Dimensiunile Sociale ale Deviantiei In Etapa de Tranzitie

INTRODUCERE

Actualitatea investigației

Problemele ce urmează să fie examinate în teza de doctorat nu întâmplător au devenit obiectul de studiu al cercetării sociologice.

Diversele aspecte ale consensului sau constrângerii sociale ca și cele ale ordinii și controlului social în etapa de tranziție, respectiv din 1989 și până în prezent au făcut obiectul acestei cercetări, încercând să surprind și să explic constantele, regularitățile și legitățile de desfășurare a faptelor și fenomenelor sociale și juridice în care sunt implicați actori sociali cu motivațiile, aspirațiile și idealurile lor sociale și individuale.

Evenimentele din Decembrie 1989 au adus unele transformări democratice în domeniile vieții economico-sociale și politice, mutații care au loc și în prezent, în vederea alinierii legislației și instituțiilor de control social și întregului sistem social politic și economic la cerințele și standardele impuse de Uniunea Europeană, România spera să încheie cât mai curând negocierile cu instituțiile europene, pentru ca în anul 2007 să devină membru al acestei comunități.

Este un deziderat, iar pentru a deveni realitate presupune profunde transformări ale tuturor sectoarelor vieții economice sociale și politice.

Toate aceste mutații în societate depind de fundamentul, de consensul și conformitatea indivizilor față de modelul etic, normativ și cultural promovat de societate, model ce include un ansamblu de norme, valori, reguli, sancțiuni, moravuri și cutume care asigură stabilitatea și progresul social.

Ordinea și dezordinea în societatea românească în etapa actuală, nu poate fi explicată dacă nu apelăm la conceptul „cheie” care sunt utilizate cercetarea funcționării societății.

Acestea sunt norma socială, sancțiunea socială și controlul social. Dacă acestea conduc la conformitatea și responsabilitatea indivizilor, rezultatul nu poate fi decât unul pozitiv, respectiv, confortul social, ordinea socială, legalitatea și legitimitatea societății.

Dimpotrivă, nerealizarea sau realizarea distonantă a funcțiilor normelor, sancțiunilor și controlului social vor conduce la dezordine și disconfort social și, implicit la diversificarea formelor de devianță socială și delicvență în societate.

Problemele care vizează ordinea socială și controlul social sunt obiectul unor multiple dispute și controverse între specialiștii din domeniile sociologice și dreptului. Astfel, sociologii supralicitează rolul mecanismelor neoficiale de control social (moravuri, cutume, obiceiuri și practici sociale) și a sistemului de sancțiuni restitutive (recompensatoare) în asigurarea conformității și controlului social în timp ce juriștii acordă o atenție deosebită mecanismelor și agenților oficiali de control social (legea, justiția, administrația și poliția).

Trecând peste aceste dispute și controverse cercetătorii din cele două tabere (drept și sociologie) sunt de acord că majoritatea societăților se confruntă cu diverse probleme sociale care readuc în discuție problemele ce vizează ordinea și controlul social.

În acest sens este subliniată importanța factorilor normativi și a mijloacelor informale de control social și presiunea socială în reglarea și controlul conduitei indivizilor.

Problematica investigată se situează în zona de interferență a dreptului cu sociologia, din acest motiv ne propunem să facem o incursiune asupra evoluției controlului social în etapa de tranziție, operând cu concepte, metode și tehnici de investigație specifice acestor două discipline.

Gradul de cercetare a problemei

La baza cercetărilor sociologice evoluția controlului social în etapa de tranziție stau în primul rând operele filosofice și sociologice ale marilor clasici: K.V.F.Heghel, E.Kant, E.Durkheim, M.Webwr, V.Parreto, G.Spenser, D.Gusti, D.Banciu, Sorin Rădulescu, L.Gogan, A.Timus, I.Can, V.Subkin, F.Filipov, G.Osipov, V.Ciupror, V.Miftode, Amitari Etzioni, Cercetarea lumii spirituale a fost întreprinsă de savanți precum: I.Ungureanu, O.Bădina, V.Juraviliov, V.Pascenco, A.Uledor, J.Toșcenco, Gh.Călia, G.Ianovskii etc.

În abordarea problemei care face obiectul investigației de un real folos au fost concluziile trase de cercetările întreprinse în procesele social-economice și politice de savanții din Republica Moldova: Gh.Bobână, A.Timuș, Gh. Zartur, G.Călcâi, I.Batcu, A.Roșca, M.Țurcanu, Gh.Busnac, M.Pobeda, G.Entelis, E.Martîncic și alții.

În lucrare sunt utilizate o serie de rezultate din investigațiile sociologice în domeniul devianței sociale, delicvenței și criminalității precum și o serie de lucrări ale unor specialiști de marcă din diverse domenii precum: filozofie, sociologie, economie, psihologie și drept.

Deși există importante lucrări care abordează problema controlului social, una care să trateze această problemă din perspectiva etapei de tranziție a societății românești nu există, astfel că sperăm că această lucrare de debut să întregească aceste cercetări și să fie obiect de dispută și controverse care nu fac altceva decât să „limpezească” într-un anumit mod vasta problematică a controlului social.

Obiectul de studiu îl reprezintă actorii sociali, instituțiile și mecanismele de control social din diferite județe ale țării (polițiști, funcționari publici, societate civilă, deținuți).

Obiectul nemijlocit de studiu: evoluția și eficiența controlului social și atitudinea societății civilă față de instituțiile de control social.

Scopul investigației constă în a determina și analiza dimensiunile și eficiența controlului social în etapa de tranziție, implicarea agenților, instituțiilor și altor factori sociali la realizarea ordinii sociale în etapa de tranziție precum și măsurile ce se impun pentru asigurarea stabilității și progresele societății.

În conformitate cu scopul abordat s-au impus următoarele obiective și sarcini:

Studiul…………………..

Ipoteza principală a investigației

Activitatea unor instituții de control social oficial în domeniul socializării, resocializării, prevenției și tratamentului delicventului.

Ipotezele secundare

1.Factori social-economici generatori ai devianței și delicvenței

2.Formele crimei organizate și a corupției instituționale

3.Clientelismul

4.Relațiile informale (rudenie, prietenie etc.) au o pondere ridicată în procesele decizionale în cadrul instituțiilor sociale de control (administrația publică).

5.Criteriile de funcționare instituțională sunt deformate de fenomenul corupției.

6.Fenomenul „copiii străzii”.

Ipotezele de lucru

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL

DEVIANȚEI SOCIALE

1.Noțiunea și clasificarea devianței sociale

1. Noțiunea și clasificarea devianței sociale

Devianța apare de la început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noțiunea de devianță presupune existența unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre criminal, eretic, nebun sau pervers dacă nu am avea în prealabil idei destul de clare despre ceea ce este drept și nedrept, adevărat și fals, normal și patologic și el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o concepție despre ce este sau nu blamabil.

Devianța poate fi definită ca ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui popor le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni. șPierre Birnhaum, François Chazel, Mohamed Cherkaui, Maurice Cusson, Erhard Friedberg, Bernard Valude, 1997, p.440ț.

Devianța poate fi definită drept non-conformism față de un set dat de norme, care sunt acceptate numai semnificativ de o comunitate sau societate.

Nici o societate nu se poate împărți într-o manieră simplă în devianți și conformiști.

Aproape că nu există unul să nu fi încălcat unele reguli acceptate de comportament, cum ar fi furturi minore, de exemplu luarea unor fructe din grădinile aparținând unor proprietari, însușirea unor agende, calendare, pixuri și alte obiecte de uz personal de la serviciu.

O persoană poate fi un politician plin de succes, lider în mediile politice și poate fi extrem de deviant în mediile de afaceri cum este cazul unor politicieni români, denumiți de presa românească „baroni”, persoane care s-au îmbogățit nu pe căi tocmai cinstite.

Unii dintre ei sunt vizați ca fiind implicați în devalizarea unor bănci, în legătură cu diferite clanuri mafiote etc.

Dar devianța nu se relevă numai la comportament individual; ea are în vedere și activitățile grupului. Un exemplu în acest sens îl constituie gruparea MISA din România, ai cărei aderenți (membri) erau cunoscuți pentru practicile yoga. Ei erau tolerați și acceptați de populație. Ulterior, însă, s-a dovedit că în interiorul acestei grupări se practicau orgii sexuale, chiar liderul acestei mișcări Gregorian Bivolaru fiind acuzat și inculpat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni între care și cea de întreținere de relații sexuale cu minori.

Sociologul consideră devianța acțiunile și felurile de a fi care sunt rău văzute și sancționate de majoritatea membrilor unui grup.

Cu toate acestea universul normativ al unui grup nu este decât arareori un ansamblu omogen și ușor de identificat.

Majoritatea așteptărilor sunt implicite și schimbătoare. Dacă anumite norme sunt necontestate, altele sunt acceptate de unii și refuzate de alții. În sfârșit, grupul de referință este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulți indivizi aparțin simultan mai multor unități sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că distincția dintre devianță și nedevianță riscă să fie problematică și variabilă.

Durkheim șE.Durkheim, 1973, p.48ț spunea despre infracțiune: ”Nu o condamnăm pentru că este o infracțiune, dar este o infracțiune pentru că o condamnăm”. Acest lucru este valabil și pentru devianță: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianța este în modesențial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Criteriul major al devianței este deci reacția pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunțare, izolare, ostrucizare, tratament obligatoriu, privare de libertate.

Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

Noțiunea de devianță nu poate fi înțeleasă în afara interacțiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Normalitatea și devianța sunt noțiuni care vehiculează un sens statistic. Ideea este următoarea: conduitele normale sunt frecvente și actele deviante sunt rare. Cu cât un act este mai deviant, cu atât este el mai rar.

La una din extremitățile distribuției, se află un număr foarte mic de comportamente criminale la cealaltă o cantitate foarte mică de conduite extrem de bune, virtuoase, admirabile.

La mijloc, se situează masa conduitelor obișnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.

Relativitatea și universalitatea devianței. Pentru a sublinia relativitatea criteriilor pe baza cărora facem distincția dintre drept și nedrept, Pascal scria: „furtișagul, uciderea copiilor și a taților, toate au avut loc printre acțiunile virtuoase”.

Astăzi relativitatea devianței este unul din locurile comune ale sociologiei.

Când se afirmă că devianța este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:

a)un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi în unele împrejurări. De exemplu, un cuplu de homosexuali. Dacă aceștia întrețin relații într-un cadru intim, de exemplu într-o cameră, totul este perfect legal. Dar dacă această activitate se desfășoară într-un loc public aceasta va fi sancționată.

Se înțelege de la sine că un act nu poate fi izolat de situația în care el se produce dacă dorim să-i dăm sensul și calitatea

b)Un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului său. Într-o societate în care sinuciderea este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulți indivizi aparțin simultan mai multor unități sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că distincția dintre devianță și nedevianță riscă să fie problematică și variabilă.

Durkheim șE.Durkheim, 1973, p.48ț spunea despre infracțiune: ”Nu o condamnăm pentru că este o infracțiune, dar este o infracțiune pentru că o condamnăm”. Acest lucru este valabil și pentru devianță: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianța este în modesențial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Criteriul major al devianței este deci reacția pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunțare, izolare, ostrucizare, tratament obligatoriu, privare de libertate.

Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

Noțiunea de devianță nu poate fi înțeleasă în afara interacțiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Normalitatea și devianța sunt noțiuni care vehiculează un sens statistic. Ideea este următoarea: conduitele normale sunt frecvente și actele deviante sunt rare. Cu cât un act este mai deviant, cu atât este el mai rar.

La una din extremitățile distribuției, se află un număr foarte mic de comportamente criminale la cealaltă o cantitate foarte mică de conduite extrem de bune, virtuoase, admirabile.

La mijloc, se situează masa conduitelor obișnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.

Relativitatea și universalitatea devianței. Pentru a sublinia relativitatea criteriilor pe baza cărora facem distincția dintre drept și nedrept, Pascal scria: „furtișagul, uciderea copiilor și a taților, toate au avut loc printre acțiunile virtuoase”.

Astăzi relativitatea devianței este unul din locurile comune ale sociologiei.

Când se afirmă că devianța este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:

a)un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi în unele împrejurări. De exemplu, un cuplu de homosexuali. Dacă aceștia întrețin relații într-un cadru intim, de exemplu într-o cameră, totul este perfect legal. Dar dacă această activitate se desfășoară într-un loc public aceasta va fi sancționată.

Se înțelege de la sine că un act nu poate fi izolat de situația în care el se produce dacă dorim să-i dăm sensul și calitatea

b)Un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului său. Într-o societate în care sinuciderea este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului său să fie decorat postum.

A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu și pentru soldatul aflat în război.

c)În sfârșit devianța va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

De exemplu, dacă astăzi drogurile se află în afara legii, în alte timpuri ele au fost chiar bine acceptate. Timp de secole arabii au tolerat consumul de hașiș.

În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită ca medicament dar și pentru efectele sale psihoactive. În Statele Unite, se estimează că, la începutul secolului, numărul morfinomanilor care își întrețineau dependența cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 și 500.000. Printre ei se aflau mai mulți medici.

Ca urmare a companiei de denunțare a narcomaniei, în 1914 apare o lege care blochează accesul legal la opiacee și care îi împinge pe narcomani în ilegalitate.

Atitudinile sociale față de tutun au cunoscut și ele fluctuații puternice. În urmă cu două secole, mai multe țări, printre care și Rusia, dădeau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. Apoi s-a instalat toleranța. În sfârșit, de câteva ori, se observă o revenire a intoleranței față de țigări, mai ales în America de Nord. Altădată, Biserica catolică refuza înmormântarea creștinească a sinucigașilor, iar autoritățile civile le confiscau bunurile. O dată cu creșterea duratei medii de viață, se instalează o toleranță din ce în ce mai mari față de sinucidere, mai ales dacă este vorba de bătrâni. În anumite provincii ale subcontinentului indian, când un bărbat de seamă murea, văduva sa era obligată să îl urmeze în moarte.

Relativismul – adică poziția conform căreia norme și valori sunt variabile și depins de fiecare societate – este o atitudine necesară sociologului ce vrea să înțeleagă un grup din care nu face parte.

Relativismul este inclus în bagajul său metodologic.

Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural. Dar de aici și până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate ființele umane aparțin aceleiași specii, nu putem să excludem posibilitatea existenței a ceva Universal în atitudinile membrilor speciei față de devianță.

Existența unor judecăți creatoare de devianță este un fapt universal, în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat conduite blamate și sancționate.

Durkheim șE.Durkheim, 1986, p.65ț reamintea că în toate societățile umane găsim oameni care își atrag regresiunea penală. Infracțiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală, deoarece face parte integrantă din viața în societate. În măsura în care solidaritatea socială cere tuturor să împărtășească anumite sentimente colective, tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în discuție un element social esențial. Deoarece este imposibil ca toți membrii unui grup să împărtășească sentimentele colective cu aceeași intensitate, vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de ceilalți și care se vor vedea astfel condamnați la o sancțiune penală. Un argument asemănător este valabil și pentru devianță. În cadrul interacțiunii indivizilor ies la suprafață așteptări reciproce, valori împărtășite și norme, adică reguli, care fixează ceea ce fiecare „trebuie să facă, trebuie să admită și poate să ceară”. Oamenii nefiind identici este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Și atunci aceia care sunt convinși de necesitatea regulilor, nu vor putea să se abțină să-și manifeste dezaprobarea. Sancțiunea impusă deviantului nu este decât consecința atașamentului față de o normă socială. Devianța este cealaltă față a normei și într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepții au fost întotdeauna și pretutindeni prohibite.

Astfel sunt reprimate: incestul, răpirea, omorul și furtul.

În societățile pluraliste, controversele privind ceea ce este drept și nedrept, acceptabil și inacceptabil, bine și rău sunt atât de numeroase și vii încât se crede că totul, absolut totul, este relativ.

Devianța – construcție socială. Într-un pasaj de multe ori citat, Becker șH.Becker, 1963, p.8ț scria:……………

Acest text permite două interpretări: conform celei dintâi existența devianței presupune reguli și judecăți aplicate celor care le încalcă. Acest aspect indiscutabil, recurge din chiar definiția devianței. Conform celei de-a doua interpretări, devianța este o………artificială, pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar.

Această concepție este aceea care a prevalat la criminologi ca Londreville șP.Lobdreville, Criminologie, XIX no.1, 11-32ț și la numeroși sociologi ai devianței între care mai ales Douglas și Walker șJ.D.Douglas, F.C.Walker, 1982, p.23ț. După aceștia, nici un comportament nu este intrinsec devianței; el devine astfel un grup în poziție de forță, izolează un act, îl reconstruiește astfel încât apare drept condamnabil sau patologic și, în final, se ajunge la o perversiune, o crimă, o imoralitate sexuală, o toxicomanie etc. Subiectivitatea acestui proces de reconstrucție este astfel subliniată. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite interpretări, însoțită de o judecată de valoare. Acest lucru îl făcea pe Simmons (1969) șJ.L.Simmons, Berkeley, Glendessaryț să afirme că devianța, ca și frumusețea, se află în ochii celui care o privește.

Conform acestei concepții, puterea este deopotrivă condiție și miză creării devianței. Trebuie să ocupi o poziție dominantă pentru a reuși să îți impui propria concepție despre bine și rău, normal și patologic. Simultan, în timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea și marginalizarea adversarului. Un candidat la președinția Statelor Unite este pierdut dacă se reușește să i se aplice eticheta de desfrânat.

A supraveghea și a pedepsi, Foucavet (1975/1997) prezintă o teză care se înscrie în această viziune a lucrurilor. El sugera că funcția adevărată a închisorii nu este de a suprima infracțiunile, ci de a asigura gestionarea lor prin operarea unei distincții între ilegalism și delicvență.

În locul afirmației că închisoarea dă greș în acțiunea de reducere a criminalității trebuie, poate, să așezăm ipoteza conform căreia închisoarea a izbutit să producă delincvența, tip special, formă politic și economic mai puțin periculoasă – și, la limită, chiar utilizabilă – de ilegalism; să-i producă pe delicvenți, mediu în aparență marginal,însă controlat de la centru să-l producă pe delincvent ca subiect patologizat șM.Foucault, p.401ț.

Într-adevăr, continuă Foucault, delicventul care iese din închisoare este relativ inofensiv; trecut în fișiere, controlat de poliție, izolat, prezentat ca redutabil, se vede silit să-și regăsească semenii și să recurgă la forme artizanale de ilegalism; ocazional, el poate servi de informator, denunțător sau provocator, simultan îndreptând atenția spre delicvență, ilegalism devenit vizibil – închisoarea permite trecerea peste anumite infracțiuni ce se preferă a fi tolerate. Penalitatea devine atunci „ o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranță, de a oferi câmp liber unora și de a face presiuni asupra altora șIbidem, p.386ț.

Argumentul lui Foucault se bazează pe ideea conform căreia închisoarea nu are nici un efect asupra criminalității. Deși această teză este bine primită în anumite medii, ea este departe de a fi demonstrată. Nu putem imputa creșterea criminalității în secolul XIX eșecului închisorii, așa cum o face Foucault, deoarece probabilitatea încarcerării pentru o anumită infracțiune a avut tendința să scadă în secolul al XIX-lea și în sec.XX.

Lucrările cele mai riguroase (de exemplu Sampson șR.J.Sampson, 271-311ț arată că, în condiții altminteri egale, variația criminalității este invers proporțională cu probabilitatea încarcerării.

Teza eșecului închisorii nu este unanimă nici printre cercetători, nici printre membrii aparatului judecătoresc. Aceștia din urmă nu sunt nemulțumiți de faptul că au la dispoziție soluția carcerală când trebuie să-i judece pe marii criminali. Și ei pronunță pedepse cu închisoarea nu numai pentru a-i descuraja sau neutraliza pe criminalii aparent periculoși, dar și pentru a-și exprima dezaprobarea față de infracțiuni mai grave, încât o pedeapsă mai blândă decât încarcerarea ar apărea ca un gest de complezență.

După cum explică Boudan, Foucault comite o eroare de metodă cândexplică că menținerea închisorii printr-o funcție nedorită, și anume aceea de a fabrica această formă comodă de ilegalism care este delicvența.

Unitatea și diversitatea fenomenului

Sociologul care investighează cauzele devianței, întâmpină anumite dificultăți. Astfel, prima ar fi cea care se referă la însuși obiectul explicației sale: pentru multiple acte deviante există o cauzabilitate comună. Astfel, cum este posibil ca niște conduite atât de diferite unele față de altele, cum sunt agresiunea, prostituția sau toxicomania să aibă aceleași cauze? O asemenea ipoteză nu poate fi complet respinsă din moment ce diferite forme de devianță au tendința de aglutinare.

De exemplu, devianța școlară merge mână în mână cu delicvența juvenilă, aceste două variabile aflându-se într-o strânsă corelație, încât cu greu pot fi disociate. La școală, elevii delicvenți sunt indisciplinați, agitați, absentează adesea de la școală ori sunt exmatriculați.

După unii autori delicvenții recidiviști nu sunt decât rareori specialiști, majoritatea trecând fără tranziție de la furtul benign la furtul grav, de la vandalism la violență, de la viol la vânzarea de droguri.

Indivizii care se dedau furtului comit adesea agresiuni și nu refuză traficul de droguri sau, dacă se prezintă ocazia, violul șJ.E.Conklin, 1981, p.354ț.

Există o strânsă legătură între delicvență, toxicomanie și alcoolism.

Un procent destul de ridicat circa 78% dintre delicvenții ajunși în spatele gratiilor au consumat droguri sau sunt alcoolici.

Alcoolismul, la delicvenți, reprezintă un factor de recidivă, aceștia sunt mai numeroși decât colegii lor care se conformează legii. Alcoolul reduce inhibițiile, astfel că alcoolicii ajung să jignească și să lovească indivizii din jur.

Hoțul, adesea este violent pentru că prin violență își poate însuși mai repede bunurile iar victimele sunt gata să recurgă la forță pentru a-și apăra bunurile.

Un toxicoman, poate să ajungă să distribuie el însuși droguri, să fure pentru a procura banii necesari pentru a-și cumpăra doza de droguri sau poate să fie antrenat la comiterea altor fapte antisociale dacă este membru a unei rețele de tip mafiot.

Din cele arătate mai sus se desprind trei elemente esențiale care conduc la ideea șRaymond Boudo ș.a. op.cit., p.450ț că anumiți indivizi sunt predispuși la acte antisociale manifestate prin transgresiuni polimore:

a)polivalența delicvențelor recidivistă;

b)corelațiile strânse între devianța școlară și delicvența juvenilă;

c)corelațiile între furt, agresiune, sinucidere și toxicomanie.

Înclinația spre devianță face obiectul teoriei controlului social, potrivit căreia o integrare insuficientă îl eliberează pe individ de influența socializantă a anturajului său, slăbindu-i astfel motivația de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor sociale șE.Durkheim, 1987, p.164ț.

Devianțele și integrarea socială

Urbanizarea și ariile de delicvență

Este demonstrat faptul că urbanizarea este însoțită de multiple forme de devianță. Astfel frecvența crimelor și delictelor variază direct proporțional cu mărimea orașelor.

Studiile arată că în orașe mari există cartiere cu concentrații mari de tineri delicvenți și criminali, în timp ce anumite cartiere periferice au rate comparabile cu cele ale zonelor rurale. Distribuția în spațiu a criminalității se schimbă foarte puțin într-un interval de 20 de ani. Ariile de delicvență desemnează acele zone urbane în care se concentrează delicvenții care prezintă și rate de sinucidere, alcoolism, toximanii destul de ridicate. De asemenea, trăiesc singuri mulți indivizi, se găsesc familii monoparentale, au loc nașteri nelegitime, există o mare mobilitate rezidențială și dependență economică.

Toate acestea conduc la următoarele concluzii:

a)nu opoziția dintre oraș-sat are importanță ci fenomenul concentrării delicvenților în anumite sectoare alte orașelor mari;

b)aceste zone pot fi numite arii de devianță, deoarece aici, se regăsește nu numai o criminalitate ridicată, ci și sinucideri foarte numeroase și un mare număr de toxicomani;

c)aceste zone de devianță suferă în mod manifest de o lipsă de integrare socială, fapt perceptibil în solitudinea locuitorilor și în mobilitatea acestora; acestea sunt lumi în care raporturile sociale sunt slabe, intermitente, anonime și distante.

DEVIANȚA

Devianța apare de la început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noțiunea de devianță presupune existența unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre criminal, eretic, nebun sau pervers dacă nu am avea în prealabil idei destul de clare despre ceea ce este drept și nedrept, adevărat și fals, normal și patologic și el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o concepție despre ce este sau nu blamabil.

Devianța poate fi definită ca ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui popor le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni. șPierre Birnhaum, François Chazel, Mohamed Cherkaui, Maurice Cusson, Erhard Friedberg, Bernard Valude, 1997, p.440ț.

Sociologul consideră devianța acțiunile și felurile de a fi care sunt rău văzute și sancționate de majoritatea membrilor unui grup.

Cu toate acestea universul normativ al unui grup nu este decât arareori un ansamblu omogen și ușor de identificat.

Majoritatea așteptărilor sunt implicite și schimbătoare. Dacă anumite norme sunt necontestate, altele sunt acceptate de unii și refuzate de alții. În sfârșit, grupul de referință este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulți indivizi aparțin simultan mai multor unități sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că distincția dintre devianță și nedevianță riscă să fie problematică și variabilă.

Durkheim șE.Durkheim, 1973, p.48ț spunea despre infracțiune: ”Nu o condamnăm pentru că este o infracțiune, dar este o infracțiune pentru că o condamnăm”. Acest lucru este valabil și pentru devianță: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianța este în modesențial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Criteriul major al devianței este deci reacția pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunțare, izolare, ostrucizare, tratament obligatoriu, privare de libertate.

Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

Noțiunea de devianță nu poate fi înțeleasă în afara interacțiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Normalitatea și devianța sunt noțiuni care vehiculează un sens statistic. Ideea este următoarea: conduitele normale sunt frecvente și actele deviante sunt rare. Cu cât un act este mai deviant, cu atât este el mai rar.

La una din extremitățile distribuției, se află un număr foarte mic de comportamente criminale la cealaltă o cantitate foarte mică de conduite extrem de bune, virtuoase, admirabile.

La mijloc, se situează masa conduitelor obișnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.

Relativitatea și universalitatea devianței. Pentru a sublinia relativitatea criteriilor pe baza cărora facem distincția dintre drept și nedrept, Pascal scria: „furtișagul, uciderea copiilor și a taților, toate au avut loc printre acțiunile virtuoase”.

Astăzi relativitatea devianței este unul din locurile comune ale sociologiei.

Când se afirmă că devianța este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:

a)un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi în unele împrejurări. De exemplu, un cuplu de homosexuali. Dacă aceștia întrețin relații într-un cadru intim, de exemplu într-o cameră, totul este perfect legal. Dar dacă această activitate se desfășoară într-un loc public aceasta va fi sancționată.

Se înțelege de la sine că un act nu poate fi izolat de situația în care el se produce dacă dorim să-i dăm sensul și calitatea

b)Un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului său. Într-o societate în care sinuciderea este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului său să fie decorat postum.

A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu și pentru soldatul aflat în război.

c)În sfârșit devianța va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

De exemplu, dacă astăzi drogurile se află în afara legii, în alte timpuri ele au fost chiar bine acceptate. Timp de secole arabii au tolerat consumul de hașiș.

În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită ca medicament dar și pentru efectele sale psihoactive. În Statele Unite, se estimează că, la începutul secolului, numărul morfinomanilor care își întrețineau dependența cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 și 500.000. Printre ei se aflau mai mulți medici.

Ca urmare a companiei de denunțare a narcomaniei, în 1914 apare o lege care blochează accesul legal la opiacee și care îi împinge pe narcomani în ilegalitate.

Atitudinile sociale față de tutun au cunoscut și ele fluctuații puternice. În urmă cu două secole, mai multe țări, printre care și Rusia, dădeau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. Apoi s-a instalat toleranța. În sfârșit, de câteva ori, se observă o revenire a intoleranței față de țigări, mai ales în America de Nord. Altădată, Biserica catolică refuza înmormântarea creștinească a sinucigașilor, iar autoritățile civile le confiscau bunurile. O dată cu creșterea duratei medii de viață, se instalează o toleranță din ce în ce mai mari față de sinucidere, mai ales dacă este vorba de bătrâni. În anumite provincii ale subcontinentului indian, când un bărbat de seamă murea, văduva sa era obligată să îl urmeze în moarte.

Relativismul – adică poziția conform căreia norme și valori sunt variabile și depins de fiecare societate – este o atitudine necesară sociologului ce vrea să înțeleagă un grup din care nu face parte.

Relativismul este inclus în bagajul său metodologic.

Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural. Dar de aici și până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate ființele umane aparțin aceleiași specii, nu putem să excludem posibilitatea existenței a ceva Universal în atitudinile membrilor speciei față de devianță.

Existența unor judecăți creatoare de devianță este un fapt universal, în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat conduite blamate și sancționate.

Durkheim șE.Durkheim, 1986, p.65ț reamintea că în toate societățile umane găsim oameni care își atrag regresiunea penală. Infracțiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală, deoarece face parte integrantă din viața în societate. În măsura în care solidaritatea socială cere tuturor să împărtășească anumite sentimente colective, tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în discuție un element social esențial. Deoarece este imposibil ca toți membrii unui grup să împărtășească sentimentele colective cu aceeași intensitate, vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de ceilalți și care se vor vedea astfel condamnați la o sancțiune penală. Un argument asemănător este valabil și pentru devianță. În cadrul interacțiunii indivizilor ies la suprafață așteptări reciproce, valori împărtășite și norme, adică reguli, care fixează ceea ce fiecare „trebuie să facă, trebuie să admită și poate să ceară”. Oamenii nefiind identici este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Și atunci aceia care sunt convinși de necesitatea regulilor, nu vor putea să se abțină să-și manifeste dezaprobarea. Sancțiunea impusă deviantului nu este decât consecința atașamentului față de o normă socială. Devianța este cealaltă față a normei și într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepții au fost întotdeauna și pretutindeni prohibite.

Astfel sunt reprimate: incestul, răpirea, omorul și furtul.

În societățile pluraliste, controversele privind ceea ce este drept și nedrept, acceptabil și inacceptabil, bine și rău sunt atât de numeroase și vii încât se crede că totul, absolut totul, este relativ.

Devianța – construcție socială. Într-un pasaj de multe ori citat, Becker șH.Becker, 1963, p.8ț scria:……………

Acest text permite două interpretări: conform celei dintâi existența devianței presupune reguli și judecăți aplicate celor care le încalcă. Acest aspect indiscutabil, recurge din chiar definiția devianței. Conform celei de-a doua interpretări, devianța este o………artificială, pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar.

Această concepție este aceea care a prevalat la criminologi ca Londreville șP.Lobdreville, Criminologie, XIX no.1, 11-32ț și la numeroși sociologi ai devianței între care mai ales Douglas și Walker șJ.D.Douglas, F.C.Walker, 1982, p.23ț. După aceștia, nici un comportament nu este intrinsec devianței; el devine astfel un grup în poziție de forță, izolează un act, îl reconstruiește astfel încât apare drept condamnabil sau patologic și, în final, se ajunge la o perversiune, o crimă, o imoralitate sexuală, o toxicomanie etc. Subiectivitatea acestui proces de reconstrucție este astfel subliniată. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite interpretări, însoțită de o judecată de valoare. Acest lucru îl făcea pe Simmons (1969) șJ.L.Simmons, Berkeley, Glendessaryț să afirme că devianța, ca și frumusețea, se află în ochii celui care o privește.

Conform acestei concepții, puterea este deopotrivă condiție și miză creării devianței. Trebuie să ocupi o poziție dominantă pentru a reuși să îți impui propria concepție despre bine și rău, normal și patologic. Simultan, în timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea și marginalizarea adversarului. Un candidat la președinția Statelor Unite este pierdut dacă se reușește să i se aplice eticheta de desfrânat.

A supraveghea și a pedepsi, Foucavet (1975/1997) prezintă o teză care se înscrie în această viziune a lucrurilor. El sugera că funcția adevărată a închisorii nu este de a suprima infracțiunile, ci de a asigura gestionarea lor prin operarea unei distincții între ilegalism și delicvență.

În locul afirmației că închisoarea dă greș în acțiunea de reducere a criminalității trebuie, poate, să așezăm ipoteza conform căreia închisoarea a izbutit să producă delincvența, tip special, formă politic și economic mai puțin periculoasă – și, la limită, chiar utilizabilă – de ilegalism; să-i producă pe delicvenți, mediu în aparență marginal,însă controlat de la centru să-l producă pe delincvent ca subiect patologizat șM.Foucault, p.401ț.

Într-adevăr, continuă Foucault, delicventul care iese din închisoare este relativ inofensiv; trecut în fișiere, controlat de poliție, izolat, prezentat ca redutabil, se vede silit să-și regăsească semenii și să recurgă la forme artizanale de ilegalism; ocazional, el poate servi de informator, denunțător sau provocator, simultan îndreptând atenția spre delicvență, ilegalism devenit vizibil – închisoarea permite trecerea peste anumite infracțiuni ce se preferă a fi tolerate. Penalitatea devine atunci „ o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranță, de a oferi câmp liber unora și de a face presiuni asupra altora șIbidem, p.386ț.

Argumentul lui Foucault se bazează pe ideea conform căreia închisoarea nu are nici un efect asupra criminalității. Deși această teză este bine primită în anumite medii, ea este departe de a fi demonstrată. Nu putem imputa creșterea criminalității în secolul XIX eșecului închisorii, așa cum o face Foucault, deoarece probabilitatea încarcerării pentru o anumită infracțiune a avut tendința să scadă în secolul al XIX-lea și în sec.XX.

Lucrările cele mai riguroase (de exemplu Sampson șR.J.Sampson, 271-311ț arată că, în condiții altminteri egale, variația criminalității este invers proporțională cu probabilitatea încarcerării.

Teza eșecului închisorii nu este unanimă nici printre cercetători, nici printre membrii aparatului judecătoresc. Aceștia din urmă nu sunt nemulțumiți de faptul că au la dispoziție soluția carcerală când trebuie să-i judece pe marii criminali. Și ei pronunță pedepse cu închisoarea nu numai pentru a-i descuraja sau neutraliza pe criminalii aparent periculoși, dar și pentru a-și exprima dezaprobarea față de infracțiuni mai grave, încât o pedeapsă mai blândă decât încarcerarea ar apărea ca un gest de complezență.

După cum explică Boudan, Foucault comite o eroare de metodă cândexplică că menținerea închisorii printr-o funcție nedorită, și anume aceea de a fabrica această formă comodă de ilegalism care este delicvența.

Sensul sau nonsensul reacției sociale

În general, deciziile penale sunt luate ținându-se seama de trei factori:

1.Cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare probabilitatea ca victima să reclame la poliție, ca polițistul să îl aresteze pe suspect și ca judecătorul să pronunțe o pedeapsă severă. Să semnalăm, de asemenea, că cercetările privind percepția gravității diverselor delicte conchid că, de la o clasă socială la alta, și de la o țară la alta, există un consens unanim marcat în perceperea gradului de gravitate a crimelor, mergând de la asasinat până la furtul cel mai benign șT.Miethe, 15-18ț.

2.Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării și urmăririi va fi mai ridicată. În etapa sentinței, severitatea pedepsei este puternic influențată de delictele trecute. Cu alte cuvinte, recidiviștii sunt tratați mai dur decât delicvenții aflați la prima condamnare.

3.Exisă o mai mare tendință spre toleranță și clemență când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci cândeste un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacții din partea cetățenilor, polițiștilor și magistraților se deosebesc prin importanța prejudiciilor cauzate. Delicvenții care au șansele cele mai mari de a fi etichetați sau pedepsiți sunt aceia care nu se află la prima faptă și au atacat necunoscuți. Reacția penală nu este întotdeauna gratuită și artificială. Adesea, ea provine din dorința de a face față unor acțiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă legile în mod repetat, într-un context, în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

Devianța nu este o construcție socială complet fantezistă. În majoritatea cazurilor, judecabile ce creează devianță sunt reacții la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiați deviantului sau care îl afectează grav chiar pe deviant.

Sinuciderea nu este pur și simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act distructiv. Violul nu este o infracțiune prevăzută de codul penal ci și un atentat care lasă sechele grave.

Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri, ci și absorbția unei otrăvi cu efecte devastatoare asupra narcomanului. Așadar, reacțiile la devianță nu pot fi reduse la considerații utilitare. O agresiune neprovocată nu șochează numai victima, ea indignează și terțe persoane care nu sunt direct afectate.

Unitatea și diversitatea fenomenului

Sociologul care investighează cauzele devianței, întâmpină anumite dificultăți. Astfel, prima ar fi cea care se referă la însuși obiectul explicației sale: pentru multiple acte deviante există o cauzabilitate comună. Astfel, cum este posibil ca niște conduite atât de diferite unele față de altele, cum sunt agresiunea, prostituția sau toxicomania să aibă aceleași cauze? O asemenea ipoteză nu poate fi complet respinsă din moment ce diferite forme de devianță au tendința de aglutinare.

De exemplu, devianța școlară merge mână în mână cu delicvența juvenilă, aceste două variabile aflându-se într-o strânsă corelație, încât cu greu pot fi disociate. La școală, elevii delicvenți sunt indisciplinați, agitați, absentează adesea de la școală ori sunt exmatriculați.

După unii autori delicvenții recidiviști nu sunt decât rareori specialiști, majoritatea trecând fără tranziție de la furtul benign la furtul grav, de la vandalism la violență, de la viol la vânzarea de droguri.

Indivizii care se dedau furtului comit adesea agresiuni și nu refuză traficul de droguri sau, dacă se prezintă ocazia, violul șJ.E.Conklin, 1981, p.354ț.

Există o strânsă legătură între delicvență, toxicomanie și alcoolism.

Un procent destul de ridicat circa 78% dintre delicvenții ajunși în spatele gratiilor au consumat droguri sau sunt alcoolici.

Alcoolismul, la delicvenți, reprezintă un factor de recidivă, aceștia sunt mai numeroși decât colegii lor care se conformează legii. Alcoolul reduce inhibițiile, astfel că alcoolicii ajung să jignească și să lovească indivizii din jur.

Hoțul, adesea este violent pentru că prin violență își poate însuși mai repede bunurile iar victimele sunt gata să recurgă la forță pentru a-și apăra bunurile.

Un toxicoman, poate să ajungă să distribuie el însuși droguri, să fure pentru a procura banii necesari pentru a-și cumpăra doza de droguri sau poate să fie antrenat la comiterea altor fapte antisociale dacă este membru a unei rețele de tip mafiot.

Din cele arătate mai sus se desprind trei elemente esențiale care conduc la ideea șRaymond Boudo ș.a. op.cit., p.450ț că anumiți indivizi sunt predispuși la acte antisociale manifestate prin transgresiuni polimore:

a)polivalența delicvențelor recidivistă;

b)corelațiile strânse între devianța școlară și delicvența juvenilă;

c)corelațiile între furt, agresiune, sinucidere și toxicomanie.

Înclinația spre devianță face obiectul teoriei controlului social, potrivit căreia o integrare insuficientă îl eliberează pe individ de influența socializantă a anturajului său, slăbindu-i astfel motivația de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor sociale șE.Durkheim, 1987, p.164ț.

Devianțele și integrarea socială

Urbanizarea și ariile de delicvență

Este demonstrat faptul că urbanizarea este însoțită de multiple forme de devianță. Astfel frecvența crimelor și delictelor variază direct proporțional cu mărimea orașelor.

Studiile arată că în orașe mari există cartiere cu concentrații mari de tineri delicvenți și criminali, în timp ce anumite cartiere periferice au rate comparabile cu cele ale zonelor rurale. Distribuția în spațiu a criminalității se schimbă foarte puțin într-un interval de 20 de ani. Ariile de delicvență desemnează acele zone urbane în care se concentrează delicvenții care prezintă și rate de sinucidere, alcoolism, toximanii destul de ridicate. De asemenea, trăiesc singuri mulți indivizi, se găsesc familii monoparentale, au loc nașteri nelegitime, există o mare mobilitate rezidențială și dependență economică.

Toate acestea conduc la următoarele concluzii:

a)nu opoziția dintre oraș-sat are importanță ci fenomenul concentrării delicvenților în anumite sectoare alte orașelor mari;

b)aceste zone pot fi numite arii de devianță, deoarece aici, se regăsește nu numai o criminalitate ridicată, ci și sinucideri foarte numeroase și un mare număr de toxicomani;

c)aceste zone de devianță suferă în mod manifest de o lipsă de integrare socială, fapt perceptibil în solitudinea locuitorilor și în mobilitatea acestora; acestea sunt lumi în care raporturile sociale sunt slabe, intermitente, anonime și distante.

2.Formele speciafice ale devianței sociale

3.Concepte și teorii sociologice de cercetare ale devianței sociale

Concepte și teorii sociologice de cercetare a aspectelor juridice ale vieții sociale. Studiul aspectelor juridice ale vieții sociale impune însușirea unor noțiuni și concepte sociologice și, respectiv, adaptarea acestora la fenomenele juridice. Aceste concepte ar putea fi enumerate în felul următor:

a) socializare, integrare și control;

b) poziție status și rol;

c) dezorganizare, anomie și marginalitate socială.

Socializarea înseamnă transformarea unui individ în ființă socială prin „tranzacții“ în sisteme definite de valori, reguli ale indivizilor cu strategii proprii .

Prin socializarea individului (ca să devină membrul complet al unei socioculturi) se asigură transmiterea și continuitatea valorilor, normelor, regulilor „reprezentărilor colective“, asigurându-se un raport anumit între tradiție și inovație.

Socializarea începe de la naștere și se face în funcție de valori, norme, reguli ce diferă după grupuri, culturi, după caracteristici individuale înnăscute și/sau dobândite.

Socializarea este, în principiu, un proces de transformare a culturii sociale de la o generație la alta.

Acest proces are loc, de regulă, prin intermendiul relațiilor socilale între indivizi și grupuri, precum și prin intermediul unor instituții sociale.

Fiecare societate vizează comportamentul indivizilor săi, integrarea acestora în societatea în care trăiesc.

Prin acest proces se facilitează consensul indivizilor la valorile sociale de prim ordin în societate, astfel încât comportamentul acestora să fie în consonanță cu standardele valorice normative și culturale.

Socializarea este un proces tridimensional care cuprinde:

– o dimensiune culturologică, prin care se urmărește cunoașterea și interiorizarea valorilor și normelor culturale;

– o dimensiune sociologica care are ca obiect învățarea de roluri, asumarea de drepturi, obligații și îndatoriri;

– o dimensiune juridică care constă în consonanța sau obediența față de normele „datorită internalizării și respectării acestora prin modalități normative, reglate din exterior“ .

Jean Carboner susține că unele societăți exercită asupra indivizilor un proces „sui generis“ de „juridigizare“ (sau de socializare morală și normativă) apropiat și distinct, totodată, de celelate forme și modalități prin care aceștia sunt socializați .

Realizarea procesului de socializare are loc, în primul rând, prin intermediul instituțiilor sociale cum sunt: familia, școala, biserica, comunitatea locală, mass-media iar, în al doilea rând, prin intermediul instituțiilor abilitate ale societății, respectiv, poliția, justiția și administrația.

Instituțiile specializate ale societății acționează nu numai în procesul socializării, dar și în procesul resocializării în cazul individului deviant sau delincventului.

Resocializarea are loc în medii sociale specifice, cum ar fi centre de reeducare, penitenciare, etc.

Integrarea (adaptarea) socială este procesul prin care are loc acomodarea individului la un grup social, adaptarea treptată a comportamentului la așteptările celorlalți și, totodată, să îndeplinească rolurile învățate sau prescrise în procesul socializării.

Odată integrat, individul dobândește apartenența la normele, valorile și atitudinile comune ale grupului.

Internalizarea și externalizarea normelor, valorilor și atitudinilor în comportamente explicite ale individului contribuie la întărirea solidarității sociale ale a grupului din care acesta face parte.

Integrarea socială presupune mai multe tipuri, și anume, integrarea culturală, funcțională, comunicațională și normativă.

Integrarea normativă este considerată ca „integrare între norme și persoane“ ce constă în acele modalități de articulare a modelelor normative, reglate în exterior cu procesul motivațional reglat în interior, astfel încât indivizii să acționeze în consonanță cu normele prescrise.

Reintegrarea socială este un proces care se aplică devianților și delicvenților a căror comportament se situează în afara standardelor valorice și normative ale societății.

Controlul social cuprinde un ansamblu de mijloace, modalități și mecanisme morale, culturale, religioase și juridice prin intermediul cărora grupurile sociale și societatea impun individului o serie de îndatoriri, interdicții și constrângeri în scopul realizării conformității, stabilității, coeziunii și solidarității sociale. Acest concept a fost inclus în vocabulării sociologiei juridice de către școala americană a „jurisprudenței sociologice“ (O. W. Holmes, L. Brandeis, E. A. Ross, R. Pound), în legătură cu identificarea mecanismelor și a principalelor pârghii prin care orice societate își asigură coeziunea, stabilitatea și funcționalitatea sa.

Potrivit școlii „jurisprudenței sociologice“, dreptul este considerat cel mai perfecționat mijloc de control social. O societate în care ansamblul normelor se caracterizează prin precizie, rigurozitate, eficiență este o societate „normată“, normală, integrată . Societatea însă, se poate afla într-o situație anomică atunci când normele se înmulțesc și devin opuse, contradictorii, iar indivizii găsesc portițe pentru a scăpa de constrângere sau atunci când nu sunt norme, ori când unele sunt abrogate și nu au fost adoptate altele în locul lor.

Noțiunea de control pentru sociologie a fost fundamentată cu adevărat de E. A. Ross și R. Pound. Ea vizează „menținerea ordinii și stabilității într-o societate prin sancțiuni ce conduc la aderență față de normele sociale“.

Controlul social se realizează printr-o multitudine de mecanisme ce cuprind sancțiuni etice și religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, amenințare cu forța sau folosirea efectivă a forței .

În orice societate controlul social poate fi pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect.

