Fenomene Psihosociale ale Dezvoltarii Personalitatii In Adolescenta

INTRODUCERE.

Adolescența este perioada unor spectaculoase evoluții și transformări psihosomatice și psihosociale.. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.

Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.

Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilarești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale marețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.

Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a ști a scolarului mic, convertită în nevoia de creație a puberului, devine și mai acută la adolescent, luând forma creației cu valoare socială, nu doar subiectivă.

In primul capitol al cercetarii noastre, am prezentat caracteristicile varstei, trasformarile care au loc la aceasta varsta, mutatiile psihologice care au loc

CAPITOLUL 1

FENOMENE PSIHOSOCIALE ALE DEZVOLTARII PERSONALITATII IN ADOLESCENTA.

1.1.1Schimbări psiho-fiziologice în adolescență

Schimbarea biologică este o componentă universală a experienței adolescenței și are implicații asupra dezvoltării cognitive și sociale, având efecte directe și indirecte asupra dezvoltării adolescentului. De exemplu, dezvoltarea pubertală poate muta adolescentul în noi roluri sociale – cum ar fi cel de partener romantic.

Pubertatea este definită ca “schimbările biologice ale adolescenței” (Steinberg, 1996). Dezvoltările biologice realizează trecerea fetelor și băieților de la imaturitatea fizică la maturitatea biologică (Cole & Cole, 1993).

Există cinci transformări principale la pubertate (Marshall și Steinberg):

creșterea are loc.

structura corporală începe să se modifice.

sistemele circulator și respirator încep să se transforme.

caracterele sexuale primare se dezvoltă.

caracterele sexuale secundare se dezvoltă.

Aproximativ pe la 12 ani, trupul este supus unor transformări. Uneori ele au loc treptat sau in șocuri – este vorba de pubertate și este semnalul că organele genitale încep să funcționeze.

Există o serie de diferențe între transformările fizice ale băieților și cele ale fetelor:

Pubertatea este perioada în timpul căreia se desfășoară acele transformări ale trupului care le vor permite fetelor și băieților să devină capabili de procreere. Aceste schimbări fiziologice intervin pe la 10-13 ani la fete, iar la băieți pe la 12-14 ani.

La fete, pieptul începe să se umfle, apare păr sub brate și pe pubis, talia li se conturează – sunt primele manifestări ale pubertății.

La băieți, vocea este în schimbare, creșterea devine mai rapidă, cresc perii, umerii se lărgesc, mușchii se dezvoltă. Sunt așa-numitele caractere sexuale secundare. La sfârșitul pubertății, organele genitale ajung la maturitate. Ele sunt atunci gata pentru reproducere.

Adolescența, situată între copilăria propriu-zisă și vârsta adultă, cu cele două etape ale ei, marchează un adevărat salt în dezvoltarea somatică a copilului.

Între 10 și 18 ani masa corporală crește cu mai mult de 100%, iar înălțimea cu 27%; de asemenea, perimetrul toracic înregistrează valori de creștere aproape duble față de perioada precedentă.

Se produc modificări sensibile, în greutate, lungime, în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele, îndeosebi preadolescența (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creștere și dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern, cât și în funcțiile diferitelor organe. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi, care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului.

Pe la 12-13-14 ani fetele și la 14-15-16 ani băieții intră în perioada pubertății, eveniment marcat de dezvoltarea caracterelor sexuale secundare (apariția menstruației la fete și a secreției seminale la băieți, creșterea părului în regiunea pubisului și în axilă, schimbarea vocii, dezvoltarea glandelor mamare la fete etc.).

Aceste fenomene fiziologice trebuie să capete în ochii copiilor explicația științifică necesară, precum și îndrumările de igienă personală, fără să se ceeze o preocupare aparte în jurul lor. Firește, nu vor fi neglijate răsfrângerile acestor modificări în viața psihică a tinerilor; se instalează o anumită curiozitate, chiar neliniște, apare atracția specifică spre sexul opus, sentimentul erotic etc. Tânărul se supune parcă testului reușitei în dragoste, de care depinde temporar imaginea de sine.

Deși dezvoltarea fizică a preadolescentului este reglată de legi biologice, pot să apară disarmonii trecătoare ale segmentelor corpului, ale organelor și sistemelor. De pildă, creșterea în înălțime se realizează mai ales pe seama membrelor, în vreme ce toracele și bazinul rămân în urmă.

De aici, înfățișarea nearmonioasă a preadolescentului; mâinile și picioarele lungi, pieptul căzut și îngust (corpul cu aspect de păianjen). Tot așa, musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul, împrejurare ce condiționează o anumită stângăcie a mișcărilor preadolescentului.

Acumularea atâtor modificări pentru care copilul nu are încă o înarmare psihică satisfăcătoare creează o stare de alertă, o preocupare de a se înscrie în registrul normalului, de a fi ca ceilalți. Adolescentul e preocupat de aspectul corpului; cea mai mică abatere (îngrășare, bustul prea voluminos sau prea plat, nasul mai lung, creșterea exagerată în înălțime, acneea etc.), ca și dezvoltarea mai lentă a unor caractere sexuale secundare creează teme de frământare, insatisfacții.

Băieții sunt cu deosebire deprimați de constatarea deficitului lor morfologic, statura mică fiind uneori sursa unui complex de inferioritate. La fete produce insatisfacție de durată complexul de urâțenie, pe temeiuri adesea aparente. În organizarea vieții și activității școlarilor de vârstă mijlocie trebuie să se evite factorii care duc la supraexcitarea sistemului nervos central sau pot induce labilitatea neurovegetativă cu simptome cardiovasculare, respectiv cefalee, algii abdominale etc.

Depistarea la timp a acestor modificări, instituirea unui sistem adecvat de muncă, odihnă, sport și alimentație sub un control medico-pedagogic constituie soluții indicate pentru prevenirea îmbolnăvirilor.

În comparație cu furtunoasa etapă a preadolescenței, dezvoltarea somato-psihică a adolescentului este mult mai calmă, cu o vadită tendință de echilibrare. După puseul specific pubertății, dezvoltarea fizică a adolescentului se desfășoară într-un ritm din ce în ce mai lent, în înfățișarea tânărului putem întrevedea, sub toate aspectele, chipul de mai târziu al adultului.

Sporul de înălțime scade simțitor în comparație cu perioada precedentă; la băieți nivelul maxim e atins între 15-16 ani iar la fete pe la 13-14 ani. După aceste momente de vârf, ritmul diminuează astfel că spre sfârșitul perioadei el devine cu totul neînsemnat.

Elementul esențial în realizarea unui corp armonios dezvoltat, mobil și puternic este musculatura. Pubertatea este momentul de diferențiere între sexe în ceea ce privește forța musculară. Dacă se ia drept reper forța musculară maximă a bărbaților, se poate observa că la 14 ani fetele au 50% din această forță iar băieții 60%; la 18 ani forța musculară a băieților crește până la 90% față de reperul amintit, în timp ce la fete, la aceeași vârstă, ea ajunge numai la 60%. Folosirea adecvată a culturii fizice îmbunătățește sensibil procesul de dezvoltare.

Asistăm la perfecționarea activității motrice sub aspectul forței fizice, a preciziei și coordonării mișcărilor, a rezistenței la efort. Paralel, capătă finețe și reglajul nervos al mișcărilor. În general, adolescenții sănătoși pot, în condiții normale, să depună efort reprezentând 70-78% din cel al adulților, când e vorba de băieți și de 60-70% cand ne referim la fete.

Schimbările survenite în dinamica dezvoltării diferiților indici somatici se răsfrânge asupra înfățisării generale a corpului adolescentului: dispare disproporția dintre trunchi și membre, crește volumul relativ al cutiei toracice și al bazinului (mai ales la fete); de asemenea se marește craniul facial cu mușchii mimicii astfel încât se definitivează trăsăturile feței caracteristice adultului.

Presiunea sanguină se echilibrează pentru că dispare disproporția dintre volumul inimii și lumenul arterelor, iar reglarea nervoasă a aparatului cardiovascular devine tot mai perfectă.

Se stabilizează activitatea ritmică a sistemului endocrin. În perioada adolescenței se incheie prima perioadă a maturizării sexuale și procesul continuă lent până pe la 22-23 de ani.

În perioada aceasta, din punct de vedere morfologic, creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Are loc un proces de perfecționare funcțională a neuronilor scoarței cerebrale.

Expresia funcțională a perfecționării structurale a creierului o constituie apariția ritmului alfa de tip adult pe electroencefalogramă în jurul vârstei de 18 ani. Procesele de analiză și sinteză devin tot mai fine, se accentuează funcția reglatoare a limbajului intern. Notăm, în încheiere, tendința adolescenței de a se prelungi spre al doilea mare ciclu al vieții, spre cel adult.

Rolul hormonilor în pubertate

La pubertate, organele noastre de reproducere secretă hormoni. Aceștia sunt un fel de semnale chimice care permit apariția caracterelor sexuale secundare – cum ar fi pilozitatea – și funcționarea glandelor noastre sexuale: gonadele. Această producție se face sub controlul altor hormoni, sintetizați de o glandă mică a creierului situată la baza craniului: hipofiza.

Pubertatea este însoțită de schimbări în comportament și în modul de a gândi. Aceasta este adolescența. Dorești să-ți afirmi personalitatea față de adulți și, în special, față de parinți!

Aceasta se poate manifesta, de exemplu, prin adoptarea unor poziții radicale sau prin preferințe vestimentare provocatoare. Capacitatea noastră de a raționa și cea de abstractizare crește. Începi să îți pui o mulțime de întrebări, suferi uneori de crize sufletești. Începi să te interesezi de sexul opus, descoperi treptat dragostea.

Plăcere/Dorință

În momentul pubertății, adolescentul descoperă senzații noi. Dorința este atracția fizică sau psihică pe care o simți pentru o altă persoană. Aceasta poate să conducă la actul sexual. Plăcerea este o senzație agreabilă, intensă, pe care o resimți în contact cu celălalt.

Maturitatea sexuală

Pubertatea se încheie atunci când corpul este capabil din punct de vedere fiziologic să transmita viață, adică atunci când au apărut toate caracterele sexuale secundare și când organele genitale sunt funcționale. Adolescența începe o dată cu pubertatea, dar se termină mai târziu.

Aceasta este perioada în care individul suferă modificări fiziologice, dar în care se află, de asemenea, în căutarea identității sale.

Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare dplu, prin adoptarea unor poziții radicale sau prin preferințe vestimentare provocatoare. Capacitatea noastră de a raționa și cea de abstractizare crește. Începi să îți pui o mulțime de întrebări, suferi uneori de crize sufletești. Începi să te interesezi de sexul opus, descoperi treptat dragostea.

Plăcere/Dorință

În momentul pubertății, adolescentul descoperă senzații noi. Dorința este atracția fizică sau psihică pe care o simți pentru o altă persoană. Aceasta poate să conducă la actul sexual. Plăcerea este o senzație agreabilă, intensă, pe care o resimți în contact cu celălalt.

Maturitatea sexuală

Pubertatea se încheie atunci când corpul este capabil din punct de vedere fiziologic să transmita viață, adică atunci când au apărut toate caracterele sexuale secundare și când organele genitale sunt funcționale. Adolescența începe o dată cu pubertatea, dar se termină mai târziu.

Aceasta este perioada în care individul suferă modificări fiziologice, dar în care se află, de asemenea, în căutarea identității sale.

Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.

Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilarești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale marețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.

Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a ști a scolarului mic, convertită în nevoia de creație a puberului, devine și mai acută la adolescent, luând forma creației cu valoare socială, nu doar subiectivă.

Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei reciprocități afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitația instinctuală, se instituie nevoia de a i se împărtăși sentimentele.

Nevoia de grupare se sparge, se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relațiile dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie și fantezie; au loc furtuni afective, ruperi spectaculoase și dramatice de prietenie.

Nevoia de distracție a puberului se continuă și în adolescență, dar distracțiile se intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalității; alegerea distracțiilor este electivă în funcție de propriile preferințe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan.

Nevoia de independență și autodeterminare a puberului se convertește în nevoia de desăvârșire, autodepășire, autoeducare a adolescentului care dispune într-o mai mare măsura de șine. Nevoia de imitație a școlarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescență.

La început, dorința adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat și absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfârșitul adolescenței să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscută și utilă, valoroasă.

Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendința expresă a adolescentului spre originalitate, cele două forme ale sale: creația, producerea a ceva nou, original, și excentricitatea. Din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul își întrece prietenii în comportamente sociale și deviante.

Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaștere și de creație poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligența generală a copilului se apropie de încheiere.

Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare și evaluare, de planificare, de anticipare, de predicții, spiritul critic și autocritic. Gustul excesiv pentru raționament, accesul la noțiunea de lege, reactivarea curiozității orientată spre explicarea rațională, cauzală a fenomenelor și relațiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a realității, la apariția atitudinilor critice față de valori.

Ca urmare, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar și unele instrumente ale activității intelectuale (capacitatea de argumentare și contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.).

La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluența verbală, flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi și stereotipii verbale ce servesc în soluționarea diferitelor situații (ca introduceri într-o conversație, ca modalități de încheiere a convorbirilor etc.).

Conștientizând valoarea de influențare a cuvântului, vorbirea devine mai nuanțată, plastică, se desfașoară în funcție de particularitățile situațiilor (oficiale sau intime ).

1.1.2. Dezvoltarea gândirii morale în adolescență. Criza adolescenței

Conceptele morale sunt încărcate de atitudini complexe și se organizează prin influență – sunt conduite de influență. Adolescentul implică în formarea concepției despre lume și viață structura operativă a personalității, la rândul ei intersectată cu întreaga experiență conceptuală.

Concurența universului familial și școlar, fiecare cu problemele sale, cu universul mare al dependențelor, contribuie la accentul special ce se pune după 14 – 15 ani pe construirea concepției despre lume și viață, din exprimarea dimensiunilor faptice și nu dezirative ale acesteia. Dacă nu ar exista această tensiune și direcție a spațiului de viață, nu ar avea nici o tensiune și nici o dimensiune ideea de participare conștientă, deliberată, acceptată, la viața socială.

Aceasta este perioada în care idealul de sine și idealul de societate se omologhează și creează condiția maturizării psihice. Tânărul este pregătit psihic și se pregătește moral și aptitudinal, îl atrag cunoștințele pentru confruntări sociale complexe, pentru a se exprima ca atare.

Familia este cadrul în care are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare și autonomie morală). Familia este un reper permanent și fundamental în condiția indivizilor, în manifestarea unor atitudini și comportamente civice și morale, ea fiind unitatea de bază a societății, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinți, orientând copiii din punct de vedere moral (și nu numai).

G. Allport caracterizează personalitatea pe baza influenței pe care reacțiile și manifestările comportamentale individuale le produc asupra celor din jur. Personalitatea este ceea ce se vede și se percepe de către cei din jur. De aici decurg judecățile apreciative ca "are personalitate puternică " sau negative: "e lipsit de personalitate".

.O serie de studii atestă faptul că copilul îndepărtat de familie încearcă un sentiment profund de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, fapt ce va influența direct formarea și dezvoltarea conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigură pe de o parte siguranța afectivă, iar pe de altă parte educația primară.

Deși gândirea morală începe să se formeze încă din copilărie, ea se consolidează și se manifestă pe deplin începând cu perioada marii adolescențe (14 – 18, 20 ani), când se realizează, în ceea ce privește dezvoltarea intelectuală o amplă conceptualizare, iar adolescentul este atras de sesizarea atributelor esențiale ale conceptelor, de cerințele de sistematizare și schematizare.

Se vorbește de aceea chiar de o tendință de filozofare, ce se accentuează la această vârstă. În perioada adolescenței prelungite (după 20 ani), deși această tendință rămâne încă evidentă, are loc o creștere a reversibilității de control și întărirea bazei de informație privind validitatea conceptelor. A treia insușire care se modifică în mod evident odată cu vârsta este statutul conceptelor. Aceasta este una dintre însușirile cele mai importante, deoarece se referă la claritatea, exactitatea și stabilitatea de folosire a conceptului în acte de gândire.

Statutul conceptului se referă la poziția lui în cadrul domeniului științific din care face parte, în structura științei ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare. Această foarte mare disponibilitate a informației stocate în memorie, ce se realizează de la această vârstă, permite creearea unui nivel de control logic și o coerență a întregului plan al gândirii. Adolescentul devine conștient că există o coerență a evoluției vieții sociale și este interesat tot mai profund de aceasta.

Adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizarea și integrarea în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale, etc. Tipul de relații întreținute de adolescent se va complica progresiv, căci acesta se integrează tot mai mult în generația sa – prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți. Se produce o intensă socializare a aspirațiilor, aspectelor vocaționale, care implică un anume nivel de dezvoltare atins de judecata morală.

Prin urmare, la adolescență, inteligența atinge nivelul unei bune dezvoltări a aparaturii logico-formale Adolescentul este atent și critic și analizează lumea valorilor și raportarea lor la evenimentele vieții de fiecare zi. Din nou, că în perioada preșcolară, adolescentul își pune probleme morale complexe, se centrează pe conflictul dintre dependența și cerințele independenței, este impregnat de absorbția realizată în mediul de cultură al sociotipului de proveniență al tânărului. Nu trebuie însă să uităm că în totalitatea vieții sociale există confluente și ipostaze morale de felurite niveluri, fapt ce conturează modele variate de independență.

Fenomenele psihologice afective și caracteriale care însoțesc pubertatea, fiind specifice adolescenței, prezintă o asemenea similitudine la aproape toți indivizii, încât pot fi grupate sub denumirea generală de "criză". Oricum am numi-o: criză de origine juvenilă, criza vârstei ingrate sau a vârstei dificile ori pur și simplu criza adolescenței, această etapă a evoluției psihologice este banală în sine, cu toată gravitatea manifestărilor ei exterioare. În timp ce modificările anatomice și fiziologice ale perioadei pubertare se efectuează lent, această criză izbucnește adesea cu brutalitate.

Bruschețea apariției ei contribuie s-o facă și mai îngrijorătoare. Anumiți autori n-au vrut să vadă în ea decât consecința intimă a acumulărilor genitale exterioare, gravitatea ei putând fi proba existenței la acești tineri a unui conflict subconștient între noile aptitudini fizice și interdicțiile morale.

Tânărul, intrat în posesiunea unui aparat genital gata să fie imediat folosit, nu se poate totuși servi liber de el din cauza constrângerilor sociale și educative. Potrivit acestor autori, el n-ar fi în stare să înțeleagă noua situație și ar gasi în ea, mai mult sau mai puțin conștient, motive de revoltă împotriva familiei și a societății.

În realitate, studierea acestei crize dovedește că o asemenea contradicție aparență nu este suficientă pentru a explica toate aspectele ei. Originea crizei, recunoscând totuși importantul rol al stimulațiilor sexuale, este mai complexă și vom vedea că mulți alți factori concurează pentru a-i da un caracter atât de deosebit.

Dacă se întâmplă ca această criză să treacă neobservată de cei din jur, o examinare mai atentă ne arată că ea nu este totuși mai puțin prezentă. Nu trebuie neglijate formele discrete, iar descoperirea lor trebuie să provoace din partea părinților aceleași reacții ca și când s-ar afla în fața unei crize tumultoase.

Vârsta medie de apariție a acestei crize este între 12-14 ani la fete și 14-16 ani la băieți. Ea poate surveni și mai devreme; numeroși scriitori sau oameni de seamă au trecut prin această criză la o vârstă precoce. Ar fi însă ridicol să căutăm sistematic într-o asemenea precocitate semnele geniului sau ale unui talent oarecare.

Uneori cauza ei poate fi o puternică emotivitate naturală, o cultură intelectuală mai vastă sau pur și simplu o repetare întâmplătoare a unor șocuri afective.

