acesta vrea să știe cine a devenit. Așa se explică de ce în acest stadiu, criza de identitate și confuziile de rol îl frisoneasă atât de frecvent.

J. Piaget, este autorul unei stadiarizări cognitive, care a fost elaborat, în urma unei decantări succesive pe parcursul mai multor lucrări, începând cu anul 1930 Piaget a expus sintetic versiunea definitivă a stadializării. Pe adolescent Piaget la încadrat în stadiul operațiilor formale ( 11/12 ani – 16/17 ani care cuprinde

stadiul operațiilor formale ( 11/12 ani – 14 ani )

substadiul structurilor operatorii formale ( 14 – 16/17 ani)

Definitoriu pentru această secvență a dezvoltării este apariția gândirii sistematice în plan abstract și ipotetic.

G. Stanley Hall, în anul 1904 lansează pentru prima dată opinia caracterului de criză a acestei vârste, caracteristică ce e împărtășită de majoritatea specialiștilor domeniului. Concret este o etapă de “furtună și stres” care după opinia numitului psiholog american, semnifică o perpetuă oscilație între extreme, între exuberanță și apatie cruzime și sensibilitate, hărnicie și lene.

Din acest motiv, etapa a căpătat denumiri diferite:

criză juvenilă

criză de originalitate

vârstă dificilă

vârsta ingrată

vârsta dramei

vârsta marilor idealuri

vârsta de aur

vârsta integrării sociale

Oricum perioada cea mai grea este cuprinsă în 14 – 16 ani. Criza apare întrucât persoana nu reușește ca pe baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult. Adolescentul este asemenea lui Ianus ( personajul cu două fețe ) întrucât oscilează permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează preponderent spre lumea adultă.

Fără îndoială putem aprecia că această vârstă constituie o etapă incendiară, la capătul cărei apare o nouă calitate, personalitatea umană. Nu lipsită de interes sunt și opinile ce consideră că, pe viitor, adolescența va avea o configurație și mai dramatică, odată cu sporirea tensiunii existente.

Datorită ritmului alert de dezvoltare a societății contemporane asistăm la o dilatare a acestei vârste, în cele două extreme mai precis, ea coboară până la 10 ani și urcă până la 24 – 25 de ani.

Există câteva dominante ce conferă specificitatea acestei etape:

aspirația individului față de independență

interiorizarea activității mentale ( risipită până atunci întrt-o multitudine de acte)

individualizarea, ce se structurează odată cu desăvârșirea particularitățiilor de sex și a impactului provocat de influența mediului.

În perioada adolescenței, individul devine conștient că reprezintă un element al societății, cu anumite răspunderi pentru viabilitatea și progresul ei, iar ca o consecință a aceatui fapt se dezvoltă idealul de viață.

Din acest punct de vedere este bine cunoscut faptul că: “adolescentul tinde să dobândească un fel de autonomie în cadrul vieții sale de familie, al educației primite, a autonomiei comportamentului, care-i va permite să-și ia responsabilități personale, să se conducă pe sine însuși, fără a recurge mereu la tutelă sau părerea adulților ” 6.

Idealul este, un izvor de fericire personală sau socială, atingerea lui având consecințe favorabile nu numai asupra individului, ci și asupra celorlanți membrii ai colectivului în care trăiesc. Sunt puțini adolescenți care încă nu au un ideal de viață.

Motivele alegerii idealului sunt numeroase, dar în general pot fi reduse la trei.

motivele externe

motive social-morale

aptitudini sau capacități

1. Motivele externe, unii adolescenți aleg ca ideal un om cu însușiri negative, care însă prin felul lui de comportare i-a impresionat profund. Unii au o admirație absolută față de anumiți colegi mai mari, care dau dovadă de multă independență față de părinți și școală. Aceștia nu numai că sunt admirați dar sunt și imitați în acțiunile reprobabile pe care le săvârșesc.

2. Motive social-morale, adolescentul își crează în imaginația sa un erou

demn de urmat, o personalitate deosebită caracterizată prin anumite însușiri morale.

3. Aptitudini sau capacități, printre calitățile cerute de adolescent eroului model sunt și diferite aptitudini, ca de exemplu: aptitudini pentru muzică, desen, sport, matematică, tehnică etc. Persoanele care dispun de asemenea capacități, sunt foarte des luate ca model, dar tot așa de apreciată este și cultura generală.

Una din cele mai controversate aspecte ale adolescenței este sexualitatea.

Multă vreme această problemă a fost trecută sub tăcere sau tratată cu ipocrizie spre a nu contraveni anumitor “ principii etice ” care l-ar fi pus în situații neplăcute pe adult.

Preocuparea referitoare la viața sexuală este considerată ca ceva nedemn și rușinos, tânărul fiind lăsat să se descurce singur în acest labirint ferecat fără o îndrumare din partea familiei, a școlii sau a altor factori răspunzători de educația lui.

L.Friedland scoate în evidență importanța vieții sexuale și se ridică hotărât împotriva ipocriziei cu care a fost tratată această problemă, el spune “relațiile dintre bărbat și femeie ascund și în zilele noastre ceva nehotărât, nerezolvat”. Oricum denumește această pornire care împinge ambele sexe unul către altul: iubire, afecțiune erotică, sexualitate, poftă trupească – ea este o forță remarcabilă, care ne subjugă și orice ar spune ipocriții ea rămâne poate și în zilele noastre unul dintre motivele cele mai determinante ale activității omenești.

Dar trebuie ținut seama și de faptul că viața sexuală a adolescentului, depinde de nivelul de maturizare biologică și socială a individului, precumpănitor fiind aspectul social.

Se consideră că maturitatea fizică și psihică deplină din punct de vedre biologic, este realizată la 18–20 de ani la fete și 20–22 de ani la băieți, dar pot exista cazuri în care deși există o bună dezvoltare fizică și fiziologică, nu există totodată și o suficientă dezvoltare psihologică și psihosocială.

În cadrul unei cercetări comparative internaționale, cuprinzând 15 țări europene – Austria, Bulgaria, Danemarca, Franța, Finlanda, Islanda, Iugoslavia ( fosta ), Norvegia, Germania, Polonia, Regatul Unit ( Anglia, Irlanda, Scoția ) Suedia, Belgia și Olanda.

Au fost evidențiate o serie de aspecte legate de comportamentul sexual al tinerilor, ăn ceea ce privește media vârstei primului act sexual și a primei expereiențe sexuale.

În Franța 17,9 ani pentru bărbați în 1972, 20,2 ani pentru femei.

Norvegia 18,3 ani pentru femei în 1973.

Finlanda 17,8 ani pentru bărbați și 18,4 ani pentru femei în 1979.

Vârsta medie de inițiere sexuală a scăzut, în general datorită procesului de dezvoltare accelerată cât și schimbărilor de moravuri și atitudini. Vârsta la care are loc inițierea sexuală și primul act sexual se diferențiază în funcție de o serie de caracteristici economice, sociale și culturale.

fetele se inițiază mai târziu decât băieții

tinerii care urmează unciclu mai lung și care nu au un nivel de instrucție mai ridicat se inițiază mai târziu

tinerii care locuiesc ăn mediul rural și mici comunități urbane se inițiază mai târziu decât cei care locuiesc ăn marile orașe

tinerii aflați sub influența unor practici religioase rigide se inițiază mai târziu

tinerii care provin din familii armonioase se inițiază mai târziu decât cei care provin din familii dezorganizate.

C.TEORII SOCIOLOGICE ȘI ANTROPOLOGICE CU PRIVIRE LA ADOLESCENȚĂ

a) Teoria “anxietății socializate” – A. Davies.

Înbinând perspectiva sociologică sau cea psihologică, Allison Davies în 1944 aconsiderat că procesul de dezvoltare și socializare a adolescentului apare modelatîn întregime de valorile, normele și atitudinile culturale ale societății de care aparține.

Adolescenții, sublinia el, sunt motivați,la fel ca și membrii altor grupuri de vârstă, de contactul social și normativ al colectivității, exercitând prin intermediul sancțiunilor, pedepselor și amenințărilor. O asemenea motivație “ social ” impusă, este denumită “anxietatea socializată”. Un rol important în socializarea adolescenților îl reprezintă valorile clasei sociale din care face parte. În timp ce valorile clasei mijlocii urmează prestigiul, succesul, dobândirea unui status ridicat și respectarea moralității convenționale. Valorile clasei de jos se referă la realizarea câștigurilor immediate, cum sunt plăcerile sexuale și recreative.

Deoarece nu urmăresc obiective pe termen lung, tinerii aparținând acestei clase nu resimt “anxietatea socializată” atât de mare cum o simt aceia care fac parte din clasa mijlocie și care îi obligă să se supună pasiunilor exercitate de valorile clasei lor.

Teoria “sarcinilor de dezvoltare” – R. Havighurst. Teoria lui Davies a fost

comlectată de teoria “sarcinilor de dezvoltare” elaborată de R. Havighurst.

Conform acestei teorii cu caracter mixt, psihologic și sociologic. Procesul de dezvoltare adolescentină presupune stabilirea unui echilibru relativ între tendințele individuale ale adolescentului și exigențele sociale.

Societatea adolescentină și “subcultura” tineretului – J. Coleman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii sociologice asupra adolescenței este așa numita teorie a “subculturii tineretului elaborată de J. Coleman.

Noțiunea de subcultură a tineretului se referă la setul de norme și valori care caracterizeză fundamental stilul de viață al tinerilor și care conturează principalele repere ale societății adolescentine.

Ambivalența atitudinală adolescentină

Noțiunea de cultură a tineretului a fost reluată de către Parsons. Cu privire la procesul de socializare a adolescentului constând în internalizarea unui set de valor proprii, care permit realizarea unor scopuri pozitiv orientate.

Teoria “continuității dezvoltării”

Din perspectiva antropologică, cea mai cunoscută teorie asupra adolescenței aparține lui Ruth Benedict. Această teorie pune în relație, dezvoltarea individuală cu modelele culturale ale societății.