Controlul social pozitiv se fundamentează, în principal, pe recunoașterea și internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor și regulilor de convețuire socială ca și pe motivația acestora de a le respecta din convingere . Realizarea acesteia se face prin diferite propuneri, aprobări, recompense și stimulente de ordin moral și material, inclusiv, prin consimțirea și recunoașterea socială a acelor acțiuni și comportamente dezirabile. Drept urmare, indivizii sunt dirijați să recunoască și să respecte, ca pe propriile lor norme, și modelele și normele sociale.

Controlul social negativ este fundamentat, îndeosebi, pe teama individului că va fi pedepsit, dacă nu respectă sau încalcă normele și regulile sociale, indiferent de natura lor (juridică, morală, culturală, religioasă, administrativ).

Controlul social poate fi organizat (instituționalizat) și neorganizat (neinstituționalizat), după cum este realizat de organisme statale care evalueză comportamente pe baza unor reglementări și legi sau de către organizații sau grupuri de apartenență, de prieteni, de familie, de cartier, etc.

De asemenea, controlul social mai poate fi formal atunci când se realizează prin intermediul unor legi și prescripții de natură juridică, morală, administrativă, etc., și informal când este întemeiat pe aprobarea difuză și spontană.

Controlul social ca proces. De-a lungul anilor, s-a constituit un corpus de concepte și observații ce se dovedește deosebit de util pentru înțelegerea devianței. Se utilizează expresia „teoria controlului social“ pentru desemnarea acestui corpus (se vorbește despre teoria „reglării sociale“ și despre teoria „integrării sociale“).

După E. Durkheim sociologii tind să considere controlul social ca rezultat din acțiunea unei entități supraindividuale — „societatea“, „grupul“ — asupra membrilor care o alcătuiesc.

Nu este nevoie să se postuleze existența unei asemenea totalități pentru a se explica conformarea sau devianța. Inteligibilitatea acestor comportamente ar trebui să iasă mai bine în evidență dacă se concepe ca rezultate ale proceselor ce se desfășoară chiar în sânul interacțiunii sociale. Din acestă perspectivă, reglarea socială apare în mod spontan din acțiunile individului care înceacă să se influențeze reciproc.

Astfel conceput, controlul social poate fi definit ca fiind ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alții pentru a ține seama de așteptările lor reciproce și pentru a respecta normele pe care le fixează. Faptul că integrarea socială întreține raporturi strânse cu fenomene de reglare reiese, în mod clar, din cele arătate mai sus. Un grup este considerat integrat când acei care îl compun se cunosc, își vorbesc, se apreciază, se ajută reciproc și desfășoară activități comune. Integrarea face posibilă acea influență dându-i unui individ posibilitatea să-și manifeste așteptările, iar altuia să fie receptiv la ele. În condițiile în care dorești să ai relații bune cu colaboratorii nu poți ignora total așteptările lui și invers. O relație interpersoanlă pozitivă nu poate să dureze dacă fiecare dintre parteneri nu se adaptează așteptărilor celuilalt , sau cel puțin celor la care acesta ține neapărat .

Refuzul de a ține seama de ele este echivalent cu refuzul celuilalt și, în acest caz, relația dintre cei doi trece printr-o criză care, în cele din urmă, duce la ruperea ei. Dacă relația se menține, așteptările reciproce au toate șansele de a se cristaliza în norme, de a căpăta un caracter obligatoriu, acesta făcând parte integrantă din orice raport social.

Raporturile prelungite nu pot fi lipsite de orice coloratură normativă, dar rămân, în același timp, în principiu, neconflictuale. Comportamentul deviant al unui individ nu poate merge până la capăt. În aceste condiții, poate fi adoptată o manifestare tolerantă sau poate să se producă ruptura. În acest din urmă caz, individul, socialmente dezinteresat, iese de sub influența celuilalt și pierde cu ușurință simțul măsurii.

Reacțiile din fața devianței pot conduce la o mișcare centripetă, prin care deviantul este atras pentru respectarea regulii, dar pot declanșa și o mișcare centrifugă care-l îndepărtează din ce în ce mai mult pe acesta de normativitate. Un exemplu concludent este comportamentul părinților care-l pot determina pe deviant să respecte normele sociale sau să continue să le încalce. O altă modalitate de a reacționa la devianță este de a manifesta toleranță față de acesta, în sensul de a accepta sau suporta comportamentul considerat altă dată condamnabil. În acest caz, actul încetează să mai fie deviant, deoarece prin abținere sau suportare sunt retrasate frontierele normative ale grupului.

Rezultantele toleranței sunt diferite. Când se tolerează conduite ce nu pun probleme deosebite partenerului sau grupului, suntem în prezența unei modalități economice de resorbție a unei forme de devianță. Dacă practicile tolerate sunt de nesuportat, tensiunile se acumulează, iar relațiile interpersoane se înrăutățesc.

Un alt tip de relație la devianță poate fi numit stigmatizarea prin care nu se suprimă devianța, ci încearcă să o exacerbeze, caz în care deviantul este scos din influența grupului.

Devianții stigmatizați, adică etichetați și excluși, vor trebui să găsească soluții care să le permită să supraviețuiască. Astfel, dacă este concediat și, cu toate insistențele, nu-și găsește de lucru, acesta va fi tentat să fure pentru a-și asigura cele necesare traiului. În aceste condiții, apare riscul ca el să adere la un grup cu astfel de cultură, dacă în raporturile sale cu conformiștii înțelege că este disprețuit.

Poziția, rol social, status-ul. Fiecare societate se compune din comunități și grupuri care, la rândul lor, sunt formate din indivizi, fiecare ocupând o anumită poziție ierarhică în cadrul grupului, poziție ce face ca individul să aibă un anumit prestigiu social, ce-l obligă să joace un anumit rol, o anumită funcțiune în consonanță cu un anumit model. Cu alte cuvinte, poziția este locul pe care trebuie să-l ocupe individul în cadrul grupului, a comunității sau a societății.

Rolul social se definește prin așteptările de rol al celorlalți membri, ai unui grup, dar în același timp, se și autodefinește. Astfel, un individ poate fi preot. „Preotul“ este un rol social definit de către societate. Fiecare individ știe ce este un preot și ce este biserica. Astfel spus, rolul social de „preot“ se definește de către enoriașii din parohie și de către ceilalți ierarhi ai bisericii. Fiecare este în măsură să facă un „portret ideal“ și al „comportamentul normal“ (firesc, al acestuia, conform unui ideal existent, independent de un anume preot). Totodată, un individ poate îndeplini mai multe roluri sociale, ceea ce înseamnă că în societate, în comuniate sau într-un grup restrâns, el poate fi atât preot cât și profesor, soț, frate, tată, bunic, etc. Aceste roluri pot fi îndeplinite în momente diferite ale existenței omului ca ființă socială. Participarea acestuia la viața socială, alături de ceilalți, este complexă, astfel că va trebui să adopte atitudini diferite, să aibă comportamente diferite și să joace roluri diferite. Rolul de enoriaș este asociat cu alte roluri, contraroluri, ceea ce înseamnă că rolul acestuia presupune rolul de preot, frate, fiu, etc.

Cât privește comportamentul omului, acesta se modelează, ajungând să se instituționalizeze, să se caracterizeze prin trăsături specifice, îndatoriri, drepturi și privilegii.

Instituțiile, la rândul lor, stabilesc, prin existența lor, modele de conduită „controlează conduita umană“, canalizând-o într-o direcție în detrimentul multor alte direcții, teoretic posibile , așa cum procedează și grupurile de referință .

G. M. Mead relevă faptul că „instituția este reacția comună a tuturor membrilor comunității la o situație particulară. Această reacție comună variază natural după caracterele individului. Astfel, în cazul unul furt, reacția comisarului este diferită de cea a prcurorului, de cea a judecătorilor și juraților, totuși toate acestea sunt reacții care afirmă dreptul de proprietate și implică recunoașterea acestui drept de către alții. Este o reacție comună în forme variate“.

Așteptările de rol se disting în așteptări necesare, așteptări obligatorii și așteptări facultative.

Așteptările necesare sunt la nivel societal și comportă tot felul de sancțiuni instituite în vederea determinării individului să respecte legea. Astfel, dacă un funcționar public cu atribuții de gestionar își însușește sume de bani sau alte bunuri din domeniul public, el se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de delapidare și/sau, după caz, în concurs cu alte infracțiuni, iar urmarea judecării și condamnării se pune capăt rolului de funcționar public pe o perioadă de timp, individul fiind incompatibil să îndeplinească acest rol.

Așteptările obligatorii sunt cele din interiorul unui grup. Ele vizează o anumită conduită deontologică. De exemplu, militarii care-și desfășoară activitatea după regulamente militare a căror încălcare atrage observarea (atenționarea acestora) în fața cadrelor de același grad militar, amânarea avansării în grad sau, după, caz, a trecerii în rezervă. După cum se poate observa, în cadrul acestor așteptări sunt mai blânde decât în cazul așteptărilor de rol necesare.

Încălcarea așteptărilor facultative nu atrage sancțiunea individului în cauză. Acesta trebuie să aibă simțul binelui (sau a răului) și să se conformeze. Aceste așteptări se pot regla deseori prin sancțiuni pozitive.

Rolurile și așteptările de rol pot fi uneori atât de diferite, ceea ce fac inevitabile conflictele de rol și necesitatea găsirii unor soluții și modalități de aplanare și diminuare a acestora.

O altă grupare de roluri cuprinde „roluri date“, adică te naști bărbat sau femeie, roluri dobândite, respectiv, cele care pot fi învățate, cum este cazul rolurilor profesionale, rolurile predominante, pe care le jucăm în fiecare zi, precum și roluri episodice, respectiv, acel rol pe care îl poate avea o singură dată în viață un individ, cum ar fi înălțarea în grad militar a sa și trecerea în rezervă.

În literatura de specialitate se mai vorbește de rolurile bilogice (sex, vârstă), instituționale (în familie, întreprinderi) și de roluri extra-instituționale (în cadrul unor grupuri de prieteni). De asemenea, sunt scose în evidență unele aspecte pe care le putem întâlni la diferite roluri. Astfel, se distinge aspectul independent de cel dependent. De exemplu, rolul de mamă este dependent, întrucât nu poate fi exercitat decât față de fiu, pe când rolul de poet este definit față de cel de cititor, însă se poate exercita și fără el.

Rolurile sociale se instituționalizează, se configurează într-un ansamblul de drepturi și obligații socialmente determinate. Calitatea unui rol reprezintă un mod de a fi pe care grupul, societatea îl recunoaște oficial (recunoașterea socială a unui rol se face concomitent cu oferta de rol ) . Status-ul reprezintă aspectul normativ în raport cu rolul. Criteriile care definesc importanța unui status sunt: situația profesională (rolul profesional), venitul, locul de rezidență, vechimea unei anumite origini socio-culturale și aparteneța religioasă . Cu alte cuvinte, este locul pe care-l ocupă actorul în sistemul social în raport cu alții.

Putem defini status-ul ca fiind ansamblul așteptărilor legitime ale unui individ din partea celorlalți membrii ai grupului, a drepturilor și îndatoririlor ce-i revin, precum și poziția și identitatea sociale a acestuia în cadrul grupului respectiv.

Status-ul este un model „în parte, determinat social“. „Modelul“ comportă mai multe atribute, și anume, atribute fundamentale, atribute importante și atribute periferice. Atributul fundamental poate fi dat, de exempu, de sexul, vârsta, etc., sau câștigat, cum este cazul unui inginer, jurist, etc, care și-au dobândit acest atribut prin frecventarea unor studii specifice finalizate cu o diplomă corespunzătoare.

Atributele importante sunt condiționate de atributul fundamental, configurând drepturi și obligații specifice. Astfel, un judecător trebuie să judece și să soluționeze dosarele ce-i sunt repartizate, să aplice legea în procesele pe care le judecă și să adopte o conduită corespunzătoare în societate.

Atributele periferice sunt și ele condiționate de atributele fundamentale, dar ele sunt conturate de stereotipele, reprezentările celorlalți. De exemplu, un sportiv, respectiv, un boxer are o ținută care-l poate „trăda“: este tuns scurt, ras pe cap, are nas de boxer (turtit) etc. Cu toate acestea, astfel de atribute pot fi adoptate și de către un alt individ fără a le avea pe cele fundamentale. De exemplu, individul de mai sus nu știe să boxeze și nu a practicat niciodată boxul în viața lui. De aici, rezultă, în mod neîndoios, că lipsa atributului fundamental înseamnă lipsa status-ului, astfel că dacă un individ se dă drept judecător și nu are studiile și calitatea necesară este lipsit de atributul fundamental întrucât acesta a fost dobândit prin fraudă.

Atributele importante și cele periferice se conturează și sedimentează prin exploatarea dispozițiilor personale , dar și a „capitalurilor“ (economie, social, cultural) .

Conceptul de necongruență al statutului

Din punct de vedere teoretic, necongruența și conceptul înrudit, cum este cel de frustrare, sunt rezultatul caracterului multidimensional al stratificării sociale, precum și a faptului că poziția deținută de un individ pe o scară nu presupune în mod obligatoriu sau nu coincide întotdeauna cu poziția lui pe alte scări.

Conceptul sociologic de necongruență corespunde unei realități traduse de expresii uzuale cum sunt „noii îmbogățiți”, „noii săraci”, „parveniții”, „declasații”.

Expresiile se aplică unor indivizi ce și-au schimbat condiția socială în urma unei îmbogățiri sau a unei ruinări, fără să-și fi pierdut manierele caracteristice statutului lor de origine și să fi dobândit comportamentul noii lor clase de apartenență. Acești indivizi vor fi astfel clasați în funcție de cele două ordine, economie și stil de viață.

Ordinea statutară se referă la onoarea socială sau prestigiu. Ea presupune existența unei vieți comunitare bazată pe relații continue și un minim consens cu privire la anumite norme și valori.

Ierarhia statutelor sau prestigiul se întemeiază pe judecăți de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunității.

„Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor de viață, exprimând prin nivelul de educație prestigiul conferit de naștere sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui grup de stat întrețin mai frecvent relații sociale între ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se străduiește să-și sublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalți, să sporească distanța care îl separă de inferior și să-l apropie astfel de superior.

Prin consumul său excesiv sau ostentativ, prin anumite practici culturale sau sportive ce presupun mulți bani și o îndelungată educație, prin anumite obiceiuri, un grup se apără de intruși și își asigură din partea membrilor celorlalte grupuri, recunoașterea temeiniciei, prestigiului său.

Unii sociologi consideră că necongruența nu produce efectele ipotetic așteptate decât atunci cândeste vizibilă. Un negru american, cadru superior într-o întreprindere, va fi cu atât mai frustrat în raporturile sale cu subordonații albi, cu cât aceștia îl vor judeca în funcție de culoarea pielii. În general, el va fi mai frustrat decât colegul său alb, ale cărui statute sunt de asemenea necongruente.

Consecințele sociale ale mobilității

Se disting două grupe de teorii care încearcă să explice efectele mobilității sociale asupra comportamentului indivizilor.

Primul grup de teorii cuprinde ceea ce se numește, începând cu Blau șP.Blau,1956, pp.290-295ț o culturație sau socializare-resocializare.

Conform acestei teorii, copilul învață în sânul familiei moduri de a percepe, simți, gândi, pe scurt, atitudini și comportamente comune indivizilor aparținând aceleiași clase sociale. Dacă în cursul vieții, el își schimbă statutul, va fi pus în situația de a-și modifica aceste atitudini învățate pentru a le face mai compatibile cu cele ale indivizilor ce aparțin statutului la care acced. În modevident, resocializarea este o consecință a mobilității pe care individul o trăiește.

Cercetarea constă în determinarea măsurii în care atitudinile și comportamentele dobândite în timpul copilăriei și adolescenței persistă să se schimbe după experiența mobilității.

Se compară în acest caz atitudinile mobililor cu cele ale imobililor. În conformitate cu această teorie a aculturației, originea socială și statutul atins sunt singurele care explică comportamentul individual: ceea ce înseamnă că mobilitatea socială nu are efect propriu. Să analizăm cazul unui nobil care s-a născut, fost socializat în grupul său social, de origine și care, în urma unei mobilități intră în contact cu normele și valorile altui grup. Acest individ nu va continua să trăiască în totalitate în funcție de contrângerile primului grup. Dar, fiind nou în grupul de destinație, nu va avea timpul necesar să-și stabilească relații intime și frecvente cu indivizii acestui grup și să le asimileze complet valorile. Acest individ va fi deci supus dublei influențe a grupului de origine și a grupului de destinație.

Pentru această teorie este de așteptat să avem de a face cu un comportament intermediar în comparație cu acelea ale indivizilor din cele două grupuri.

Dacă în majoritatea sa primul grup votează cu stânga și cel de-al doilea cu dreapta, comportamentul nobilului va fi intermediul între cele două extreme.

Într-un studiu s-a constatat că doar 20% dintre imobilii din clasele superioare votează cu stânga și 60% dintre imobilii din clasele inferioare își dau votul de aceste partide.

Mobilii ascedenți și descendenți votează în proporție de 40% cu stânga: ei se situează deci între cele două grupuri de imobili.

În acest caz socializarea este mai puternică întrucât efectele clasei sociale de origine și cel al clasei sociale de destinație sunt identice.

În cazul în care influența clasei de destinație este mai puternică, mobilii se vor comporta în mod similar ca imobilii din această clasă, iar votul este influențat de aceasta.

În cazul celui de-al doilea grup de teorii, mobilitatea are un efect asupra comportamentului inductibil la efectele clasei de origine și clasei de destinație. Mobilitatea poate duce fie la un hiperconformism al atitudinilor mobililor față de normele de comportament ale clasei de destinație, fie la o izolare socială care exprimă tensiunile contradictorii dintre valorile clasei de origine și cele ale clasei de destinație.

În cazul hiperconformismului mobilul va imita la modul caricatural comportamentul membrilor grupului de destinație, arătând că socializarea sa este o reușită în conformitate cu normele noii sale clase de apartenență precum și gratitudinea față de cei care îi acordă o ospitalitate generoasă.

Astfel, putem distinge două tipuri de hiperconformism, cel simetric care se caracterizează printr-o similitudine a comportamentelor mobililor ascendenți și al mobililor descendenți: cele două tipuri de mobili adoptă orientările respective ale clasei de destinație. În al doilea rând hiperconformismul unidirecțional, respectiv adaptarea comportamentelor clasei de destinații de către grupul de mobili ascendenți sau descendenți, primul grup comportându-se în comportamentul său de aculturație.

În cazul izolării sociale, mobilul asistă la dezorganizarea relațiilor sociale cu indivizii din grupul de origine fără să fie însă, în felul acesta, integrat în clasa de destinație.

Unul dintre consecințele ale dezorganizării sociale este extremismul comportamentelor; frustrarea, angajări în mișcări extremiste de dreapta sau de stânga sau pur și simplu o retragere care se poate exprima printr-un foarte puternic absenteism.

Dezorganizare, anomie și marginalitate socială. Multiplele aspecte social, economice și culturale generate de expansiunea fenomenului urban și de generalizarea noilor modele de comprtament în legătură cu viața din orașe și metropole sunt importante aspecte care fac obiectul preocupărilor sociologice. Urbanizarea, generalizarea modului de viață urban, industralizarea sunt procese de largă amploare ale secolului nostru care au fost supuse atenției sociologului american W. Mils încă de la începutul secolului XX, fenomen care-l denumește „deteriorarea valorilor tradiționale“. Scopul acestor orientări sociologice este studierea fenomenelor și mecanismelor vieții sociale în vederea găsirii unor soluții și adoptarea unor măsuri specifice menite să ducă la eradicarea problemelor de „dezorganizare socială“ care generează devianță și delincvență. În SUA putem vorbi despre o adevărată tradiție a cercetării delincvenței specifice mediului urban și urmarea stării de izolare și marginalizare în care se aflau locuitorii urbelor. Astfel, ipotezele și teoriile emise de sociologii „școlii de la Chicago“ tind să scoată în evidență amprenta dezorganizării, legată de ecologia urbană asupra fenomenulului de delincvență. Ei au încercat să demonstreze influențele, dimensiunile și amplasamentul unei metropole ca și a organizării sociale, ecologice și urbane asupra fenomenelor de devianță și delincvență. În viziunea lor, metropola nu reprezintă un sistem social unit, ci cuprinde o serie de arii, zone și subculturi specifice, fiecare cu propriul său model normativ. Controlul social exercitat de comunitate și vecinătate este redus datorită distanțelor sociale mari dintre diferitele grupuri și subculturi.

Ordinea socială tradițională este perturbată printr-o varietate de norme de conduită de diversitatea populației și discriminările exercitate în cadrul urbei. Atât diferențierea internă în cadrul metropolei cât și mobilitatea indivizilor conduc la „desocializarea“ unor locuitori care trăiesc fără o aprobare, recunoaștere din partea celorlalți. „Desocializații“ pot fi întâniți în anumite zone, sectoare și străzi lăuntrice cu case de închiriat și hoteluri dubioase. În rândul acestor persoane au loc sinucuderi și se constată o cotă ridicată de malnutriție, sănătate precară și diferite boli psihice, acest perimentru fiind și locul unde sunt întâlniți cei mai mulți indivizi cu comportamente imorale și ilegitime diverse, cum ar fi: consumul de droguri, prostituția, homosexualitatea, alcoolismul, etc. Unele dintre aceste fapte ilicite și imorale sunt asociate cu sărăcia și șomajul (prostituția, homosexualitatea, consumul de droguri).

Tot în aceste zone, ca urmare a izolării ecologice, apar unele „subculturi“ delincvente care nu sunt alceva decât unele moduri de „supraviețuire“ și „adaptare“ a indivizilor defavorizați și marginalizați. Ei recurg adesea la mijloace ilicite și imorale pentru realizarea scopurilor propuse, devenind astfel surse potențiale de devianță și criminalitate.

Apariția „subculturilor“ delincvente este urmarea reacției protestatare a unor grupuri dominate față de normele și valorile grupului dominant la care se adaugă și dezideratul de eliminare a barierelor sau interdicțiilor sociale și de înlăturare a anxietăților și frustrărilor.

„Stigmatizarea” poate fi rușinoasă

În legătură cu stigmatizarea s-au emis mai multe sugestii.

O primă sugestie este pentru „stigmatizare”. Astfel se consideră că a fi mult mai eficient ca tinerii traficanți de droguri prinși pentru prima dată în flagrant să fie trimiși acasă rași în cap în loc să fie aruncați în închisoare șAmitai Etzioniț.

Intrând în pușcărie, acești tineri riscă să devină criminali și mai înrăiți, întrucât în închisoare, reabilitarea este aproape inexistentă și de cele mai multe ori acestea sunt victime a tot felul de abuzuri.

Se sugerează ca numele celor certați cu legea să fie puse pe un web site și în anunțuri plătite de aceștia din orașele mari.

Judecătorii au apelat la „stigmatizare” ca un compromis între trimiterea vinovaților la închisoare și eliberarea lor necondiționată.

Cei condamnați pentru conducerea sub influența alcoolului în Fort Bend County, Texas, trebuie să-și lipească pe mașină eticheta „DUI” șDan Kahan, 1996, p.635ț. Un molestator de copii din Port St.Lucie, Florida a fost obligat de un judecător să-și pună în fața casei un semn de avertizare pentru copii șJan Hoffman, 16 ianuare 1997, secțiunea A, p.1ț. Același judecător i-a ordonat unei femei condamnate pentru achiziționarea de droguri în fața copiilor ei să pună un anunț în ziarul local cu informații despre delictul pe care-l comisese șIdemț. Stephen K. Germershausen a fost constrâns să pună un anunț de 10/15cm în ziarul local din Rhode Island, însoțit de fotografia lui care să sune astfel: „sunt Stephen Germershausen am 29 de aniș…țsunt condamnat pentru molestare de copiiș….ț.Dacă ești molestator de copii, du-te imediat să te tratezi, altfel s-ar putea să-ți vezi și tu fotografia în ziar șDoane Hulick, in Arizona Republic, 9 noiembrie 1989, secțiunea A, p.1ț. Un judecător din Tennesse l-a condamnat pe un delincvent găsit vinovat să mărturisească în fața unei congregații bisericești faptul că a ajutat la vânzarea unei mașini furate șRobert Minz, inNational Law Journale, 6 februarie 1984, p.47ț. În Syracuse se pun semne jenante în fața clădirilor aparținând unor proprietari neglijenți, iar în Des Moines numele acestora apar în ziare șPoma Belluck, American Cry Aut for the Pillary in New York Times, 4 octombrie 1998, pp 4-5ț.

Stigmatizarea judiciară a stârnit critici severe. Hadine Strossen, președinta American Civil Liberties Union (ACLU – Uniunea Americană a Libertăților Civice) a fost mai degrabă blândă: sunt foarte sceptică atunci când criminologii și sociologii consideră că cea mai bună cale de a reabilita pe cineva este să-l izoleze sau să-l stigmatizezi în vreun fel. Trebuie să-i reintegrăm pe delicvenți în comunitatea noastră șApad Sentencing Lawbreakers to a Dose of Shame, p.252ț.

Mark Koppelhoff, membru în ACLU, afirma că „stigmatizarea” gratuită a individului nu are absolut nici un scop societal ș…ț și nu există studii care să sugereze că ar fi eficientă în reducerea delicvenței șApad Tony Allen-Mills, American Criminals Sentenced to Shame in Sunday Times, 20 aprilie 1997ț.

„Stigmatizarea” adevărată implică doar acte simbolice care transmit cenzura, de la acte relativ blânde, cum ar fi notarea unui student cu ultima notă de trecere (5) sau trimiterea unui copil obraznic la colț, până la lipirea unor etichete fosforescente cu inscripția „DUI” pe mașinile celor condamnați pentru conducerea frecventă în stare de ebrietate.

Deși „stigmatizarea” are propriile consecințe nefericite, ea reprezintă o pedeapsă relativ ușoară, mai ales dacă se ține seama de faptul că majoritatea celorlalte sancțiuni umilesc, la rândul lor, pe lângă suferința pe care trebuie s-o provoace.

„Stigmatizarea” este adecvată sau justificată din punct de vedere moral numai dacă cei care sunt „stigmatizați” acționează din proprie inițiativă.

În măsura în care oamenii se comportă într-un mod pe care legea sau moravurile curente îl consideră nepotrivit, dar nu pot fi împiedicați să procedeze astfel (ca atunci când bolnavii mintal dejectează pe stradă sau țipă cât îi țin gura la ora 3 dimineața) este cu totul neindicat să îi mustrăm. Acești indivizi trebuie ajutați, izolați dacă e nevoie și nicidecum „stigmatizați”.

Juristul Toni M.Mussaro susține in Michigan Law Review, că „stigmatizarea” ar fi concludentă și productivă numai dacă următoarele cinci condiții ar fi împlinite:

„Mai întâi, potențialii delicvenți trebuie să fie membrii unui grup identificabil, de pildă o comunitate etnică sau religioasă strâns unită. În al doilea rând, sancțiunile legale trebuie să compromită statutul social al grupului din care fac parte potențialii delicvenți. Cu alte cuvinte grupul afectat trebuie să aibă aceeași concepție ca și judecătorul cu privire la ceea ce este sau s-ar dovedi umilitor pentru membrii grupului. În al treilea rând, „stigmatizarea” trebuie comunicată grupului iar grupul trebuie să se distanțeze de vinovat – să-l evite fizic, emoțional, financiar sau în alt mod. În al patrulea rând, persoana „stigmatizată” trebuie să se teamă se retragerea grupului. În sfârșit, persoanei „stigmatizate” trebuie să i se dea șansa de a recâștiga stima comunității, afară de cazul în care fapta săvârșită este atât de gravă încât delicventul trebuie exilat sau repudiat pentru totdeauna șMassaro, Shame, Culture and American Criminal Law, p.1883ț.

Dar, adaugă Massaro „condițiile culturale ale unei „stigmatizări” eficiente par puțin prezente – ca să nu spunem mai mult – în majoritatea orașelor americane contemporane șIbidemț.

Deși este de acord că ar fi nedrept să afirmăm că „americanii nu au o poziție comună față de delict sau față de „stigmatizare”, Massaro considera că: subculturalismul american sau pluralismul cultural este destul de pronunțat pentru a face suspecte niște concluzii generale la coerența noastră morală subminând astfel posibila eficiență a tentativelor guvernamentale larg răspândite de a-i umili pe vinovați în absența unei descentralizări semnificative a autorității judiciare penale și a delegării către subculturile locale a puterii de a impune norme formale.

În orașele mici, în comune și sate comunitățile nu sunt lipsite de putere. Oamenii sunt totuși foarte puțin dispuși-rușinați. Se poate spune să-și conducă mașina cu eticheta „DUI” sau să pună anunțuri cu fotografia lor în ziare cerându-și scuze pentru delictele comise. Unii preferă mai mult închisoarea decât să fie expuși oprobriului public.

Se poate vorbi despre două tipuri de „stigmatizare” una care izolează și care trebuie evitată și una care reintegrează pe delicvenți în comunități și care este de preferat șJohn Barithwaite, 1989ț.

Criminologii liberali se tem că odată ce o persoană este „stigmatizată” ea va fi izolată de comunitatea căreia îi aparține, retrăgându-se în sine sau mai rău, într-o subcultură delicventă, reabilitarea ei fiind astfel puțin probabilă. Ei sugerează în schimb ca delictele să fie astfel tratate încât, în final, oamenii să-și recâștige o poziție onorabilă în comunitățile lor. Măsurile pentru care ei pledează includ întâlniri față în față între delicvenți și victimele lor „intermediați” de membri ai comunității, despăgubiri acordate de vinovați (de pildă refacerea unui gard care l-au demolat cu mașina) și încheierea acestui proces, un ritual de reconciliere și iertare, toate urmărind reinstaurarea vinovatului cu drepturi depline ca membru al comunității. David Korg, criminolog, adaugă: „Aceste demersuri pot fi făcute prin serviciile sociale sau prin eforturile economice locale schimbă condițiile sociale din cartierul delicventului șDavid Karp, 1998, p.292ț.

„Stigmatizarea” reintegratoare pare să fie cea mai bună formă de „stigmatizare” deși judecătorii nu știu sigur dacă asta funcționează, mai ales când delicvenții aparțin unei alte comunități decât victimele lor, cum este cazul membrilor unei bande. Așadar orice tip de „stigmatizare” va fi eficient numai dacă e grefat pe termenii de referință ai comunității delicvenților sau dacă acești termeni pot fi schimbați în clipa stigmatizării șAmitai Etzioni, op.cit.,p.66ț.

Forma cea mai pură de „stigmatizare” este „admonestarea”. Profesorul de drept Adam Hirch a descris-o după cum urmează:

Confruntate cu un membru al comunității care comisese un delict grav, magistrații sau preoții obișnuiau să-i țină o predică în particular, ca să-i provoace căința și dorința de a se îndrepta. Delicventul era apoi adus la tribunal pentru o admonestare formală din partea magistratului, o confesiune publică a nelegiuirii săvârșite și o pronunțare a sentinței suspendată total sau parțial ca simbol al iertării de către comunitate șAdam Hirch,1982, pp 1179, 1223, 1224ț.

După cum scria Lawrence Friedman: „Scopul nu este doar de a pedepsi ci de a da o lecție, astfel încât oița rătăcită să vrea înapoi la turmă șFriedman, p.37ț.

„Stigmatizarea trebuie adaptată la condițiile de azi. Sistemul penal aruncă în închisoare milioane de persoane aproximativ jumătate din ele fiind condamnate pentru delicte nonviolente. Delicvenții sunt încarcerați pe perioade lungi în condiții grele, cu puține șanse de eliberare condiționată. Sistemul îi reabilitează pe foarte puțini dintre, iar rata recidivei este înaltă.

Sistemul detenției implică cheltuieli sporite din partea contribuabililor. Un an de închisoare costă populația cam tot atât cât un an de studii la unul dintre cele mai costisitoare colegii. Prin urmare este nevoie de noi modalități de descurajare, mai eficiente, mai umane și mai ieftine.

Anomia în calitate de cauză a delictului

Interpretarea delictului efectuată de Robert K.Merton, legea delicventă de alte tipuri de comportament deviant, punând accent pe normalitatea delicventului șMerton, Robert K., Social Theory and social, structure revised edn. Glencol, press, 240 pț.

Merton s-a bazat pe conceptul de anomie pentru a construi o teorie despre devianță care a exercitat o influență deosebită.

Noțiunea de anomie, așa după cum am arătat anterior… a fost enunțată pentru prima dată de către Emile Durkheim, unul dintre fondatorii sociologiei, care a sugerat că societățile moderne normale și standardele tradiționale devin subminate dacă nu sunt înlocuite de altele noi. Anomia există atunci când nu sunt standarde clare pentru a ghida comportamentul într-un anumit domeniu a vieții sociale. Durkheim era de părere că, în aceste circumstanțe, oamenii se simt dezorientați și anxioși; anomia fiind prin urmare unul dintre factorii sociali care influențează predispoziția pentru sinucidere șDurkheim Emile, Suicide, A study in Sociology London: Routledge and Kegan Paul, 390 p.ț.

Merton a redefinit conceptul de anomie pentru a face referiri la presiunea la care este supus comportamentul indivizilor, atunci când normele acceptate intră în conflict cu realitatea socială. În societatea americană și într-o oarecare măsură în alte societăți industrializate valorile general acceptate pun accentul pe succesul material iar modalitățile de a dobândi succesul se presupune a fi autodisciplina și munca asiduă.

În mod corespunzător, cei care muncesc cu adevărat din greu pot reuși, indiferent care este punctul lor de plecare în viață. În realitate această idee nu este validă, datorită faptului că celor mai dezavantajați le sunt oferite doar oportunități convenționale limitate de avansuri sau nu, este de părere Anthony Giddens șAnthony Giddens, op.cit.ț.

În continuare el susține că „totuși, cei care nu reușesc pot fi condamnați pentru aparenta lor incapacitate de a realiza un produs material. În această situație, există o puternică presiune pentru a se încerca progresia prin orice mijloace legale sau ilegale”. Este un punct de vedere pe care îl împărtășim cu atât mai mult cu cât într-o societate ca cea românească care și după 15 ani, nu este așezată, „este plină de convulsii”, unii membri ai acesteia, nu prin muncă și disciplină au acumulat averi uriașe ci prin fraude fiscale, spălare de bani și prin alte escrocherii denumite de ei „inginerii financiare”. Este firesc după părerea noastră că aceștia, precum și acei indivizi prin diverse manopere dolosive au ajuns în diferite structuri ale puterii să fie repudiați iar atunci când aceștia se dedau și la acțiuni ilicite și imorale împotriva unor persoane particulare, acestea din urmă dacă nu-și găsesc dreptatea în justiție și din păcate private, prin linșarea acestora ori prin spargeri urmate de furtul unor obiecte de valoare din vilele luxoase pe care le-au construit, unii nu tocmai prin mijloace cinstite.

Așadar împărtășim întru-totul și punctul de vedere a lui Merton că devianța reprezintă și „un produs secundar al inegalităților economice” îndeosebi a celor „programate” cum este cazul în societatea românească.

Deci nu întâmplător la noi sunt aceste inegalități cum sunt în toată lumea, ci acestea sunt programate, de exemplu politica guvernului în domeniul agriculturii care a dus la pauperizarea întregii țărănimi care este conformistă normelor legale, pensiile acordate acestor categorii între care unele sunt de câteva sute d elei la valoarea leului de astăzi, 2004 regimul pensiilor asigurările sociale de stat și al militarilor prin care o persoană cu aceeași vechime, aceeași pregătire care a ieșit la pensie în anul 2004 are o pensie de 3-4 ori mai mare, dacă nu și mai mult față de cel care a ieșit în anii 1987, 1994-1996 etc., diferențe de salarizare care depășesc cu mult imaginabilul. De exemplu un manager (director) al unei regii falimentare are un salariu de 80-90 milioane sau chiar mai mare iar salariații regiei îngroașă rândurile șomerilor sau au salarii de câteva milioane (2-3) sau chiar mai puțin, dar și acestea le sunt plătite cu luni de zile întârziere. Ne oprim aici cu seria exemplelor despre inegalitatea „programată” revenind la Merton care identifica cinci reacții posibile la tensiunile dintre valorile susținute la scară socială și mijloacele limitate de a le realiza. Astfel, sunt identificați conformiștii, inovatorii, ritualiștii, retrașii și rebelii.

Conformiștii sunt acele persoane care acceptă valorile susținute social cât și posibilitățile conformiste de a le realiza, indiferent dacă sunt sau nu încununate de succes. În această categorie se regăsește marea majoritate a populației. Inovatorii sunt cei care continuă să accepte valorile aprobate la scară socială, dar folosesc mijloace ilegale de a le realiza. Un exemplu în acest sens sunt delicvenții care dobândesc averi prin mijloace ilicite și imorale.

Ritualiștii sunt acele persoane care se conformează standardelor acceptate la scară socială, cu toate că omit valorile conținute ale acestor standarde.

Ei respectă regulile într-o manieră forțată, fără a avea în vedere un scop clar. Din această categorie fac parte persoane care se dedică unor activități monotone, chiar dacă acestea nu au perspective pentru carieră și nu oferă multe recompense.

O altă categorie sunt retrașii, adică cei care au abandonat complet viziunea competitivă, prin respingerea atât a valorilor dominante cât și a mijloacelor acceptate de izolare a acestora (de exemplu membrii unei comunități care se întreține singură).

Ultima categorie o formează rebelii respectiv cei care resping atât valorile cât și mijloacele existente dar doresc în mod activ să le înlocuiască cu altele noi și să înșele astfel sistemul social. Intră în această categorie membrii grupurilor politice radicale, despre care ne vom referi în lucrarea noastră.

Cercetările ulterioare au legat noțiunea lui Sutherland de asocierea distinctivă (ideea că grupul de oameni cu care se asociază indivizii) îi influențează înspre sau împotriva delictului) de tipologia lui Merton. Astfel, Richard A.Clward și Lloyd E. Ohlin șCloward Richard A. And Ohlin Lloyd E. Delinguency and Opportunity New York; Free Press, 600 p.țîn studiul asupra bandelor de băieți delicvenți arată că acestea apar în comunitățile subculturale unde șansele de a avea succes pe căi legale sunt reduse cum ar fi minoritățile etnice lipsite de drepturi. Studiul efectuat la vremea aceea, punea în evidență în mod corect pe legăturile dintre conformitate și devianță în sensul că lipsa de oportunități pentru succes reprezintă principalul factor care face diferența între cei care comit delicte și crime și cei care nu au un astfel de comportament.

Astăzi putem spune fără teamă de a greși că nu mai putem împărtăși această opinie din moment ce în societatea românească minoritățile etnice sunt egale în drepturi cu majoritatea și au șanse egale în realizarea unor drepturi. Ba mai mult noi vedem chiar o toleranță din partea autorităților față de anumite abateri și infracțiuni destul de grave comise de către unii dintre membrii acestor comunități de așa zisa teamă de a nu ne pune „în cap” Comunitatea europeană sau internațională că limităm drepturile acestora.

Ori lucrurile nu trebuie privite așa ci dimpotrivă trebuie să vedem ce am făcut pentru socializarea acestor categorii de populație și atunci când situația impune, cei în drept să recurgă la luarea de măsuri de resocializare adecvate.

Așadar trebuie să fim precauți la ceea ce aspiră aceste cpmunități, să le creăm condițiile necesare exercitării drepturilor și libertăților lor fundamentale dar să-i și tragem la răspundere pe acei care abuzează de aceste drepturi și libertăți.

De asemenea, trebuie să fim realiști că există diferențe de clase, de stări, de avere, dar aceasta nu înseamnă că acele comunități sărace nu sunt conformiste sau aspiră pe orice cale să devină o comunitate bogată, ei, credem noi pe baza unor interviuri și discuții cu membrii acestor comunități, că acești oameni își cunosc calitățile, își cunosc și defectele și nu că ar vrea să devină bogați, dar își cunosc limitele și aceștia doresc o politică socială nediscriminatorie, un loc de muncă potrivit pregătirii lor care să le aducă un venit minim pentru a face față modest cerințelor de ordin familial (procurarea hranei, plata întreținerii, a chiriei și altor lucruri strict necesare). Oamenii din această categorie nu pun problema excursiilor și concediilor în țară și străinătate, nu pun problema luxului și a altor lucruri pe care și le pretinde un om bogat dar nici nu acceptă sau cu greu acceptă că acesta a devenit „peste noapte” bogat prin mijloace legale și cinstite.

Așadar suntem întru totul de acord că opiniei lui Anthony Giddens ca „majoritatea au ținut de a-și ajusta aspirațiile la ceea ce ei se pricep ca fiind realitatea situației lor” șAnthony Giddens, op.cit.ț.

De asemenea pe bună dreptate arată același autor că este „greșit să presupunem că un dezacord între aspirații și oportunități este doar apanajul celor mai puțin privilegiați ci și în cadrul altor grupuri există presiuni în ceea ce privește activitatea delictuală de a exemplu în categoria funcționarilor în cadrul căreia unii comit infracțiuni specifice cum sunt delapidarea, evaziunea fiscală, luarea de mită, traficul de influență etc.

Teorii sociologice despre devianță

Orice evaluare satisfăcătoare despre natura delictului trebuie să fie sociologică deoarece ceea ce înseamnă implică instituțiile sociale din societate. Unul dintre cele mai importante aspecte asupra căruia insistă sociologii îl reprezintă interconexiunile dintre conformism și devianță în contexte sociale diferite. În societățile moderne sunt numeroase subculturi diferite iar comportamentul care se conformează normelor unei anumite subculturi poate fi socotit deviant de o altă subcultură.

De exemplu poate exista o presiune puternică asupra unui membru a unei bande de tineri de a-și dovedi valoarea tâlhărind „la drumul mare” și în plină zi o persoană sau furând o mașină etc.

Mai mult decât atât în societate există ample divergențe de avere și putere, care influențează masiv oportunitățile accesibile diferitelor grupuri șAnthony Giddens, op.cit.ț.

Este de la sine înțeles de ce furturile și tâlhăriile sunt săvârșite îndeosebi de către persoane care sunt din mediile defavorizate iar fraudele fiscale, spălarea de bani, deturnările de fonduri sunt apanajul persoanelor aflate în posturi bine remunerate, numiți adeseori și infractorii cu gulere albe.

Edwin H.Sutherland punea delictul în legătură cu ceea ce denumea el asociere distinctivă șSutherland, Edwin, Principles of Criminology Chicago, Lippincolt, 1949, 510 p.ț.

Această idee este extrem de simplă. Într-o societate care conține o varietate de subculturi, unele medii sociale tind să încurajeze activitățile ilegale iar altele nu. Indivizii devin delicvenți prin asociere cu oamenii care sunt susținătorii unor norme delictuale. După Sutherland, comportamentul delictual este dobândit în mare parte iar cadrul grupurilor primare, îndeosebi în cadrul grupurilor de aceeași vârstă.

Această teorie se află în contrast cu opinia conform căruia, diferențele psihologice îi separă pe delicvenți de ceilalți oameni, consideră activitățile delictuale ca fiind învățate în aceeași manieră ca și cele care respectă legea, fiind îndreptate către aceleași nevoi și valori. Hoții care încearcă să obțină banii exact ca și oamenii care au slujbe normale, dar aleg metode ilegale pentru a face acest lucru șWidom, Cathy Spatz and Joseph P.Newman, caracteristics of non-institutionalized psychopats in David P.Farrington and John Gurin Aggression and Dangerousness (Chichester) Wiley, 690 pț.

Teoria „dezorganizării“ sociale, încercând să scoată în evidență efectele perocesului de urbanizare și creștere demografică asupra devianței și delincvenței, a omis să ia în calcul și intervenția altor variabile sociale, cum ar fi, de exmplu, mediul socio-cultural în care muncește și trăiește un individ.

Conceptele centrale în cercetarea dezorganizării și reorganizării sociale sunt: cel de „organizare a vieții individuale (individual life-organization) ceea ce deja, ne lasă să înțelegem că „viața individuală” poate fi organizată sau dezorganizată și cel de „organizare socială” (social-organization).

Între cele două niveluri și cadre de „organizare” există o relație în timp și în spațiu de la individ la individ, de la un grup la altul etc.

Sursele originii și organizării sunt trei cadre ale dezorganizării:

a)organizarea vieții individuale;

b)organizarea vieții sociale;

c)apartenența.

La rândul lor sursele dezordinii și mecanismele dezorganizării sunt și ele de trei tipuri:

a)dezorganizarea vieții individuale;

b)dezorganizarea socială;

c)dezorganizarea apartenenței.

Sociologia dezorganizării examinează dezordinea din perspectiva dinamică, procesuală, adică pe versantul unor procese care aduc după ele și chiar derularea lor, dezorganizarea, prăbușirea ordinii sociale etc.

Thomas este poate, între cei dintâi care a inaugurat sociologia dezorganizării sociale, rezolvând ceea ce teoriile civilizațiilor, în maniera teoriei lui A.Toynbec, de exemplu nu au reușit să rezolve: cum poate fi dezorganizată o societate atunci când o cultură (cultura sa) se află în declin șp.311ț.

Teza generală a lui Thomas este că intervalul necesar „reorganizării vieții individuale și colective” este întotdeauna și în mod fatal mult mai mare decât un „interval de dezorganizare socială”. Aceasta explică rezistența societăților șIlie Bădescu, W.I.Thomas și Fznainiescki, p.306-330ț la schimbare, conservatorismul social.

În perioada postbelică societatea românească a fost atât de profund dezorganizată, încât singura cale de mobilizare socială a anilor 60-70 a fost „dictatura de dezvoltare” care a făcut abstracție de organizarea lăuntrică a vieții individuale și comunitare (tradițională).

Pentru acest sistem au contat doar energiile individuale, nu și structurile ei de ordine, doar munca societății, nu și tradițiile ei, fapt ce a făcut să ducă la anihilarea acestei forme de individualism.