Tinerii închiși într-un climat familial sufocant și ostil oricărei influențe din afară trec prin aceste crize târziu, pe la 16 sau 18 ani. Întârzierea nu implică neapărat și o deficiență mintală. La vârsta aceasta, mai avansată, crizele sunt foarte violente, greu suportate și lasă urme mai sensibile asupra caracterului.

Moartea unei ființe apropiate, o decepție sentimentală, o ambiție nerealizată, dupa unii scriitori, pentru a justifica aceasta bruscă metamorfoză.

În realitate, astfel de incidente joacă numai rolul de detonator în explozia reacțiilor juvenile. Ele nu fac decât să îngăduie eliberarea brutală a sentimentelor acumulate în tăcere de multă vreme si nu le dau naștere peste noapte.

"Te culci copil și te trezești bărbat", a scris Chateaubriand. Imaginea este fericită, dar falsă. E zadarnic să nădăjduim că vom suprima criza juvenilă îndepărtând de adolescent toate împrejurările care ar putea declanșa un șoc emotiv.

Zguduirile psihologice ale adolescenței sunt deja latente la copil și își au originea în tot trecutul lui afectiv. Criza aceasta comportă trei etape succesive, foarte diferite între ele: perioada revoltei, perioada închiderii în sine și perioada exaltării.

Începutul adolescenței reprezintă un răgaz pentru familia răscolită de furtunile pubertății.

Raporturile părinți-copii par, dintr-o dată, că sunt plasate sub semnul unei căutari reciproce, al întelegerii și al aprobarii. S-ar zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, dorește să se apropie de părinți și sa le arate afecțiunea sa: iată că acum este politicos, complezent, gata oricând să iasa împreună cu adulții. De obicei este, de asemenea, plin de afecțiune față de frații și surorile mai mici, cărora compania lui le place mai mult decât cea a părinților.

Adolescența este vârsta confidențelor legate de primele sale flirturi; în schimb li se cer părinților confidențe asupra trecutului lor sentimental. Ei sunt dispuși să asculte punctul de vedere al celor mai în vârstă. Acest punct de vedere se acordă deseori cu dispozițiile lor romantice; această întelegere, dar care este totuși relativă, poate fără îndoială să permită evitarea multor experiențe sexuale premature și traumatizante.

Prima experiență sexuală marchează deseori începutul unor noi revendicări. Prima experiență sexuală coincide adesea cu o nouă perioadă de afirmare a Eului și de dispreț față de familie, dispreț afișat cu o siguranță izvorâtă din convingerea că a atins vârsta adultă. Această vârstă, prin excelență contestatară, a fost denumită criza de originalitate juvenilă. Adolescentul se vede adult și revendică dreptul unui adult. și pentru că maturitatea lui fizică și intelectuală nu corespunde unei maturizări sociale care I-ar permite să aibă un statut de persoană autonomă, conflictele sunt numeroase și inevitabile.

Însăși buna lui înțelegere cu părinții apare adolescentului ca semn al dependenței sale și al unei anumite inferiorități. El se revoltă împotriva acestei atitudini protecționiste și paternaliste. Nu vrea să i se permită să se trezească la amiază, și de altfel nici nu ține s-o faci, dar pretinde să i se recunoască acest drept dacă așa-i place. Am s-o fac dacă așa-mi place este strigătul lui de război.

Preocuparea lui majoră în relațiile cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul celor dintre cel educat și educator. Graba lui de a-și lua propriile răspunderi îl obligă, după cum însuși simte, să se autodefinească și începe prin a nega copilul care a fost și care nu există și nu gândea decât în funcție de ceilalți.

Confruntarea dintre experiența sa și normele impuse culminează cu conflicte uneori deosebit de ascuțite, dar întotdeauna trebuie sa avem în vedere dimensiunea afectiva a acestei lupte. Chiar dacă fiecare dintre adversari pare că se situeaza pe o pozitie ferma, el nu doreste sa rupa relatiile, ci sa stabileasca un contract adevărat cu celalalt. Adolescentul este deosebit de sensibil față de manifestările de respingere și față de judecata adultului, căruia îi critică modul de comportare dar îi recunoaște stabilitatea și chiar experiența. Această ambiguitate transpare în timiditatea lui; lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referință adultul, care în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuși.

Adulții, pe de altă parte, apreciază continuu adolescenții, dar doresc să-și exercite din plin autoritatea; au în mod vizibil nevoie să li se confirme aptitudinile educative și astfel comportamentul lor este tot atât de ambiguu ca și cel al adolescenților. În acest mod se ajunge la un climat de incertitudine creat și de unii și, de ceilalti, propice rectiilor extrem de pătimașe și de oscilante.

Discuțiile în contradictoriu dintre adolescenți și părinți, discuții a căror violență poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul încearca rezistența adultului afirmându-și opinia asupra unor detalii în aparență banale (ex: lungimea părului). Dacă nici unul dintre adversari nu vrea sa cedeze, înseamna ca discuția, absurdă în aparență, este expresia unei tensiuni cu profunde implicații în viața familială. Cele mai înversunate discuții sunt deseori acelea în care la un moment dat nimeni nu-și mai amintește cauza care le-a provocat.

Adolescentul exprimă întotdeauna judecăți fără drept de apel; el adoră sau detestă, gasește un lucru teribil sau infect. De fapt vrea mai curând să-și impună gustul decât să-1 exprime; de asemenea, pentru el important este să nu treacă neobservat: îmbrăcămintea trebuie sa-i fie originală sau trăsnită, accesoriile vestimentare trebuie sa-i facă pe toți să scrâșnească din dinți, camera în care stă trebuie să arate mai rău decât o vizuină, face totul numai ca să se deosebească de prietenii parinților săi. Nu se teme decât de un singur lucru: ca nu cumva să se autoacuze sau să fie acuzat de prieteni de conformism.

Și totuși, puțin sigur de el, provocator și timid totodată, simte nevoia să fie susținut de cei de o seamă cu el. Extravaganțele cele mai ieșite din comun nu și le permite decat daca ceilalti tineri le întreprind o dată cu el; astfel este sigur de valoarea gusturilor și a opiniilor sale. Un grup de tineri deja constituit se consolidează în jurul acelorași gusturi, acelorași dorinți. Acestea constituie pentru el un mijloc de a găsi un sprijin în a lupta cu adulții. Astfel se ajunge de la anticonformism afisat în mod ostentativ la un conformism surprinzător. "Toți tinerii seamănă între ei" spun părinții. Publicitatea contribuie și ea la generalizarea anumitor preferințe ale tinerilor, asa încât aceștia ajung la norme de comportare specifice vârstei lor, dar care sunt tot atat de conformiste ca ale adulților.

Noul erou al tineretului, înlocuitorul cavalerului de altadata, îi impune acestuia imaginea atotputerniciei sale prin părul sau lung, prin îmbrăcămintea sa excentrică, prin murdăria sa, ori dimpotrivă, printr-un narcisism puțin anacronic. Ținuta lui, destinată să demonstreze victoria bunului său plac, este rapid copiată de numeroși tineri care declară: "mă îmbrac așa pentru ca așa îmi place". Folosirea acestui laitmotiv arata, desigur, că nu este deloc vorba de propovăduirea unei estetici, ci că important este să-ți afisezi independența gândirii, că e nevoie de puțin "scandal" ca să te impui, în lipsa unor argumente cu adevărat valabile.

Această comportare, aparent infantilă, trădează refuzul părinților și a copiilor de a avea între ei un schimb de pareri asupra unor probleme esențiale. Un pericol real rezidă în ușurința cu care adolescenții ajung să dramatizeze (de la fuga de acasă, până la sinucidere) acest gen de conflicte, care nu se pot rezolva cu tradiționala "pereche de palme".

Părinții nu sunt chiar atat de ostili, cum vor sa pară, față de aceste forme de revoltă a adolescenților; acum ei se arata mai dispuși să le facă anumite concesii, decat atunci când copiii lor erau în perioada pubertății; cei mai mulți însa preferă să discute cu adolescenții despre altceva decât despre problemele morale, etice sau politice. Se naște totuși întrebarea: dacă aceste conflicte se ivesc din cauza unor probleme minore dar care iau uneori brusc întorsaturi patimase, oare faptul nu relevă ca unii și altii tainuiesc angoase sau revendicari mult mai profunde?

Ca și în timpul preadolescenței, și în perioada adolescenței confictele de autoritate se afla pe primul plan, dar au o nuanta diferită. Tânărul sau tânăra nu caută numai să se afirme: ei caută și un statut care sa le stabileasca anumite drepturi. Mai mult, reclamă aceste drepturi sau mai curând doresc revizuirea și redistribuirea lor.

Se vorbeste mult despre o "criza de autoritate" care depaseste cadrul familial. Ea este specifica epocii noastre pentru ca, pentru prima data, nu se mai pune în fata tinerilor problema zdruncinarii grabnice a unei autoritati recunoscuta de toti ca necesara, ci dimpotriva, solidaritatea acestei autoritati este pusa la îndoiala atat de părinți, cat și de cei tineri, ceea ce creeaza o stare de ezitare și de incertitudine în raporturile dintre ei.

Una din rațiunile acestei stari de lucruri o constituie, fa.ra îndoiala, prelungirea procesului de educare și a scolaritatii; este un paradox mentinerea din ce în ce mai prelungita într-o stare de dependenta materiala și morala a tinerilor care și-au atins maturitatea flziologica. Majoratul legal în numeroase cazuri nici nu înseamna macar ca adolescentul este capabil sa-și castige existenta; din an în an vaxsta maturitatii sociale se îndeparteaza, în timp ce varsta pubertatii nu face decat sa scada. Se așista la fenomenul nou al "teenager"-ilor, adulti sexual, dar înca socotiti copii iresponsabili.

Daca adaugam la acestea idolatrizarea tineretii, raspandita prin filme și prin publicitate, și încapatanarea ridicola a atator adulti de a don sa rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveste moda, sportul și viata erotica, putem întelege de ce granita dintre acesti tineri care se vor adulti și acesti adulti care se vor tineri nu mai este distinct delimitata și de ce adultii nu mai au aceeași autoritatte asupra tinerilor. Relatiile dintre ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult spre o rivalitate fatisa.

În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, forma banala a unui conflict asupra limitelor: la ce vârsta ai dreptul sa fumezi prima tigara, sa dai pentru prima oara cu rtij, sa ieși cu prietenii? La ce ora ai voie sa te întorci acasa seara?

Stabilindu-se o limită, e normal ca tinerii sa încerce s-o depașească puțin, iar părinții sa faca în asa fel încat ea sa fie respectata. Conflictul nu va fi niciodata grav daca regula a fost admisă de ambele parți. Dificultatea provine din incertitudinea parinților asupra propriilor lor decizii, din variatia limitelor de la o familie la alta și din influenta cinematografului și a literaturii care le "demonstreaza" tinerilor ca sunt extrem de liberi. In realitate, părinții și copiii care nu discuta între ei sau discuta în contradictoriu au rareori curajul de a examina impreuna, în mod deschis, problema: la cutare varsta și în cutare circwnstante ai vole sa fumezi prima tigara sau sa-ti dai cu ruj pe buze, la cutare ora este rezonabil sa vii acasa. Părinții gasesc ca este mai usor sa fixeze reguli de principiu, deseori avand ca punct de reper propria lor adolescenta, pentru că de aici izvorăște pentru ei o securitate morală, siguranța de a nu se înșela. Rigiditatea acestei organizări a modului său de viață îl exasperează pe adolescent, care găsește că e ridicol sa i se ceară să se întoarcă la douăsprezece noaptea și nu la douăsprezece și jumatate. Astfel, pentru el este mai usor sa aiba sistematic o atitudine revendicativa decat sa examineze rezonabil problema.

Pentru a ieși din încurcătură, soluția se căuta fie într-o întarire excesiva a interdictiilor, fie într-o îngaduinta totala; și una și cealalta nu fac decat s-o agraveze.

Înăsprirea de către părinți a regulilor de comportament a adolescenților înlatura și mai mult posibilitatea unui dialog între ei, dar și îngaduinta excesiva le apare pe buna dreptate, ca o demisie a părinților; ei înca doresc sa mai fle protejati impotriva lor înșiși sau cel putin sa fie ghidati și limitati în actiunile lor. ESricat ar parea de deceprionant, de nimic nu se tem adolescenții mai mult decat de părinții-amici.

Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine și de "intelegere" li se pare și mai suspect decat "rigiditatea". Ei descopera în el dorinta de a le fi controlata autonomia, iar atunci cand iau hotarari se simt observati, spionati. Incercarea de a merge în întampinarea celor mai mici dorinte ale lor le pare un adevarat santaj afectiv. Dorinja adolescentului de 17-18 ani este sa gaseasca în fata lui un om adevarat: nici moliu și nici jandarm, ci o fiinta inzestrata cu putere de judecata și cu voînta. Nu se poate lipși de etalonul pe care-1 constituie pentru el atitudinea adultului pe care il stimeaza.

Un tată incapabil să-i demonstreze fiului său că trebuie să țină cont de el, pentru că exista cu adevarat, il va lasa pe acesta descumpanit și nelinistit în fața unei multitudini de posibilități. Mai curand un "raisoneur" decat un rezonabil, ceea ce o și stie, dar adolescentul ar vrea totuși să I se acorde responsabilitatea faptelor sale; poate întelege ca libertatea este limitata de îndatoririle ce decurg din viata în comun; poate chiar sa se dovedeasca apt sa renunte la o parte din dorintele lui, cand i se lasa dreptul sa și le satisfaca, dar facandu-1 totuși sa reflecteze asupra lor.

Reactivarea problemelor oedipiene, mai mutt sau mat putin rezolvate în copilarie, it pune pe adolescent în fata problemei alegerii sexuale, alegere deseori culpabilizata de atitudinea părinților. Sarcasmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilitati într-un sentiment insuportabil, care poate determina comportari diferite:

• supunerea în fata dorintei adultului și renuntarea la o alegere heterosexuala. Adolescentul ramane "legat de fusta mamei", nu iese din casa, este timid și inhibat în fata persoanelor de sex opus, lasa uneori sa I se impuna un partener;

• ruptura de familie: este cazul unor casatorii foarte timpurii ale anumitor tineri care evadeaza dintr-un mediu familial prea angoasant sau care exercita asupra lor presiuni prea puternice; aceste casatorii sunt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vinovatie, creat de gestul rupturii, genereaza adesea tensiuni între tinerii căsătoriți;

• alegerea unui partener dupa imaginea părinților: baiatul iși alege o solie materna,în fata careia renunta la responsabilitatile sale; fiica se amorezeaza de un seducator de varsta tatalui sau.

Se vede ca în acest domeniu, ca și în altele, este deosebit de important ca părinții sa stie sa depaseasca perioada în care sunt frustrati afectiv, pentru a-1 ajuta în mod real pe adolescent. Sarcina este cu atat mai dificila, cu cat adolescentul, pudic și patimas, considera orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în poblemele lui. Are totuși nevoie sa fie ajutat: daca preadolescenta este varsta educatiei sexuale,' adolescenta este varsta educatei sentimentale.

Adolescența, deja bogată în zdruncinari anatomice și fziologice, nu este scutita nici de transformari intelectuale și psihologice. Chiar când familiile supravegheaza cu grija apariția primelor indicii fizice ale începerii pubertatii, ele sunt totuși surprinse de cortegiul de excentritati caracteriale care o însoteste.

Nimic nu evoca mai bine imaginea unui lac înainte de furtuna ca tin camin în care exista un copil de 13 ani. Pivindu-1 cum traieste linistit între jucariile și lectiile lui, între micile sale hartaguri și micile lui minciuni, părinții it cred înca foarte departe de orice preocupare mai înalta.

Confidenți ai necazurilor și bucuriilor lui, ei stiu ca la cea mat mica primejdie el li se va adresa grabnic pentru a le cere ajutor și ocrotire. Tatal, educator și judecator prin menirea sa, cunoaste importanta raspunderii lui, iar autoritatea sa, pana atunci recunoscuta și respectata, ii intareste aceasta încredere în sine. Mama, mai sensibila, nu ignoreaza nimic din toate micile probleme intime ale copilului ei; ea zambeste cu indulgenta privind eforturile acestuia de a și le rezolva și gata sa-i vină într-ajutor, sigura ca solutionarea lor va fi întotdeauna usoara, datorita inteligentei sale adulte. Slabiciunea posibilitatilor fizice și intelectuale ale unui copil de 13 ani înlatură orice ipoteză de răzvrătire și orice veleitate de independență.

În această minte de copil n-a intrat nimic ce n-a fost introdus chiar de ei sau pe care sa nu-1 fi controlat personal. Au mbdelat cu mana lor aceasta ceara moale, în care au vazut cum se imprima treptat pecetea ideilor not și a aporturilor afective.

Poate ca unele tendinte deja perceptibile se vor modifica? Ele se vor accentua sau vor disparea. Poate că intervenția factorului sexual risca să introducă un element nou în acest echilibru, pe care ei au impresia ca-l cunosc atât de bine? Experiența dragostei pe care părinții cred ca au dobândit-o odată pentru totdeauna le pare însa de natura să ușureze întelegerea reacțiilor pe care acesta le-ar putea detennina.

Într-o bună zi, indiferenți sau orbi, toți acesti părinți sfarșesc prin a avea revelația brutală a unui adolescent devenit pe neașteptate un necunoscut, cu reacții noi și de neînteles. Celula familiala astfel zguduita pare condamnată; aceasta încercare neașteptată pare să reprezinte falimentul tuturor sacrificiilor din trecut.

Termenul, luat dintr-o lucrare a lui Maurice Debesse, "Criza de originalitate juvenila", defineste bine diversele fenomene care la 14 am anunta aparitia marilor furtuni pubertare.

Prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune. Inainte de 13 ani, copilul nu se supune din zapaceala sau pentru ca nu vrea sa faca un lucru care-i displace. După această vârstă, la 14 ani, el nu se mai supune, din dezgustul pe care i-l provoacă ideea ca i se ordona ceva și pentru a protesta impotriva Well de subordonare, continuta implicit în notiunea de supunere. Continutul ordinului il intereseaza mai putin decat tonul vocii care comanda. Inainte de criza, copilul se razvratea impotriva supunerii pe ascuns; în timpul crizei el se razvrateste cu ostentatie. Nu mai este serviabil și se înfurie impotriva micilor ajutoare pe care trebuie sa le dea în casa. El se supune cand autoritatea familiala a ramas intacta, însa prin atitudinea pe care o afiseaza vrea sa ateste ca face totul din constrangere și în mod fortat. Demnitatea exagerata ce i se citeste pe fata vrea sa constituie o lectie pentru părinții atat de tiranici, încat sa-și înjoseasca copilul cu sarcini incompatibile cu valoarea lui.

Tot atunci este și varsta zambetului batjocoritor. Toate parerile enuntate de adulți par ridicole tânărului în plină vârstă ingrată. Ele il fac sa ridice ostentativ din umeri, mai ales daca parerile sunt ale părinților sai. Daca disciplina il impiedica sa se dedea la asemenea insolente, ele sunt atunci înlocuite cu grimase mai discrete.

Largirea contactelor sale sociale și imbogatirea domeniului sau de cunostinte il fac sa descopere treptat orizonturi noi, ascunse pana atunci cu grija de familie privirilor sale. Dupa disparitia "miraculosului" care ii colorase primii ani al vielii, el vede naruindu-se unul dupa altul toate decorurile care-i ascundeau realitatea. Toate precautiile care-și aveau originea numai in dragostea părinților sai i se par ca n-au fost decat niste încercari amagitoare și odioase de a-i atribui un rol minor. Teama de a nu fi pacalit și de a lasa sa se vada aceasta, atat de caracteristica varstei, il face sa suspecteze valabilitatea tuturor rationamentelor de adult.

