Efectul Abuzului Fizic Si Emotional Asupra Comportamentului Agresiv la Preadolescenti

ARGUMENT

Pubertatea se caracterizează prin faptul că marchează încheierea copilăriei și începutul fazelor de maturizare. Nu există o altă perioadă din viața umană în care evoluția să fie atât de evidentă și transformările să se succeadă cu o repeziciune atât de mare.

Dacă până acum copilul era obiectul afecțiunii altora, de data aceasta el însuși devine capabil de a manifesta afecțiune față de altcineva, transformându-se din obiect al afecțiunii, în subiect al ei. Este perioada în care interesul pentru propria persoană crește.

Întrucât în pubertate percepția de sine se modifică și se corectează mereu, procesul de autoidentificare rămâne deschis.

Preadolescentul nu mai admite să fie considerat copil. El pretinde să fie tratat ca om matur și în toate manifestările sale urmărește să-și afirme independența.

Familia este principala sursa care ofera omului cele mai generale modele de comportament social, care presupune cooperare, toleranță, echilibru. Opusul comportamentului prosocial ar fi agresivitatea. Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale.

Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri : pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Daca in pubertate, perioada formarii personalitatii copilului de acum dar si a personalitatii adultului, familia acestuia manifesta comportamente antisociale, puberul nu isi va putea insusi alte modele comportamentale.

De asemenea, chiar daca pubertatea este perioada in care copilul se detașează oarecum de cadrul familial în care trăiește, integrându-se mai direct în alte tipuri de grupuri sociale, simte încă nevoia de ocrotire, de afecțiune din partea mamei și a tatăului. De aceea, lipsa afectiunii din partea parintilor si in special abuzul asupra copilului poate cauza acestuia o scadere a stimei de sine si a increderii in cei din jur. Copilul ajunge astfel sa se perceapa ca un copil „rau” si bineinteles se comporta ca atare, manifestand tulburari de comportament, printre care si un comportament agresiv. Dacă el recurge la agresivitate, independent de vreun avantaj, pentru a produce altuia o durere, neplăcere, atunci vorbim de agresivitate ostilă.

Ostilitatea este un construct multidimensional, de aceea este văzută ca având componente cognitive, afective și comportamentale.

Componenta cognitivă este definită ca o serie de credințe și atitudini negative îndreptate spre ceilalți inclusiv cinismul și neîncrederea.

Componenta afectivă etichetată în maniera tipică ca și furie se referă la emoții neplăcute, dezagreabile.

Componenta comportamentală este gândită ca rezultat la componentele atitudinală și afectivă și este o acțiune intenționată de a le face rău celorlalți, fie verbal, fie fizic.

Copilul neglijat și abuzat, poate fi expus la accidente în casă și în afara casei; poate avea o dezvoltare fizică mai lentă, poate prezenta probleme emoționale sau mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri și moarte, neîncredere în sine, depresie; poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile altora, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri, minciună; poate avea probleme școlare: absenteism, modificări ale performanțelor școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale, tentative de suicid.

In aceasta lucrare am urmarit sa demonstrez ca abuzul asupra copiilor are un efect devastator, cauzand printre altele si un comportament ostil din partea acestora.

Pentru a demonstra acest lucru am structurat partea teoretica a lucrarii in trei capitole.

In primul capitol am discutat despre abuz, tipuri ale abuzurilor precum si consecintele acestuia atat pe termen scurt cat si lung.

Capitolul doi relateaza cateva notiuni despre agresivitate, clasificand-o in agresivitate fizica, verbala si autoagresivitate.

In capitolul trei am incercat sa prezint cateva caracteristici ale pubertatii, perioada dificila si cu multe schimbari in personalitatea si afectivitatea copilului. Am vorbit despre afectivitate si personalitate pentru ca am considerat ca acestea sunt afectate in mod deosebit in urma abuzului.

Capitolul patru reprezinta partea practica a lucrarii, in care am urmarit sa demonstrez ca intradevar exista o tendinta ca subiectii abuzati sa fie agresivi.

CAPITOLUL 1

ABUZUL

1.1. Definitii ale abuzului

1.2. Tipuri de abuz si neglijare

1.2.1. Abuzul fizic

1.2.2. Abuzul emotional

1.2.3. Neglijarea

1.2.4. Abuzul sexual

1.3. Factori etiologici si factori de risc in maltratare

1.4. Consecintele maltratarii

1.4.1. Consecinte directe

1.4.2. Consecinte asupra dezvoltarii copilului

1.4.3. Consecinte pe termen lung

Definiția abuzului

Abuzul este o manifestare a violenței față de copii, profitându-se de diferența de forță (fizică, psihică) dintre adulți și copii, provocând intenționat afectarea fizică / psihică a acestora.

Definiția abuzului acceptată de Organizația Mondială a Sănătății acoperă în întregime acest concept:

Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănătății copilului,supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere.

Clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoțional și sexual și economic este artificială pentru că, de fapt, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are și implicații psihice, abuzul sexual este însoțit de efecte fizice și emoționale asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), emoțional (mai ales dacă munca este umilitoare) sau sexual (prostituția, pornografie).

În familie, abuzul este comis de către membrii familiei, de cei în care copilul are încredere, de cei însărcinați de creșterea și îngrijirea lui. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali sau culturali.

Un comportament este considerat abuziv dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. De exemplu, bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil nu sunt considerate forme de abuz în România.

Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea celui care îngrijește copilul (părinte, tutore, părinte de plasament, baby sitter) având ca rezultat vătămarea fizică actuală sau potențială.

Categoria copiilor abuzați fizic îi include pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți din cauze insuficientei supravegheri.

Gelles și Straus (1996) (apud. Asistență socială. Coord. George Neamțu) prevăd două stadii de dezvoltare a patternurilor abuzive și de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai abuzului: expresivitatea violenței în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor acumulate, dar și ca reacție la acțiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului, și legitimitatea actului violent exprimat prin folosirea forței în situații sociale speciale.

Abuzul emoțional reprezintă eșecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/și acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale sau morale.

Garbarino consideră abuzul emoțional ca fiind „atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului”.

Formele de abuz emoțional mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinții sub forma diferitelor pedepse:

Rejectarea – adultul îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască valoarea sau legitimitatea nevoilor;

Izolarea – copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau se află într-un loc în care nu poate interacționa social;

Terorizarea – copilul este amenințat verbal, intimidat și înfricoșat (speriat) cu „arme” fizice și psihologice;

Degradarea – copilul este tratat ca fiind inferior, este umilit și depreciat, deprivat de demnitate;

Coruperea – copilul este încurajat și îndrumat să desfășoare acte antisociale care conduc la comportamente neadecvate sociale;

Exploatarea – copilul este folosit în avantajul și pentru profitul adultului;

Negarea răspunsului emoțional – adultul în grija căruia se află copilul ignoră sau neglijează copilul. Acest teren este diferit de rejectare sau degradare care au o componentă activă.

Abuzul sexual, deși conține certe elemente de abuz fizic și emoțional, este o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.

Acesta se referă la: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activități care servesc la obținerea de către adult a plăcerii.

Abuzul sexual împotriva copilului presupune implicarea de către adult a copiilor dependenți/imaturi, a adolescenților în activități sexuale pe care ei nu le înțeleg și la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoștință de cauză sau care violează normele tradiționale ale vieții de familie.

Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale sau educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială.

Astfel, neglijarea poate fi fizică (de exemplu, îmbrăcarea neadecvată pe vreme rece), medicală ( de exemplu, refuzarea tratamentului medical atunci când copilul are nevoie), educațională (de exemplu, neînscrierea la școală a copilului la vârsta potrivită) sau emoțională (de exemplu, abuzarea soției în prezența copilului).

În timp ce abuzul fizic tinde să fie episodic, neglijarea tinde să fie cronică.

În atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat și abuzat, poate fi expus la accidente în casă și în afara casei; poate avea o dezvoltare fizică mai lentă, poate prezenta probleme emoționale sau mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri și moarte, neîncredere în sine, depresie; poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile altora, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri, minciună; poate avea probleme școlare: absenteism, modificări ale performanțelor școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale, tentative de suicid.

ABUZUL FIZIC

Violența fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenționat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viața copilului.

Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile și arsurile. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Pot fi observate contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraji, pe picioare sau brațe, de la ciupituri precum și ochi vineți ca urmare a loviturilor primite.

Pe lângă rănile care arată folosirea unor obiecte sau a mâinilor, pot exista acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacă.

Arsurile provin de la țigări sau pot fi produse cu ajutorul fierului de călcat.

Pot exista situații și mai grave când nu există semne exterioare în urma vătămărilor, cum ar fi loviturile la cap făcute copilului mic, mai ales bebelușilor. Scuturările puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efeclpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri și moarte, neîncredere în sine, depresie; poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile altora, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri, minciună; poate avea probleme școlare: absenteism, modificări ale performanțelor școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale, tentative de suicid.

ABUZUL FIZIC

Violența fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenționat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viața copilului.

Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile și arsurile. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Pot fi observate contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraji, pe picioare sau brațe, de la ciupituri precum și ochi vineți ca urmare a loviturilor primite.

Pe lângă rănile care arată folosirea unor obiecte sau a mâinilor, pot exista acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacă.

Arsurile provin de la țigări sau pot fi produse cu ajutorul fierului de călcat.

Pot exista situații și mai grave când nu există semne exterioare în urma vătămărilor, cum ar fi loviturile la cap făcute copilului mic, mai ales bebelușilor. Scuturările puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului (Dykes 1996 apud. Killen – „Copilul maltratat”), acesta conducând la sângerări ale meningelui, în membrana protectoare a creierului sau în interiorul ochiului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului. Un exemplu concludent ar fi despre copilul care este trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se oprește din plâns”.

Consecințele acestor lovituri ar fi epilepsia, paralizia și întârzierea în dezvoltare.

Alte vătămări provenite din abuzul fizic deliberat sunt mâinile și picioarele rupte.

Chiar dacă spaima și vânătăile dispar, copilul trăiește mai departe în incertitudine și anxietatea unui nou abuz.

Copilul învață să se perceapă ca un „copil rău” care nu merită dragoste și îngrijire și se așteaptă să fie respins. El face eforturi pentru a evita stârnirea furiei celor mari și de la o zi la alta se obișnuiește cu faptul că adultul îl abuzează și îl neglijează, în această situație copilul dezvoltând strategii de supraviețuire.

S-au făcut mai multe clasificări ale abuzului fizic. Unele fac diferența între rănirile dovedite sau admise ca deliberate și suspiciunea legată de asemenea răniri.

Altele fac diferența între abuzul activ și cel pasiv.

Se fac diferențieri între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Se accentuează asupra faptului că scopurile sunt diferite. În practică, însă, este foarte greu să se facă o astfel de diferențiere. Ceea ce începe ca o relație disciplinară poate sfârși ca abuz, important fiind modul în care părinții își vor stăpâni tensiunile interne.

Vătămarea fizică este doar temporară, pe când spaima și climatul emoțional asociat sunt de durată.

S-a demonstrat că abuzul emoțional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic și că acesta a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului.

ABUZUL EMOȚIONAL

Abuzul emoțional sau violența psihologică regrupează în același timp violența verbală (insultarea copilului, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul), pedepsele abuzive și izolarea (de exemplu, închiderea copilului într-un dulap, timp de mai multe ore) și exigențele excesive, care pun copilul în situația de eșec, sau amenințările, ca de exemplu, amenințarea cu moartea. (Șerban Ionescu – „Copilul maltratat”).

Clasificarea diferitelor tipuri de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul este expus.

Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor (uneori chiar de la naștere). Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt „proști”, „răi”, sau „nebuni”. Ei sunt trecuți cu vederea, ridiculizați, respinși și văzuți ca o sursă a problemelor părinților.

Poate fi observat și „sindromul Cenușăresei”. Copilul este expus nu numai abuzului emoțional al părinților ci și a fraților. Ceilalți frați, simțindu-se în nesiguranță și suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților aleg ca o ușurare posibilitatea de a se alia cu părinții puternici și periculoși. Ei numesc fratele sau sora „proastă” sau „imposibilă” și ca pe cineva care este vinovat de tot ceea ce e rău în familie.

Abuzul emoțional include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea. Amenințările îi creează o stare de anxietate, căreia cu greu copilul îi face față.