Așa se face că după o astfel de anihilare, după 1989 odată cu căderea vechiului regim a „explodat individualismul anarhic”, ceea ce a dus la forme bizare care frizează patologicul, adeseori. Este indice simptomatic al nivelului disolutiv pe care-l poate împinge individualismul anarhic, odată ce insul a scăpat de lanțurile unei structuri compresive fără a fi avut vreme să-și reorganizeze viața interioară șIlie Bădescu, p.313ț. Există un decalaj variabil între intervalul dezorganizării (Td) și intervalul reorganizării sociale (Tr) individuale și colective (Tr/Td<1) afirma Thomas.

Timpul necesar reorganizării sociale a vieții individuale și colective este fatalmente mai lung decât timpul dezorganizării sociale și pe durata decalajului întâlnim tot felul de anarhii și nihilism, de patologie și dezordine (anomie) astfel încât societatea se aseamănă cu un tratat de psihopatologie, în care se individualizează cazurile individualist – anarhice, blasfemia, apostozia de toate felurile etc. este de fapt ce se întâmpla în societatea românească postdecembristă.

Căderea și degradarea umană ating proporțiile unui spectacol înspăimântător pentru degenerarea omului.

Peisajul este atât de cumplit încât ai sentimentul că Dumnezeu Atotputernic și-a întors fața de la om șBudescu, p.313ț.

Societățile moderne, în general, parcurg un proces de diferențiere socială progresivă, de creștere a avuției (bogăției) și de accentuare a raționalității valorilor sociale, ceea ce conduce la divizarea complexului de scheme tradiționale (care compun civilizația unui grup) în „subdiviziuni multiple mai mult sau mai puțin independente”.

Complexele care se delimitează prin termenii de „religie”, „stat”, „naționalitate”, „industrie”, „știința” „artă” etc. se divid în complexe mai mici și mai multe, între care se manifestă o specializare și o luptă continuă.

În viziunea lui Thomas, caracteristica civilizației noastre constă tocmai în această „pluralitate de complexe rivale de scheme”, fiecare controlând într-un mod care devine „tradiție” comportamental și luptând cu celelalte pentru supremație înăuntrul unui grup dat.

Aceste complexe încurajează, între anumite limite un anume „volum de creativitate”. În morala societatea este „satisfăcută” de „acceptarea pasivă” a normelor în economie sunt salutate acele reforme care sporesc productivitatea fără să modifice sistemele existente etc.

Aceste scheme sunt, de asemenea, încorporate în „complexe relativ sistematizate și comprehesive”.

Prăbușirea unei scheme care aparține unui complex dat (tradițional) poate fi de natură să pună în primejdie complexul însuși. Dezacordul cu o schemă este foarte minuțios controlat și atunci când acest dezacord nu mai poate fi armonizat, complexul se află în primejdie în întregul său.

În Biserica romano-catolică, dezacordul cu actul aparent cel mai neînsemnat al sistemului de credințe sau devianța (infracțiunea) de la o regulă de conduită oarecare, este de natură să provoace intervenții ferme din partea congregației, întrucât acel dezacord implică în conștiința socială o ruptură cu sistemul în întregul său: individul are de ales între:

Admite că se află în eroare și să recunoască schema – cel puțin în forma confesării și a penitenței – sau în caz contrar, să se considere în afara Bisericii șBădescu, p.315ț.

Tot astfel încălcarea unei legi sau reguli într-un stat transformă individul într-un „rebel” împotriva întregului „sistem de control juridic al statului” și antrenează pierderea „drepturilor sale ca membru al grupului” (în condițiile normale el devine „obiect al violenței dirijate contra lui ca pedeapsă pentru devianță”), pedeapsa devine, astfel o recunoaștere forțată a schemei încălcate”.

Aceeași „metodă de intervenție” doar la un nivel mai scăzut de „consistență și putere de a impune obediența” apare și în cazul moralității în organizarea de clasă chiar în obiceiuri, astfel că, atunci când cineva încalcă eticheta socială este suficient să-l descalifici ca membru al societății politicoase”. Când un individ acționează contra moralei tradiționale este suficient să determine toți membrii „bine-educați” ai grupului să dezaprobe orice legătură a ofensatorului șp.27ț.

Dar atunci când aceste reacții nu se declanșează este și mai grav, întrucât avem de-a face cu un sistem dezorganizat a cărei populație a fost „dezarmată” șVolkort E.H., 1951, p.19ț. Sunt în prezența unui fenomen de „dezarmare morală” de paralizare colectivă a „instinctului de reacție”. Acest delict de agresivitate este prezent mai ales la români.

Promotorii acestei teorii nu pot să explice de ce unii indivizi născuți, crescuți în aceleași locuri cu delincvenții nu adoptă un comportament care să intre în sfera ilicitului și imoralului. Totodată, nimeni nu poate pune la îndoială veridicitatea acestor cercetări, în sensul că slăbirea controlului social al comunității duce în mod inevitabil la creșterea gradului de delicvență, destabilizarea ordinii sociale și multiplicare fenomenelor aculturative.

Pentru contracararea și eradicarea acestor fenomene dăunătoare și periculoase pentru societate este necesar ca guvernanții să adopte unele măsuri de politică și protecție sociale a grupurilor defavorizate. De asemenea, în zonele cu un potențial ridicat de devianță și delincvență apar ca fiind indispensabile luarea unor măsuri care să ducă la „asanarea și igienizarea morală a acestor zone“ .

Teoria definiției sociale. Una dintre multele alte idei importante ale lui W. I. Thomos, ajungând la rang de teoremă, fiind denumită și Teorema lui Thomos este enunțată astfel: „când (dacă) oamenii consideră o situație ca fiind reală, ea devine reală prin consecințele ei“ . La baza formulării acestei teoreme sociologice stă ideea sociologică, conform căreia condiția și comportamentul uman depind nu de o situație dată, ci de o situație definită, mai precis, de „o situație așa cum este ea definită“. În consecință, orice situație socială este o situație definită și orice comportament depinde, în mod radical, tocmai de această definiție a situației în care este plasat un individ sau un grup. Prin urmare, oamenii nu apar unii altora așa cum sunt, ci cum sunt definiți. Dacă unii indivizi de culoare sau de o anumită etnie sunt etichetați ca rău-făcători neloiali, hoți, trădători, lași, etc, ei vor fi evitați de ceilalți din acest pretext și posibilitățile lor ocupaționale vor fi afectate de „definirea lor socială“.

Tot ca urmare a acestei „definiții sociale“, dacă imigranții vor fi priviți ca niște ființe umane cu grad de inteligență redusă, inadaptabili, incapabili, etc, vor avea de suferit din cauza acestei „etichetări“. Definirea unei situații este însăși sursa ei manifestă . Definiția, odată enunțată, sfârșește prin a fi adevărată.

Acest „mecanism“ care relevă puterea unei definiții sociale a fost denumit de Merton „profeție autocreatoare“ constructivă sau distructivă, acesta încercând să explice grevele, falimentul, delincvența, discriminarea rasială (a negrilor și a japonezilor, eșecul mobilității sociale).

Ideile lui Merton despre „teoriile de rang mediu“ sunt indispensabile sociologiei problemelor sociale. Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situațiilor, afirmă Rondall Collins. Cu alte cuvinte, dacă definirea situației crează sau recrează o situație, înseamnă că stă în puterea omului să înființeze realitatea socială a unui individ sau a unui grup, ori să o desființeze, după cum îi dictează „dorințele“, atitudinile și interesele. Dacă știi și ai capacitatea să manipulezi definirea situației grupurilor sociale, acestea pot fi anihilate sau chiar desființate.

Astăzi, acest mecanism este folosit în lupta politică pentru cucerirea și menținerea puterii de grupurile care controlează mass-media și, îndeosebi, presa, prin intermediul căreia se recurge la etichetări din cele mai diverse, cum ar fi utranaționaliști, antisemiți, corupți, etc., toate acestea constituind, de fapt, „o amenințare de natură să provoace intimidarea adversarului politic“. Acest fenomen poate fi întâlnit și în comiterea unor crime și delicte grave, cum sunt tâlhăriile, unde autorul infracțiunii încearcă și de multe ori reușește să convingă victimele că este înarmat și că orice nesupunere atrage împușcare lor.

Puterea, observă Randall Collins, provine din abilitatea de a controla definirea situațiilor șCollins Randall, 1988, p.265ț.

Dacă definirea situațiilor creează sau recreează situația înseamnă că stă în puterea omului să înființeze realitatea socială a unui individ (sau grup) ori să desființeze după cum îi dictează „dorințele” atitudinile și interesele.

Prin manipularea definirii situației unor grupuri sociale vizate, acestea pot fi anihilate sau chiar desființate. În situațiile politice, definirea situației joacă adesea un rol decisiv.

Un exemplu concludent în acest sens îl constituie scoaterea a peste 8000 de titluri de cărți și de autori din circulație timp de aproape 50 de ani după ce au fost „definiți” ca fiind mistici, fasciști, anticomuniști, naționaliști etc.

Acest mecanism este folosit și în prezent în lupta politică din România de unele grupuri prin intermediul mass-mediei îndeosebi prin intermediul presei care este sub controlul acestora pentru „etichetarea” altor grupuri. Astfel, acestea sunt definite ca fiind naționaliste, național-comuniste etc., urmare acestor „etichetări” ele sunt îndepărtate din lupta politică pentru cucerirea puterii.

Astfel electoratul manipulat își dă votul unor lideri și partidului pe care îl conduce, considerând că aceștia sunt puternici, morali și capabili să le reprezinte interesele.

Teoria etichetantă

Una dintre cele mai importante abordări în înțelegerea devianței este denumită teoria etichetantă. Autorii acestei teorii interpretează devianța nu ca pe un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor ei ca pe un proces de interacțiune între devianți și non-devianți. În opinia lui Edwin Lemert „noi trebuie să descoperim motivul pentru care anumite persoane ajung să fie etichetate drept deviante pentru a putea înțelege însăși natura devianței șLemert Edwin, Human Deviance, Social Problems and social control, Englewood Cliffs, M.Y. Prentice-Hall, 280 pț.

Cele mai multe etichetări provin din partea celor care reprezintă forța legii și a ordinii sau care sunt capabili să impună altora definiții ale moralității convenționale. Aceste etichetări creează categorii de devianță care exprimă astfel structura de putere a societății. În general aceste reguli sunt elaborate de către cei bogați pentru cei săraci, de către bărbați pentru femei, de către cei în vârstă pentru cei tineri, de majoritățile etnice pentru grupurile minoritare.

De exemplu un copil de om bogat fură struguri sau alte fructe de la alt bogat din cartierul în care locuiește. Acesta nu este etichetat drept hoț de către profesori sau de către poliție ci mai mult un act nevinovat al copilăriri, pe când aceeași faptă comisă în zonele sărace de către un copil aparținând unei familii defavorizate va fi considerat un act de delicvență juvenilă.

Tot la fel poate fi etichetat drept infractor acuzat de comiterea de fals intelectual și după caz de luare de mită sau primirea unor foloase necuvenite un mic preparator sau asistent universitar, când aceștia falsifică cataloagele pe când un profesor este mai greu de „crezut” de poliție precum și de ceilalți colegi că ar putea face așa ceva, deoarece acesta este etichetat ca un „om serios intelectual” care nu se pretează el la așa ceva. Chiar și beneficiarii acestor falsuri respectiv studenții cărora li s-au pus note de către cel indicat mai sus fără a avea acest drept dacă sunt cum a fost în exemplul nostru, primari și polițiști, răspunsul celor puși să instrumenteze cazul în speță polițiștii, a fost: „nu se poate domnule, domnul profesor și primarii și polițiștii pe care îi acuzi sunt oameni de onoare, nu se pretează ei la așa ceva”. Deci din capul locului aceștia sunt etichetați nedelicvenți iar așa zisele cercetări se derulează tot în acest sens finalizându-se cu formula celebră „nu se probează cele reclamate de dumneavoastră” (a se vedea adresa nr…. de la Inspectoratul Județean al Poliției Iași din data de……).

Individul etichetat ca fiind delincvent, este considerat ca fiind răufăcător și sunt șanse ca el să fie socotit „în neregulă” de către patroni, manageri, directori etc. După aceasta individul poate reveni la comportamentul deviant, sporind înstrăinarea față de convențiile sociale curente.

Edwin Lemert a numit actul inițial de săvârșire a unei infracțiuni deviantă primară iar atunci când individul ajunge să accepte eticheta și se consideră deviantă aceasta este denumită devianță secundară.

Teoria etichetantă este importantă pentru ca ea pornește de la premisa că nici un act nu este delictual în mod intrinsec. Definițiile date delicvenței sunt stabilite de către cei puternici,, prin formularea legilor și prin interpretarea lor de către poliție, tribunale și instituții de corecție. Pe de altă parte individul odată ajuns în închisori și alte locuri de detenție „învață” să devină deviant de la colegii mai vechi de celulă, pe care îi respectă și adoră ca fiind mari maeștri în comiterea de acte delictuale.

Teoria etichetării a fost supusă și unor critici. Astfel criticii aceștia susțin că există anumite acte care sunt complet interzise practic din toate culturile, cum ar fi crima, violul și tâlhăria. Dar și aceste observații nu pot fi primite întrucât este cunoscut că, chiar în cadrul unei culturi unele fapte nu constituie delicte. De exemplu în România până nu demult, obligarea soțului de către femeie la întreținerea de raporturi sexuale nu a constituit infracțiune de viol, după cum și împușcarea unei persoane aparținând inamicului în timp de război, cu respectarea tuturor regulilor purtării războiului, nu constituie crimă.

Tot astfel, cel care a „trădat în vechiul regim și s-a pus în slujba occidentului a fost catalogat pe bună dreptate un trădător și organele în drept la comanda politică l-au judecat și condamnat la moarte cu confiscarea averii iar după 1989 tot la presiuni de tot felul venite atât din exterior cât și din interior același individ este reabilitat și repus în toate drepturile civile, militare și politice. Este vorba de Mihai Pacepa, mareșalul Antonescu, care după executarea sa, personalitatea sa a fost subiectul unor mari dispute.

Este patriot, nu este patriot, e criminal de război, nu este criminal de război, numele lui a fost atribuit unor străzi și cimitire, au fost montate statui iar ulterior numele lui atribuit a fost retras, statuile ridicate de pe soclu. Prin urmare tot cei mari hotărăsc (etichetează) cine este delincvent și cine nu este.

O critică făcută într-o manieră mai convingătoare o teorie etichetantă este făcută de Anthony Giddens șAnthony Giddens, op.cit.ț arată că „ subliniind procesul activ de etichetare teoreticienii ei neglijează procesul care conduce la acte definite drept deviante. Etichetarea anumitor activități drept deviante nu este complet arbitrară, diferențele de socializare, atitudini și oportunități influențează măsura în care oamenii se implică într-un comportament care are șanse de a fi etichetat drept deviant. De exemplu copiii din medii sărace sunt mai predispuși decât copiii din familii bogate să fure din magazine. Nu atât etichetarea lor îi face să adopte un astfel de comportament deviant, în primul rând cât mediul din care provin.

În al doilea rând, nu este destul de limpede dacă etichetarea are drept efect accentuarea comportamentului deviant.

După o condamnare se accentuează comportamentul delictual? Tendința accentuării acestui comportament este însuși rezultatul etichetării?

Sunt întrebări la care răspunsul nu poate fi dat numai prin prisma teoriei etichetării, ci prin luarea în considerare a tuturor factorilor sociali, economici, politici etc. astfel că fiecare dintre aceste teorii contribuie la înțelegerea unor aspecte ale devianței.

Anomia socială. O societate este „normată“ normală, integrată atunci când are norme precise, riguroase și eficiente. Când însă, numărul acestora este în continuă creștere, devin opuse, contrare, contradictorii și indivizii găsesc tot felul de „portițe“ de a scăpa de constrângerea lor, când astfel de norme nu există, iar unele sunt abrogate, fără ca în locul lor să fie adoptate altele, atunci suntem în prezența unei situații anomică a societății.

Termenul de anomie a fost utilizat de I. M. Guyau cu semnificație de „absența legii fixe“. În literatura de specialitate se face distincție între definirea obiectivă a anomiei (absența regulilor sociale comune) și definirea subiectivă (dezorientarea omului) ca urmare a dezorganizării sau, mai bine zis, a lipsei de organizare a societății .

Conceptul de anomie este creat de E. Durkheim prin care a desemnat o stare obiectivă a mediului social caracterizat printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruște (revoluții, războaie, crize economice etc.), stări care pot conduce la comiterea de acte antisociale.

Societatea este anomică atunci când valorile sunt nedeterminate, răsturnate, când normele sunt ambigue, ori lipsesc, iar reglementările nu sunt coerente. În acest caz, nu se mai știe ce este posibil și ce nu este, ce e drept și ce nu e, care sunt revendicările și speranțele legitime și care nu .

Marginalitate și neintegrare socială. Marginalitatea socială poate fi definită ca acea stare socială care, determinată de anumite condiții ale existenței sociale, obligă o anumită colectivitate sau grup minoritar să trăiască în împrejurări diferite de cele ale societății globale, ceea ce impică, în consecință, un minus de atribuții, responsabilități, posibilități de afirmare și participare la viața decizională .

Privită ca un aspect al raportului dintre individ – grup – societate, marginalitatea definește poziția individului aflat pe „liziera“ dintre două categorii socio-profesionate, grupuri socio-profesionale, caracterizate de valori, norme, reguli opuse, contrare și contradictorii . Aceasta conduce deseori la nașterea unor sentimente de frustrare, de marginalizare ale acelor indivizi, grupuri sau categorii sociale, aflați la „periferia“ celectivităților respective, generând, de multe ori, reacții ostile.

Grupurile și colectivitățile izolate, în care predomină astfel de sentimente, resping, în tot sau în parte, status-ul impus de societate, modelul etico-normativ și cultural al colectivității globale. Mai departe, ele se pot transforma în adevărate „instanțe“ sau „agenți“ de „socializare negativă“, devenind surse potențiale de devianță și delincvență pentru indivizii lor.

Starea de neintegrare se manifestă prin lipsa de adeziune la norme și valorile sociale de bază. Numeroase studii și cercetări scot în evidență faptul că procesul de integrare socială nu este un proces liniar și uniform, ci presupune grade diferite de intensitate de la forme mai mult sau mai puțin conformiste, până la tendințe accentuate de dislocare a acestui conformism sau chiar tendințe distructive pentru sistem: se admite, în mod aproape unanim, că între gradul de integrare socială și devianță, există o relație invers proporțională: cu cât o colectivitate este mai slab integrată, cu atât formele de devianță și de delincvență din cadrul ei sunt mai accentuate. Pornind de la ideea lui Durkheim că sinuciderea „altruistă“ este o consecință a integrării sociale excesive, evidențiază faptul că mecanismele de control prea puternice generează tendințe sporite de devianță și delincvență.

Neintegrarea socială sau, mai bine zis, forma negativă a procesului de intergare socială se datorează, fie unor deficiențe de adaptare, fie unor condiții sociale care favorizează apariția unor comportamente distructive și disfuncționale pentru stabilitatea și buna funcționare a sistemului social.

Evaluarea acestor comportamente se face din interiorul societății de către organismele de control social special instituite. Din acest punct de vedere, integrarea sau neintegrarea socială sunt concepte funcționaliste elaborate din perspectiva unei concepții care consideră că numai conduitele conformiste (integrate) sunt funcționale, în timp ce conduitele neconformiste (neintegrate) sunt disfuncționale pentru ordinea sistemului social, motiv pentru care trebuie sancționate.

Noțiunea de integrare socială este criticată de unii sociologi adepți ai paradigmei conflictului, în viziunea cărora cei ce dețin puterea posedă și mijloace de a decide dacă un comportament este disfuncțional sau nu, motiv pentru care o serie de acte sau valențe pozitive pentru schimbarea socială (greve, revendicări) sunt etichetate ca fiind negative și distructive pentru sistemul social-politic.

Una din teoriile sociologie asupra devianței care a avut o mare audiență este cea pe care a propus-o Merton (1957). Potrivit acestei opinii, devianța este inevitabilă în oricare societate, dar anumite contexte macro-sociale determină o devianță excesivă.

Această teorie are în vedere scopurile de exemplu împlinirea în plan material și mijloacele pentru atingerea acestora cum ar fi studiul și frecventarea unor școli de prestigiu.

Din acest punct de vedere atitudinea conformistă constă, în principal, în urmărirea scopurilor convenționale prin mijloace aprobate social. Așadar indivizii învață scopurile culturale semnificative, achiziționând, totodată, o cunoaștere despre mijloacele indicate de societate în vederea atingerii scopurilor. În cazul în care lipsesc posibilitățile de împlinire a acestor idealuri, indivizii caută alternative care pot conduce la devianță socială.

Încercând să pună în legătură conceptul de anomie a lui Durkheim cu devianța, Merton vede patru tipuri de comportament deviant ce pot apărea în starea de anomie.

Teoriile sociologice ale devianței nu pot fi trecute în revistă fără a ne referi și la conceptul de subcultură devianță. Acest concept a fost propus de Albert Cotien (1955).

Ele are îndoieli asupra faptului că anomia ar constitui o stare reală, concretă care să genereze devianța.

El înlocuiește ideea de dezorganizare cu conceptul de subcultură deviantă, utilizându-l îndeosebi în explicarea delicvenței în rândul tinerilor din clasele defavorizate.

De asemenea, crede că semnificația acordată actelor deviantă variază în funcție de concepțiile pe care membrii unui grup social le au despre infracțiune. Asemenea concepții sunt elaborate în cadrul unor subculturi, pentru a răspunde constrângerilor specifice ce se exercită asupra fiecărui grup.

Conceptul de sub-cultură desemnează faptul că un grup de indivizi împărtășesc un set de valori, pe baza cărora se făuresc normele, se interpretează evenimentele și se comunică, asigurându-se o derulare firească a interacțiunilor șȘtefan Bancu, 2000, p.118ț.

Efectuând un studiu în suburbiile orașului Chicago, în rândul bandelor de tineri, apreciază că, cultura deviantă a acestora prezintă trei trăsături esențiale.

1.este non-utilitară – activitatea delicventă nu urmărește un scop instrumental.

2.este rău intenționată – infracțiunile sunt adesea comise pentru a sfida sau pentru a cauza suferință în mod gratuit.

3.este negativă – conduitele ascultă de un principiu de opoziție sistematică față de normele în vigoare.

Cultura delicventă

4.METODE ȘI TEHNICI SOCIOLOGICE DE CERCETAREA A DEVIANȚEI SOCIALE.

Metodele cele mai utilizate în procesul de colectare organizată a datelor relative la criminalitate, delicvență și victime, pe baza cărora se formulează o serie de concluzii și propuneri:

– observația;

– experimentul;

– ancheta sociologică;

– studiul documentelor.

Observația

Este o modalitate se examinare a acțiunilor indivizilor sau ale grupurilor prin urmărirea lor atentă fără nici o intervenție din partea observatorilor, adică fără a încerca să le influențeze comportamentul sau a fi chestionați.

Pot face obiectul observației:

– comportamentul deviant au delincvent al individului sau grupului;

– acțiunile sau inacțiunile prin care acestea se manifestă;

– reacțiile membrilor societății la faptele antisociale.

Această metodă este recomandată pentru studierea unor comunități de infractori mai restrânse, a unor activități determinate, astfel ca actele comportamente ale eșantionului ales să fie mai ușor e perceput.

Subiecții pot fi studiți atât în libertate, cât și în penitenciar.

Observația poate fi indirectă și directă participativă.

În cazul observației indirecte, cercetătorul române în afara a ceea ce el observă, uneori, subiecții nu știu sau chiar nu pot să cunoască că sunt studiați. Astfel, se pot studia unele documente, comportamentul unui grup, însă numai în public, cu mențiunea că, în acest din urmă caz, întâlnirile secrete ale grupului nu sunt accesibile observatorului indirect.

Observația directă sau participativă este principala metodă de investigație pe care cercetătorii sunt participanți activi în grupurile sau situațiile pe care le studiază.

Această metodă oferă informații cu valoare de fapte care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat susceptibil de analize colective specifice științelor sociologice .

Ea îmbracă și un aspect negativ în sensul că cercetătorii participanți pot deveni mai mult „participanți“ decât observatori, ceea ce face ca observația lor să iasă din limitele neutralității.

Dacă ei dezvăluie scopul pentru care se găsesc în mijlocul unui grup, ar putea influența comportmentul acestuia, iar pe de altă parte dacă se ascunde adevărul intim în prezența unei forme de cercetare prin înșelăciune ceea ce contravine eticii profesionale.

Cu toate acestea, acest tip de observație rămâne cea mai eficiență. Este mai ușor a minți un anchetator decât a disimula ceea ce ești față de un observator – arată Madeleine Grawitz, în lucrarea sa, „Methodes de sciences socials” .

Experimentul

Experimentul constă în anumite modalități și procedee de culegere a unor date având drept scop stabilirea existenței sau inexistenței relației cauză – efect între variabilele reținute.

În acest sens, observatorul intervine, după caz, în desfășurarea fenomenului sau procesului cercetat prin:

– schimbarea condițiilor;

– introducerea din afară a unor variabile sau factori noi;

– crearea unor condiții artificiale de desfășurare.

Experimentul poate fi executat în laborator sau pe teren.

Laboratorul îi permite cercetătorului să adapteze situațiile la planurile de cercetare și să aibă un control riguros al condițiilor. Cu toate acestea, locul sociologiei este mai potrivit să fie în teren unde poate studia indivizii, grupurile în împrejurări relativ obișnuite. Rezultatele cercetării se presupun a fi pretate și altor indivizi sau grupuri în astfel de situații. Experimentul poate fi repetat ori de câte ori se consideră că este oportun.

În realizarea unui experiment pot fi parcurse mai multe etape. De exemplu, realizarea unui experiment a cărui obiect este studierea criminalității și a elementelor sale componente (delicventul și victima) are loc în șapte etape :

a) stabilirea ipotezelor;

b) crearea condițiilor de observație;

c) stabilirea și supravegherea grupului de control;

d) introducerea factorilor externi;

e) stabilirea consecințelor acestora;

f) controlul și dirijarea variantelor urmărite;

g) elaborarea pe baza ipotezelor a concluziilor teoretice și a acțiunilor practice.

Efectuarea experimentului nu trebuie să aducă atingere persoanei și la comuterea de noi delicte cercetătorul se va limita numai la studierea celor comportamente care au fost determinate de anumiți factori sociali ai delicvenței și va estima posibilitățile de evoluție a fenomenului. Totodată, se vor studia și factorii cauzali. Ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii.

Metoda tipologică

Metoda tipologică este una din cele mai vechi timpuri, având la bază noțiunea de tip. Aceasta reprezintă o combinație de trăsături caracteristice pentru fenomenul studiat.

Max Weber diferențiază tipul atât de ipoteza cât și la descrierea concretă. Astfel, tipul corespunde unei realități concrete, spre deosebire de descrierea concretă, nu reține decât anumite aspecte ale fenomenului.

Grupa de tipuri între care se raportează diferite trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie tipologia.

Tipologia poate fi:

– specifică;

– de împrumut;

– constituțională;

– psihologică;

– sociologică.

Primele tipologii specifice au fost create de Cezare Lombroso și Enrico Ferri. Inițial, Lombroso a încercat să scoată în evidență existența unui tip unic de delicvent înnăscut prin reținerea unor anumitor trăsături socotite stigmate ale crimei, iar ulterior a realizat o tipologie diferențiată a delicvenților (pasional, bolnav mintal, epileptic).

O altă tipologie specifică este realizată de cercetătorul austriac Seeling care rețin următoarele tipuri de delicvenți:

– delicvenți profesioniști care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit provenind din comiterea faptelor anti-sociale;

– delicvenți contra proprietății;

– delicvenți agresivi;

– delicvenți cărora le lipsește controlul sexual;

– delicvenți cărora înre-o situație de criză nu găsesc decât o soluție „criminală“;

– delicvenți caracterizați prin lipsa de disciplină socială;

– delicvenți dezechilibrați psihic;

– delicvenți care acționează în baza unor reacții primitive.

De-a lungul timpului, această metodă a servit la descrierea „tipului criminal“ în contrast cu cel „non-criminal“ a unor tipuri particulare de delicvență și la stabilirea unor tipologii criminologene a actului anti-social.

Metoda comparativă

Metoda comparativă este folosită în toate procesele de cercetare criminologică de la descrierea și explicarea fenomenului, până la prognozarea acestuia. Se utilizează, în paralel, sau asociată cu alte metode la toate nivelurile de interpretare – fenomen, faptă antisocială (delict, crimă), făptuitor – în ambele feluri de cercetări (cantitativă și calitativă).

Prin vocație și utilizare , această metodă are cel mai larg câmp de aplicare în științele sociale . Referindu-se la metoda comparativă, E. Durkeim arăta: „nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relație logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezentate sau absente simultal și de a cerceta dacă variațiile pe care le reprezintă în aceste combinații, diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de celălat“ .

Procedeele comparației sunt:

– procedeul concordanței;

– procedeul diferențelor;

– procedeul variațiilor concomitente;

Procedeul concordanței are în vedere faptul că atunci când un fenomen a fost precedat de acțiunea altor fenomene care nu au nici o legătură între ele va trebui să analizăm dacă între acestea există un element comun; existența acestuia fiind cauza producerii fenomenului.

Procedeul diferențelor presupune că dacă producerea unui fenomen are loc datorită unor condiții cumulative, iar în cazul în care una dintre aceste condiții lipsește, acesta ar constitui cauza fenomenului.

Procedeul variațiilor concomitente – în măsura în care mai multe fenomene sunt premergătoare altuia și unul din acestea variază în același fel cu fenomenul ulterior, acesta va fi cauza.

În procesul de investigare rezultatele obținute prin metoda comparativă trebuie aprofundate și verificate prin intermediul altor metode.

Metode de predicție

Cercetarea de tip previzional vizează următoarele probleme :

– raporturile dintre legitățile statistice și pronosticul fenomenului antisocial, infracțional;

– opțiunea cu privire la factorii de predicție de natură individuală;

-activitatea de planificare în domeniul prevenirii și combaterea fenomenului antisocial.

Prin metodele de predicție se au în vedere următoarele obiective:

– elaborarea unei previziuni prin evoluția fenomenului anti-social pe o perioadă de timp (de obicei, cinci ani);

– estimarea probabilităților de delicvență.

Din acest punct de vedere, cercetările pot fi grupate astfel: prima care are ca obiect evaluarea probabilității de delicvență și previziunea unor indicii de delicvență viitoare încă de la vârsta timpurie; a doua categorie vizează estimarea probabilității recidivei și prevederea viitorului comportament al celor care au comis deja unele fapte antisociale.

Predicțiile asupra grupului și asupra individului au la bază același principiu și anume izolarea unuia anumit număr de factori care fac posibilă apariția conduitei delicvente.

O interesantă schemă de pronostic ne este oferită de școala germană. Cercetarea parcurge două faze: în prima fază se aleg 15 factori diferiți care vor fi urmăriți de câte ori sunt prezenți în cazurile de recidivă ale grupului studiat; în cea de-a doua fază se calculează în raport cu fiecare membru al grupului studiat câți factori (din cei 15) sunt întâlniți și care este proporția de recidiviști (reveniți).

Ancheta

În cadrul anchetei, subiecții sunt rugați să răspundă la o serie de întrebări despre caracteristicile, atitudinile, valorile, comportamentul sau percepțiile unei situații sau ale unor evenimente . De exemplu, care este atitudinea în legătură cu înăsprirea unei pedepse, dezincriminarea unei fapte penale, cum este percepută corupția etc.

Ancheta sociologică utilizează, cu precădere, chestionarul și interviul pentru culegerea informațiilor.

Chestionarul constă în formularea unor întrebări pe o anumită problematică la care subiecții sunt obligați să răspundă. Cele mai frecvent utilizate forme de întrebări sunt:

a) întrebările închise, cu răspunsurile alternative (dihotomice) unde se utilizează răspunsurile de tip „da“/„nu“, de tip „da“/„nu“/„nu știu“, sau de tip scală „foarte puțin“…„foarte mult“.

Varianta de răspuns „nu știu“ sau „fără opinie“ trebuie neapărat introdusă în evantaiul întrebărilor.

b) întrebările dechise, adică cele care nu prevăd diferinte variante posibile de răspuns, individul fiind liber să se pronunțe așa cum dorește el.

c) Întrebări cu răspunsuri prelucrate multiplu, unde subiecții trebuie să găsească răspunsul dorit în evantaiul variantelor oferite de chestionar.

Chestionarul poate fi aplicat pe stradă, la domiciliu și prin telefon (anchetă prin telefon).

Pentru consemnarea răspunsurilor se pot utiliza formulare scrise, unde subiectul bifează, încercuiește sau completează răpunsurile pe care le consideră corecte, și calculatoarele.

Alcătuirea unui chestionar ridică unele probleme privind forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor și ordinea de prezentare a acestuia. Chestionarul trebuie să aibă o formă atrăgătoare, eficientă și să fie ușor de mânuit, iar indicațiile privind completarea acestuia să fie enunțate cât mai clar și politicos. Dimensiunile chestionarului trebuie concepute în raport de tematica abordată, cu specificul eșantionului investigat, astfel încât să se evite supradimensionare și subdimensionarea acestuia.

Întrebările formulate trebuie să exprime cât mai exact obiectivele investigației. Acestea nu trebuie să fie sugestive. Între alternativele de răspuns, varianta corectă de răspuns nu trebuie să se regăsească nici în prima și nici în ultima.

În privința întrebărilor care privesc viața personală a persoanei interogate, evenimente sau împrejurări care o afectează direct etc., întrebarea principală se recomandă să fie disimulată printre alte întrebări colaterale. Limbajul folosit trebuie să fie cât mai simplu, corect gramatical și precis, cu evitarea neologismenlor, arhaismelor, jargonului, cuvintelor tehnice de strictă specialitate, expresiilor imprecise etc.

Întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune ceea ce înseamnă că orice schimbare a ordinii unei sau unora dintre acestea antrenează modificarea ansamblului.

În structura chestionarului întrebările se succed astfel :

– întrebările introductive sau de contact care pregătesc subiectul să ia contact cu problema investigată;

– întrebările de trecere care pregătesc „calea“ spre problemele ce urmează a fi discutate în continuare;

– întrebările „filtru“ ce operează o selecție printre subiecți, oprind trecerea unor categorii de subiecți la întrebările următoare;

– întrebările bifurcate, care se spre deosebire de cele de „filtru“, separă răspunsurile pozitive de cele negative și permit trecerea tuturor subiecților la întrebările următoare;

– întrebările de identificare, care servesc la separarea și analizarea răspunsurilor în funcție de datele de ordin personal;

– întrebările de control, care au rolul de a verifica dacă a înțeles exact sensul întrebărilor dacă se contrazice în răspunsurile date etc.;

Se recomandă ca unele întrebări care pot influența răspunsul să fie dispersate spre partea finală a chestionarului.

Interviul

Interviul este o metodă de investigare care constă în întrebări puse subiecților intervievați în scopul culegerii unor date și informații, în funcție de obiectul anchetei. Interviul presupune un dialog direct între intervenient și cel care interveviază.

În cercetarea unor fapte și acte antisociale se utilizează mai multe inteviuri între care menționăm: interogatorul, confesiunea și convorbirea terapeutică.

Interogatoriul este dialogul ce se poartă în timpul anchetei judiciare între anchetator și învinuit sau inculpat, după caz. Dialogul necesită, în primul rând, crearea unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihilogic cu învinuitul sau inculpatul, de natură să conducă la obținerea unei declarații sincere și complete. Ascultarea propriu-zisă comportă mai multe etape succesive: verificarea identității învinutului sau inculpatului; relatarea liberă; luarea unei declarații scrisă personal, privind învinuirea care i se aduce; formularea de întrebări cu caracter de verificare, clarificare și, eventual, de completare sau ajutorare; și consemnarea declarațiilor acestora de către organele judiciare.

Confesiunea este folosită în cadrul dialogurilor de auto-confesiune sau de victimizare în scopul stabilirii cifrei negre a criminalității reale.

Convorbirea terapeutică este o metodă folosită de medici, psihiatri, în cadrul unor tratamete prin psihanaliza individuală în vederea resocializării delicventului.

Interviurile și chestionarele pot fi realizate și prin telefon, caz în care ancheta nu poate dura decât câteva minute, excepție făcând contactarea prealabilă a subiectului în vederea propunerii unei discuții ulterioare cu o durată mai lungă.

În ce privește durata unui chestionar aplicat pe stradă, aceasta nu poate depăși mai mult de cinci – zece minute, iar la domiciliu poate dura 30 de minute, cu recomandarea ca să nu se depășească 45 de minute, excepție făcând circumstanțele speciale când subiecții sunt stimulați să coopereze prin oferirea diferitelor recompense.

Interviurile sunt de mai multe feluri:

a) funcție de gradul de formulare al interviului:

– interviul formal;

– interviul neformal sau flexibil;

– interviul conversație sau cauzal;

– interviul ghidat sau concentric.

Interviul formal se particularizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea și formularea lor sunt prestabilite.

În cadrul acestui interviu, relația între intervevievat și interveviator este destul de limitată, acesta din urmă neavând posibilitatea de a schimba formularea sau succesiunea întrebărilor.

În cadrul interviului neformal sau flexibil, interveviatorul are un grad mare de libertate, aceasta fiind aproape totală în cazul interviului nedirecționat. Nu există întrebări prestabilite, persoana intervevievată este lăsată să vorbească în legătură cu tema precizată. Interveviatorul intevine numai atunci când consideră intervievatul are nevoie să fie susținut în relatarea sa sau când acesta solicită să clarifice anumite chestiuni. Sarcina intervievatorului este de a crea o atmosferă propice, astfel ca intervevievatul să răspundă în cunoștință de cauză la toate întrebările puse. Interviul conversație sau cauzal se desfășoară ca un dialog, un schimb de păreri între interveviator și interveviat pe o anumită temă care urmează să fie clarificată de către acesta din urmă. În cadrul acestui interviul operatorul trebuie să aibă un rol activ.

Interviul ghidat sau concentrat se aseamănă cu interviul formal, dar nu are rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt polarizate în jurul unei teme propuse și sunt sistematizate de către interveviator într-un ghid de inteviu sau într-o listă de control.

Interviul se realizează pe baza punctelor esențiale cuprinse în ghid, la alcătuirea căruia trebuie să se adopte o abordare gradată a temei examinate.

În practică, de la caz la caz, se folosesc procedee combinate unde se recurge atât la elemente formale, cât și la cele mai puțin formale.

b) În funcție de modalitatea în care sunt culese și interpretate datele, în literatura de specialitate se face deosebirea între interviul direct și cel indirect . Interviul direct are la bază modalitatea directă de punerea întrebărilor și de interăretarea rezultatelor; răspunsul fiind considerat că reflectă exact ceea ce intervevievatul a înțeles și a vrut să exprime.

În cadrul interviului indirect se utilizează o cale ocolită de culegere a datelor, prin întrebările formulate urmărindu-se să se obțină unele informații pe cale indirectă de la cel intervevievat.

c) În funcție de natura raportului ce se stabilește între interveviator și între intervevievat, interviul este de trei feluri: interviul sensibil, interviul neutru și interviul sever.

În cadrul interviului sensibil, subiectul este înțeles și încurajat de către interveviator care are o atitudine de simpatie față de el, dar nu și față de ideile pe care le susține.

În cursul interviului neutru, interveviatorul manifestă indiferență față de subiectul inteviului, adoptând o poziție de neutralitate.

Interviul sever se aseamănă mai mult cu interogatoriul, nefiind recomandat în cercetarea delicventului.

Indiferent de tipul de interviu practicat, realizarea lui nu este o sarcină ușoară. A determina un intervevievat, respectiv, un delicvent să-și dezvăluie părerile, sentimentele și cunoștințele cu privire la obiectivul inteviului, cere nu numai inteligență și onestitate ci și tact, caracter, extrovertit și sensibilitate din partea interveviatorului.

La realizarea interviului concură o serie de factori de natură internă sau externă, obiectivă sau subiectivă, care influențează pozitiv sau negativ acest proces.

Pe prim plan, se situează relația de comunicare în cadrul căreia o atenție deosebită trebuie să o acordăm prizei de contact (solicitarea interviului). Acest moment este destul de delicat, în sensul că inteveviatorul trebuie să realizeze o atmosferă de încredere deplină, astfel ca intervevievatul, atunci când acesta este delicvent să-și dezvăluie sentimentele, părerile și cunoștințele cu privire la obiectul inteviului.

Nu este o sarcină tocmai ușoară să convingi un astfel de delicvent că tot ceea ce spune el este confidențial, este destinat, în exclusivitate, cercetării științifice și nu va avea de suferit.

Odată câștigată încrederea intervevievatului, vor trebui utilizați cât mai eficient acei factori care-l pot determina să fie cât mai sincer în răspunsurile date. Totodată, interlocutorul trebuie să fie convins că aceste răspunsuri nu vor influența în nici un fel situația sa legală.

În cadrul cercetării, răspunsurile vor trebui comparate și cu alte date provenite din diferite surse, precum și verificarea coerenței sau, după caz, reintervevievarea subiecților în cauză.

Analiza secundară (studiul documentelor)

Cunoscută și sub denumirea de metodă documentară, analiza secundară reprezintă o observație indirectă ce constă în consultarea și analizarea unor documente și date oficiale sau particulare, menită să suplineze lipsa acelor informații care nu pot fi obținute prin celelalte metode sociologice.

Analiza secundară a documentelor se realizează printr-o serie de procedee clasice: analizele literară, istorică, lingvistică etc., precum și prin tehnici specifice cum sunt – analiza conținutului documentelor și analiza statistică a faptelor anti-sociale.

Analiza de conținut constă în înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin anumite procedee care transformă materialul brut într-un material susceptibil de a fi examinat științific.

Documentarea se realizează în patru etape:

– alegerea categoriilor specifie;

– determinarea unităților de analiză;

– cuantificarea rezultatelor;

– verificarea analizei de conținut.

Alegerea categoriei este cea mai importantă etapă, analiza de conținut valorând cât „valorează categoriile acestora“ .

Aplicarea frecventă a acestei tehnici în diferite domenii de cercetare a făcut posibilă selectarea unor categorii cu sferă mai largă de utilizare, unele din acestea au o frecvență mult mai ridicată :

– domeniul sau materia supusă examinării apelează la categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor principale, jurnalelor, revistelor, emisiunilor radio, etc.

– direcția comunicației corespunde categoriilor utilizate, îndeosebi, în anchetele de opinii — favorabil, defavorabil, indiferent;

– valorile sau standardele sunt exprimate, în general, prin statutul social, statulul economic, familial, etc.;

– în raport de actorii sociali, se apelează adesea la categoriile de vârstă, sex, profesie, nivel de instrucție, etc.;

La baza analizei de conținut se află acțiunea de dezmembrare a întregului în părțile sau unităților sale constituive, unele aspecte sau laturi a fenomenului cercetat putând fi deținute ca unități de înregistrare.

B. Berelson scoate în evidență cinci unități: cuvintele, temele, caracterele, itemul, spațiul — timpul măsurat.

Cuantificarea rezultatului presupune utilizarea diferitelor procedee începând de la simpla numărare la procedeul calculării frecvenței până la tehnici complexe (coeficientul de asociație, indicele de interes uman, analiza asociată).

Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la structura și evoluția fenomenului și a populației delicvente, fără a putea surprinde și la latura calitativă a acestui fenomen.

Referindu-se la statistică, Petre Andrei arăta: „statistica suferă de un defect capital deoarece ea nu înfățișează decât partea exterioră, obiectivă și materială a fenomenului și, nicidecum, spiritul lor ca și necesitatea teleologică care le determină. Aceasta nu arată interiorul psihic al acțiunii sociale“.

CAPITOLUL II

ANALIZA DIMENSIUNILOR SOCIALE ALE DEVIANȚEI

1. Factorii devianței sociale

Prevenirea și combaterea fenomenelor antisociale este de neconceput fără o analiză atentă a cauzalității acestora. Viziunea sistemică asupra fenomenului antisocial presupune utilizarea conceptului de sistem, structură și funcții, precum și a noțiunii de cauză, condiție, care stau la baza relațiilor dinamice sub și intersistemice .

Sistemul reprezintă un ansamblu superior de elemente (subsisteme) integrate structural și dinamic, ansamblu care are ca sarcină realizarea unor anumite valori (efecte) în condițiile unui mediu variabil și, deci, posibil perturbant .

În cadrul sistemului social starea și dinamica fenomenelor sunt marcate atât de existență, de necesitate, cât și de întâmplare.

Necesitatea constituie o modalitate de existență sau de manifestare a unor stări, proprietăți, raporturi sau tendințe ale sistemelor care decurge din natura acestora, ceea ce, în condiții constante, le determină orientarea inevitabilă într-o anumită direcție.

Întâmplarea ca modalitate de existență sau manifestare a unor stări, necesiăți, raporturi sau tendințe ale sistemelor decurge din factori exteriori sau periferici ceea ce le imprimă variabilitate sau inconsistență. Întâmplarea nu are modalități de desfășurare obligatorie, inevitabilă, putând să aibă sau nu loc, să apară mai devreme sau mai târziu să se manifeste într-o formă sau alta.

În cadrul cercetării științifice se elimină acele fenomene care au legături prea îndepărtate și nesigure cu efectul, rămânând numai acelea în lipsa cărora efectul nu s-ar fi produs. Aceste fenomene sunt cauza, condițiile necesare și suficiente și condițiile necesare. Condițiile necesare și suficiente oferă posibilitatea concretă de producere a efectului, întâmplarea jucând un rol redus. În cazul condițiilor necesare, întâmplarea are un rol important, dar efectul nu este obligatoriu să se producă.

În acest ansamblu conceptual, omul este privit nu numai ca o parte componentă a sistemului social, de care este legat printr-o mulțime de relații, ci și ca sistem individual cu dimensiuni biologice și sociale. Acțiunile ființei umane, fie licite sau ilicite, sunt tocmai rezultatul dintre infrastructura sa bio-psihologică și condiționările din care face parte. Faptele sociale sunt rezultatul acțiunii conjugate a unor factori sociali sau factori criminogeni. Dintre factorii menționați în literatura de specialitate se numără: factorii economici, socio-culturali, demografici, etc.