Totul i se pare suspect și, fiindca se stie înca destul de slab pentru a discuta cu cei mai marl decat el, prefera sa nege totul decat sa încerce sa deosebeasca adevarul de minciuna. Refuzul de a se supune și zambetele batjocoritoare sunt o modalitate fireasca de aparare, iar reducerea credulitatii I se pare ca justifica revolta lui impotriva familiei, scolii și moralei. El respinge în bloc tot ce a învatat și tot ce I-a fost impus.

Revolta impotriva părinților și a familiei este cea mai frecventa și mai evidenta. Ea este adesea dureroasa pentru familiile uimite de a vedea afectiunea lor atat de nerasplatita, în timp ce profesorii, rudele mai îndepartate sau chiar unii straini nu par a fi tinta acestei razvratiri. Ar fl greșit daca am interpreta aceste revolte juvenile, limitate la cei apropiati, ca pe niste manifestari ale lipsei de afectiune. Aceasta revoltă juvenilă nu-și limitează manifestarile numai la refuzul de a se supune sau la zambetele batjocoritoare.

Neîntelegerea reciproca se adaneeste daca autoritatea paterna grav amenintata, în loc sa se faca mai usor simtita, cauta sa reaetioneze devenind mai drastica. Climatul familial este întunecat de discutiile din ce în ce mai dese, mai ales daca metodele educative ale tatalui și ale mamei se ciocnesc cu acest prilej. Copilul, incapabil sa discearna adevarata cauza a conflictelor ce se ivesc, cauta sa evadeze din aceasta ambianta apasatoare. Uneori iși pune în aplicare aceasta dorinta. Fuga de acasa constituie forma extrema a acestei revolte impotriva familiei. Ea este mai curand dovada conflictului dintre generatii decat a unei adevarate lipse de afectiune din partea copilului sau a unei asprimi excesive din partea părinților. La ele trebuie sa ne duca gandul atunci cand un copil razvratit și insuportabil devine, fara o cauza aparenta, mai calm și mai închis în sine. Aceasta liniste aparenta, departe de a marca sfar5itul razvratirii, exprima uneori satisfactia pe care o resimte el, cand, în sfarșit, a luat hotararea sa fuga de acasa.

Conflictele acestea familiale opun mai ales pe baieti tatilor și pe fiiee mamelor. Unii au vrut sa vada în ele dovada Complexului Oedip, adica a geloziei sexuale în sanul familiei. Daca exista gelozie, atunci unicul ei izvor este necazul adoleseentului ca nu e înca adult. Daca orice adolescent este gelos pe parintele de același sex, el încearca același sentiment și fata de toti adultii de același sex cu el, ajunși deja la o maturitate la care el ravneste cu nerabdare. Fiica nu se ridica impotriva tatalui deeat arareori, deoarecenu invidiaza situatia lui de barbat. Dimpotriva, ea se ciocneste de autoritatea mamei, pentru ca-i invidiaza feminitatea, cu atat mai patimas cu cat, prin comparatie, ea iși da și mai mult seama de relativa inferioritate a situatiei ei actuale de adolescenta. Aceste gelozii sunt rareori constiente, dar se manifesta aproape întotdeauna.

Revolta impotriva scolii. și în acest caz este vorba de același refuz de a accepta în continuare o autoritate recunoscuta pana atunci. In ochii elevilor de 14 am, profesorii lor se transfonna în niste ignoranli plini de pretentii sau în tirani; elevii pandesc cu perseverenta o greseala cat de mica a profesorilor care sa serveasca drept justificare acestei revolte. Tinerii de aceasta varsta gasesc o placere amara în a demasca nedreptatile ale caror victime se cred.

Aceasta este și perioada extravagantelor și a actelor inutile de nesupunere. Se întampla deseori sa vedem tineri adolescenți dedandu-se pe neasteptate și faxa motiv la acte de indisciplina gratuita sau la obraznicii întru nimic justificate.

Ar fi o greseala sa se creada ca singurul tel al acestor manifestari ar fi dorinta "de a-i uimi pe colegii lor", asa cum gandesc profesorii și părinții. In realitate, ele exprima aproape întotdeauna aceeași vointa de a se razvrati impotriva unei autoritati care nu mai este acceptata de a afinna cu stangacie o personalitate care înca se cauta. Sunt adevarate tresariri de angoasa, fiindca cu ajutorul lor cei care le comit cauta sa-și dovedesca cu orice pret ca sunt liberi sa savarseasca orice actiune. El se dedau la asemenea excentritati pentru a-și consolida încrederea în sine.

Revolta impotriva moralei, a politetii. Tanarul adolescent se straduieste sa scape de toate constrangerile sociale și morale susceptibile de a sugruma personalitatea lui nascanda. Manifestand aceeași repulsie fata de toate închistarile vietii sociale, el se opune cu aceeași energie marilor principii morae ca și simplelor reguli de politete.

Tocmai aceasta nevoie de a nu accepta nimic ca adevarat înainte de a fi discutat și criticat explica și atitudinea acestor tineri razvratiti fata de morala. Daca deseori resping principiile ei esentiale și cauta sa se comporte tocmai pe dos, ei nu fac aceasta pentru ca neaga valoarea lor, ci pentru ca refuza sa li se supuna din simpla obisnuinta și acceptare a modului de viata al acelor adulti. El vor sa înteleaga sensul acestor încorsetari și obligatii și le place sa creada ca nu sunt autorizati sa li se conformeze fara remuscari decat daca la început au stiut sa le încalce.

Micile devieri sexuale ale pubertatii, atat de frecvente de cativa ani, n-au adesea alta explicatie decat nevoia de a cunoaste totul înainte de a alege și aprecia. Ele mai pot fi și consecinta ipocrziei cu care majoritatea adultilor trateaza problemele sexualitatii.

Tanarul adolescent devine la 14 ani într-adevar constient de importanta minciunii în relatiile sociale. Acum, cand este în stare sa vada mai bine toate urateniile și lașitatile vietii de fiecare zi, el se revolta impotriva indulgentei cu care sunt tratate toate acestea. Ca întotdeauna la aceasta varsta, lipsa de simt critic il face sa exagereze s11 se întampla sa sufere de pe urma greselilor pe care a vrut sa le comita. Trebuie sa stim ca în asemenea cazuri este adesea mult mai sever cu el însuși decat sunt adultii din jurul lui.

Aceasta perioada are ca scop sa-1 scoata pe tanar de sub influentele straine care și-au pus pecetea asupra copilariei lui. Dupa respingerea acestor constrangeri ale trecutului, vine randul afirmarii propriei lui personalitati. Eliberat din ce i se paruse lui a fi o închisoare, tanarul trebuie sa faca ucenicia libertatii pe care a dobandit-o. acum il padesc noi greutati. Crizele sr vor succeda pana la 20 de ani, fiecare dintre ele trebuind considerata o noua etapa spre maturitate, iar nu un episod anarhic. Unii tineri sar peste una sau mai multe etape ale acestei evolutii, altii se opresc mai mult la una decat la altele; rar se întampla ca un tanar sa prezinte în întregime și într-o succesiune ordonata toate simptomele clasice ale adolescentei psihologice.

Perioada scandalului. Din clipa în care se crede definitiv eliberat de lanturile copilariei, adolescentul cauta sa-și afirme noua sa independenta prin numeroase excentritati. el vrea sa se faca remarcat. Pentru a-și atinge scopul, toate mijloacele i se par bune daca pot sa-l scoata în evidenta din randurile multimii. De la scandalurile provocate la Atena de tinerii prieteni al lui Alcibiade, nici o epoca n-a fost ferita de asemenea manifestari.

Fanteziile vestimentare sunt primele care atrag atentia trecatorilor. Ansamblurile sunt grotesti, ca la circ, sau pretentios de modeste. Nu existacale de mijloc între o eleganta scrobita și o neglijenta slinoasa. Daca moda oisnuita prevede parul scurt, tinerii iși vor lasa o coama lunga șI romantică; daca ea se schimba și începe sa se poarte cu par lung, atunci ii vom vedea pe tineri cu capul complet ras.

Strigate puternice, palme zgomotoase pe spate, rasete stridente sunt mijloacele folosite de tinerii excentrici pentru a-și semnala prezenta celor care nu s-au lasat impresionati de costumatia lor.

Nu-i intereseaza un schimb sincer de pareri și stau tot timpul la panda pentru a gasi prilejuri de a se contrazice cu cineva. Progresul de la unitatea simbiotica la separarea de mama este marcat de formarea unor capacitati interne de reglare care sunt promovate de dezvoltarile motorii, verbale și cognitive.

In actuala separare și independenta, adolescentul experimenteaza un sens de triumf asupra trecutului sau, și treptat devine dependent de aceasta stare de aparenta eliberare. Astazi domina atitudinea adolescentului care iși invinueste părinții pentru dejamagirile tineretii lui sau, la scara transcedentala, atitudinea de a vedea in puterile incontrolabile ale diferitelor numiri, fortele absolute și ultime care guverneaza viata.

Adolescentului i se pare lipsit de sens sa se ridice impotriva acestor forte, dar declara, mai degraba, lipsa oricarui scop pentru un asemenea efort ca fund adevarata marca a maturitatii. Incapacitatea de separare de obiectele interne decat prin respingere, detasare, este experimentata subiectiv ca un sens al alienarii.

Adolescenta reprezinta singura perioada.a vietii in timpul careia regresia Eu-lui și a pulsiunilor constituie o componenta obligatorie a dezvoltarii normale, firesti.

Stari de regresie a Eu-lui sunt identificate și in idolatrizarea de catre adolescent a unor oameni faimoși. Astazi, acesti oameni sunt aleși din cadrul lumii afacerilor, sportului etc. Acest lucru aminteste de părinții idealizati din anii timpurii al copilariei tanarului. Imaginile lor glorificate constituiau un reglator indispensabil al echilibrului narcisist al copilului. Dar nu trebuie sa ne surprinda faptul ca peretii dormitoarelor, acoperite cu pozele idolilor colectivi, devin goi de indata ce libidoul obiectual este angajat in relatii interpersonale adevarate, reale.

Starile de Eu infantile sunt recunoscute și in stare emotionala vecina cu fuziunea. Asemenea stari sunt frecvent experimentate, de pilda, in relatiile cu abstractii de tipul Frumosului, Binelui, a Adevarului, sau de natura politica, estetica sau religioasa. Astfel de stari ale Eu-lui de cvasi fuziune in taramul reprezentarilor simbolice sunt cautate drept ragaz și servesc ca gardieni impotriva totalei fuziuni cu obiectele infantile internalizate. Convertirile religioase sau starile de fuziune induse de droguri apartin aceluiași taram al regresiei Eu-lui.

Una dintre caracteristicile adolescentei care nu scapa neobservata este efortul nebunesc de a pastra legatura cu realitatea, de a fi activ, de-a face diverse lucruri. Mai rnult, apare in nevoia unei experiente de grup sau de relatii individuale de o afectivitate acuta, vie. Ceea ce cautae i nu este legatura personala ci ascutimea efectului și agitatia emotionala determinata de el. Acestui taram apartin urmatoarele – nevoia presanta de a face diferite lucruri pentni a scapa de singuratate, de plictiseala, cautarea solitudinii in care adolescentul evoca in mintea sa stari afective de o mare intensitate.

Problema limitelor nu este una care rezida in configuratia fortelor intrapsihice dintr-un individ. Cu alte cuvinte, orice chestiune despre limita personala are inteles doar atunci cand se face referinta la limitele personale ale altora sau ale altuia si este, apdar, intotdeauna o dimensiune interactionala de experienta. Starea individuala a unei limite personale poate fi privita ca derivand dintr-o negociere interactiva care stabileste un acord reciproc in privinta granitelor permisibile dintre sine și altul. In timpul dezvoltarii din copilarie și adolescenta apar o serie de negocieri constiente și inconstiente in privinta delinierii limitelor sau granitelor. Acest proces interactional implica intotdeauna echilibrul fortelor psihice a cel putin doua persoane și reflecta intotdeauna la un anumit nivel granitele inerente in cadrul structurii societatii.

1.1.3. Perspectiva psihosocială asupra personalității adolescentului

Un proces social important implicat în structurarea personalității este cel de asumare și exercitare a rolurilor. Rolurile în societate sunt asemănate cu jocul actorilor pe scenă, ele fiind compuse dintr-o serie de acțiuni pe care individul se angajează să le efectueze, dintr-o mulțime de expectații pe care trebuie să le satisfacă și din perspectiva impresiei generale pe care trebuie să o lase toate aceste acțiuni. Diferențele în modul de jucare a aceluiași rol de către mai mulți indivizi vor reflecta deosebirile dintre organizările interne ale personalității și, ca atare, ele devin elemente centrale ale analizei în caracterizarea dinamicii comportamentale a personalității.

.Un alt proces social cu importanță în structurarea personalității constă în dobândirea de către individ, în cadrul interacțiunii sale cu situațiile și cu ceilalți semeni, a unui anumit ansamblu de statusuri (sau statute). Statusul este acea dimensiune a personalității în cadrul căreia se evidențiază și se concretizează așteptările, dorințele și pretențiile pe care un individ îl are față de ceilalți și față de societate în ansamblu. Statutul se realizează prin intermediul unei motivații specifice a Eului, care include în ea motivele de prestigiu, autorealizare și autoîmplinire.

Structurarea statutului se face printr-un mecanism de decantare succesivă, în cursul ontogenezei, a efectelor propriilor acțiuni și conduite în cadrul diferitelor sisteme normate, instituționalizate sau ne-normate, informale, spontane. O persoană se poate situa, din punctul de vedere al statutului, pe o anumită grilă delimitată de subestimare și supraestimare. Fixarea pe poziția inferioară a scalei se asociază cu existența unor statusuri de auto-devalorizare, auto-depreciere, inferioritate. Situarea pe porțiunea superioară a scalei se asociază cu statute de supra-apreciere, supra-valorizare și complexe de superioritate.

Între status și rol se stabilește o relație de condiționare reciprocă. Rolul apare ca o modalitate de exteriorizare și manifestare a statusului, iar statusul ca o modalitate de interiorizare și integrare a rolurilor. Înregistrând configurația rol-statutelor se obține profilul structurii și organizării interne a personalității. Din această perspectivă, contribuția cea mai importantă la elaborarea unei teorii generalizate a personalității este conferită psihologiei sociale.

Sub anumite aspecte, influența cea mai mare asupra personalității este cea exercitată de întregul context cultural în care se dezvoltă individul. Pornind de la această constatare, în cadrul orientării socio-culturale, în ultimii ani s-a configurat o direcție nouă, anume antropologia culturală. Specificul acestei direcții este faptul că structura internă a personalității se consideră ca rezultat al asimilării și interiorizării de către indivizi a conținuturilor, formelor și etaloanelor culturale constituite istoricește.

Ca ființă socială, individul nu poate exista decât în cadrul ansamblului de relații sociale așa cum a fost preluat, internalizat și adaptat de către fiecare individ în parte. Esența personalității este dată tocmai de acest ansamblu hipercomplex de relații pe care le individul le construiește pe parcursul existenței sale. Sigur, includem aici toate tipurile de relații în care individul este implicat, atât la nivel macrosocial (economice, politice, juridice, morale, religioase etc.), cât și la nivel microsocial (familiale, școlare etc.). Oamenii nu trăiesc într-un gol social, ei sunt direct implicați în multitudinea și diversitatea relațiilor sociale.

După R.Linton ideea existenței unei personalități de statut, adică a acelor personalități ce se formează ca urmare a deținerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute și roluri care, prin sistemul de îndatoriri conținute și cărora individul trebuie să le facă față, își pun amprenta atât asupra structurării interne a personalității, cât și asupra manifestărilor sale exterioare.

Golu (1974) consideră că între structurile interpersonale și cele intrapersonale ale personalității există o puternică corelație. Amploarea relațiilor persoanei cu mediul social își pune pecetea asupra structurii interindividuale a persoanei, iar combinațiile interne ale însușirilor de personalitate – formate și stabilizate în timp – reglează volumul și măsura activismului contactelor sociale ale persoanei, exercită o influență asupra formării propriului mediu de dezvoltare a persoanei.

La nivelul persoanei ca entitate psihosocială se reglează interacțiunea dinamică dintre individual și social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la baza elaborării conduitelor și proceselor psihosociale care condiționează forma și conținutul acestora. (Cristea, 2000, p. 91)

Perspectiva psihosocială presupune o abordare a personalității din trei direcții: situațională, relațională și grupală. A interpreta personalitatea situațional înseamnă a o raporta permanent la situația în care se află, pe care o produce, ale cărei influențe le generează, dar le și suportă, înseamnă a considera personalitatea ca produs al împrejurărilor, capabilă de cunoaștere, dirijare și despărțire a lor.

Individul reprezintă entitatea biologică a ființei, în ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct de vedere strict material. Fiind unitatea biologică primară și indisolubilă a oricărei specii, în conținutul noțiunii de individ nu vom găsi referiri la notele de valoare sau cu diferențiere calitativă, așa cum vor apărea acestea la nivelul individualității.

Individualitatea este expresia individului diferențiat în plan biologic și psihologic. Calitatea de “individualitate“ este dată de acele caracteristici fizice, psihice și psihofiziopatologice unice, irepetabile, care particularizează individul concret, pe fondul unor mecanisme și forme proprii de adaptare și manifestare comportamentală. Dacă individul nu reprezintă decât unitatea biologică a speciei, individualitatea se constituie deja ca subiect al acțiunii sociale, diferențierea sa realizându-se preponderent în plan psihosocial.

Persoana desemnează sistemul de însușiri, relații și calități psihosociale care dau identitate socială individului.

Personajul este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcții publice și fiind implicată activ într-un context relațional determinat. Personajul implică adoptarea unor atitudini și conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor măști sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj. La nivelul persoanei identificăm potențialitățile psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potențialități în funcție de împrejurările concrete specifice situațiilor sociale în care se găsește plasată persoana. În consecință, în timp ce persoana reprezintă elementele de identitate, continuitate și stabilitate psihosocială ale individului, personajul evidențiază modalitățile de inserare socială activă ale persoanei, precum și aspectele tranziente și conjuncturale ale conduitei participative la viața socială a comunității.

Nimeni nu se poate apropia de persoană, decât prin intermediul personajului care “arată puțin persoana, o ascunde puțin, o relevă sau o trădează.” (Zlate, 1975, p.234)

Fiind un compromis între spontaneitatea creatoare a subiectului, determinată de aspirație, aptitudini, trăsături de personalitate etc., pe de o parte, și normele sociale care reglează conduitele în funcție de poziția socială ocupată, pe de altă parte, personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze:

Personajul ca stereotip social care joacă rolul aferent poziției pe care o ocupă în societate, fiind expresia rigidă a imperativelor sociale (“ce am datoria să fiu“);

Personajul ca ideal personal prin care persoanele “volitive“ se automodelează în raport cu propriile idealuri și aspirații (“ce vreau să fiu“) ;

Personajul ca “mască“, prin care subiectul se prezintă deliberat într-o anumită ipostază pentru cei din jur, disimulând unele fațete ale propriei personalități (“ce vreau să par că sunt“);

Personajul ca refugiu, conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament (“ce mi se impune să fiu“) etc.

Personalitatea, într-o accepție curentă, desemnează persoana maximal valorizată social, recunoscută ca atare prin performanță , ținută morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situații importante pentru comunitate etc.

În acest sens, personalitatea este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viața socială în general . Astfel, Cristea (2000, p 92) consideră că în acest sens vom deosebi personalități ale vieții politice, economice, artistice, religioase, educaționale, militare.