Abuzul emoțional este diferit de abuzul fizic prin faptul că atât cel abuzat cât și abuzatorul nu sunt mereu conștienți de prezența abuzului. Rohnern și Rohner folosesc denumirile de „respingere parentală” și de „abuz emoțional” cu același sens. Respingerea se manifestă în două moduri, și anume: prin indiferență și neglijare.

Un alt grup de copii expuși abuzului emoțional sunt cei ai căror părinți sunt violenți unii cu alții. Aceștia trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă atât de ei înșiși cât și de părinții lor. Ei sunt forțați să-și asume responsabilități în situații pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă față. Nu le mai rămâne decât foarte puțină energie și bucurie pe care să o investească în joacă, în învățătură, în relația cu alți copii. Mulți ani mai târziu pot fi observate problemele de identitate ale acestor copii, ale conștientizării propriei valori și ale identității sexuale.

Trebuie luați în considerare și copiii celor care consumă droguri sau alte substanțe psihoactive. Aceștia observă că adulții sunt prea ocupați de propria lume, de propriile nevoi și probleme, încât nu mai pot avea grijă de copii. Copilul este expus la anxietate și la situații neprevăzute pe care nu le poate înțelege.

Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și proiecția ca mecanism de apărare. Ei neagă, minimalizează și raționalizează abuzul pe care îl săvârșesc. Adesea consumatorii de droguri îi fac pe copii să se simtă răspunzători de orice problemă ar apărea. La fel ca și în celelalte forme de abuz, copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceea ce se întâmplă. Consumul de droguri contribuie, de asemeni, la izolarea și stigmatizarea familiei.

Copiii consumatorilor de substanțe sunt afectați deja la nivelul vieții intrauterine. Jones (1973 apud. Killen) a introdus diagnosticul sindromului de alcoolemie fetală pentru a arăta deficiențele înnăscute ce pot apărea, sindrom care se caracterizează prin fizionomie specifică, malformații congenitale, tulburări de creștere și retard mintal.

În cazul mamelor care consumă droguri în timpul sarcinii există riscul ca nou-născutul să dezvolte simptome de abstinență: tremurături, agitație notorie, vomă, diaree, crampe abdominale.

Sindromul „Munchausen” desemnează un tip de maltratare în care părinții fabrică o boală de care pretind că suferă copilul. Aceștia fabrică simptomele unei boli și adesea și istoria acesteia. Aceasta înseamnă că acel copil poate fi supus unor investigații și tratamente dureroase. Spectrul poate include diaree continuă provocată prin laxative, dureri abdominale și altele. În cazurile extreme se ajunge la încercări de ștrangulare a copilului. Efectuarea de investigații profunde care conduc la refuzul diagnosticului din partea părinților, poate provoca creșterea agresivității acestora.

Eșecul non-organic de dezvoltare este întâlnit la copiii care primesc o îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Suferința lor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și o slabă creștere în greutate.

Eșecul non-organic de dezvoltare arată clar că aparținătorii copilului sunt incapabili să-l îngrijească. Această stare poate fi întâlnită într-o mare varietate de condiții caracterizate prin lipsă de competență sau nesiguranță în îndeplinirea rolului de părinte și până la condiții ce definesc simptomele rejectării copilului de către părinți.

Copiii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului sunt de asemenea expuși abuzului emoțional. Ei sunt plasați în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinți, îl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forțat să „ia partea unuia dintre ei”. Copilul devine anxios și are sentimente confuze. El pierde un părinte dar nu-i este permis să fie trist, necăjit și să ceară și să primească ajutor. Furia, asociată cu acestea, și disperarea copilului nu sunt exprimate direct, el devenind deprimat și dificil.

Closinki 1993 (apud. George Neamțu – „Asistență socială”) menționează patru aspecte legate de supărare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoțional:

copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină deoarece a fost de partea unuia dintre soți:

copilul a fost folosit în mod conștient sau incoștient spre a ajuta „funcționarea” unuia dintre părinți, de exemplu, trimiterea de mesaje, spionare. În asemenea cazuri, copilul va dezvolta tulburări psihosomatice și de comportament;

cazul răpirii copilului sau al separării ilegale de părinți;

cazul în care părinții se bat în prezența copilului.

Abuzul emoțional îi afectează pe unii copii mai mult decât pe alții dar un element caracteristic este întârzierea dezvoltării sociale și intelectuale a copilului.

Abuzul emoțional este frecvent la familiile disfuncționale iar efectele sale se văd atât la școală cât și în mediul familial.

NEGLIJAREA

Vorbim despre neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia.

Neglijarea poate fi episodică sau cronică. Neglijarea episodică sau contextuală este mai puțin gravă pentru că dispare atunci când factorii de risc ce au dus la apariția neglijării dispar. Neglijarea cronică este mai dramatică pentru că afectează familiile defavorizate care duc lipsă de resurse.

Neglijarea se poate manifesta sub mai multe forme:

Carențele de creștere și dezvoltare sau neglijarea alimentară care se manifestă prin privare de hrană, absența mai multor categorii de alimente esențiale pentru creștere, mese neregulate, mai ales la sugari și copii mici.

Neglijarea educațională

Permiterea absenteismului – este considerată formă de maltratare, dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu ia nici o măsură;

Neînscrierea copilului într-o formă de învățământ adecvată nivelului copilului;

Ignorarea nevoilor speciale de educație, neglijarea obținerii tratamentului pentru o dificultate de învățare diagnosticată a copilului și pentru nevoile speciale de educație fără un motiv rezonabil;

Neglijarea fizică este cea mai grosolană. Copilul este lipsit de îngrijire adecvată, căldură, lumină, îmbrăcăminte curată, uscată, schimbată la timp, administrarea mesei în condiții igienice. Neglijarea fizică este mult mai gravă când copilul este de vârstă mică, adică mai dependent de îngrijirea adultului. Această neglijare este considerată cea mai banală și ușor de observat chiar și de nespecialiști. Neglijarea siguranței fizice constituie alt aspect al neglijării copilului. Orice copil, în special preșcolar, deoarece acesta are o independență motorie dar puțin discernământ în aprecierea pericolelor, se află în risc de traumatizare fizică (tăieturi, căderi, înțepături) sau ingestie accidentală de substanțe toxice sau medicamentoase.

Neglijarea medicală reprezintă lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, ajutorul inadecvat dat de părinte, comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și față de tratamentul prescris, neasigurarea medicației, neprezentarea la medic.

Neglijarea emoțională

îngrijirea și afecțiunea inadecvată – neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecțiune, sprijin emoțional, atenție;

refuzarea îngrijirii psihologice – refuzarea permiterii tratamentului necesar pentru problemele emoționale sau de comportament ale copilului.

Abandon și supraveghere inadecvată

Abandonul se referă la comportamentul părinților prin care aceștia exclud copiii din familie, îi trimit pe aceștia pe stradă sau își manifestă dezinteres pentru creșterea și îngrijirea lor.

Legislația românească prin declararea judecătorească a abandonului a stabilit la șase luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat. Din punct de vedere psihologic, declararea abandonului la șase luni de dezinteres din partea părinților biologici (încetarea oricărei forme de legături și raporturi afective normale) reprezintă o altă formă de maltratare a copilului, prin neglijarea nevoilor lor de interacțiune cu un adult de referință (George Neamțu).

ABUZUL SEXUAL

Abuzul sexual implică agresiuni sexuale sau exploatarea sexuală din partea adultului sau a unei persoane mai în vârstă decât copilul. Este vorba despre atingerea adusă integrității corporale sau psihice a copilului. Adultul se folosește de copil pentru a-și satisface nevoile sexuale. (Șerban Ionescu – „Copilul maltratat”)

Copiii sunt dependenți de cei pe care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale, de aceea abuzul sexual poate fi săvârșit de părinți, bunici precum și alți adulți de „încredere” (de exemplu, prietenul mamei), profesorul, vecinul sau persoana care îngrijește copilul.

Abuzul sexual săvârșit de către cei care îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activități, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno, până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea și apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală sau genitală.

Copiii pot fi abuzați de vârste foarte mici, aceștia fiind seduși prin joc într-o situație sexuală abuzivă. Ei sunt recompensați sau amenințați pentru a păstra secretul, iar activitatea sexuală este prezentată ca ceva special, copilul trebuind să se considere norocos pentru faptul că are „șansa” să participe la ea.

Abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale se întâmplă rar sp fie violent, s-a observat că persoanele pedofile rar sunt violente ci mai degrabă senzuale și protectoare. Cu toate acestea, abuzul este traumatizant din punct de vedere emoțional deoarece copilul este făcut să se simtă vinovat și responsabil pentru ceea ce se întâmplă.

Există posibilitatea ca abuzul să fie violent dacă acesta evoluează din joc în intromisiune.

Situațiile prin care putem depista abuzul sexual sunt variate. Copiii pot fi adesea foarte „direcți” în exprimarea lor legată de anumite probleme intime. De asemenea, unii copii mai mici pot să-și destăinuiască experiențele sexuale, în timp ce se joacă, schițându-le gestual și verbal. Copiii mai mărișori se întâmplă să povestească altor copii de aceeași vârstă care la rândul lor ar putea să povestească unor adulți.

Copiii care au fost expuși de mici abuzului sexual vor prezenta un comportament sexualizat timpuriu. Ei se vor apropia de alți oameni într-un mod similar celui pe care l-au învățat de la abuzator.

Acești copii se feresc să aibă contacte cu alți copii de vârsta lor. Le este frică de faptul că cineva „ar putea observa”. Se izolează și ajung să se privească ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii. De asemeni, abilitatea lor de a se concentra scade iar rezultatele școlare se deteriorează rapid.

Dereglările serioase ale somnului, fobiile și coșmarurile având un conținut sexual pot fi considerate semnale ale faptului că un copil a fost abuzat sexual. Pot apărea, de asemenea, crize isterice cu țipete, tremurături sau leșin, iar în perioada adolescenței frecvența apariției gândurilor, amenințărilor și încercărilor suicidale va crește.

Atunci când un copil prezintă mai multe dintre aceste simptome în același timp ar trebui să dea de gândit, în sensul că abuzul sexual ar fi o explicație posibilă.

FACTORI ETIOLOGICI ȘI FACTORI DE RISC

IN MALTRATARE

Există mulți cercetători care pun accentul pe patologia autorului maltratării ca etiologie principală, scoruri ridicate la măsurătorile psihopatologice, distorsiuni cognitive, percepții negative și așteptări nerealiste față de copii.

În general, în familiile în care găsim situații de maltratare, mamele sunt foarte depresive, în special din momentul nașterii copilului care face obiectul semnalării. Ele au un accentuat sentiment de neputință față de rezolvarea problemelor cu care se confruntă familia și nu se simt într-o poziție de autoritate față de copilul lor. Apare, de asemenea, parentificarea copilului de la care mama așteaptă umplerea golului afectiv pe care l-a trăit în copilărie.

De asemenea, există teorii care se elaborează în jurul transmiterii intergeneraționale a maltratării. Într-adevăr, unele familii care maltratează sunt cunoscute de mai multe generații de către profesioniștii din domeniul social.

Mergând în sensul cauzelor multiple care interacționează în maltratare, Marceline Gabel (1999 apud, Ș. Ionescu – „Copilul maltratat”) enumeră fenomenele următoare:

factorii socio-economici;

factorii psihologici (psihoză, abuz de droguri, alcoolism, deficiență);

factorii de mediu (izolare, lipsa sprijinului social);

factorii legați de istoria familiei (separare, doliu);

factorii educativi (pedepse corporale);

factorii legați de dezvoltarea normală a unui copil mic (exersarea controlului sfincterian, tulburări de somn, refuz alimentar);

factori legați de existența unui copil sau de caracteristicile acestuia (nu corespunde copilului imaginar sau reparator în ceea ce privește sexul, o trăsătură fizică sau alte caracteristici);

factori de ordin interactiv.

Acești factori pot fi regrupați după modelul ecosistemic în trei grupuri: cei care provin din caracteristicile copilului, cei în legătură cu caracteristicile părinților, cei care provin din mediul familial și din mediul înconjurător. Jourdan – Ionescu, 1998 (apud S. Ionescu – „Copilul maltratat”) prezintă o listă a factorilor de risc cel mai des întâlniți în cazurile de maltratare, regrupați în funcție de factorii de risc enumerați mai sus.

Caracteristicile copilului

probleme de sănătate fizică;

naștere prematură sau greutate mică la naștere;

probleme perinatale;

probleme de dezvoltare a copilului de vârstă mică.