Dezvoltarea individuală, sublinează Benedict, presupune un proces gradual de la etapa copilăriei la etapa vieții adulte. În condițiile în care acest proces este afectat de discontinuități procesul de dezvoltare este prejudiciat. În ttimp ce în culturile de tip tribal există o continuitate gradată de la poziția de copil la a cea de adult, în societățiile de tip occidental, cum este cea americană, schimbarea de la un mod de referință (lumea copilăriei) la altul (lumea adultă), consființită de o serie de reglementări legislative, crează multiple discontinuități care la rândul lor generează probleme și dificultăți.

Un exemplu de asemenea discontinuități îl reprezintă problema sexualității. În societatea americană tinerilor li se ascund informațiile cu privire la sexualitate cum sunt acelea care privesc relațiile între parteneri de sex opus, perversiunile sexuale, nașterea sau alăptarea.

În Samoa din Africa de Nord, din potrivă, tinerii au ocazia deschisă de a afla despre aspectele sexuale de la cea mai fragedă vârstă. Deacea în Samoa, dezvoltarea adolescenților este continuă subgraduală, fără intreruperi, interferențe sau restricții. În America însă aceste probleme sunt învțluite în mister până în perioada adolescenței, atunci când sunt despărțite în mod brusc și neașteptat. Cea ce a fost inhibat în cursul copilăriei, devine brusc încurajat în timpul adolescenței.

Consecințele negative generate de aceaastă discontinuitate constituie cauza principală a stresului resimțit de majoritatea adolescenților americani.

Capitolul II

1. Conceptul de educație

Elisabeta Stănciulescu spune că:

“Educația nu mai este definită în termenii unor transformări individuale, ci în termeni acționali”. 6

Durkheim, definește:

“Eucația este acțiunea exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială. Ea are ca obiect să provoace și să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale pe care le reclamă de la el. Atât societatea politică în ansamblul ei cât și mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”. 7

Procesul educativ este definit ca un proces bidimensional, el presupune individualizare, dezvoltare a personalității într-un spațiu al posibilitățiilor individuale (incluzând aici și premisele naturale), pe o traiectorie relativ independentă de condițiile sociale și diferite de alți membrii ai grupului.

Durkheim, distinge două tipuri de educație: una conștientă și una spontană. Criteriul principal al acestei distincții vizează mai ales nivelul de conștientizare și organizare: acțiunea exercitată de generațiile adulte asupra celor tineri poate fi conștientă, metodică. În practica reală, ea se exercită, însă, de multe ori spontan, dincolo de orice anticipare.

Educația reprezintă defapt pentru oricare membrii unei colectivități, ca o inpunere exterioară și constrângătoare. Acest proces are ca finalitate atât socializarea, cât și individualizarea, atât identificarea, cât și diferențierea subiectului și presupune interacțiunea, cunoașterea, comunicarea.

6.Stănciulescu, Elisabeta “Teorii sociologice ale educației, editura Polirom, Iași, 1986 pagina 29.”

7.Durkheim, apud, Stănciulescu, Elisabeta – op. citată, pag. 29 –

Educația îndeplinește după părerea lui Elisabeta Stănciulescu mai multe funcții, cum ar fi:

funcția socială

educația reprezintă o creație, deci are o funcție care generează creativitatea

educația marchează individualizarea

Educația este o funcție socială.

Personalitatea umană se dezvoltă în mod necesar în continuarea unor premise pe care natura le fixează în cadrul genetic al individului:

“Educația are rolul de a orienta și stimula evoluția potențelor genetice, permițând realizarea naturii umane. Aceasta nu justifică, însă, afirmația că educația răspunde exclusiv sau în primul rând unor nevoi naturale ale ființei umane și că are ca scop realizarea în fiecare individ a unei naturi umane universale.” 8

Nu natura (caracteristică genetică) ci societatea determină în esență, dezvoltarea personalității. Educația este o funcție predominant socială, ea socializează adică transformă un individ biologic asociat într-un membru al unei colectivități.

Analiza istorică probează că diviziunea socială a muncii este generatoare de structuri sociale particulare și că fiecărui tip de structură socială îi corespunde un tip (mediu, normal, genetic) de personalitate care face posibil consensul social, aceasta din urmă reprezentând condiția indispensabilă a existenței oricărei societăți.

“Omul pe care trebuie să-l realizeze educația în noi nu este omul așa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea așa cum îi cere structura sa interioară”. 9

Educația este o creație.

Educația construiește în individ o serie de structuri subiective, calitativ diferite de cele genetice. Esența acestor structuri o continuă discontinuitatea lor în raport cu predispozițiile native și faptul că reprezintă forma interiorizată a constrângerilor exterioare exercitate asupra individului în cursul experienței sale sociale:

“Dacă privim faptele așa cum sunt ele și așa cum au fost întotdeauna, este evident că educația constă într-un efort continuu orientat către a impune copilului modul de a vedea, de a simți și de a acționa la care el n- ar fi ajuns în mod spontan. Din primele zile de viață, noi îl constrângem să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, îl constrângem la curățenie, la calm și obiedență; mai târziu îl constrângem să țină cont de celălalt, să respecte uzuanțele, conveniențele, îl constrângem să muncească etc. Dacă, în timp constrângerea încetează să mai fie resimțită, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naștere treptat unor obișnuințe.” 10

În concluzie se poate spune că educația manifestă o forță creatoare și consecințele sale echivalând cu o a doua naștere.

Noul pe care educația îl crează un individ constă într-un ansamblu de comportamente normale pentru membrii unei colectivități date, în consens cu cele ale celorlanți, repetabile, relativ stabile și previzibile, respectiv într-un sistem de idei, sentimente și obișnuințe care exprimă în noi nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile din care facem parte, ca credințele religioase, tradițiile naționale și profesionale, opiniile colective de tot felul.

Acestea, “de fapt formează ființa socială, iar scopul educației să constituie în fiecare din noi această ființă” (Durkheim).

Evoluția societății de la formele simple la cele mai complexe a fost însoțită de o raționalizare treptată a moralei: morala modernă este pur rațională.

Axioma ei fundamentală poate fi formulată în termenii următori: “persoana umană este sfântă prin excelență, ea are dreptul la respectul pe care credinciosul îl rezervă în orice religie, Dumnezeului său” (Durkheim).

Principalele componente ale moralei moderne sunt:

1. Spiritul de disciplină, definită prin atitudine și respect fațță de autoritatea normei

2. Atașamentul față de grup, care presupune comportament altruis.

Autonomia voinței.

c) Educația ca individualizare.

Așa cum a observat și Kant, autonomia voinței este principiul însuși al moralității adică nu există conduită morală în condițiile unei determinări exterioare absolute.

Alături de ființa socială, există în fiecare individ o ființă individuală, construită din stări psihice care nu se referă decât la noi și la experimente ale vieții personale.

Raportul dintre ființa socială și ființa individuală este dependentă de gradul de integrare a societății.

Astfel societățiile primitive, caracterizate prin omogenitate și solidaritate mecanică, sun atât de puternic intregrate, încât eu-l individual, foarte puțin conturat, permite subordonarea cvasi-absolută a individului față de colectivitate, cum ar fi de exemplu sacrificiul personal (sinuciderea altruistă) apare ca un act firesc.

La polul opus se află un grad scăzut de integrare a societății, frecventă în lumea modernă, caracterizată prin eterogenitate și solidaritate organică, aceasta reprezintă un obstacol în calea creeri ființei sociale și poate genera egoism. Individul, voind societatea se vrea pe el însuși.

PRINCIPALELE INSTANȚE EDUCATIVE-DIMINUAREA ROLULUI FAMILIEI ȘI CREȘTEREA ROLULUI ȘCOLII ÎN CREAREA FIINȚEI SOCIALE.

Crearea ființei sociale este rezultat al acțiunii exercitate de generația adultă asupra generației tinere. Educatorii se deosebesc de educați prin faptul că sunt cunoscători și purtători ai sistemului de valori- norme – reguli specifice colectivității în cauză iar în această calitate aceste valori le pot transmite.

Pentru societățiile simple, soluția problemei vine din similitudinea colectivitățiilor. Părinții sunt principalii arhitecți ai ființei sociale al copilului. Relațiile domestice sunt, într-o familie de acest tip, impersonale supuse unei veritabile discipline, a cărei surse se află în autoritatea absolută a tatălui.

Evoluția societății se produce simultan în două direcții complementare: pe de o parte, numărul indivizilor și colectivitățiilor crește, în timp ce pe de altă parte, vechiile grupuri se sparg prin diferențierea și specializarea unor subunități se autonomizează.

Familia urmează același drum, în modul că marea familie se restrânge la grupul mic al părințiilor și copiilor. O educație care trebuie să împletească cele două dimensiuni:

1) dimensiunea particulară, permițând interiorizarea conștiinței colective ce caracterizează un grup oarecare (familie, etnie, grup profesional, clasă socială)

2) dimensiune generală, asigurând interiorizarea reprezentărilor, valorilor, normelor etc. comune tuturor membrilor unor comunități.

Noul tip de educație, nu mai este de competența exclusivă a familiei, deoarece aceasta nu mai constituie tipul generic de grup social, modelul societății.

Educația domestică este o educație specială, ea modelează ființa socială așa cum e în structura familiei. Evident, o astfel de educație este insuficientă deoarece partinealismul și afectivitatea definesc acum raporturile familiale. Educația familială nu poate dezvolta nici altruismul (atașamentul la scopuri colective). Familia se poate transforma în piedică în calea dezvoltării autonomiei voinței, întrucât limitarea experienței la viața domestică conduce la aservirea conștiinței individuale față de un grup particular.

Este necesar lărgirea universului copilului, înlocuirea raporturilor familiale personalizate, încărcate de afectivitate în care autoritatea este slabă, iar regularitatea se manifestă conjuctural, cu raporturile școlare impersonale și neutre, supuse regulii aplicate consecvent și în care autoritatea educatorului, se poate impune.

Școala este singura instituție capabilă să educe spiritul de disciplină, atașamentul la scopurile colective și autonomia voinței care formează conținutul moralei raționaliste avută de structura societății moderne.