Factorii economici. Este cunoscut faptul că baza economică determină structura socială, politică, culturală și instituțională. Factorii economici sunt strâns legați de producerea mijloacelor de trai cât și de mediul financiar. Ei determină anumite comportamente umane, inclusiv, comportamentul antisocial. Studiile efectuate în diferite țări dezvoltate, cât și cele cu o economie în curs de dezvoltare au evidențiat faptul că există relații directe între delincvență și economia acestora. Dintre factorii economici specifici se numără crizele economice, șomajul și nivelul de trai.

Evenimentele din decembrie 1989 au dus nu numai la răsturnarea regimului totalitar, dar și la înlăturarea relațiilor economice a unor economii centralizatre și întemeierea unor noi relații de tranziție către economia de piață.

Criza economică din economia românească, care era marcantă, după 1989, s-a accentuat. Astfel, produsul intern brut a înregistrat o scădere an de an, ajungând ca acesta să reprezinte mai puțin de trei pătrimi în 1993 comparativ cu 1989. Potrivit unor statistici oficiale, PIB-ul a înregistrat, începând cu 1993, o ușoară creștere. Aceasta a dus la reducerea capacității de producere și a productivității, blocaj financiar, inflație galopantă, șomaj, etc. Toate acestea, asociate cu lipsa unei protecții sociale au condus la sărăcie și, implicit, la comiterea unor fapte antisociale, îndeosebi împotriva patrimoniului. Nu întâmplător s-au înmulțit jafurile, furturile din magazine, actele de cerșetorie, prostituția și jocurile de noroc.

Lipsa locurilor de muncă și sărăcia au făcut ca mulți să părăsească țara în cautare de lucru, iar unii dintre ei au ajuns să comită fapte antisociale în străinătate.

Șomajul este strâns legat de criza economică. Prin reducerea, restructurarea și reorganizarea întreprinderilor milioane de oameni și-au perdut locurile de muncă.

După 1989, ocuparea forței de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate, ridicând astfel numeroase probleme politice și sociale, îndeosebi din perspectiva unei protecții sociale în caz de șomaj. Astfel, după o ușoară creștere a numărului de salariați, în 1990 față de 1989 (cu circa 150. 000 de persoane) a urmat o scădere accentuată a acetuia începând cu 1991. În 1994, numărul mediu al salariaților, comparativ cu 1990, era mai mic cu aprope 1,7 milioane persoane, rata șomajului ajungând, în mai puțin de patru ani, la 10,9 %. Șomajul afectează, în primul rând, tineretul, aproape 60 % din numărul total al șomerilor, la sfârșitul anului 1994 erau sub 30 de ani. Acest fenomen s-a accentaut și în rândul femeilor, astfel că tot la această dată, din numărul celor care beneficiau de ajutor de șomaj și alocații de sprijin, 56 % erau femei, iar 60 % erau în cautarea unui loc de muncă.

Mulți dintre cei disponibilizați nu au avut resurse financiare, în dese cazuri ei fiind și unicii care asigurau strictul necesar al familiei. În astfel de condiții, cel disponibilizat trebuia să găsească o rezolvare favorabilă, respectiv, să se întoarcă în mediul rural, dacă are pământ, să încerce să găsească un nou loc de muncă în țară sau în străinătate iar, în cele din urmă, negăsind astfel de soluții, să recurgă la suicid, consum de droguri, furturi, înșelăciuni, tâlhării, etc.

Factorii demografici. Unul din factorii demografici care-l supune atenției este cel al mobilității sociale, care presupune mișcare populației în plan geografic, profesional ori social. Mișcare geografică a fost determinată de urbanizare și de industrializarea fără rațiuni economice ale vechiului regim. Acestea au determinat deplasarea unei părți a populației de la sate la oraș, provocând schimbări calitative în relațiile interumane în structurarea și restructurarea grupurilor sociale.

Populația în orașe este împărțită în zone (cartiere) în funcție de posibilitățile financiare de care dispun locuitorii. Astfel, în cartiere mărginașe unde locuiesc persoane defavorizate s-au creat adevărate „insule de delincvență“ unde controlul social este greu de realizat.

După 1989, așa cum am mai arătat, o parte din cei disponibilizați s-au reîntors în mediul rural, „ducând“ cu ei diferite comportamente dobândite în timpul cât au trăit în mediul urban. Această mobilitate de la sat la oraș, și invers, a determinat mutații în modul de gândire și comportament a unor indivizi, numai așa explicându-se faptul de ce pe lângă furturile de recoltă și anumale tradiționale s-au înmulțit violurile, incesturile, delictele sexuale în mediul rural, care, evident, se comiteau și în trecut, dar cu intensitate destul de redusă.

Un factor demografic este sexul. Din acest punct de vedere, delincvența feminină se deosebește de cea masculină prin volum și structură. În privința volumului criminalității sunt două opinii: o primă opinie, potrivit căreia delincvența feminină este egală cu cea masculină, și o a doua, la care ne raliem și noi, potrivit căreia există o diferență reală între ele, cea feminină ajungând să fie de 7 – 10 ori mai mică.

Din punct de vedere a structurii, constatăm o anumită particularitate, în sensul că femeile comit mai frecvent delicte, cum ar fi: mărturia muncinoasă, pruncuciderea, prostituția și abandonul copiilor, în timp de faptele comise prin violență rămân, totuși, „specialitatea“ bărbaților. Totodată, se constată creșterea tendinței de masculinizare în rândul femeilor, aceasta manifestându-se în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate, etc. Toate acestea au dus la schimbări în structura categoriilor de crime și delicte comise de femei. Astfel, a crescut numărul femeilor care conduc autovehicolele sub influența băuturilor alcoolice sau în stare de ebrietate, a celor care comit infracțiuni de evaziune fiscală, de fals, precum și a celor care participă la acte de violență.

Nevalorizarea în plan social a unor astfel de tendințe poate favoriza apariția unor acte deviante, inclusiv, a celor grave, antisociale. Plecând de la aceste considerente, în cadrul unei cercetări s-a formulat o ipoteză de lucru a cărui obiectiv a fost stabilirea unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinizare . Pentru a verifica această ipoteză s-a aplicat unui lot de deținute, 79 % adulte și 21 % minore, un chestionar extras și adaptat din testul de personalitate Minnesota, în vederea surprinderii tendințelor spre masculinizare a acestora. În ceea ce privește tendințele, deci abaterile de la normal, au fost diferențiate deținutele cu tendințe ușoare de cele cu tendințe accentuate spre masculinitate. De asemenea, pe ansamblul lotului s-a urmărit să se evidențieze ce legături există între tendințele de masculinizare, așa cum au fost analizate în limitele testului Minnesota, și alți indicatori cum ar fi: infracțiunea comisă, profesia, situația școlară, starea civilă. În urma prelucrării datelor obținute, s-a constatat că, pe ansamblul lotului, la toți indicatorii urmăriți, există o mare abatere de la etalon, în sensul că numărul celor cu tendințe spre masculinitate (ușoare și accentuate) depășește net procentul celor ce rămân în limitele normalului. Astfel, din totalul deținutelor adulte, 61,7 % manifestă tendințe accentuate, iar 23,4 % tendințe ușoare, ceea ce înseamnă că în total 85,1 % manifestă tendințe spre masculinizare. În ceea ce privește lotul de minore, acest procent este de 63,2 %. După cum se observă procentul la minore este mai mic, dar sunt șanse să crească, având în vedere că ele se află în plin proces de formare, organizare și structurare a personalității.

Aceste tendințe nu duc automat la o conduită deviantă, dar trebuie cunoscute din timp pentru a se lua măsuri de ordin social-educativ.

Cu toate acestea, infracțiunile de violență rămân, totuși, o „specialitate a casei“ a bărbaților.

În ceea ce privește vârsta, aceasta are relevanță criminogenă, atât în structură cât și în volumul delincvenței, fiecărei vârste corespunzâmdu-i alte componente și valori.

Într-o cercetare cuprinzând 2738 de deținuți recidiviști (reveniți) s-a scos în evidență următoarea situație statistică:

vârsta la care au suferit primele condamnări, până la 19 ani, 15,44 %;

între 18 și 25 de ani, 50,96 %;

între 26 și 40 de ani, 27,41 %;

între 41 și 60 de, 5,42 %;

peste 60 de ani, 0,77 %.

Sintetizând datele din cercetare, rezultă că deținuții recidiviști, în proporție de 57, 67 %, sunt oameni tineri, având până la 30 de ani.

Factorii socio-culturali. Între aceștia se regăsesc familia, nivelul de instruire școlară, religia, starea civilă, preofesia, toxicomania, mass-media, revoluțiile, războaiele, etc.

Familia este grupul social primar în care începe procesul de socializare al individului. În cadrul societății deține un loc important și se deosebește de celelalte grupuri prin rolul său de socializare. Se constată că sunt familii care practică un stil educațional lacunar, lipsit de valențe morale, adoptă o atitudine permisivă și tolerantă față de comportamentele deviante ale tinerilor. Aceste familii determină o subsocializare morală a copiilor care devin, de cele mai multe ori, delincvenți. Familia din care provine delincventul se caracterizează printr-o slabă coeziune morală, printr-un climat dezorganizat, în care persistă certurile și stările conflictuale între soți, precum și între părinți și copii, influențând în mod nefast persoanalitatea acestor din urmă.

Cercetările socialogice scot în evidență faptul că în cele mai frecvente cazuri de delincvență juvenilă sunt autori proveniți din familii dezorganizate, infractoare, în care părinții duc o viață parazitară, consumă excesiv băuturi alcoolice pe fondul cărora au loc adesea certuri și stări conflictuale.

Nivelul de instruire școlară influențează doar într-o anumită măsură delincvența socială. Dacă pe plan cantitativ nu sunt consecințe vizibile în planul delincvențil, pe plan calitativ nivelul de instruire școlară se reflectă prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive .

O statistică privind deținuții reveniți (recidiviști) după nivelul școlarizării arată astfel:

neșcolarizați – 1,81 %;

1 – 4 – clase – 21,23 %;

5 – 8 – clase – 62,86 %;

liceul incomplet – 5, 33 %;

liceul absolvit – 5, 39 %;

învățământ superior incomplet – 0,56 %;

învățământ superior absolvit – 2,82 %.

Din aceste date, rezultă că recidivistul are un nivel de cultură general incomplet, peste 85 % nedepășind nivelul de 8 clase, din care 26,82 % neterminând cursul primar.

Religia. În ansamblul său, religia joacă un rol deosebit în prevenirea și combaterea criminialității. Prin esența ei nu poate fi un factor criminogen. Cu toate acestea, în mod cu totul izolat, s-au semnalat unele cazuri în care membrii unor secte religioase, în numele cultului de care aparțin, s-au dedat la comiterea unor infracțiuni cu substrat religios, cum ar fi distrugeri de lăcașe de cult, profanări, etc. Așadar, unele forme de devianță pot fi puse pe seama sectarismului religios.

Un caz aparte îl îmbracă sinuciderile, respectiv, acele acte de suicid, comise chiar de grupuri de indivizi, „înregimentați“ în anumite secte sau cazurile frecvente de atentate sinucigașe, respectiv, actele de terorism comise de atentatori sinucigași, de o anumită religie.

De asemenea, constatăm, în ultimul timp, „agesivitatea“ cu care unele secte religioase încearcă și, din păcate, reușesc să racoleze, prin mijloace imorale și ilicite anumite persoane creștine.

Acest fenomen denumit descreștinizare vizează faptul că minoritatea cu nevoi intense nu se mai adresează numai creștinismului, ci și altor oficiene ale absolutului. Fenomenul este întâlnit, înseosebi, în mediul urban, dar și în mediul rural, unde au fost ademeniți unii „rătăciți“ prin diferite ajutoare materiale și financiare și alte metode specifice folosite de aceste secte.

Starea civilă. În funcție de situația familială studiul la care ne-a referit a scos în evidență următoarea statistică de infractori recidiviști:

necăsătoriți 28,93 %;

căsătoriți, fără copii – 4,94 %;

căsătoriți, cu copii – 32,36 %;

concubinaj, cu copii – 15,10 %;

concubinaj, fără copii – 5, 56 %;

divorțați – 13,3 %.

Din acest studiu, rezultă că în fruntea „clasamentului“ se află cei căsătoriți cu copii, urmați la o distanță mică de cei necăsătoriți.

Discriminarea. Considerată ca fiind un important factor criminogen, discriminarea constă în refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. În general, aceasta este rezultatul prejudecăților grupurilor societății, fiind în același timp, baza împărțirii acesteia în grupuri antagoniste .

S-au constatat unele comportamente violente pe criteriul discriminării etnice în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în localitățile cu populație majoritar maghiare, în care victime au fost românii funcționari ai administrației publice, ofițeri, subofițeri din fosta Miliție, învățători, preoți ortodocși, profesori, etc. De asemenea, și evenimentele din 1990 din Tg. Mureș au fost rezultatul prejudecăților etniei maghiare față de românii din această localitate, în timpul cărora au fost multe victime din rândul populației de naționalitate română. Substratul producerii acestui conflict, desigur, a fost cel al încercării, prin această metodă, a enclavizării teritoriului românesc.

Un alt grup etnic care pune probleme este cel al rromilor, grup de care nu s-a ocupat nimeni, nici în trecut și, cu puține excepții, nici în prezent. În vederea prevenirii pe viitor a unor conflicte pe criterii etnice, trebuie ca să se găsească soluții de ordin social, economic, cultural și educațional pentru integrarea socială a acestei etnii destul de numeroasă în țara nostră.

Un alt grup social important o constituie țărănimea a cărei situație, după 1989, s-a înrăutățit continuu. Productivitatea în agricultură a scăzut foarte mult, întrucât țăranului i s-a restituit proprietatea, dar nu i s-au asigurat și mijlocele necesare de a cultiva pământul. Dintr-o țară care putea hrăni încă trei țări, fiecare cu aceeași populație, România a ajuns să importe tot felul de produse agricole. Totodată, se constată lucruri de-a dreptul stranii în rândul pensionarilor din agricultură, mulți dintre ei având pensii de câteva mii de lei sau chiar sute de lei. O astfel de politică nu poate continua întrucât este evident că se poate vorbi despre o oarecare discriminare a acestei categorii sociale.

Profesia. Marea majoritate a profesiilor oferă condiții pentru săvârșirea de infracțiuni. Statisticile indică o rată extrem de diversă a delincvenței profesionale.Într-o cercetare privind ocupația la data ultimei condamnări situația statistică se prezintă astfel:

țărani – 11.96 %;

muncitori necalificați – 18, 91 %;

muncitori calificați – 38,04 %;

funcționari – 10,46 %;

fără ocupație – 20, 68 %

Desigur, aceste date relevă o situație a anului 1982, deci, cu peste 20 de ani în urmă.

Astăzi, asistăm la escaladarea unor infracțiuni de cei cu „gulere albe“, adică de unii oameni de afaceri, demnitari și cadre din administrația publică, etc. „Criminalitatea gulerelor albe“ reprezintă ponderea în cifra neagră a infracțiunilor în România de astăzi. Corupția a ajuns la cote alarmante, lucru sesizat începând de la omul de rând și până la instituțiile și organismele internaționale. Numai cei aflați la putere nu suflă un cuvânt sub pretextul afectării imaginii țării în Europa și în lume. Criminalitatea în afaceri se situează, și ea, la astfel de cote. Presa sesizează, deseori, că oameni ai puterii botezați „baroni locali“ sau „nași“ sunt implicați în diferite afaceri dubioase, în fraude vamale, fiscale, deturnări de fonduri, etc. Aceste categorii de infractori beneficiază de o indulgență generalizată determinată atât de poziția socială din care face parte cât și de modalitățile concrete prin care aceștia comit fapte antisoaciale. La toate acestea se adaugă și grija unor autorități de a nu le altera reputația de demntari, de oameni de afaceri, de funcționari ai celor implicați.

Toxicomania. Este un alt factor care îmbracă două aspecte: consumul de droguri și alcoolismul.

Consumul de droguri provoacă o stare de halucinație sau de excitație a indivizilor care le-au consumat, pe fondul căreia, de cele mai multe ori, comit fapte antisociale deosebit de grave, cum sunt omorurile, vătămările corporale și abuzurile sexuale. Cercetările pun în evidență fapul că indicii de delincvență clasică (furt, viloență) erau, în suficientă măsură, asociați indicilor de consum de droguri. Acești indici sunt strâns legați, în mod negativ, de indicatorii de integrare socială. Consumul și comercializarea drogurilor sunt interzise de lege, dar, dincolo de aspectul penal, trebuie să scoatem în relief faptul că, astăzi, mai mult ca oricând, consumul și comercializarea drogurilor au atins cote alarmante. Se consumă și se comercializează droguri în apropierea școlilor, în incinta acestora, pe străzi, autoritățile, de multe ori, fiind depășite din acest punct de vedere.

Alcoolismul, sub cele două forme ale sale, acut și cronic, constituie un factor cu un conținut criminogen deosebit în plan macrosocial. Delictele sexuale, omorurile și accidentele de circulație, în proporție de 45 – 50 % au loc pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice. Alcoolismul cronic duce la depersonalizarea individului care, de cele mai multe ori, comite fapte antisociale prin violență. Copiii proveniți din familii dezorganizate sunt, de cele mai multe ori, maltratați de părinții alcoolici. Situațiile statistice scot în evidență faptul că 17,39% din cei recidiviști, cu antecedente pentru diferite fapte antisociale sunt etiliști cronici .

Mijloacele de informare în masă. Răsturnarea regimului totalitar a însemnat și eliminarea cenzurii presei. Dar libertatea presei nu a însemnat și autocenzurarea editurii de presă. A apărut, astfel, presa comercială, presa de scandal, plină de știri, care mai de care mai senzaționale despre violuri, jafuri, politicieni implicați în diferite scandaluri, despre industria prostituției, a pornografiei, etc. Toate acestea au influențat în mod negativ, înseosebi, copiii și tinerii și chiar pe unii cu o vârstă respectabilă. Pe micul sau marile ecrane, deseori rulează filme care abordează, fără nici o reținere, teme cu efecte nocive, îndeosebi asupra copiilor. Nu puține au fost cazurile când faptele antisociale comise de delincvenții minori și numai, înseosebi cele prin violență, sunt inspirate de aceste filme.

Un alt factor, pe care l-am putea numi generator de devianță, este și „timpul liber“ cu care mulți dintre noi și, îndeosebi, tinerii „stau bine“. Așa după cum am arătat, în urma disponibilizărilor masive, mulți indivizi au rămas fără locuri de muncă și, negăsind alte soluții viabile, au luat „calea băuturii“ și, de aici, până la comiterea de fapte antisociale, nu mai este decât un pas. În cartiere și, mai ales, în cele mărginașe, locuiesc adesea indivizi defavorizați care se constituie în grupuri mai mari sau mai mici de vârste diferite care își „omoară“ timpul jucând cărți, table, șah, etc. Până aici nu este un lucru rău, însă lipsa banilor și a altor mijloace de existență fac ca acești indivizi să se asocieze în grupuri sau „găști de cartier“ de răufăcători care se angajează deliberat în comiterea de acte antisociale.

Cercetările scot în evidență că 20,68 % dintre recidiviști sunt indivizi fără ocupație.

Mișcările sociale

În cele mai multe cazuri mișcările sociale sunt apreciate ca momente de turbulență în viața unei societăți. În această categorie intră revoltele populare, insurgența generală sau minoritară, revoluțiile, grevele, protestele de stradă etc.

Mișcările sociale au un aspect anarhic, vehement contestator și cu finalități difuze.

Relevanța lor socială constă nu atât în absența unei formule de structurare, ci îndeosebi în setul obiectivelor pe care și le propun.

Între acestea se regăsesc acțiunile îndreptate spre dezarmare, spre protejarea mediului împotriva semnării unor tratate, acorduri și convenții care sunt considerate a fi păguboase sau dimpotrivă acțiuni de masă pentru semnarea unor tratate considerate a fi benefice și până la înlocuirea guvernelor și chiar a ordinii sociale existente.

Mijloacele de acțiune sunt cele mai variate de la cele pașnice, de la simpla publicitate mergând până la acțiuni violente.

Înfruntarea zonelor de nemulțumire antrenează de cele mai multe ori structurile guvernamentale și non-guvernamentale, opinia publică și mass-media, politicienii și administratorii într-o atmosferă generalizată de agresivitate și intoleranță, începând cu formele sale benigne (disputa dintre călători în mijloacele de transport în comun, dintre șoferi și pietoni, prestatori de servicii și beneficiarii lor etc.) și încheindu-se cu manifestările zgomotoase de protest violent (mineriade, conflicte interetnice, interconfesionale etc.) șTeodorescu Gh.,p.136ț.

Mișcările sociale semnala Guy Rocher îndeplinesc un rol de mediator în sensul că acestea acționează ca medii ale participării și cu agenții socializatori, un rol clarificator (pentru conștiința colectivă, prin lămurirea intereselor, ierarhizarea urgențelor și prezentarea soluțiilor) și rolul constrângător prin presiunea exercitată asupra mediilor decidente, cu acțiuni lobby, deosebit de agresive șRocher, 1968, 300 p. p.152ț.

Paradoxul acestor funcții apar în momentul constatării că satisfacerea marilor interese nu duce la o echilibrare superioară a raporturilor dintre stări ci, atunci când prosperitatea este mai evidentă oamenii devin tot mai nemulțumiți „spiritele par tot mai instabile și mai neliniștite” iar nemulțumirea publică se amplifică, arată Alexis de Tocqueville șTocqueville Alexis, 1967, 320 p p.267ț.

Sunt arhicunoscute sloganurile „Unica soluție, o nouă revoluție” sau „Nu vă fie frică PDSD-ul pică” prin care cei ce s-au considerat înșelați în așteptările lor de la guvernanți.

Alți factori. Între aceștia se numără revoluțiile și războaiele.

Evenimentele din decembrie 1989 din România au constituit un moment prielnic pentru cei certați cu legea și numai, de a comite fapte deosebit de grave, începând de la furturi simple la sustrageri de valori din patrimoniul cultural-național, omoruri prin cruzimi. Ba, mai mult, unii dintre acești indivizi au apărut, ulterior, în calitate de revoluționari cu atestate și cu toate onorurilor și facilitățile ce decurg din acestă calitate.

Războiul este cel de-al doilea factor care, chiar dacă pe noi ne-a ocolit, dar efectele lui nu s-au lăsat așteptate, având în vedere că acesta s-a desfășurat la vecinii noștri iugoslavi. Sunt arhicunoscute „binefacerile“ războiului pentru traficanții și contrabandiștii de la granița zonei de conflict.

Grupurile de interese

Un alt factor, criminogen, cu care se confruntă societatea românească, după evenimentele din Decembrie 1989 îl constituie grupurile de interese.

Acestea au apărut în fazele incipiente ale insatisfacției sociale, având aspectul unor mișcări contestatoare care din grupuri nestructurate sau slab structurate de promovare a intereselor ele devin organisme stabile cu programe revendicative aflate sub controlul unor lideri.

Cele mai multe dintre ele se manifestă ca organizații profesionale pașnice (sindicate, camere de comerț, asociații ale pensionarilor, ale veteranilor de război, ale ofițerilor în rezervă etc. în timp ce altele ce-i drept mai puține se comportă ca alcătuiri sociale violente (de exemplu unele grupuri de mineri din Valea Jiului iar unele acționează pe structuri de tip mafiot, având drept scopuri spălarea banilor, deturnarea de fonduri, devalizarea băncilor, ocuparea unor funcții cheie în administrație, înlăturarea unor persoane incomode, trafic de influență etc.

În funcție de o serie de straturi, grupurile de presiune apelează la o serie de acțiuni între care cele mai importante ar fi următoarele:

-amenințarea cu boicotul, șantajul și acte demonstrative de intimidare;

-persuasiunea prin memorii, petiții, documentări etc. adresate autorității;

-corupția prin propunerea de avantaje necuvenite adresate înalților funcționari;

-sabotarea acțiunii guvernamentale prin refuzul cooperării cu puterile publice, de a plăti taxele, impozitele și alte angajamente fiscale;

-acțiunea directă prin recurgerea la violența de stradă și dezorganizarea unor servicii de interes public (transport, furnizarea apei potabile, salubrizarea localității etc. șMeynaud, 1965, 315 p. p.25ț.

Grupurile de presiune nu sunt mereu în zona de soluționare și negociere a conflictelor, acțiunea lor se desfășoară exclusiv la nivelul eșaloanelor reprezentative, a liderilor desemnați, iar prezența membrilor este mai mult presupusă. Influența liderilor devine astfel o forță pe care nu ezită să o folosească ori de câte ori își propun să regleze conturile cu autoritățile formale.

2. Analiza principalelor acte deviante în etapa de tranziție

Fenomenul devianței sociale prezintă o serie de particularități și caracteristici dependente de natura regimului politic, de evoluția social-istorică economică și culturală, de sistemul legislativ și de starea morală ori spirituală a fiecărei societăți.

Fiecare societate nu are decât criminali pe care îi merită, afirma Locassagane.

Delicvența este privită ca un indicator al stării morale a națiunii fiind o consecință a ineficienței controlului social exercitat de cele mai importante instituții abilitate ale statului sau chiar a implicării lor în sfera unor ilegalități.

Acest fenomen „reprezintă o adevărată maladie a ansamblului social, o stare endemică care erodează bazele societății civile și ale statului de drept, cu atât mai nociv cu cât formele sale rafinate, orientează finalitățile procesului economic global către interesul privat al unor persoane sau grupuri de persoane” șGheorghe Nistoreanu,Costică Păun, 1996, p.227ț.

Delicvență și statistici referitoare la delicte

Cât de des întâlnim delicvența în mod real și care sunt formele cele mai comune sunt două probleme pe care dorim să le punem în discuție. Pentru unele aspecte trebuie mai întâi să facem apel la statisticile oficiale despre delicvența pentru a face o evaluare a ratei delicvenței. Dar această presupunere nu poate fi luată în calcul fiind complet eronată, deoarece statisticile despre delicte și crime sunt îndoielnice.

Limitarea acestor statistici constă în faptul că ele cuprind numai crimele și delictele înregistrate de poliție, dar și aici avem câteva probleme de comentat. Astfel nu toate delictele, îndeosebi cele minore sunt reclamate la poliție, de exemplu furturile din buzunare, telefoane mobile, întrucât oamenii sunt conștienți că de multe ori găsirea acestor obiecte (întrucât pe victimă aceasta îl interesează) este mai puțin probabilă apoi o serie de formalități constând în declarații, înfățișări, procese pentru „lucruri de nimic” zice în sinea lui de multe ori românul.

O serie de delicte care sunt totuși aduse la cunoștința poliției nu sunt înregistrate întrucât informațiile primite despre comiterea unor delicte nu sunt „convingătoare”. Dacă totuși sunt înregistrate unele plângeri despre unele delicte considerate a fi minore o parte din cei însărcinați cu rezolvarea unor astfel de plângeri sfătuiesc pe om să mai caute, poate-l cunoaște personal cine a furat, să se mai gândească într-un fel dându-i de înțeles că pentru un astfel de „fleac” nu se mai înregistrează el cu eveniment.

Dacă totuși păgubașul insistă i se permite să facă o plângere care și aici din cei intervievați nu au putut răspunde că a fost înregistrată sau nu ci i s-a spus „las-o aici și vedem noi”. De asemenea ele având un termen de rezolvare (de exemplu un an) la sfârșitul perioadei petentul este chemat de organul de poliție însărcinat cu rezolvarea cazului și este întrebat „Ce facem cu plângerea care ați depus-o că nu am rezolvat nimic până acum”. Răspunsul vine tot de la polițist și anume: e bine să dați o declarație, că de fapt nu vi s-a furat, erați „puțin obosit” și l-ați uitat în magazin sau pe o bancă într-un parc, între timp găsitorul vi l-a adus acasă, adică tot felul de artificii pentru că acesta să nu se înregistreze în această perioadă cu autori necunoscuți, nedescoperiți sau aceștia să fie cât mai puțin pentru a-și justifica leafa pe care o primește ca urmare a impozitelor și taxelor plătite de contribuabili în slujba căruia trebuie să fie polițistul cât și alți lucrători însărcinați cu prinderea și tragerea la răspundere juridică a persoanelor delicvente.

Cercetările estimează că cel puțin jumătate din delictele grave, inclusiv violul, tâlhăriile nu sunt reclamate la poliție.

Potrivit studiului numit National Crime Survey (Studiul național despre Delicvență) efectuat de Biroul de Statistică din Statele Unite care a intervievat în mod aleatoriu oameni dintr-un eșantion de 60.000 începând cu anul 1973 pentru a descoperi câte victime ale unor delicte există pe parcursul ultimelor șase luni a confirmat faptul că o mare parte din cele grave nu sunt reclamate. Un procentaj mai mare de reclamații au ca obiect jaful din magazine (86%) iar cel mai mic aparțin furturilor din locuințe în valoare de 50$ 15%.

În marea Britanie nu au existat nici o estimare oficială a delictelor nereclamate până la Studiile Delicvenței (SDMB din 1982 și 1984). Din studiile efectuate de SDMB rezultă că schemele de delicte nereclamate sunt asemănătoare cu cele descoperite în SUA.

Pentru aflarea adevăratelor rate de delicvență nu se poate aduna pur și simplu delictele nereclamate politic și rata oficială fiindcă organele locale de poliție nu au o practică unitară în raportarea acestor delicte. Unele organe locale a căror activitate este ineficiența raportează mai puține delicte, fie din cauza „intervențiilor” care vin partea unor persoane „sus puse” atunci când este vorba de un infractor „mai deosebit” demnitar funcționar superior, indivizii din lumea interlopă a căror influență a pătruns în rândurile celor mai înalte structuri ale puterii de stat etc., adică când este vorba de „rechini” în special. Dar când este vorba de un individ din medii sărace care a comis un delict din necesitate cum este de exemplu un furt mărunt de alimente dintr-un magazin sau furtul unei păsări dintr-o curte aceste autorități se întrec care mai de care ce „gravă” infracțiune au descoperit iar cei care sunt să cântărească fapta acestuia respectiv instanțele judecătorești dovedesc mult exces de zel aplicând pedepse așa-zis exemplare „pentru învățături de minte”. La toate acestea concură și presa care în dorința ei de ridicare a raiting-ului, mediatizează o astfel de „găinărie” de parcă ar fi „furtul secolului”

În Marea Britanie, guvernul efectuează un Studiu General Familial la scară națională. Studiul a inclus o întrebare despre spargeri în 1972, 1979 și 1980. Familiilor li s-a cerut să menționeze toate spargerile care au avut loc în ultimele 12 luni anterioare interviului. Studiul din 1980 a dus la concluzia că nu există nici o schimbare în numărul de spargeri dintre 1972 și 1980, cu toate că de-a lungul acestei perioade, statisticile oficiale britanice referitoare la delicte, bazate pe delictele reclamate la poliție, au arătat o creștere cu 50% Battomley A.K. and Peage K., Crime and Punischement, Interpreting the Imilton Keynes, Open University Press, 250 p..

Aparenta creștere probabil provine din conștientizarea publică sporită a delictelor care a condus la un număr mai mare de raporturi și din modalitățile mai eficiente de culegere a datelor de către poliție.

Conform statisticilor referitoare la delictele reclamate la poliție de peste jumătate de veac rata delicvenței în Marea Britanie a crescut constant. Înainte de anii 1920 existau mai puțin de 100.000 de infracțiuni înregistrate anual în Anglia și Țara Galilor.

Acest număr ajunsese la 500.000 în 1950 și la peste 5.000.000 în 1991. În 1994, poliția înregistrează anual peste 10 infracțiuni la suta de locuitori. Irlanda de Nord poate fi asociată cu un nivel mai ridicat de violență teroristă, dar acolo nivelul de ansamblu al delicvenței conform statisticilor poliției este cu mult sub cel din Anglia și Țara Galilor, doar patru infracțiuni la suta de locuitori (vezi fig.8.2.).

În termenii statisticilor oficiale, delictele violente au spart considerabil în ultimii 20 de ani. Datele Studiului Delicvenței din Marea Britanie sugerează totodată că din 1981 până în 1991, delictele referitoare la proprietate au crescut cu 95%; în timp ce delictele împotriva persoanei au sporit cu 31%. Se pare că există o corelație strânsă pentru creșteri ale delicvenței și sporirea ratei șomajului masculin. Tinerii șomeri între 16 și 29 de ani, sunt reprezentanți în privința ambelor categorii de delicvență. Analiza regională aduce un sprijin suplimentar pentru această conexiune. Principalele concentrări de șomaj din țară cum ar fi Merseyde, Greater Mon Chester West Mitlands, South Wales și Greater London reprezintă de asemenea, focare de delicvență Welles, John, 1995, Crime and Unemployement London Employment Polioy Institute.

Multă vreme numeroși criminaliști, îndeosebi cei cu înclinație liberală sau de stânga au fost tentați să minimalizeze importanța creșterilor ratelor oficiale ale delicvenței. Ei au arătat că mass media a creat publicului o neliniște inutilă în privința acestei probleme sau au susținut că cele mai multe delicte reprezintă o formă mascată de protest împotriva inegalității ceea ce ar putea sugera schema anomiei a lui Merton.

Noul realism de stânga, asociat îndeosebi operei lui Jack Young Young Jack 1988, 5recent developments in criminala; in machall Haralambos, Developments in sociology, vol.4 s-a îndepărtat de această poziție.

Noul realism de stânga afirma că a avut loc realmente o sporire a delicvenței și că publicul are dreptate să fie îngrijorat de acest lucru.

Evans susține că studiile despre victime oferă o imagine validă a răspândirii delicvenței decât statisticile oficiale cât și decât studiul Delicvenței din marea Britanie Evans, David, Y. Left realism and the spatial study of crime; in David Y. Evans et al, Crime Policing and Place, Essays in Environment Criminology London, Routkledge.

Yong afirma că cercetările referitoare la victime dovedesc că politica pierde bătălia cu delicvența îndeosebi în zonele sărace din marile orașe. Delicvența de stradă, inclusiv delictele violente de diverse tipuri, comerțul cu droguri și vandalismul au crescut vertiginos.

Abordarea se sprijină pe opiniile Merton, Cloward Oblin și alții sugerând că în zonele din marile orașe se dezvoltă subculturi infracționale. Aceste subculturi nu derivă din sărăcie ca atare, ci din lipsa includerii în societate, în ansamblu. Grupurile de tineri delicvenți de exemplu, săvârșesc faptele la marginea “societății respectabile” și se luptă cu ea.

Criteriile acestei abordări acceptă importanța accentului pus pe victimizare. Totuși ei subliniază că percepția publică a delicvenței se întemeiază deseori pe stereo tipuri – pe imagini false. Este nevoie de o explorare a experiențelor atât ale victimei cât și ale infractorului Hughes, Gordon, 1991, taking crime seriosly A critical analysis of New Left Realism Socioogy Review 1, p.30-40.

Evenimentele din decembrie 1989 au însemnat pentru românii onești câștigarea drepturilor și libertăților cetățenești recunoscute și garantate în lumea civilizată.

Câștigarea acestor drepturi și libertăți s-a făcut cu prețul a peste o mie de morți și un mare număr de răniți. Dacă urmărim evenimentele din celelalte țări din Est vom constata că o astfel de tragedie nu a existat. După ani și ani de zile ne întrebăm de ce a fost nevoie de o asemenea baie de sânge? cine a avut interesul? ce s-a vrut să se justifice? Nimeni din cei care se ocupă cu cercetarea acestor evenimente nu suflă o vorbă.

Mi-am pus astfel de întrebări pentru că este vorba de comiterea unor fapte grave pe timpul evenimentelor cum este cea a împușcării unor oameni vinovați că și-au cerut redobândirea drepturilor și libertăților cetățenești, a demnității.

În timp ce oamenii cinstiți au luat cu asalt străzile cerând înlăturarea dictaturii, delicvenții nu au scăpat ocazia de a se deda la jafuri și furturi din magazine și instituții publice. Au apărut traficanții de arme, de droguri, de opere de artă și alte valori din patrimoniul cultural sustrase pe timpul evenimentelor. De asemenea, corupția, șantajul, traficul de carne vie se adaugă la alte și alte fenomene antisociale din societatea românească.

Numeroși indivizi s-au îmbogățit prin tranzacții ilicite aducând grave prejudicii avutului public. Evazioniștii și delapidatorii s-au îmbogățit „peste noapte” și aceasta sub ochii autorităților. Timp de aproape 10 ani, dacă nu mă înșel în București și nu numai se vindeau pe stradă la vedere, tot felul de chitanțiere, facturi fiscale și alte formulare în alb, evident neînregistrate la organele fiscale, cu care se eludau legile fiscale. Caracatița corupției și-a întins tentaculele, atingând cele mai înalte vârfuri ale societății. În marea corupție sunt implicați tot mai mulți indivizi, dintre care unii cu funcții de conducere în instituțiile statului.

Instituțiile și organismele internaționale, ambasadori și alți oameni de bună credință au sesizat în nenumărate rânduri autoritățile române să ia măsurile cuvenite împotriva acestui flagel, dar acestea au negat și neagă în continuare afirmând că nu e momentul să vorbim, să mediatizăm acest fenomen tocmai acum când România se află în faza negocierilor de aderare la structurile europene.

Este un fals total, dimpotrivă, vom fi mai bine apreciați, mai bine și mai repede primiți în diferite structuri europene și internaționale dacă facem mai întâi curățenie în propria curte. Să curățăm administrația publică de funcționari corupți, să facem reformă, să facem legi bune și îndeosebi să le aplicăm și să tragem la răspundere juridică, indiferent de persoană, de funcția pe care o deține, de apartenența politică, etnică, religioasă etc.

Principiul constituțional „Nimeni nu este mai presus de lege” trebuie respectat întocmai.

Pentru a veni în sprijinul afirmațiilor de mai sus vom prezenta în continuare unele date privind situația infracțională prezentate în mass-media de Inspectorul General al Poliției Române.

Apariția crimei organizate

Primele semne ale apariției unor activități ale crimei organizate în spațiul românesc au fost descoperirea unor crime în stil mafiot (un român și mai mulți asiatici) precum și jefuirea unor autocare cu turiști ex-sovietici de către grupuri „rachets” (gangsteri). Totodată s-au descoperit și capturat importante cantități de armament și droguri. Prin cooperarea cu polițiile altor state europene s-a ajuns la capturarea mai multor rețele de infractori, internaționale precum și a complicilor lor din România.

Aceste rețele erau specializate în traficarea uraniului românesc, furtul de autoturisme de lux, falsificarea documentelor și vânzarea lor, traficul de carne vie, traficarea forței de muncă autohtone pe diverse piețe de muncă din străinătate, trecerea ilegală peste frontieră a cetățenilor din țările subdezvoltate care intenționau să ajungă în Occident, perceperea „taxei de protecție”, „furtul la comandă” a unor obiecte din patrimoniul cultural național, vânzarea copiilor pe filiere internaționale etc

Cauzele care au dus la apariția crimei organizate sunt diverse, unele din acestea însă sunt reținute de specialiștii în materie șGheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.252ț :

destructurarea socială, neurmată de restructurarea rapidă pe principiile economiei de piață, ceea ce a determinat confuzii multiple, inclusiv cu privire la oportunitatea intervenției judiciare;

culpabilizarea și timorarea reprezentanților instituțiilor abilitate să aplice legea, ca urmare a faptului că acestea au desfășurat aceeași activitate în trecut. Aceste acțiuni desfășurate în presă, cu prilejul unor manifestări publice sau chiar în sălile tribunalelor, au determinat reducerea eficienței activității de impunere a legii într-o perioadă în care delicvența a crescut în ritm alert;

insuficiența și uneori incoerența legislativă, care determină atât ambiguități de interpretare și aplicare, cât și suspiciunea existenței unei „criminalități” neincriminate ori dezincriminate (ex. abrogarea legii patrimoniului cultural național);

conectarea rapidă a țării noastre la filierele criminalității internaționale a determinat un adevărat import de tehnologie infracțională modernă insuficient cunoscută și, în consecință, dificil de identificat, constatat și probat.

procesul de tranziție a societății românești se derulează anevoios, continuând să fie menținute unele structuri, instituții și mentalități de sorginte totalitară, precum și o serie de norme sau reguli sociale și juridice, necorespunzătoare, ori depășite de mutațiile social-economice, fapt ce s-a concretizat în generalizarea unei veritabile stări de anomie urmată de amplificarea tendințelor de devianță și criminalitate.

Așa cum am arătat, țara noastră nu a fost ocolită de crima organizată, fenomen antisocial care tinde să devină o formă cvasigeneralizată de criminalitate în diferite sectoare și ramuri ale vieții social economice, politice și administrative.

Sunt identificate și la noi, după modelele tradiționale internaționale „organizații criminale” formale și informale formate din profesioniști ai crimei și autorități corupte.

Între organizațiile informale (neoficiale) cele mai des întâlnite sunt bandele de delicvenți, grupurile de vagabonzi și asociațiile de cerșetori.

Membrii unei astfel de organizații sunt uniți prin interese, scopuri și atitudini comune.

Fiecare membru are o serie de drepturi și obligații și îndeplinește o serie de roluri bine definite, fără să realizeze că de fapt „structura” organizației informale este destinată unor scopuri colective, aidoma celei formale.

Organizațiile informale sunt „specializate” în comiterea unor fapte antisociale care sunt: furturi din buzunare, din locuințe, furturi auto, escrocherii ale unor amatori de chilipiruri sau naivi etc. Cerșetorii sunt organizați în rețele, fiecare având anumite sectoare, străzi, unde sunt plasați, între aceștia existând neînțelegeri, rivalități de la „vadurile” de cerșit.

Putem vorbi de o adevărată competiție, pentru obținerea celor mai bune vaduri de cerșit. Profitul (banii) obținuți ajung în buzunarul celor care patronează organizația, care la rândul lor „cotizează” la diferite autorități (poliție, gardieni) care „închid” ochii la astfel de fapte. Pe lângă atenția cuvenită cerșetorii sunt folosiți drept „limbă”, respectiv de a da unele informații utile autorităților.

Organizațiile formale sunt organizate și structurate pe „specializări” cum sunt: escrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, prostituția, contrabanda, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false etc.

Crima organizată constituie un adevărat mare flagel care a secătuit puterea societății românești, a determinat creșterea impozitelor și taxelor, a dus la pauperizarea marii majorități a populației și periclitează în continuare siguranța cetățenească a agenților economici. Tentaculele acestei organizații se întind peste tot ajungând în cele mai înalte vârfuri ale societății.

În funcție de tipurile de activități criminale pe care le desfășoară organizațiile formale se clasifică în:

a)organizații specializate pe una sau două tipuri de activități criminale (traficul de mașini furate, imprimerii clandestine de monedă falsă, jafuri organizate, perceperea taxei de protecție, furturi „la comandă” etc.;

b)organizații criminale etnice între care mafia chinezească care acționează pe teritoriul țării noastre victime fiind unii oameni de afaceri chinezi;

c)organizații teroriste care sub diferite motivații de ordin politic, religios sau rasial comit asasinate, răpiri de persoane etc.;

d)organizații specializate în reciclarea banilor obținuți din afaceri ilicite.

Se vorbește tot mai des de existența unei a patra puteri în stat care după unii ar fi mass-media iar după alții crima organizată. În concepția noastră, crima organizată este cea de a patra putere în statul de drept fragil și constituie prețul pe care îl plătim în schimbul unui vechi deziderat al nostru care este democrația.

Criminalitatea în afaceri este un alt gen de fapte antisociale deosebit de periculoasă cu care se confruntă societatea românească.

Cunoscută și sub denumirea de „criminalitatea gulerelor albe” este opera unor persoane bine instruite specializate în fraude fiscale și vamale, în fraude bursiere, bancrută frauduloasă ș.a.

Din estimările făcute în Comunitatea Europeană rezultă că acestui fenomen nu i se dă o importanță pe măsura pericolului pe care îl prezintă fiind ………….de zece ori mai puțin în timp ce prețul pe care-l plătește este de zece ori mai scump.

În Congresul al V-lea pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenței la ONU s-a evidențiat următorul aspect: „Crimele economice formează marea parte a crimelor nesemnalate. Ele pot cauza instituțiilor economice și sociale, precum și publicului un prejudiciu mult mai important decât cel indicat de numărul cazurilor finalizate pozitiv și care de regulă declanșează reacții în lanț”.

Aceasta nu este doar o simplă afirmație ci din păcate un mare adevăr. În această perioadă confuză, cei puși pe căpătuială au acționat cu repeziciune să se îmbogățească pe orice cale, astfel apărând ca ciupercile după ploaie miliardari „de carton” români cei mai mulți dintre ei aroganți, fără scrupule, lipsiți de lucruri elementare în materie de cultură, dar deosebiți de „cultivați” în arta „ingineriei financiare”. Aceștia sunt cei care au devalizat băncile, au condus la prăbușirea unor fonduri de investiții, au secătuit prin diferite manopere dolosive bugetul statului.

Corupția racilă veche a sistemului totalitar a luat amploare după evenimentele din decembrie 1989.

Putem afirma, fără teamă, de a greși, că fenomenul de corupție este aproape generalizat, întâlnit în toate sectoarele și ramurile vieții sociale-economice, politice și administrative.

Efectele corupției sunt extrem de nefaste, distrugătoare, ele subminează structurile de autoritate și de putere, îngreunează reformele și afectează grav nivelul de trai al majorității populației.

Corupția se caracterizează prin continuitate, în sensul că este moștenită de vechiul regim, însă a fost preluată cam de aceeași actori sociali de frunte a acestui regim. Mergând pe principiul la „timpuri noi”, „tot noi” încă din timpul evenimentelor din decembrie 1989 aceștia s-au folosit de tot felul de șiretlicuri și mașinațiuni strecurându-se astfel în noile structuri ale noii puteri. Astăzi îi găsim administrației publice centrală și locală folosind aceleași metode de șantaj, constrângere, trafic de influență, având aceeași concepție despre ei „că totul li se cuvine”.

Corupția moștenită a fost îmbogățită cu noi forme de corupție concretizate în mituirea funcționarilor publici, în scopul obținerii unor avantaje personale prin intermediul unor resurse publice, folosirea funcțiilor de autoritate în scopul obținerii unor diverse avantaje.