Caracteristicile părinților

nivel redus de școlarizare a părinților;

probleme de sănătate mintală;

probleme legate de consumul de alcool sau droguri;

vârstă mică a mamei la naștere;

nivel intelectual scăzut al mamei;

maltratare în copilărie;

încarcerarea unuia dintre părinți;

handicap important sau boală cronică a unuia dintre membrii familiei;

Caracteristicile legate de contextul familial sau mediu

sărăcie;

instabilitate a structurii familiale;

număr mare al mutărilor din familie;

violență conjugală.

Se pune accentul pe factorii legați de contextul familial și de mediu, în special pe șomaj, sărăcie, lipsa susținerii sociale. Cercetătorii au scos în evidență faptul că familiile în care maltratarea este cronică au rețele sociale reduse și nesatisfăcătoare. În același timp nu știu să folosească resursele comunității. Majoritatea membrilor familiei, nu numai mama sunt supuși unei stări de singurătate, de izolare socială și de absență a susținerii sociale. O mamă căreia îi lipsește sprijinul social riscă să aibă probleme relaționale cu copilul său, mai mult decât o mamă care nu este izolată.

Situațiile de criză familială pot constitui de asemenea baza maltratării.

Adesea, poate fi vorba de un act trecător, legat de momentul de criză. De exemplu, în cazul unui divorț, tatăl poate deveni violent față de copii, iar mama depresivă, din cauza momentelor pe care trebuie să le depășească. După ce trece criza, părinții vor stabili un sistem educativ eficient, fără violență sau neglijare.

Însă un copil care trăiește într-o familie confruntată cu mai multe crize va fi fără îndoială subiect al maltratării de lungă durată.

În cea mai mare parte a studiilor s-a observat că, copiii maltratați aparțin unor familii dezorganizate, cu nivel socio-economic defavorizat. Astfel de caracteristici care influențează funcționarea microsistemului familial constituie factori de risc de maltratare.

Într-adevăr, copilul poate trăi într-un context în care coexistă diverse riscuri de mediu, diverse riscuri familiale și chiar unele riscuri legate de propriile caracteristici.

CONSECINȚELE MALTRATĂRII

Consecințe directe

În ceea ce privește consecințele directe ale maltratării, pot fi menționate consecințele fizice ale abuzului și ale violenței fizice ca, de exemplu, arsuri, plăgi, contuzii, fracturi repetitive și multiple, fragilitate somatică.

Abuzurile sexuale au diferite consecințe, dintre care: iritații, excoriații, infecții sau leziuni ale organelor genitale, boli cu transmitere sexuală, tulburări hormonale.

Pe lângă consecințele fizice, maltratarea dă naștere și la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice, tulburări ale sferei sfincteriene (enurezis, de exemplu), tulburări alimentare (bulimie, anorexie, greață), tulburări ale somnului (vise anxioase, insomnie), tulburări de comportament (agresivitate sau retragere, automutilare), activitate sexuală compulsivă, depresie, tulburări nevrotice (fobii) sau psihotice (disociere, percepție greșită a pericolului, gânduri copleșitoare).

La copiii care au trăit un abuz sexual sau au fost martori ai unui act de violență este descrisă o stare de stres post-traumatic.

Toate aceste probleme trebuie luate în considerație ca semne ale maltratării, ca manifestări patologice prin care copilu încearcă să dezvăluie agresiunile la care a fost supus.

Consecințele asupra dezvoltării copilului

În cartea „Copilul maltratat”, Șerban Ionescu prezintă o serie de variabile de care depind efectele maltratării asupra dezvoltării copilului. Dintre acestea, prima variabilă este tipul de maltratare. Alte variante sunt, de exemplu:

gravitatea și frecvența episoadelor de maltratare;

stadiul de dezvoltare pe care copilul l-a atins în momentul episodului;

autorul maltratării (în cazurile de abuz sexual, urmările incestului fiind mai grave decât cele altor forme de abuz sexual);

plasarea în afara familiei din motive de maltratare;

sexul copilului;

sprijinul existent.

De la vârsta cea mai mică, maltratarea are efecte asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât și asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării și asupra adaptării școlare.

Consecințele pe plan afectiv

Copiii care sunt sau au fost supuși maltratării manifestă un atașament care face dovada lipsei de securitate, un tip de atașament atipic denumit dezorganizat / dezorientat. Acest atașament dezorganizat se manifestă prin comportamente bizare, care apar în relațiile cu persoanele care se ocupă de copii, ca de exemplu, întreruperi sau blocaje în relație.

Cea mai mare parte a copiilor maltratați suferă de carențe afective, cele mai flagrante fiind cele suferite de copiii neglijați. Printre tipurile de neglijare, abandonul duce la carențe specifice de îngrijire maternă. Se poate constata o insuficiență cantitativă, calitativă sau situații de discontinuitate.

Efectele carențelor afectează dezvoltarea cognitivă și diverse aspecte ale personalității, ca de exemplu, capacitatea de a lega și întreține relații interpersonale profunde și semnificative și aptitudinea de a-și stăpâni impulsurile în favoarea unor obiective pe termen lung.

Copiii neglijați manifestă de obicei puțină afecțiune în timp ce copiii abuzați fizic exprimă multe afecte negative. De asemeni, ei dau dovadă de hipervigilență și au reacții rapide la stimulii agresivi. Într-o situație socială normală, copiii supuși violențelor nu își adaptează reacțiile față de ceilalți, ca o reacție la episoadele dramatice pe care le-au trăi. În fața unor abordări amicale, copiii maltratați vor avea reacții nepotrivite, de evitare sau vor reacționa agresiv la exprimările emoționale ale celor din jur.

Mulți autori subliniază agresivitatea copiilor care au fost martori ai violențelor conjugale. Kinard și Jourdan-Ionescu (apud. Ș. Ionescu – „Copilul maltratat”) au arătat că la copiii maltratați se întâlnește un nivel ridicat de anxietate și de depresie care dă naștere la atitudini de mânie, de rigiditate la cel mai mic stres.

Imaginea de sine a copiilor maltratați nu se poate elabora în mod satisfăcător, respectul de sine fiind redus. La abuzul sexual apare o alterare a imaginii corpului, (sentimentul de a fi murdar) precum și un sentiment de vinovăție și rușine foarte accentuat.

Peretti, Early și Chimura (apud. Ș. Ionescu – „Copilul maltratat”) arată că cele cinci caracteristici întâlnite cel mai frecvent la totalitatea copiilor maltratați sunt: retragerea, anxietatea, trecerile de la o stare la alta (visător, agresiv-pasiv, agresiv), inadecvarea socială (lipsa de abilitate și inițiativă socială) și stimă de sine scăzută.

Toate experiențele trăite de copiii maltratați contribuie la dezvoltarea unor personalități socialmente anxioase, detașate care evită contactele cu ceilalți sau reacționează inadecvat prin comportamente agresive.

Consecințele asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării copilului

Alte consecințe ale maltratării afectează dezvoltarea fizică, motorie, cognitivă și de limbaj ca și capacitățile de autonomie, competențele sociale, achizițiile pe planul comportamentelor adaptative și capacitățile ludice.

Unii copii sunt neglijați pe plan alimentar, igienic și medical acest lucru ducând la o fragilitate pe plan imunitar, infecții ale pielii, carii dentare, diverse boli recurente.

Neglijarea și abuzul fizic provoacă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învățare și de regularizarea afectelor și de exprimarea emoțiilor.

În ceea ce privește motricitatea, copiii maltratați obțin în general rezultate inferioare în comparație cu copiii de aceeași vârstă dar care nu sunt maltratați. Ei dovedesc o coordonare mediocră și au deficite perceptivo-motorii.

În urma unui studiu coordonat de Palacio-Quintin și Jourdan-Ionescu (apud. Ș. Ionescu – „Copilul maltratat”) s-a constatat că dezvoltarea intelectuală a copiilor maltratați este mult mai redusă decât copiii nemaltratați, cu o diferență mai accentuată în ceea ce privește inteligența verbală.

Se observă de asemeni o întârziere în dezvoltarea limbajului, mai ales la nivelul exprimării, acest lucru afectând exprimarea tuturor nevoilor copilului, atât în planul nevoilor fiziologice, ca de exemplu, foamea, ca și în planul exprimării sentimentelor.

La nivelul autonomiei, copiii neglijați nu se deosebesc de cei nemaltratați, dar acest nivel de autonomie relativ bun reflectă, mai degrabă, învățări realizate ca reacție la contextul de neglijare și evocă o autonomie anxioasă de supraviețuire.

În ceea ce privește competența socială la copiii abuzați, aceasta este mai redusă decât la ceilalți copii.

În fine constatăm o întârziere pe planul dezvoltării jocului. Aceasta se datorează faptului că, copiii maltratați se uită mai mult la televizor, ceea ce duce la o întârziere la nivelul imitării și participării. Pe lângă acest retard constatăm că cei maltratați folosesc mai puțin jocul simbolic și că preferă jocurile repetitive pe care le joacă singuri.

Consecințele pe planul adaptării școlare

Maltratarea are consecințe nefavorabile asupra performanței școlare și mai ales asupra lecturii și a matematicii. Se remarcă existența unui număr mult mai mare de școlari repetenți : 65% dintre copiii neglijați și 50% dintre cei agresați repetă primul an de școală. (Erikson, 1998, apud. Ș. Ionescu – „Copilul maltratat”).

De asemeni, s-a constatat că cei neglijați au performanțe școlare mai puțin bune decât cei supuși abuzului fizic sau sexual. Copiii neglijați sunt descriși de profesori ca fiind neatenți, incapabili să înțeleagă ce au de făcut, fără inițiativă, anxioși și dependenți, solicitând ajutor și aprobare. La școală, copiii neglijați prezintă comportamente de izolare, de agresivitate și nu manifestă empatie și cooperare.

Consecințe pe termen lung

De-a lungul anilor maltratarea va produce consecințe care vor fi asociate marginalizării persoanei. Adolescentul nu se va simți bine cu sine însuși și va avea comportamente antisociale. Va avea mai des probleme legate de consumul de alcool și droguri, tulburări alimentare, de a fi delincvent, de a se prostitua.

Faptul că a trăit sau trăiește un abuz sporește posibilitatea de a fi arestat pentru violarea regulamentelor, delincvență, violență sau chiar criminalitate.

Adulții care au fost maltratați trăiesc în izolare și fug de intimitate. În relațiile de dragoste sunt în mod frecvent subiecte de violență conjugală iar atitudinile parentale sunt nepotrivite din cauza lipsei unor modele educative adecvate.

Se observă astfel tendința de a reproduce ciclul intergenerațional al maltratării.

Este important ca astfel de consecințe să fie reduse prin punerea în practică a unor intervenții, atât tradiționale (terapie individuală, educație familială) cât și novatoare (familii de sprijin, asocierea mai multor tipuri de intervenții).

CAPITOLUL 2

AGRESIVITATEA

2.1. Definirea agresivitatii

2.2. Tipuri de agresivitate

2.3. Formele agresivitatii

2.3.1. Agresivitatea fizica

2.3.2. Agresivitatea verbala

2.3.3. Autoagresivitatea

2.4. Dezvoltarea reactiilor agresive

2.5. Teorii ale agresivitatii

Definirea agresivității

Agresivitatea este o noțiune care vine din latină agressio care înseamnă „a ataca”. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile, în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.

Într-un mod mai puțin pretențios agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci, actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, mașină, mobilă), ființa umană (individul uman izolat, micro-grupurile, colectivitatea) sau ambele.

Opusul agresivității ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru. Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale.

Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri : pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței. Parte integrantă a naturii umane, agresivitatea include și trăsături ale naturii umane, ca de pildă, dinamismul unei persoane angrenată în lupta pentru autoafirmare sau în depășirea greutăților vieții. Incluse noțiunii de agresivitate sunt și noțiunile care desemnează comportamentul agresiv, cât și implicarea actului agresor în viața socială.

C. Păunescu spune că „omul își poate orienta activitatea în mod direct asupra unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate acționa de asemenea indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutor sau discuții, de exemplu” (C. Păunescu – „Agresivitatea și condiția umană).