Capitolul III

2. Educația sexuală

“Subcomponentă a educației pentru viața de familie, având ca obiect informarea și formarea tineriilor, pe baze riguros științifice și cu o metodologie adecvată particularitățiilor de vârstă, în legătură cu problematica sexualității umane”. 11

Educația sexuală este realizată de mai mulți factori: părinți, cadre medicale, profesori ce predau discipline biologice, profesori – diriginți și nu în ultimul rând consultanți. Uneori, chiar cei cărora le revin sarcini pe lini educației sexuale consideră problematica vieții sexuale fiind incomunicabilă și indescriptibilă.

Este cunoscut faptul că pe măsură ce cresc și se dezvoltă copii, luând cunoștință de diversele aspecte ale sexualității, manifestă, în mod firesc curiozitatea și nevoia intensă de cunoaștere în raport cu aceste cunoștințe. În condițiile în care cei din jur (în special părinții) interzic cu desăvârșire orice discuție sau comentariu pe marginea unor probleme sexuale, tinerii încearcă să se informeze pe alte căi, fie apelând la surse oficiale cum ar fi publicațiile, fie apelând la alte persoane care, deseori nefiind avizate pot să le furnizeze informații deformate în legătură cu viața și comportamentul sexual.

Desigur educația sexuală nu se rezumă în mod exclusiv la cunoașterea doar a aspectului biologic al sexualității, deoarece a trata problemele vieții sexuale izolat de problematica relaționării interpersonale, înseamnă a reduce excesiv umanul la biologic și instinctual.

Tinerii trebuie să învețe să iubească cu adevărat, sincer, deschis, deoarece prin iubire se cunosc mai bine și mai profund și, totodată devin mai deschiși spre uman și spre umanitate. Ei trebuie să fie convinși că raporturile sexuale întâmplătoare pot duce la o serie de consecințe practic irecuperabile.

Familiarizarea treptată, avizată, corectă cu realitățiile domeniului, capcanele ignoranței misterioase, îl ajută să se dezvolte sigur pe sine și echilibrat.

Educația are sarcina primordială să modeleze activitatea vitală a copiilor, direcționând-o spre un anumit scop în mod planificat și conștient. Copilul se dezvoltă în confruntare activă cu mediul înconjurător ca urmare a acestei confruntări, sarcina educației constă tocmai în dirijarea acestei confruntări.

Kastyuk schițează aceste cerințe, arătând că rolul educației este să dirijeze relațiile personalitățiicu mediul înconjurător și să formeze convingeri adevărate, concepția despre lume, principii de comportare, deprinderi și trăsături de voință și de caracter.

În numeroase situații întâmplarea este aceea care continuă să determine evoluția dezvoltării sexuale.

Prin noțiunea de educație sexuală înțelegem procesul de “înrâurire” a generației adolescente pentru a o pregăti în vederea întâlnirii cu sexul opus în așa fel, încât această întâlnire să răspundă atât interesului individului, cât și societății.

În educația sexuală se pot deosebi două laturi distincte: instrucția, educația sexuală. Însă trebuie să facem distincție clară între instrucție și educație sexuală.

Instrucția sexuală – își propune să înzestreze generația adolescentă cu cunoștințele referitoare la particularitățiile sexelor. Instrucția sexuală include însă și acele informații care privesc evoluția raporturilor dintre parteneri.

Educația sexuală – în sens mai restrâns înseamnă influențarea personalității în așa fel, încât punctele de vedere, motivele și trăsături de caracter individuale să concorde cu normele vieții sociale. Expresia informare este deficitară, deoarece pedagogia sexuală mai veche înțelegea prin ea numai mijlocirea cunoștințelor de anatomie și de igienă.

Deosebim în detaliu următoarele noțiuni:

Educația sexuală: (în sens larg): Procesul instruirii și educării generației adolescentine în vederea pregătirii contactului cu sexul opus, proces înțeles ca o mijlocire de cunoștințe, de însușire a modurilor de comportare și de transmitere de convingeri.

Educația sexuală: (în sens restrâns): influențarea personalității adolescentului în vederea formării atitudinilor și convingerilor privind comportarea față de sexul opus și față de propria sexualitate.

Instruirea sexuală: (în sens restrâns) transmiterea de informații, cunoașterea propiului corp și a funcțiilor sale genitale, precum și a raporturilor dintre sexe.

Disciplina care prelucrează în mod științific aceste probleme este pedagogia sexuală.

“Ea este acea ramură a științei pedagocice, care se ocupă cu obiectivele, metodele, mijloacele și formele educației sexuale a generației adolescente.” 12

Sursele informării privind educația sexuală

Printre acestea se numără familia, școala, medicul și mass-media.

Mama poartă sarcina principală a informației, dar unei mame îi vine mai ușor să dea lămurire fiicei sale decât fiului. Deaceea băieții apelează la prieteni sau la cărți, căci toți sunt mai puțin dispuși să dea informații copiilor lor.

S-a făcut o constatare că informațiile sun furnizate totuși prea târziu copiilor, la vârsta de șase ani, vârsta întrebărilor abia 20% din copii sunt informați în legătură cu modul de concepere a lor, în timp ce numai 26% primesc informare referitor la igiena intimă. În cazul în care informarea nu s-a produs concomitent dezvoltarea, atunci trebuie să avem în vedere că această problemă îi vor preocupa pe adolescenți până când vor considera că sunt informați exact.

Pe lângă familie, școală un rol destul de mare în privința educației sexuale sunt grupul de prieteni, prieteni de cele mai diferite nuanțe, de la prietenul de pe stradă la cel de școală. În acest caz prietenul reprezintă “coeducatorul discret”.

Prin noțiunea de coeducator discret se înțelege toate acele influențe care acționează necontrolat asupra adolescentului și care de foarte multe ori vin în contradicție cu țelurile și intențiile educatorului oficial.

La o analiză a procesului de informare în școală, am putut constata că în cele mai multe cazuri nu sunt valorificate posibilitățiile oferite de școală în tratarea acestei materii.

Experiența ne-a demonstrat că o tratare pedagocică corespunzătoare a acestei tematici are efecte pozitive în cazul când informațiile scot în relief tocmai cea ce prezintă importanță personală pentru adolescent.

În situația în care numeroși profesori nu reușesc să realizeze acest lucru, înseamnă că există anumiți factori care frânează procesul. Aceștia sunt:

marea ezitare manifestată de pedagogie față de problemele sexual-pedagogice

insuficiența în înțelegere pedagogică și metodică a problemelor legate de educația sexuală

insuficiența în pregătire a profesorilor pentru îndeplinirea acestei sarcini

Încă din anul 1900 s-a format la Hamburg o asociație cu scopul de a lămuri problemele educației sexuale. Această asociație era compusă din profesori și avea ca program educarea sexuală a băieților și a fetelor, în școală, asupra diverselor probleme care priveau viața și igiena sexuală. Sub influența moralei anacronice a vremii, autoritășile au interzis cursul la școliile de fete, admițândul numai în școliile de băieți, în clase mari.

În numeroase țări s-au creat servicii specializate destinate reeducării sensibilității și caracterului cum ar fi țări Elveția, Olanda, Belgia, Austria, iar clinici psihologice în Anglia și SUA. În Franța, centrul psihopedagogic întemeiat în 1954 pe lângă “liceul Claude Bernarde” din Paris care se ocupa cu rezolvarea terapeutică a problemelor referitoare la timiditate, inhibiție, emotivitate, ticuri, anxietate, nervozitate, delicvență infantilă, inadaptare școlară și anomalii în comportarea sexuală a copiilor.

De multe ori se pune întrebarea cine trebuie să facă această educație. Mulți susțin că familia și școala ar trebui să se implice mai mult în această problemă. Fiecare dintre acestea își au sarcina și partea lor de contribuție la rezolvarea acestor probleme. Familia are mult de învățat de la școală întrucât aceasta are posibilități mai largi de informare, dar nici școala nu se poate dispensa de ajutorul familiei mai ales pe latura cunoașterii trăsăturilor de personalitate a adolescențiilor a modului de comportare acasă sau în relațiile din afara școlii, în cercurile pe care le frecventează, precum și în influențarea directă pe care le poate exercita.

Pentru a se vedea în ce măsură este acceptată de opinia publică educația sexuală, revista “L'éducation nationale” numărul 26 din 7 octombrie 1965 a publicat următorul sondaj:

Dacă s-ar introduce în școală cursul de eeducație sexuală ați aproba această măsură?

Răspunsurile:

DA – 33%

DA cu condiții – 24%

N-au răspuns – 12%

Comentariul

DA – e o măsură de informație (e prea multă ignoranță în această problemă care trebuie tratată științific 19%)

e o măsură de prevenire (a evita eșecurile, bolile și este cunoscut faptul că e mai ușor să previi decât să vindeci 6%)

pentru că părinții au dificultăți în rezolvarea unor asemenea sarcini 2%

DA, cu condiții- se impune prudență deoarece problema e delicată 8%

trebuie să se țină cont de vârsta copilului 6%

educatorii trebuie să prezinte garanție din punct de vedere moral 5%

alte motive care nu s-au specificat 1%

NU- e rolul părințiilor și nu al profesorilor 8%

e inutil, copii știu destule în această privință 7%

subiect prea delicat pentru a fi tratat în școală 4%

remediul e mai rău decât răul 3%

alte motive 4%

În concluzie atât școala cât și familia ar trebui să se implice mai mult în explicarea tânărului acestei probleme.

Familia ca factor în educația adolescentului

Există numeroase definiții care explică noțiunea de familie, acestea sunt privite din puncte de vedere diferite cum ar fi din punct de vedere psihologic, sociologic, pedagogic etc. Dar în concluzia tuturor definițiilor este aceea că reprezintă un grup social (celula cea mai mică), o instituție care este mai mult ca alte instituții implicate în socializarea copilului.

Conform definiției lui Adrian Neculau, familia este:

“Subsistemul unei anumite formațiuni social-istorice determinate, cu structură și funcționalitate proprie; celula de bază a societății care unește pe soți și descendenții acestora; microgrup social constituit prin căsătorie, cuprinzând persoane înrudite prin uniune, sânge sau adoptare, cu structură specifică, viață comună, gospodărie comună și relații interpersonale de ordin natural biologic, spiritual-psihologic, moral și juridic”. 13

După Bătrânu Emilia, familia reprezintă:

“Familia este o entitate socială de-sine-stătătoare, cu toate că se subordonează intereselor individuale și scopurilor sociale. Ea este universală și există pentru a permite omului să-și realizeze propria sa natură, pentru a permite umanității să se perfecteze” 14

Familia este micro-mediul social în care începe socializarea individului, este principala sursă care oferă omului cele mai generale modele de comportament social. Umanizarea noilor veniți este opera familiei, care le oferă cadrul celor mai variate relații interumane. Prin modelele pe care le pune la dispoziție, familia este o adevărată școală de formare a personalității.