În sens strict psihologic, prin personalitate se înțelege modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei. Termenul de personalitate în cel mai larg sens este o structură dinamică de natură bio-psiho-socială care, la un anumit individ asigură adaptarea originală la mediul natural și social. Personalitatea – definită ca mod specific de organizare dinamică a însușirilor bio–psiho-sociale ale subiectului este esențială pentru înțelegerea persoanei și structurilor relaționale prin care aceasta ființează și se manifestă activ, prin integrare în sistemul social real.

Caracteristicile mediului socio-cultural își pun amprenta nu doar pe dinamica și profilul intern al personalității, ci și pe sano-geneza ei. S-a demonstrat că sensibilitatea și predispoziția la anumite tulburări și îmbolnăviri sunt puternic condiționate de stilul de viață, care se structurează în concordanță cu specificul unei matrice socio-culturale sau a alteia. Ca urmare, teoria și practica medicală trebuie să încorporeze nu doar boala sau bolnavul în sine, ci și contextul socio-cultural imediat și general, sau de fond, al individului. De aici, în ultimii douăzeci de ani a dobândit o dezvoltare deosebită așa-numita "psihiatrie antropologică", în care accentul în psihoterapie este pus pe terapiile de grup și pe reenculturare.

În prezent a apărut o problemă asupra căreia gânditorii încep să cugete tot mai insistent, anume problema globalizării. Începută în plan economic, globalizarea se extinde treptat și în sfera vieții culturale și spirituale. În prezent are loc afirmarea unor puternice interacțiuni și interferențe între modelele culturale constituite istoricește. Din punctul de vedere al reacției, consemnăm două atitudini: una conservatoare, care se pronunță împotriva derulării în continuare a procesului de globalizare, susținând necesitatea conservării valorilor tradiționale, și o atitudine avangardist-transformistă, care militează pentru accelerarea și generalizarea procesului de globalizare, pe toate palierele vieții sociale.

Orientarea cultural-antropologică a deschis perspective noi în înțelegerea personalității din punctul de vedere al factorilor determinativi ai genezei și structurării ei. Ca statut metodologic, ea se situează pe același plan cu orientarea biologistă și o contrabalansează. Însă mergând exclusiv pe una sau pe cealaltă nu se poate ajunge la o înțelegere adecvată a modului de constituire a personalității.

Profil psihologic al personalității adolescentului

Percepția. De la 15 ani, adolescentul deja dobândește capacitate completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate va apare ca efect al erotizării senzațiilor și percepțiilor (cauzată de explozia hormonală) și îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.

Limbajul. Dacă evoluția școlară este firească, la 17-18 ani subiectul distinge limba uzuală de cea literară și se folosește de normele conduitei verbale în relațiile sociale, are acces la limbajul științific specializat și își dezvoltă chiar un stil personal de exprimare. Adolescentul deviant nu atinge aceste standarde de obicei; el este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic. Aderă la limbajul argotic pentru a-și ascunde, de fapt, abilitățile verbale sărace.

Gândirea. Adolescentul prezintă, de regulă, suficiențe de combinatorică abstractă, pentru trecerea la stadiul operațiilor formale. Se dezvoltă, astfel, exersarea gândirii probabiliste, capacitatea de sinteză și sistematizare. Elaborarea mentală și consolidarea structurilor superioare ale gândirii fiinddezvoltate, el poate interpreta totdeauna în mod critic realitatea, conștientizând nu doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, ci și poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane. Autoreflexia și autoanaliza – specifice acestei etape – sunt dezvoltate.

Imaginația. Procesul imaginativ îl ajută în mod firesc pe adolescentul normal să redescopere lumea și să-și contureze un sens al vieții. Adolescentul deviant se caracterizează printr-o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite; pendulează între un realism brutal și un idealism extravagant, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație (de loisir) pentru a-și exprima un „eu ideal”.

Memoria. Memoria de lungă durată, care prevalează la această vârstă, îl ajută pe adolescent să își reprezinte mai precis spațiul și timpul, configurându-și reprezentări. El poate reține și reda șase cifre consecutive în ordine inversă, recurgând la diferite tehnici de memorare.. Puternic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și motrică. Tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată.

Învățarea. Pe lângă acțiunea educativă externă, pentru adolescență este specifică autoeducația. Adolescentul poate învață și copiind conduitele negative ale celor din anturajul său poluat moral sau infracțional. El înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice. Învață să relativizeze imaginea globală a fenomenelor naturale și sociale.

Motivația și procesele volitive. Caracteristice pentru adolescentul deviant sunt conflictele motivaționale care determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare și cea de vanitate). Nivelul său de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat. Slăbiciunea controlului voluntar generează lașitatea, disimularea, tentația vicioasă către alcool, droguri, distracții cărora nu le poate rezista. Adoră falșii eroi, în lipsa unora reali, demni de elanurile sale.

Procesele afective și sexualitatea. Majoritatea specialiștilor admit afectivitatea ca fiind sursa principală a crizei adolescentine. Prin urmare, devianța afectivă reprezintă starea de normalitate a acestei categorii de vârstă, raportată la normele sociale acceptate. În drumul său către mult-râvnita condiție de adult, adolescentul (imatur afectiv) este entuziast, idealist, de multe ori imprudent, chiar irațional. Manifestă pudoare, hipersensibilitate, dorințe nelămurite, stări nebuloase, critice, conflictuale. Închiderea în sine afișată trebuie înțeleasă ca expresie a nevoii lui interne de a găsi răspunsuri la problemele care-l frământă. Însingurarea ascunde vulnerabilitate, carențe afective preluate din pubertate. Este dezorientat, se află într-o stare de anxietate pe care dorește să și-o ascundă, devenind deseori cinic, zgomotos în mijlocul anturajului/bandei. Trece cu mare ușurință de la sentimentalism excesiv la indiferența cea mai ingrată. Atitudinile sale contradictorii includ și excentricitatea față de adulți, în raport cu conformismul față de colegii de aceeași vârstă. Este critic și intransigent față de conduita, vorbele și faptele adulților, dorește să aibă întotdeauna dreptate și este preocupat să dobândească recunoașterea și respectul acestora. Își imită colegii de generație de care are o nevoie imperioasă. Transformările hormonale explozive generează instabilitate psiho-motorie, emotivitate labilă, agresivitate pasivă manifestată prin accese dese de plâns, isterie, minciună de motivație (justificare). Resturile de naivitate, neglijența familiei și lipsa de experiență îl pot transforma într-o victimă a adulților corupți, care îl tentează cu diferite cadouri, ademenindu-l la fapte imorale în medii promiscue. Erotismul devine preocuparea dominantă: invadează afectul și blochează rațiunea. Fetele ating maturizarea sexuală în jurul vârstei de 14 ani (când se instalează și ciclul menstrual); băieții se dezvoltă sexual gradual până la 18 ani. Interesul față de sexul opus guvernează toate acțiunile adolescentului, stimulează eforturile sale în celelalte domenii, justificând deseori abaterile de la norma morală sau legală.

Inteligența. La această vârstă, normalitatea impune o masivă reorganizare intelectuală, care să conducă în final la formarea concepției despre lume și viață.

Temperamentul. Pendularea între introversie și extraversie creează aparenta instabilitate temperamentală care își pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiție și apatie prelungită, explozia de energie și de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziție. Aceste manifestări contradictorii își au sursa primară în efervescența transformărilor hormonale și a unor sisteme (circulator, osos, muscular) și dau naștere uneori la conduite deviante, cu aspecte infracționale. În post-adolescență se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale. Se recunoaște unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită.

Caracterul reprezintă portretul psihic global al personalității, reflectând relațiile pe care subiectul le întreține cu lumea și valorile după care el se conduce. La structurarea caracterului contribuie atât trebuințele, convingerile și sentimentele superioare, cât și concepția despre lume și viață a subiectului.

1.2 INFLUENȚĂ ȘI COMPORTAMENT PSIHOSOCIAL

1.2.1. Definirea, caracterizarea și clasificarea relațiilor de influență

În structura fenomenelor și proceselor psihosociale, influența are un rol important deoarece reprezintă unul din factorii majori ai integrării și organizării sociale dar și ai schimbării și progresului social.

Prin influență se înțelege fenomenul psihosocial care constă din modificarea sistemelor cognitiv-intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acționale, care se produc ca rezultat al interacțiunii dintre persoane, grupuri, organizații și situații sociale.

Influența este înțeleasă ca acțiunea prin care un actor social (persoana, grup,organizație sau instituție) determină modificarea atitudinilor și comportamentelor unor persoane sau grupuri.

După Cristea (2000, p.191-192 ), abordarea problematicii influenței psihosociale presupune evidențierea și analiza următoarelor aspecte:

Identificarea și caracterizarea elementelor aflate într-o relație de influență, respectiv circumscrierea rolului de "agent de influență" și "obiect de influență"; aceste elemente pot fi persoane, grupuri, organizații, instituții sau situații sociale;

Analiza naturii acțiunii exercitate de agentul de influență pentru a obține efectul dorit asupra obiectului influenței:tipul de comunicare folosită, formele de presiune și control, mijloacele tehnice utilizate pentru a se ajunge la rezultatul dorit;

Precizarea scopului explicit al agentului de influență în raport cu interesele subiectului care suportă influența (interese care pot fi afectate în urma exercitării influenței);

Evidențierea condițiilor în care are loc interacțiunea respectiv circumscrierea și caracterizarea situației de influentă: contextul interpersonal, de grup sau de masă, climatul fizic și psihosocial al întâlnirii, factorii circumstanțiali care intevin;

Relevarea efectelor acțiunii de influență, respectiv identificarea elementelor care se modifică în urma interacțiunii, forma, intensitatea și persistența acestor modificări; se au în vedere modificările care au loc la nivelul structurilor infomaționale, afective, motivaționale, atitudinale și comportamentale;

Identificarea tipurilor de reacții primare și secundare ale persoanei supuse influenței: conformare, supunere, rezistență, devianța ș.a.

Influența psihosocială afectează sistemul atitudinal al persoanei, sistem ce reprezintă un bun indicator prognostic asupra comportamentului individual și de grup. Atitudinile reprezintă predispoziții de a reacționa într-un anumit fel față de o categorie de obiecte, fapte sau situații sociale.

S-a constatat că există o legătură nemijlocită între influență, atitudine și comportament: eficiență și efectele influenței se vad în comportament, iar pentru a ajunge aici este nevoie de adecvarea sau schimbarea atitudinilor deoarece:

Atitudinile evidențiază relațiile selective ale persoanei, grupurilor și organizațiilor cu "obiectele sociale" apartinând mediului intern și extern, selectivitate fundamentată axiologic, cognitiv, afectiv și motivațional. În acest sens (R. Linton) sistemele valori-atitudini ca cele care fundamentează comportamentul persoanelor și grupurilor sociale, atitudinea constituind "un răspuns implicit determinat de valoare";

Definite ca predispoziții de a reacționa într-un anumit fel față de un anumit aspect al realității, indiferent de situație( A.Binet) atitudinile reprezintă veriga de legătură dintre diferitele structuri psihice și psihosociale;

Atitudinile orintează, reglează și susțin consecvența unui comportament față de un obiect sau situație socială, constituind după expresia lui Campbell "un sindrom de consecvență" reacțională față de un obiect social;

La nivelul sistemului atitudinal se realizează integrarea dinamică a unor factori cognitivi, axiologici, afectivi și motovaționali, ponderea lor variind în funcție de unele caracteristici socioculturale sau psihosociale, individuale sau de grup;

Datorită sintezei dintre componenta afectivă și cea axiologică, atitudinile au o orientare bipolară în raport cu obiectul la care se referă: pozitivă-negativă, acceptare-refuz, susținere-contestare, implicare-dezangajare;

Având un caracter durabil, stabil și integrativ, atitudinile reprezintă structuri centrale, cu relevanță mare pentru profilul psihologic al personalităților.

În concluzie, rezultă un principiu fundamental (D. Cristea, 2000, p.193-194): pentru a obține anumite efecte dezirabile și relevante în plan comportamental și acțional, trebuie să se opereze asupra sistemului atitudinal: schimbarea individuală și socială implică modificarea sistemelor atitudinale aferente, care direcționează și susțin o anumită categorie de reacții.

Herbert Kellman distinge trei procese ale influenței sociale:

Complianța (acceptanța, conformismul) – se produce când o persoană acceptă influența

Identificarea – adaptarea comportamentului ca modalitate de satisfacere a trebuinței de autodefinire a relației față de agenții de influențare

Interiorizarea – comportamentul adoptat este integrat în valorile proprii ale individului ca parte a unui sistem personal; treptat comportamentul devine idependent de sursa sa externă

Factorii cei mai importanți care intermediază raportul dintre atitudine și acțiune sunt intențiile și presiunea socială. Intențiile sunt actiuni potențiale, semnificând mai mult decât predispoziții de a acționa într-un anumit sens. În structurarea lor intervin doi factori esențiali: atitudinile, pe de o parte, și presiunea socială, pe de altă parte. Conjugarea celor doi factori determină formularea intenției. În ceea ce privește capacitatea atitudinilor de a suscita intenția de implicare în acțiune, aceasta este condiționată de următorii factori:

Așteptările față de ceea ce are legatură cu rezultatul acțiunii care urmează a fi întreprinsă (dimensiunea proiectivă);

Valoarea acordată rezultatului ce se așteaptă a fi obținut (dimensiunea axiologică);

Capacitatea de implicare în acțiune (dimensiunea praxiologică).

La rândul său, presiunea socială exercită o serie de influențe legate de declanșarea, ponderarea, intensificarea, blocarea, orientarea sau reorientarea acțiunii factorilor mai sus menționați. Presiunea socială este supusă unei duble condiționări, și anume:

Credința normativă, adică adeziunea la opinia celorlalți cu privire la ceea ce ar trebui facut într-o situație dată;

Motivația de conformare la opinia și dorințele celor din jur, condiționată de statut social, interese personale, imagine de sine.

Clasificarea formelor de influenta

D.Cristea in "Tratatul de psihologie sociala", clasifica astfel formele de influență:

In funcție de statutul psihosocial al celor două părți implicate în actul de influență avem:

Influența interpersonală, în care atât influențatorul cât și influențatul se afla în relație nemijlocită, cu implicare psihologică directă și reciprocă; este influență de la om la om;

Influența impersonală, caz în care agentul de influență este o organizație sau o instituție socială care vizează o influență indirectă asupra unei categorii virtuale de persoane prin intermediul mass-media (informații de o anumită factură, valori specifice instituției, acte normative, modele comportamentale.

Din punctul de vedere al celui care o exercită, influența poate fi evidențiată în funcție de intenționalitate:

Influența intenționată, realizată conștient de o persoană asupra alteia în vederea atingerii unui anumit scop, folosind o anumită strategie și recurgând la anumite mijloace specifice (sugestie, persuasiune, dispoziție normativă, ordin sau manipulare);

Influența neintenționată, produsă spontan în cadrul relațiilor sociale, de regulă fără conștiința clară a celor implicați (se realizează frecvent prin intermediul imitației, contagiunii, comparației sociale, disonanței cognitive sau presiunii spontane spre conformism socio-normativ). Prin mass-media se exercita frecvent o influențare neintenționată, scopul real al celor implicați fiind cel mai adesea de informare.

Din perspectiva obiectivului vizat în mod conștient, sau atins spontan, influența poate fi:

Formativă, realizată în ontogeneza în urma socializării, prin învațare și integrare socială: conduce la modelarea și evoluția personalității, în concordanță cu normele și modele socio-culturale acreditate istoric;

De adecvare socială, prin care se produce armonizarea reciprocă a conduitelor interpersonale și de grup, determinând astfel compatibilizarea și uniformizarea comportamentelor în raport cu normele culturale și sociale; este esențială pentru desfășurarea curentă a activităților sociale și de grup;

Manipulativă, care vizează explicit ascendența și controlul social, în concordanță cu scopurile strict particulare ale agentului de influență; folosește tehnici speciale de care obiectul influenței nu este conștient, și care încalcă morala și regulile de fair play social (din această categorie fac parte și unele forme de influență subliminală, audio sau video, de regulă interzise de lege).

1.2.2. Mecanismele psihosociale de realizare a influenței

Cele mai importante mecanisme de realizare a influenței psihosociale implicate în schimbarea atitudinilor și comportamentelor, dupa D.Cristea (p. 196-199 ), sunt: imitația, contagiunea, comparația socială, disonanța cognitivă, presiunea normativă, sugestia, persuasiunea, manipularea, influența minorităților.

Imitația constă în reproducerea activă a unor modele atitudinale și comportamentale oferite de o alta persoană care, contextual, posedă o anumită relevanță sau ascendență socială. Ea are un caracter dinamic și selectiv, implicând elemente de reelaborare și creație, ceea ce permite adecvarea modelului preluat la specificul perosnalității celui care imită. Prin acest proces se obțin modalități acreditate și eficiente de adaptare și acțiune socială. Imitația reprezintă o formă de învățare și adaptare socială, implicând o relație privilegiată, însă simetrică, dintre două sau mai multe persoane, fundamentată axiologic. Imitația este favorizată de: ascendența socială sau afecția persoanei-model; eficiența recunoscută a modelului comportamental; satisfacerea implicită a unor vectori motivaționali personali prin preluarea și exercitarea unui anumit tip de comportament (nevoia de recunoaștere socială sau de preotecție), presiunea sociala (grupală) spre conformism, criza de identitate.

Contagiunea se caracterizează prin tendință e imitare inconștiență a unui model dominant de comportament, care se propagă de la o persoană la alta, într-un context favorabil. În acest proces sunt implicați în special factori afectivi și motivaționali primari, legați în special de nevoia de integrare și protecție.

Comparația socială este unul din procesele prin care se elaborează imaginea de sine, prin raportarea continua la cei din jur care, în anumite condiții, devin referențiale sociale cu funcții modelatoare și corective pentru propria personalitate. Cu cât suntem mai nesiguri în ceea ce privește propriile conduite, și cu cât acestea sunt mai îndepartate de normele consacrate ale grupului, cu atât influența rezultată în urma comparației sociale este mai mare.

Disonanța cognitivă reprezintă unul din cele mai subtile procese prin care se asigură echilibrul cognitiv și afectiv. Orice discordanță aparținând sistemului cognitiv, afectiv, motivațional, atitudinal sau comportamental generează o tensiune orientată în sensul eliminării sau reducerii respectivei disonante, implicit a reducerii tensiunii psihice generate de aceasta. Apariția spontană sau producerea intenționată a unei situații generatoare de disonanță constituie premisa schimbării unor seturi atitudinale, din cele implicate în situația respectivă. Pe acest fond, schimbarea atitudinii inițiale față de obiectele, persoanele, evenimentele sau comportamentele generatoare de disonanță cognitivă este cel mai curent mod de reducere a stării de tensiune psihică și frustrare, ceea ce generează un efect de motivare și intărire similar cu cel al recompensei.

Presiunea normativă este rezultatul conjugării a două categorii de factori:

Existenta unui sistem de norme si modele culturale, organizaționale sau grupale cu caracter supraindividual, recunoscute ca atare de membrii unei colectivității, pe de o parte;

Manifestarea unor puternice nevoi individuale de afiliere, integrare și protecție psihosocială, pe de alte parte. Cu cât grupul este mai coeziv și mai bine structurat, cu atât nevoile de afiliere și protecție sunt mai puternice; și cu cât sancțiunile colective (formale sau informale) în raport cu devianța sunt mai aspre, cu cât presiunea normativă este mai mare, ducând la schimbarea sistemului atitudinal și comportamental al persoanei, în consonanță cu rigorile cadrului normativ, care este condiționat de un anumit specific al spațiului cultural.