În dicționarul Walman (apud. Eibl-Eibesfeldt I., „Agresivitatea umana”) se definește agresivitatea în următoarelor accepțiuni : tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive ; tendințe de a depăși opozițiile întâlnite ; tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini reacții ; tendința permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcția demonstrării „puterii” agresorului sau a masculinității, în timp ce altele sunt orientate în direcția producerii „unui rău” altei persoane. După alți autori însă, nu este necesară această diferențiere, deoarece „aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri”. David G. Myers (apud. C. Păunescu) face o distincție clară între comportamentul de tip cooperant – suportiv și cel agresiv. Acesta din urmă poate fi considerat ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenția de a răni pe cineva. Cu toate acestea pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos, folosit în multe feluri și pentru multe rațiuni.

Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial ca delincvența și infracționalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial și, cu cât este mai agresivă cu atât este mai performantă. Și invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infracțiuni prin inacțiune, deci fără agresivitate.

Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău) în forme non-violente. Otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar non-violentă. Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet antisocial, unii autori diferențiază mai multe tipuri, cum ar fi:

agresivitatea nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu;

comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul agresiv criminal;

comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și asupra sinelui. Și aici trebuie să diferențiem între actele comportamentale autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea și actele comportamentale care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului(fumat, alcool, droguri). Elementul esențial de diferențiere îl constituie, desigur, prezența intenției autodistructive.

Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale foarte greu de definit. Înțelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale și culturale ale celui care percepe acest fapt. Există culturi care privesc violența ca pe ceva firesc, chiar necesar.

Tipuri de agresivitate

Cel dintâi criteriu pe baza căruia trebuie să grupăm comportamentele agresive constă în conținutul moral al comportamentului. Astfel putem vorbi despre așa-numita agresivitate antisocială, adică distructivă, orientată împotriva colectivității și de agresivitatea prosocială, care servește interesele colectivității și ale individului.

Atunci când apare decizia de a acționa agresiv și antisocial se ține cont de raporturile dintre costurile și beneficiile anticipate. Se poate vorbi de un continuum, ce are la una dintre extreme reacții de agresivitate spontane, iar în cealaltă, comportamente antisociale calculate în cele mai mici detalii.

Cel de-al doilea criteriu de clasificare: agresivitatea este oare mijloc sau scop ? Dacă individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale își vede realizabil un plan, scop, atunci vorbim de agresivitate instrumentală, iar dacă el recurge la agresivitate, independent de vreun avantaj, pentru a produce altuia o durere, neplăcere, atunci vorbim de agresivitate ostilă.

Ostilitatea este un construct multidimensional, de aceea este văzută ca având componente cognitive, afective și comportamentale.

Componenta cognitivă este definită ca o serie de credințe și atitudini negative îndreptate spre ceilalți inclusiv cinismul și neîncrederea.

Componenta afectivă etichetată în maniera tipică ca și furie se referă la emoții neplăcute, dezagreabile.

Componenta comportamentală este gândită ca rezultat la componentele atitudinală și afectivă și este o acțiune intenționată de a le face rău celorlalți, fie verbal, fie fizic.

Literatura de domeniu mai face distincția între agresivitatea reactivă – cea prin care se răspunde unei provocări și cea proactivă – inițiată fără provocări prealabile.

Importantă este, de asemenea, diferențierea între agresivitatea verbală și cea fizică, aceasta din urmă fiind mult mai gravă, atât prin consecințele asupra agresantului, cât și prin probabilitatea mai mare de a declanșa un răspuns agresiv și deci, de a duce la o escaladare a violenței.

„Nu orice agresivitate este comportament antisocial, după cum nu orice act antisocial presupune agresivitatea (furtul); agresivitatea neintenționată nu este antisocială”. (Adrian Neculau, „Psihologie socială”)

Cu toate acestea, toate culturile și societățile au instituit forme de pedeapsă pentru acțiunile agresive ce aduc prejudicii colectivității în întregime, sau membrilor ei. Pedeapsa are rolul nu doar de a-l sancționa sau izola pe cel în cauză, ci de a reduce probabilitatea ca el să mai săvârșească alte acte agresive antisociale, ci și de a servi ca exemplu.

„Având în vedere diapazonul larg de conduite agresive și raportul lor complex cu standardele sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multiplă. Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că în aproape fiecare act de violență sunt implicați atât factori de natură biologică și psihologică, cât și psihosocială, atât trimiteri spontan emoționale, cât și modele comportamentale achiziționate prin învățare, precum și evaluarea situație în termeni de costuri și beneficii” (Adrian Neculau, „Psihologie socială”).

Formele agresivității

Agresivitatea fizica

Originea noțiunii de violență este latinească, vis care înseamnă forță, deci utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea. Formele violenței se îmbogățesc pe parcursul evoluției societății umane și capătă o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele sistemelor de apărare împotriva acesteia.

Modalitățile actelor de violență sunt în funcție de epocă, tipografie, circumstanțe, cultură, dar mai ales de evoluția moral-spirituală a comunităților. Cu alte cuvinte, violența are o geometrie variabilă și schimbătoare formele ei mergând de la violență în plină lumină, la violența foarte bine ascunsă.

Sfera de definire a violenței este mult mai largă decât cea stabilită de criminologie. Jean-Claude Chesnais, încercând să stabilească zonele semantice incluse în definiție, stabilește, într-o viziune geometrică, trei cercuri.

Ca nucleu, deci primul cerc este violența fizică, pe care autorul o consideră cea mai gravă, întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală și libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică.

Al doilea cerc, mult mai întins, reprezintă violența economică, care privește toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale, cunoscând practic o infinitate de forme. În societățile cu un grad ridicat de evoluție industrială, se poate opera foarte greu la despărțirea a ceea ce ai de ceea ce ești tu, întrucât individul se identifică atât de mult ca existență cu ceea ce îi aparține ca mijloc de existență.

În acest fel violența se confundă cu delincvența.

Cel de-al treilea cerc reprezintă violența morală. A vorbi despre violență în acest sens, spune Chesnais, constituie un abuz de limbaj, în condițiile vieții moderne, când se confundă în toată ambiguitatea, reglementarea și agresiunea, organizarea și agresiunea.

Violența este o manifestare de relație interumană și exprimă, sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate.

Comportamentul agresiv și formele sale întâlnite în cadrul delincvenței juvenile reprezintă atitudini și acte, fapte constante și repetitive cu conținut antisocial, cu manifestări de agresivitate și violență, de cele mai multe ori, explozive sau premeditate, anticipate, față de propria persoană – autoagresiunea, sau față de alții – heteroagresivitatea.

În definirea comportamentului antisocial ca formă deviantă care se întâlnește în tulburarea personalității de tip antisocial, constând în cronicizarea comportamentului inadaptat, prin care sunt violate atât regulile morale, integritatea fizică, cât și drepturile sociale la adult, se pune accentul pe faptul că acest comportament – cu excepția cazurilor clinice – nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren (nucleu) existent din copilărie.

Trebuie remarcat că, în cele mai multe cazuri, nici unul din simptomele menționate la adult nu apare singur ci sub forma unui sindrom deviant sau sub forma unei personalități dizarmonice.

Agresivitatea verbală

Limbajul, ca mijloc obiectiv de comunicare interumană presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, toate bazându-se pe producerea și vehicularea simbolurilor si semnificațiilor.

Prin intermediul cuvântului se ating valori esențiale ale ființei, se țintește degradarea personalității, atingerea reprezentării de sine, dizolvarea identității și demnității, știrbirea libertății de a exista.

1. Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Calomnia, deși pare un act spontan, de fapt este un scenariu dinainte conceput. Păstrând proporțiile, ea reprezintă o ucidere social-morală. Deci, va exista mai întâi selectarea țintei, in jurul căreia se structurează conflictul, ceea ce înseamnă o acumulare de resentimente, de invidie de ură.

Acest tact de contrapsihoterapie poate fi restrâns la doua persoane aflate în conflict, dar poate fi si public, prin presă, radio, zvonuri lansate periodic si sistematic.

Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.

2. Denigrarea se practică prin preocuparea celui care o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroașă, le denaturează până la grotesc, obținând sau dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral – socială a adversarului.

De cele mai multe ori însă există o calomnie fără suport real, pe teme inventate de o imaginație bolnavă, care își compensează astfel imposibilitatea de atac direct, de violență sau de inferioritate.

Denigrarea sistematica produce de cele mai multe ori o marginalizare, atrage un aprobiu public asupra celui denigrat și de multe ori și asupra denigratorului care nu face altceva decât să proiecteze adversarului propriile sale mizerii morale interioare, oferind astfel o cale de cunoaștere psihologică și cale caracterială a lui.

De asemeni, cel calomniat suferă un traumatism afectiv și moral, manifestat prin suferințe psihice, umori cu stări nevrotice, ca reacție la manifestările de percepție a eului si a încrederii în sine.

Denigrarea poate avea loc prin utilizarea învectivelor – cuvinte cu caracter denigrator și ocazional, intre parteneri cunoscuți și necunoscuți.

Denigrarea constituie deci, un atac la integritatea morală a persoanei, o formă de degradare a unui capital moral, social si profesional agonisit cu eforturi îndelungate.

3. Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării, nevoia de a provoca sieși o suferința morală, o ucidere lentă a conflictelor ce sub minează personalitatea, o iesire din tensiune, o descărcare.

Autodenigrarea poate fi explicată și prin nevoia de afecțiune și ocrotire.

In cazurile în care există un fenomen de frustrare afectivă reală sau imaginară, autodenigrarea constitue o formă de stimulare a ajutoarelor afectogene (prietenie, simpatie, dragoste) din partea celorlalti.

4. Ironia este definita ca formă de agresivitate verbală, în care enuntul – manifest ascunde semnificatiile latente diferite de mesajul propriu-zis. Ea constituie o modalitate de agresare a unei situatii, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligență, care să producă obiectului atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică.

Prin caracterul sau metaforic sau de joc, ironia nu produce totdeauna reacții instantanee, ea inducând numai starile de reactivitate latentă, care pot determina trairea unui sentiment de inferioritate la partener si organizarea în psihismul acestuia a urii.

Pentru cel care o utilizează, ironia echivalează cu un act de agresiune real, pervertit in formă verbală, provocând o placere cu noanțe sadice.

Socrate, se pare, a detinut secretul ironiei, ca formulă de descoperire si comunicare a adevărului. De altfel, originea etimologică a noțiunii cea greacă, este o dovadă certă că ironia a fost cultivată de retorici si de sofiști.

5. Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj.

Cuvântul vine din limba greacă și la origine înseamnă a mușca din carte. Deci, sarcasmul este o ironie mușcătoare.

Dacă ironia, sub forma sa obișnuită nu are conotație netă de rautate, sarcasmul are corespondent in patologie si vehiculează o incărcătură considerabilă de răutate, de cruzime.

Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci să asiste la trairea durerii de către aceasta.

Autoagresivitatea

Agresivitatea se naște din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul nostru și o acțiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna forța internă a agresivității este exacerbată și se transformă într-un act comportamental violent, având drept scop cheltuirea, descărcarea și deci scăderea tensiunii.

Dar nu totdeauna acest proces are loc în urma unei provocări din exterior și atunci forța agresivă acumulată se direcționează către persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.

Aceasta cunoaște o gamă largă de comportamente, care merg de la autoironie la sinucidere.

Autoacuzarea constituie un fenomen psihopatologic complex din punct de vedere psihodinamic, dar și din punct de vedere al consecințelor pe care le implică, în primul rând pentru subiect.

În esență, este un act de autoinculpare, de învinuire, de acuzare, de autoculpabilizare, prin formularea unor acuzații foarte grave, în special din sfera morală.

Autoacuzarea cunoaște forme și intensități diferite. De asemenea, există o autoacuzarea în limite „normale” care e manifestă la persoanele nemulțumite de unle aspecte din propria conduită morală sau din activitate, care le sancționează sincer, cu o apreciere negativă sau ca o analiză critică.

Prin fenomenul de autoculpabilizare se înțelege persoana care își însușește vina și consecințele faptelor altei persoane, cu scopul apărării acesteia. Prin nefirescul ei, această inculpare implică o alterare a mecanismelor de apărare, deci o disfuncție a conștiinei.

Autopuniția (autopedepsirea) este comportamentul voluntar de sancționare / pedepsire a propriei persoane, prin diferite mijloace: nesatisfacerea unor trebuințe prin refuz sau claustrare, renunțarea la destindere, compensații, automutilarea și în ultimă instanță suicidul, ca urmare a unor greșeli reale sau imaginare.

În perspectiva psihopatologică, autopuniția izvorăște din vinovății imaginare sau are ca pretext unele greșeli minore, cărora subiectul le acordă o semnificație exacerbată și pesimistă, o trăire zgomotoasă, intensificând starea de autoagresiune care conduce la comportamente autoagresive.