Consecințele nu s-au lăsat așteptate, astfel patrimoniul public al statului și unitatea administrativ-teritorială a făcut obiectul delapidării, licitațiilor trucate, a subevaluării unor bunuri și vânzarea lor la prețuri derizorii, sustragerea și scoaterea din țară a unor importante valori și bunuri din patrimoniul cultural național mobil etc.

Indivizii acționează în organizații formale și informale și uneori izolat, în ambele cazuri ei se infiltrează până la cele mai înalte nivele, ajungând să corupă înalți funcționari din administrație și justiție, parlamentari etc.

Fiind un fenomen social, corupția are drept cauze majore imixtiunea factorului public în domeniul privat, presiunile exercitate de factorul economic asupra celui politic și invers, dereglarea economică, normativă și morală, dezorientarea normativă, scăderea sentimentului solidarității sociale, slăbirea mecanismelor de control social șSorin Rădulescu ș.a., op.cit., p.175ț.

În cei 15 ani 1989 – 2004 pe care îi analizăm, putem vorbi fără teama de a greși că fenomenul corupției a luat o amploare fără precedent, acesta se caracterizează prin dimensiuni și forme variate.

Din punct de vedere sociologic, fenomenul de corupție include ansamblul de activități ilicite și ilegitime realizate de diverse grupuri și organizații (publice și private) și de diverși indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale sau a unui status social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, influență, intimidare șSorin Rădulescu ș.a. op.cit.p.176ț.

Corupția nu înseamnă numai dare și luare de mită sau trafic de influență, ci înglobează o întreagă rețea (formală sau informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și acoperire reciprocă în scopul satisfacerii unor interese materiale și morale, publice sau private șIbidemț.

Indivizii membri ai unei organizații criminale îndeplinesc unele funcții specifice acestui gen de fapte antisociale.

Astfel constatăm existența unei funcții de corupător, care este deținută de unul sau mai mulți indivizi care mituiește, cumpără, intimidează, tratează și „aranjează” cu factori de decizie din poliție, justiție și administrație.

La rândul său corupătorul este specializat în coruperea unei anumite instituții: parlament, justiție, administrație publică centrală, administrație publică locală ș.a.

Funcția de corupător este menită să apere organizații față de lege, prin mituire, cumpărare sau prin orice alte mijloace și căi ilicite și imorale de influențare a funcționarilor.

Funcției de corupător îi corespunde o funcție de „corupt” ocupată permanent sau temporar de un individ din justiție, administrație, parlament care poate fi mituit în favoarea organizației criminale.

Fenomenul corupției include așadar, ansamblul de activități, acte, fapte și acțiuni comise de indivizi, grupuri și organizații între care există legături și avantaje reciproce, care gravitează în jurul celor doi „poli” (corupător – corupt) și îmbracă următoarele forme șIbidem, p.180ț:

a)corupția profesională în care se includ actele și faptele ilegale comise de funcționarii publici sau alți funcționari în legătură cu îndeplinirea condiționată și preferențială a atribuțiilor lor de serviciu, prin încălcarea normelor de deontologie profesională (luare și dare de mită, trafic de influență, abuz în serviciu, primirea unor foloase necuvenite, remunerație injustă);

b)corupția politică care presupune acele comportamente care deviază (moral și legal) de la îndatoririle oficiale ale unui rol politic (public) sau care transgresează normele privind interdicția exercitării anumitor forme și tipuri de influență (materială sau morală) în scopuri personale.

În cadrul corupției politice pot fi incluse activitățile de finanțare directă sau indirectă a companiilor electorale ale unor partide politice, subvenționarea unor grupări și partide politice „clientare”, manipularea consilierilor și funcționarilor politici sau administrativi, coruperea alegătorilor, politizarea funcțiilor administrative și promovarea pe bază de criterii politice și de partid al unor funcționari.

Dimensiunile corupției sunt:

a)dimensiunea statistică, dimensiunea normativ/juridică, dimensiunea sociologică, dimensiunea psihosociologică, dimensiunea economică și dimensiunea prospectivă;

b)Dimensiunea statistică permite cunoașterea specificului ramurilor și instituțiilor precum și frecvența faptelor de corupție. Aceste statistici se realizează de instituțiile de control social (poliția, parchetul și justiția).

Între statistici există diferențe sensibile întrucât fiecare instituție potrivit competenței își au datele sale statistice.

Astfel poliția are în evidențe faptele de corupție descoperite și trimise spre soluționare parchetului.

Parchetul ia în calcul numai acele fapte de corupție care potrivit procedurii constituie infracțiuni dovedite potrivit studiului cercetătorilor.

Justiția înregistrează numai acele fapte de corupție ai căror actori sunt judecați și condamnați definitiv pentru săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Dimensiunea normativă (juridică) are în vedere numai acele prescripții și norme juridice care incriminează abaterile și încălcările comise de funcționarii publici, instituții sau persoane particulare, agenți economici, sancțiunile ce se aplică precum și eficiența acestora.

Dimensiunea sociologică cuprinde date și informații despre cauzele și condițiile generatoare de acte și manifestări de corupție, factori de risc existenți, sectoarele și domeniile de activitate vulnerabile.

Explicația propensiunii și proliferării unor activități ilegale și comise de diferiți indivizi, grupuri și chiar instituții sociale se face numai printr-o analiză profundă a acestor elemente.

Dimensiunea psihologică furnizează informații cu privire la structura și personalitatea indivizilor și grupurilor implicate în acte de corupție motivațiile, mobilurile și finalitățile urmărite prin aceste acte, labilitatea atitudinală și comportamentală a indivizilor implicați, precum și reacția publică față de acest fenomen antisocial.

Dimensiunea economică a corupției furnizează o serie de date privind consecințele în plan economic și social, pe baza evoluției și estimării costurilor economice și sociale ale diferitelor acte de corupție.

Dimensiunea prospectivă furnizează organelor specializate de control social o serie de date și informații privind tendințele de evoluție (creștere, descreștere sau stagnare) în viitor a actelor de corupție, precum și posibilitatea apariției unor noi forme de corupție (de ex. corupția în domeniul informaticii).

Analiza fenomenului corupției nu poate fi …….numai la o dimensiune sau alta ci trebuie făcută în contextul unei definiri complete a acestei noțiuni care să ia în calcul un ansamblu de factori (politici, sociali, economici, juridici, instituționali) și în conexiuni cu alte fenomene și probleme sociale generatoare de acte de corupție.

Analizând dimensiunile și amploarea fenomenului de corupție în etapa de tranziție, constatăm că aceasta a devenit o problemă socială pentru societatea românească, depășind cu mult limitele „normalității” sociale.

Corupția organizată îmbracă forma unei organizații formale criminale, efectele ei afectează grav structura și stabilitatea societății și buna funcționare a instituțiilor, organizațiilor și grupurilor sociale.

Evenimentele din decembrie 1989 au însemnat pentru societatea românească schimbarea sistemului politic, normativ și economic totalitar realizat la noile norme juridice, instituții specifice statului de drept. Acest proces denumit „tranziție” este unul lung, anevoios, fiind confruntat cu profunde stări de criză, de dereglare normativă, datorită unui cadru legislativ corespunzător și diminuării instituțiilor de control social să realizeze justețea și legalitatea.

Pe fondul acestor stări de lucru unii din vechii nomenclaturiști și securiști la care s-au alăturat și unele elemente infractoare care au acționat în timpul acestor evenimente și beneficiind de certificat de „revoluționar” s-au infiltrat pe diverse căi în noua putere, s-au organizat în diferite rețele mafiote care nu au ca scop principal uciderea unor persoane, cât mai ales deturnarea de fonduri, spălarea de bani, devalizarea băncilor, a banilor publici, pe cale de consecință îmbogățirea cât mai rapidă iar în caz de pericol folosesc în mod diabolic șantajul, traficul de influențe și alte mijloace ilegale și ilicite pentru a scăpa de pedeapsa justiției.

Așadar pentru aceste motive corupția este o problemă socială care după cum am văzut generează efecte negative pentru structura și coeziunea grupurilor sociale, pentru ordinea socială și normativă, împiedicând derularea normală a relațiilor publice.

Analizând problemele sociale cu care se confruntă societățile Robert K.Merton și Robert Nisbet șRobert K. Merton, Robert Nisbet, 1971, p.7ț arătau că orice problemă socială prezintă următoarele particularități mai importante:

a)existența unei incongruențe între ceea ce sunt indivizii și ceea ce ar trebui să fie între situația socială existentă la un moment dat și normele sociale;

b)consecința nedorită, anticipată și indirectă a modelelor instituționalizate ale comportamentului social (aceeași structură socială, culturală și normativă care determina comportamentul conformist, poate genera tendințe surprinzătoare și imprevizibile ale comportamentului deviant și delincvent);

c)fiecare structură socială generează probleme sociale specifice, în funcție de trăsăturile, valorile și interesele ei diferite de ale alteia;

d)eforturile pentru rezolvarea unei probleme sociale generează, adeseori, alte probleme și, în consecință, soluțiile și măsurile sunt dificil de concretizat în politici sociale efective și eficiente.

În literatura de specialitate s-a arătat că aceste criterii de definire și evaluare a problemelor sociale au un caracter ambiguu și incomplet, fiind imposibil de a fi supuse unor aprecieri obiective.

Într-adevăr așa este, după cum arăta Luis Horovitz multiplicarea problemelor sociale este ea însăși un simptom al schimbărilor sociale, constatându-se un conflict puternic între proiectele de dezvoltare sociale și tendințele indivizilor șLuis Horovitz, 1968, p.82-83ț.

Știința trebuie să stimuleze problemele sociale (implicit schimbările sociale) astfel încât rezolvarea lor să nu se reducă doar la ameliorarea unor situații sociale fragmentare (lupta contra pauperității, criminalității sau corupției) ci să antreneze schimbarea întregului sistem instituțional, pentru ca ulterior să poată fi eliminate cauzele și factorii care amplifică diversele probleme sociale șIbidemț.

Acestea sunt observații cât se poate de pertinente, un sistem instituțional întemeiat pe alte căi decât cele de moralitate, legalitate, profesionalism etc. nu poate să genereze altceva decât probleme sociale care nu-și găsesc rezolvarea decât prin crearea unui cadru normativ și instituțional corespunzător.

Referitor la consecințele economice și sociale ale fraudei și corupției, statisticile și studiile scot în evidență că acestea sunt mult mai grave decât crimele și delictele contra proprietății, costul acestora fiind de trei ori mai mare decât întreaga categorie de acest gen de infracțiuni.

Dacă, costul acestui gen de fapte antisociale este cunoscut, în schimb nu se știe cât de răspândite sunt și pe cale de consecințe se impune o perfecționare a acestei cunoașteri.

O contribuție rememorabilă în acest domeniu o are sociologul american Edwin Sutherland șEdwin Suterhland, 940, p.1-12, WHite Collar, 1949ț, care a elaborat noțiunea de organizație deviantă în opoziție cu cea de individ deviant. Identificată de mai mulți autori cu conceptul de devianță organizațională, a fost utilizată în diferite concepții sociologice sau criminologice care pentru a explica motivele pentru care anumite organizații (instituții) se angajează mai mult decât altele într-o serie de activități ilicite. Utilizând norme sau mijloace ilegale ori promovând metode sau mijloace ilegitime pentru a dobândi scopuri sociale legitime din punct de vedere al așteptărilor normative.

Noțiunea de devianță organizațională este larg acceptată de către sociologi sau criminologi, dar a fost mai puțin și mai rar tratată ca o variabilă de studiu șLawrence W.Sherman, 1984, p.392ț.

Pntru evidențierea acestei devianțe se impune un studiu al unor instituții de control social cum sunt poliția, parchetul și justiția. Comportamentul deviant al indivizilor care fac parte din aceste instituții, arată James Coleman, este determinat nu atât de motivații individuale, cât de o serie de factori cu caracter organizațional. Elementul definitoriu al devianței la nivelul instituțiilor de control social reprezintă dobândirea ilicită a unor avantaje materiale de putere sau prestigiu în beneficiul membrilor acestor agenții prin încălcarea interesului public.

Punctele de corupție ale indivizilor din agențiile de control menționate sunt diverse între aceste evidențiindu-se primirea unor sume de bani, bunuri, cadouri, obținerea de facilități sau gratuități de la diferiți beneficiari, în schimbul prestării unor servicii legale care revin în mod obișnuit acestor instituții de control social. Avem în vedere nu acțiunile ilicite singulare ale unui agent de control social, ci de acțiuni sistematice care fac parte din stilul organizațional, din privilegiile revendicate de membrii acestor instituții pentru activitatea prestată în interesul public.

Corupția cu caracter politic include în sfera ei pe liderii politici, membrii partidului de guvernământ și alți înalți funcționari și demnitari ai statului.

Acest fenomen implică mai multe forme dintre care două sunt considerate principale:

-venalitatea care mijlocește mituirea, traficul de influență, frauda, șantajul ori chiar furtul, se referă la utilizarea funcției publice în scopuri particulare șSorin Rădulescu ș.a., op.cit., p.202ț.

-abuzul de putere către autori șEdward Pessen, pp.92-93ț constând în utilizarea abuzivă sau chiar încălcarea legii în scopul sporirii resurselor de putere, prestigiu, bogăție.

Înalți funcționari și demnitari ai statului sunt implicați în acte de corupție din cele mai diverse. Urmare acestui fapt a crescut numărul crimelor și delictelor de dare și luare de mită, evaziuni fiscale, falsuri, escrocheriile și tranzacțiile comerciale sau financiare ilicite, spălare de bani. Statisticile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată o creștere alarmantă a cazurilor de corupție, ajungând în 1995 la 400% față de perioada anului 1989.

Instituțiile specializate de control, au identificat numai în 1998 agenți economici care au săvârșit abateri, contravenții și infracțiuni.

Astfel din 8.319 agenți verificați circa 65% au săvârșit astfel de fapte, motiv pentru care li s-au aplicat amenzi în valoare de 600 milioane lei iar în 50 de cazuri li s-au încheiat dosare penale.

Agenții economici folosesc tot felul de metode pentru a obține profituri ilicite, între acestea fiind traficul de materii prime vândute în strinătate, transferul ilegal de capital și bunuri; comerțul ilicit cu arme sau droguri, cu mașini, contrafacerea monedei naționale sau a valutei, contrabanda a diferite produse, afaceri dubioase cu petrol, lemn, cu vin, vânzarea unor nave etc. Toate acestea demonstrează că și în România rețele de tip mafiot au găsit un „teren neted” pentru desfășurarea acțiunilor criminale.

Cauzele sunt multiple, dintre ele reținem atenția asupra crizei „resurselor” și crizei morale în etapa de tranziție.

Tranziția către economia de piață este conturată în două tipuri de resurse șPiotr Sztompka, 1993ț:

a)o resursă esențial economică pe care am putea-o denumi componentă de tip „hard” și care constă în rețeua de mecanisme, instituții, structuri și infrastructuri prin intermediul cărora se poate asigura generalizarea relațiilor și valorilor de schimb în întreaga economie, lichidarea monopolului statului, reglarea acestor relații prin cererea și oferta pieței.

b)o resursă esențial umană, pe care am putea-o denumi tip „soft”, constând în ansamblul de agenți economici, cu caracter public și privat, pregătiți să se confrunte cu exigențele reformei, competenți, capabili de a se înscrie în competiția dură pe care o presupune funcționarea oricărei economii de piață. În același timp, această resursă se referă și la generalizarea unei „culturi a reformei” populației față de procesele și componentele reformei.

În legătură cu prima resursă, raportul de țară al Comisiei Europene, scoate în evidență că România nu are o economie de piață funcțională. Aceasta înseamnă că lipsesc mecanismele, instituțiile și structurile specifice economiei de piață iar cele care există funcționează greoi. În multe sectoare statul cu greu renunță la monopolul său cum sunt regiile autonome, societățile comerciale cu capital mixt sau de stat care operează cu bani publici și pe cale de consecințe, de aici s-a ajuns la privatizări păguboase pentru stat.

Resursa esențial umană, de asemenea se constată că nu a fost pregătită pentru competiția dură a economiei de piață pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată încă reminiscențele specifice conștiinței socialiste cu privire la proprietatea întregului popor asupra bunurilor. Ori privatizarea presupune trecerea din gestiunea statului a tuturor activităților aducătoare de profit contra plata în mâinile agenților economici privați, fie români, fie străini.

Încă din 1990 a apărut sloganul nu ne vindem țara, lansat de vechii nomenclaturiști care au ajuns în noua putere și de aici marea privatizare mult trâmbițată, a fost de fapt marea “dughenizare”. S-au înființat tot felul de prăvălii, buticuri, cârciumi, s-au dat în locație spații iar ulterior prin sistemul de cele mai multe ori direct sau prin licitație publică trunchiată.

Privatizarea marilor companii, regii și combinate a început de abia în ultimii ani la represiunile organismelor europene, dar și aici negociatorii români s-au dovedit incapabili de a negocia, corupți și astfel unele întreprinderi și combinate cumpărate de investitori străini au fost închise, personalul dat în șomaj și instalațiile vândute la fier vechi (cazul Tepro Iași).

Așadar unii investitori străini au venit nu pentru a investi și a pune pe picior o afacere în România ci pentru a elimina de pe piață o afacere românească. Aici au găsit reprezentanți ai acestor întreprinderi “specialiști” și oameni ai puterii care s-au lăsat “cumpărați”de investitorii străini și astfel se constată așa zisele privatizări pe “un dolar” pe “un leu”, statul luând asupra sa toate datoriile legate de impozite, taxe, contribuții și altele, iar investitorul cu afacerea.

Așa se face că la sfârșitul anului 2003 în România au apărut peste 300 de milionari în dolari (euro), oameni de afaceri bogați, unii dintre ei îmbogățindu-se din afacerile cu statul.

Statul va rămâne în continuare “vacă de muls” până la încheierea privatizării.

Tranziția către economia de piață impune atitudinile resurselor economice și resursele umane să fie comune, favorabile reformei.

Până în prezent se constată o stare de criză, de anomie instituțională determinată de strategii individualiste de acțiune, marea majoritate a indivizilor nu și-a urmărit decât atingerea unui singur scop, îmbogățirea pe orice cale, și în condițiile fiscalității românești, aceasta nu s-a putut face decât eludând legile fiscale și prin folosirea “muncii la negru” – respectiv, folosirea minorilor, a femeilor și a altor categorii defavorizate la tot felul de activități, fără contract de muncă, convenții sau alte forme legale.

Astfel au apărut o categorie de indivizi denumiți baroni care se găsesc atât în funcții importante în partidele de la putere cât și cele din opoziție unde își folosesc statutul lor pentru rotunjirea afacerilor lor. Numai așa se explică de ce nu găsim bani suficienți pentru șomaj, pentru pensii, pentru salarii, pentru sănătate etc., pentru a trăi “decent” așa cum ne sugerează cei de la guvernare.

Studiile și cercetările scot în evidență că peste 8 milioane de români sunt săraci. Cu alte cuvinte 1 la 3 români este sărac. Iată deci cum se îngrijesc guvernanții de “traiul decent” al populației. Aceasta în condițiile în care circa 1,7 milioane de români lucrează în străinătate căștigând circa 265 euro pe lună de familie, aceasta înseamnă că 1 la 10 familii un membru din aceasta lucrează în străinătate.

Un alt factor generator de crime și delicte este procesul legislativ declanșat odată cu schimbarea regimului politic la sfârșitul anului 1989.

După părerea noastră, amploarea fără precedent a corupției din acești ani se datorează nu în ultimul rand procesului legislativ care s-a desfășurat destul de anevoios.

Nu se poate vorbi aici de o lipsă de experiență și incompetență în materie, deoarece nu ducem lipsă de juriști de marcă.

Totodată s-au întors și adevărații români din străinătate pentru a pune umărul la refacerea României aducând prinosul lor de cunoștințe din domeniile economic, juridic, cultural, medical etc.

Să ne amintim de dezbaterile furtunoase pe tema primei constituții, dezbateri pe tema diferitelor legi care au fost amendate de cei mai buni specialiști ai dreptului, cu toate acestea au fost respinse de majoritatea parlamentară. Așa se face că au fost adoptate legi improvizate, s-au folosit în modexcesiv și abuziv de către guvernanți metoda guvernării prin ordonanțe, toate acestea nu numai că au dus la reglementarea unor relații sociale în spiritul dreptului, justiției și echității dar au fost folosite tocmai pentru a învinge dreptul, așa cum a fost el conceput.

Astfel au apărut legile evaziunii care privind combaterea evaziunii fiscale care în lumea occidentală fapta de eludare a acestei legi înseamnă crimă, la noi nu se chema nici măcar delict, ci o simplă contravenție. Exemplele pot continua cu legea privatizării, legea fondului funciar, precum și tot felul de ordonanțe prin care s-au acordat eșalonări, reeșalonări, scutiri de impozite și alte facilități date pe o perioadă determinată astfel încât să profite dintr-un anumit anturaj de regulă, apropiații și cotizanții partidelor aflate la putere.

Pe fondul legii societăților comerciale, s-au emis tot felul de metodologii și reguli de înființare a unor societăți comerciale de tip S.R.L. – de exemplu birocratice, astfel că cel care încearcă să-și “înjghebe” o afacere privată era purtat pe la tot felul de birouri, servicii, instituții pentru aprobări și avize, unde desigur, nu putea să meargă cu “mâna goală” deoarece riscul era destul de mare – pierdere de timp sau neprimirea avizului ori a aprobării. Așadar putem conchide că adoptată în această perioadă nu a făcut altceva decât să amplifice și să se diversifice actele de corupție, fraudă sau înșelăciune.

În sfârșit, un alt aspect semnalat și de autoritățile europene în raportul de țară pe anul 2003 este și acela că în România circa 80% din legi nu se aplică.

** minciuna , coruptie

CORUPȚIA

Corupția apare, în multe privințe ca o formă de ade quatio rei, respectiv ca o șansă superioară de rezolvare a situațiilor limită prin exploatarea viciilor normative ale contextului democrație șRădulescu Gh., 196ț.

Definirea corupției nu privește mijloacele ilicite de atingere a scopurilor și nici nu incriminează democrația ca sistem politic pentru rădăcinile morale ale instituțiilor sale, ci ia ca reper onestitatea înalților dregători șRădulescu Gh., 196ț.

Ei sunt incriminabili pentru alterarea regulilor jocului democratic și a competiției locale.

Mediul predilect (favorit) de înflorire a corupției este economia, dar tentaculele caracatiței ating și zone considerate prin tradiții mai protejate de efectele acțiunilor sale, între care sfera serviciilor, învățământul, sănătatea etc. sunt numai câteva pe care le-am enumerat.

Într-o perioadă destul de bună de timp, în conducerile AGA erau prezenți parlamentari care obțineau venituri substanțiale fără mare efort prin practicarea unui trafic de influență la vedere constând în obținerea unor credite guvernamentale, a unor reparații preferențiale, de carburanți, energie, clauze speciale de import-export etc. la adăpostul îndeplinirii „responsabile” a mandatului primit din partea comunității electorale de a susține cu orice preț agenții economici locali care au pierderi.

Cu toate acestea România nu figura în topul celor mai corupte societăți prezentat de The Economist (2 august 1998) pe baza analizelor efectuate de „Transparency International”.

Mulți occidentali care fac investiții în state din lumea a treia pot constata că trebuie mai întâi să asigure călătoria în Occident a progeniturii unui influent pe banii lor. Astfel bursa acordată copilului este încă o formă mascată a mitei.

În ultimii ani fenomenul corupției a cunoscut o amploare tot mai alarmantă. Deși s-au făcut propuneri legislative concrete în acest sens, până la ora aceasta lupta anticorupție este mai degrabă ceva abstract, declarativ, neurmat de un sistem coerent de măsuri având caracter permanent.

Este o campanie în căutare de capital electoral, fără consecințe vizibile în stoparea fenomenului.

Problema corupției ocupă agenda politică a mai multor guverne și lideri politici chiar și din țările cu sisteme administrative bine regulate cum sunt: Japonia (afacerea Kakuei Tunaco și alți prim-miniștri demiși din cauza primirii unor „foloase necuvenite”), Statele Unite (afacerea Lockheed, Yragante etc.) ori Coreea de Sud (cazul președinților Roh Taewoo și Chun Doo Hwan).

Interesul sociologic pentru acest fenomen nu este nici el singular. În Italia, Yves Meny profesor de științe politice la Centrul „Robert Schuman al Institutului Universitar European din Florența”, a publicat în colaborare cu cercetătoarea Donatella de la Porta o lucrare consacrată problematicii complexe a corupției (Democrație și corupție, 1995).

Din conținutul acestei lucrări rezultă o imagine suficient de completă asupra încrengăturilor, complicității, slăbiciunilor și chiar a virtuților pe care le prezintă acest fenomen.

Studiile efectuate de F.Cuzzalo, Cartrer Bressan, Rose Ackerman, P.H. Claeyus etrc.) conțin sugestii remarcabile pentru o prezentare mai sistematizată a corupției și clarifică multe aspecte interesante în legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi în România.

Astfel faptul că președintele Constantinescu a lansat campania anticorupție regăsindu-se printre marii corupți multe personalități din lumea bancară. Băncile sunt locul unde s-au făcu cele mai înfloritoare afaceri ele au acordat împrumuturi impresionante unor așa-ziși întreprinzători. De asemenea tot aici directorii multor regii de stat și-au băgat mâna, s-au acordat credite pentru proiecte neperformante, preferențiale etc.

„Pretutindeni unde educația s-a nesocotit, statul a primit din pricina acestora o lovitură funestă. Aceasta din cauză că legile trebuie să fie în legătură cu principiul Constituției și pentru că moravurile particulare ale fiecărei cetățean asigură păstrarea statului, după cum tot ele i-au hotărât cea dintâi formă…cu cât moravurile sunt mai curate cu atât statul este mai întărit” șTucidide, 1996, p.395ț.

Ei au folosit cuvântul corupție nu pentru a desemna comportamentul imoral al unor persoane ci pentru a descrie sănătatea morală a unei întregi societăți șIohnstan M., 1996, p.370-381ț.

Aceasta era apreciată în funcție de modul în care erau repartizate puterea și bogăția în societate, de raporturile dintre guvernanți și guvernați de sursele puterii și dreptul moral al conducătorilor de a o exercita, de atașamentul poporului față de valorile dreptății și libertăți etc.

Pentru Machiaveli (Discursuri I, 2-7) virtú avea și sensul de ținută morală a omului de stat, singurul capabil să înțeleagă politica drept un proces social care transcede interesele particulare în vederea rezolvării unor scopuri mult mai înalte (Patria, Poporul).

În concepția lui corupția înseamnă o regretabilă „pierdere a sentimentului loialității”, față de patrie, dacă patria reprezintă interesul său cel mai înalt și pentru care orice sacrificiu nu este prea mare. Dacă interesele patriei presupun uneori utilizarea unor proceduri coruptive pentru a o salva, Prințul are tot dreptul să uzeze de aceasta fără a-și reproșa vreun moment că ar fi încălcat principiile moralei. De vreme ce atingerile ce i se aduc patriei de către inamicii săi – interni sau externi – sunt principii imorale, cu atât mai puțin pot fi suspectate ca imorale mijloacele de protejare a intereselor acesteia.

Cu timpul s-au adus completări și nuanțări suplimentare în interpretarea fenomenului de corupție, dar în principiu cei mai mulți dintre autorii studiilor sunt unanimi în judecarea acestuia. Unele puncte de vedere aparte sunt mai curând accente și nuanțări minore.

Autorii moderni sunt unanimi în considerarea corupției ca o problemă politică.

Dar și aici explicațiile fenomenului sunt abordate diferit, în funcție de orizontul cultural și ideologia cercetătorilor. Astfel neoliberalii privesc corupția ca un reflex natural al intervenționismului excesiv în viața economică, cu consecințele apariției așa numitei „economii paralele” cunoscute sub denumiri ca „piața neagră”, tranzacțiilor subterane.

Cu cât statul intervine mai mult, cu cât el încearcă să reglementeze și să birocratizeze schimburile, cu atât vor crește și riscurile apariției unor conduite economice deviante.

Schema – Dinamica evaziunii fiscale

Adepții dirijismului etatic, dimpotrivă nu împărtășesc ideea că statul poate fi incorect în raporturile cu agenții economici, acesta fiind o instituție morală în absolut. Acesta insistă asupra altor probleme: deteriorarea spiritului civic și a moralei publice, legitimarea statului ca reprezentant al interesului general, disoluția valorilor comunitare prin căutarea insistentă a profitului și a promovării intereselor egoiste etc. șAckerman Rose Susan, 1996, p.419-436 p.420ț.

Așa se face că celor care pretind că astăzi corupția, mai mult ca oricând a făcut victime și ravagii li se răspunde că acest fenomen este de când lumea și pământul și este inutil să se demonstreze o astfel de situație.

Pentru cei dintâi, printre care ne numărăm și noi aceste vremuri, respectiv astăzi, „mai mult ca oricând” asistăm la generalizarea corupției, în timp ce ceilalți nu neagă existența corupției dar amploarea ei este „dată” și de mass-media care umbla după „fapte de senzație”.

Nu împărțim acest punct de vedere, dimpotrivă noi considerăm că aportul massmediei în lupta împotriva corupției este deosebit.

De aceea sunt mulți „deranjați” de mass-media și cu greu încep verificările și cercetările iar finalul acestora sună: „nu se probează”, nu sunt suficiente dovezi, „fapta nu constituie infracțiune”.

Multe din actele de corupție sunt ferite cu grijă de ochii și urechile massmediei pentru a nu pune în lumină proastă, partidul din care face parte persoana în cauză, instituția publică etc.

De aceea considerăm că aria corupției este mult mai extinsă decât cea cunoscută și publicizată.

Dincolo de asemenea realitate profesorul Gheorghe Teodoru susține că în mod obiectiv subzistă trei tipuri de corupție definite în funcție de contextul manifestării și anume: corupție centrată pe funcționarul public, centrată pe piață și centrată pe interesul general șRădulescu Gh., p.127ț.

Corupția centrată pe funcționarul public este o formă de protocorupție și constă într-un „comportament care se îndepărtează vizibil de obligațiile formale interesele funcției publice, pentru a obține un avantaj personal sub forma bănească, obiecte, contraservicii etc. sau care încalcă regulile ce interzic exercitarea anumitor genuri de influență cu caracter privat șMye J.S., 1967, p.417-427 p.420ț.

Din acest punct de vedere corupția apare ca un fenomen cu contururi bine delimitate. Dar dincolo de acest aspect, constatăm că și legislația în acest domeniu are multe lacune care sunt urmare nu a lipsei de specialiști în materie ci a dorinței de a se vrea astfel de acte normative stufoase, interpretabile în mai multe sensuri astfel că marii rechini cu gulere albe să scape de pedeapsa justiției, să profite din plin pentru a-și dobândi averi pe căi ilicite și imorale. În fond aceasta este fondul problemei în orice act de corupție există un interes fie de ordin material fie de obținerea unor alte avantaje, funcții, grade, burse etc.

Ceea ce se susține astăzi ca un fapt interzis și discreditant, mâine poate fi permis și moral este adevărat, dar tot atât de adevărat că sunt fapte care au fost și vor rămâne ilicite și imorale, ca de exemplu, furtul, tâlhăria, evaziunea fiscală, șantajul, traficul de influență dobândirea de averi pe alte căi decât cele licite și morale etc.

La analiza fenomenului de corupție trebuie luat în calcul și sistemul politic, calitatea celor care conduc destinele unei țări etc.

Împotriva corupției se declară nu numai liderii politici aleși în mod democrat ci și dictatorii.

Din acest punct de vedere nu se poate spune că foștii lideri ai fostelor țări socialiste nu s-au pronunțat împotriva corupției ridicând la rang constituțional, incriminând prin coduri aceasta. Însă și atunci ca și acum vorbesc faptele, nu sloganurile și textele de lege.

Prin intermediul deciziilor administrației corupția îmbracă crearea cu premeditare de către funcționarii publici a monopolului ofertei de favoruri prin „provocarea intenționată a unor întârzieri și false situații de criză pentru anumite categorii de bunuri, licențe etc. cu scopul de a forța o creștere a prețului puterii lor ……………………….

De aceea se impune ca alocarea bunurilor și serviciilor să se facă prin intermediul mecanismelor de piață cu o transparență totală.

Dar și aici putem avea de a face cu o corupție generalizată când se constată o ingerință a mecanismelor pieței, în procesele decizionale sau, dimpotrivă, când în universul tranzacțiilor de piață predomină forța și arbitrarul autorităților publice.

De asemenea, suntem în prezența unei corupții care se centrează pe noțiunea de interes general atunci când aceasta vizează atât natura fenomenului, cât și consecințele sale sociale, politice, juridice, morale etc.

Așadar, fapta titularului unei funcții sau demnități publice care are responsabilități de interes general și în schimbul acceptării sau primirii de bani, valori sau alte avantaje, ia măsuri de defavorizare a celui care l-a mituit, cu încălcarea legii și în dauna și prejudiciul comunității, întrunește elemente constitutive ale corupției centrate pe noțiunea de interes general.

Consecințele corupției sunt din cele mai nefaste pentru comunitate iar pentru autorii acesteia sunt din cele mai profitabile, pe cale de consecință atât cei corupători cât și corupții s-au îmbogățit peste noapte jefuind fără scrupule bugetul public.

Potrivit abordărilor neoclasice, corupția este privită ca un abuz în privința normelor legale ori sociale, constitutive sistemului ordinii publice al unei societăți – al unei funcții sau autorități publice în vederea dobândirii unui avantaj privat șTeordorescu Gh., p.210ț.

Această viziune definește mult mai bine valențele morale și politice, concentrându-și atenția asupra semnificației termenilor de abuz, funcție publică și avantaj privat, integrând de fiecare dată conduitele delicvente și procesele politice care participă la definirea sa ca act deviant în societate șTeodorescu, p.211ț.

Dar fenomenul de corupție nu reprezintă un teritoriu rezervat numai investigației economice din care politicul fură sau câștigă, el acționează și la nivelul administrației așa cum de altfel ne-am mai referit.

La acest nivel, funcționarii publici, sunt aceia care nu îndeplinesc un act, dacă cetățeanul în slujba căruia este pus nu-l răsplătește cu bani, cadouri sau alte avantaje. În plus angajarea în acest sistem, este atât de mult mediatizată, încât celui ce bate la poarta acestor instituții i se aduce la cunoștință de către un interpus că pentru ocuparea funcției cutare trebuie o anumită sumă de bani, care de regulă este una fixă, nu face obiectul negocierii ori achitării în rate. De asemenea dacă ai ghinionul să te îmbolnăvești trebuie să îți îmbogățești cunoștințele cu noi date despre cât trebuie să-i dai doctorului pentru o operație de stomac, cât costă o operație la ochi, cât trebuie să-i dai anestezistului, cât trebuie să-i dai asistentei medicale, cât trebuie să dai femeii de serviciu ca să-ți aducă o lenjerie curată etc.

Între timp, bișnițarii vechiului regim obișnuiți cu afaceri ilegale au devenit prosperi oameni de afaceri iar dintre intelectualii cei drept nu cei de marcă nu sunt puțini aceea care s-au lansat în politică. În spatele sloganurilor de tot felul, dar toate vorbesc de faptul că pentru binele poporului, ei sunt acolo sus, aceștia de fapt ascund un obiectiv personal, îngust, meschin și anume, acela de a-și aduna averi de a-și pune odraslele și neamurile în funcții profitabile, de a-și obține titluri științifice și universitare.

Nu puțin sunt aceea dintre politicienii care tânjesc încă după un mandat sau dacă afirmând: încă un mandat dacă am prins mi-am rezolvat treburile pentru toată viața și după aceasta nu mă mai interesează.

Deci aceste sloganuri și îndemnuri electorale „votați-mă pe mine că o să fie bine sunt în marea majoritate a lor mincinoase, promisiuni demagogice. Pentru a accede la putere politicienii și formațiunile lor politice au nevoie de sprijin financiar substanțial, pe care statul nu îl poate suporta.

Pentru a-și face cunoscute platformele electorale la radio, televiziune și în teren, direct în fața alegătorilor, aceștia apelează la cei din mediile de afaceri. Aceștia finanțează, dar aceste acte de binefacere, se răsplătesc de îndată ce formația politică sau politicianul susținut financiar a ajuns la putere. Sponsorii de ieri, devin protejații partidului sau ai omului politic, cei care vin în control trebuie să aibă grijă să nu-i supere dacă mai vor să țină de funcție.

De asemenea, se aranjează orice, o lucrare profitabilă din banii publici, o licitație, un spațiu comercial bun, eșalonări, reeșalonări de impozite, scutiri și tot ceea ce înseamnă afaceri murdare.

Dacă nu vii pregătit la spital cu bani, după un examen sumar, doctorul „nu-ți găsește nimic” sau îți spune direct să mergi acasă și vii pregătit că avem treabă.

Portretul făcut de profesorul Traian Brăilean, claselor guvernante ale societății românești la sfârșitul anilor '30 era crud, aspru și neiertător. Astfel, Brăileanu indica viciul de fond + cauza, nu efectul. „Politicienii fură, funcționarii fură, toată lumea fură”. De aici ar urma că dacă nu s-ar fura, toate lucrurile ar merge bine. Remediul: hoții la pușcărie, muncă, cinste, legalitate ș.a.m.d.

Politicienii nu pot stârpi corupția fără să se stârpească pe ei înșiși. De aici dificultatea problemei șBrăileanu Traian, p.94ț.

În anii 1940, revine cu aceeași vervă asupra corupției. „Dar trebuințele de lux ale clasei politice, îngroșate neîntrerupt prin oameni noi, prin demagogi și agenți electorali, întrece cu mult posibilitățile bugetare. Oricât s-ar stânge șurubul fiscal, veniturile realizate nu pot satisface trebuințele clasei politice: locuințe moderne și confortabile, automobile, mătăsuri și parfumuri pentru doamne, zestre de milioane pentru fete, plimbări în străinătate etc.” Urmările corupției sunt lămurite…instituțiile publice se dezorganizează din lipsă de bani și prin fraude continui (directe și deghizate) armata nu poate fi înzestrată, funcționarii nu primesc lefurile și caută și ei venituri necinstite etc.

Pe de altă parte, demagogii săraci sau nu destul de bogați exploatează starea de nemulțumire și mizerie generală, ațâțând mulțimea la revoltă pentru a acapara puterea care le deschide ușile spre buget șBrăileanu Traian, p.97ț.

Este un tablou al anilor '40 dar nu diferă aproape cu nimic de ceea ce se întâmplă astăzi în România. Tot de actualitate este ce a constatat profesorul Traian Brăileanu acum 64 de ani. Astfel el arăta că punctul culminant al corupției unei clase politice va fi atins în momentul în care această clasă devine „venală în relațiile cu străinătatea”. Altfel spus, în momentul în care e dispus să renunțe la orice responsabilitate față de societatea (națiunea) care a investit-o cu organizarea și conducerea destinelor ei, să cedeze sau să negocieze (comercializeze s.n.) orice.

Dar pornirile clasei politice nu pot fi oprite nici prin justiție, nici prin piedici morale în articole și ziare, nici chiar prin primejdia externă – când această clasă a pierdut simțul de responsabilitate față de țară și față de judecata istoriei. Această stare de decadență a unei clase politice începe în momentul ce ea devine venală în relațiile ei cu străinătatea” – lucru perfect valabil și astăzi. Un exemplu concludent, îl constituie încheierea tratatului politic de bază dintre România și Ucraina din perioada președintelui de atunci, Constantinescu care cu toate semnalele venite de la societatea civilă a semnat un tratat.

Demagogia, crede sociologul Brăileanu, este un proces ce apare pe fondul unei crize instituționale profunde. Demagogia devine altfel spus, un semn al intrării în criză a instituțiilor politice; în cazul de față o instituție politică esențială: parlamentul.

Parlamentul trebuie să exercite un control obiectiv sever și obiectiv asupra activității puterii executive, să asigure o echilibrare justă a tuturor intereselor de clasă și, ca obiectiv suprem să vegheze ca națiunea să fie condusă și organizată în așa fel ca să poată ieși victorioasă din orice conflict cu națiunile dușmane șp.108ț.

Aceasta ar fi, însă, situația normală. Când există conjuncturi în care funcțiile parlamentului nu mai sunt îndeplinite, când, altfel spus, instituția se degradează. Este momentul când în arenă își fac intrarea demagogii, care prin acțiunea lor au schimonosit statutul real al omului politic, depășind cu mult limitele raționale ale acțiunii lor. „Țara mișună de demagogi, demagogi de sate, județe și de țară.

Din ei se recrutează și funcționari de tot felul, pentru care certificatele școlare reprezintă o condiție formală, dar nu totdeauna indispensabilă. Cluburile politice își au criteriile lor de ierarhizare a valorilor, derivate toate din principiul electoral, deci demagogic” șBrăileanu Traian, p.111ț.

Demagogul arată în continuare Brăileanu, pe lângă însușirile naturale (darul de a vorbi, prezență de spirit, curaj etc.) mai are nevoie de o „formulă” și de bani, de mulți bani. Formula e menită să împingă mulțimea la acțiune. De exemplu <Statul țărănesc> sau <dictatura proletariatului> etc. sunt formule de acest fel expuse mai pe larg în programe care cuprind fericirea mulțimii, după clase și profesiuni. Banii se adună în toate felurile: prin fraude, comisioane și, apoi, de la cei ce au interes ca mulțimea să se revolte sau să aleagă o anumită categorie de demagogi. Cluburile au un sistem bine organizat de a aduna bani, în opoziție pentru a păstra guvernul și, când sunt la putere, de a face să curgă banul statului în buzunarele partizanilor după rang și merite șBrăileanu Traian, p.74ț.

Tablou făcut din anii '40 de ilustrul sociolog Brăileanu este tot atât de valabil și astăzi.

În cele mai multe cazuri mișcările sociale sunt apreciate ca momente de turbulență în viața unei societăți. În această categorie intră revoltele populare, insurgența generală sau minoritară, revoluțiile, grevele, protestele de stradă etc.

Mișcările sociale au un aspect anarhic, vehement contestator și cu finalități difuze.

Relevanța lor socială constă nu atât în absența unei formule de structurare, ci îndeosebi în setul obiectivelor pe care și le propun.

Între acestea se regăsesc acțiunile îndreptate spre dezarmare, spre protejarea mediului împotriva semnării unor tratate, acorduri și convenții care sunt considerate a fi păguboase sau dimpotrivă acțiuni de masă pentru semnarea unor tratate considerate a fi benefice și până la înlocuirea guvernelor și chiar a ordinii sociale existente.

Mijloacele de acțiune sunt cele mai variate de la cele pașnice, de la simpla publicitate mergând până la acțiuni violente.

Înfruntarea zonelor de nemulțumire antrenează de cele mai multe ori structurile guvernamentale și non-guvernamentale, opinia publică și mass-media, politicienii și administratorii într-o atmosferă generalizată de agresivitate și intoleranță, începând cu formele sale benigne (disputa dintre călători în mijloacele de transport în comun, dintre șoferi și pietoni, prestatori de servicii și beneficiarii lor etc.) și încheindu-se cu manifestările zgomotoase de protest violent (mineriade, conflicte interetnice, interconfesionale etc.) șTeodorescu Gh.,p.136ț.

Mișcările sociale semnala Guy Rocher îndeplinesc un rol de mediator în sensul că acestea acționează ca medii ale participării și cu agenții socializatori, un rol clarificator (pentru conștiința colectivă, prin lămurirea intereselor, ierarhizarea urgențelor și prezentarea soluțiilor) și rolul constrângător prin presiunea exercitată asupra mediilor decidente, cu acțiuni lobby, deosebit de agresive șRocher, 1968, 300 p. p.152ț.

Paradoxul acestor funcții apar în momentul constatării că satisfacerea marilor interese nu duce la o echilibrare superioară a raporturilor dintre stări ci, atunci când prosperitatea este mai evidentă oamenii devin tot mai nemulțumiți „spiritele par tot mai instabile și mai neliniștite” iar nemulțumirea publică se amplifică, arată Alexis de Tocqueville șTocqueville Alexis, 1967, 320 p p.267ț.

Sunt arhicunoscute sloganurile „Unica soluție, o nouă revoluție” sau „Nu vă fie frică PDSD-ul pică” prin care cei ce s-au considerat înșelați în așteptările lor de la guvernanți.

Un alt factor, criminogen, cu care se confruntă societatea românească, după evenimentele din Decembrie 1989 îl constituie grupurile de interese.

Acestea au apărut în fazele incipiente ale insatisfacției sociale, având aspectul unor mișcări contestatoare care din grupuri nestructurate sau slab structurate de promovare a intereselor ele devin organisme stabile cu programe revendicative aflate sub controlul unor lideri.

Cele mai multe dintre ele se manifestă ca organizații profesionale pașnice (sindicate, camere de comerț, asociații ale pensionarilor, ale veteranilor de război, ale ofițerilor în rezervă etc. în timp ce altele ce-i drept mai puține se comportă ca alcătuiri sociale violente (de exemplu unele grupuri de mineri din Valea Jiului iar unele acționează pe structuri de tip mafiot, având drept scopuri spălarea banilor, deturnarea de fonduri, devalizarea băncilor, ocuparea unor funcții cheie în administrație, înlăturarea unor persoane incomode, trafic de influență etc.

În funcție de o serie de straturi, grupurile de presiune apelează la o serie de acțiuni între care cele mai importante ar fi următoarele:

-amenințarea cu boicotul, șantajul și acte demonstrative de intimidare;

-persuasiunea prin memorii, petiții, documentări etc. adresate autorității;

-corupția prin propunerea de avantaje necuvenite adresate înalților funcționari;

-sabotarea acțiunii guvernamentale prin refuzul cooperării cu puterile publice, de a plăti taxele, impozitele și alte angajamente fiscale;

-acțiunea directă prin recurgerea la violența de stradă și dezorganizarea unor servicii de interes public (transport, furnizarea apei potabile, salubrizarea localității etc. șMeynaud, 1965, 315 p. p.25ț.