Structura și relațiile familiale.

Structura familiei este dată de membrii și componenții ei.

După numărul generațiilor pe care le cuprind se disting:

Familia trdițională largă sau extinsă, de tip patriarhal, pe cale de dispariție

Familia simplă, conjugală sau nucleară care astăzi tinde spre generalizare rapidă

1.Familia tradițională cuprinde trei sau chiar patru generații (bunici, părinți-copii sau străbunici-bunici-părinți-copii), sub conducerea unui șef (bărbatul cel mai în vârstă din familie) sau al consiliului de familie.

2.Familia nucleară este structurată din două generații (părinți-copii). În cadrul ei conducerea revine soțului sau soției, de cele mai multe ori, în condițiile societății contemporane, amândurora.

În aceste structuri ale familiei legătura este biologică, specifică continuității dintrre ascendenți (bunici-părinți) și descendenți (copii-nepoți).

Pe lângă aceste categorii de membrii ai familiei nucleare sau extinse poate trăi un grup de rude -persoane legate de membrii familiei- prin consanguinitate sau prin alianță –unchi, mătuși, veri, sau nepoți de diferite grade de înrudire-

Grupul familial reprezintă un cadru specific de “întâlnire” a generațiilor precum și de confruntare a lor.

“Existența a două (sau trei) generații în grupul familial este de natură să genereze ceea ce numim conflictul între generații, care este o stare de confruntare între conduitele și mentalitățile generațiilor de părinți și copii” 15

O explicație sugestivă a substraturilor și a manifestărăă conflictelor dintre generații în grupul familial o dă pedagogul român Costin Ștefănescu, care interpretează generațiile de părinți și copii din grupul familial în două ipostaze:

foști copii- actuali copii

actuali părinți- viitori părinți

În ipostaza “foști copii- actuali copii” se confruntă etapa copilăriei părințiilor (de ieri) cu etapa copilăriei copiilor (de azi). Iar în ipostaza “actuali părinți- viitori părinți” se confruntă etapa de azi (de actuali părinți) cu etapa viitoare (de viitori părinți și a actualilor copii).

Confruntăriile se compensează în două categorii de replici- copii de azi reproșează părinților că au uitat că au fost copii (adolescenți), iar părinții de azi le reproșează copiilor că nu știu ce îi așteaptă când vor fi, la rândul lor părinți.

În realitate, confruntările dintre generațiile cuprinse în grupul familial, constituie elemente generatoare de dezvoltare a societății prin pregătirea noilor generații pentru viața socială, prin impunerea de către acestea a unor noi idealuri de viață și a unor noi norme de reglementare socială a vieții familiale.

Unitatea familiei este generartă de relațiile familiale care îi leagă pe membrii grupului familial.

Relațiile familiale sunt natural-biologice, spiritual-psihologice morale și juridice.

Relațiile natural-biologice, sunt generate de atracția firească către sexul opus, de necesitățile biologice și de tendința naturală de menținere și de perpetuare a speciei umane. Alături de acele relații care îi unesc pe părinți, în această categorie se include și relațiile de consangvinitate, ce leagă strâns pe părinți și copii.

Relațiile spiritual-psihologice, se întemeiază pe componenta afectivă a vieții de familie. Ele sunt exprimate în dragostea conjugală (dintre părinți), dragostea maternă și paternă (a mamei și respectiv a tatălui pentru copii), dragostea filială (a copiilor față de părinți) și dragostea frățească (dintre frați și surorile proveniți din aceeași părinți).

Relații morale în cadrul familiei, se exprimă în atitudini și conduite cum sunt: respectul reciproc dintre părinți, părinți și copii, demnitatea, onoarea părintească și familială, datoria reciprocă dintre membrii familiei, solidaritatea lor, datoria comună a soțiilor față de societate etc.

Relațiile juridice, vizează în primul rând responsabilitatea părintească (datoria părinților față de societate, legate de răspunderile, calitățiile și sarcinile ce le incubă calitatea de părinte) și obligativitatea ocrotirii părintești (datoria de a asigura condițiile materiale și psihosociale necesară creșterii și dezvoltării copiilor) lor adăugându-li-se implicațiile juridice determinate de comunitatea drepturilor membrilor familiei asupra bunurilor materiale ale familiei.

Există o serie de clasificări a funcțiilor familiei, dar în general acestea urmează următoarea clasificare:

funcția biologică

funcția economică

funcția educativă

1-Funcția biologică a familiei, are ca finalitate perpetuarea speciei umane , prin procrearea și creșterea copiilor. “Condiția sine qua non a existenței societății”16 Ea se bazează pe tendința naturală de conservare și reproducere a speciei, dar nu se reduce la instinctele biologice sexuale, ci este supusă rațiunii și existenței sociale ale omului de ființă superioară.

2-Funcția economică a familiei, ea își găsește expresia în comunitatea de bunuri a cuplului marital, bunuri rezultate din participarea, cu drepturi egale, a soților.

Funcția economică, are două componente sau variante:

a)Funcția economică de producție, specifică societățiilor preindustriale și famililor agrare din mediul rural.

b)Funcția economică de consum specifică societățiilor industriale și post industriale.

Amplificarea funcției economice de consum este un fenomen specific societății moderne, atât în mediul urban dar deși nu în aceiași măsură și în cel rural.

4-Funcția educativă (socializare) Petru Iliuț spune referitor la această funcție următoarele:

“Socializarea este înțeleasă ca un proces prin care individul, în interacțiunea cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoștințe, valori, norme, atitudini și comportamente.” 17

Familia trebuie să ajute societatea să se reproducă nu numai biologic ci și social, adică viitorii membrii ai societății trebuie să-și însușească și în familie valorile pe care le promovează societatea.

Educația în familie “școala pe genunchii mamei”. 18, care începe în prima zi de viață a copilului, exercită asupra acestuia o influență atât de puternică, încât își pune amprenta pe întreaga lui existență (cei șapte ani de acasă).

Educația familiei, vizează toate laturile devenirii personalității- intelectuală, fizică, morală, estetică, practică – educația din cadrul familiei este continuată și complectată în școală. Colaborarea familiei cu școala este un factor foarte important pentru dezvoltarea coplilului și relațiile interpersonale care acesta le va avea cu celelalte persoane din societate (mai ales prieteni).

Realizarea funcției educative este în strânsă interdependență cu condiția culturală a familiei, exprimată în nivelul culturii generale și profesionale a părințiilor, gradul de existență a interesului acestora pentru fenomenul cultural, atitudinea față de școală, față de mijloacele de informare culturală, din familie (cărți, reviste, ziare, radio, TV) etc.

Bătrânu Emilia ne atrage atenția că familia poate fi o cauză care să genereze anumite stări conflictuale cu adolescentul, acestea sunt clasificate în:

1.cauze care țin de defectele caracteristice ale părinților lor și care împiedică comunicarea naturală a copilului cu propriul părinte:

a)lipsa de afecțiune pentru copil

b)nervozitate exagerată

c)agresivitate brutală

d)lipsa de echitate în relațiile cu copilul

e)nerespectarea opiniei copilului

f)lipsa totală de interes pentru educația copilului

cauze care țin de relațiile proaste dintre membrii familiei.

dintre cei doi soți

dintre părinți și bunici

dintre frați și surori

cauze care țin de educație și gradul de cultură a părinților.

În ceea ce privește în mod special relația adolescent-familie putem spune că stăriile afective acționează mai acut, la o tensiune mai mare în pubertate apoi cu temperare treptată la adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familial prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate.

Acum adolescentul dorește să existe o legătură mai mare cu familia din punct de vedere emoțional și a încrederii pe care vrea să i se acorde.

Familia însă nu reprezintă singurul factor al integrării sociale a adolescentului. Pentru adolescent este foarte important apartenența la un grup social cum ar fi școala și nu în ultimul rând integrarea din punct de vedere afectiv cu anumite microgrupuri sociale (strada, cartier, grup de prieteni), acestea exercită aceeași acțiune paralelă cu familia.

Bătrânu Emilia spune “Bazându-se însă pe atașamentul natural pe care copilul îl are față de părinți, familia reușește să aibă o mai mare pondere în aceste acțiuni. Ea este considerată agentul principal al integrării sociale deoarece are sarcina de a transmite acele norme și roluri sociale care formează individul pentru viață” 19.

17.Petru Iluț- Familia-Cunoaștere și asistență, editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995 pag. 32

18.Pestalazzi, apud Neculau A.-Comportament și civilizație, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, pag. 281

19.Bătrânu Emilia- Educația în familie, editura Politică București, 1980 pag. 73

Capitolul II

4. Școala, grupul de prieteni și mass-media în influența educației adolescentului

Adrian Neculau, spune:

“Una dintre nevoile fundamentale ale individului uman o constituie nevoia de a întreține relații, de a intra în interacțiune cu altul (alții) această nevoie de “a se amesteca”, de “a face parte”, marchează în mod deosebit de acut viața individului în societățiile moderne din zilele noastre”. 20

Pentru a putea observa, o clară delimitare între conceptele privind educare/socializare, cine face acest lucru și ce influențe au asupra adolescentului, trebuie precizat faptul că în cadrul societății pe lângă familie (amintită anteriror) există mai multe instanțe de socializare, cum ar fi:

Școala, care utilizează alte metode de socializare față de cele practicate în familie.

Grupul de prieteni sau clasa unde se realizează o socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia și școala.

Mass-media, care la rândul ei influențează educația adolescentului și putem spune că are un impact mult mai mare asupra lui decât în trecut.

La nivelul fiecărei dintre aceste instanțe sociale există modele educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al societății, altele, din potrivă sunt divergente față de aceasta.

Școala și grupul-clasă.

Mediul școlar poate prezenta uneori influențe psiho-pedagogice negative, alteori pozitive, care să determine fenomene de inadaptare sau adaptare a adolescentului la viața socială.