Automutilarea

Această violență fizică reprezintă fără îndoială, una din formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderea.

În esență, aceasta constă în mutilarea voluntară sau inconștientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului, cel mai frecvent organele genitale, și cel mai rar globii oculari.

Automutilarea poate lua forma autofagiei (secționarea mâinilor, degetelor), autolezarea traumatică (eliminarea unor părți ale corpului) sau autocastrarea (eliminarea organelor genitale).

Portretul psihologic al individului ce practică automutilarea include: agresivitate, impulsivitate, dezinhibare instructiv emoțională, instabilitate afectivă, depresie și anestezie psihică.

Automutilarea, și la copil și la adult, are legătură cu ceea ce se numește „indiferența congenitală la durere”. Este vorba de subiecții fără dezordini psihice aparente care, deși sunt capabili să simtă și să localizeze înțepătura unui spin, au o tendință anormală la stimulii dureroși.

Acest act de autoagresivitate are însă o evoluție care începe în copilărie. Automutilarea a fost departajată în comportamente autoagresive primitive și comportare automutilatoare structurate și orientate către un scop.

În cadrul comportamentului automutilator primitiv sunt cuprinse următoarele forme: mușcarea, zgârierea, ciupirea, scărpinarea, pălmuirea, aruncarea pe pământ.

Aceste acte sunt frecvente până la 2 ani, după care, la copilul normal încep să dispară, manifestându-se cu regularitate la copiii cu anumite tulburări psihice.

Autoagresivitatea persistentă sau cu apariție tardivă

Aceste forme de comportament automutilator apar la copiii frustrați de grija și afecțiunea maternă, la copiii instituționalizați, la copiii cu deficiențe mintale sau cu dezordini de tip psihic.

La aceste categorii comportamentul automutilator capătă aspecte spectaculoase: lovirea capului de pereți, de calorifere, de obiecte dure, provocând răni grave și hiperostaze craniene apoi mușcături ale limbii, ale buzelor, ale pumnilor sau degetelor, mergând de la simple sângerări până la leziuni grave.

Aceste manifestări sunt mai mult sau mai puțin permanente, dar survin de obicei în timpul unui acces, ca o furie autodistructivă.

Autoagresivitatea poate fi considerată ca o reacție reflexă sau ca o activitate de explorare, o nevoie de a simți, care contribuie la formarea schemei corporale. Ea pierde însă cu timpul sensul său pentru că există alte mecanisme formative, dar în anumite cazuri patologice ea rămâne ca o fixare la perioada anterioară, constituind o formă de regresie.

Formele de manifestare ale agresivității

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, față de factorii de mediu extern și intern. Definirea acesteia are la bază noțiunea psihofiziologică de excitație, care vine din latină, excitatio – stimulare. Excitația psihomotorie este definită ca manifestarea la un nivel supradimensionat a funcțiilor psihice normale, sau modificarea lor în sens calitativ sau cantitativ, cu răsunet în sfera exprimării verbale sau comportamentale.

Borderat și Pringney (apud. C. Păunescu) consideră că excitația psihică presupune ridicarea tensiunii psihologice și exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci când sunt însoțite de o tulburare afectogenă reactivă, consecința unei emoții intense sau a unui incident grav, uneori însoțind un eveniment grav sau un simptom delirant sau confuzional.

Stările de excitație se manifestă diferit în funcție de factorul vârstă: copiii, până la vârsta adolescenței pot prezenta episoade de hiperexcitație în cadrul normalității, dar în cazuri de suferință neuropsihică aceste stări capătă caracter permanent și devin patologice. La adolescență și debutul tinereții persistența unei excitabilități crescute poate ascunde debutul unei psihoze periodice sau o formă atipică a unei agitații catatonice ori episoade psihotice acute. La persoanele vârstnice, hiperexcitabilitatea nervoasă traduce evoluția unui proces demențial.

Formele de manifestare ale hiperexcitabiltății sunt: gesturi de nerăbdare, ton iritat și ridicat al vocii, voiciune crescută, cu o stare accentuată excitativă, ideație accelerată, mnemoxcitație, efervescența limbajului, a imaginației, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie. În tablourile delirant halucinatorii sau confuzionale, excitația exarcebată poate determina comportamente (acte) cu sensuri și finalizări dramatice.

Excitația psihomotorie, este componentă a tabloului clinic în:

sindroame afecțioase, encefalite si meningo-encefalite;

intoxicații cu diferite substanțe: alcool, medicamente antituberculoase, antimalarice, antidepresive;

decompensări ale personalităților dizarmonice;

epilepsie (apariția paroxistă și postcritică);

oligofrenie;

schizofrenie;

episoade psihotice acute;

paralizie generală propriu-zisă, în special la debut.

Deși cazurile de excitabilitate crescută, cu reacție agresivă, se găsesc în tablouri patologice despre care credem că sunt în clinica de specialitate, trebuie să subliniem că cele mai multe persoane cu tulburări de acest tip circulă libere în societate, atât în faza de debut, cât și în faza de ieșire din instituțiile respective. Frecvența statistică a acestor persoane este destul de ridicată, ele reprezentând un factor de risc social major.

Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacționa prin impulsiuni. La rândul lor, impulsiunile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrate într-o activitate rațională (acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie).

În practică, noțiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de violență agresivă. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.

R. Lafon (apud. C. Păunescu) definește impulsivitatea ca „descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament”. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, iraționale, având originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă.

Propulsivitatea este declanșarea agresivității; datorită unui resort intern ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar la mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, monotipiile ritmice ca balansarea capului sau a unui membru, mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Toate aceste manifestări nu au sens, sunt inadaptate și neașteptate instictive, având originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Ele cer o satisfacție imperioasă, exprimând o puternică dorință de împlinire. Aceste manifestări sunt determinate de trebuințele și expresiile emoționale. Trebuința de bine este generată de instinctul de conservare, care, la unii indivizi este foarte puternică, creând o stare emoțională specifică, ce se declanșează brusc, cu o mare descărcare de energie, funcționând la un nivel subconștient caracteristic stării de primitivism.

Comportamentele impulsive prezintă o mare importanță în viața socială, pentru că ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute, cât și personalităților de natură dezarmonică existente în societate. Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea conștiinței și personalității, odată cu dezintegrarea comportamentului care își pierde unitatea și formele normale de adaptare.

Persoana nu se mai angajează intenționat, activitatea sa devine depersonalizată, luând aspectul de trăire a viselor sau fantasmelor, în sensul că nu este controlată, ci derulată în închipuire, delirant cu multe automatisme, fără control conștient.

În stările de perplexitate, cu comportamente imobile, impulsiunile izbucnesc brusc, cu mișcări instinctuale profunde.

În stările confuzionale, ele apar sub formă de acte de agresiune, de apărare, de fugă, sau ca automatisme profesionale, exprimând fantasme, oninia în care se condensează tendințe afective, teamă, gelozie, mânie. Impulsiunile apar, de asemenea, în episoade depresive psihotice cu componentă anxioasă, în suicid, ca reacții auto și heteroagresive, iar în accesele maniacale, ca gesturi erotice sau excentrice.

Dezvoltarea reacțiilor agresive

Agresivitatea poate fi definită drept un comportament a cărui intenție manifestă este de a răni o anumită persoană sau de a distruge un obiect. Toți copiii dau dovadă cel puțin o dată de comportamente de acest tip, cel mai adesea după ce au suferit o frustrare.

Primele manifestări de supărare și agresivitate, orientate spre persoane și dirijate de un scop apar în jurul vârstei de un an și jumătate – doi ani.

Atunci când copiii de 2-3 ani sunt indispuși sau frustrați, ei au tendința să arunce cu obiecte sau să-i lovească pe cei din jur. Pe măsură ce aptitudinile lor lingvistice progresează, ei se îndepărtează de agresivitatea fizică, apropiindu-se mai mult de cea verbală, de exemplu prin ironii sau injurii.

Supărarea specifică micii copilării se diferențiază de reacțiile similare ale anilor ulteriori mai ales prin durată: indiferent de consecința ei, de faptul că duce sau nu la rezultat nu-și poate menține supărarea; în decurs de câteva clipe stimulii noi îi abat atenția de la supărarea sa. În decursul anilor, supărarea nerezolvată, rămasă în suspensie devine din ce în ce mai durabilă și stimulii meniți să distragă atenția devin din ce în ce mai ineficienți.

Forma agresivității infantile se dezvoltă în raport cu contraacțiunea pedagogică și stimul pedagogic. Majoritatea părinților nu admit agresivitatea deschisă și sub această influență apar deja la vârsta de doi ani – formele ei simbolice: morocăneala, bosumflarea, îmbufnarea, dispoziția rea, în general rezistența motorie și verbală, ale căror cauze declanșatoare, spre deosebire de problemele fizice anterioare (culoarea, așezarea pe oliță) sunt din ce în ce mai mult conflictele sociale.

Supărarea, deznădejdea, tendința agresivă apare atunci la copil, când el ar dori să facă ceva, dar nu este voie, atunci când el trebuie să facă ceva pentru care nu are nici un chef și atunci când caută atenție, recunoștință, dar este respins. Dar părintele reacționează printr-un refuz crescând față de agresivitate: în timp ce în primii doi ani părintele încearcă să combată agresivitatea mai ales prin lingușire, distragere a atenției, de acum înainte el pedepsește prin amenințare, bătaie sau izolare.

La vârsta școlară se observă frecvent că agresivitatea față de părinte se manifestă în destrămarea obișnuințelor igienice proaspăt formate. Psihanaliza denumește acest stadiu de viață perioada anală, iar agresivitatea apărută în cadrul ei agresivitate anală.

Deprinderea non formată, prin care copiii devin capabili să-și domine trebuințele, îi înzestrează pe aceștia cu un anumit sentiment de putere, și probabil că acestea joacă un rol și în formarea încăpățânării caracteristice vârstei de 3-4 ani.

Cercetătorii au mai descoperit și o diferențiere sexuală în gradul de agresivitate. La toate vârstele, băieții se dovedesc mai agresivi, mai tranșanți și mai dominanți. Băieții prezintă mai adesea așa numitele tulburări de comportament; adică brutalitate, nesupunere, cearta fără sfârșit, o iritabilitate ridicată și comportamente amenințătoare sau gălăgioase.

Jersild( apud. Dr. Ranschburg Jeno, „Frica, suparare, agresivitate”) a observat că în timp ce la vârsta de doi ani plânsul, strigătul, lovirea formează aproape în aceeași proporție repertoriul agresiv al băieților și fetelor, în jurul vârstei de patru ani frustrația duce deja la un comportament sensibil diferit; ca și reacția agresivă, băieții recurg mai ales la lovire, iar fetele la strigăte.

Copiii foarte agresivi provin în general din familiile cărora le lipsește coerența în recurgerea la disciplină, unde copilul este respins, sau unde pedepsele sunt foarte severe. Deci, deși există un grad de agresivitate diferit între cele două sexe, dinamica familială care contribuie la această agresivitate este aceeași.

Teorii asupra comportamentului agresiv

Explicațiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de natură biologică, fie de natură socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învățarea acestui comportament. Nici teoriile biologice nu pot fi ignorate in fond, violența fiind o reacție care ține mai mult de corp decât de psihic.

Teorii biologice considera agresivitatea o tendință înnăscută dea ctiune. Agresivitatea este un instinct, un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic. Orice instinct are următoarele caracteristici:

-este îndreptat spre un scop, sfârșește intr-o consecință specifică;

-este benefic pentru individ și pentru specie;

– este adaptat la mediul normal;

– este prezent la toți membrii speciei;

– nu este învățat, pe baza experienței individuale;

– se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.

Abordarea psihanalitică.

După 1920 Freud a dezvoltat o concepție neobișnuită despre conduita umană, având la bază două instincte fundamentale: instinctul vieții (Eros) și instinctul morții (Tanatos). Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat că acest proces este dirijat de o forță psihică, de instinctul morții îndreptat spre autodistrugere. În anumite condiții acest instinct determină comportamente îndreptate spre distrugere altora, deci comportamente agresive. Teoria lui Freud este unifactorială, agresivitatea apare in mod natural, din tensiunile fiziologice și trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

Teoria etologică

Etologii au evidențiat aspecte pozitive, funcționale ale agresivității. Konrad Lorentz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorentz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea impulsul este refulat până ce răbufnește puternic și deosebit de nociv.