Grupurile de presiune nu sunt mereu în zona de soluționare și negociere a conflictelor, acțiunea lor se desfășoară exclusiv la nivelul eșaloanelor reprezentative, a liderilor desemnați, iar prezența membrilor este mai mult presupusă. Influența liderilor devine astfel o forță pe care nu ezită să o folosească ori de câte ori își propun să regleze conturile cu autoritățile formale.

Omuciderea și alte delicte violente

Omuciderea

Rata omuciderilor (crimelor) poate cea mai exactă dintre statisticile delictuale, chiar și în acest caz există unele dificultăți întrucât pentru ca un deces să fie catalogat drept crimă, trebuie stabilit anumite date și circumstanțe. Această înseamnă că trebuie găsit cadavrul. În cazul în care corpul este localizat, există suspiciunea de crimă, numai dacă există indicii că moartea a fost violentă, cum sunt echimoze, escoriațiuni etc. În cazul în care se intentează un proces unei persoane acuzată de crimă se poate hotărî că s-a făcut vinovată, de ucidere din culpă ș.a. lovituri cauzatoare de moarte.

Fig.8.3

Statisticile publice despre sănătate, bazate pe raporturile medicilor legiști oferă o modalitate de moravuri a ratei omuciderilor care este mai mult sau mai puțin independentă de rapoartele politice.

Unele rapoarte pot fi inexacte având în vedere că legiștii pot considera în mod eronat că un omor este un accident sau pot cataloga eronat un omor drept sinucidere. Cu toate acestea, organele de poliție, medicii legiști, parchetul, ajung în cele din urmă la concluzii destul de precise în legătură cu astfel de cazuri.

Delicvența violentă

Statisticile referitoare la delicte arată că nivelul de delicvență violentă este destul de ridicat atât în unele țări dezvoltate, cât și în unele țări din Lumea a Treia (tabelul 8.1.).

În Detroit, care are o populație de peste un milion și jumătate de locuitori au loc mai multe crime raportate decât în întreaga mare Britanie care are o populație de peste 58 milioane de locuitori.

De asemenea S.U.A. reprezintă o cultură în care se folosesc delictele violente. De ce au loc atâtea delicte?

Răspunsurile date sunt incomplete, neconvingătoare. Astfel aceste delicte sunt puse pe seama utilizării pistoalelor și a altor arme de foc. Cu toate acestea, un exemplu, care vine să contrazică este Elveția unde rata delicvenței violente este extrem de scăzută, deși armele de foc sunt foarte accesibile șÎnainte de începutul secolului al XIX-lea închisoarea era rareori folosită pentru pedepsirea delictelor. Majoritatea orașelor, indiferent de mărime, aveau o închisoare formală. Ele erau folosite pentru a-i „răcori” pe bețivi peste noapte sau în mod ocazional, drept locuri în care persoanele acuzate așteptau procesul. În orașele mari din Europa, existau închisori de diferite dimensiuni în care majoritatea celor încarcerați erau condamnați pentru crime și așteptau să fie executațiț.

Dar este important de reținut faptul că omorurile au loc, în general, în contextul familiei și a altor relații interpersonale, fiind săvârșite mult mai frecvent de persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice. Unele omoruri sunt urmare a faptului că și o victimă a concurat la izbucnirea violenței care în cele din urmă i-a fost fatală.

De exemplu, victima înjură sau insultă prima o persoană care simțindu-se ofensată poate reacționa într-un mod care devine fatal pentru cea dintâi.

Rate ale delicvenței masculine și feminine

Statisticile referitoare la gen și delicvență arată că există un dezechilibru mare în raportul dintre bărbații și femeile aflate în detenție în toate țările. În Anglia, femeile alcătuiesc doar aproximativ 3% din populația din închisori. Există, de asemenea, unele contraste între tipurile de infracțiuni pe care le comit bărbații și femeile șTabela 8.2 p.211ț.

Femeile săvârșesc rareori infracțiuni prin violență, iar acolo unde există aceste sunt de mică amploare. Furturi mărunte din magazine, încălcări ale ordinii publice precum starea de ebrietate și prostituția, reprezintă delicte tipic feminine șFlowers, Ronald barri, Women and Criminalitz The Woman as Victim, Offender and Practitroner New Zork Greenwood Press, 280 p.ț.

Furtul din magazine după unele opinii este singurul delict pentru care rata de condamnări în rândul femeilor este aproximativ egală cu cea de condamnări a bărbaților dar ele trebuie să rămână oarecum speculative șBukle, Abigail and David P. Farrington 1984, An observational study of shoplifting British Journal of Criminology 24, p.20-29ț.

Femeile sunt mult mai puțin predispuse decât bărbații să participe la delicte violente dar nu sunt totdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente.

Există unele dovezi, că infractoarele sunt adesea capabile să evite apariția în fața tribunalelor, datorită faptului că pot convinge poliția, parchetul și alte autorități să vadă faptele săvârșite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă ceea ce s-a numit „contractul de gen” – contractul prin care a fi femeie înseamnă pe de o parte a fi inconstantă și impulsivă iar pe de altă parte a avea nevoie de protecție șAnthony Giddens, op.cit.ț.

De exemplu Warral descrie cazul unei femei care și-a ucis sora cu un cuțit de bucătărie. În loc să fie trimisă la închisoare a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani cu condiția să primească tratament terapeutic. Judecătorul a considerat faptul că aceasta este „o tânără extrem de tipică” incompatibil cu a fi violentă la modul criminal. În acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o săvârșise șWarrall, Anne, Offending Woman, Fenole Lawbreakers and the Criminal Justice System London: Rotledge, p.20-27ț.

Cu toate acestea, tratamentul diferențiat nu poate explica în totalitate ratele delicvenței masculine și a celei feminine.

Motivele sunt cu siguranță aceleași cu cele care explică deosebirile de gen în alte privințe. Unele delicte sunt specifice, cum este de exemplu, prostituția pentru care numai femeile sunt condamnate. Așadar, delicvența variază după gen. Studiile arată că niveluri ridicate ale delicvenței sunt în rândul tinerilor din zonele sărace ale orașelor. Una din cauzele acestor niveluri este șomajul în rândul tinerilor. Sunt opinii potrivit cărora nivelul ridicat al șomajului masculin începe să creeze o nouă categorie de delincvent de carieră.

Un raport public de Home Office în 1996, Young People and Crime oferă material de cercetare relevant pentru această temă. Cercetarea descrisă în raport a implicat interviuri cu 2.500 de tineri de ambele sexe, cu vârste cuprinse între 14 și 25 ani.

Cercetătorii le-au cerut celor intervievați să spună, confidențial dacă au comis delicte. Rezultatele au arătat că la vârsta de 25 de ani, 30% dintre tineri se implicaseră într-o formă sau alta de activitate delictuală cu excepția folosirii ilegale de droguri și a infracțiunilor rutiere. Activitățile delictuale ale tinerilor de obicei scădeau după vârsta de 20 de ani, dar cercetările indică faptul că acst lucru nu mai este valabil. De exemplu, proporția tinerilor cu vârste cuprinse între 22 și 25 de ani care se implică în furturi de bunuri este mai mare decât cea a grupului de vârstă de 18-21 șFig.8.5. p.215ț.

Raportul duce la concluzia că lipsa de perspectivă a unui serviciu stabil face dificil ca un mare segment al tinerei generații să se transforme în adulți responsabili. Studiul a arătat, că fetele cu vârste cuprinse între 13 și 19 ani au aceleași șanse ca și băieții de a fi implicate în furtul de bunuri; totuși rata fetelor delicvente scade drastic în cazul celor cu vârste peste 22 de ani.

Victimele delicvenței

Delicte împotriva femeilor

Violența domestică

Căminul este considerat ca un refugiu al siguranței și al fericirii, dar violența domestică – violența în contextul casei – face parte din viața multor femei fapt ce pare să aibă totuși o tradiție șAnthony Giddens, op.cit.ț.

În epocile medievale și la începutul perioadei de industrializare violența față de femei reprezintă un aspect comun al căsătoriei.

În prezent deși femeile se bucură de o protecție legală, actele de violență față de acestea continuă să se manifeste. Se spune că nu există casă unde să nu fi existat o ceartă și din punctul nostru de vedere aceste „spuse” au acoperire, însă tocmai aceste mici certuri degenerează în acte de violență împotriva femeii. În „certurile domestice” există o tradiție că nu „trebuie să te bagi” lucru care oamenii legii care sunt chemați să constate astfel de acte violente, de multe ori se limitează la „concilierea” soților fără a proceda la aducerea lor în fața justiției.

La rândul lor cele mai multe soții supuse violenței, nu reclamă la justiție nici măcar părinților sau socrilor în speranța că soțul lor cu timpul va prinde la minte, au copii iar situația lor economică și socială nu le permite să procedeze la divorț.

Hărțuirea sexuală

Hărțuirea sexuală face parte din actele delictuale extrem de obișnuite la locurile de muncă. Ea presupune folosirea autorității și a funcției deținute în scopul obținerii unor favoruri sexuale.

Acest lucru poate îmbrăca diferite forme începând cu cele subtile când angajatei i se sugerează că în schimbul acceptării de a întreține relații sexuale șeful va avea grijă să-i aranjeze o promovare, o recompensă, ori plecarea în străinătate etc. iar în cazul refuzului se procedează la amenințări cu demiterea, diferite pedepse, schimbarea locului de muncă, concedierea etc.

Se afirmă de către un autor că nu este ușor de delimitat între hărțuire și ceea ce poate fi socotit drept de abordare legitimă de la bărbat la femeie. Numai în parte este adevărat întrucât după părerea noastră abordarea legitimă la un loc de muncă poate veni numai de la un coleg de muncă cu aceeași funcție sau mai mică pe când șefii ierarhici ai angajatei, indiferent cât de subtilă ar fi propunerea, aceasta constituie un început subtil de hărțuire sexuală. Aceasta poate ieși la iveală numai în cazul refuzului acesteia.

Cu siguranță femeile care sunt supuse violenței în familie au probleme de ordin sexual cu soțul, vor considera „avansurile șefului” ca pe ceva „firesc” și nu vor face accepta înainte ca acestea să degenereze în acte de hărțuire sexuală.

Cele mai multe acte de hărțuire sexuală nu sunt cunoscute, deoarece în condițiile precare prin care trece marea majoritate a familiilor femeile, îndeosebi cele tinere sunt puse într-o situație delicată. Refuzând și lucrând în sistemul privat patronul care a fost refuzat poate concedia oricând femeia îndărătnică iar dacă aceasta lucrează în sistemul public la pr8imele restructurări se poate trezi fără loc de muncă și de aici toate celelalte greutăți prin care trece șomerul român

Nu cunoaștem care ar fi procentul de femei hărțuite la noi, dar dacă în Anglia după unele date șapte femei din zece sunt afectate de hărțuire sexuală într-o manieră prelungită pe parcursul vieții, putem să afirmăm că fără să ne fie teamă greșim că și româncele nu stau mai bine. Bine ar fi să nu fie așa.

Violul

Violul este un act delictual a cărui amploare nu poate fi stabilită cu exactitate întrucât multe din ele nu ajung la urechile poliției iar din cele ce ajung unele nu mai sunt înregistrate. Victima căzând la înțelegere cu autorul în schimbul unor sume de bani mai ales când aceasta face parte din familie săracă.

Aici intervine și complicitatea unor lucrători de poliție sau a unor procurori.

Unele din ele fie nu reclamă violul din rușine fie sunt amenințate de violator cu moartea sau alte represalii.

O altă categorie de femei care de cele mai multe ori întrețin relații sexuale împotriva voinței lor sunt cele căsătorite.

În lume sunt diverse practici judiciare și opinii pro și împotriva incriminării violului în familie.

În ultimii ani legislația românească s-a aliniat la legislația modernă europeană potrivit căreia și soțiile pot fi subiectul pasiv al infracțiunii de viol. Suntem într-o fază incipientă și nu avem date statistice dar așa cum sunt supuse deseori violenței fără a se ajunge la justiție așa se întâmplă și în cazul violului.

Abuzul sexual asupra copiilor și incestul

Acestea fac parte din fața nevăzută a familiei. Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen care se manifestă deseori în contextul familiei.

Abuzul sexual asupra copiilor poate fi definit ca fiind desfășurarea de acte sexuale de către adulți cu copii sub vârsta majoratului. Incestul presupune practicarea de relații sexuale între rude apropiate. Nu orice formă de incest înseamnă neapărat și un abuz sexual asupra unui copil. De exemplu relațiile sexuale între frați și surori sunt incestuoase, dar nu îmbracă forma abuzului sexual. În cazul abuzului sexual asupra unui cuplu, adultul exploatează copilul în scopuri sexuale șEnnew, Judith 1986; The sexual Exploitation of Children (Cambridge: Polity Press)ț. Relațiile sexuale între tată și fiică îmbracă atât forma de abuz sexual cât și pe cel de incest.

Abuzurile sexuale și relațiile incestuoase se practică de multă vreme, manifestându-se nu numai în rândurile familiilor din clasele de jos ci există în toate nivelele. Instituțiile sociale abilitate trag un semnal alarmant în acest sens. Astfel unele studii întreprinse în anii 1980 în diferite țări între care Marea Britanie și S.U.A. arată că o treime din femei fuseseră victime ale abuzului sexual în copilărie respectiv suportarea atingerii sexuale nedorite. În cazul bărbaților, cifra era de 10% șRussel Diana – sexual Exploatation: Rope Child Abuse and sexual Narossment (Beverly Hills, Co Sage 1984)ț.

Abuzul sexual asupra copiilor îmbracă diferite forme cum sunt: atingerea, copulația, expunerea organelor sexuale, oferirea de materiale pornografice și discuțiile teoretice șTaylor Steve, Measuring Child abuse Sociology Review 1, p.26-30ț.

Marea majoritate a acestor abuzuri pot avea loc în contextul familiei dar numărul lor nu poate fi stabilit cu exactitate întrucât unele norme care descoperă acest lucru nu-l fac public, nu anunță organele în drept, copiii nu reclamă din cauză că li se oferă de către părinți bani, cadouri și alte atenții și totodată sunt amenințați cu bătaia sau moartea.

Studiile arată că actele de incest pot avea loc între tată-fiică, tată vitreg-fiică, unchi-nepoată, frate-soră, mamă-copil și bunic-nepoată.

Consecințele acestor acte delictuale sunt destul de nefericite. Studiile efectuate în acest sens arată că majoritatea tinerilor implicați în vagabondaj, prostituție, în consumarea drogurilor și altor acte delicvente provine sin cei care în copilărie au fost victime ale abuzurilor sexuale sau a incestului.

Cauzele acestor acte abominabile sunt multiple și nu pot fi stabilite cu precizie. Totuși ceea ce se poate presupune că cei care abuzează sexual și comit acte incestuoase sunt alcoolici, suferă de dereglări psihice, li s-au refuzat de către femei „avansurile” făcute, au probleme de ordin sexual în familie etc.

Violența în familie

Violența în familie reprezintă un domeniu prin excelență masculin. Cu toate acestea uneori se susține că și femeile sunt la fel de violente în familie.

Așadar putem defini violența în familie (domestică) ca fiind abuzul fizic exercitat de unul dintre membrii familiei asupra altuia sau a celorlalți.

Primele victime ale abuzului fizic sunt copiii, în special cei mici, potrivit proverbului că „bătaia este ruptă din rai”.

Soțiile arată unele studii, că deși sunt și ele victime ale violenței în familie, sunt la rândul lor catalogate ca fiind violente, lovindu-și bărbații în aproape aceeași măsură ca și ei.

Cauzele violenței sunt multiple. Unul ar fi combinații între intensitatea emoțională și intimitatea personală caracteristicilor vieții de familie, unde dragostea coexistă cu ura și gelozia. De asemenea suspiciunile de infidelitate, pot conduce la certuri și violențe imprevizibile, loviri cauzatoare de moarte, omoruri, vătămări corporale etc.

Nu trebuie să ascundem și un mare adevăr că cearta în familie pornește de la lipsurile materiale cu care se confruntă, cum sunt: hrana, îmbrăcăminte, medicamente etc.

Consumul de alcool exagerat și repetat de către unul sau mai mulți din membrii familiei, duce negreșit la acțiuni violente între soți, între frați, între părinți și copii. Nu sunt puține cazuri de loviri, omoruri și altele pe care le-am arătat mai sus.

Violul asupra bărbaților

Bărbații sunt violați tot de bărbați, deși în prezent aceștia pot fi violați și de femei.

Ei sunt victime îndeosebi în închisori unde se estimează că 15% din deținuți sunt violați dar și aici datorită marii secretomanii ale administrației pușcăriilor nu se cunoaște cu exactitate numărul celor violați.

Ceea ce se știe că astfel de practici sunt inerente în detenții iar cazurile semnalate administrației sunt trecute sub tăcere luându-le drept acte firești între deținuți, practică veche.

După cercetările noastre dintre deținuți, violatorii au parte de același tratament în închisoare.

Delictele celor bogați și puternici

Delictele „gulerelor albe

Termenul de „delict al gulerelor albe” a fost introdus pentru prima dată de către Edwin Suterhland și se referă la delictul săvârșit de către cei din segmentele bogate ale societății șSutherland Edwin, Principles of Criminology Chicago Lippincottț.

Termenul include mai multe tipuri de activitate delictuală, inclusiv fraude fiscale, practica de vânzare ilegală, delapidare, poluarea mediului, spălarea banilor, comerț ilicit, comercializarea de țigări, stupefiante și alte substanțe ilicite etc.

Analiza unor forme specifice de devianță și delicvență juvenile

Analiza sociologică a delicvenței juvenile

Un rol principal în evaluarea științifică a fenomenului de delicevnță juvenilă îl au analiza etiologică, care implică un studio amănunțit al caracteristicilor personalității în formare a adolescentului al motivațiilor, nevoilor și aspirațiilor sale, al raportului cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de transpresiune a normei, condițiile psihice interne și cele depinzând de structura mediului sociocultural extern șSorin M.Rădulescu ș.a., op.cit., p.128ț.

Analiza etiologică este marcată de două orientări principale: orientarea psihologică și cea sociologică.

Analiza psihologică presupune mai multe direcții de abordare (psihoanalitică, psihopedagogică), însă indiferent de caracterul și conținutul acestora, izvorul delicvenței juvenile este incapacitatea de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de natură psihopatiologică, provocate de o serie de factori de care familia este responsabilă în mare parte.

Orientarea sociologică cuprinde mai multe direcții și perspective teoretice care caută să întregească abordările psihologice, punând în dependență tendința spre delicvența nu atât caracteristicile climatului familiei cât mai ales de cele ale mediului social și cultural..

Din acest punct de vedere delicvența apare ca o formă de manifestare a tânărului în conflict cu valorile societății. Fiind situat într-un mediu social defavorizat el aspira la un mod de viață și scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care provine, însă este privat de mijloacele legitime care i-ar oferi șansa să se realizeze.

Așadar delicvența juvenilă apare ca o formă de protest împotriva inegalităților și inechităților sociale. Acest fenomen este amplificat, totodată de tendința asocierii adolescenților în „subculturi delicvente” (așa numitele „bande de marginea străzii” sau „găști de cartier”) care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu semenii defavorizați cât și o identitate în numele căreia își poate procura o serie de satisfacții hedoniste imediate și se poate porni împotriva sistemului social inechitabil. Deoarece integrarea lor în societate este dificlă sau compromisă datorită incapacității și imposibilității de a-și dobândi rolurile sociale pe care le doresc, adolescenții se reunesc formând grupuri antisociale în care există posibilitatea derulării unor veritabile relații între rolurile râvnite. Odată integrați în grup își însușesc și respectă normele și regulile acestuia, cu alte cuvinte are loc un proces de educație și adaptare (socializare negativă) contrare celor promovate de societate adulților.

Delicvența juvenilă este pusă pe seama unor schimbări și conflicte sociale care însoțesc procesele modernizării cum sunt: industrializarea, urbanizarea și migrația (teoria sociologică a dezorganizării sociale).

Pe lângă schimburile care au loc în structura socială, economică și culturală, aceste procese conduc la o serie de modificări ale comportamentului individului, acesta căpătând o autonomie și libertate personală deplină întrucât este eliberat de legăturile familiale tradiționale cât și de controlul social rigid al microgrupului comunitar din care provine.

El asimilează noi exigențe și valori ale noului mod de viață urban, unele din ele venind în contradicție cu cele din care provine adolescentul, generând astfel o serie de comportamente hibride, aculturale și devianța care pot duce în cele din urmă la apariția unor forme de manifestare cu caracter antisocial.

Din acest punct de vedere, delicvența juvenilă apare ca un fenomen antisocial cu caracter urban.

Riscul de delicvență este mai ridicat de lipsa sau slăbirea contractului social exercitat de familie iar pe de altă parte de „subcultura” cartierului sau zonei mărginașe unde de regulă locuiesc cei săraci. Intrând în contact cu banda de cartier, adolescentul este supus unui proces de socializări negative în sensul că este instruit, educat în spiritul regulilor și normelor interne ale grupului, ajungândel însuși un delicvent, iar pe măsura recunoașterii unor merite în cadrul grupului, el poate să ajungă mentorul acestuia.

Delicvența juvenilă este explicată și prin prisma conceptului de anomie care, potrivit sociologului francez Emil Durkheim desemnează starea de dezorientare normativă în care se găsesc indivizii ca urmare a unor perioade de crize sociale (războaie, revoluții, calamități) generând suspendarea temporară a funcționalității vechilor norme și slăbirea controlului social exercitat de instituțiile specializate, inclusiv în ceea ce privește aplicarea de sanțiuni ferme celor care încalcă legile.

Mai târziu, această noțiune a dobândit noi semnificații dintre care menționăm șSorin Rădulescu ș.a., op.cit.p.132ț:

a)existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptarea socială datorită eforturilor supra-tensionate ale individului de a se conforma la exigențe normative contradictorii între ele.

b)existența unei situații sociale limitată, care nu conține nici o normă și nici o indicație normativă, fiind de fapt, improprie pentru desfășurarea normativă a vieții sociale (un gen de „anarhie” normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care și-o dorește.

c)manifestrea unei stări de „dezorganizare” a personalității care favorizează opoziția unor indivizi „anomici” dezorientați în raport cu normele: această dezorganizare personală nu are caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Revenind la evenimentele din decembrie 1989 trebuie spus că într-adevăr, starea de anomie produsă de schimbarea regimului politic a constituit un moment prielnic pentru indivizii certați cu legea de a pătrunde în fostele sedii ale fostului partid comunist, în instituții și întreprinderi unde sub pretextul apărării revoluției și-au însușit bunuri și valori importante din patrimoniul public național cultural.

De anarhia normativă au profitat din plin infractorii cu gulere albe, puși pe căpătuială, atât din rândul întreprinzătorilor particulari (cei controlați) și din rândul agenților de control care dădeau „soluții” din cele mai ingenioase pentru eludarea legilor neclare, ambigue în schimbul primirii de bai, bunuri și alte foloase necuvenite.

Referitor la indivizii „anomici” dezorientați în raport cu normele, de asemenea, care așa cum se arată au apărut datorită stării de dezorganizare mnormativă noi mergem pe ideea că aceștia nu erau dezorientați ci dimpotrivă, erau bine orientați, bine instruiți, au profitat de avalanșa de acte normative, au profitat de relațiile din noua putere și de orice vid legislativ în materie pentru a-și atinge scopurile ilicite, ilegitime și imorale.

După părerea noastră cele trei situații la care se referă autorii nu-și găsesc suportul argumentării delicvenței juvenile.

Din toate timpurile au fost schimbate societăți, orânduiri, regimuri și se vor mai schimba, fie prin revoluții de catifea, fie prin violență, fie prin alte metode legale, dar tot de demult se cunosc cele 10 porunci biblice ( să nu furi, să nu ucizi etc.) adică sunt niște lucruri simple care sunt interzise pentru care nu trebuie cunoștințe juridice sau alte pregătiri.

Unii autori încearcă să explice delicvența juvenilă din perspectiva teoriei etichetării, potrivit căreia acest fenomen este produs de mecanismele de control social. Așadar, dacă un adolescent încalcă ocazional normele morale sau legale și ajunge „clientul” poliției, parchetului sau instanței de judecată, dintr-un infractor primar tinde să se transforme într-un adevărat delicvent datorită „etichetei” atribuite de aceste instituții de control social, pe care și-o va „însuși” și adoptând o conduită în conformitate cu aceasta.

Mai mult unii consideră că acest fenomen este amplificat în mod artificial de către organele cu rol preventiv.

Problema este alta, aceste organe sunt depășite de multe ori de evenimentele și actele antisociale, mulți dintre autorii acestor fapte rămânând necunoscuți.

În astfel de condiții, agenții însărcinați cu misiunea de prevenție, urmărirea, reținerea și aducerea în fața justiției a delicvenților „forțează nota”, măsluind probe împotriva celor suspecți de comiterea unor crime, delicte, pentru ca balanța să atârne în favoarea activității lor, iar în timp ce adevărații delicvenți „operează” în continuare nestingheriți și în unele cazuri sub protecția unor agenți ai acestor instituții de control.

Numai așa se explică de ce mulți hoți din buzunare de regulă adolescenți, prostituate, proxeneți și alți delicvenți sunt ridicați în văzul lumii, mai nou cu forțele specializate, filmați, dați pe posturti de televiziune, iar ulterior îi vedem operând în aceleași zone, fiindeliberați din așa zisele lipse de probe.

Deci unii din cei etichetați ca fiind delicvenți, de acum înainte se vor comporta ca atare, îngroșând cu adevărat rândul adevăraților delicvenți și pe cale de consecință mărind cifra criminalității reale.

Evoluția și tendințele fenomenului infracțional în rândul minorilor în perioada de tranziție din România

La începutul secolului XX mai mulți sociologi americani propun idei asemănătoare acelora elaborate de Durkheim pentru explicarea sinuciderii egoiste și totodată încercând să explice și delicvența juvenilă.

Astfel potrivit lui Hirschi, delicvența juvenilă decurge din stabilirea legăturii ce ar trebui să lege în principiu adolescentul de societate. Componentele acestei legături sunt:

1. atașementul de o altă persoană care îl motivează pe individ să țină seama de așteptările sale;

2.angajarea adolescentului într-un proiect academic sau profesional care îl motivează pentru a evita ceea ce ar putea să compromită realizarea acestuia;

3.implicarea în activități care îi lasă puțin timp liber la dispoziție;

5.credința, care este pur și simplu convingerea că legile trebuie respectate șT.Hirschi, 1969ț.

Din anul 1990 delicvența juvenilă se înscrie pe o linie ascedentă, fiind înregistrate cele mai înalte cote din ultimii 40 de ani, în anii 1993 înregistrându-se 14.279 de minori și respectiv 15.231 în anul 1994.

Factorii care au determinat ajungerea la o astfel de dimensiune a stării infracționale în rândul minorilor sunt de ordin economic, social și cultural.

După 1990 marea majoritate a salariaților s-au confruntat cu fenomenul șomajului, care a produs urmări nefaste pentru individ și familia sa. Inflația a devenit galopantă, prețurile au crescut afectând puterea de cumpărare aceasta fiind resimțite de cei cu venituri mici.

Astfel sunt afectați așa cum spuneam circa 8 milioane de oameni pe cale de consecință unii au fost împinși spre delicte, îndeosebi furturi din patrimoniul public și privat pentru a supraviețui, în acest sens ajungând de cele mai multe ori și minori.

Așa cum am mai arătat, concomitent cu acestea s-a constat diminuarea autorității și funcției de control social al familiei, inclusiv în mediul rural.

Urmarea e vizibila decalare între cei care s-au realizat material prin mijloace legale sau ilegale și cei care zi de zi devin tot mai săraci. Totodată, vecinii, puținii oameni din sat, din cartiere cunosc cine sunt cei care s-au „îmbogățit” peste nopate, le cunosc posibilitățile intelectuale și mai mult decât atât cunosc și metodele și mijloacele prin care aceștia s-au „realizat”. Aceste decalaje au avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, care neputând fi controlat a dus în mod inevitabil la comiterea unor fapte antisociale, așa cum sunt îndeosebi, furturile, jafurile, înșelăciunile și escrocheriile, respectiv acele crime și delicte de pe urma cărora tind să ajungă și ei în „lumea bună”.

Această sintagmă astăzi nu mai este percepută ca una care reprezintă lumea intelectualilor, a oamneilor simpli, de bună credință, ci cea a afaceriștilor, a celor care stau să „facă” bani din orice. Multe odrasle ale acestora încalcă frecvent legea, dar rămân nepedepsiți pentru că se trag din „familii bune” aceștia au întotdeauna pe cineva unde trebuie (în poliție, parchet, justiție, administrație, parlament).

Pe lângă aceste cauze constatăm și proliferarea unor publicații, reclame, filme cu caracter obscen sau chiar pronografice din care unii minori s-au inspirat în comiterea unor crime și delicte.

Din datele statistice existente la Inspectoratul General al Poliției rezultă că în anul 1991 din totalul populației adulte (15.970.688) un număr de 46.222 de persoane au fost învinuite sau inculpate pentru infracțiuni contrare vieții și patrimoniale ceea ce reprezintă o proporție de 0,29% și o rată a criminalității de 228 de persoane la 100.000 de locuitori majori. În ceea ce privește delicvenții minori situația se prezintă astfel:

Din aceste date rezultă că rata delicvenței juvenile este net superioară celei adulte.

MINCIUNA

Mecanismul inducerii în eroare constă în opinia lui Harold Lasswell – într-un exercițiu de adormire a suspiciunii adversarului, pentru ca în momentul declanșării acțiunii propriu-zise să-l găsească nepregătit să opună rezistență unei decizii care-i fixează grav interesele, avantajându-l în schimb, neloial, pe cele ale grupului de interese aflat în poziția privilegiată de „amic” al decidentului politic șRădulescu Gh., p.240ț.

Dacă ar fi preveniți, cetățenii și-ar construi propriile lor sisteme de apărare – grupul de interese are în intenție o economie importantă de mijloace pe care le-ar putea irosi încercând să-și impună prin forță voința unilaterală. Din acest punct de vedere minciuna publică este de două feluri: minciuna tactică și minciuna mediatică șIdem, p.240ț.

Minciuna tactică constă într-o disimulare premeditată a intențiilor unei persoane sau ale unui grup în scopul de a nu fi cunoscute de adversarii care astfel iau decizii greșite sau pot fi surprinși de anumite decizii care-i privesc direct.

Disimularea nu este numai o tăcere „tactică” a celor care pun la cale, ci chiar o modificare a conduitei acestora pentru a nu trăda prin nimic intențiile reale.

Minciuna mediatică mijlocește promovarea interesului de grup. Prin aceasta este vizată imaginea adversarului și nu adversul însuși. Astfel, opinia publică este îndemnată să denigreze anumite atitudini, conduite, valori sau mentalități considerate retrograde, conservatoare ori îndreptate împotriva intereselor comunității. Prin aceste manopere dolosive se urmărește scoaterea adversarului din cursă.

Nu este nevoie să-i pui la zid pe urmașii elitei economice românești interbelice pentru a evita restituirea bunurilor care le aparțin prin moștenire legală, este mult mai comod să discrediteze o întreagă categorie de oameni care dispun de asemenea bunuri apelând la opinia publică, arată prof.Gh.Teodorescu șTeodorescu Gh, p.241ț.

Tot astfel se face transmiterea de către toți cei care s-au succedat la putere că „greaua moștenire pe care a lăsat-o vechiul regim” tocmai în scopul de a arăta opiniei publice, cât de mult au realizat ei în perioada guvernării iar neîmplinirile se datorează vechii guvernări.

Acest lucru nu se realizează apelând neapărat la o dezinformare a opiniei publice ci este insuficientă o simplă denunțare a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor confiscate în mod abuziv, pentru a justifica uzufructul chiriașilor care se opun restituirii acestor bunuri.

Stigmatul moral atribuit prin mass-media acestor persoane nu li se adresează direct nici uneia dintre ele, dar suportă consecințele incriminării publice, slăbindu-le rezistența în fața agresiunii psihologice la care sunt expuși și descurajând eforturile depuse pentru satisfacerea intereselor pentru care luptă șp.241ț.

Așadar manipularea și adevărul poate constitui o sursă de mistificare a realității.

Când minciuna este inserată într-un discurs mediatic devine, sub acest aspect o modalitate eficientă de intoxicare a opiniei publice cu false interese și falși inamici.

Contrapunerea unor realități care dau impresia că se exclud reciproc amplifică potențialul tensional al populației și, pe acest fond, șansele celor interesați de a rezolva un control al fricii se măresc considerabil. De exemplu „vin moșierii” este contracarată prin „vin minerii”.

Astfel sarcina grupului de interese care emite aceste mesaje se simplifică, acesta fiind transferată în bună parte asupra opiniei publice prin intermediul mass-mediei, care devine astfel și responsabilă moral de escaladarea conflictului social.

De asemenea, ………………………..adversarilor politici este o procedură curentă de eliminarea acestora din calea intereselor de partid.

Astfel prin discursuri propagandistice s-a insinuat existența unei relații nemijlocite între revenirea Regelui Mihai I în țară și interesul personal al unor reprezentanți ai partidelor istorice de a-și câștiga vechile proprietăți care în prezent sunt „ale poporului”.

Prin aceasta compania liderii stângii postcomuniste a inoculat ideea populației că de pe urma retrocedărilor, aceasta are numai de pierdut.

Dar substratul este altul și anume că prin restituirea proprietăților vechilor proprietari promisiunile guvernanților de a redistribui marea proprietate a statului, să rămână doar în faza intenției, totodată este cunoscut faptul că o parte din chiriașii unor imobile luxoase, sunt foști nomenclaturiști, activiști, securiști, care se regăsesc în noile structuri ale puterii. Astfel prin acest mesaj alarmist interesul grupului emitent a fost apărat.

Nu există discurs politic mincinos fără să i se găsească o motivație suficient de puternică și veridică, chiar uneori cu argumente solide pentru a se disculpa. Cu toate acestea minciuna indiferent cum este spusă tot minciună este iar autorul ei este un mincinos care dacă nu este privit cu dispreț trebuie să avem întotdeauna rezerve și îndoieli asupra moralității și integrității lui.

Un exemplu edificator este executarea cuplului dictatorial Ceaușescu pe motiv că numai astfel „teroriștii” care-l susțineau, nu mai au pentru ce lupta. În realitate suprimarea acesteia a fost grăbită prin faptul că în noile structuri ale puterii, care strigau „Jos comunismul” nu erau alții decât tocmai persoane cunoscute ca fiind din anturajul lui Ceaușescu pe care îi cunoștea foarte bine și prin dezvăluirile pe care le-ar fi făcut, dacă ar fi fost cu adevărat un proces principal, echitabil, ar fi pus în lumină nefavorabil pe mulți dintre cei aflați în noile structuri.

Așa după cum se știe mai întâi s-a hotărât să fie lichidat, dar printr-un așa-zis proces care după cum este arhicunoscut nu s-au respectat nici un fel de revederi în materie.

Faptele de care a fost acuzat erau așternute într-un așa-zis dosar cu trei-patru file care și acesta ulterior a fost sustras.

Ceea ce s-a întâmplat este deja istorie dar este un blam la adresa justiției și a celor de la putere în zilele fierbinți din Decembrie 1989.

De asemenea atunci când realitățile nu pot fi cunoscute sau dificil de cunoscut, cu cât sunt mai complexe, cu atât sunt mai ușor de deformat.

Un exemplu concludent este publicarea fotografiei lui Mihai Cofariu în Washington Post și prezentată drept „ungurul bătut de români” în timpul conflictelor de la Tg.Mureș din 1991 unde forțe interesate au încercat un scenariu de dezmembrare a statului român.

Redactorii americani nu s-au mai interesat la fața locului dacă așa stau lucrurile deformând astfel realitatea despre evenimentele nedorite de la Tg.Mureș.

De asemenea, „revoluționarii” evenimentelor din Decembrie susțin că în 1989 în România a fost revoluție, alții o lovituri de stat, alții revoltă populară, cert este că nici până în prezent adevărul nu se recunoaște.

Dar ca să avem un tablou complet al acestor evenimente nici până astăzi nu s-a stabilit cu precizie cine se fac vinovați de crimele de la Timișoara precum și din alte orașe din țară.

Ce se cunoaște este faptul că, unii dintre ei au fost avansați în grade și funcții în noile structuri ale puterii post-decembriste.

CAPITOLUL III

SOCIALIZAREA – MIJLOC DE PREVENIRE A DEVIANȚEI ÎN ETAPA DE TRANZIȚIE

1. Conceptul și definirea socializării

Socializarea este un proces complex de integrare și adaptare a indivizilor la viața socială prin însușire în cadrul familiei, școlii, instituțiilor, organizațiilor etc., a realizărilor culturale care îl permit conviețuirea în societate; limba și alte mijloace de comunicare, modele culturale ale societății respective, modurile de gândire, profesiunea, normele și valorile morale, juridice, științifice, politice, rolurile sociale etc.

Socializarea este un proces care presupune indivizi, grupuri și instituții sociale, Acestea pot fi considerate atât că prin societate este implicată în socializare cât și factori ai societății.

Fiecare factor își are locul și rolul său în socializarea individului de aceea nu facem o ierarhizare a acestora ci vom trata doar câteva dintre ei datorită spațiului limitat al acestei incursiuni în cercetarea sociologică.

2. Instituții, modalități și factori de socializare

Familia.

Familia este singurul factor cu adevărat în socializare, fiind prima și cea mai continuă lume socială pentru sugar și copil.

Aici se stabilesc primele și cele mai durabile relații intime. Tot aici, noul născut și copilul învață limba și fac cunoștință cu elementul fundamental al culturii.

„Familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie” a normelor culturale din generație în generație, scria R. K. Merton.

Majoritatea cercetătorilor definesc educația familială ca producerea personalității sociale și ca transmitere intergenerațională pe o direcție unică, de la părinți la copil.

Părinții transmit, respectiv acționează ca intermediari între societate (categorii, clase, grupuri) ai cărei agenți sunt investiți cu puterea de a transmite valori, atitudini norme, cunoștințe, abilități etc. către copii.

Transmiterea familială a valorilor și atitudinilor are loc diferit, în sensul că nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative.

~n acest sens, o influență deosebită o au:

– structura socială;

– apartenența socio-profesională;

– nivelul de instruire (felul diplomei pe care o posedă);

– mediul de rezidență (urban sau rural);

– ideologia familială;

– tipul de interacțiune familială.

Cercetările efectuate scot în evidență faptul că părinții aparținînd unor categorii socio-economice diferite, transmit copiilor lor valori diferite, Astfel, în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, pe când în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate etc.

Totodată, se constată o corelare a valorilor educative cu condițiile activității profesionale. Cu cât este mai înalt statutul ocupațional al bărbaților cu atât este apreciată mai mult atonomia copilului, în timp ce, cei cu statut mai scăzut pun accent în mod deosebit pe conformitate, pe obediență absolută în raport cu părinții și cu litera și spiritul legii. Aceste stări de lucruri se găsesc și la mame, acestea optând pentru roluri domestice asociat cu valori și atitudini conformiste.

Alte ipoteze, sunt axate pe ideea determinismului de clasă, potrivit căruia valorile educative sunt corelatu cu morala de clasă.

Revista școlară a copiilor proveniți din diferite categorii sociale, respectă succesul școlar diferențiat; potrivit unor cercetători s-ar datora faptului că, în timp ce părinții din clasele superioare și mijlocii valorizează reușita ca mijloc de ascensiune socială orientând copiii către scoli superioare, cei din clasele populare transmit mai degrabă un sindrom al eșecului.

La acestea se adaugă și strategiile sistemului de socializare inițiate de actorii sistemului școlar.

Apariția unui învățământ de stat unde an de an se înmulțesc locurile cu taxă în dauna celor fără taxă, limitează posibilățile copiilor proveniți din familiile defavorizate economic de a urma cursurile superioare, aceștia fiind orientați conjunctural către nevoile prezentului.

Atitudinea temporală și valorile educative sunt influențate de condițiile economice ale familiei, dar acestea nu sunt determinante.

Astfel, copiii din aceste familii au atitudine de supunere în fața autorităților instituționale, de respect față de regulile pe care școala și cadrele didactice le impun, precum și de conștiinciozitate în rezolvarea sarcinilor.

Opțiunea părinților pentru un anumit model pedagogic este determinată și de traiectoria de clasă pe care aceștia se situează, respectiv pe panta ascendentă, descendentă sau în faza de platou într-un proces de mobilitate socială.

Efortul personal al copilului și mobilitatea ascendentă a familiei sale contribuie la succesul școlar al acestuia

Corelarea încrederii în valorile școlare cu traiectoria școlară și profesională a părinților și a copiilor explică și atitudini diferite ale părinților. Sunt sesizate trei atitudini al părinților corespunzătoare celor trei generații.

Astfel, se distinge generația mai în vîrstă de părinți care au trăit în calitate de…………………. diferite transformări economice, politice și sociale etc. și sunt într-un fel tributari trecutului, ezitind între nostalgia acestuia și decepția în fața “nereușitelor” progresului, din prima categorie făcând parte unii părinți din mediul rural, iar ultimii provenind îndeosebi din mediul urban, respectiv din muncitori.

O altă categorie este cea a părinților mai tineri care au încredere în valorile școlare.

~ntre aceste categorii întîlnim o generație care manifestă nesiguranță, aceasta fiind accentuată de experiență școlară a copiilor acestora ce urmează ciclul secundar.

O altă variabilă pertinentă în raport a valorilor școlare este traiectoria migratorie. Studiile efectuate asupra unor familii de imigranți scot în evidență două tipuri de conduite migratorii; una în care proiectele migratorii ale tatălui sunt centrate pe țara de origine și alta în care proiectele migratorii sunt centrate pe țara de primire.

~n primul caz resursele sunt orientate către realizarea unor obiective în țara de origine; iar în cel de-al doilea școlarizarea copiilor concentrează toate eforturile familiei………………….?

Alte studii scot în evidență dependența valorilor educative de tipul de interacțiune familială. Acest tip este obținut prin intersecția a două dimensiuni;

a) coeziunea internă, care desemnează modul în care mebrii grupului se definesc ca atare, accentul căzând pe identificarea cu celalalt sau pe autonomice personală;

b) integrare externă, care se referă la modul în care grupul se deschide către exterior, văzând în contractele informaționale sau relaționale cu exteriorul un pericol la adresa consensului și armoniei familiale sau, dimpotrivă, o condiție a împlinirii personale a membrilor și a echilibrului familial.

Sunt indentificate patru tipuri de coeziune familială și anume: familiile de tip paralel, familiile de tip bastion; familiile de tip tovărășie și famiile de tip asociație.

Familiile de tip paralel se particularizează prin autonomie și închidere. Grupul este închis în el însuși, contactele cu exteriorul fiind evitate, în interior fiecare are propriile “teritorii” spațiul și timpul sunt individualizate, rolurile sunt diferențiate, domeniile de interes nu se intersectează iar activitățile comune se desfășoară întimplător.

Familiile de tip bastion se caracterizează prin închidere și fuziune. ~nchiderea grupului în sine este percepută ca dezirabilă, contactul cu exteriorul fiind trăite ca frustrante sau periculoase; în interior, membrii grupului împărtășesc la un nivel înalt activitățile și opiniile, definesc satisfacțiile personale prin ceilalți.

Familiie de tip tovărășie sunt deschise și fuzionale; deschiderea către exterior este mare, fiind raportată la grup, cu scopul de a îmbogăți relațiile interne și de a facilita comunicarea; în interior primează consensul și spiritul comunitar.

Familiile de tip asociație se caracterizează prin deschidere către exterior și autonomie a membrilor; acestea pun accentul pe specificitatea și independența individului, destinul acestuia fiind în parte subordonat cuplului sau familiei; contactele cu exteriorul sunt considerabile dar nu sunt raportate în mod necesar la nevoile grupului.

Aceste tipuri de coeziune familială pt fi identificate în toate categoriile sociale, dar variază frecvența cu care apar. Astfel, la baza ierarhiei sociale sunt mai frecvente familiiele fuzionale iar cele caracterizate prin autonomie și/sau deschidere considerabilă sunt familiile de cadre sau a căror membri au statut socio-profesional superior având un nivel ridicat al studiilor.

~n familie are loc transmiterea valorilor religioase și cele politice. Numărul copiilor care împărtășesc opțiunile politice și religioase ale părinților este mare.

~n ceea ce privește valorile religioase, Lambert și Michelot sugerează că ele constituie “nivelul dur” al socializării familiale.

~n principiu, părinții transmit valori pe care le-au moștenit dar pot transmite și valori pe care le-au achiziționat mai târziu.

O serie de studii efectuate arată că indivizii formulează două tipuri de explicații în legătură cu cauzele comportamentelor proprii sau comportamentele celorlalți și cu reacțiile pe care aceștia le generează.

Explicațiile interne atribuie actorului însuși, trăsăturilor sale de personalitate (inteligență, perspicacitate, voință etc.) sau eforturilor sale, rolul cauzal în explicarea “evenimentelor” posibile, pe când cele externe minimalizează rolul individului în cauză atribuind ceea ce i se întâmplă unor factori situaționali (circumstanțe, caracteristici ale obiectelor utilizate, voință sau putere a altora, șansă sau neșansă, destin).

Internalitatea și externalitatea ar fi trăsăsturi de personalitate în opinia unora, alții contestă aceste caractere, afirm=nd că acestea corespund de norma socială foarte generală pe care o definesc – norma de internalitate.

Aceasta este inegal distribuită în mediile sociale, fiind mai des înt=lnită în mediile sociale favorizate, interesate și obișnuite în a crea o imagine publică favorabilă.

De-a lungul timpului în unele familii a avut loc transmiterea meseriei din tată în fiu. Astăzi, rolul familiei ca transmițător de cunoștințe sau de abilități profesionale s-a diminuat, educația școlară pun=ndu-și amprenta asupra individului. Dar nu numai at=t, părinții orientează copiii astăzi spre “meserii bănoase” precum cea de avocat, medic, economist, preot etc.

~n mediul rural se constată o transmitere a cunoștințelor și abilitatea legată de agricultură, pomicultură, horticultură, zootehnie. De asemeni, se constată transmiterea meseriilor de croitor, frizer etc.