20. Neculau Adrian- Grupurile de adolescenți, editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, pag. 9

De multe ori, în cazul unei inadaptări a adolescentului factorii răspunzători (familia și școala) încearcă să se acuze reciproc de nereușita în educarea tânărului. Dar fiecare are sarcina și partea lor de contribuție la rezolvarea acestei probleme.

Familia are multe de învățat de la școală întrucât aceasta are posibilități mai largi de informare, dar nici școala nu se poate dispensa de ajutorul familiei, mai ales pe latura cunoașterii trăsăturilor de personalitate a adolescențiilor, a modului de comportare acasă sau în relațiile din afara școlii. În cercurile pe care le frecventează, precum și în influența directă pe care o poate exercita.

Din totdeauna sarcina profesorului a îmbrăcat două aspecte principale, și anume- de transmitere către tinerele generații a achizițiilor generațiilor anterioare și de antrenare a elevilor în activitatea de a le recepționa. Ca să poată distinge între aspectul superficial al clasei și viața ei ascunsă, mai puțin “la vedere” profesorul are nevoie de o comunicare deschisă cu clasa, de o atmosferă suficient inpregnată în libertatea pentru a putea fi acceptat.

Dacă, profesorul este capabil să accepte pe elev așa cum sunt atunci va putea să risipească ostilitateatea și teama de prezența sa. Dacă, însă, nu va încuraja participarea și angajarea elevilor în probleme comune, profesorul nu va obține decât gesturi “de fațadă” privind participarea la grup și nu participarea autentică, cu alte cuvinte, el va fi un manipulator al elevilor și nu un consilier al acestora.

Adrian Neculau, spune referitor la relația profesor-adolescent că există o problemă, și anume:

“Adolescența- poate mai curând decât alte vârste școlare – este perioada cea mai “refractară” la amestecul brutal, directiv, birocratic. Și este cea mai “deschisă” pentru o comunicare liberă, lipsită de canoane, autentică”. 21

Adolescenții sunt conștienți de faptul că trebuie să accepte anumite artificii disciplinare, ce le vor da posibilitatea să atingă statutul de adult.

21. Neculau Adrian- Op. citată, pag. 41

Comportamentul profesorului, trebuie orientat să facă apel la, viitorul adult, solicitându-i însă nu supunere, ci înțelegere. Adolescenții au nevoie de personalitatea profesorului și se simt frustrați când acesta le lipsește. Ei nu acceptă nici comportamentul distant, impersonal și nici un comportament prea personal, aidoma celui din familie.

La nivelul școlii, activitatea profesorilor va trebui perfecționată prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, sociologia moralei etc.

Deasemenea, este necesară înființarea centrelor și a cabinetelor de consultanță familială și școlară, specializată în tratarea adolescenților cu probleme, de exemplu a celor cu tentative de sinucidere, a celor care se droghează, a celor care recurg la vagabondaj. Trebuie să se conștientizeze faptul că, adolescentul nu este un primitor pasiv a cerințelor sau constrângerilor venite din exterior, cărora el trebuie doar să li se supună. Acestea au sistemul sau de preferințe și de referințe, care întocmai unei prisme, va selecta și aprecia într-un anumit fel influențele venite din exterior.

Andrei Cosmovici și Luminița Iacob spune referitor la acest că:

“Copilul, ca și adultul, este un agent al propriei sale dezvoltări, este o entitate activă care contribuie la conturarea specificului sau psihologic în ontogeneză, și nu este doar o ființă manipulată de factori externi.” 22

Trebuie luată în considerare de către școală și vârsta elevului care trebuie socializat. Aceasta din cauză că fiecare etapă cronologică de dezvoltare are resurse, motivații și mecanisme diferite de adaptare.

În adolescență, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioară, nivelul de dezvoltare psihică face posibile noi procese și modalități de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amânare sau evitare printr-o analiză prealabilă a situațiilor.

22. Cosmovici Andrei; Iacob Luminița-Psihologie Școlară- editura Polirom, Iași, 1999 pag. 116

Dacă nu se ține cont de aceste diferințe psihologice dintre etapele dezvoltării și se suprasolicită posibilitățiile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la cristalizarea unei personalități refractare sau necontrolate, care va intra frecvent în conflict cu cei din jur.

Criza de originalitate, propiei aceste perioade (adolescent) se explică prin situația ambiguă în societate adică nici copil, nici adult, el nu are un statut precis și rămâne nesigur în ceea ce privește rolul său. Dacă să-și afirme în mod ferm independența, atunci va întâmpina rezistența adulților.

Grupul școlar.

Grupul școlar sau de elevi – după Achim Neculau este:

“Un grup, instituțional – pentru că se prezintă ca organizație socială, judiciară, economică, este grup formal – pentru că este organizat după regulamente și programe stabilite “din exterior” și pe care componenții grupuli trebuie să se respecte, este grup de lucru – pentru că sarcina clasei școlare este să se instruiască.” 23

Achim Neculau spune despre noțiunea de grup dar în sensul cel mai general ca fiind:

“Grupul este un ansamblu restrâns de persoane (de la 3 până la 30-40), orientate spre realizarea unei sarcini comune (impuse sau adoptată prin consens), interacționând direct, potrivit unor norme comportamentale acceptate de toți membrii, aceștia diferențiindu-se însă după funcții sau sarcini; având conștiința apartenenței la grup și o viață afectivă comună, manifestate printr-o unitate de opinii și atitudini, printr-un stil propriu. Clasa școlară, echipa de muncă, echipa sportivă sau câțiva prieteni care-și petrec împreună timpul liber pot purta această denumire.”

Deși, inițial, grup instituțional, formal, clasa de elevi poate deveni, cu timpul grup informal. Aceasta în sensul că fiecare clasă poate deveni un grup cu viață socio-afectivă proprie cu norme și reguli proprii, cu un bun spirit de Noi-toate contribuind la instaurarea spiritului de cooperare și ajutor reciproc atât de necesare în munca de educație.

Câțiva gânditori și câteva noi tendințe au determinat orientarea, în procesul instructiv-educativ, către valențe socio-emoționale ale grupului ce-l constituie clasa. Astfel, pentru unul dintre întemeietorii sociologiei ca știință (Durkheim), clasa școlară este o mică societate in care se intâlnesc importante aspecte de psihologie colectivă. Se produc într-o clasă, fenomene de contagiune, de demoralizare colectivă, de surescitare mentală, de efervescență- toate, fenomene pe care trebuie să le cunoaștem, pentru a preveni sau combate pe unele, pentru a utiliza pe altele.

O idee care a făcut epocă în știința educației a fost “Pedagogia grupului” organizarea muncii școlare în mici grupuri de elevi, ghidată de profesor.

Centrarea pe clasă ca grup a dus la apariția metodei Training-group (T-grup) ca metodă de formare în tehnica “relațiilor umane”. Cum o arată numele (training=antranenament, pregătire) avem de a face cu o metodă de formare dirijată și instituționalizată a relațiilor umane, de învățare a comportamentului social. Este concepută ca un “grup de întâlnire” cu care prilej indivizii numiți realizează “ce se întâmplă”.

Tehnica constă în numirea membrilor intr-un grup, urmărindu-se ca – prin discuții – să fie ajutați toți membrii să se preocupe de modul în care sunt percepute de către alții și să înțeleagă ce se așteaptă din partea lor. Discuțiile sunt libere, deschise și constructive.

În cazul grupurilor de elevi-adolescenți, rezultatele ce se așteaptă sunt următoarele:

Elevii se consideră mai puțin vulnerabili, au mai puțină teamă de eșecuri, de respingeri din paretea celorlalți.

Se crează, fiecăruia, sentimentul de membru al clasei, încât elevii pot juca efectiv diferite roluri sociale în grup.

Se crează condițiile unei conduceri socioafective a grupului-clasă de către profesor, metodă ce va înlocui conducerea directivă, de tip presiune.

Apar liderii (șefii) din interiorulul grupului, accepetați și promovați de grup pentru diferitele sarcini.

Se crează o atmosferă de efervescență și creativitate socială.

Se poate induce, în rândul membriilor, atitudinea de a ajuta pe altul, de a-l accepta, de a fi părtaș la responsabilitate.

Acest grup de elevi intră deci în relații interpersonale cu o puternică “încărcătură” afectivă, unde fiecare dorește să cunoască reciproc, să întrebe despre problemele nerezolvate în familie. De aceea trebuie să acordăm o importanță deosebită clasei de elevi în formarea și dezvoltarea ulterioară a adolescentului și integrarea acestuia în societate.

B. Grupul de prieteni, o socializare informală

Pentru definirea grupului de prieteni, o definiție adecvată este cea din DEX, care spune despre grup ca fiind:

“Ansamblu de persoane care săvârșesc (în mod temporar) o acțiune comună”. 25

Tot în DEX se definește noțiunea de prieteni, ca fiind:

“Persoană de care cineva este legat prin afecțiune, stimă, atașament reciproc, amic.” 26

Iar prietenie “Legătura de afecțiune reciprocă între prieteni, atitudine prietenoasă, amiciție” 27

În concluzie din cele trei definiții putem spune – că grupul de prieteni – reprezintă ansamblul de persoane legate între ele prin afecțiune, stimă și atașament reciproc, care săvârșesc o acțiune comună.

Pe când clasa și școala sunt grupuri formale, organizate în formă instituționalizată, grupul de prieteni reprezintă grupuri informale care coeziunea în cadrul lor este generată de motivații intriseci a adolescentului, fără o organizare instituționalizată.

În aceste cazuri dinamismul aderării la grupuri este spontan, informal și se explică prin nevoia de opoziție sau chiar agresivitate. Nevoile sale – crede adolescentul în acest caz – nu poate fi satisfăcute decât prin pasionatele activități ale unor grupuri aflate în opoziție față de morala adulților.

Dinamismul acestor grupuri de adolescenți are cauze numeroase, dar esențială este aceea că adolescentul tinde să se elibereze din cercul său familial, de autoritatea plină de interdicții a părinților.