Explicații sociale și bio-sociale ale comportamentului agresiv.

Psihologii sociali nu pun prea mult preț pe teoriile biologice, preferând teorii care pun accentul pe procesul de învățare și pe anumiți factori din contextul social, legați de agresivitate.

În teoriile bio-sociale ideea instinctului este respinsă dar accepta agresivitatea ca pe o tendință învățată sau înnăscută a cărei manifestare este declanșarea de circumstanțe sociale specifice.

Teoria frustrare-agresiune

Este una din cele mai influente teorii din domeniu, a parut ca reacție la teoria freudiană (1939, Dollard, Doole, Miller și Sears, apud. Boncu ) și afirmă că orice frustrare duce la agresiune si orice comportament agresiv are la bază o frustrare.

Teoria învățării sociale

Este altă teorie care a fost aplicată cu succes în studierea agresivității.

Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru este A. Bandura, potrivit căruia comportamentul social nu este înnăscut, ci învățat din modele adevărate. Accentul cade pe experiențele de învățare ale individului care pot fi directe sau indirecte.

Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități, și anume:

– direct, deci prin învățarea directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

– prin observarea și imitarea unor module de conduită ale altora, mai ales ale adulților. Cel mai frecvent, consideră Bandura, modulele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

a). familii (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin adeseori ei însăți din familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei, s-a folosit pedeapsa fizică);

b). mediul social (în comunitățile în care module de conduită agresivă sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații; de exemplu subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe module de conduită agresivă);

c). mass-media (în special televiziunea, care oferă aproape yilnic modele de conduită fizică sau verbală).

CAPITOLUL 3

3.1. Caracteristici generale

3.2. Afectivitatea la preadolescenti

3.3. Personalitatea la preadolescenti

3.4. Tulburari de conduita in perioada scolaritatii

Pubertatea

„Pubertatea,etapă ontogenetică a conturării individualității și conduitei umane, se caracterizează prin faptul că marchează încheierea copilăriei și începutul fazelor de maturizare. De aceea, în această etapă vor coexista numeroase caracteristici proprii copilăriei, cu unele particularități psihice noi, care vădesc depășirea etapelor imature” (Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului”).

Pubertatea este cuprinsă între 10/11 și 14/15 ani și se caracterizează prin accelerarea dezvoltării fizice, psihice și sexuale. Nu există o altă perioadă din viața umană în care evoluția să fie atât de evidentă și transformările să se succeadă cu o repeziciune atât de mare.

Pubertatea poate fi împărțită în trei substadii și anume prepubertatea, pubertatea propriu-zisă și postpubertatea.

Prepubertatea este cuprinsă între vârstele de 10 și 12 ani și se caracterizează printr-o treptată intensificare a ritmului de creștere.

În ceea ce privește conduita, aceasta este încă evident copilăroasă. Se manifestă o mare nevoie de mișcare, de joc, fapt care determină uneori chiar neglijarea activității de învățare. Fiind bine adaptat la mediul social, mai ales după vârsta de 11 ani, tânărul își lărgește regimul de independență. Preadolescentul trăiește o stare de confuzie deoarece pe de o parte i se reproșează că se poartă ca un „copil” iar pe de altă parte i se spune că este încă mic să-și manifeste anumite preferințe sau păreri.

Activitatea școlară capătă caracteristici noi datorită diversificării tipurilor de discipline și a profesorilor.

Diferențele dintre băieți și fete pe planul general al dezvoltării biologice încep să se accentueze. Fetele au un ritm de dezvoltare mai intens și mai precoce cu aproximativ 2 ani.

Fetele sunt mai disciplinate și mai ușor de mobilizat în activitatea școlară. Datorită intensificării ritmului de creștere, spre vârsta de 12 ani apar momente de oboseală mai numeroase, care favorizează tendința spre lene și spre reverie, urmată de reveniri la vioiciunea specifică copiilor.

În familie conduita generală începe să se schimbe prin faptul că puberul este interesat de activitățile din afară, la care participă copii de aceeași vârstă. Reacțiile critice ale copilului devin mai intense.

Pubertatea propriu-zisă este caracteristică vârstei de 13 ani.

Din cauza intensificării maturizării, puberii devin mai capricioși, cu dispoziții de momente discordante.

Se dezvoltă sentimentul de independență, viața interioară devine preponderentă, pe acest fond manifestându-se momente mai accentuate de negativism și atitudini solitare. Este perioada când se modifică vocea la băieți, aceasta devenind aspră, nemelodică, inegală ca timbru și tonalitate. Ignorarea fetelor de către băieți se accentuează.

Caracteristică pentru această perioadă este dezvoltarea imaginativă și o mai mare aventurare a intelectului în diferite domenii.

Postpobertatea

Din punct de vedere biologic, la vârsta acestui stadiu se instalează caracterele sexuale funcționale. Concomitent cu maturizarea biologică au loc unele modificări în dezvoltarea sensibilității. Se produc diferite transformări ale afectivității, evoluează sentimentul pudorii, al responsabilității.

Pubertatea este un fenomen complex, sensibil la nenumărate influențe. De asemeni, este perioada în care încep să se stratifice caracteristicile personalității.

Afectivitatea la preadolescenti

Puberul, deși se detașează oarecum de cadrul familial în care trăiește, integrându-se mai direct în alte tipuri de grupuri sociale, simte încă nevoia de ocrotire, de afecțiune din partea mamei și a tatăului. În comparație cu mica școlaritate unde cercul celor capabili să-i satisfacă această nevoie era relativ îngust, de data aceasta apar mai mulți profesori iar puberul își orientează atenția asupra colegilor săi în care vede nu numai simpli parteneri de joacă ci și parteneri de confidențe.

Dacă până acum copilul era obiectul afecțiunii altora, de data aceasta el însuși devine capabil de a manifesta afecțiune față de altcineva, transformându-se din obiect al afecțiunii, în subiect al ei.

Este perioada în care interesul pentru propria persoană crește. Puberul se descoperă pe sine. Expresiile emoționale încep să fie controlate conștient, manifestate sau reținute în raport cu particularitățile situației.

În timp ce la școlarul mic afectivitatea avea un grad mare de instabilitate, la puber ea capătă un anumit grad de organizare. Din faptul că puberul nu mai este jucăria emoțiilor și că afectivitatea este mai stabilă nu putem trage concluzia că această perioadă s-ar caracteriza printr-o sensibilitate și reactivitate emoțională scăzută.

Dacă plânsul apare din ce în ce mai rar la această vârstă și spaimele la fel, totuși bucuriile și supărările sunt mai durabile. Apar manifestări de tact și pudoare care dezvăluie prezența unei sensibilități afective pregnante, precum și tenuri și anxietăți noi (teama de înfrângere, de a nu fi pus în inferioritate).

„Conduita lui generală creează impresia că pe plan psihologic se instituie o stare protestatară acută, ce se manifestă prin indiferență, opoziție și chiar ostentații față de serviciile ce îi sunt solicitate.” (Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului”). Plictiseala pentru astfel de servicii se manifestă mai întâi verbal, prin „bombăneli”, apoi prin mimică ironică, protestatară.

Numeroși psihologi au semnalat creșterea de conflicte cu anturajul. În discuțiile cu adultul, puberul nu este suficient înarmat cu argumente de aceea afișează o atitudine de negație, adesea fără argumente sau cu foarte puține și absurd susținute. În general, fetele sunt mai mult opuse mamei, iar băieții, tatălui (complexe oedipiene).

Specifică pentru această perioadă este apariția și dezvoltarea unor sentimente precum cel al datoriei și răspunderii, al cinstei și demnității, al prieteniei.

Prietenia începe să capete un nou conținut și să cuprindă multă devoțiune, un caracter pasional cu note marcate de gelozie. Deși dragostea este legată de sexualitate, aceasta din urmă nu se confundă cu dragostea. La puțină vreme după atingerea punctului culminant al pubertății, băieții manifestă o conduită agresivă și uneori impertinentă față de fete.

Dezvoltarea conștiinței de sine este legată și de organizarea ideii despre sine, de sentimentul ruperii de copilărie și adesea de sentimentul de a nu fi suficient de cunoscut de cei din jur.

O evidentă dezvoltare este cea din sfera sentimentelor intelectuale. „După o normală parcurgere a unui relativ pesimism, cu tendința de apune în discuție tot ce știe, pe planul valorilor urmează, în postpubertate, o fază de apropiere de lel într-un mod nou, fără rezerve” (Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului”).

Personalitatea preadolescentului

În etapa preadolescenței începe să se contureze personalitatea tânărului și a adultului de mai târziu. O componentă a personalității ce se accentuează la această vârstă este conștiința de sine.

Perioada pubertății pune problemele dezvoltării datorită, pe de o parte, modificărilor ce survin în sistemul general de cerințe ce se manifestă față de puber, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care trece personalitatea. Astfel, se intensifică percepția de sine care are câteva aspecte, printre care propria imagine corporală, identificarea și conștiința ego-ului, identificarea rolului, sensului și statutului sexual.

Imaginea corporală, aflată la periferiile conștiinței în copilărie, devine din ce în ce mai centrală încorporându-se în conștiința de sine. În această perioadă puberii și puberele scrutează profund caracteristicile corporale, în special ale feței. Dorințele de retuș exprimă dorința de ajustare a sinelui corporal, dorința de a părea agreabil și prezentabil. Nercisismul puberal este alternativ critic și îngăduitor, cu momente devastatoare câteodată.

Identificarea nu este un proces simplu și complex deoarece copilul și-a construit între timp o imagine de sine din experiența sa, conturată prin ochii celorlalți, această experiență influențând imaginea de sine din timpul puseului de creștere. Tinerii ce au estimația de sine scăzută, nu manifestă inițiative, nu vor să se exprime, pentru a nu greși și supăra pe cei din jur.

Expectația părinților față de rezultatele școlare ale copiilor are de asemenea un rol important în dezvoltarea conștiinței de sine.

Percepția de sine alimentează ideea de sine. Întrucât în pubertate percepția de sine se modifică și se corectează mereu, procesul de autoidentificare rămâne deschis.

În perioada pubertății se conturează separația dintre planul real-obiectiv al lumii și planul subiectiv ca spațiu al conștiinței și al reprezentării lumii.

Identitatea sexuală se dezvoltă discret, influențată intens de modelele parentale. Astfel, băieții care au un model parental cu masculinitate redusă, au dificultăți de identificare, în timp ce puberii cu un model parental puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri de ei, mai încrezători, protectori, relaxați, calmi și fericiți. Tinerele fete au o situație mai complicată deoarece modelele feminine sunt diverse: tradiționale, de tranziție sau moderne.

Preadolescentul nu mai admite să fie considerat copil. El pretinde să fie tratat ca om matur și în toate manifestările sale urmărește să-și afirme independența.

Ieșirea din conformismul infantil echivalează într-adevăr cu câștigarea independenței. Există cel puțin trei tipuri de dependență: material-economică, emoțională și de mentalitate.

Prima care se dobândește este independența de mentalitate. Acest lucru se realizează prin devalorizarea unor idei considerate valide în copilărie și a unor obiceiuri care devin învechite înconcepția lor.

Independența emoțională (de apartenență și confort afectiv) este dificil de dobândit mai ales în cazul tinerelor fete, la fel ca și independența material-economică, acest lucru împiedicând tendința naturală spre independență.

În pubertate intră în stare critică dependența afectivă. Puberii încep să se îndoiască de profunzimea afecțiunii parentale. Li se pare că aceasta este lipsită de tensiune, și interpretează momentele de ignorare sau de neatenție ca expresii ale lipsei de afecțiune iar momentele de grijă și interes ca intrusiuni în viața personală pe de o parte și ca acte de rutină și obligație pe de altă parte. După astfel de evaluări tânărul se simte vinovat și rău.

Dependența material-economică devine greu de suportat, deși creează condiții de exercitare de mici acte de independență.

P. Osterrieth (apud. P. Golu – „Psihologia copilului) arată că „nevoia de împlinire a puberului se împletește cu nemulțumirea față de starea lui actuală și cu o oarecare neîncredere în eventualitatea de a se desprinde de ea”.

Totuși puberul dispune de un instrument psihic deosebit de important care îl va ajuta să-și satisfacă această nevoie, și anume „eul” său care la această vârstă a devenit un”factor rațional” deoarece oferă copilului puterea de a stăpâni lucrurile și acțiunile, de a reflecta asupra gândirii.