Sugestia reprezintă o modalitate complexă de influențare a comportamentului unei persoane, pe baza unor comportamente neuropsihice. În sens larg, prin sugestie se întelege procesul de inducere a unei reacții, fără participarea activă a voinței celui sugestionat, proces care poate îmbrăca trei forme: sugestia spontană, sugestie provocată (sugestie hipnotică) și sugestie reflectată (sau autosugestie). În sens restrâns, din perspectiva strict psihosocială, sugestia reprezintă o modalitate discretă de influențare conștientă a atitudinii sau comportamentului unei persoane, recurgând la procedeul "facilitării cognitive și decizionale". Eficacitatea sugestiei depinde de prestigiul persoanei care face sugestia (în plan social, cultural sau profesional), calitățile psihofizice ale acesteia (farmec fizic, forța voinței, capacitatea de persuasiune, sugestibilitatea persoanei țintă, situația în care se găsește aceasta (de dependență, inferioritate, conflict) și nivelul de consens grupal referitor la aspectele care constituie obiectul sugestiei.

Ordinul constituie modalitatea curentă de influențare a comportamentului unor persoane integrate în cadrul unor sisteme sociale organizate ierarhic, în care există o autoritate recunoscută. Capacitatea unor persoane sau instituții de a influența comportamentul celor aflați în situație de dependență sau subalternitate ține de o serie de factori psihici, psihosociali și conjuncturali: natura instituției sau a grupului (civilă sau militară, ecomnomică, juridică, educațională, formală sau informală); nivelul ierarhic și autoritatea de care se bucură instanța care emite ordinul; gradul de raționalitate și rezonabilitate a ordinului dat, în raport cu natura instituției, normele interne de funcționare și obiectivele generale, recunoscute prin consens; caracteristicile personale a celor implicați în emiterea și executarea ordinului (tip de personalitate, grad de ascendență sau submisiune, conformism); concordanță dintre ordinul dat și structura motivațională a executantului (scopuri, interese, aspirații); presiunea socială spre conformare; împrejurările concrete care impun emiterea unor ordine; eventualele consecințe care pot rezulta în urma nerespectării acestora; tipul de societate și natura sistemului politic (autoritar sau democratic) ș.a.

Persuasiunea reprezintă o modalitate organizată și dirijată constient e influențare a unei persoane sau grup, apelând la o argumentație logică, susținută afectiv și motivațional, în scopul impunerii unor idei, opțiuni, atitudini sau comportamente care initial nu erau acceptate sau agreate de cei vizați. Constituie una din formele principale de exercitare a influenței sociale, permitând compararea rațională a opiniilor și adoptarea unor noi concepții și atitudini care se dovedesc superioare, pe fondul respectării dreptului la opțiune a interlocutorilor.

Influenta minoritatilor reprezintă un mecanism psihosocial prin intermediul caruia pot fi condiționate și modificate comportamentele unei majorități pornind de la raporturile sale cu o minoritate al cărui comportament este structurat după anumite reguli și se desfășoară într-un anumit context social și instituțional favorizant. În toate situațiile de acest gen, minoritatea suportă la randulk sau o influență din partea majorității, chiar dacă cele două tipuri de influente nu sunt simetrice sau echivalente ca pondere și semnificație.

Manipularea este o acțiune de determinare a unui actor social (persoană, grup, organizație, mulțime reală sau virtuală) de a gândi și acționa în conformitate cu dorințele și interesele factorului de influență, uneori chiar împortiva propriilor interese. În acest scop se folosesc tehnici speciale de persuasiune care implică distorsionarea adevărului, utilizarea unor sofisme și argumentații voit falsificate, pe fondul inducerii unor elemente iraționale de ordin emoțional, care să susțină adoptarea unor atitudini convenabile manipulatorului. Dacă în cazul persuasiunii bazată pe argumentație rațională se obține, de regulă, un spor de cunoaștere și adecvare la situațiile sociale, pe fondul respectării unor principii de fair-play interpersonal, în cazul manipulării relațiile sociale sunt alterate de dorința factorului de influență de a-și impune propriile interese, de care cel manipulat nu este conștient.

Unele dintre aceste procese se declanșează spontan, atunci când sunt întrunite anumite condiții ale situației sociale; este cazul imitației, contagiunii, comparației, disonanței cognitive sau presiunii normative. Altele sunt declanșate și conduse conștient de către agentul de influență: sugestia, persuasiunea, dispoziția normativă, ordinul și manipularea.

1.2.3 Efectele influenței sociale

Influența socială, ca o componentă majoră a vieții sociale, poate avea:

Efecte pozitive ce se regăsesc în fenomenele de uniformitate,conformare și supunere;

Efecte negative, derivate din rezistența la influența normativă și axiologică, ce se regăsesc în fenomenele de anomie, reactanță,devianță și delincvență.

Prin intermediul influenței sociale se realizează o tendință spre similaritate care, la nivelul țintelor supuse influenței, poate îmbrăca forma uniformității, conformismului sau supunerii (Cristea, 2000, p. 221-226 ).

Uniformitatea este rezultatul unei influențe acceptate de subiect, din dorința acestuia de a fi asemănător cu ceilalți. Realizarea uniformității presupune o relație dinamică și contradictorie presiune spre similaritate, pe de o parte, și tendință spre individualizare, pe de alte parte; rezultatul acestor tendințe opuse va fi determinat de intensitatea și ponderea factorilor motivaționali implicați în acest proces, de unele particularități structurale ale personalității țintelor, precum și de caracteristicile de fond ale sistemului sociocultural de apartenență.

Motivele tendinței spre uniformitate socială sunt complexe și profunde, ținând atât de așa numitul spirit gregar și de imitație cât și de fenomene psihosociale specifice: presiunea normativă, modelerea socială sau comparația socială.

Presiunea normativă constituie un principal factor generator de uniformitate ca rezultat direct al rolului regulilor și normelor în cadrul vieții sociale. Acesta reglează raporturile umane pe criterii de consens și evidență, ceea ce facilitează considerabil desfășurarea relațiilor umane în condițiile vieții obișnuite, de zi cu zi. Respectarea acestor reguli apare ca o stare de normalitate, încălcarea lor conducând spontan la apariția tensiunilor interpersonale, conflictelor și sancțiunilor publice manifestate în diferite forme: dezaprobare, oprobiu, izolare, marginalizare etc.

Modelarea comportamentală presupune imitare și asimilarea spontană a unui comportament consacrat prin eficiență și prestigiu social. Un astfel de model are tendința de a se răspândi rapid în cadrul unei comunități în care funcționează aceleași criterii evaluative și axiologice, rezultând o adevarată "contaminare"de natură psihosocială.

Comparația socială generează uniformitate datorită necesității de a avea criterii care să le permită evaluarea propriilor atitudini și comportamente, evitând astfel stările penibile de incertitudine.

Conformismul este rezultatul unei infuențe în care subiectul cedează presiunii vizând impunerea unor sisteme de valori, norme și modele proprii unui grup, organizație sau instituție socială. Gradul de conformism manifestat în mod real de o persoană este rezultatul acțiunii convergente a patru categorii de factori:

Presiunea spre comformism a grupului care implica următoarele procese:-acceptarea ce exprimă cedarea în fața presiunii grupului pentru a se evita sancțiunile datorate neconformării la normele și modelele acreditate; în acest sens, acceptarea publică nu conduce implicit și la schimbarea convingerilor intime ale subiectului, fiind vorba doar de un conformism formal, derivat din nevoia de a nu fi resprins de grup.

Integrarea, ce semnifică acceptarea opiniilor, credințelor, normelor și comportamentelor provocate de grup, datorită convingerii intime a subiectului că grupul are dreptate.

Identificarea, ce presupune cedarea în fața presiunii grupului datorită faptului că acesta posedă calități pe care subiectul le admiră și dorește să le adopte iar în acest caz nu acționează nici teama de represalii, nici credința în adevărurile promovate de grup, ci dorința de a fi precum grupul.

Particularitățile psihologice ale personalității subiectului care favorizează o predispoziție spre conformism sau pot configura un profil complementar de personalitate, apreciată sintetic drept nonconformistă. Cercetările privind trăsăturile de personalitate care favorizează configurarea unor tendințe spre conformism au evidențiat următoarele aspecte generale;

Persoanele cu slabă încredere în ele însele, comlexate sau care au suferit eșecuri repetate au tendință spre conformism mai accentuată, datorită unei puternice nevoi de securitate și recunoaștere socială.

Anumite profesii favorizează dezvoltarea unei predispoziții spre conformism, ca în cazul militarilor, clerului, învățătorilor ș.a.

Persoanele care au o puternică nevoie de aprobare și recunoaștere socială sunt mai conformiste, prin aceasta asigurându-și susținerea și confirmarea lor de către grup; a te conforma unei opinii comune este o cale de a obține simpatia celor care împărtășesc aceleași opinii.

Autoritarismul ca trăsătură de personalitate determină un mai înalt grad de conformism, datorită respectului față de legi, convenții și instituții.

Gândirea divergentă (creatoare) corelează pozitiv cu nonconformismul, în timp ce gâdirea convergentă (reproductivă) favorizează atitudinile conformiste, datorită mecanismelor psihologice implicate în fiecare dintre acestea: căutarea noului prin investigarea dincolo de convenții, pe de o altă parte, conservarea experiențelor și formulelor consacrate ca eficiente, pe de altă parte.

Persoanele independente sunt mai puțin conformiste, acceptarea necondiționată a convențiilor fiind percepută ca o limitare a libertății lor. Capacitatea de asumare a responsabilităților coreleză negativ cu trăsăturile conformiste ale personalității, aceasta din urma inducând cel mai adesea diferite forme de submisiune interpersonală și socială.

Unele cercetări evidențiază faptul că persoanele foarte conformiste sunt mai puțin originale, perspicace și abile, mai puțin spontane și chiar mai putin inteligente. Aceste rezultate trebuie interpretate cu multă atenție, ținând cont de multiplele condiționări care intervin în determinarea profilului psihologic al personalității conformiste.

Confomistul este folosit deseori ca instrument de eficientizare a relațiilor și activităților sociale, racordarea subiectului la exigențele formale ale grupurilor, organizațiilor și comunităților.

Educația joacă un rol esențial în structurarea unei personalități conformiste, relațiile cu părinții și cu cei apropiați în perioada copilăriei având un rol esențial în această privință.

In anumite spații culturale, femeile au tendințe mai accentuate spre conformism, datorită educației și statutului lor în viața socială.

Natura sistemelor religioase, ideologice, politice și culturale poate ajuta la promovarea conformismului ca pe o virtute socială sau morală.

Caracteristicile de permisivitate și toleranță ale spațiului sociocultural căruia îi aparține grupul și subiectul.

Factori circumstanțiali vizând persoana, grupul sau mediul social imediat.

Supunerea reprezintă cea mai accentuată forma de acceptare a influențelor exercitate de o autoritate, formală sau informală, reală sau invocată. Ea implică o relație psihologică specială între sursă și țintă: prima este investită în mod real, sau este numai percepută ca fiind purtătoarea unei autorități, având o anumită ascendență socială datorită căreia poate să dea ordine; cea de a doua acceptă explicit sau implicit ascendența sursei asupra sa, având tendința de a respecta sugestiile sau ordinile primite din partea acesteia. Supunerea distructivă este înțeleasă ca o formă degradantă a relației dintre autoritate și persoanele asupra cărora se exercită influența, conducând la forme de brutalitate, agresiune, violentă. În acest caz, între sursa influenței și țintele acesteia se dezvoltă raporturi de înstrăinare, cu efecte serioase asupra climatului social general și asupra structurii morale a grupurilor, instituțiilor și persoanelor implicate.

Reactanța constă în dezvoltarea unei motivații negative față de influența formativă, legată de sentimentul pierderii libertății personale sub presiunea anumitor factori sociali. Ea își are originea în nevoia de libertate individuală, iar efectul imediat costă în adoptarea unei atitudini sau comportament prin care se încearcă recâștigarea libertății pierdute sau amenințate.

Anomia reprezintă o stare psihosocială disfuncțională, generată de incompatibilitățile, incongruențele sau conflictele existente între criteriile, valorile și normele morale care reglează comportamentele, atitudinile atât de grup cât și individuale. Cauzele anomiei sunt îin primul rând de ordin social și psihosocial, datorită uzurii la care sunt supuse valorile tradiționale în contextul schimbărilor rapide survenite în planul normelor instituționale și al raporturilor umane, precum și datorită desincronizărilor și dizarmoniilor dintre diferite sectoare ale vieții individuale și sociale, precum și dintre instituți și individ. După opinia lui R.K.Merton, anomia rezultatul faptului că societatea propune membrilor săi anumite obiective și standarde morale, fără să ofere și modelele, mijloacele și condițiile care să permită atingerea acestora.

Devianța constituie o formă de comportament plasat în contradicție sau în afara normelor și valorilor general recunoscute într-un anumit spațiu sociocultural. Uneori, ca forma de respingere a conformismului rigid si conservator, devianța poate căpăta caracterul unui efort spre schimbare, vizând spargerea uniformității amorfe impusă de o majoritate inertă și insensibilă la nou; în acest sens devianța constituie o premisă a evoluției sociale, fundamentând orice mișcare revoluționară sau reformatoare.

Delincvența reprezintă ansamblul comportamentelor cu caracter antisocial prin care se încalcă regulile de drept ale unei comunități, sancționate penal datorită consecințelor grave pe care le implică. În toate formele sale de manifestare, delincvența constituie o amenințare serioasă pentru echilibrul social, cu implicații de ordin politic, juridic, economic, educațional și cultural. Dintre cauzele interne ale delincvenței, mai importante sunt cele care țin de frustrare și agresivitate, nativă sau dobândită, esecurile în plan profesional sau familial precum și stările de "vid" existențial care se definesc în zona de interferență a unor factori subiectivi și obiectivi, caracteristici pentru relațiile sociale ale subiectului respectiv.

1.3 INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ IN CADRUL PERSONALITATII

1.3.1Definirea inteligenței emoționaleArta socială semnifică abilitatea de a-ți stăpânii emoțiile proprii, de a nu te lamenta și de a fi capabil sa-ți argumentezi ideile în vederea atingerii scopurilor.

Goleman (1995) arata că pentru a manifesta o putere interpersonală, trebuie să deții controlul și să ai capacitatea de a-ti stăpânii emoțiile, punînd accent pe rolul expresivitații și contagiunii emoționale în cadrul relațiilor interpersonale. De asemenea, a aratat rolul pe care îl joaca dispoziția psihică atunci când două persoane interacționează, observând că atunci când două persoane interacționeaza, direcția dispoziției psihice se transferă de la persoana care este mult mai puternică în exprimarea sentimentelor la cea care este mai pasivă în acest sens (Mihaela Roco, p.171).

Acest tip de contagiune emoțională se produce și în cazul proceselor de manipulare, de influență socială'. Acest lucru a fost ilustrat și de Gustave Le Bon în Psihologia mulțimilor,arătând ca unii lideri bine pregătiți sunt capabili prin sincronizare emoțională să influențeze un auditoriu de mii de oameni(Le Bon, p.62-63).

Intre noi și ceilalți au loc permanente schimburi emoționale , multe dintre ele fiind emoții subliminale care se realizează la niveluri imperceptibile, dar influențând in mare măsură comportamentele partenerilor. Inteligența emotională presupune controlul acestor schimbări imperceptibile și subtile, adică abilitați de recuplare a semnalelor dominant nonverbale (Roco, p.173 ).

Specialiști in psihologie sociala au arătat în mod repetat că un limbaj emoțional, care se preocupă de și de grijile și de nevoile publicului poate influența mai puternic decât argumentele raționale. A influnța , a manipula pe alții depinde de trairile emoționale pe care le declanșeaza manipulatorul la nivelul tintei.

Cei care au studiat inteligența emoțională au ajuns la concluzia că ea are implicații în toate domeniile vieții, fiind considerată cao abilitate importantă pentru procesul de comunicare.

Conceptul "inteligența emotionala" apare pentru prima data in lucrarile lui John D. Mayer și Peter Salovey (1990, 1993). In 1995 apare in Time vestitul articol "What's your EQ ?" semnat de acelasi Daniel Goleman. In 1993, si echipa ei proiecteaza primul program pentru dezvoltarea competentelor emotionale la American Express Financial Advisors. In 1995 programul este declarat un succes. In 1998 apare "Emotional Competency Inventory" (ECI 360) instrumentul de evaluare la 360 grade a inteligentei emotionale, instrument care s-a impus in lumea afacerilor. Inteligenta emotionala devine cunoscuta dupa publicarea in 1995 a best-seller-ului "Emotional Intelligence: Why it can matter more than IQ"). Cu toate ca aceasta carte are mai mult de a face cu educatia, ea a atras atentia multor oameni de afaceri. In 1998 D. Goleman publica o alta carte: "Working With Emotional Intelligence". Inteligenta emotionala nu este ceva absolut nou. Noi sunt informatiile din neurobiologie care au ajutat mult la intelegerea rolului emotiilor

În România exista destule evidente care pledeaza pentru o institutionalizare a educarii a emotiilor si caracterului. In luna mai 2001 s-au dat publicitatii doua studii, unul care ne plaseaza pe primul loc in Europa de Est la violenta domestica, si celalalt care indica scaderea varstei la care elevii incep sa fumeze, sa consume bauturi alcoolice si droguri.

Lipsa educarii emotiilor acasa si la scoala si lipsa abilitatilor sociale (empatie, negociere, analiza sociala) se manifesta la adulti in grevele si manifestatiile violente si de durata, in dialoguri ale "surzilor", in dorinta de imbogatire peste noapte si prin orice mijloace a multor români si in motivatia predominant extrinseca si materiala.

In prezent exista programe, unele controversate, care au ca scop informarea elevilor asupra efectelor nocive ale fumatului, asupra consumului de droguri, si exista o campanie, ce se doreste a fi o dezbatere publica, despre violenta domestica. Majoritatea programelor atrag atentia asupra problemelor si nu asupra solutiilor sau se bazeaza pe o invatare cognitiva cand ar trebui sa fie centrate predominant pe invatare emotionala. O parte importanta a solutiei este inteligenta emotionala, sociala si educarea caracterului inca de la cele mai mici varste, pentru ca românii sa devina buni cetateni, care isi creaza o viata plina de impliniri si reusite.

Cunoasterea propriei persoane presupune:

Identificarea emotiilor: identificarea si denumirea propriilor emotii si sentimente

Responsabilitate personala: recunoasterea si intelegerea obligatiei de a se angaja in comportamente care sunt in concordanta cu etica, siguranta si legea

Recunoasterea punctelor tari: identificarea si cultivarea puterilor proprii si a calitatilor pozitive

Grija fata de alții presupune:

Preluarea perspectivei celorlalti: identificarea si intelegerea gandurilor si sentimentelor celorlalti;

Aprecierea diversitatii: intelegerea faptului ca diferentele individuale si ale grupului se completeaza reciproc si fac lumea mai interesanta;

Respectarea celorlalti: credinta ca ceilalti merita sa fie tratati cu bunatate si compasiune si sentimentul ca exista o motivatie pentru binele comun.

Luarea deciziilor cu responsabilitate :

Managementul emotiilor: monitorizarea si reglarea sentimentelor si emotiilor in asa fel incat sa ne ajute sa ne descurcam in diferite situatii;

Analizarea situatiilor: perceperea cu acuratete a situatiilor in care trebuie luate decizii si evaluarea factorilor care pot influenta raspunsul unui individ;

Stabilirea scopurilor: stabilirea scopurilor si munca in directia atingerii acestora – scopuri pro-sociale pe termen scurt si lung;

Rezolvarea problemelor: generarea, implementarea si evaluarea solutiilor adecvate la probleme.