25. Micul Dicționar Enciclopedic – editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 767

26. Op. citată, pag. 1370.

27. Idem, pag. 1370

Adulții nu trec decât prin două diviziuni mari de vârstă: copilăria și maturitatea, iar până la 18-20 de ani tratează pe individ ca și cum ar aparține primei diviziuni.

“Ei, adulții, au uitat că adolescentul nu mai e copil, că se apropie mai mult de maturitate decât de copilărie.” 28

Ca reacție la atitudinea amintită mai sus, adolescentul își creează mediul său, universul său social. Încercând să-și delimiteze autonomia sa, această “societate” începe prin a se situa în opoziție, se manifestă prin acte ce conțin în ochii adulților cel puțin “exagerări”. Dorința sa de “eliberare” de conformismul adulților începe cu distanțarea de mediul familial. Cu cât mai intensă este dorința de a-l proteja încă, de a-l reține, cu atât mai accentuată este și opoziția sa. Iar grupul de prieteni îi aparține ca ieșire, singura șansă de afirmare a individualității sale.

Dilema grup-familie se pune, cu mai mică sau mai mare intensitate, pentru fiecare adolescent. Fie că-și găsește un singur prieten, doi prieteni sau mai mulți, adolescentul este pus, la un moment dat în situația de a alege, de a se delimita.

În lupta contra stagnării și întristării mediului familial, se cristalizează dorința de libertate de acțiune și de individualizare a acțiunilor proprii. Acum apare nevoia de sprijin, conturarea unui nou ideal, a unor noi modele de acțiune, noi motivații și noi nevoi de afecțiune. Toate acestea iau forma de opoziție și revoltă, ca premize ale unei noi libertăți individuale. Și în acest mod se conturează cadrul în care noile nevoi pot fi satisfăcute și anume grupul de prieteni.

Aici adolescentul își poate afirma autonomia în primul rând intelectuală, capacitatea de a judeca după criterii proprii, obiective. În al doilea rând, autonomia morală, posibilitatea de a-și menține atitudinea față de bine și rău după propiul său sistem de valori, fără temă de pedepse sau speranța unor recompense.

28. Neculau Adrian – Comportament și civilizație – editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, pag. 59

Și nu în ultimul rând, se manifestă autonomia afectivă, eliberarea de linile afective existente în familie, asimilate în conștiința sa cu povare suportării sistemului afectiv în care e integrat copilul. Deși atragerea către grup este puternică, ea este tranzitorie și aceasta pare să fie caracteristica dominantă a relației adolescent-grup.

Individualizarea și autonomia-aceasta reprezintă nevoile pe care grupul de prieteni le poate satisface pentru adolescent.

După compoziția lor deosebim mai multe feluri de grupuri de prieteni (A. Neculau)

–Grupurile omogene

–Grupurile eterogene

–Grupurile mixte

a)Grupurile omogene se definesc printr-o anumită identitate a idealului grupului cu a fiecărui membru ce îl compune. Din această identitate se naște o atitudine comună și apoi un “sentiment de noi” care unește afectiv pe membrii grupului.

b)Grupurile eterogene se caracterizează prin absența coeziunii în atitudinea față de exterior. Un grup eterogen nu are ca scop, de exemplu numai sportul, muzica sau turismul; activitățiile lui sunt foarte variate. Dinamismul acestui grup este slab deoarece opoziția nu se manifestă și nu cristalizează energiile membrilor. Ele reprezintă însă un plus de evoluție pe calea maturizării sociale constituind pasul spre independență de gândire și acțiune a adolescentului.

c)Grupurile mixte conțin elemente caracteristice din celelalte două precedente, cu o predominare a eterogenității. Ele nu sunt animate de un interes sau proiect comun, deaceea reactivitatea lor este destul de diversă. Dorința de a intrepinde ceva comun este singurul element ce animă pe toți membrii grupului, dar le lipsește vigoarea dată de opoziție, de schimbare.

“Dacă “opoziționismul” este o caracteristică a tuturor grupurilor de adolescenți, manifestându-se cu o intensitate mai mică sau mai mare, în cazul adolescenților provenind din familii destrămate ele devin chiar (“regula jocului”)”29.

În acest caz grupul suplinește funcțiile celorlante grupuri și chiar poate reprezenta pentru adolescent modul său de viață.

După Neculau A., grupul spontan, informal se formează în trei faze și anume:

perioada de pregrup: câțiva adolescenți se simt atrași reciproc, ies împreună în oraș (în mod neregulat încă), se întâlnesc pentru a da curs unei pasiuni comune. În această fază, cei câțiva membrii nu fac încă pasul decisiv spre stabilirea unei reale unități.

o perioadă când grupul se manifestă ca grup, constituit cu reguli și norme, cu coduri specifice. Apare acum un șef care este recunoscut de către ceilalți membrii; apariția sa însemnând impunerea unei ierarhii, a unei organizări a grupului.

o perioadă de disoluție: interesul unora dintre membrii pentru grup scade considerabil, începe discuții și unitatea grupului se macină sau dispare, unii membrii părăesc grupul.

Se poate ajunge la concluzia că, caracterul esențial al grupului informal de adolescenți este provizoratul. Acest tip de grup este considerat ca fiind necesar între copilărie și vârsta adultă pentru că apare într-o perioadă când individul trece printr-o perioadă de criză.

Mass-media și educația adolescentului

Conform DEX, mass-media este definită ca fiind:

“Termeni care desemnează ansamblul mijloacelor și modalitățiilor tehnice moderne de informare și influențare a maselor exemplu radioul, televiziunea și cinematograful, imprimantele de mare tiraj, discuri etc.” 30

Este de la sine înțeles că așa numitele mijloace de comunicare în masă acționează și asupra adolescentului. Acestea au influențe chiar mai mare asupra lor decât asupra adulților, deoarece adolescenții își iau tocmai de aici modelul pe care să-l urmeze în conduita lor.

După părerea multor autori, presa este mai puțin indicată să intreprindă acțiuni sexual pedagogice directe. Deaceea nu se poate accepta prea ușor, tratarea în reviste ilustrate tip PlayBoy a temelor din domeniul sexual.

Adolescenții reprezintă o mare parte a cititorilor de presă și deci ei sunt primii cititori, adolescenții fac cunoștință cu explicațiile controlabile, numai în parte înțelese de ei ceea ce afectează, desigur, înțelegerea în ansamblu a informației.

Ipoteze de lucru

Ipotezele care ghidează această cercetare sunt următoarele:

Factorii responsabili cu educația sexuală (familia, școala) nu se implică corespunzător.

Se presupune că adolescenții consideră ca fiind necesar ca școala să se implice mai mult în desfășurarea unor ore de educație sexuală.

Capitolul III

Aria și metodologia cercetării

Aria cercetării

a)Locul desfășurării cercetării

Cercetarea propriuzisă s-a efectuat la liceul Industrial Vulcan. Criteriul de alegere a subiecțiilor a fost intenționat, la întâmplare. Acest lucru denotă că eșantionul este neprobabilistic și nereprezentativ din punct de vedere statistic.

Criteriul principal de alegere au fost toți elevii din clasa terminală (a XII-a), indiferent de sex. Cercetarea s-a desfășurat, în perioada semestrului I al anului școlar 2003-2004.

b)Subiecții folosiți în cercetare.

În cadrul cercetării noastre au fost intervievați un număr de 110 adolescenți, din care de sex masculin un număr de 48 și de sex feminin un număr de 62.

3.2. Metodologia cercetării

Având ca finalitate identificarea, explicarea și modul de a soluționa problemele de educație sexuală și factorii care influențează aceast tip de educație, este necesar să se folosească acele metode și tehnici de cercetare care să satisfacă atât cerințele de ordin teoretic cât și pe cele ale eficienței cercetării practice.

Având în vedere faptul că “ipotezele” sunt constructe, cu ajutorul cărora noi sintetizăm realitatea și o interpretăm am considerat necesar în demersul nostru sociologic aplicarea următoarelor metode și tehnici:

1.anchetă sociologică

2.observația sociologică

1)Ancheta sociologică a fost tehnica folosită, iar ca instrument am utilizat chestionarul.

Septimiu Chelcea definea chestionarul

“Instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic care, prin administrare de către operatorii de anchetă sau prin auto administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri care urmează a fi înregistrate în scris” 31.

Administrarea chestionarului pe teren s-a făcut prin administrare colectivă tip extemporal, în prezența cercetătorului sau astfel spus prin auto administrare supravegheată.

Chestionarul folosit în această cercetare se găsește la anexa 1.

Chestionarul a fost conceput în așa mod încât să surprindă rolul familiei, a școlii, a prietenilor și a informațiilor acumulate de adolescent în procesul educației sexuale.

În structura chestionarului nu s-a omis opinia acestora față de educația sexuală și dorința acestora de acumula noi cunoștințe de procesul educativ din școală.

Scopul autoadministrării chestionarului, a fost impus de problematica temei abordate, mai precis de complexitatea acestui fenomen în rândul adolescenților și motivele subiective ale tânărului. De acest lucru depinde sinceritatea cu care adolescentul răspunde întrebărilor din chestionar și corectitudinia răspunsurilor.

2)Observația sociologică.

O altă metodă pe care am utilizat-o, a fost observația. Observația a fost, “empirică” din cauză că s-a desfășurat spontan, insuficient controlată critic. Se argumentează aceasta prin faptul că nu a existat un ghid de interviu prestabilit.

Observația a avut rolul de urmărire a unor fenomene prezente, în cazul nostru vizând atitudinea subiecțiilor față de întrebăriile abordate pe tema educației sexuale. Aceștia (subiecții) nu au prezentat manifestări comportamentale deosebite și chiar au fost deschiși de a răspunde chestionarului.

31.Chelcea, Septimiu – Chestionarul în investigația sociologică – editura Științifică și Enciclopedică, București 1993, pag. 95.

Pentru a scoate în evidență importanța observației într-o cercetare sociologică este necesară definirea ei, și anume:

Dicționarul de psihologie, a definit observația:

“Conduită de adunare atentă a informațiilor”, “metodă de investigație științifică care constă în înregistrarea sistematică, prin simțuri, a caracteristicilor și transformăriilor obiectului studiat.” 32.