Tulburările de conduită din perioada școlarității

Tulburările de conduită se manifestă printr-un „pattern persistent și repetitiv de comportamente în care drepturile fundamentale ale altora, ori normele sau regulile sociale majore corespunzătoare etății sunt violate”. (DSM, pg.94).

Tulburările de conduită specifice perioadei școlarității sunt:

Instabilitatea de tip caracterial

Aceasta este una din formele cele mai indezirabile ale devierilor de conduită la vârsta școlară. Școlarul instabil se află în mișcare necontenită, vorbește cu voce tare, răspunde neîntrebat. Atunci când este pedepsit el nu se liniștește, ci continuă cu mai multă intensitate să se manifeste.

Instabilitatea se exprimă printr-o discontinuitate a conduitei, prin mișcări parazite fiind totdeauna dublată, pe plan psihologic, de o atenție labilă, o mare varietate și nestatornicie a intereselor, rapiditate în succesiunea ideilor și impulsul de a trece la acțiuni imediate dar și de a le abandona imediat.

Lenea

Pentru a fi diagnosticată ca deviere de conduită, se cere o foarte atentă diferențiere între lenea cu substrat organic sau falsa lene – lenea caracterială.

Prima categorie se învecinează cu lentoarea, apatia și e caracterizează prin inegalități în participarea la muncă și în randamentul muncii.

A doua categorie de lene este cea propriu-zisă, caracterială și anume tendința de a nu lucra și opoziția voită la orice effort intelectual și fizic.

Paul Boncour (apud. I. Străchinaru) vede în lenea copilului acea atitudine de a nu face efortul necesar pentru a-și îndeplini sarcinile ce I se prescriu în raport cu media subiecților de aceeași vârstă și cu aceleași aptitudini.

Minciuna

Minciuna este foarte puțin patologică la vârsta școlarității, când copilul prezintă o sugestibilitate crescută și nu deține încă subtextul formulărilor verbale sau nu deosebește visul de realitate.

Minciuna se dezvoltă acum ca reacție la teama de pedeapsă, modalitate de apărare a unei ființe slabe supuse unei proceduri educative și neconvenabile.

La vârsta școlarității se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter patologic, care au de regulă la bază vanitatea și uneori perversiunea. Gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela.

Fuga și vagabondajul

Fuga este prezentată ca o tendință de evaziune, mai mult sau mai puțin voită și irezistibilă, din mediul în care se află copilul, pentru scurt timp și cu o motivație precisă sau ca o rupere brutală de obișnuințele de viață, reflectând o stare de inadaptare care se întâlnește la ambele sexe, dar prin excelență la băieții de vârsta preadolescenței.

Vagabondajul, ca urmare a fugii se caracterizează prin lipsa de la domiciliu pentru o perioadă mai mare de timp și prin peregrinări continue dintr-un loc în altul.

Furtul

Aprecierea furtului la copii trebuie făcută în funcție de capacitateqa sa de a înțelege relațiile de proprietate, adică de a putea face distincție între bunul personal și al altuia.

După conținutul, motivația și circumstanțele furtului pot fi distinse mai multe categorii: furtul din necesitate, furtul ca reacție de imitație (în cazul copiilor ce provin din părinți cu acest viciu), furtul prin antrenare sau îndemn, furtul de performanță comis în scop de valorificare și afirmare proprie. De asemenea se diferențiază între furtul de răzbunare și furtul de compensație cu o motivație similară.

Negativismele

Acestea apar ca simptome ale unor suferințe somatopsihice sau ca fenomene reacționale de tip nevrotic, dar și ca manifestări caracteriale de tipul îndărătniciei, încăpățânării, opoziținalității, care interesează când durat și intensitatea lor devin la copil un mod de conduită aparte.

Negativismul se prezintă ca o tulburare însfera activității caracterizat printr-o rezistență pasivă sau activă la solicitările externe sau interne, într-un mod oarecum automatizat.

E. Buentello consideră că, copilul antisocial poate să fie produsul unei familii insuficiente din punct de vedere psihologic, moral, economic, educativ sau sociologic. Acesta consideră că pentru greșelile de comportament ale minorilor, ar merita să fie tratați părinții. (apud. Dr. Tiberiu Vlad).

Capitolul 4

Partea practica:

1.Obiectivele cercetarii

2.Ipotezele cercetarii.

3.Lotul de subiecti.

4.Metologie.

4.1.Operationalizarea conceptelor

4.2. Variabilele cercetarii.

4.3. Instrumente utilizate.

5.Preluarea si interpetarea rezultatelor.

4.1 Obiectul cercetarii.

Obiectivul acestei lucrari este de a demonstra ca abuzul parintilor asupra copiilor influenteza gradul de ostilitate al acestora.

Abuzul este inca un subiect tabu, in special pentru indivizii care au trait o experienta de acest gen.In ceea ce priveste lotul de subiecti abuzati care au fost chestionati in aceasta cercetare ,acestia sunt luati in evidenta de asociatiile care se ocupa de identificarea si consilierea copiilor abuzati.

Acest lucru a condus la un grad mai mare de autodezvaluire din partea acestora .Numarul cazurilor de abuz fizic dar mai ales emotional asupra copiilor este mult mai mare decat celelalte forme de abuz intalnite si cu implicatii severe asupra personalitatii copilului si a viitorului adult.

De asemeni nu am ales abuzul sexual pentru ca este un subiect mai delicat si este necesara o observatie atenta si de mai lunga durata a posibililor subiecti..

Variabila abuz a fost studiata pentru a scoate in evidenta afluenta sa asupra gradului crescut sau scazut de oscilitate la puberi.

4.2 Ipotezele cercetarii.

Ipoteza 1.

. Gradul de oscilitate al subectiilor auzati este mai ridicat decat cel al subiectiilor neabuzati.

Subipoteza 1

Subiectii de sex feminin abuzati prezinta un nivel mai mare de ostilitate decat subiectii de sex feminin neabuzati.

Subipoteza 2

Subiectii de sex masculin abuzati prezinta un nivel mai mare de ostilitate decat subiectii de sex masculin neabuzati.

Ipoteza 2

Abuzul fizic se asociaza cu nivelul de ostilitate fizica la copii.

Ipoteza 3

Abuzul emotional se asociaza cu ostilitate verbala a copiilor

Ipoteza 4.

Abuzul influenteaza gradul de ostilitate indirecta la puberi

Ipoteza 5

. Abuzul si sexul subiectilor influenteaza gradul de iritabilitate la preadolescenti

4.3. Lotul de subiecti

Lotul folosit in aceasta cercetare este format din 120 de subiecti. Din acesti 120 de subiecti 60 sunt abuzati si 60 neabuzati .

In alegerea subiectiilor am tinut cont de varsta acestora “scolarii de clasa a VII –a si a VIII-a

Grupul de control ,format din 60 de subiecti neabuzati ,este impartit pe sex, 30 subiecti fiind fete iar ceilalti 30 , baieti.

Grupul de cercetare ,format din 60 subiecti abuzati este iompartit la randul sau pe sex, 30 subiecti fiind de sex feminin si 30 subiecti de sex masculine.La randul lor subgrupele de 30 de subiecti sunt impartite fiecare in 15 subiecti abuzati fizic si 15 subiecti abuzati emotional.

Lotul de subiecti neabuzati este format din elevi de clasa a VII –a si a VIII-a (doua clase din fiecare)de la scoala Generale Numarul 3.

Lotul de subiecti abuzati este format din elevi din clasa aVII-a si aVIII-a ,copii chestionati la sediul “Salvati copii”.

Cercetarea nu s-a realizat pe doua loturi (clasa a VII-a si clasa a VIII-a )ci pe un singur lot de subiecti format din toti elevii care au raspuns la chestionare ,pentru ca s-a urmarit variatiile comportamentului ostil la puberi , in general si nu la o anumita categorie.

4.4.1 Operationalizare conceptelor.

Ostilitate a fost operationalizata prin intermediul Chestionarului de Ostilitate a lui Buss si Durkee, a carui itemi realizeaza o structurare a sa pe sapte factori: negativism , resentiment , ostilitate indirecta , violenta fizica , suspiciune ,iritabilitate si ostilitate verbala.

Abuzul , atat fizic cat si emotional , a fost operationalizat prin intermediul unui chestionar construit de mine pe baza teorii studiate.

4.4.2 Variabilele cercetarii.

Variabile dependente:

-ostilitatea

-ostilitatea indirecta

-ostilitatea fizica

-ostilitatea verbala

-iritabilitatea

Variabile inndependente:

-abuzul

-sexul subiectiilor

-abuzul fizic

-abuzul emotional

4.4.3. Instrumente utilizate

Chestionarul de Ostilitate a lui Buss si Durkee.

Acest chestionar contine 66 de afirmatii la care subiectul trebuie sa raspunda cu “adevarat” sau “fals” facand referire la propia persoana .

Luand in considerare varsta subiectiilor si aspectele care s-au vrut a fi masurate ,din acest chestionar s-au preluat doar 42 de itemi , adica patru factori din cei sapte ,si anume:

-ostilitatea indirecta :

1, 5, 9, 13, 17, 21, 25, 29, 33 .

-ostilitate fizica:

2, 6, 10, 14, 18, 22, 26, 30, 34, 36 .

-ostilitate verbala:

4, 8, 12, 16, 20, 24, 28, 32, 35, 38, 40, 41, 42 .

-iritabilitate

3, 7, 11, 15, 19, 23, 27, 31, 37, 39 .

Interpetare rezultatelor se face adunand scorurile de la toate cele patru subscale si raportand scorul total la cifra 15,5 :

Daca subiectul are scorul sub 15,5 atunci el are o ostilitate scazuta ;daca are peste 15,5 atunci el are o ostilitate crescuta.

Chestionarul de abuz.

Pe baza aspectelor teoretice privind conceptual de abuzz asupra copilului s-a construit un chestionar ce cuprinde 18 itemi.

Chestionarul este structurat in:

-abuz fizic: itemii 1, 6, 7, 10, 11, 14, 16,

-abuz emotional: itemii 2, 3, 4, 5, 8, 9, 12, 13, 15, 17, 18 .

Itemi au fost diferentiati pe baza unei pretestari cu juriu in care subiectiilor(30) li s-a cerut sa imparta itemi in doua categorii ; abuz fizic si abuz emotional.

Coeficentul Alpha Crombach obtinut este de 0,81.Itemi au fost evaluati pe o scala de la 1 la 6 (1 insemnand –niciodata iar 6 –intotdeauna) Scorurile inalte ilustreaza prezenta abuzului.

4.5 Prelucrarea si interpetarea datelor

Verificarea ipotezei 1.

. Gradul de oscilitate al subectiilor auzati este mai ridicat decat cel al subiectiilor neabuzati.

Analiza statistica realizata a permis identificarea unor diferente intre gradul de ostilitate la subiectii abuzati si cei neabuzati , sau ,astfel spus , ca variabila abuz influenteaza nivelul de ostilitate.

Testul t pentru esantioana independente t(118)=25,63 pentru p<0,01 argumenteaza statistic aceasata ipoteza.

Intradevar , abuzul este unul din factorii principali in determinarea agresivitatii la preadolescenti .Pubertatea este perioada din viata in care personalitatea copiilor se defineste si in care suportul afectiv si atentia parintilor este obligatorie in formarea armonioasa a adolescentului

Daca in schimb parintii il abuzeaza pe copii atat fizic cat si emotional , stima de sine a puberilor scade , neincrederea in cei din jur creste, acest lucru ducand la cresterea iritabilitatii acestora.

Puberii ajung sa-I agreseze la randul lor pe cei din jur sau isi manifesta furia interioara prin ostilitate indirecta ,trantind usile, aruncand cu obiecte , sau barfind pe cei din jur.

Copii agresivi fac parte in general din familii destramate , parinti divortati ,care se folosesc de copii pentru obtinerea lucrurilor dorite ..

Peretti (S. Sonescu –“Copilul maltratat” ) considera ca toate experientele traite de copii maltratati contribuie la dezvoltarea unor personalitati socialmente auxioase , detasate care reactioneaza inadecvat prin comportamente agresive in cea mai mare majolitate a timpului.

T-Test

Verificarea subipotezei 1

Subiectii de sex feminine abuzati prezinta un nivel mai mare de ostlilitate decat subiectii de sex feminine neabuzati

Analiza statistica permite si la aceasta subipoteza identificarea diferentelor semnificative dintre gradul de ostilitate la subiectii abuzati si neabuzati.