Eficienta socială :

Comunicare: folosirea abilitatilor verbale si non-verbale pentru a se exprima si promovarea unor schimburi pozitive si eficiente cu altii;

Construirea relatiilor: stabilirea si mentinerea unor relatii sanatoase, care aduc satisfactii, cu alti oameni si cu alte grupuri;

Negociere: obtinerea unor solutii convenabile pentru toate partile implicate tinand cont de nevoile tuturor celor implicati;

Refuzul: exprimarea eficienta a deciziilor de a nu se angaja in comportamente nedorite, care afecteaza siguranta oamenilor, comportamente lipsite de etica sau care contravin legii.

Copiii invata de timpuriu de la adulti ca sentimentele nu sunt informatii si ca nu sunt acceptate nici de altii ca informatii. In aceasta situatie vor inceta sa-si exprime sentimentele sau sa se bazeze pe ele si vor incerca sa-si orienteze viata pe, si spre, informatiile neutre (asa numite obiective). Acest lucru insa nu este simplu pentru ca sentimentele exista, iar puterea lor este foarte mare.

Dezvoltarea competentelor emotionale la copii este de mare actualitate. Daca IQ-ul creste de la o generatie la alta, tendinta EQ-ului (coeficientul de inteligenta emotionala) este sa scada, aceasta fiind in legatura cu cresterea numarului de probleme sociale, delincventa, deficitul de atentie, depresia, agresivitatea. Emotiile sunt foarte primitive si ele trebuie educate.

Atentia este indreptata in cele mai multe cazuri spre cauza care declanseaza o anumita emotie, devalorizandu-se sentimentul trait. Se valorizeaza in schimb ceea ce declanseaza sentimentele si emotiile. Laudam un copil care recunoaste corect un obiect si il mustram cand exprima un anumit sentiment, de exemplu mânie. Copilul ajunge asa sa inteleaga ca lumea exterioara, "obiectiva", este mai importanta decat persoana sa si emotiile sau sentimentele sale. Ignorarea sentimentelor nu este insa simpla, pentru ca ele exista.

Emotiile ne indeamna intotdeauna spre actiune, iar puterea lor este foarte mare. Pentru a ne convinge de puterea emotiilor si sentimentelor este de ajuns sa citim ziarele sau sa ne uitam la jurnalele de stiri de la televizor: "O mama a murit dupa ce s-a aruncat in fata masinii, care pornise la vale cu copilul sau, incercand sa o opreasca. Copilul a scapat cu viata." Asemenea comportamente ne demonstreaza ce resurse energetice puternice sunt emotiile noastre. In acest caz puterea emotiilor a fost atat de mare incat a anihilat instinctul de autoconservare al mamei.

Goleman (2001, p 25- 46) reorganizează competențele emoționale asociate cu IE pe patru dimensiuni, realizând o teorie a performanței umane bazată pe inteligența emoțională (vezi tabelul).

Când ne referim la inteligență înțelegem cel puțin două lucruri:

– intelectul (IQ) și

– inteligența emoțională (EQ).

Cercetările au arătat că succesul nostru la locul de muncă sau în viață depinde 80% de inteligența emoțională și doar 20% de intelect. În cazul liderilor inteligența emoțională contribuie cu până la 90% la succes. Asta nu înseamnă că rolul IQ-ului trebuie neglijat. IQ-ul continuă să fie important, dar nu cel mai important. Creierul omului este făcut ca să iubească în primul rând. În tabelul de mai jos se află o sinteză a rezultatelor celor mai recente cercetări și o comparație între IQ și EQ.

1.3.2 Modele și caracteristici ale inteligenței emoționale

Modelul Six-Seconds – model centrat pe rezultate

Modelul Q-Metrics – model centrat pe competente:

Modelul Steiner – model centrat pe relatii :

Modelul Salovey – Mayer – model centrat pe folosirea inteligenta a emotiilor

Inteligența emoțională joacă un important rol în toți factorii care influențează eficiența unei persoane sau a organizației: relațiile cu șeful, incertitudinea, procesul de luare a deciziilor, motivația și satisfacția muncii, menținerea oamenilor talentați în organizație, munca în echipă, calitatea muncii, etc. În special liderii și managerii au nevoie de o inteligență emoțională dezvoltată. Ei interacționează cu un număr mare de persoane și reprezintă organizația în fața publicului. De exemplu, un manager empatic va înțelege nevoile subordonaților săi și le va oferi un feedback constructiv. Și alte persoane din organizație au nevoie de diferite competențe emoționale pentru a avea succes. Un agent de vanzari are nevoie de empatie pentru a înțelege starea emoțională a cumpărătorului, dar și de optimism ca să nu se lase descurajat după câteva vânzări nereușite. Altor angajați li se poate cere o mai mare inițiativă sau auto-disciplină. Persoanele din diferite departamente trebuie să colaboreze, iar colaborarea este o competență emoțională importantă (Goleman, 2001, p. 50-56).

Învățare cognitivă și învățare emoțională

Cu toate că programele pentru dezvoltarea competențelor emoționale adună tot ceea ce este mai bun din trainingul clasic, dezvoltarea competențelor emoționale diferă de trainingul obișnuit, prin:

durată – dezvoltarea competențelor emoționale durează mai mult decât dezvoltarea competențelor cognitive; IE înseamnă schimbare și schimbarea cere timp; învățarea se produce și după încheierea cursului propriu-zis;

motivație – motivația participanților la IE training este în general mai mare și mai sănătoasă;

practică – pentru a ajunge la excelentă în domeniul IE este nevoie multă practică;

dinamică accentuată – învățarea nu este liniară, schimbarea nu se petrece dintr-o dată, se revine la vechile comportamente, se încearcă încă o dată; există căderi și reveniri;

suport – dezvoltarea IE cere un suport organizațional semnificativ;

învățare – IE training este centrat pe învățarea emotională, care înseamnă o remodelare a circuitelor neuronale; învățarea cognitivă înseamnă achiziții de informații și nu implică o "reprogramare"

1.3.3 Elementele inteligentei emoționale:

1. Cunoașterea emoțiilor personale

Cunoașterea emoțiilor personale presupune identificarea și exprimarea lor coerenta, într-un context dat. În orice relație exprimăm informații, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simțim – nu suntem coerenți, iar alteori ne este greu să înțelegem ceea ce ni se spune – intenția care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situații sunt generatoare de conflict.

Pentru a le evita este important să putem codifica și decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem și să înțelegem corect sensul mesajelor.

2. Gestionarea emoțiilor

Gestionarea emoțiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situație.

Pentru a ne gestiona emoțiile este important să ținem cont de:

Ce exprimăm?

Cum exprimăm?

Când exprimăm?

Unde exprimăm?

Cui exprimăm?

3. Direcționarea emoțiilor către scop

Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoțiile. Este important să ținem cont de ceea ce vrem să facem sau să obținem, în mod concret:

durata în timp – când vrem să atingem scopul

participanți – de cine avem nevoie

strategie – ce pași trebuie urmați

resurse – de ce avem nevoie

4. Empatia

Este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile celorlalți. Empatia nu înseamnă să trăim emoțiile altor persoane, ci să le înțelegem pornind de la experiențele noastre.

5. Capacitatea de a construi relații interpersonale pozitive

Arta inteligentei emoționale se rezumă în cadrul acestei componente.

Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relații folosind elementele menționate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizam energia și emoțiile în funcție de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimam și identificăm emoțiile într-un mod coerent. Vom fi conștienți de responsabilitatea noastră și a celorlalți în relațiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele și să comunicăm eficient (Roco, 2001, p. 138-145).

Goleman (2001, p.66) considera ca elementele care compun inteligența emoționala sunt:

aptitudinile sociale-capacitatea de a manipula, comunica, colabora , coopera;

auto-controlul-dorința de adevăr, conștiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;

conștiința de sine-încrederea în sine;

motivația-dorința de a cuceri, dăruirea, inițiativa, optimismul;

empatia-a-i înțelege pe alții, diversitatea, capacitatea politica.

1.3.4 Profilul psihologic al persoanelor cu un nivel ridicat al inteligenței emoționale

Deosebirea dintre inteligența emoțională (IE), al cărui nivel de structurare se apreciază prin cotientul emoțional (QE), și inteligența academică, care se raportează la gândirea logică și se dobândeșteîn școli, evaluată prin cotientul intelectual (QI), se poate face și în termeni accesibili tuturor și anume glasul inimii și vocea rațiunii. Cele două forme de inteligență se referă la două feluri de cunoaștere, una bazată pe afectivitate, iar cealaltă pe rațiue (Roco, 2001, p.148).

Profilul psihologic pentru un bărbat cu cotient (abilitate) emoțional înalt (QE ): posedă un echilibru social în relațiile interumane, are o capacitate de a se angaja ăn rezolvarea problemelor altor persoane, se poate dedica unor cauze nobile, este responsabil din punct de vedere socialși are în vedere latura morală a împrejurărilor în care se află implicat, are o viață afectivă bogată, nuanțată în privința propriei persoane, se simte confortabil cu sine și cu alții în unuversul social în care trăiește.

Profilul psihilogic al unei femei cu QE înalt: tinde să fie afirmativă, exprimându-și direct, natural sentimentele, viața pentru ea are sens și merită să fie trăită din plin, este sociabilă, iși exprimă adecvat sentimantele și se adaptează bine la stres, este echilibrată din punct de vedere social, face ușor cunoștință cu persoane noi, se simte confortabil cu sine fiind glumeață, jucăușă și naturală în plan sexual, foarte rar se simte anxioasă.

Goleman (2001, p.48-49) identifică două tipuri de persoane din punct de vedere afectiv:pasionatul, ce are reacții emoționale exagerate față de o situație și indiferentul, care tinde să ignore total gravitatea unei probleme.

1.3.5 Tipuri de reacții și atitudini frecvente în situații critice, care conduc la stări emoționale negative

Când cineva trebuie să facă față reacțiilor celorlalți, când are nevoie de ei sau când trebuie să rezolve o neînțelegere cu alte persoane, diferitele reacții pot fi rezumate în patru atitudini tipice:să fugi, să ataci, să manipulezi, să te afirmi (Roco, 2001, p. 158 ).

Primele trei atitudini nu dau rezultate foarte satisfăcătoare pentru rezolvarea problemelor și asigurarea unor relații bune cu ceilalți spre deosebire de ultima, să fi asertiv, care permite afirmarea în mod constructiv.

Cunoașterea acestor atitudini facilitează înțelegerea lor și îi pune pe fiecare într-o bună poziție pentru a alege și a decide comportamentul care pare cel mai bun pentru fiecare în situațiile în care se află.

Fuga reprezintă o atitudine de evitare activă sau pasivă în fața oamenilor și a evenimentelor:decât să se afirme încet dar sigur, fugarul preferă să se supună sau să fugă, chiar și în dezavantajul său, cu toate că ar avea posibilitatea de a acționa altfel (Roco, 2001, p. 158).

Atacul este o atitudine de agresivitate în fața oamenilor și a evenimentelor: decât să se afirme încet dar sigur, atacatorul preferă să-I supună pe ceilalți, să-I facă să se plieze după el, chiar și în detrimentul său, deși ar avea posibilitatea să acționeze altfel (Roco, 2001, p. 162).

Asertivitatea își propune să-l faca pe individ capabil să-și exprime personalitatea, continuând să fie acceptat social fără teama de a stârni ostilitatea în mediul înconjurător.

To assert înseamnă a afirma , a spune. Prin extensie :a se afirma , a-și apăra drepturile, a pretinde să:

te afirmi fară teamă și in mod constructiv;

îti aperi drepturile, fară să le îngrădești pe cele ale celorlalți;

aspiri la propriul adevăr, la propriile idei, la propriile gusturi;

pui stăpânire din nou pe mediul tău inconjurător personal (Roco, 2001, p.166).

Manipulatorul este abil si machiavelic.În general sta deoparte cănd participă la o dezbatere, dar activitatea sa se intensifica prin intreruperi de sedință.Cauta mereu prin spate interpretările, neavând încredere in informația directă. Adesea el se prezintă ca un intermediar util, dacă nu chiar indispensabil. Niciodată el nu este adevăratul responsabil. El nu face decât să tragă consecințele din voința altuia, nu din a lui.

Psihic vorbind, ia adesea aere de personaj de teatru, joacă un rol.

Nu se știe niciodata cănd spune adevărul sau nu. Isi incepe adesea frazele: "sincer", "să nu ne învârtim în jurul cozii", pentru ca celălalt să se elibereze și să lase garda jos.

Comportamente si atitudini tipice manipulatorilor:

A flata si a seduce:impunerea in fața altora și dobândirea aprecierii din partea acestora trebuie să fie cu tact pentru a reuși: sa placi și să flatezi dacă vrei să fi plăcut și flatat.

A devloriza ce permite dezechilibrarea celuilalt, mai ales dacă îi lipseștesiguranța sau dacă se află deja în situații de slăbiciune. Un umor devalorizator, alături de scurte fraze care dovedesc inteligență și cultură, nu reprezintă decât o tristă manipulare, fară eficacitate in rezolvarea problemelor. Cel invins, plin de ciudă, nu caută decât revanșa.

A exagera și a caricaturiza presupune a pleca de la informația oferită de altul, reținerea a unui singur aspect ce urmeaza a fi exagerat, caricaturizat.

A simula și fabula: "mințiți….mințiți", spunea Voltaire, "intodeauna va rămâne ceva din asta". Simularea constituie un element clasic al manipulării. Este o veche reminișcența din copilărie, primul mijloc de a exista in afara părinților. Sunt mijloacele celui slab, pentru a-I stârni pe cei mai slabi ca el sau pentru a se apara de responsabilități prea grele și negând faptele sau realitatea sau înventând întâmplări în favoarea sa.

A conspira – dezvăluie cu jumătate de gură adevăruri parțialeși lasă sa se înțeleagă și mai mult. Provocator de zvonuri și zarvă, el acționeaza cu ajutorul ranchiunei și ambițiilor. Este mai abil să creeze conflicte la momentul potrivit decât să le aplaneze pe cele existente.

A combina-jocul constă în a știi săîntorcii regulile.

A pune în scenă-această persoană își exprimă talentul în prezența public dificil.

A se interpune-cunoaște "cine și ce face"; are intrările și ieșirile sale.

A învinovății- arma sa este vinovăția; cunoaște arta și modul de a exploata fondul de tradiții, convingeri; perosana ia aerul de salvator. Gradul cel mai înalt este sa.l faci pe celălalt vinovat de propriile sale sisteme de valori.

A înrobii-conștiința sa încărcată îl impiedică săfie direct sau să pună punctul pe I când situația o cere. Simte nevoia să înrobească, să folosească practici indirecte, să provoace mici catastrofe în speranța de a conta pe supraeul celorlalți.

A face pe sincerul- începe cu fraze de genul: "puteți avea încredere în mine…", să spunem tot…". poate fi întradevar sincer, dar foarte rar. Simularea mai mult sau mai puțin conștientă este atitudinea cea mai frecventă care se ascunde în spatele acestui minunat comportament.

A manipula inconștient- aceste persoane sunt pline de intenții bune și nu vor pentru nimic in lume sî-I manipuleze pe ceilalți. Dacă li se spune că manipuleaza, nu sunt uimite prea tare: sunt persoane care manipuleaza cinstit, fară să-și de-a seama.

Consecințele nefaste ale manipularii:

Pasivitatea:simțindu-se mai mult sau mai puțin conștient îngrădit de manipularea celuilalt , cel în cauza devine supus și pasiv.desigur, superiorul sa simte un psiholog abil , dar se uimește în mod naiv de lipsa de inițiativă și de slabul simț de răspundere al colaboratorilor.

Revolta și revanșa:după ce sa lăsat folosit odată, cel în cauya dezvoltă un resentiment și devine agresiv imediat ce raportul de putereși viața socială i-o permit; este tipul revanșei și chiar pseudo-manipulatorul este uimit de atata agresivitate.

Sfidarea: în orice caz, încrederea este pierdută, iar cel în cauză va interpreta toate comportamentele mai puțin clare ca manipulari.

Originea atitudinilor de manipulare se afla de obicei in educația tradițională, ce poate fi definită ca o imensă manipulara permisivă, reglementată și ridicată la nivelul de sistem moral.a minți copii poate să însemne a nu minți.În orice caz , copiii care au crescut și au devenit adulți își amintesc acest lucru și, în mod inconștient, se gândesc că pentru a avea putere trebuie să manipuleze deoarece primii indivizi autoritari pe care i-au cunoscut erau proprii părinți care s-au dovedit a fii manipulatori faimoșii.

Credința în eficacitatea manipularii se sprijină și pe alte credințe și anume:

– nu ne putem încrede decât în sfinți;

– să fi cinstit și direct este un principiu de cercetaș;

– e mai ușor să dai ordine;

– confruntarea este mereu mai bogata in posibilitați decât acțiunea indirectă.

CAPITOLUL 2 – TEORII DESPRE PERSONALITATEA ADOLESCENTILOR

În teoria psihanalitică a personalității, Freud, subliniază faptul că tabloul dinamic al personalității adulte reprezintă o funcție a tabloului organizării psiho-comportamentale din copilărie. Traumele copilăriei se înregistrează și se conservă, generând la vârsta adultă diferite predispoziții și vulnerabilități în contactul individului cu diferite situații și împrejurări.

Individuarea în adolescenta este reflectarea acelor schimbari structurale ce însotesc deprinderea emotionala de obiectele infantile internalizate. Fara o desprindere încununata de succes, gasirea unor obiecte exterioare faniiliei, din lumea inconjuratoare, este impiedicata sau se limiteazala o simpla substitutie. Eu-1 este intrinsec implicarii în acest proces pentru ca în adolescenta, Eu-1 parental este disponibil în mod selectiv copilului și este, într-adevar, extensia legitima a Eu-lui.

Aceasta conditie este un aspect integral al dependentei din copilare în slujba controlului anxios și reglarii stimei de sine. Odata cu desprinderea de dependentele libidinale infantile în adolescenta, obisnuitele dependente ale Eu-luidin perioada de latenta sunt, de asemenea, repudiate. Prin urmare, slabiciunea Eu-lui in adolescenta nu se datoreaza doar cresterii fortelor pulsiunilor dar, intr-o mai mare masura, desprinderii de suportul Eu-lui parental.

Distorsiunile Eu-lui- lipsa scopurilor, tulburari de invatare, negativism – sunt frecvent semne simptomatice ale esecului desprinderii de obiectele infantile și, in cosecinta, ele reprezinta un esec al insași individualizarii. Clinicienii recunosc in respingerea familiei și a propriului trecut de catre adolescent, impiedicarea acestui proces dureros de desprindere. Pot apare forme extreme – exista adolescenți care fug de acasa, parasesc scoala, incep sa consume droguri sau se arunca in promiscuitate. Dar aceste forme extreme nu reprezinta decat fiiga de o tendinta regresiva copleșitoare catre dependentele, sigurantele și gratificatiile infantile. Se spune ca adolescenții fac ceea ce trebuie sa faca, dar nu utilizeaza mijloacele adecvate.

Golu (2002, p. 45-60 ), arată că analiza personalității și înțelegerea ei trebuie să se facă prin raportarea permanentă la interacțiunile individului cu mediul ambiant. Pentru om, mediul se manifestă prin componenta naturală și prin cea socio-culturală. În cea socio-culturală se delimitează câteva elemente cu rol esențial în determinismul sistemului personalității:

– relația psihosocială (interpersonală), sub diferitele ei forme, va deveni unul din micro-laboratoarele în care se plămădesc diferitele trăsături ale personalității; indivizii se modelează reciproc.

– ansamblul de cunoștințe și experiențe tezaurizate și obiectivate prin intermediul disciplinelor științifice, constituindu-se în sursă de receptare și asimilare pentru fiecare nouă generație. Astfel, sistemul personalității se auto-organizează stăpânirea de către fiecare individ, a acestui sistem de cunoștințe, pe baza căruia el realizează înțelegerea, explicarea și interpretarea a ceea ce se petrece în jurul său și a ceea ce reprezintă el în contextul realității.