În sens larg, observația sociologică este definită ca cercetare concretă , de teren, empirică și în sens restrâns “ca metodă științifică de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea inferențelor sociologice și psihologice pentru a verifica ipotezele sau a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activitățiilor, creative ale persoanelor și grupurilor umane.” 33.

Prin această metodă s-a putut obține informații pe care adolescentul le transmite prin comportamentul său atât în ceea ce privește relațiile interpersonale cu colegii cât și în ceea ce privește interesul pentru problema abordată în această cercetare.

32.Doran, Roland; Parot, Francaise – Dicționar de Psihologie – editura Humanitas, București, 1999, pag. 547.

33.Chelcea, Septimiu – Metoda observației – în Chelcea S., Mărgineanu I., Cauc I. – Cercetarea sociologică – editura Destin, Deva, 1998, pag. 409.

Capitolul IV

Analiza și interpretarea

Adolescența, reprezintă la ora actuală o etapă de vârstă studiată de mulți autori, aceasta se explică prin faptul că există diverse probleme în cadrul relațiilor cu familia, școala și chiar a grupurilor de prieteni.

În această etapă devin vizibile diferențele legate de statusurile identitare. În structura identității personale (proces intrat într-o fază accelerată), policele identității de sex și vocaționale sunt acum pe același plan.

Cosmovici A., și Iacob L. spune referitor la stadiul dezvoltării morale a adolescentului, următoarele:

“Crește tendința de a gândi regulile ca înțelegeri mutuale și de a le circumstanțializa.” 34.

Definirea maturizării sexuale au o influență profundă în multe aspecte ale comportamentului. Grupul de colegi și prieteni este extrem de important. Mulți adolscenți ating în această perioadă parametrii maturizării fizice și virtual, aproape toți își încheie puseul pubertal. Băieții continuă să crească, cei aflați la această vârstă pot trăi o stare de confuzie priviind relațiile sexuale.

Ea se datorează și unor presiuni relativ semnificative ca forță, dar de sens contrar. Pe de o parte, este cea naturală, din partea unui organism ajuns bilologic în faza maturității sexuale, (aceasta nu reprezintă decât o componentă a sexualității umane – nu trebuie omisă latura psihologică și socială), căreia i se adaugă stimulăriile oferite de către mediul social, relativ liberalizat în această privință. Pe de altă parte, acestor “incitări” bio-sociale li se opune educația sexuală, promovată de familie sau instituția școlară, încă racordate valorilor moralității sexuale. Ca atare, adolescenții sunt motivați către această componentă naturală a comportamentului dar și “puși sub semnul păcatului”.

34.Cosmovici Andrei, Iacob Luminița – Psihologie școlară – editura Polirom, Iași, 1999, pag 49.

De aici rezultă sentimentul confuziei și vinovăție. La aceasta se adugă și presiunea grupului de vârstă, care poate incita și valoriza astfel de experimente. Dată fiind creșterea ratei maternității la adolescente, acelei a avorturilor și bolilor cu transmitere sexuală, cât și a implicațiilor psihosociale pe care toate acestea le au, nu pot să se mai situeze pe poziții de indiferență. Nevoia înțelegerii și a sprijinului adultului rămâne o sursă prețioasă pentru adolescent.

În această cercetare am aplicat chestionarul pe 110 subiecți, dintre care 48 (43,63%) de subiecți sunt de sex masculin și 62 (56,37%) de subiecți de sex feminin. (vezi fig. 1)

Figura 1 – graficul de structură pe sexe a subiecților.

Intervalul de vârstă a fost cuprins între 17 și 19 ani dar marea majoritate (73,64%) a subiecților este de 18 ani, mai puțin de un sfert (20%) din subiecți au vârsta de 17 ani și foarte puțini, aproape nesemnificativ (6,36%) au vârsta de 19 ani. (vezi fig. 2)

Figura 2. Graficul de structură pe vârsta subiecților

Având în vedere că, marea majoritate a adolescenților, au vârsta de 18 ani, am considerat că opiniile acestora privind educația sexuală este uniformă și nu am utilizat criteriul vârstă în analiză și interpretare.

4.1. Familia ca factor în educația sexuală a adolescentului

Consider că adolescentul trebuie el însuși să confirme sau să infirme faptul că există sau nu informare privind educația sexuală. În legătură cu acest aspect, adolescenții cărora le-a fost aplicat chestionarul, au afirmat că au surse de informare privind educația sexuală, după cum se observă în figura numărul 3.

Figura numărul 3. Opinia adolescenților privind existența surselor de informare.

Se poate observa din fig. 3 că marea majoritate a subiecțiilor (75,47%) consideră că există surse de informare. Dar, este surprinzător faptul că la rugămintea de a enumera trei surse de informare de la care beneficiază ei, ca adolescent pe primul loc s-au situat grupul de prieteni și informațiile primite din reviste, după cum se poate observa în figura numărul 4.

Figura numărul 4. Opinia adolescenților privind existența surselor de informare în funcție de variabila sursei de informare.

Se constată că peste un sfert din subiect consideră că principala sursă de informare este grupul de prieteni și tot atâția subiecți consideră că revistele și cărțile ne aduc informații referitoare la acest aspect.

Această opinie pune la îndoială faptul că există surse de informare corecte din punct de vedere științific, privind educația sexuală. Se cunoaște faptul că informațiile survenite de la grup pot fi incorecte sau înțelese greșit de tineri. Tânărul dorește independența față de familie și de aceea consideră că prietenii pot să-i dea informații corecte, ceea ce poate fi eronat.

Referitor la prieteni, adolescenții consideră că dialogul cu aceștia are întradevăr influență asupra comportamentului lor față de persoanele de sex opus, cunoștințelor despre metodele anticoncepționale, bolile cu transmitere sexuală. După cum se poate observa și din figura numărul 5 și 6.

Fig. nr. 5. Opinia adolescenților privind influența dialogului cu prietenii în funcție de variabila sex.

Fig. nr. 6. Opinia adolescenților privind influența dialogului cu prietenii în funcție cu variabila sex.

Se poate ajunge la concluzia că majoritatea fetelor au informații privind metodele contraceptive de la prieteni, ceea ce implică o informare greșită. Acest lucru se poate argumenta prin faptul că există numeroase mituri privind contracepția, cum ar fi de exemplu: nu rămâi gravidă in momentul când te dezvirginezi, dacă urinezi imediat după actul sexual nu rămâi gravidă etc. De aceea se poate ajunge la concluzia că creșterea ratei maternității la adolescente și a avorturilor este explicabilă.

Nu putem să ignorăm și faptul că tot prietenii informează majoritatea fetelor (60,21%) privind cunoștințele legate de bolile cu transmitere sexuală. La băieți însă se pune accent din câte se observă (fig. nr. 5) mai mult pe igiena intimă (57,78%) și comportamentului față de partenerii de sex opus (43,37%).

Se ajunge la concluzia că relațiile băiatului cu prietenii săi îl influențează mult mai mult pe plan psihic, de relaționare decât privind cunoștințele de educație sexuală. Din cele spuse anterior, se poate ajunge la concluzia, că adolescentul cu toate că consideră că există informare privind educația sexuală, aceasta nu se face corespunzător.

Se știe că familia reprezintă prima etapă de socializare a copilului (socializare primară), care influențează personalitatea și conduita ulterior a adolescentului.

Majoritatea autorilor care au studiat importanța familiei în educație, au afirmat că stilul educativ din cadrul familiei este foarte important. Familile care adoptă o atitudine tolerantă și permisivă față de conduitele tinerilor, sun considerate ca fiind familii cu stil educativ deficitar. La polul opus sunt familile care au un stil educativ autoritar, privându-l pe tânăr de afectivitate, ceea ce conduce la tendința de evaziune din familie, acte de violență și chiar agresivitate.

În ceea ce privește adolescenții cuprinși în această cercetare, aceștia au afirmat în majoritate (62,73%) că stilul educativ din cadrul familiei lor este permisiv, cum se și observă în fig. nr. 7.

Fig. nr. 7. Opinia adolescenților privind stilul educativ din cadrul familiei de apartenență.

Stilul educativ, poate avea influențe asupra educației sexuale din cadrul familiei, permițând tinerilor să fie mai puțin controlați în conduitele lor. Se observă din fig. nr. 7 că există un procent destul de mare a stilului educativ de indiferență (10%) față de adolescenții intervieveați. Stilul educativ de indiferență, implică o lipsă de relații afective între părinți și copii, care duce la o lipsă de comunicare. Lipsa de comunicare în ceea ce privește educația sexuală poate determina ca acești tineri să obțină informațile dorite de la prieteni.

Urmărind fig. nr.8. Opinia adolescenților privind temele abordate în cadrul familiei cu variabila-stil educativ-.

Se poate observa din fig. de mai sus faptul că stilul educativ din cadrul familiei de apartenență a adolescenților intervievați este permisiv și în cadrul familiei au fost abordate discuții referitoare la educație sexuală. La două treimi din subiecți (68,50%) s-au discutat probleme referitoare la mijloace de contracepție, tot două treimi din subiecți (66,21%) s-a discutat despre debutul vieții sexuale și la cifre foarte apropiate (63,05%) și (60,73%) au discutat probleme despre igienă și bolile cu transmitere sexuală.

Se poate ajunge la concluuzia că stilul permisiv/democratic de educație se dovedește cel mai convenabil pentru o informare corectă a adolescentului privind educația sexuală.

Părinții autocriticisau prea toleranți inoculează copiilor, fie un comportament excesiv de răzvrătit, fie nepermis de dependent.

Pentru o bună înțelegere a noțiunilor privind problemele cu privire la educația sexuală, mulți specialiști au fost de părere ca aceste noțiuni trebuie abordate de familie la o vârstă cât mai fragedă. Acest lucru se explică prin faptul că curiozitatea copilului legată de sexualitate este de la cea mai fragedă vârstă. Perioada primelor întrebări începe de obicei de la vârsta de cinci, șase ani. Este perioada de vârstă în care părintele pus în fața întrebăriilor – De unde vin?; De ce eu sunt așa și fratele meu este altfel? – refuză să răspundă, fie de teamă, fie din ignoranță sau de faptul că nu este moral și etic. Cu trecerea vârstei copilul va încerca să primească aceste informații “interzise” din alte surse de informare care pot să aibe influențe negative asupra cunoașterii reale a fenomenului de sexualitate.