Tot în familie are loc transmiterea conduitelor domestice și a rolurilor de sex.

Studiile etnografice scot în evidență o “ucenicie” a copiilor în mediul familial, o familiarizare a lor cu elementele subculturii de clasă.

Fetele continuă să fie solicitate în activități gospodărești “tradițional feminine” în toate categoriile sociale, mai mult dec=t băieții.

Părinții așteaptă de la băieți manifestări instrumentale, adică să fie activi, întreprinzători, independenți, chiar agresivi în timp ce de la fete se așteaptă calități expresive cum s=nt bl=ndețea, calmul etc.

Bărbații sunt mai implicați în cultivarea rolurilor de sex. Aceștia acordă fetelor mai multă atenție și afecțiune, lăud=ndu-se mai mult.

~n ceea ce privește tratamentul la care sunt supuși copiii, părinții pretind că acesta este egal, indiferent de rangul nașterilor, totuși studiile dovedesc diferențe semnificative între primul născut de sex masculin și ceilalți copii, acestuia fiindu-i destinată o poziție socială mai înaltă dec=t a celorlalți.

~n educația sa, tatăl se implică mai mult.

Tot în familie se învață limbajul, un rol important în acest sens revenind mamei.

Se constată performanțe diferențiate ale copiilor proveniți din categorii socio-profesionale diferite iar mediul social influențează anumite aspecte ale vocabularului și structurii limbajului.

C=nd copilul învață să vorbească, adică c=nd învață codurile specifice care reglează actele sale verbale, el învață cerințele structurii sociale.

Clasa social din care face parte influențează cel mai profund formele de socializare, pun=ndu-și amprenta și asupra structurilor profunde ale comunicării.

Accesul la codurile restr=nse este la îndem=na tuturor membrilor societății în timp ce la codurile elaborate este limitat, acesta fiind accesibil celor care participă la domeniile principale de decizie socială sau celor care urmează să participe.

Un rol important revine familiei în transmiterea limbajului, sens care, la fel ca și cel verbal constituie un mijloc de comunicare.

Studii recente sesizează un fenomen social care nu este deloc îmbucurător și anume analfabetismul funcțional sau iletrismul, este cazul acelor persoane care nu stăp=nesc limbajul scris în pofida faptului că au fost școlarizați la niveluri care le-ar fi permis să o facă. Aceștia pot să identifice litere, silabe, cuvinte sau chiar să descifreze fraze simple dar viteza lecturii și capacitatea de a înțelege sensul unui text mai lung și mai complex sunt reduse.

Iletrismul este urmare a sărăciei, dar și efect al „excluziunii sociale” la care sunt supuși cei în cauză.

{coala

Orice societate dezvoltă la membrii săi acele trăsături sau forțe interne prin care aceștia pot să se manifeste ca forță de muncă. Insușirile sau „forțele interioare” sunt modele de acțiune, simțire și g=ndire ce sunt fixate în cultura societății respective.

Sistemul în interiorul căruia se poate desfășura acest proces formator este învățăm=ntul ca proces organizat al socializării și formării profesionale a omului.

Educația în forma ei instituționalistă este sistemul prin intermediul căruia se realizează relația necesară dintre producție, cultură și populație / agenți umani.

O parte a educației care este instituționalizată riguros este învățăm=ntul care se exercită numai asupra unei perioade din viața indivizilor, care este relativ variabilă de la o societate la alta și de la o epocă la alta.

In Rom=nia, limitele normalizate(tipice) de v=rstă în care se desfășoară învățăm=ntul (primar, gimnazial, liceal, universitar) este între 6 și 24 ani.

In acest interval, învățăm=ntul este organizat după principii structural-sistemice at=t la nivelul unităților școlare și localităților c=t și ca rețea zonală și republicană (structura orizontală și verticală a învățăm=ntului).

Structura orizontală este dată de diversele tipuri de școli postgimnaziale accesibile celor care continuă cariera școlară într-o formă sau alta , iar structura verticală desemnează nivelurile de organizare ierarhică a sistemului de învățăm=nt după criteriul complexității și specializării informației transmise în procesele de instruire.

~ntre aceste structuri trebuie să fie o relație de echilibru (principiul sistematicității).

Structura internă a învățăm=ntului este dată de articularea structurii orizontale cu cea verticală, iar structura externă este dată de relațiile pe care sistemul de învățăm=nt le întreține cu alte sisteme sociale., între care mai importante fiind subsistemul culturii și cel al producției materiale.

Starea structurii externe a învățăm=ntului nu poate fi înțeleasă dec=t oper=nd cu conceptul de funcție a sistemului de învățăm=nt.

Funcția este acea „consecință respectată” a unei activități care determină adaptarea sau ajustarea unui sistem dat. Prin urmare, sistemul de învățăm=nt întreține relații reciproce cu alte subsisteme ale societății în termenii unor activități care exercită efecte asupra lor. ~n fapt, acestea sunt funcțiile învățăm=ntului.

~nvățăm=ntul îndeplinește funcții generale, proprii fiecărui proces educativ. Astfel, învățăm=ntul continuă să exercite funcția de formare a elevilor în raport cu o cultură socială dată, context în care poate fi înțeles, „proces de inițiere” de către societate a membrilor săi în modele de comportare acceptate de aceasta și care sunt fixate în statusurile și rolurile sociale ale indivizilor.

~nvățăm=ntul îndeplinește și o funcție inovatare în societate, prin aceasta, contribuind la generalizarea unor modele comportamentale adecvate noilor moduri de acțiune și de muncă.

Astfel, dihotomia specifică sistemelor tradiționale este anulată, femeia put=nd achiziționa deopotrivă roluri instrumentale în deplină egalitate cu bărbatul.

Această egalizare se realizează de sistemul de învățăm=nt modern, chiar în condițiile în care unele categorii sociale manifestă rezistență față de acest proces. De altfel, acest proces nu ar putea avea loc fără funcția inovatoare a învățăm=ntului.

Din acest proces se desprinde faptul că învățăm=ntul îndeplinește și o altă funcție și anume aceea de a induce o puternică mobilitate a structurilor sociale ale societății. Totodată, sistemul de învățăm=nt poate oferi individului tipuri de exeperiențe „într-o gamă largă de roluri de adulți și într-un cadru mai puțin emoțional” dec=t o face alt sistem de educație (familia, de exemplu).

Prin aceasta, școala îndeplinește, așa cum arată același autor, o importanță funcție „de deschidere a lumii către copil”. De asemenea, școala asigură trecerea de la copilărie la statutul de adult printr-un proces tipic numit de sociolog „controlul adolescentului”.

Copilul este inițiat de școală în modele de autoritate, de conformare la reguli, de colaborare, primind un tip de cultură ce poate fi considerată cultură social-pragmatică. Sistemul transmis de învățăm=nt este sistemul de valori naționale, care asigură coerența și consensul întregii societăți.

~n cadrul acestor valori, trei tipuri sau complexe de valori au o poziție centrală și anume:

– valoarea muncii;

– valorile egalității și echității;

– valorile schimbării și ale „edificării” unui nou tip de societate.

~nvățăm=ntul ca subsistem al sistemului social global se află în relații funcționale cu celelelate subsisteme.

Sistemul educațional se află în relații cu sistemul social însuși. Optimizarea acestor relații se realizează prin intermediul mecanismului politicii școlare, elaborată de autoritatea statului abilitată.

~n acest sens statul adoptă un sistem de decizii cu privire la ajustarea nevoilor sociale cu rezultatele școlare ale sistemului educativ.

Politica școlară se realizează pri următoarele mijloace: gestiunea, planificarea și reformele.

Dacă prin gestiunea curentă și planificare nu poate fi menținut un echilibru într-un sistem de învățăm=nt și sistemul social se recurge la reformele sistemului de învățăm=nt.

Reformele din țara noastră au vizat integral sistemul educațional al societății noastre, fapt ce a căpătat caracterul unei revoluții educaționale. Urmare a acestui fapt s-a pus bazele unui sistem de un tip radical deosebit față de sistemul școlar din regimul totalitar. ~n perioada de tranziție, întreaga societate rom=nească este supusă unor profunde transformări care vizează toate subsistemele. Au fost reformate justiția, armata, poliția, sănătatea, învățăm=ntul și alte instituții pentru a corespunde cerințelor actuale și a celor europene în vederea aderării Rom=niei la Uniunea Europeană.

Integrarea Rom=niei în Uniunea Europeană nu înseamnă abandonarea unor valori rom=nești, renunțarea la tot ce este caracteristic și pozitiv învățăm=ntului. Adoptarea unui program de integrare și punerea lui în aplicare presupune transformarea școlilor astfel înc=t să fie posibil un flux continuu între învățăm=nt, cercetare și producție, respectiv unirea organică a învățăm=ntului cu cercetarea și producția.

Pentru realizarea acestui vast program este nevoie de mai multă voință politică a guvernanților și astfel, nimic nu ar fi imposibil.

Este arhicunoscut faptul că astăzi, mai mult ca oric=nd are loc emigrarea forței de muncă tinere către țările occidentale, întruc=t în actualele condiții social-economice, tinerii absolvenți își găsesc cu greu locuri de muncă sau nu-și găsesc în țară. La toate acestea se adaugă și salariile care sunt acordate acestora ce nici pe departe nu satisfac cerințele așa numitului trai decent.

Realizarea integrării sociale a membrilor societății este una din funcțiile educației. Educații învață în întreaga carieră educațională ce înseamnă a fi un bun rom=n și m=ndria de a fi rom=n, în cazul sistemului educațional rom=nesc, un bun francez în cazul sistemului școlar francez, un bun rus în cazul sistemului școlar rus etc. O astfel de socializare se realizează în primul r=nd prin forme „directe” de istorie, de educație civică etc.

Din păcate, odată cu răsturnarea regimului totalitar și eliminarea cenzurii, au apărut tot felul de manuale de istorie, dicționare, alte lucrări așa-zis științifice care caută să pună într-o lumină defavorabilă rom=nul, să-i falsifice trecutul, istoria, limba, obiceiurile etc. și toate acestea cu acordul tacit al guvernanților care nu reacționează ca să nu supere pe cineva din afară. Este de datoria noastră, a tuturor de a ne apăra istoria, tradițiile, limba, obiceiurile și alte valori pe care le-am dob=ndit cu s=nge și multa trudă. De la adevăr istoric, at=t educatorii c=t și educații nu trebuie să facă rabat. Socializarea se realizează și prin forme „indirecte”, adică prin „evaluările” care, indirect au și efectul de a socializa propria cultură.

O bună integrare presupune două modalități (concepții) de urmat:

Prima concepție este cea care vizează accentuarea rolului educației pentru realizarea unei reușite integrări.

A doua concepție suprasolicitează rolul controlului social pentru obținerea aceluiași rezultat.

Integrarea socială a membrilor societății încă din prima lor perioadă de viață depinde de calitatea sistemului educațional.

Un sistem educațional bun, presupune și o integrare socială bună a membrilor societății.

C=nd sistemul educațional nu este viabil, societatea trebuie să accentueze rolul sistemului de control social prin p=rghiile sale informaționale (grupul social, opinia publică etc.) și îndeosebi prin cele formale cum sunt instituțiile juridice implicate în acest proces.

Selecția talentului este o altă funcție a educației. {coala este aceea care identifică pe acei școlarizați talentați și îi formează pentru a indeplini ulterior poziții sociale corespunzătoare.

Omul potrivit la locul potrivit este ideal și prea frumos ca în realitate să fie așa.

Din păcate, at=t fostul regim mult hulit, c=t și cel actual nu a reușit o astfel de performanță.

Astfel, unor tineri nu li se recunosc talentele și performanțele, iar cei care totuși, ajung în v=rful piramidei nu sunt răsplătiți pe măsură, din acest motiv, aceștia se pun în slujba străinătății care are putere economică și capacitatea de a-i recompensa corespunzător.

{coala exercită o altă funcție deosebit de importantă, cea de transmitere a valorilor culturale.

C=nd se vorbește de Rom=nia, despre poporul rom=n, nu poate nimeni să ocolească personalitățile istorice și culturale ale neamului precum {tefan cel Mare și Sf=nt, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Horia, Mihai Eminescu, Alexandru Davila etc., savanți de faimă mondială ca: Grigore }ițeica, Grigore Moisil, Victor babeș, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă etc.

Acest act este el însuși un act de transmitere a valorilor culturale de care societatea noastră are nevoie pentru a-și păstra identitatea proprie.

Personalitățile istorice au luptat pentru libertatea și întregirea neamului iar cele culturale au dovedit, prin faptele lor de creație materială și spirituală că nu există cultură europeană și universală dec=t la modul generic și că orice cultură este parte componentă a culturii europene și universale.

Tudor Arghezi îl considera pe Mihai Eminescu foarte universal tocmai pentru faptul că el a fost foarte rom=n. ~n ciuda faptului că de-a lungul vremii a fost considerat conservator, retrograd, șovin, antisemit, agresiv, exclusivist, antiumanist, nemlădios și încă, mai curind „fascist” et a avut o atitudine rom=nească în soluționarea problemei naționale, în care iubirea nețărmurită față de națiunea rom=nă nu este întinată de ura de rasă și de inegalitate naturală dintre eamuri sau grupuri etnice care își trăiau traiul pe teritoriul rom=nesc, nici pe învrăjbirea naționalităților sau minorităților și în care cultul narcisit al păm=ntului și al sufletului este izgonit ca un instinct teluric.

{i în prezent sunt voci care contestă meritul unor personalități rom=ne. Un caz recent care a indignat lumea de bună credință este și refuzul unor autorități din Franța de a instala bustul descoperitorului insulinei, dr. pe motiv că acesta a fost antisemit.

Orice contestare a acestor personalități, precum și orice răstălmăcire a rolului și rostului lor istoric, cultural și științific st=rnește, firește, reacții de rezistență și de respingere din partea membrilor societății socializate prin transmiterea unor asemenea valori.

O altă funcție a educației este „echiparea” indivizilor cu acele capacități, abilități social profesionale necesare pentru participarea la viața societăților moderne.

~n sf=rșit, școala este instituția care ajută copiii să iasă din lumea privată a familiei, cu regulile sale intime și personalizate și de a-l introduce succesual în lumea publică în care regulile impersonale și statutul social înlocuiesc relațiile personale din lumea copilăriei (Donald Light jr., S.Keler – Sociologie, p.373). Această funcție se realizează printr-un așa-numit „curriculum ascuns” care reprezintă un set de reguli nescrise de comportare, care îl pregătesc pentru lumea externă (Ibidem)

„Profesorul este primul șef al copilului. A învăța să accepte ordine de la un șef, a se confrunta cu evaluări contradictorii, a fi torelant la frustrări” (Ibidem p.375)

Exercițiul funcțiilor educației se desfășoară de-a lungul întregii v=rste educaționale a individului.

Massmedia în societatea actuală

Mijloacele de comunicare moderne – generatoare ale unei producții de masă, ale unei difuzări și ale unui consum, participă efectiv în planul acțiunii și practicii sociale.

Un rol important îl deține informarea și comunicarea de masă în viața colectivităților naționale, reprezent=nd o forță economică, socială, tehnică, economică, culturală și politică în planul emancipării naționale, precum și în cel al dmocratizării relațiilor internaționale. Astfel, informația a devenit o condiție esențială a condiției umane, un important mijloc de cunoaștere. Noul tip de informare presupune nu numai vehicularea de știri, ci și de idei, cunoștințe științifice și tehnice, valori autentice, progresiste etc., care să vină în sprijinul dezvoltării și luării unor decizii.

Mijloacele moderne de comunicație acționează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele economice, sociale, politice, ideologice, culturale, etc. și opinia publică, produc=nd un impact asupra publicului larg.

Opinia publică se manifestă și acționează în legătură cu evenimentele prezentate de mijloacele de comunicare în masă, dar și atunci c=nd acestea sunt trecute sub tacere, selectate, etc.

Publicului nu-i este indiferent modul cum acestea își îndeplinesc funcția de informare, de transmitere de știri, de semnalare de evenimente etc. Acesta dorește emisiuni, articole etc., care să promoveze idei noi și care să stimuleze g=ndirea. Departe de a fi un suport de opinii, presa contribuie la cristalizarea opiniilor, îndeplinind prin metode și forme specifice funcția de îndrumare a conștiinței și comportamentului oamenilor.

Massmedia este calificată „arma teribilă” capabilă să asigure difuzarea informațiilor, să st=rnească curiozități, noi interese, să mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în țara sa, pe planeta sa, să-i dezvolte gustul, cultura sa intelectuală, artistică, pe scurt să-l facă, într-o sută de feluri posibile, mai prezent la eveniment, la artă, la g=ndire. In același timp, massmedia e capabilă să înșele, să degradeze, să alieneze în toate sensurile pe care le propun acești termeni – sublinia întemeietorul „Centrului de studii de comunicare în masă” – sociologul Georges Friedmann.

Presa este considerată ca făc=nd parte din sistemele cele mai active ale opiniei publice.

Considerată ca garant al democrației, presa are totodată tendința de a-și suprasolicita propriul discurs, ignorând faptul că astfel poate deveni o amenințare chiar la adresa comportamentelor structurale ale ordinii democratice șp.273ț îndeosebi acolo unde acestea sunt incomplete sau insuficient consolidate.

Astfel, mass-media poate constitui o sursă de anarhie socială și poate fi principala vinovată pentru dezordinea democratică.

Credibilitatea publică a mass-mediei scade din moment ce se pune în slujba unor interese de grup. Unii ziariști, îndeosebi cei de investigație devin incomozi pentru putere atunci când dezvăluie în presă, afacerile dubioase averile pe care le dobândesc pe căi oculte unii dintre oamenii politici. Aceștia sunt hărțuiți prin procese, amenințați cu moartea, bătuți în plină stradă și organele în drept sunt „neputincioase”, nu găsesc vinovații.

Știrile de la radio și îndeosebi cele de la televiziune au ca scop principal atragerea maximului de audiență prin modul spectaculos de a prezenta știrile și nicidecum finalitatea șRădulescu Gheorghe, 2000, p.309 ț informațională.

Unii redactori de jurnale construiesc agenda rivalității astfel încât să conducă la o inversare a priorităților interpretării și înțelegerii faptelor în raport cu ordinea lor firească.

Ei constrâng cetățeanul ascultător să perceapă dezarticulat și năucitor succesiunea, voit precipitată a unor date și imagini care-l invadează pretutindeni proiectându-l în plină incoerență a lumii șIdem, p.276ț.

Pe bună dreptate pe străzile României se auzea sloganul „Nu mințiți poporul cu televizorul”.

Analiz=nd modalitățile prin care mesajele vehiculate de știrile difuzate de presa din S.U.A., Roberto Cisino – arată că acestea sunt utilizate în menținerea și condolidarea unor imagini, atitudini și opinii care să favorizeze regimul și cercurile conducătoare din această țară.

Transmițătorii de știri, cei care controlează accesul la massmedia iau materialul pe care-l difuzează deja influențat, el atrage în continuare atenția că acestea îl manipulează la r=ndul lor, apel=nd la diverse tehnici (de obicei la o combinație de tehnici) aplicate în mod conștient pentru a strecura influențele, în încercarea de a face ca publicul american să g=ndească, să simtă și să răspundă într-un anumit mod.

Nici Rom=nia nu duce lipsă de astfel de manipulări. Să ne amintim de zvonurile din timpul desfășurării evenimentelor din decembrie 1989, respectiv, de prima mare manipulare a televiziunii, denumită „Revoluția în direct“, urmată de procesele penale a foștilor membri ai Comitetului Politic Executiv al fostului Partid Comunist Român și a altor persoane implicate în evenimentele tragice de la Timișoara, precum și procesul filmat și televizat al cuplului prezidențial Nicolae și Elena Ceaușescu. Revoluția în direct a fost urmărită de milioane de telespectatori din țară și străinătate, artizanii manipulării fiind Sergiu Nicolaescu, Ion caramitru și alții.

Au tot circulat tot felul de zvonuri printre care:

– zvonul despre otrăvirea apei;

– zvonul despre genocidul din Rom=nia;

– zvonul despre răpirea copiilor;

Zvonul despre otrăvirea apei a circulat în București și în alte orașe ale țării a doua zi după fuga dictatorului.

Nimeni nu a pus la îndoială această știre, deoarece la București se transmitea „revoluția în direct” la televizor, unde se vedea populația adunată în fața fostului Comitet Central, tragerile cu diferite categrii de armament, morți și răniți, Biblioteca Centrală Universitară în flăcări, unii presupuși teroriști reținuți.

Zvonul lansat de diversioniști și-a atins ținta.

Teroriștii nu au scrupule, otravind p=nă și apa. Oamenii alergau după apă minerală lu=nd cu asalt magazinele alimentare.

Presa a reacționat cu știri de ultimă oră, combăt=nd acest zvon prin difuzarea comunicatelor din partea Consiliului Național al Apelor care a dat asigurări că apa nu este infectată, se fac analize din oră în oră, iar barajele și bazinele sunt apărate de militari și de lucrătorii săi.

Acest zvon face parte din mijloacele folosite în războiul psihologic, fiind lansat într-o situație tensionată (revoluție) ulterior dezmințit de massmedia.

Zvonul despre genocidul din Rom=nia la fost lansat la 25 decembrie 1989, cind Tribunalul Militar Extraordinar i-a condamnat la moarte și confiscarea averii pe Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu pentru săv=rșirea următoarelor infracțiuni:

a) genocid – peste 60.000 de victime;

b) subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni împotriva poporului și a puterii de stat;

c) distrugerea bunurilor obștești, privind distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc;

d) subminarea economiei naționale;

e) încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un milion de dolari depuși în băncile străine.

Comunicatul se încheie cu precizarea că sentința a rămas definitivă și a fost executată.

De asemenea și aceasta a fost o știre falsă pornită de la o sursă oficială cu credibilitate redusă, lansată și întreținută de massmedia.

Această minciună gogonată a înfierat populația, dar interesant este faptul că a fost crezută și de cei care în timpul evenimentelor, instrumentau diferite cazuri de infrancțiuni (procurori, judecători).

Verificarea informației s-a realizat în august 1990, ziarul „Adevărul” public=nd un tabel statistic cu 1030 de morți din timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Această cifră a fost majorată de 60 de ori fiind difuzată de massmedia din țară și străinătate și însușită și de liderul Frontului Salvării Naționale.

Dar, iată “cifrele durerii” prezentate de procurorul general al Rom=niei la 10 decembrie 1992.

Persoane decedate -1104

– p=nă la 22 decembrie – 160

– după 22 decembrie – 944

Persoane rănite – 3321

– p=nă la 22 decembrie – 1107

– după 22 decembrie – 2214

Decedați la Timișoara – 93

– p=nă la 22 decembrie – 73

– după 22 decembrie – 20

Răniți la Timișoara – 373

– p=nă la 22 decembrie – 296

– după 22 decembrie – 77

Decedați la București – 564

– p=nă la 22 decembrie – 49

– după 22 decembrie – 515

Răniți la București – 1761

– p=nă la 22 decembrie – 599

– după 22 decembrie – 1169

Lansarea acestui zvon a fost menit să justifice condamnarea la moarte și confiscarea averii celor acuzați de astfel de fapte prin înscenarea unui proces în cadrul căruia s-au încălcat cele mai elementare reguli de procedură. Astfel, populația „a răsuflat ușurată” la aflarea execuției celor doi, iar ca prin minune au încetat focurile de armă.

Zvonul despre răpirea copiilor a circulat în primele luni ale anului 1990, cre=nd o mare îngrijorare și panică în r=ndul populației. Se zvonea că teroriștii răpesc copii pentru eliberarea „prințișorului” Nicu Ceaușescu. S-a ajuns p=nă acolo înc=t profesorii au sfătuit elevii să răm=nă acasă pe 26 ianuarie – ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu – pentru a evita unele neplăceri. Cu toate asigurările date de autorități, părinții erau îngrijorați.

Presa continua să publice chiar anumite statistici care priveau dispariția copiilor.

De-a lungul timpului, zvonul a făcut obiectul cercetării de către specialiști în materie.

Din cercetări rezultă că persoanele care cred în controlul intern sunt mai rezistente la zvonuri dec=t persoanele care cred în controlul extern. Cu alte cuvinte, persoanele care cred în controlul intern au o contribuție mai redusă la emergența zvonurilor, iar cele care cred în controlul extern au o contribuție mai mare la apariția și transmiterea zvonurilor, deci sunt vulnerabile la zvonuri.

Persoanele de sex feminin sunt mai vulnerabile dec=t cele de sex masculin.

Biserica

Biserica este o comunitate a oamenilor reuniți în jurul unor valori comune pentru a le celebra, întări și transmite mai departe. Ea promite iertarea și m=ntuirea oamenilor, în ea ne reglăm conștiințele și conduita față de divinitate și față de semeni și devenim mai buni în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.

Opera educativă începută de părinți se completează de Biserică – alături de școală, fiind o modalitate complementară, în materie de formare spirituală, de educație morală și de activism cetățenesc.

Educația religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața activă și în social: că nu se desprinde de alte laturi ale educației care cultivă spiritul, ci este legată de educația estetică, morală și civică.

Prin intermediul preotului, Biserica instaurează o mai densă transmitere a stimulilor religioși. Prin ceea ce g=ndește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru comunitatea pe care o slujește.

Educația pe care o exercită preotul este implicită prin comportamentul său at=t în biserică c=t și în afara ei și explicită ca profesor ce predă în ora de religie.

Al doilea corp important al Bisericii îl constituie laicii. Implicarea laicilor în viața Bisericii se poate realiza pe două coordonate: pe de o parte participarea mirenilor la exercitarea puterii învățătorești, educative, iar pe de altă parte, participarea lor la exercitarea puterii învțătorești, executive.

Ierarhii Bisericii și clericii au obligația să accepte sprijinul laicilor în exercițiul puterii educative pentru:

a) păstrarea și explicitatea învățăturii creștine;

b) difuziune și răsp=ndirea acestei învățături;

c) apărarea ei de imixtiuni sau de interpretări eronate.

Dacă este bine pregătit în teologie și este bine intenționat, laicul poate contribui din plin la educarea creștinilor.

Biserica, ca instituție de organizare a clerului și credincioșilor se bucură de cea mai maire încredere a populației, lucru reieșit din numeroasele sondamje de opinie efectuate de diferite instituții specializate.

Nu de același lucru s-ar bucura dacă Biserica s-ar implica în politică. Cu siguranță credibilitatea ar scădea. De aceea, într-un stat de drept poate sta deoparte, fără a susține partide și persoane în c=știgarea alegerilor. Prea multă încredere în promisiunile electorale ale politicienilor nu se poate avea, de aceea Biserica ar avea de suferit dacă ar susține programe, partide și persoane în bataliile politice.

Unii preoți mai cad în astfel de capcane admiț=nd citirea unor mesaje din partea unor lideri de partid în cadrul unor slujbe religioase, d=ndu-i aspectul unei adunări bisericești electorale.

Alți factori

~n afară de instituțiile pe care le-am amintit, socializarea se realizează și prin organizații și comunități care contribuie la formarea conceptului despre lume și viață și a comportamentului individului.

Organizațiile sunt subsisteme, cu funcții diferite ale sistemului social ce le înglobează. Ele au aceleași proprietăți formale ca și celelalte sisteme sociale, chiar dac sunt concepute în vederea atingerii unor scopuri anume, cum ar fi, producerea de bunuri și servicii, educația tineretului sau apărarea națională, scopuri proprii întreprinderilor, instituțiilor școlare și armatei.

Aceste obiective sunt realizate prin relațiile pe care le întrețin cu mediul în care își desfășoară activitatea. Cu alte cuvinte, ele nu acționează izolat ci evoluează în interiorul unui univers alcătuit din alte subsisteme cu care stabilesc valori funcționale. Obiectivele pe care și le propun nu pot fi atinse dec=t numai printr-o str=nsă conlucrare între ele.

Bunurile pe care le produce o întreprindere trebuie să corespundă cerințelor calitative pentru protejarea consumatorilor, școala nu are atribuții numai pe linie de educație, ci trebuie să se preocupe de administrarea bunurilor, selectarea cadrelor didactice, etc., iar armata la r=ndul ei nu are numai rol de apărare a țării ci și pe cea a formării militarilor ca cetățeni devotați țării și instituției din care fac parte.

Societatea civilă și tranziția în Rom=nia

Societatea civilă în context social-politic rom=nesc

Element constitutiv al sistemului democratic, societatea civilă este un ansamblu de “inițiative zonale, spontane, neguvernamentale, deci nu neapărat antiguvernamentale “, care acționează în afara limitelor stricte ale pieței și statului, un al “treilea domeniu” al societății, aflat la interferența celor două domenii tradiționale, eliberat de constr=ngeri, reguli de organizare și funcționare ce guvernează domeniul public și de obsesia profitului ce condiționează domeniul privat, existența societăților comerciale.

Ceea ce cetățenii au nevoie, vor și au dreptul să obțină nu e simpla libertate privată sau simpla libertate mandatată de stat, ci libertatea civilă. Ea reprezintă libertatea c=știgată de cetățenii angajați în autoguvernare, care nu vor nici să-și abandoneze destinele în seama reprezentanților guvernamentali, nici sa pretindă că piețele comerciale ar putea să producă bunurile sociale și idealurile publice necesare vieții comunitare democratice.

Din această perspectivă, noțiunea de societate civilă este sinonimă cu cea de sector nonprofit, voluntar sau independent și este asociată inițiativelor și acțiunilor unei pluralități de forme de organizare.

Așadar, prin societatea civilă, în sens larg, se înțelege ansamblul formelor organizatorice nestatale, fundamentate pe dreptul constituțional de liberă asociere, veritabile relee ale opiniei publice, prin care se exprimă public și se încearcă promovarea în comun a unor interese specifice, economice, sociale, culturale, informaționale, educative, profesionale, etc.

Societatea civilă presupune tot at=tea dimensiuni c=t cuprinde întreaga viață socială, economică, culturală, etică, juridică etc., fiecare dispun=nd de structuri, mijloace, metode, tehnici și tehnologii proprii din sfere distincte de preocupări.

Fiecare dimensiune socială este un produs al necesităților umane, constituind o activitate cognitivă cu semnificațiile ei epistemologice și sociologice.

Ele se află într-o str=nsă corelație, fiecare influențează prin specificitatea sa celelalte dimensiuni, fiecare depinde de fiecare, “astfel constituindu-se un sistem agregat”.

Astfel, c=nd vorbim despre economie, pentru a avea o imagine c=t mai veridică a stării de fapt, trebuie luat în calcul în mod obligatoriu contextul intern și extern în care ea se circumscrie : ordinea juridică și constituțională, valorile democrației, starea socială, starea de sănătate, demografia, cultura, învățăm=ntul, valorile morale, contextul politic, etc. Cu alte cuvinte, vorbim de starea națiunii la un moment dat și de destinul ei.

Societatea civilă prin menirea ei, dar și ca parte în contractul social se implică în toate domeniile și acționează la toate nivelurile puterii (legislativ, judecătoresc, executiv) prin orice mijloace și modalități democratice și legale ; av=nd posibilitatea de a sancționa în forme specifice.

De asemenea, ea acționează prin forme instituționalizate, consacrate de lege, secvențial în interesul unui anumit segment social sau în interesul întregii populații.

Societatea civilă presupune între altele, implicarea liberă a cetățenilor, a majorității populației la viața comunității, participarea directă la nivel de grup de interese sau societal ?????????????, la nivel de interes general, precum și în formare șui comunicare permanentă și sistematică cu toți actorii sociali.

Totodată, societatea civilă trebuie să acționeze pentru renașterea semntimentului național și promovarea interesului național.

~ntr-o accepțiune comună, societatea civilă desemnează “ansamblul actorilor și raporturilor dintre actorii ce constituie trama vieții sociale (sfera privată) și economia (piața) unei țări”.

Ea furnizează o infrasctructură socială diferențiată sub raportul intereselor, relativ mobilă, flexibilă și diversificată : de la grupuri de interese mai mult sau mai puțin organizate și recunoscute oficial, multe cu putere de influențare, la sindicate – entități axate pe apărare și promovare a intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților sau ale altor categorii profesionale ; de la forme de organizare de tip cooperatist (cooperative meșteșugărești, de consum și credit, case de ajutor reciproc etc) de la centre (de consiliere, consultanță, mediere, formare profesională) la agenții (de dezvoltare regională, de intermedieri etc).

Aceste entități vizează : reconstruirea adevăratului sens al solidarității umane, promovarea drepturilor și lebertăților fundamentale ale omului, sprijinirea reformei, medierea între guvernanți și guvernați, etc.

Societatea civilă are o serie de preocupări specifice tranziției : lupta pentru asigurarea unui trai decent a întregii populații, pentru dreptul la muncă, la cultură și educație, la îngrijirea sănătații și protejarea familiei, pentru ajutorarea celor defavorizați, etc.

De asemeni, societatea civilă exercită un control permanent fiind interesată să rezolve în condiții echitabile și benefice pentru întreaga comunitate orice solicitare justificată pentru a se evita pe c=t posibil nedreptățile, insatisfacțiile și nemulțumirile altor grupuri de interes care pot conduce în ultimă instanță la încălcarea ordinii juridice și constituționale prin comiterea unor crime și delicte prin corupție, violență, crimă organizată, trafic de droguri, de femei, minori, etc.

O altă direcție de acțiune a societății civile este lupta împotriva corupției și crimei organizate, a drogurilor și traficanților de femei, copii.

Un alt obiectiv îl constituie lupta împotriva dezordinii sociale, a manifestărilor sindicale anarhice, pentru promovarea valorilor democratice și ocrotirea mediului, pentru grija față de ființa umană și nevoile sale, pentru integrarea în organismele comunitare, stoparea emigrării unor oameni de valoare, etc.

~n actual context al tranziției, societatea civilă este chemată să îndeplinească o serie de funcții și necesități sociale cum sunt :

furnizarea de servicii sociale;

supravegherea (starea de veghe), monitorizarea puterii publice ;

funcția de sancționarea a puterii;

funcția de presiune asupra puterii publice;

funcția educativă.

Societatea civilă furnizează multiple servicii alternative, suplimentare sau complementare celor furnizate de domeniul public.

Funcția de bază a societății civile constă în supravegherea modului în care puterea publică gestionează trebuințele publice, patrimoniul țării și modul în care se preocupă de destinele țării.

Aceasta presupune participarea societății civile la dialogul social și economic, la rezolvarea problemelor care se ivesc în procesul tranziției.

Totodată, ca factor de presiune, societatea civilă “forțează m=na” puterii publice pentru a-și respecta programul și în general pentru a o determina să fie permanent receptivă, transparentă în acțiuni și dispusă la dialog.

Deseori, puterea a fost incapabilă să-și mențină punctele ei de vedere în fața grupurilor de presiune, dovedind lipsă de fermitate în luarea unor decizii juste. Astfel s-au acceptat numeroase soluții de cele mai multe ori vizibil incorecte, populiste pentru c=știgarea și garantarea capitalului politic.

Pe de altă parte, asistăm la refuzul de satisfacere a unor solicitări justificate din partea guvernanților, profit=nd de lipsa de coeziune a societății civile.

~n astfel de situații societatea civilă are mai multe posibilități de sancționare a puterii.

Astfel, sunt cunoscute demonstrațiile de stradă, măsurile de protest, dezbateri pe probleme care frăm=ntă comunitatea sau anumite grupuri de interese, forme specifice de grevă, folosirea mass-mediei etc. și nu în ultimul r=nd neacordarea votului celor care fiind la putere nu și-au respectat promisiunile făcute în campaniile electorale. Guvernul, întreaga putere publică sunt în slujba întregii societăți, a interesului național, motiv pentru care trebuie să de-a socoteală întregii comunități și nu propriului electorat, deoarece puterea nu aparține și nu etse subordonată nici unui actor social, ci întregii populații, de la care puterea emană și pe care o reprezintă.

Permanent, societatea civilă, potrivit funcției educative trebuie să se preocupe de formarea și consolidarea culturii politice și civile a populației, de consolidare și dezvoltare a democrației și statului de drept.

Pentru funcționarea eficientă a societății civile se impun a fi îndeplinite următoarele condiții :

autonomia deplină a mijloacelor de informare și de comunicare (mas-media) ;

sprijinirea substanțială de către stat a dezvoltării și instituirii unor rețele de relee ale societății civile, precum parteneriatul ;

o mai mare transparență a actelor de decizie, îndeosebi în faza pregătirii acestora și consultarea unor factori specializați ai societății civile ;

informarea sistematică a populației prin mesaje, rapoarte, etc., care privesc societatea, starea națiunii rom=ne;

instituirea unor forme organizate de comunicare, de consultări cu societatea civilă, av=nd ca obiect strategii comune;

angrenarea institutelor de cercetări, și, îndeosebi valorificarea rezultatelor cercetării, la dialog social ;

evitarea jocurilor politice în general și imixtiunii politicului în procesele deciziilor în afara programului guvernamental ;

subordonarea voinței politice exclusiv interesului național.

Sindicatele – reprezentante ale societății civile și parteneri ai dialogului social și economic

Sindicatele sunt organizații profesionale, constituite în temeiul dreptului de asociere, care au drept scop apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților și ale celorlalte categorii profesionale.

Primele structuri democratice din Rom=nia au fost create la începutul anului 1990. ~n primii doi ani, rata sindicalizării a fost foarte ridicată, practic peste 90% din salariații unei întreprinderi fiind membri de sindicat. Practic, a luat ființă un sindicalism de masă, diferit sensibil de sindicalismul militant din Europa Occidentală care a făcut deservicii semnificative instituției sindicale.

~n vederea realizării scopului pentru care sunt create, sindicatelor le este recunoscut dreptul de a folosi o serie de mijloace specifice cum sunt : negocierile, procedurile de mediere și consiliere în soluționarea litigiilor de muncă, petițiile, protestele, demonstrațiile, mitingurile, grevele.

~n perioada pe care o analizăm, trebuie menționat faptul că în afara manifestărilor sindicale legale, am asistat la o serie de manifestări ilegale și deviante care au degenerat în acțiuni violente în care nu de puține ori s-a folosit un limbaj indecent, suburban și s-au promovat numai acțiuni ilicite, încălcarea normelor elementare de comportament civic democrat. Astfel au fost sechestrați unii directori, au fost blocate drumurile și alte asemenea acțiuni.

Degenerarea acțiunii sindicale uneori în forme de exprimare extrem de dure sau care afectează considerabil drepturile și libertățile segmentului reprezentat de cele mai multe ori majoritar la nivel societal este o formă tipică de depășire a capacității de cunoaștere a legislației, de rezistență, chiar nepăsare a autorităților publice competente în rezolvarea cererilor oficiale, dar și de cutuma negativă a soluționării cererilor justificate sau nu, prin sporirea presiunii sociale, indiferent de legalitatea mijloacelor prin care se realizează acest efect.

Eșecurile, lipsa de credibilitate, criza de autoritate și inconsecvența luptei sindicale, deficiențele parteneriarului sindicate-patronate, politizarea mișcării sindicale precum și migrarea unor lideri sindicali spre sfera politică au făcut să scadă constant capitalul de încredere de care s-au bucurat sindicatele în r=ndul membrilor acestora la începutul anului 1990.

Astfel, rata de sindicalizare a cobor=t sub 60% de la peste 90% c=t înregistra în anul 1990.

Lupta pentru respectarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor nu a avut succese deosebite datorită eterogenității membrilor și a intereselor acestora, cunoscut fiind faptul că mulți lideri sindicali aveau simpatii politice deosebite, evit=nd inițierea unor acțiuni “deranjante” ale puterii.

Tototadă s-a constatat că partidele politice folosesc organizațiile sindicale în promovarea intereselor lor electorale prin intermediul unor lideri de sindicat care ulterior “trădează” mișcarea sindicală intr=nd în sfera politicului, unde, pentru serviciile aduse sunt puși în diferite funcții ale puterii.

Dar nu numai liderii sindicali au fost și sunt implicați în “afaceri politice” ci și sindicatele care au acționat uneori împotrivă, legat de restructurare, de privatizare, îngreun=nd astfel procesul de reformă, cu excepția cazurilor c-nd aceste acțiuni au avut efectul scontat , împiedic=nd acele provatizări paguboase pentru statul rom=n.

De asemenea, au avut loc scindări de confederații, diminuări ale acredibilității și a acțiunii sindicale, sub amprenta convertirii liderilor sindicali în interese politice, care veneau în contradictor cu interesele specific sindicale.

Patronatele. Acestea sunt organizații ale patronilor, autonome, fărăr caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat fărăr scop patrimonial care apără interesele membrilor lor n relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice. în raport cu obiectul și scopul lor, atit pe plan național c=t și internațional, potrivit propriilor lor statute și în acord cu prevederile Legii patronatelor.

Pentru realizarea scopurilor lor, acestea au ca obiective principale :

militează pentru creșterea prestigiului social al profesiei de om de afaceri ;

constituie fonduri de solidaritate ;

acționează prin toate mijloacele legale pentru stabilirea unor relații juste și echitabile între categoriile socio-profesionale ;

colaborează la soluționarea chestiunilor politico-sociale țin=nd seama în aceeași măsură de interesele patronilor, lucrătorilor și ale statului, ș.a.

~ntre funcțiile principale ale patronatelor enumerăm :

funcția de instanță morală și de onoare privind activitatea și comportamentul industriașilor ;

funcția educațională de formare și perfecționare managerială a industriașilor;

funcția de dialog și negociere.

Organizațiile neguvernamentale. Asociațiile și fundațiile

Organizațiile neguvernamentale sunt persoane juridice de drept privat, de interes general, fără scop lucrativ, care nu sunt investite cu exercițiul autorității de stat și nici nu fac parte din sistemul administrației publice. Ele sunt “private” în formă și publice (de interes public) prin programele sau serviciile pe care le promovează, acțion=nd în afara limitelor stricte ale pieței și statului, desfășur=nd acțiuni de utilitate publică.

Asociația poate fi definită ca fiind sibiect de drepșt prin acordul de voință a mai multor persoane, care pun în comun, în mod permanent și fără drept de restituire, contribuția lor materială, cunoștințele și aportul lor în muncă, în vederea realizării unor activități de interes general, comunitar sau după caz, în interesul lor nepatrimonial.

Fundația este deasemenei subiect de drept, înființat de una sau mai multe persoane care pe baza unui act juridic între vii sau mortis causa, constituie un patrimoniu afectat permanent și irevocabil realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.

Asociațiile și fundațiile domină viața publică și privată fiind înt=lnite sub forme asociative între persoane fizice și între persoane juridice care acoperă întreg spectrul de la : societăți comerciale, sindicate, federații, ligi, uniuni, la asocieri internaționale, de la asocieri între județe la asocieri regionale și statale, de la asocieri de proprietari de locuințe, pensionari, salariați, revoluționari etc., la asociațiile familiale, profesionale, patronale etc.

Misiunile acestor organizații sunt diverse, întrec=nd limitele imaginației. Astfel, acestea se declară că îndeplinesc misiuni filantropice, sociale, educative, culturale sau etnice, de apărare și promovare a drepturilor fundamentale și a intereselor sociale, economice ale celor pe care îi reprezintă, misiuni de promovare a relațiilor de prietenie și cooperare internațională, de protecție a mediului, etc.

Aceste organizații și-au asumat rolul de purtători de cuv=nt ai societății civile, de subiecți de reflecție, de analiză critică, de revendicare, sanționare , factori decizionali de putere, dar în practică, unele obiective nu au fost operaționale, s-au dovedit chiar utopice pentru realitatea vieții de azi.

Faptul că reformele politice, economice și sociale, educaționale și culturale etc., se găsesc la acest stadiu, diind percepute în mod negativ de către comunitatea europeană, se datorează în parte că societatea civilă prin diferite căi și modalități a îngreunat și chiar s-a opus acestor procese.

De asemenea, unele din aceste organizații și nu puține la număr au desfășurat activități ilicite și imorale, printre acestea derul=ndu-se o serie de activități pseudoprofitabile, dintre acestea mai cunoscute fiind afacerile cu ajutoare primite din străinătate, înmatriculările de mașini în copul eludării taxelor vamale, deturnarea unor fonduri etc., acestea devenind adevărate “industrii” de bani pentru mulți din fondatorii acestora.

Totodată, se constată că unele organizații etnice au profitat din plin de slăbiciunile legilor și Constituției din acele timpuri, s-au organizat și înregistrat ca partide pe criterii etnice, care, în acești ani, fie în opoziție, fie la guvernare, diferite căi și modalități care nu întotdeauna s-au situat în limitele legii, a moralei, au militat și au c=știgat drepturi pentru minorități, drepturi care ne-am bucura să le aibă și semenii noștri din afara granițelor. Totodată, se constată că acestea desfășoară o serie de activități și acțiuni subtile dar cu un scop bine definit și anume acela de dezmembrare a statului unitar rom=n prin interpretri trunchiate a unor drepturi ale acestor minorități.

Pe cale de consecință, încrederea populației în aceste organizații a scăzut, astfel că în 1998 printr-un sondaj, rezultatele estimau lipsa de încredere a populației la un nivel de stul de ridicat.

Astfel, cele 30% de nonrăspunsuri la întrebarea “C=tă încredere aveți în organizațiile neguvernamentale ?” fiind justificate fie printr-o credibilitate publică redusă, fie prin lipsa de impact în viața publică a entităților reprezentative pentru sectorul privat.

Cu toate aceste minusuri, trebuie evidențiat și faptul că aceste organizații au reușit, prin aportul lor să dinamizeze unele procese ale reformei, îndeosebi din domeniul drepturilor și libertăților omului, realiz=nd în general la nivel microsocial instituționalizarea unor valori și comportamente civile fundamentale : solidaritatea civică, toleranța și respectul între parteneri sociali, toleranța etnică, protejarea drepturilor economice și sociale etc.

~n acest sens putem menționa :

a) participarea organizațiilor neguvernamentale de profil la anchetele sociale organizate de consiliile locale pentru acordarea ajutorului social

b) parteneriatul cu organele centrale de specialitate pentru protecția solidă și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

implicarea în probleme de adopție

în încredințarea și plasamentul copilului aflat în dificultate

pentru protecția copilului

pentru formarea profesională a adulților

a consultării în probleme economice și sociale etc.