Testul t pentru esantioanele independente t(58)=20,95 pentru p<0,01 argumenteaza statistic aceasta subipoteza .

Separand subiectii in functie de sex si calculand testul t pentru sexul feminine am constatat ca diferenta semnificativa dintre gradul de ostilitate al celor doua grupuri cercetate ( abuzati , neabuzati ) se pastreaza.

SEX = feminin

Verificarea subipotezei 2

Subiectii de sex masculine abuzati prezinta un nivel mai mare de ostilitate decat subiectii de sex masculin neabuzati.

Aplicand testul t pentru esantioanele independente si pentru subiectii de sex masculine am constata ca si aceasta ipoteza se confirma t(58)=15,96 si p<0,01.

SEX = masculin

Verificarea ipotezei 2

Abuzul fizic se asociaza cu nivelului de ostilitate fizica la copii

Conform rezultatelor statistice exista o relatie intre abuzul fizic si ostilitatea fizica deoarece p<0,01.

Intre abuz fizic si ostilitate fizica exista o corelatie pozitiva ridicata (r=0,505) , deci exista tendinta , ca cei abuzati fizic sa fie mai ostili fizic.

Conform acestei ipoteze si confirmarii acesteie putem spune ca puberii care sunt abuzati fizic de catre parinti devin si ei agresivi fizic la randul lor .Ei invata comportamentul agresiv de la parintii lor ,este perioada din viata cand parintii lor au un rol major in educarea acestora si daca in aceasta perioada parintii ii bat ,ii brutalizeaza ,le aplica pedepse aspre care ei considera ca acesta este modelul ideal de manifestare cu cei din jur ajung sa-I agreseze fizic pe acestia sau chiar se autoagreseaza.

Copii abuzati fizic dau dovada de hipervigilenta si au reactii rapide la stimuli agresivi .De asemenea abuzulm fizic asupra copilului da nastere la atitudini de manie ,de rigiditate la cel mai mic stres.

Correlations

VerificareA ipotezei 3

Abuzul emotional se asociaza cu ostilitate verbala a copiilor

In urma aplicarii corelatiei dintre abuzul emotional si ostilitateaverbala am obtinut o corelatie pozitiva ridicata (r=0,848) intre cele doua variabile.

Pragul de semnificatie obtinut (p<0,01) duce la concluzia ca exista o tendinta ca cei abuzati emotional sa fie mai ostili verbal.

In familie abuzul este realizat de membrii familiei .de cei care copilul are incredere , de aceea la acesti copiiscade increderea in cei din jur precum si constiinta de sine si compententa sociala.

Fiind abuzat emotional copilul devine la randul sau aggressor,in special asupra unor subiecti cu o varsta mai mica ca el .

De asemeni ei pot fi incurajati sa desfasoare acte antisociale , acestea implicand si agresivitatea atat fizica cat si emotionala.Astfel copilul isi formeaza un comportament ostil verbal.

Copii abuzati emotional manifesta de obicei putina afectiune si reactioneaza agresiv la exprimarile emotionale ale celor din jur.

Correlations

Verificrea ipotezei 4

Abuzul influenteaza gradul de ostilitate indirecta la puberi

In urma analizarii statistice a datelor cercetarii am putut identifica prezenta unor diferente semnificativeintre gradul de ostilitate indirecta al copiilor abuzati si cel al copiilor neabuzati.Cu alte cuvinte ,variabila abuzz influenteaza nivelul de ostilitate indirecta.

Testul t pentru esantioanele independente t(118)=14,69 pentru p<0,01 argumenteaza statistic aceasta ipoteza.

Exista subiecti abuzati care nu-si manifesta frustarea si furia interioara agresand fizic sau emotional direct pe cei din jur ci indirect.

Acestia isi pot manifesta ostilitatea izbind usi ,distrugand obiectele din jur sau facandusi rau insesi.

T-Test

Verificarea ipotezei 5

Abuzul si sexul subiectilor influenteaza gradul de iritabilitate la preadolescenti.

In urma analizarii statistice a rezultatelor am constatat ca variabila sex nu influenteaza iritabilitatea la puberi, pragul de semnificatie fiind mai mare de 0,01.

Abuzul, in schimb, influenteaza iritabilitatea, pragul de semnificatie (p<0,01) indicand ca exista o tendinta ca cei abuzati sa fie iritabili.

De asemeni nu exista efect de interactiune intre variabilele sex si abuz(p>0,01).

Efectele abuzului afecteaza diverse aspecte ale personalitatii, ca de exemplu, capacitatea de a lega si intretine relatii interpersonale profunde si semnificative si aptitudinea de a-si stapani impulsurile in favoarea unor obiective pe termen lung.

Din analiza graficului reiese ca subiectii de sex masculin abuzati fizic si emotional prezinta un grad mai mare de iritabilitate comparativ cu subiectii de sex feminin.

De asemeni subiectii de sex feminin abuzati emotional prezinta un grad de iritabilitate mai mare comparativ cu subiectii de sex masculin, abuzati emotional.

Atat subiectii de sex feminin cat si cei de sex masculin, abuzati fizic, prezinta aproximativ acelasi grad de iritabilitate, si anume unul sub medie.

Subiectii neabuzati prezinta un grad aproximativ diferit de iritabilitate in functie de variabila sex, baietii avand un grad mai mic decat cel al fetelor. Ambii subiecti au un grad sub medie.

Gradul de iritabilitate al subiectilor abuzati fizic si emtional cat si al subiectilor abuzati doar emotional este semnificativ mai mare in comparatie cu celelalte tipuri de abuz.

Reliability

CONCLUZII

Asa cum sustine si teoria, preadolescenta este perioada de dezvoltare a individului care aduce odata cu ea o serie de probleme care, nerezolvate, ar putea infuenta negativ relatiile cu cei din jur.

Aceasta cercetare a urmarit sa demonstreze ca abuzul are un efect distrugator asupra formarii corespunzatoare a personalitatii preadolescentului.

In urma cercetarii realizate s-a constatat ca un factor determinant in formarea comportamentului ostil la preadolescenti il reprezinta abuzul parintilor .

Dupa cum s-a constatat, exista o tendinta ca puberii abuzati sa fie si agresivi.

Acest lucru reiese atat din teorie cat si din cercetarea statistica. De asemeni am constatata,ca nu exista o diferenta semnificativa intre gradul de ostilitate intalnit la puberii de sex feminin si gradul de ostilitate intalnit la puberii de sex masculin.Este perioada cand fetele si baietii se departeaza de familie si se incadreaza in alte grupuri sociale exterma acesteia.Cutoate acestea puberii au nevoie de afectiune din partea parintilor si sufera atunci cand sunt privati de ea.

Copilul ajunge astfel sa se perceapa ca un copil „rau” si bineinteles se comporta ca atare, manifestand tulburari de comportament, printre care si un comportament agresiv. Dacă el recurge la agresivitate,

ANEXE

ANEXA I

Coeficientul de fidelitate Alpha Crombach

Pretestare chestionar abuz

****** Method 1 (space saver) will be used for this analysis ******

R E L I A B I L I T Y A N A L Y S I S – S C A L E (A L P H A)

Reliability Coefficients

N of Cases = 30,0 N of Items = 18

Alpha = ,8111

ANEXA II

In continuare va sunt prezentate o serie de 18 afirmatii.

Va rugam sa raspundeti sincer cu referire la propria persoana.

Insemnati cu un X raspunsul

1.Fratii tai te bat.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

2.Ai cosmaruri noaptea.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

3.Cand sunt suparati pe tine parintii tai te ameninta ca te parasesc .

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

4.Parintii tai se cearta des.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

5Iti este frica de parintii tai.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

6.Cand se cearta, parintii tai ajung sa te bata pe tine fara nici un motiv.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

7.Te simti lipsit de aparare.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

8.Parintii tai iti spun ca nu esti bun de nimic.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

9.Cand gresesti chiar daca e ceva minor , parintii tai tipa la tine si te cearta.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

10.Cand iei o nota mica nu o spui imediat parintilor tai.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

11.Esti batut de parintii tai cand faci o obraznicie.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

12.Esti insultat de parintii tai sau umilit.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

13.Se intampla sa doresti raul parintilor tai.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

14.Ti se pare ca parintii tai au mereu ceva cu tine.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

15.Esti jignit frecvent de parintii tai.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

16.Esti pedepsit pentru orice greseala.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

17.Fratii tai vorbesc urat cu tine.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

18.Se intampla ca parintii tai sa te ameninte ca te alunga de acasa.

1 –- –- –- –- 6

niciodata intotdeauna

Varsta:

Sex:

Aveti mai jos 42 de afirmatii. Va rugam sa hotarati care dintre ele este adevarata sau falsa, prin referire la propria persoana. Cititi-le pe rand si consemnati A ( adevarat ) sau F ( fals ) in dreptul fiecareia.

Uneori barfesc oamenii care nu-mi plac.

Nu ma pot abtine uneori de a-i leza pe altii.

Imi pierd usor firea, dar imi revin repede.

Cand dezaprob purtarea prietenilor mei, ii fac sa stie aceasta .

Niciodata nu-mi ies din fire astfel incat sa arunc cu obiecte.

Nu cred ca exista vreun motiv pentru a lovi pe cineva.

Sunt totdeauna rabdator cu altii.

Adesea simt ca sunt in dezacord cu oamenii.

Cand imi pierd firea, trantesc usile.

Cand cineva ma jigneste, fac si eu la fel.

Sunt mult mai irascibila decat isi dau seama oamenii.

Nu insist cu argumente cand cineva este in dezacord cu mine.

Nu joc niciodata jocuri fizice.

Cine ma insulta sau imi insulta familia, cauta scandal.

Clocoteste sangele in mine cand cineva rade de persoana mea.

Cer ca oamenii sa-mi respecte drepturile.

Uneori bombanesc cand ma supara cineva.

Oamenii care te deranjeaza continuu cer un pumn in nas.

Daca cineva nu ma trateaza correct, nu ma las enervat(a) de asta.

Chiar daca ma enervez, nu folosesc un limbaj dur.

Uneori fac mutre daca nu pot face cum vreau eu.

Rareori lupt pe la spate, chiar daca celalalt m-a jignit.

Unii oameni ma deranjeaza doar pentru ca sunt in preajma mea.

Cand cineva ma deranjeaza, sunt capabil sa-i spun ceea ce gandesc despre el.

De la varsta de 10 ani nu mi-am mai pierdut firea.

Cand intr-adevar imi pierd firea, sunt in stare sa palmuiesc pe cineva.

Adesea ma simt ca un butoi de pulbere gata sa explodeze.

Cand oamenii tipa la mine, tip si eu la ei.

Nu tin minte sa fi avut o stare de enervare asa de mare, incat sa iau un obiect din preajma si sa-l sparg.

Intru in dispute tot atat de des ca si cei din jurul meu

Adesea imi asum raspunderi mari.

Cand imi pierd firea spun adesea lucruri neplacute, amenintatoare.

Uneori imi arat supararea batand cu pumnii in masa.

Daca va trebui sa recurg la violenta fizica pentru a-mi apara drepturile, o voi face.

Nu as putea sa pun pe cineva la locul lui, chiar daca ar merita asta.

Stiu oameni care m-au impins asa de departe, incat am ajuns la bataie.

Nu ma las iritat de lucruri neinsemnate.

Adesea amenint fara sa pun in practica acele amenintari.

In ultima vreme am fost iritat(a), nemultumit(a).

Cand aduc argumente, tind sa ridic vocea.

In general imi ascund parerea proasta despre altii.

Prefer sa cedez decat sa intru in discutii contradictorii.

Univariate Analysis of Variance

Custom Hypothesis Tests #1

Custom Hypothesis Tests #2

Estimated Marginal Means

Post Hoc Tests

ABUZ

Profile Plots

Bibliografie

1. Eibl Eibesfeldt I ,Agresivitatea umana ,

2. Paunescu C. , Agresivitatea si conditia umana,

3. Dr Rauschburg Jeno , Frica , suparare , agresivitate,

4. Turliuc N . , Pshihopedagogia comportamantului deviant ,curs an III.

5.Adrian Neculau ,Psihopedagogie sociala,

6.Boncu , Pshiologie sociala, curs

7.Kileen K. ,Copilul maltratat ,

8.Ciofu Carmen, Interactiunea parinti-copii.,

9.Coordonator George Neamtu si Dumitru Stan.,Asistenta sociala.Studii si aplicatii., Polirom 2005

10.