– ansamblul instrumentelor și uneltelor, elaborate pentru susținerea muncii și creației. Asimilarea instrumentelor și acomodarea la acestea se asociază cu formarea unor anumite priceperi și deprinderi, care se constituie în latura instrumentală a personalității

Potrivit teoriei rolurilor, indivizii doar în aparență posedă caracteristici fixe, independente de situațiile concrete în care se află. În realitate, ei răspund doar cerințelor și expectațiilor pe care le implică diferite roluri. Personalitatea se află deci în rol, și nu în individ. De aceea, a avea o imagine fidelă a personalității înseamnă a avea o descriere completă a rolurilor în care individul se află angajat la un moment dat. Această aserțiune a luat denumirea de "automatism psiho-sociologic", ea stipulând existența unei legături de tip cauzal, strict între situațiile prin excelență de factură socială și manifestările comportamentale ale indivizilor, în esența lor roluri. A influența sau a schimba personalitatea înseamnă a-i schimba rolul sau rolurile, ceea ce în psihoterapie și-a găsit concretizarea în metoda psihodramei și a jocului de rol

În consecință, diferitele teorii asupra personalității oferă implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum și ale mecanismelor de formare și evoluție a relațiilor interpersonale și sociale care circumscriu persoana în cadrul diferitelor structuri sociale. Teoriile asupra personalității reprezintă un mijloc pentru abordarea multitudinilor de aspecte și perspective ale proceselor și fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realității sociale.

Cristea (2000, p.96) face o deosebită descriere a funcțiilor îndeplinite de teoriile personalității :

Evidențiază elementele prin intermediul cărora se individualizează membrii unei colectivități, oferind reperele cognitive și axiologice necesare autopercepției și cunoașterii de sine, precum și ale percepției, cunoașterii și comparației interpersonale.

Relevă modalitățile de organizare a însușirilor și trăsăturilor psihoindividuale și psihosociale în cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalității: structuri temperamentale, aptitudinale, caracteriale; structuri cognitive, afective, conative, motivaționale, relaționale și instrumental-acționale. Astfel, personalitatea devine un fenomen coerent și inteligibil, cu deosebite valențe operaționale în planul vieții personale și sociale.

Explicitează mecanismele psihice și psihosociale care stau la baza elaborării comportamentelor, în funcție de stimulii externi și factorii condiționali interni.

Identifică etapele dinamicii generale a personalității (formare, dezvoltare, involuție), precum și factorii care condiționează mutațiile și variațiile care intervin în cadrul acestui proces evolutiv.

Fac posibile predicții asupra comportamentelor persoanelor aflate în situații determinate, în funcție de particularitățile individuale și caracteristicile mediului social în care evoluează; predicția comportamentală reducând apreciabil anxietatea în cadrul raporturilor interpersonale.

Facilitează cunoașterea și comunicarea interpersonală, oferind astfel premisele optimizării raporturilor umane și activităților sociale. Totodată, pot fundamenta strategii de perfecționare a omului ca ființă socială și a societății în ansamblu, în calitatea sa de mediu necesar formării și manifestării personalității umane

Din punctul de vedere al conținutului intern, personalitatea apare atunci ca un ansamblu integrat de obiceiuri, deprinderi, atitudini și mentalități asimilate și interiorizate de individ în cadrul interacțiunii lui directe cu cultura. Perspectiva antropologică insistă asupra necesității de relativizare și limitare a generalizărilor cu privire la personalitate, strict la aria culturală studiată. Pentru a realiza un model teoretic generalizat se recomandă corelarea tablourilor rezultate din studiul comparativ al tuturor sistemelor culturale semnificative. Fiind ceea ce a făcut din individ cultura căruia îi aparține, personalitatea devine o entitate strict contextuală, al cărei conținut este de neînlocuit. Trecerea dintr-o cultură în alta impune în mod legic restructurarea personalității inițiale a individului și realizarea unui proces de aculturație, care constă din două secvențe: mai întâi, secvența de inhibare, blocare și ștergere, dacă se poate, a modelelor psiho-comportamentale dobândite în cadrul culturii inițiale, și apoi secvența a doua, asimilarea și luarea în stăpânire a noilor modele și patterne psiho-comportamentale proprii culturii adoptive. La nivelul individului, ambele secvențe ale procesului de aculturare se realizează în grade diferite de completitudine și intensitate. Ca urmare, așa-numitul "halou existențial", care derivă din modul cum te simți într-un anumit context socio-cultural, va avea valori semnificativ diferite de la un individ la altul.

CAPITOLUL 3 STUDII SI CERCETARII CU PRIVIRE LA PERIOADA ADOLESCENTEI

În ultimele decenii se remarcă aproape în toate țările un fenomen de accelerație biologică, în sensul amplificării vitezei de creștere și diferențiere somatică a copiilor, paralel cu o dezvoltare psihică precoce. Indicii creșterii somatice, ca și ai maturizării sexuale, cunosc un devans semnificativ în raport cu perioade situate cu câteva decenii în urmă.

Potrivit datelor statistice, copiii de vârstă școlară au în medie cu 10 cm și cu 5 kg mai mult decât copii de aceeași vârstă de acum 7-8 decenii. De asemenea, vârsta medie a maturizării sexuale a coborât cu cca. 2 ani și chiar mai mult în raport cu anul 1850 sau 1900.

Alături de diferențele de ordin genetic dintre populații – responsabile de o parte din variantă – acest fenomen de accelerație este pus în primul rând pe seama unui complex de factori legați de procesul de urbanizare, de îmbunătățirea condițiilor de viață, în special a tipului de alimentare (aportul sporit de vitamine), la care se adaugă evantaiul mult mai larg de solicitări psihonervoase.

Validitatea acestei ipoteze este atestată de diferențele mai semnificative înregistrate și în prezent, între mediul urban și cel rural în ceea ce privește puseul creșterii somatice și vârstele maturizării sexuale. Se citează de pildă, faptul că statura copiilor de origine japoneză crescuți în SUA s-a mărit simțitor, față de aceea a copiilor japonezi care s-au dezvoltat în țara de origine.

În contextul aceleiași comparații, pubertatea intervine cu 1,5 ani mai devreme la fetele japoneze crescute în SUA.

Potrivit datelor statistice de la noi, maturizarea sexuala intervine cu 1-1,5 ani mai devreme în mediul urban față de cel rural. Bineințeles, această accelerare a maturizării, respectiv coborârea vârstei de început a pubertății se situează deasupra unui nivel asimptotic; ea nu ar putea coborî indefinit.

În același timp se constată că baremele testelor de inteligență întocmite cu decenii în urmă se cer revizuite în raport cu avansul generațiilor tinere, crescute într-un mediu saturat de informații grație mijloacelor comunicării de masă atât de răspândite în zilele noastre, alături de informatică.

Cele mai multe contribuții asupra dezvoltării cognitive din cursul adolescenței le-au adus grupul si centrul de cercetări conduse de Jean Piaget între 1955 și 1969. Piaget arăta ca în adolescență se finisează și se realizează la nivel înalt toate caracteristicile gândirii formale, observându-se o largă posibilitate de combinatorică mentală cu toate tipurile de conținut și consolidarea unor scheme de gândire care permit înțelegerea și utilizarea relațiilor complexe. Totodată se consolidează spiritul experimentului mental.

Din 1962-1963, o serie de autori americani au reluat cercetările piagetiene, confirmând rezultatele lor și relevând aspecte noi care s-au acumulat în timp.

Din 1975, acești cercetători au început să se numească neopiagetieni și au inaugurat o nouă direcție de cercetare – neopiagetismul.

În 1975, Neimark ajunsese la concluzia ca faptul ca în adolescență se ating niște performanțe ale gândirii (nivelul operațiilor formale) pare să nu fie atât de general cât s-a crezut inițial.

Se poate ca acest stadiu să nu fie prezent nici la toți adolescenții, nici la toți adulții.

Aceste concluzii s-au sprijinit pe cercetările lui Towler și Wheatley în 1962 pe adolescenți. Aceștia au constatat că nu la toți adolescenții se întâlnesc performanțele gândirii formale.

Kuhn și Adams au făcut în 1974 cercetări pe adolescenți, constatând ca în raport cu anumite probleme, adolescenții pot demonstra toate caracteristicile gândirii formale, dar în alte tipuri de probleme pot avea dificultăți.

În 1972, cercetările pe adulți ale lui Papalia și ale lui Tomlison- Keasey, i-au determinat pe aceștia să-și pună 2 probleme: ori acești adulți n-au atins caracteristicile depline ale gândirii formale când au fost adolescenți, ori le-au pierdut între timp.

În 1974, Loberge și Flexer, în urma unor cercetări pe adulți, constată că aceștia demonstrează bune calități de gândire în legătură cu o serie de probleme, dar au dificultăți în ceea ce privește logica propozițiilor.

Alte cercetări au fost în legătură cu faptul dacă e influențată gândirea umană (și a adolescenților) în legătură cu apartenența la sex. Au fost autori care au obținut diferențe și autori care nu au constatat diferențe, fapt care a dus la un rezultat incert.

Au fost întreprinse cercetări în legătură cu relația dintre tipul de cultură și conservarea și stimularea gândirii formale.

În 1972, Douglas și Wang și-au propus să facă cercetări pe adolescenți din Statele Unite și Hong Kong. Ei au constatat diferențe în defavoarea celor din urmă interpretate ca fiind legate de specificul cultural.

În 1975, Neimark a arătat că dincolo de adolescența, specificul profesiei poate sau nu să conserve caracteristicile gândirii formale. Unele profesii amplifică aceste caracteristici, alte persoane pot pierde caracteristicile gândirii formale din adolescență.

Gândirea formală se poate manifesta limitat, având în vedere cerceta-rile lui Tomlison- Keasey care a constatat la adolescenți și adulți faptul că dacă se exersează rezolvarea unui anumit tip de probleme și se obțin performanțe înalte operatorii, acestea nu se transferă cu usurință la noi conținuturi problematice.

Elkind consideră ca egocentrismul adolescentin este opus într-un fel unei concluzii a lui Piaget. Acest egocentrism caracteristic gândirii adolescentului constă într-o deosebită încredere a acestuia în gândire și raționalitatea gândirii, fiind înclinat să dea cea mai mare credibilitate gândirii și să vadă realul ca pe o variantă a posibilului. În adolescență se realizează o decentrare datorită interacțiunii adolescentului cu grupul și s-ar produce acea creștere a obiectivității felului de a privi și înțelege lumea și pe sine.

Neopiagetienii au adăugat un al cincilea stadiu al dezvoltării mentale umane. Riegel și Arlin arătau în 1976 că stadiul al cincilea ar consta în capacitățile mentale deosebite și nu este atins decât de oamenii care desfășoară activități intelectuale de vârf.

Aceste calități de vârf ale inteligenței umane se exprimă în operații dialectice și posibilitatea nu doar de a rezolva probleme, ci și de a descoperi probleme.

Numărul cercetătorilor de această natură, care tind să reia cercetările piagetiene și să le relaționeze cu alți factori a crescut în ultimul timp.

Planul psihic suportă la vârsta adolescenței prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.

CAPITOLUL 4

OBIECTIVELE, IPOTEZELE ȘI METDOLOGIA CERCETĂRII.

4.1 Prezentarea obiectivelor lucrării

În cadrul acestei cercetări am urmărit următoarele obiective:

Determinarea capcităților de manipulare la subiecții investigați și studiul comparativ pe sexe.

Determinarea nivelului inteligenței emoționale la subiecții investigați și studiul comparativ al acestuia pe sexe.

Stabilirea comparativă a modului de percepere și exprimare a emoțiilor.

Studiul comparativ al capacităților empatice la fete și băieți.

Studiul comparativ pe sexe al capacităților de reglare și utilizare a emoțiilor.

4.2. Prezenterea ipotezelor lucrării

Ipotezele urmărite în prezenta cercetare sunt:

Presupunem că în adolescență capacitățile manipulative sunt suficient de dezvoltate, iar fetele au o capacitate de influență și manipulare superioară băieților.

Anticipăm că fetele au o inteligență emoțională superioară băieților în adolescență.

Anticipăm că există o diferență între fete și băieți în ceea ce privește perceperea și exprimarea emoțiilor.

Anticipăm că fetele au o capacitate empatică superioară băieților.

Anticipăm că în adolescență există o diferență între sexe în ceea ce privește reglarea emoțiilor și utilizarea acestora .

Presupunem că persoanele cu o capacitate de influență ridicată au o inteligență emoțională ridicată, manifestată printr-un grad înalt de reglare a emoțiilor, capacitate empatică ridicată, control al emoțiilor ridicat, utilizare adecvată a acestora și abilități în perceperea și modul de exprimare a emoțiilor .

4.3 Metodele cercetării

1. Test de inteligență emoțională (varianta pentru copii) adaptat de Mihaela Roco dupa Bar-On și D.Goleman – testul cuprinde 10 itemi care constau în prezentarea unor situații( scenarii) în care se poate afla o persoană. Completarea testului are în vedere, pe de o parte, asigurarea pe cât posibil a transpunerii individului în situația respectivă, iar pe de alta parte alegerea unei variante de răspuns, din patru posibile, care prezintă unele modalități concrete de a reacționa în situațiile indicate de întrebări. Șcenariile conținute de itemi vizează conștientizarea emoțiilor personale, înțelegerea tipului de proveniență a stării emoționale negative, vizează speranța ca dimensiune a inteligenței emoționale, gradul de optimism al persoanei, capacitatea empatică, implicarea în situații noi. Cotarea se face adunând punctele de la cele 10 răspunsuri, semnificația globală fiind:

la 100: sub medie.

100-150: mediu.

peste 150: peste medie

200: excepțional.

2. Testul de inteligență emoțională Moon (1996) – testul cuprinde 47 itemi repartizați pe scale privind:

perceperea emoțiilor( itemii 1-5 și 13-15).

exprimarea emoțiilor( itemii 6-12).

empatia( itemii 16-22).

reglarea emoțiilor( itemii 23-37).

utilizarea emoțiilor( itemii 38-47).

3. Chestionar pentru autocunoașterea celor patru modalitați de a reacționa, în special în situații dificile sau critice : fugă, atac, manipulare, asertivitate (Mihaela Roco adaptat după D. Chalvin). Pentru lucrarea de cercetare s-au utilizat doar acele intrebari care vizau atitudinea de manipulare. – testul cuprinde 15 itemi, iar scorurile se interpreteaza astfel:

0-5 p – scoruri joase.

6-10 p – scoruri medii.

11-15 p – scoruri ridicate.

CAPITOLUL 5- Lotul de subiecti

În cercetarea de față am folosit 90 de subiecți cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani, repartizați pe sexe astfel:

– 45 fete.

– 45 băieți.

Am recurs la eșantionarea simplă aleatoare, alegînd câte două clase de a IX-a și a XII- a care au avut ore în ziua recoltării rezultatelor. Datorită numărului mare de absenți( 10) nu am putut face corelațiile rezultatelor în funcție de vârstă ci am cumulat rezultatele, raportându-mă la categoria de vârstă specifică lor și anume adoleșcență.

Subiecții sunt elevi în clasa a IX-a și respectiv a XII-a la un liceu din comuna Snagov „Mihai Kogalniceanu”. Testele au fost administrate în același timp la toți elevii.

.

CAPITOLUL 6

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR.

6.1. Prezentarea rezultatelor generale

Redăm în continuare rezultatele obținute după aplicarea celor trei teste utilizate:

1.Rezultate test de atitudine manipulativa: 2.Rezultate test de inteligenta emotionala

Roco:

3.Rezultate test de inteligenta emotionala Moon:

Comparând rezultatele celor trei teste, se observâ diferențe semnificative intre scorurile obținute de baieți si cele obținute de fete, fapt care face posibila interpretarea statistică a rezultatelor obținute. Se vor face corelații între rezultatele oținute la cele trei teste, separat pe sexe, avându-se, în special, în vedere compararea rezultatelor la testul de atitudine de manipulare cu cele obținute la testele de inteligență emoținală.

6.2. Verificarea ipotezelor de cercetare prin prelucrarea statistică a datelor

Cercetarea a pornit de la șase ipoteze de lucru, care vor fi analizate pe rând după verificarea consistenței interne a testelor folosite.

6.2.1. Verificăm consistența internă a testelor de inteligență emoțională folosite ăn vederea estimării fidelitătii rezultatelor obținute la cele două teste folosite.Deoarece se folosesc doua teste care au în vedere același lucru și anume determinarea inteligenței emoționale verificarea consistenței interne se impune cu necesitate. Sa stabilit corelația dintre Testul Roco si itemii masurați de testul Moon, oținându-se următoarele date:

Corelație Test EQ Roco – Test Moon perceperea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație Test EQ Roco – Test Moon exprimarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație Test EQ Roco – Test Moon empatie:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație Test EQ Roco – Test Moon reglarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație Test EQ Roco – Test Moon utilizarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Observăm că testele au consistență internă, adică itemii componenți ai testelor Roco și Moon măsoară același lucru și anume aspecte ale inteligenței emoționale, astfel încât putem trece la analiza ipotezelor.

6.2.2. Conform primei ipoteze, potrivit căreia presupunem că în adolescență capacitățile manipulative sunt suficient dezvoltate iar fetele au o capacitate de influență și manipulare superioară băieților, comparăm scorurile obținute de subiecții noștri la testul de manipulare, folosind testul T:

Se observă că fetele au o medie a scorurilor superioară celei obținute de băieți, astfel încât deducem că acestea au o mai bună capacitate de influențare decât băieții. Acest lucru se datorează, în special faptului că fetele dau dovadă de mai mult dișcernământ în realizarea propriilor scopuri, sunt mai organizate din punct de vedere emoțional. Fiind la vărsta adoleșcenței, fetele mai mult decât băieții au tendință de a utiliza toate resursele necesare pentru atingerea scopurilor( scopul scuză mijloacele). Dispunând de mult farmec, fetele considera că acesta este principala armă prin care reușesc să influențize atitudinea celor din jur. Fiind dominate, la această vârstă, de un accentuat spirit de competiție, fetele mai mult decât băieții, au tendința de identifica mai rapid slabiciunile celorlalți, utilizându-le, astfel, in tendința manipulativă. Bineînțeles, rezultatele sunt aplicabile acestei vârste, neputând generaliza, studiul nostru limitându-se la subiecți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani.

Prezentăm repartiția scorurilor pentru testul de atitudine manipulativă:

Fete:

Băieți:

De asemenea, putem afirma că abilitățile menționate apar la această vârstă și se manifestă destul de pregnant, așa cum se observă și din graficele de mai jos, care arată ponderea subiecților care au obținut scoruri peste medie:

Fete:

Băieți:

Prima ipoteză a cercetării noastre se confirmă – abilitățile de manipulare și influență sunt prezente la vărsta adolescenței, iar fetele au aceste capacități mai bine dezvoltate decât băieții. Acest lucru poate fi explicat pe baza diferențelor existente in personalitatea lor dar mai ales pe seama modalităților de rezolvare sau asigurare a propriilor nevoi specifice vârstei. Astfel, fetele, mult mai echilibrate din punct de vedere psihic față de baieții de aceeași vârstă, vor recurge mai des la capacitățile loe manipulative atunci când este cazul să-și satisfacă nevoile de autorealizare, de stimă, de apartenență și iubire, de siguranță. În cazul în care aceste nevoi nu ar putea fi satisfăcute, fete ar recurge foarte usor la comportamentele și atitudinile tipice manipulatorului și anume: simulare, conspirație, lingușire, critici. La băieții, spre deosebire de fete, nevoile specifice vârstei nu se manifestă cu aceeați intensitate ca la fete și de aceea se presupune că își folosesc abilitățile manipulative ori de câte ori sunt nevoiti să o facă, fără a face din acest lucru un scop permanent de utilizat.