La întrebarea – De la ce vârstă, părinții dumneavoastră, au abordat probleme legate de educația sexuală, în ceea ce vă privește? – adolescenții au recunoscut faptul că problemele referitoare la educația sexuală au fost abordate mult mai târziu (15-18 ani), față de recomandările psihologilor, sociologilor și a altor specialiști.

Referitor la acest aspect se poate observa și rezultatele obținute în această cercetare, configurate în fig. nr. 9.

Fig. nr. 9. Opinia adolescenților privind vârsta la care au fost abordate probleme legate de educația sexuală cu variabila sex.

Indiferent de sexul subiecților, problemele au fost abordate în cazul nostru abia la vârsta de 15-18 ani, ceea ce determină faptul că prietenii au mai multă influență privind cunoștințele legate de educația sexuală.

Adolescenții consideră că întradevăr lipsa dialogului cu părinții referitor la educația sexuală poate avea anumite implicații, cum ar fi: debutul vieții sexuale, contactarea bolilor cu transmitere sexuală, o sarcină nedorită și chiar timiditatea față de un viitor prieten. Acest fapt se constată și din fig. 10 și 11, prezentate mai jos.

Fig. 10. Opinia adolescenților privind implicațiile lipsei dialogului cu părinții legate de educația sexuală cu variabila sex.

Fig. 11. Opinia adolescenților privind implicațiile lipsei dialogului cu părinții legate de educația sexuală cu variabila sex.

Fetele consideră că implicația cea mai mare o reprezintă sarcina nedorită, datorită insuficiențelor cunoștințe despre contracepție, iar băieții consideră că o influență foarte mare asupra lor este frigiditatea și/sau ejacularea precoce.

Reiese faptul că tinerii consideră că lipsa dialogului cu părinții are efecte negative în special asupra componentei psihice și a relațiilor cu partenerul de sex opus. Interdicția de a nu vorbi, de a considera că aceste probleme sunt “TABU” contribuie la jumătate din băieții intervievați (50%) și la majoritatea fetelor (62,07%) la un debut al vieții sexuale plin de incertitudine pentru ei și respectiv la apariția timidității față de partenerul de sex opus.

Din această cauză se poate că familia reprezintă un factor foarte important în educația sexuală a adolescentului. Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care “fixează” în individ habitusul primar de clasă, primele sheme de percepție, de gândire și acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare.

Capitolul IV

4.2. Școala – un factor responsabil de educație sexuală –

Alături de familie, de influențele durabile exercitate de părinți, un important factor educativ care facilitează interiorizarea a normelor și conduitelor, este școala. Aceasta la rândul ei utilizează alte modalități și mijloace de socializare, mult mai sistematizate și mai fundamentale decât cele folosite în familie. Se afirmă acest lucru prin faptul că educația în familie este mai mult bazată pe afectivitate, în timp ce educația în școală este bazată pe metode obiectivo-pedagogice.

Diverși autori au indicat, mai ales în problema educației sexuale a adolescentului o colaborare între familie și școală, pentru reușita acțiunilor educative.

De aceea, considerăm că este foarte important să se cunoască faptul că există sau nu, educație sexuală în școală, unde se discută aceste probleme, ce ar dori tinerii să se discute legat de acest subiect, cine trebuie să vorbească cu ei pentru a le câștiga încrederea și nu în ultimul rând dacă existența educației seuale în școală ar putea avea influențe asupra adolescentului.

Existența educației sexuale în școală din cele analizate rămâne din păcate îndoielnică. Putem să afirmăm că ea nu există defapt și se transmit numai niște noțiuni generale la orele de biologie dar fără a intra defapt în amănuntul acestei probleme.

Lipsa educației, în școală se poate observa și din opinia adolescenților care au colaborat în această cercetare. (vezi fig. nr. 12; 13).

Fig. nr. 12. Opinia adolescenților referitoare la existența informației cu privire la educația sexuală din școală în funcție de varialbila sex – NU –

Fig. nr. 13. Opinia adolescenților referitoare la existența informației cu privire la educația sexuală din școală în funcție de varialbila sex – DA –

Două treimi din adolescenți, atât fetele cât și băieții, au susținut că nu există educație sexuală și un sfert au afirmat că există. Având în vedere că marea majoritate din cei intervievați susțin faptul că școala nu se implică corespunzător se ajunge la concluzia că prietenii au din nou câștig de cauză privind cunoștințele tinerilor legate de educația sexuală.

Pentru persoanele care au afirmat că există educație sexuală li s-a pus întrebarea să precizeze unde se discută aceste probleme. Răspunsul a fost prompt, la ora de dirigenție – după cum se observă și din fig. nr. 14.

Fig. nr. 14. Opinia adolescentului privind locul unde se discută în școală probleme referitoare la educația sexuală.

Problema este dacă la ora de dirigenție, adolescentul în fața profesorului are curajul să discute teme de educație sexuală. Toți știm că profesorul are o autoritate față de adolescent și acesta nu oate să-l privească ca pe un consilier. Un lucru normal având în vedere că profesorul este cel ce predă și elevul va fi notat de către acesta într-un catalog. Din acest motiv am rugat elevii să precizeze cine ar trebui să facă educație sexuală în școală?

Afirmația majorității (52,09%) a fost faptul că psihologul trebuie să facă educație sexuală în școală, după cum se observă și din figurile nr. 15 și 16.

Fig. nr. 15. Opinia adolescenților cu privire la cine este indicat să facă educație sexuală în școală în raport cu variabila sex.

Fig. nr. 16. Opinia adolescenților cu privire la cine este indicat să facă educație sexuală în școală în raport cu variabila sex.

Această opinie poate duce la concluzia că adolescentul dorește să comunice cu o persoană care nu este profesorul lui. Dorește ca problemele sale să fie strict confidențiale fără o intervenție din mediul exterior. Din păcate abia acum s-a conștientizat lipsa consilierului în școlile din România, față de țările din occident unde prezența consilierului este obligatorie.

Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Germania și alte țări au introdus ore speciale de educație sexuală la liceu, ceea ce ajută pe adolescent să depășească problema sa. Probleme legate de sexualitate, de dorința de a avea un prieten de sex opus fără mult efect negativ asupra viitorrului lui.

Datorită intensificării procesului de școlarizare, care automat va prelungi perioada de căsătorie, adolescentul este obligat de împrejurări să-și satisfacă instinctul sexual. Problema apare nu cum poate să se satisfacă acest instinc ci modul cum poate să realizeze acet lucru fără un efect negativ asupra viitorului lui ca adult. Majoritatea adulților nu consideră acest lucru firesc și încearcă să-l ignore, nu se gândesc că adolescentul vrea să discute deschis despre aceste probleme. Am încercat să aflu ce probleme vor adolescenții să se discute referitor la educația sexuală. Adolescenții au afirmat că doresc să aibe mai multe informații privind: mijloace de contracepție, bolile cu transmitere sexuală, probleme legate de igiena intimă și nu în ultimul rând de anatomia sexelor opuse. Acestă constatare se poate observa și din fig. 17 și 18.

Fig. nr. 17. Opinia adolescenților referitoare la temele care trebuie să fie abordate în cadrul orelor de educație seuală în raport cu variabila sex.

Fig. nr. 18. Opinia adolescenților referitoare la temele care trebuie să fie abordate în cadrul orelor de educație seuală în raport cu variabila sex.

Se constată că o treime din subiecții de sex feminin (33,17%) și tot o treime din subiecții de sex masculin (32,40%), doresc să aibe acces la mai multe informații privind bolile cu transmitere sexuală. Se consideră că adolescentul cu toate că are cunoștințe despre bolile cu transmitere sexuală cu un grad de incidență mărită în rândul populației (SIDA și SIFILIS), nu au informații mulțumitoare referitoare la alte maladii transmise pe cale sexuală. Se mai poate obserba, că atât subiecții de sex feminin, cât și cei de sex masculin, doresc mai multe informații privind mijloacele de contracepție. Adolescentul deci dorește mai multă informație și acest lucru denotă că ei nu au posibilitatea de a avea acces la informații. Existența unei educații sexuale în școală din acest motiv este considerată ca fiind benefică pentru ei. Acest fapt îl susțin chiar și ei, după cum veți putea observa din fig. nr. 19.

Fig. nr. 19. Opinia adolescenților referitoare la acțiunea benefică a educației sexuale din cadrul școlii.

În marea majoritate (80,92%), adolescenții intervievați consideră că acțiunea educativă exercitată în cadrul școlii, legată de problema studiată are un efect benefic asupra lor și foarte puțini subiecți (10,90%) au considerat că nu are nici un efect benefic asupra lor. În urma acestei analize se constatăcă ipoteza de la care am plecat în această cercetare, și anume școala nu se implică corespunzător a fost confirmată. Problema apărută a fost aceea că dacă adolescentul consideră că educația sexuală din școală este benefică, atunci în ce mod aceasta poate sa-i ajute pe ei?

Bibliografie

Stoian, Mihai – Adolescența o primejdie? – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968,

pag. 249.

Doran, Roland; Parot, Francaise – Dicționar de Psihologie – editura Humanitas, București, 1999, pag. 547.

Chelcea, Septimiu – Metoda observației – în Chelcea S., Mărgineanu I., Cauc I. – Cercetarea sociologică – editura Destin, Deva, 1998, pag. 409.

Neculau Adrian – Grupurile de adolescenți – editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, pag. 33.

Neculau Adrian – Comportament și civilizație – editura Științifică și Enciclopedică, București 1987, pag. 244.

. Cosmovici Andrei; Iacob Luminița-Psihologie Școlară- editura Polirom, Iași, 1999 pag. 116

Bătrânu Emilia- Educația în familie, editura Politică București, 1980, pag. 12

Grassel, Heinz Tineret, sexualitate, educație – editura Didactică și Pedagocică, București, 1971 pag. 127

Zamfir C Vlăsceanu L – Dicționar de scociologie, Editura Babel, București

1998, pagina 26

Mitrofan I, Mintrofan N – Familia de la A la…Z, Editura Științifică, București

1991, pagina 16

Zisulescu, Ștefan – Adolescența – Editura Didactică și Pedagocică, București,

1968, pagina 28.