6.2.3.Conform celei de-a doua ipoteză anticipam că fetele au o inteligență emoțională superioară băieților. Pentru a demonstra aceasta, am comparat mediile testelor utilizate pe eșantioanele de fete și de băieți la testul de inteligență emoțională Roco, folosind testul T:

Prezentăm distribuția rezultatelor pentru testul de inteligență Roco:

Fete:

Băieți:

Observăm existența unei diferențe între cele două medii, media scorurilor obținute de fete fiind 102.56, iar cea obținută de băieți fiind 91.56. Astfel, scorurile obținute de fete sunt mai ridicate decât ale băieților, ceea ce arată o inteligență emoțională mai ridicată, ipoteza noastră fiind astfel confirmată. Fetele sunt mai bine conectate cu propriile emoții, și le pot controla mai bine, le pot autoregla mai eficient. Din acest punt de vedere, se poate aprecia ca, fetele, avand acea capacitate manipulativă, pot folosi apelul la emotii în activitatea lor manipulativă. Apelul la emotii poate fi folosit pentru a determina atingerea unui scop persuasiv iar dacă acest apel este adaptat la nevoile umane rezultatul este maxim.

Fetele au capacitatea de gestionare eficientă a propriilor emoții în raport cu scopurile personale( carieră, familie, educație etc). Finalitatea constă în atingerea scopurilor, cu un minim de conflicte inter și intra-personale. De regulă, persoanele cu scor mare la inteligență emoțională posedă un echilibru social satisfăcător în relațiile interumane, sunt sociabile, simpatetice și grijulii în relațiile interpersonale, au, despre propria persoana, o imagine bună.

A avea o inteligență emoțională medie inseamnă a avea capacitatea de indentificare a propriilor emoții, asumarea responsabilitaților implicate de emoțiile identificate, învățarea compasiunii și empatiei.

Spre deosebire de băieți, fetele au capacitatea de a controla, in funcție de scopul propus, sentimentele lor și ale celorlalți, capacitatea de a face diferența dintre ele pentru a putea șă-și coordoneze propriile acțiuni.

Cea de-a doua ipoteză a cercetării noastre se confirmă.

6.2.4. În cea de-a treia ipoteză a cercetării noastre, am anticipat că există o diferență între fete și băieți în ceea ce privește capacitatea de percepere a emoțiilor. În acest scop, am comparat mediile obținute de cele două sexe la scala de percepere a emoțiilor din testul EQ Moon.

Fete:

Băieți:

Media scorurilor obținute de băieți este superioară celei obținute de fete, ceea ce arată că, la această vârstă, băieții au o capacitate mai mare de percepere a emoțiilor decât fetele, deși aparent s-ar putea considera contrariul. Acest lucru indică faptul că, băietii, spre deosebire de fete, au capacitatea de a-si identifica emoția din propriile gânduri, sentimente și stări fizice mult mai dezvoltata, deasemenea, au capacitateade a distinge dintre emoțiile precise și imprecise sau sincere și nesincere. Acest lucru se datorează faptului că ei, băieții, sunt mai practici și sesizează cu ușurință modificările importante din interiorul lor dar și din mediul inconjurător. Spre deosebire de băieți, fetele sunt mai interiorizate, fapt care le determină să fie mai suspicioase și rezervate in perceperea și exteriorizarea sentimentelor.

De regulă, copii care reușesc să perceapa și să-și exprime corespunzător emoțiile sunt mai relaxați din punct de vedere biologic, au un nivel scăzut al hormonilor stresanți ceea ce îi face mai relaxați din punct de vedere psihologic.

De asemenea, am anticipat că există o diferență între sexe în ceea ce privește modul de exprimare a emoțiilor.

Fete:

Băieți:

Diferența dintre cele două medii este destul de ridicată, tot în favoarea băieților, care au obținut o medie de 10,29 în comparație cu cea a fetelor( 7,33). Din nou pare ciudat, dar se pare că adolescența este o vârstă specială, când băieții au o capacitate mai mare de exprimare a emoțiilor, fetele fiind puțin mai interiorizate. La această vârstă, se manifestă in mod pregnant și în mod special la fete , anumite sentimente alimentate de frustrare (nedreptăți, suferințe, jigniri etc. cauzate de alții ) care fac ca sentimentele să fie interiorizate sau mascate de anumite reacții și comportamente mai mult sau mai puțin previzibile.

6.2.5. În ceea ce privește empatia, fetele au o capacitate empatică superioară băieților:

Fete:

Băieți:

Media obinută de fete este de 10,87, superioară celei obținute de băieți, de 9,37. Fetele sunt mai capabile de a se transpune în stările altei persoane, de a empatiza și de înțelege o altă persoană, sunt mai sensibile. Deasemenea s-a constatat că fetele sunt mai generoase, altruiste, tind să acorde ajutor persoanelor ce le inconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt, în general, bine adaptate social.

Băieții, de regulă, la această vârstă, sunt mai preocupați de propria persoana decât de cei din jurul lor, considerând că empatizarea este apanajul fetelor, ei avand preocupari mult mai dinamice și fiind mereu în criză de timp. În general, baieții empatizează mai mult cu alți baieți decât cu fetele pe când fetele au capacitatea de a empatiza cu toată lumea, indiferent de sex.

În general, persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experiența afectivă, care este bogată și nuanțată, cu flexibilitatea în plan cognitiv, prin utilizarea și aplicarea unor criterii apreciative diverse adaptate situației. De regulă, evaluarea capacitații empatice trebuie să vizeze în mare măsură atitudinile față de reușitele, bucuriile celorlalți și gradul de implicare emoțională în realizările celorlalți.

6.2.6. Am anticipat de asemenea că există o diferență în ceea ce privește reglarea emoțiilor între fete și băieți:

Fete:

Băieți:

Fetele își reglează mai bine emoțiile decât băieții, fapt care corelează cu reținerea în exprimarea emoțiilor dovedită de acestea. Reglarea emoțiilor, premite capacitatea de a fi aceepta atât emoțiile sau sentimentele plăcute, cât și pe cele mai puțin plăcute. Conform cercetării reiese că fetele, spre deosebire de băieți, au tendința de a-și monitoriza emoțiile mult mai bine fapt care le permite să aibă capacitatea de a manipula atât emoția proprie, cât și pe a celorlalți. Acest fenomem se datorează, în special, capacității fetelor de a ascunde acele sentimente de inferioritate în raport cu băieții. Pentru fete, timiditatea precum și frica de a nu parea ridicole determină apariția dificultaților de exprimare ți exteriorizare a emoțiilor. Controlul emoțiiloe pare a fi vital pentru fetele de vârsta adoleșcenței. Băieții, fiind mai nonconformiști, iși reglează mai greu emoțiile lucru care, într-o oarecare masură, îi predispune la vulnerabilitate la manipulare.

De asemenea, am anticipat că fetele au o capacitate superioară de utilizare a emoțiilor.

Fete:

Băieți:

Într-adevăr, fetele își utilizează mai bine emoțiile, știu mai bine cum să dispună de ele, să le controleze și să se folosească de ele pentru a obține ceea ce doresc. Acest lucru le permite adoleșcentelor sa cunoască mai bine semnificația stărilor emoționale în funcție de situațiile și relațiile în care se produc (lagătura dintre tristețe și pierdere ), capacitatea de a înțelege emoțiile și de a le folosi în relațiile cu cei din jur. Băieții, fiind mai raționali, mai practici, uzează mai putin de emoțtii, recurg mai rar la sentimente pentru a obțtine un avantaj.

6.2.7. În cadrul ultimei ipoteze, am presupus că persoanele cu o capacitate de influență ridicată au o inteligență emoțională ridicată, manifestată printr-un grad înalt de reglare a emoțiilor, capacitate empatică ridicată, control al emoțiilor ridicat, utilizare adecvată a acestora și abilități în perceperea și modul de exprimare a emoțiilor.

Pentru a demonstra aceasta, am realizat corelații între rezultatele obținute la testul de manipulare și tetsul de inteligență emoțională Roco, precum și cu cele 5 scale ale testului Moon:

Fete:

Corelație test manipulare – test Roco:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Rezultatele indică faptul că atitudinea de manipulare depinde de inteligența emoționala, adică cu cât valorile inteligenței emoționale sunt mai mari (peste medie ), cu atât tendința de a utiliza influența manipulativă va avea succes.

Corelație test manipulare – perceperea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – exprimarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – empatie:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – reglarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – utilizarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Băieți:

Corelație test manipulare – test Roco:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – perceperea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – exprimarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – empatie:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – reglarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelație test manipulare – utilizarea emoțiilor:

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Ipoteza noastră se confirmă – persoanele cu bune capacități de manipulare, au o bună percepere a emoțiilor și un bun control al exprimării emoțiilor. De asemenea, aceste persoane au o bună empatie, se transpun bine în stările celorlalți. În plus, își pot regla foarte bine emoțiile și le pot utiliza în mod corespunzător. Acest lucru este valabil atât în cazul fetelor cât și a băieților. Cei cu capacitatea de a manipula dispun de atât de abilitatea de a-și manipula emoțiile proprii, cât și pe a celorlalți prin moderarea emoțiilor negative și sublinierea celor plăcute, fără a reprima informația pe care o conțin. Cu toate că atitudinea de manipulare nu dă rezultate foarte satisfăcătoare în rezolvarea de probleme, ea este o reacție frecvent utilizata în situații critice care conduc la stari emoționale negative.

Capacitatea de manipulare pe fondul unei inteligențe emoționale peste medie, permite adoleșcenților dirijarea, conducerea și controlul relațiilor interpersonale. În acest sens expresivitatea și contagiunea emoțională în cadrul relațiilor interpersonale se transferă de la persoana care este mult mai puternică în exprimarea sentimentelor la cea care este mai pasivă în acest sens, favorizând astfel apariția condițiilor pentru exercitarea abilităților de manipulator.

Adolescența este acea perioada din dezvoltarea individului în care au loc permanente transferuri, schimburi emoționale, multe dintre ele realizandu-se la nivele imperceptibile dar care pot influența comportamentele dacă se urmărește acest scop. Acei adoleșcenți care au dificultăți în a recepționa emoțiile subliminale sau de a transmite emoții se vor simți frustrați și vor pierde din popularitatea pe care o au în cadrul grupului, putând fi astfel tine ușoare pentru manipulatori.

A avea capacitate de manipulare, corelată cu o inteligență emoțională peste medie, înseamnă a avea abilități de lider, a fi o persoană populară în cadrul grupului de apartenență. Popularitatea, expresivitatea, motivația și aptitudinile sociale( influența, comunicarea), grijile față de nevoile celor din jur( empatie) pot influența mai puternic decât argumentele raționale.

CAPITOLUL 7 – CONCLUZII

Planul psihic suportă la vârsta adolescenței prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.

Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.

Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentului și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.

Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării.

Concluziile la care am ajuns au fost în adolescență capacitățile manipulative sunt suficient de dezvoltate, iar fetele au o capacitate de influență și manipulare superioară băieților. Această capacitate si abilitate manipulativă este cea care le permite fetelor să-și compenseze inferioritatea pe care o resimt atunci când se raportează la băieți, să-și îmbunătățească imaginea de sine. Tendința manipulativă a fetelor s-ar putea traduce și prin prisma supracompensării inhibițiilor generate de frica de a nu eșua, de a nu reuși intr-o competiție generată de insăși perioada adoleșcenței cand dorința de afirmare și de recunoaștere în cadrul grupului de referință este destul de pregnantă. În adoleșcență, aerele de importanță afișate, falsa modestie, certitudinea afișată a succesului, imbracamintea, mersul, privirea, agresivitatea și ironia față de rivali inlocuiesc desconsiderarea de sine și timiditatea. A avea succes, atât pe plan social cât si profesional, pentru adoleșcenți reprezintă reprezintă scopul pentru care uneori trebuie să nu ți cont de mijloace.

De asemenea, fetele au o inteligență emoțională superioară băieților în adolescență și există o diferență între fete și băieți în ceea ce privește perceperea și exprimarea emoțiilor. Astfel , fetele tind să fie afirmative exprimându-și direct, natural sentimentele, sunt sociabile, echilibrate din punct de vedere social, uneori pot avea reacții emoționale exagerate față de o situație. În ciuda acestui lucru rezultatele testelor au arătat că băieții, spre deosebire de fete, au capacitatea de a percepe și utiliza emoțiile în cadrul relațiilor pe care le stabilesc, mult mai mare. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că băieții sunt capabili să recunoască imediat diferențele dintre sentimente și acțiuni, să-și stăpânească mânia și să-și tolereze frustrările sre deosebire de fete, la care uneori, emoțiile iau locul rațiunii.

Fetele au o capacitate empatică superioară băieților. Acest lucru indică faptul că fetele, spre deosebire de băieți, sunt în stare să îi asculte pe ceilalți să privească din perspectiva celorlalți, să-și pună sentimentele în acord cu alții, au comportamente altruiste fapt care le conferă o doză de generozitate care lipsește uneori băieților. Generozitatea și altruismul derivă și din dorința, conștientă sau inconștientă, de a asocia propriile sentimente cu a altora, de a fi receptiv la suferințele altuia, cae se află în oscilație temporară cu propria persoană, cu experiența personală vis a vis de suferință.

In adolescență există o diferență între sexe în ceea ce privește reglarea emoțiilor și utilizarea acestora. Cercetarea a arătat faptul că fetele au capacitatea de a regla si utiliza emoțiile mult mai dezvoltată decăt băieții. Acest lucru se poate explica prin prisma faptului că, fetele pot recunoaște emoțiile complexe, contradictorii în funcție de situațiile în care apar (de exemplu, dragoste și ură față de aceeași persoană ), pot adopta un comportament asertiv când situația o cere, sunt capabile să redirecționeze energia declanșată de o mare emoție spre un domeniu mai practic în cazul în care nu se pot exterioriza.

Presupunem că persoanele cu o capacitate de influență ridicată au o inteligență emoțională ridicată, manifestată printr-un grad înalt de reglare a emoțiilor, capacitate empatică ridicată, control al emoțiilor ridicat, utilizare adecvată a acestora și abilități în perceperea și modul de exprimare a emoțiilor. În general, manipulatorul uzează de toate mijloacele pe care le are la îndemână pentru a-și atinge scopul. Apelul la emotiile celuilalt devine un mijloc destul de eficent în mâna manipulatorului cu condiția ca acesta să-și cunoască si să-și utilizeze eficient nivelul inteligenței emoționale. Cei conștienți de propria stare emoțională, sunt autonomi și siguri în ceea ce privește limitele lor și tind să aibe o gândire pozitivă ceea ce le permite să-si elaboreze cu mult discernământ strategia de influențare manipulativă. Cei copleșiți de propriile emoții nu-și pot controla viața emoționala, dispozițiile rele îi conduc spre autoînvinovățire, fapt care-i fac vulnerabili la influentele exercitate de manipulatori. Cei care își acceptă propriile emoții știu clar ceea ce simt, tinzând să-și accepte dispozițiile, fără să încerce să și-le schimbe, lucru care ar putea să le creeze disconfort psihic, aceasta situație este tipică depresivilor care se resemnează ușor și cedează rapid în cele mai diferite situații.

Pentru ca atitudinea manipulativă, corelată cu inteligența emoțională, să fie fructificată la nivelul adoleșcenților, trebuie ca aceștia să aibă șarm, succes social și chiar charisma. A influența, a manipula, a conduce inseamnă capacitatea de a stăpânii emoțiile proprii, de a reuși stabilirea de relații cu alte persoane, de a avea abilități de politică interpersonală și anume de organizare( adoleșcentul cu un asemenea talent poate prelua conducerea și va decide cum se va juca fiecare, atribuindu-și astfel rolul de lider), de negociere a soluțiilor( adoleșcentul cu un asemenea talent va media discuțiile în cadrul grupului de apartenență), conexiunile personale( acești adoleșcenți pot recunoaște și răspunde sentimentelor personale, empatizează cu alții, se dovedesc a fi buni prieteni, vor fi mult mai apreciați și imitați in comportament dacă au abiiltatea de ade a citi expresiile faciale ale celor din jur), analiză (capacitatea de a detecta ceea ce se află în spatele motivațiilor, sentimentelor și grijilor personale).

Inteligența emoțiomală joacă un rol important în viața adoleșcentului și de aceea familia trebuie să asigure un echilibru emoțional favorabil dezvoltarii ulterioare a personalității copilului. S-a constatat că mamele care îi protejeajă pe copii de la frustrări, față de situațiile stresante, de cele care le provoacă anxietatea, exacerbeajă de fapt inclinația spre timiditate a copilului, fapt care conduce , în final, la privarea copilului de oportunitatea de a învăța să se descurce singur în situațile nefamiliare și să scape de teamă. Acest lucru îi determină pe copii să devină tinte sigure în fața manipulatorului. De asemenea, unii, părinți disprețuiesc sentimentele copiilor și nu le arată nici un recpect, criticându-i în general, dezaprobându-i, pedepsindu-i sau fiind furioși pe ei că îndrăznesc să-și exprime trăirile afective, neătiind că timiditatea nu este o dispoziție nativă, o trăsătură care ține de firea omului, ci este în mare măsură determinată de educație. Copii devin anxioși când se află în situații nefamiliare sau întâlnesc persoane noi. Dacă sunt protejati de educatori sau de părinți în sensul evitării evenimentelor stresante, alocurilor și oamenilor noi, atunci au șansa să devină adulti rușinoși, timorați, inhibați în comportament și vulnerabili la influența manipulativă exercitată de cei din jur.

Inteligența emoțională cere un angajament permanent în privința dezvoltării și o evoluție personală continuă. Crizele emoționale, care în general determină vulnerabilitatea la influența manipulativă, asociate cu evenimentele inerente-eșecuri in carieră, boală, decese ale celor dragi, mutarea în locuri mai puțin cunoscute- sunt ameliorate sau cel puțin ușor de suportat odată cu împărtășirea sinceră a sentimentelor cu o altă persoană.

Dezvoltarea inteligenței emoționale îi ajută pe oameni să-și asigure calmarea sau chiar inlăturarea anxietății, să-și conștietizeze propriile sentimente, să-și dezvolte empatia, să cunoască modalitațile de exteriorizare a sentimentelor fapt care conduce la dezvoltarea capacității de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interpersonale, evitând astfel orice incercare de manipulare din partea celor din jur.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

Allport G. W., Structura și dezvoltarea personalității, EDP, București, 1981

Boncu,S., Psihologia influenței sociale, Editura Polirom, Iași, 2002.

Cathala, H-p., Epoca dezinformării, Editura Militară, București, 1991.

Chelcea S., Mărginean I, Cauc I., Cercetarea sociologică, metode și tehnici, Editura Destin, Deva, 1988

Cosmovici A., Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996

Cristea, D., Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, 2000.

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucuresti, 2001.

Golu M., Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002

Goleman D. – Inteligenta emotionala, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001.

Joule, R.V. & Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Editura Antet, Bucuresti, 1997

Le Bon, G., Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, Prahova, 2000.

Mitrofan I., Mitrofan N., Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1996

Moscovici S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași, 1998

Roco M., Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, București, 2001

Șchiopu U., Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997

Schiopu U., Verza E., Adolescenta – personalitate si limbaj, Editura Albatros, Bucuresti, 1989.

Siilamy, N. – Dictionar de psihologie, Larousse, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1996

Szczepanski J, Noțiuni elementare de sociologie, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1972

Tabachiu A., Psihologia muncii, Editura Universității București, București, 1997

Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucuresti, 2000.

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998

Zlate M., Introducere în psihologie, Casa de editură și presă Șansa, București, 1996

Zlate, M., Psihologie socială și organizațională, Editura Politică, București, 1975