Organizațiile neguvernamentale pot deveni cu adevărat viabile dacă factorii de putere politică sunt receptivi la propunerile legale și legitime ale acestora.

Pentru a stabili cum este percepută societatea civilă, Fundația pentru Devzoltarea societății civile a organizat o conferință națională, în cadrul Proiectului internațional de cercetare a Indexului societății civile.

Proiectul cuprinde două faze :

~n prima fază a proiectului a fost elaborat elaborat un raport asupra societății iar o a doua fază a fost dedicată cercetării de teren.

Alianța Mondială pentru Participarea Cetățenilor a furnizat un set de indicatori structurați pe fiecare din cele patru dimensiuni (structura, spațiu, valori, impact) ale societății civile, precum și cerințele privind mărimea și compoziția eșantionului.

Au fost vizate organizațiile societății civile, reprezentanți ai administrației publice, sectorului de afaceri, massmedia și cercetării.

Cerința metodologică a fost aceea de a asigura cel puțin 150 de răspunsuri din partea organizațiilor societății civile și 5-10 răspunsuri din partea fiecărei categorii de respondenți menționați mai sus.

Baza de eșantioane s-a constituit din cele 6800 de organizații înregistrate în baza de date a F.D.S.C. iar numărul a fost astfel stabilit înc=t să fie asigurată reprezentativitatea în funcție de distribuția teritorială și pe domenii de activitate.

Astfel, chestionarele au fost expediate unui număr de 931 de de organizații ale societății civile, din care 749 în țară și 182 în București. Distribuția s-a realizat poștal și în varianta electronică în perioada 26 martie – 26 aprilie răspunz=nd 189 de organizații din care 154 din țară și 34 din București, rata fiind de 20%.

Chestionarul a fost expediat și unui număr de 170 de persoane din alte domenii de activitate interesate de starea societății civile, respectiv: 40 de reprezentanți ai administrației publice, 80 de reprezentanți ai sectorului de afaceri și 30 de cercetători și 80 de jurnaliști. Răspunsul a venit din partea a 10 reprezentanși ai administrației publice (rata 20%), 12 jurnaliști (15%), 7 cercetători (23%) și 10 reprezentanți ai sectorului privat (50%).

Indicatorii au fost prezentanți sub forma unor afirmații față de care respondenții au fost solicitați să-și exprime punctul de vedere, respectiv acordul sau dezacordul.

Răspunsurile au fost marcate pe o scală de la “complet adevărat” la “complet neadevărat”.

Pentru simplifiucarea prelucrării, răspunsurile de tip “complet adevărat” și 75% “adevărat” au fost introduse într-o singură categorie (adevărat) iar răspunsurile de tip 25% “neadevărat” și “complet neadevărat” au fost încadrate în categoria “neadevărat”, De asemenea s-a considerat că obținerea a peste 100 de răspunsuri reflectă o frecvență ridicată a indicatorului.

Printre altele au fost analizate următoarele normele socio-culturale care influențează organizațiile societății civile :

presiunea din partea grupărilor politice ;

implicarea în formularea politicilor publice ;

accesul la forul legislativ;

recunoașterea de către stat;

recunoașterea din partea societății.

Dintre acești factori există acord numai în privința afirmației potrivit căreia asupra organizațiilor societății civile nu se exercită “presiuni” de a sprijini sau de a se alătura grupărilor politice. Au fost date 100 de răspunsuri în categoria “adevărat” și 61 în categoria “neadevărat”.

Cu toate acestea, numărul celor care consideră că sunt astfel de “presiuni” este relativ mare, pe cale de consecință se confirmă într-un fel cele susținute de noi.

Totodată se constată că, în general, normele socio-culturale nu sunt favorabile dezvoltării societății civile, acestea nu sunt angajate într-o măsură semnificativă în programe filantropice (153) și nici nu susțin rolul de angajați în aceste organizații (147).

Statul este perceput că nu încurajează activitatea organizațiilor (147) acesta nefiind captate de către instituțiile administrației în formularea politicilor (136).

~ntr-adevăr, simțul civic nu este încă apreciat, organizațiile nu sunt suficient de puternice pentru a fi considerate o alternativă, nu sunt sprijinite de administrația publică, iar acolo unde există interesul se simte puternic influența politicului.

~n privința valorilor pe care le respectă și promovează aceste organizații, situația se prezintă astfel :

respectă drepturile omului (192)

promovează activ drepturilor omului (179)

promovează egalitatea șanselor în societate (168)

promovează egalitatea sexelor în cadrul propriilor structuri (170)

inițiază acțiuni de promovare a bunelor relații între diferite grupări politice, culturale, religioase și etnice (149)

promovarea activă a intereselor grupurilor culturale majore cu excluderea intoleranței față de alte grupuri culturale (123)

Din cele prezentate mai sus rezultă preocuparea societății civile față de drepturile omului.

~n interiorul societății civile, diferențele etnice, politice, culturale nu apar ca o sursă de conflict, iar organizațiile acesteia nu tolerează rasismul (168) și nu încurajează conflictele între grupuri culturale și religioase diferite.

~n privința evoluției acestor organizații, se constată o creștere numerică continuă a acestora, în prezent, sectorul neguvernamental cuprinz=nd peste 2300 de organizații nonprofit iar numărul persoanelor implicate în mod direct în aceste activități (voluntari, colaboratori, asociați) depășește două milioane, ceea ce reprezintă 15% din populația adultă a Rom=niei. Cu toate acestea, dimensiunea sectorului nonprofit este mică în raport cu economia Rom=niei, în 1995, acestea dețineau un procent de 0,6% din numărul total de angajați din Rom=nia, dar și cu media central și este europeană sau cea internațională.

Astfel, în același an, ponderea sectorului nonprofit prin raportare la numărul total de locuri de muncă era în Slovacia de 0,7%, în Ungaria de 1,33%, în Cehia de 1,75%, în Uniunea Europeană 6,94%.

Parteneriatul organizațiilor neguvernamentale (ONG) cu organismele internaționale

Organizația Națiunilor Unite conlucrează cu ONG-urile în principalele domenii : drepturile omului, ajutoare umanitare de urgență, mobilizarea cetățenilor în promovarea obiectivelor și valorilor ONU etc.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE, conlucrează cu ONG-urile în domeniile drepturilor omului, educație civică și protecția minorităților, prevenirea conflictelor și aplanarea unor crize, etc.

Constatăm cu regret că emisarii OSCE nu sunt bine informați sau fac jocul unor puteri c=nd este vorba de soluționarea unor crize care apar. Astfel este cunoscut modul în care se dorește soluționarea crizei din Republica Moldova prin federalizarea acestei țări.

~n Uniunea Europeană organizațiile nonprofit se ocupă de îngrijirea a peste 40% dintre spitalizați, în Germania 20% dintre copiii de v=rsta școlar=, în Franța administrarea a 20% din gradinițele pentru copii din Italia și toate universitățile, respectiv 22% dintre școli în Anglia.

De asemenea în multe țări îngrijirea persoanelor marginalizate din punct de vedere social, cum sunt centrele pentru copii, pentru femei care au suferit abuzuri sau pentru combaterea alcoolismului sau consumului de droguri, pentru oamenii săraci sau cu SIDA sunt în administrarea organizațiilor neguvernamentale, pe baza de contracte cu statul.

Partidele politice

Partidele politice sunt asociații ale cetățenilor cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, care promovează valorile și intereselor naționale, acționează pentru respectarea suveranității naționale a independenței ți a unității statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.

Ele contribuie la educarea politică a cetățenilor, influențează formarea opiniei publice, organizează inițiativa legislativă a cetățenilor, stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și participă cu candidați în alegeri și la constituirea autorităților publice, în conformitate cu prevederilor legii.

Partidele politice reprezintă principalul element de legătură dintre populație și organele de conducere publică. ~ntr-o democrație reprezentativă, ele se situează în postura de intermediari, care fac joncțiunea între societatea civilă și putere, în sensul de organisme reprezentantive statale. Acestea nu se identifică total cu statul în care dețin doar temporar și eventual alternativ funcții de decizie politică, în baza legitimității elective. ~nsă, în același timp, ele nu se confundă nici cu societatea civilă din care provin și pe care se sprijină, la organizațiile politice cu vocație reprezentativă.

Constituțiile ridică partidul politic, dintr-un instrument de realizare tehnică a alegerilor, la rangul de factor legitim al vieții publice. Privite din această perspectivă, partidele politice sunt inseparabil legate de structurarea și instituționalizarea puterii și în același timp sunt conexate direct sau indirect – prin forme și metode ce diferă de la un stat la altul, la procesul de exercitare a puterii.

Partidele politice, oamenii politici se legitimează cu valorile politice pe care le promovează, cu capacitatea, seriozitatea, transparența, comunicarea, cooperarea și eficiența manifestată în elaborarea, promovarea și realizarea programelor, politicilor și strategiilor care au determinat voturile electoratului, cu modul cum se raportează la principiile democrației, la legile țării și la dispozițiile Constituției.

Or, din păcate, oamenii politici au numeroase carențe profesioniste, mentalități retrograde, comportamente dubioase lipsite de credibilitate străine nu numai de interesele generale dar și celor din partidul care fac parte.

Dezamăgit de politică, Benjamin Franklin a exprimat la un moment dat o judecată care avea ca temei o atentă și deosebit de subtilă observare a jocurilor de interese ce au loc în sfera deciziilor guvernamentale. Aceasta scoate în evidență cu rafinament intelectual limitele discursului mincinos: poți păcăli – spune el – o parte din viață toată lumea, mai poți păcăli toată viața o parte din lume, dar nu poți păcăli toată viața toată lumea.

Într-adevăr viața demonstra că unii au făcut din minciună o practică eficientă de a-și atinge unele scopuri particulare.

Cameleonismul și feluritele stratageme imaginate de-a lungul timpului le-au asigurat o considerabilă carieră istorică, dar parcă niciodată ca în era mediatică aceștia nu au reușit să-și etaleze mai eficient discursul Rădulescu Gh, p.238ț.

Practicarea minciunii internaționale poate avea loc prin două categorii distincte de discursuri:

-discursuri care servesc intereselor imediate ale celui care minte;

-discursuri care cuprind minciunile altruiste și caritabile.

Societățile moderne se confruntă cu situații anormale, când grupuri speciale se pot substitui operei timpului străduindu-se și reușind să creeze oameni mari, să fabrice lideri, care nu sunt totuși mai mult decât niște falși oameni mari, al căror singur rost este de a bloca (ar întârzia) apariția celor cu adevărat mari și de a devia societățile de la linia lor, de la lipsurile lor reale, împiedicându-l să-și încordeze puterile spre a pregăti apariția oamenilor de care au nevoie cu adevărat șIlie Budescu, 1996, p. 347-366 p. 364ț.

Astfel în mediul politicianist oamenii cu adevărat nu pot să apară de cele mai multe ori, deoarece procesul selecției lor este blocat și deviat de greutatea mediului fals, pseudocult, al politicianismului dizolvant și parazitar.

Politicianismul nu are nevoie de „oameni mari”, ci de lideri falși, de oameni falși pe care să îi prezinte drept „oameni mari”, falsificând în felul acesta direcția sufletească reală a societății.

Cum oamenii mari cu adevărat întârzie să apară, dispozițiile sufletești întârzie și ele la poarta exprimării, astfel că societatea însăși este livrată întârzierii. România nu duce lipsă de „lideri fabricați” aceștia apărând odată cu relansarea curentului cosmopolit în cultura română și în rândurile politicienilor.

Din punct de vedere al politicii „minciuna pioasă” nu intră în calcul. Liderii politici au în vedere câștiguri mult mai importante cum sunt cele care privesc accesul la controlul bunurilor strategice și la pozițiile de decizie.

Minciuna politică poate servi la scopuri caritabile numai în varianta minciunii publice prin care se urmărește calmarea neliniștii comunitare.

De exemplu se minimalizează pericolului terorismului, astfel ca oamenii să nu intre în panica unei eventuale catastrofe (alunecări de teren, inundații etc.).

Astfel de situații sunt numeroase și întrețin iluzia că în politică minciuna este un rău necesar, iar cei care mint o fac din convingerea că numai în acest fel protejează interesele superioare ale comunității pe care o guvernează.

Minciuna se referă la trecut, prezent dar cel mai adesea la viitor. Astfel, minciuna politică este prezentă frecvent în programele politice din campaniile electorale și chiar în programele de guvernare. Poveștile „Contractului cu România”, a „luminiței de la capătul tunelului” lansate în timpul campaniei electorale din 1996 de liderii C.D.R., alinierea salariilor funcționarilor publici și a altor categorii de salariați până în 2008 promisă recent la congresul P.S.D. sunt promisiuni între care primele s-au dovedit mincinoase iar a treia din start nu poate fi luată în serios.

Ar fi prea frumos ca să fie și adevărat acest mesaj al P.S.D.-ului. Pentru aceasta ar trebui să dezvoltăm economia cum n-am dezvoltat-o în 15 ani, lucru mai puțin probabil. Astfel de promisiuni nu sunt puține. În scopul atragerii electoratului, partidele se întrec în promisiuni, care mai de care mai atractive. Într-un sat este nevoie de un pod sau drum imediat se promite că după alegeri se va face. Într-un oraș este nevoie de gaz metan, canalizare etc. după alegeri „se va face”, dacă vom câștiga.

Unele partide care s-au cocoțat în structurile puterii reamintesc compatrioților ce „sarcină istorică”, prin ce primejdii au trecut în timpul evenimentelor, când trebuie „cineva” să-și asume această sarcină de a schimba soarta României.

Toate aceste discursuri cu caracter mincinos sunt menite să justifice că nu se găseau alte personalități mai potrivite pentru această „menire istorică”. Nu au trecut bine evenimentele că au apărut categorii privilegiate pentru „sacrificiile” făcute în timpul evenimentelor, o categorie aparte „revoluționari”, unii dintre ei meritând acest titlu dar nu puțini sunt cei care și-au obținut certificat de revoluționar prin mijloace ilicite și imorale

Orice partid promite că dacă va ajunge la putere va crea condiții de creștere a veniturilor populației, locuri de muncă, un venit minim garantat, trai decent etc. și va lupta împotriva corupției până la eradicare.

Alegerile din 1996 au fost câștigate de Convenție tocmai că au promis că vor declara război corupției dar nici vorbă de așa ceva, aceasta a continuat și a profilat, lucru constatat de toate organismele europene și internaționale.

Astfel, contra corupției, în administrație, justiție etc. aproape că nu există sector unde caracatița corupției să nu-și fi întins tentaculele.

Așadar, ele sunt acuzate de acte de corupție politică, de manipularea și coruperea electoratului care se concretizează printr-o cultură politică precară.

În perioada alegerilor partidul sau partidele aflate la putere ”uită” că în timpul mandatului s-au aflat la originea exasperărilor pe care le acuză cetățeanul, apelând la un limbaj politic măgulitor și celebrativ la adresa sa.

Acum i se cere părerea în problemele de interes major pentru societate cum sunt: locuințe, locuri de muncă, șomaj, pensii, salarii.

Astfel, cetățeanul uită că este la limita pragului sărăciei, nu are cu ce să cumpere hrana, îmbrăcăminte, medicamente, nu are cu ce să plătească întreținerea, chiria, uită că este șomer etc.

Nu lipsesc termeni de rezonanță afectuoși precum „stimați concetățeni”, „conștiința mereu vie”, „înaintașii noștri” etc. ce sunt adresate cetățenilor care sunt „bucuroși” că votează.

La toate acestea se mai adaugă și mass-media care devine astfel complice deghizat al puterii iar pe de altă parte ca aliat ocazional al cetățeanului șGheorghe Teodorescu, p.179ț.

Fiecare om politic sau formațiune politică duce o bătălie aprigă pentru „imagine” în numele principiului de aur al succesului în politică. Dacă ești pe ecran exiști. Omul politic devine astfel curtenitor în fața presei o celebrează, o felicită și îi aduce mulțumiri pentru modul în care se implică în apropierea guvernanților de guvernați.

Relațiile dintre politicieni și jurnaliști nu sunt dintre cele mai bine, dar reglările de conturi au loc pe cale amiabilă la un cocteil, fie „cumpărând” instituția mass-mediei cu tot ce înseamnă jurnalist, ori în cele din urmă să apeleze la justiție.

Pentru a ieși la rampă, deci de a deveni cunoscut necesită un efort deosebit iar dacă actorul nu are sprijinul mass-mediei șansele de a deveni notoriu sunt îngreunate.

Gradul de cultură politică determină atitudinea mai mult sau mai puțin conștientă a oamenilor de susținere sau de respingere față de schimbare, de reforma politică, socială și economică, de selectare sau am=narea unor așteptări, cerințe, determină p=nă la urmă gradul de socializare politică, de coerență, coeziune și limpezime politică la nivel societal.

Setul de valori și atitudini, de comportamente sociale se formează la individul socializat politic în funcții, de asemenea, de gradul de cultură politică, transform=ndu-l dintr-o masă amorfă, dusă de val, din punct de vedere politic, într-un actor politic, factor conștient și activ la promovarea acelor valori politice, a acelor acte politice care corespund cel mai bine intereselor sale.

Socializarea politică a individului presupune, în același timp, implicarea mass-mediei, al căror rol este deosebit în legitimarea sau nu a unui sistem politic, al unui partid politic, atunci când, prin acțiunea sa, manipulează voința acestuia.

Criza prin care trece cultura politică rom=nească este prelungită și din cauza unei insuficiente implicări a instituțiilor politice care au un rol esențial în procesul de socializare politică a presei și chiar a societății civile al cărui mesaj politic nu a reușit să mobilizeze populația la procesul de devenire și de socializare politică.

Drept urmare, încrederea în instituțiile fundamentale ale statului – ca și partide, ca sursă de promovare a membrilor lor în aceste instituții – a scăzut simțitor.

Astfel, cu excepția bisericii și armatei, celelalte instituții cum sunt : parlamentul, guvernul, justiția, poliția nu se bucură de suficientă încredere, deoarece ele nu răspund satisfăcător solicitărilor societății civile, doleanțelor acesteia.

Media, în general și îndeosebi presa care și-a dedicat menirea trezirii și socializării politice a cetățenilor, mai au multe de făcut.

Acest proces este un proces complex, programat, care presupune implicarea tuturor factorilor încep=nd cu familia, școala, care să conducă la socializarea politică a oamenilor, la transformarea acestora în actori politici.

Asistăm tot mai des la încălcarea gravă a principiului constituțional cu privire la separarea puterilor în stat de către executiv care se substituie politicului și legislativului emiț=nd un mare număr de ordonanțe și ordonanțe de urgență.

Criza politică, imaturitatea eșichierului politic, lipsa de omogenitate ideologică și de program în probleme de interes general, promovarea algoritmului politic, fără limite și fără criterii de ordin profesional și moral, au influențat în mod evident acțiunea politică, au indus electoratului ideea periculoasă a neputinței schimbării, de unde neparticipare și indiferență față de politic, indiferent care p=nă la urmă, are consecințe în însăși consolidarea democrației.

Așadar, se impune o asanare drastică a vieții politice prin eliminarea rebuturilor și promovarea oamenilor politici numai în funcție de competența profesională, de calități mprale, de valori reale dovedite prin fapte.

Sunt lucruri arhicunoscute, că partidele o dată ajunse la putere împart „ciolanul“, adică acele slujbe „de profit“ care constau în controlul atribuirii de funcții politico-administrative, privilegiilor și a surselor de venit deosebit de atractive. Cum sunt posturile de miniștri, primari etc. șG. Teodorescu p. 78ț. De asemenea, banii au făcut întotdeauna casă bună cu politica. Manevrarea, depozitarea convenabilă, transferul și convertibilitatea acestora sunt atribute determinante pentru a face din ei mijlocul cel mai eficient de control în raporturile de putere. Cu bani se obține aproape orice.

De asemenea, trebuie ca formațiunile politice să promoveze ferm interesul național, impun=ndu-se o clarificare constituțională și legală a acelor partide care, deși prin statut și-au propus să apere interesele poporului, acționează împotriva acetuia, promov=nd interese meschine, de grup, de natură să pună în pericol caracterul unitar și indivizibil al statului.

Poliția

Poliția este un serviciu public în slujba cetățenilor, care are ca misiune garantarea tuturor cetățenilor a liberului și pașnicului exercițiu al drepturilor și libertăților prevăzute de lege.

Așadar, polițistul desfășoară o activitatea socială în serviciul națiunii, pentru asigurarea respectării legilor, a ordinii și liniștii publice.

Procesul de tranziție a societății rom=nești de la un regim totalitar la democrație și economie de piață, constituie o problemă deosebit de importantă, îndeosebi c=nd încercăm să abordăm problema raportorilor politici cu societatea civilă.

~n cadrul acestei tranziții, trebuie să se pornească de la caracterul antitotalitar al Revoluției din Decembrie 1989.

~n acest sens, instituția poliției care p=nă nu demult a constituit un instrument al statului polițienesc, are ca obiectiv îmbunătățirea raporturilor cu comunitatea, îmbunătățirea stilului de muncă, protecția drepturilor omului, integrarea în structurile polițienești europene, etc.

Centrul de greutate în munca poliției trebuie să cadă pe acțiunile de prevenire în detrimentul celor represive și de constatare.

~mbunătățirea sistemului de cunoaștere a populației, îndeosebi prin mijloacele de comunicare directă, asigurarea unei transparențe sporite în toate măsurile întreprinse, precum și îmbunătățirea substanțială a relațiilor cu toate categoriile sociale (tineret, bătr=ni, etc.) sunt obiective prioritare ale unei poliții democrate.

Polițistul ca actor social are un rol deosebit în colectivitate. Misiunea lor nu este numai de a cerceta faptele antisociale, de a fi arbitru în cadrul unor stări conflictuale ci și aceea de a cunoaște și influența comportamentul unor categorii sociale (minori lipsiți de supraveghere, tineri).

Numai astfel, el devine un principal factor în asigurarea ordinii și liniștii publice, a respectării și aplicării întocmai a legii.

Dar polițistul nu trebuie văzut ca un personaj în c=mpul infracțiunilor sau să învețe pe alții ce trebuie să facă, ci cum trebuie să acționeze într-o situație sau alta.

Societatea, fiind un proces „automodelat” de „ autoproducere ” rezult=nd dintr-o tensiune de forțe sau o continuă deschidere plurivalentă de evoluții, poliția și alte instituții sociale pot constitui un „ proces de conștientizare transformatoare ” opțiunile răm=n=nd a fi făcute într-un joc democratic, cănd acesta există, de structurile statului, din care nu este exclusă nici prezența polițiștilor, ba aceasta este chiar de dorit .

Pe l=ngă relațiile de sprijin, ajutor și cooperare cu cetățeanul, poliția este nevoită să intervină de multe ori pentru a pune capăt unor situații tensionate între indivizi, prin utilizarea forței.

~n astfel de cazuri, utilizarea forței a creat poliției o imagine deformată asupra rolului și menirii ei în societate. Istoria postrevoluționară este plină de situații tensionate, încep=nd de la fenomenul Piața Universității 1990, conflictul interetnic din 1990 – T=rgu Mureș cu minoritatea maghiară, mineriadele, conflictul privind aplicarea Legii fondului funciar din județele Botoșani, Iași, intervențiile în forță pentru urmărirea și reținerea infractorilor în diferite cartiere, etc.

De asemenea, sunt suficiente cazuri c=nd cei care au avut de-a face cu poliția sunt nemulțumiți de serviciul prestat de aceasta. Lăs=nd deoparte doza de subiectivism, nu este mai puțin adevărat că poliția trebuie sa „ uite ” metodele și mijloacele pe care le-a folosit c=ndva; ea trebuie să adopte o conduită nouă în care să primeze solicitudinea și claritatea în intervenții, să fie obiectivă în soluționarea cazurilor.

Activitatea poliției este diversă, cum ar fi: lupta împotriva crimei organizate, combaterea corupției, soluționarea furturilor, prostituția, toxicomania, afacerile financiare, ordinea publică, etc. precum și înlăturarea unor fenomene cu care se confruntă societatea, începănd cu cele mai grave ca jafurile, omorurile p=nă la găsirea copiilor pierduți, a bătr=nilor rătăciți, etc.

O atenție deosebită trebuie acordată mediului urban unde în această etapă au avut loc mari disponibilizări, mulți indivizi pierz=ndu-și locul de muncă. Nemaiav=nd o sursă financiară care să asigure cele necasare traiului, unii care mai au păm=nt de reîntorc în satele natale, alții continuă să locuiască la oraș și să muncească păm=ntul la țară, iar cei ce nu au păm=nt, nici alte surse de venituri, desigur se vor adapta noilor condiții, mulți dintre ei îngroș=nd grupul delicvenților. Pe de altă parte, libertatea și democrația, evident au pătruns și la sate unde este percepută diferit. Dacă înainte de evenimentele din decembrie 1989 rara se vorbea de t=lhării, violuri, incesturi etc., astăzi poliția se confruntă și la sate cu astfel de infracțiuni. Este cunoscut faptul că furturile din avutul particular erau rare, predomin=nd cele din avutul public, respectiv de la CAP-uri și IAS-uri de unde și vorba „găina de unde scurmă de acolo se hrănește”. Aceste organizații s-au desființat și evident hoții acum acționează în sectorul particular. La toate acestea așa cum am arătat se adaugă și imperfecțiunile Legii fondului funciar care au generat numeroase conflicte între țărani. ~n aceste condiții, poliția alături de celelalte instituții și structuri sociale are o mare responsabilitate.

Un fenomen care a luat amploare este cel al corupției și îndeosebi a corupției la v=rf, unde activitatea poliției este îngreunată sau împiedicată de unele grupuri de interese, indivizi ajunși în posturi cheie. Poliția de una singură nu poate face mare lucru, toate instituțiile și structurile cu atribuții în combaterea fenomenului infracțional trebuie să-și de-a m=na. Or, am asistat la multe cazuri c=nd polițistul prinde infractorul, iar acesta este eliberat pe diferite „motive ” sau „chichițe” avocățești. Pe de altă parte asistăm și la ascendența fenomenului de corupție și în s=nul acestei instituții. Este o reminescență a fostei miliții c=nd un milițian își permitea aproape orice. Comunitatea aude, vede și judecă, poliția trebuie să lupte ca să fie percepută ca o instituție a statului de drept, menită să lupte împotriva infractorilor în condiții de imparțialitate, indiferent din ce structuri provin aceștia.

Polițistul nu trebuie privit cu teamă ci cu încredere, trebuie luat ca un adevărat prieten care, potrivit zicalei populare „la nevoie se cunoaște”. Este necesară o conlucrare mai strănsă între cetățeni și poliție, între școală și poliție, între aceștia și toate verigile sistemului social.

Cetățeanului nu trebuie să-i fie frică să sesizeze poliția, să fie cooperant în toate acțiunile legale întreprinse de acesta.

Fără ajutorul activ din partea comunității, „randamentul” activității poliției este scăzut. Cetățenii sunt cei care trebuie constituie prima linie de apărare în controlarea infracțiunilor.

Grupul, cetățenii au un rol deciziv în combaterea criminalității prin cooperarea de care vorbeam, prin sesizarea organelor de poliție și prin alte mijloace de socializare a individului.

Cu privire la percepția socială a poliției s-au investigat peste 2500 de subiecți pe baza unor chestionare, răspunsurile primite fiind publicate în ziarul „955 – Poliția Capitalei”.

Activitatea și comportamentul polițiștilor este percepută astfel :

– aproape 75% din subiecți consideră că întotdeauna sau în majoritatea cazurilor, polițiștii dau dovadă de discernăm=nt, profesionalism și obiectivitate în aplicarea legii. Circa 18% apreciază că acest comportament este specific într-un număr redus de situații – 7% ;

– 52% din subiecți consideră că polițiștii se comportă imparțial în anumite împrejurări, 36% consideră că aceștia manifestă imparțialitate în exercitarea atribuțiilor de serviciu în raport de orice situație, faptă sau persoană, iar 12% resping în totalitate această calitate ;

– 50% din subiecți consider că s-au produs mutații evidente în atitudinea polițiștilor după evenimentele din decembrie 1989 iar 29% consideră că acestea sunt într-o fază incipientă, în timp ce 24% le consideră formale ori chiar inexistente ;

– munca în tandem (patrule) a polițiștilor cu trupe de jandarmi este apreciată de 29% dintre subiecți de natură a asigura liniștea publică și climatul de siguranță civică în stradă, 34% consideră acestă formă de acțiune ca fiind satisfăcătoare sau uneori o prezență formală, fără conotații preventive evidente, iar 37% constată că numărul unor astfel de patrule în mediul urban și îndeosebi în cel rural este at=t de redus înc=t efectul pozitiv este aproape nul ;

– rolul agenților de circulație în trafic este considerat în proporție de peste 52% ca fiind deosebit de eficient în prevenirea accidentelor și a pagubelor, 17% cred că această prezență nu este suficientă pentru înlăturarea stării de pericol, 24% consideră prezența ca fiind stresantă, ineficientă și chiar sursă a unor accidente ;

– lipsa de tact și receptivitate a polițiștilor în relațiile cu cetățenii, în proporții diferite (circa 83%) se constituie în cauză majoră care proiectează o imagine negativă în percepția socială a instituției polițienești, cu unele consecințe evidente în planul sprijinului și prezenței în acțiunile de cooperare pe care polițistul le întreprinde ;

– 39% din subiecți apreciază că majoritatea cadrelor de poliție sunt compatibile, 38% consideră că un număr restr=ns de polițiști sunt incompatibili, iar 23% manifestă totală ne=ncredere în capacitatea de a rezista la tentații ;

– 57% consideră că unele stări negative de lucruri din mecanismul social se datorează și compromisurilor ce au loc între polițiști și unii infractori, pentru ca 43% să nege integral o astfel de posibilitate.

~ncrederea cetățenilor în polițiști este percepută astfel :

28% manifestă încredere deplină ;

50% au rezerve ;

15% au foarte puțină încredere ;

7% sunt total neîncrezători.

~n ceea ce privește relațiile cu comunitatea, 27% consideră că unele deformări ale comportamentului polițiștilor este determinat și de atitudinea incorectă, uneori arogantă, jignitoare și chiar agresivă a cetățenilor, 23% apreciază că acest lucru este specific în majoritatea cazurilor, 41% în proporție redusă, în timp ce 9% resping o astfel de ipoteză.

C=teva concluzii se impun a fi trase din această investigație :

~n primul r=nd se impune o restructurare și o reorganizare a poliției, astfel ca această instituție să se alinieze la nivelul instituțiilor similare europene. Se impune o echipare, o dotare și o salarizare bună a polițiștilor.

Crearea unui cadru adecvat, astfel să fie eliminată posibilitatea imixtiunii politicului în activitatea acestei instituții.

Asanarea instituției de acele elemente care îi alterează imaginea, precum și evaluarea activității celor care au activat în vechile structuri, cuniscut fiind faptul că majoritatea acestora au comis fapte care au dus la atingerea drepturilor omului, au avut un comportament abuziv și prin urmare îi face incompatibili cu actuala instituție.

~mparțialitatea trebuie să fie un atribut fundamental al polițistului, acesta trebuie să vegheze ca „nimeni să nu fie mai presus de lege”.

O mai str=nsă legătură cu societatea civilă și cu celelalte instituții și structuri sociale și o mai mare preocupare pentru pregătirea polițistului din punct de vedere profesional și nu numai. Acesta nu trebuie să fie numai un v=nător de infractori, ci trebuie să fie un bun jurist, să aibă cunoștințe în domeniul psihologiei, sociologiei etc., pentru că în primul r=nd, infractorul este o ființă socială, cu greșelile lui, cu calitățile lui, care nu trebuie eliminat sau izolat de societate ci lupta se dă pentru socializarea și resocializarea lui.

CAPITOLUL IV

RESOCIALIZAREA MIJLOC DE INTEGRARE SOCIALĂ A INDIVIZILOR ÎN ETAPA DE TRAZIȚIE

1. CONCEPTUL ȘI DEFINIREA RESOCIALIZĂRII

2.NORME ȘI SANCȚIUNI SOCIALE

Normele sociale sunt însoțite de sancțiuni care promovează conformismul și protejează împotriva conformismului.

Ele conțin reguli adresate conduitei indivizilor descriind și detaliind modalitățile în care valorile trebuie concentrate în comportamente legitime și acceptate de societate șBoroiu Dan, Sociologie juridică, București, Ed.Hyperion XXI, 166 pț.

Normele sociale sunt diverse. Astfel sunt norme morale, juridice, economice, religioase etc. Ele reprezintă standarde sau etaloane de comportament social, fiind elaborate în anumite forme și emanând de la diferite instanțe, agenți sau grupuri sociale.

Procedura de elaborare și aplicare a normelor sociale poate fi, în principiu, reorganizată (neinstituționalizată) spontană și difuză.

În această categorie intră cutumele, uzanțele, obiceiurile și practicile instituite prin intervenția colectivă, dar necunoscută de unele grupuri. Ele sunt acceptate și respectate prin forța tradiției.

A doua categorie de norme sunt cele elaborate și aplicate prin intermediul unor instituții sau „agenți” specializați după o anumită procedură.

Orice normă socială presupune atât acceptarea cât și suportarea (respectarea ei de către indivizi sau grupuri).

În cazul acceptării elaborarea normei are loc printr-o acțiune comună a grupului, pe când suportarea presupune o constrângere exterioară datorită faptului că unele elemente ale colectivității resping conținutul ei (norma elaborată nu corespunde nici unei valori recunoscute de astfel de grupuri sau clase) șPinto Roger, Métodes des sciences sociale, Paris, Dallaoz, 1967, 312 pț.

H.L.Ross consideră că normele și regulile de conduită sunt acceptate sau suportate de membrii unui grup social din două motive:

a)în primul rând pentru că ele sunt însușite și internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme întrucât le consideră o forță din „EUL” lor social, ceea ce le creează un sentiment de stinghereală sau vinovăție atunci când nu le respectă sau le violează.

b)în al doilea rând, membrii unui grup așteaptă unul de la celălalt un comportament conform cu normele grupului iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalți își manifestă dezacordul în diferite modalități șRoss Henri, Perspective son the social Order, Ridings in Sociology New York, M.C. Graw-Hill Book Company, 1968, 560 pț.

Aprobarea sau dezaprobarea manifestată de grupul social față de un anumit gen de comportament individual, constituie sistemul sancțiunilor sociale.

În termeni generali, orice sancțiune reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărui scop este realizarea conformității la normele de comportament considerate ca dezirabile de un grup social șGould J.W.L. Kolb, A dictionary of the social science, New York The Mac Millan Company, 1964, 900 pț.

În esență, ea reprezintă „o reacție din partea societății sau a unui număr considerabil de membri față de un mod de comportament, prin care acesta este aprobat sau dezaprobat șBrown Radcliffe A.R. Social Sanction în E.R.A. Seligman Editor, Encyclopedia of the social sciences, vol.XIII London, 1934, 800 pț.

Orice sancțiune presupune fie o pedeapsă fie o răsplată având drept obiectiv realizarea conformității conduitelor cu normele. Aceasta constă în anumite modalități de aprobare sau dezaprobare față de un anumit gen de comportament. Sancțiunea socială începe să acționeze. Controlul interiorizat devine ineficient când individul pierde sentimentul interior a ceea ce este și ceea ce este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus la ordine de către ceilalți sau eliminat din grup șSzepanscki Ion, Noțiuni elementare de sociologie, București, Ed.Științifică, 1972, 260 p.ț.

Așadar nerespectarea normelor și valorilor sociale atrage o reacție a mediului social în care ele sunt valabile, concretizată printr-o serie de sancțiuni, care, de multe ori însă, nu asigură eficacitatea absolută a normelor, ci ele „substituie o normă (sancțiune) alteia (cea care impune conduita nerespectabilă); ele deschid o alternativă, permit o alegere șPinto Roger, Grawitz, Madelaine, op.cit.ț.

În literatura de specialitate sunt mai multe opinii privind clasificarea sancțiunilor sociale.

Astfel A.R. Radcliff Brown spune că sancțiunile sociale pot fi clasificate în funcție de forma și intensitatea reacției față de un anumit tip de comportament astfel:

a) pozitive, care reprezintă moduri de aprobare și premiere a comportamentului dezirabil;

b) negative, reprezentate de reacții de dezaprobare sau respingere a comportamentului neconformist șA.R.Radcliff Brown,op.citț.

Prin îmbinarea criteriului formei și intensității reacției sociale și cel al instanțelor sau „agenților” de la care emană sancțiunile sociale, Dan Bonciu propune o clasificare mult mai realistă. În concepția autorului acestea pot fi:

a) sancțiuni pozitive formale (organizate) care includ reacțiile de exprimare a recunoștinței publice, elogiul și mulțumirea din partea reprezentanților unor instituții și organizații, acordarea de distincții, premii, ordine și recompense pentru acele comportamente care sunt conforme cu normele morale și juridice sau, mai mult, pentru acele comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate;

b) sancțiuni pozitive formale (neorganizate) incluzând reacțiile de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoștințe…covârstnici) sau a opiniei publice față de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau colectivității;

c) sancțiuni negative formale (organizate și fundamentate pe forța și coerciția unor instituții și organizații formale și prin care sunt „amendate” conduitele ilicite sau deviante: cea mai mare parte a sancțiunilor negative organizate sunt reglementate prin proceduri juridice speciale (dreptul penal). Ele sunt fundamentate pe forța statului, dreptului, administrației și justiției.

d) sancțiuni negative neformale (neorganizate) constituite din expresii de respingere verbală (dispreț, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnări morale (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

Sancțiunile juridice îmbracă o gamă extrem de largă, în funcție de valorile și relațiile sociale care sunt apărate prin normele juridice (sancțiuni civile, disciplinare, procedurale, administrative, penale etc.).

Dintre acestea, cele penale sunt cele mai coercitive, fiind adoptate față de indivizii care violează normele dreptului penal, drept ce poate fi caracterizat prin ponderea sancțiunilor negative, organizate.

Sancțiunile penale reprezintă măsuri de constrângere și de restrângere a drepturilor și libertăților persoanelor care încalcă normele penale. Ele sunt prevăzute expres în legislația penală, fiind aplicate acelor indivizi care comit delicte și crime și au răspundere pe (vârsta și discernământ). Incluzând, de regulă, pedepse, măsuri de siguranță, măsuri educative, sancțiunile penale se aplică numai de către instanțele specializate în cadrul unui mecanism public organizat (procesul judiciar șBonciu, op.cit.ț. Scopul acestora nu este răzbunarea, intimidarea sau umilirea individului delincvent, ci prevenirea, recuperarea și reinserția individului, protecția și apărarea socială a instituțiilor, grupurilor și colectivităților.

Anthony Giddens, consideră că alături de sancțiunile pozitive și negative, mai pot fi oficiale respectiv cele aplicate de un grup specific de persoane sau de o agenție în scopul respectării unui anumit set de norme și neoficiale care sunt reacții mai puțin organizate și spontane de non-conformism (de exemplu cazul unui student acuzat prin tachinare de către prieteni că este „tocilar” atunci când ia hotărârea de a studia refuzând invitația colegilor de a merge la discotecă șAnthony Giddens, Sociologie, București, Ed.Bic ALL 2001, 696 p.ț.

Sancțiunile pozitive și sancțiunile negative

Sancțiunile pozitive sunt strâns legate de puterea economică în virtutea căreia unii agenți folosesc superioritatea lor în materie de resurse materiale ca pârghie de atragere a celuilalt la realizarea propriilor scopuri. Această formă de relații s-a extins considerabil o dată cu dezvoltarea economică, dar, din punctul de vedere al intensității, adică al gamei de comportamente „controlate”, dacă lăsăm deoparte modalitatea extremă a purei exploatări ce se reduce de fapt la coerciție, forma în cauză cunoaște, în general, o eficacitate mai limitată în raport cu aceasta din urmă.

Distincția dintre sancțiunile negative și sancțiunile pozitive nu se poate face decât plecând de la „așteptările care redefinesc” linia de demarcație dintre cele două tipuri de sancțiuni: întreruperea lor este percepută ca o pedeapsă (Blau). Astfel, atribuirea repetată de recompense poate deveni un instrument de putere strict coercitiv.

Solidaritatea este capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca unități de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate, poliții.

Este modalitatea socialului ce poate fi înțeleasă cel mai ușor. Un grup este o unitate de activități compusă din subunități. Cuplul este cel mai mic grup posibil, iar umanitatea cel mai mare dacă ar reuși să se unească într-o acțiune de pildă pentru a rezolva împreună problemele comune ale poluării atmosferei și oceanelor.

Grupurile iau naștere datorită faptului că oamenii urmăresc prin firea lor niște scopuri, iar aceste scopuri nu pot fi niciodată atinse în izolare completă.

Pentru reproducerea biologică, trebuie să existe doi, în general, mult mai mulți pentru asigurarea securității, instaurarea dreptății, satisfacerea nevoilor și dorințelor și așa mai departe.

Sensul sau nonsensul reacției sociale

În general, deciziile penale sunt luate ținându-se seama de trei factori:

1.Cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare probabilitatea ca victima să reclame la poliție, ca polițistul să îl aresteze pe suspect și ca judecătorul să pronunțe o pedeapsă severă. Să semnalăm, de asemenea, că cercetările privind percepția gravității diverselor delicte conchid că, de la o clasă socială la alta, și de la o țară la alta, există un consens unanim marcat în perceperea gradului de gravitate a crimelor, mergând de la asasinat până la furtul cel mai benign șT.Miethe, 15-18ț.

2.Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării și urmăririi va fi mai ridicată. În etapa sentinței, severitatea pedepsei este puternic influențată de delictele trecute. Cu alte cuvinte, recidiviștii sunt tratați mai dur decât delicvenții aflați la prima condamnare.

3.Exisă o mai mare tendință spre toleranță și clemență când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci cândeste un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacții din partea cetățenilor, polițiștilor și magistraților se deosebesc prin importanța prejudiciilor cauzate. Delicvenții care au șansele cele mai mari de a fi etichetați sau pedepsiți sunt aceia care nu se află la prima faptă și au atacat necunoscuți. Reacția penală nu este întotdeauna gratuită și artificială. Adesea, ea provine din dorința de a face față unor acțiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă legile în mod repetat, într-un context, în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

Devianța nu este o construcție socială complet fantezistă. În majoritatea cazurilor, judecabile ce creează devianță sunt reacții la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiați deviantului sau care îl afectează grav chiar pe deviant.

Sinuciderea nu este pur și simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act distructiv. Violul nu este o infracțiune prevăzută de codul penal ci și un atentat care lasă sechele grave.

Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri, ci și absorbția unei otrăvi cu efecte devastatoare asupra narcomanului. Așadar, reacțiile la devianță nu pot fi reduse la considerații utilitare. O agresiune neprovocată nu șochează numai victima, ea indignează și terțe persoane care nu sunt direct afectate.

Resocializarea reprezintă principala modalitate de reconvertire, reorientare și modelare a personalității individului delicvent, condamnat să execute o sancțiune penală printr-o acțiune dirijată a instituțiilor de control social în vederea “acomodării” din mers a delicvenților cu valorile și normele sociale impuse de societate.

Resocializarea poate fi definită ca fiind un proces de convertire în cadrul căruia se vizează schimbarea normelor și valorilor individului delicvent, prin transmiterea și “învățarea” de către acesta a celor dezirabile din punct de vedere social.

De aceea, resocializarea presupune un control instituționalizat exercitat în anumite instituții de profil prin :

a) restructurarea profundă a personalității individului delicvent în vederea prevenirii reiterării unor acte delicvente;

b) asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității;

c) restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de individul delicvent în viața socială prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală de relații cu comunitatea socială din care a făcut parte (familia, școala, prietenii, colegii de muncă).

Din acest motiv, realizarea unei resocializări normale și eficiente a individului delicvent este condiționată de o serie de factori, între care mai importanți sunt :

a) factori care definesc caracteristicile și elementele specifice ale instituției în care se realizează procesul de socializare (centru de reeducare, stabiliment deschis, penitenciar, institut medical educativ) ;

b) factori care definesc individualizarea sancțiunii și durata acesteia, precum și măsurile de asistență medicală, socială și educativă adoptate în funcție de personalitatea fiecărui delicvent.

~n funcție de acești factori, resocializarea individului delicvent se realizează în două etape sau momente :

a) în timpul executării sacțiunii penale (cu sau fără privare totală de libertate) c=nd se urmărește, prioritar, schimbarea și transformarea vechiului sistem de norme, valori și convingeri ale individului delicvent, prin “dirijarea” comportamentului său spre scopuri dezirabile social, utiliz=ndu-se în acest scop forme de normalizarea, deschidere și responsabilizare a delicventului dintre cele mai diverse ;

b) după executarea sancțiunii penale, c=nd se urmărește reinserția post penală a fostului delicvent, încadrarea lui într-o activitatea socială, dob=ndirea unui nou status și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminnuarea efectelor procesului de “stigmatizare” în viața socială (familie, loc de muncă, zonă rezidențială, grup de prieteni).

Regimul de tratament, sancționarea și resocializarea delicvenților diferă sensibil de la o țară la alta, merg=nd de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise și p=nă la recluziunea în instituții speciale de siguranță și de maximă siguranță.

De asemenea, există regimuri speciale de sancționare pentru bolnavii psihici și deținuții psihopați, pentru narcomani și alcoolici, ca și pentru recidiviștii periculoși.

Diferențierea și repartizarea delicvenților în penitenciare se face după anumite criterii cum ar fi: sexul, v=rsta, natura și gravitatea delictului, nevoile speciale de tratament (îngrijire medicală, tratament psihiatric, continuarea pregătirii școlare sau profesionale).

~n ceea ce privește noțiunea de tratament aplicată delicvenților, aceasta este utilizată în două accepțiuni :

a) în sens restr=ns, noțiunea de tratament se referă la : “măsurile individuale și terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe deținuți să își schimbe modul de viață și să-i îndepărteze de activitățile lor criminale” ;

b) într-un sens mai larg, noțiunea de tratament trebuie să includă o serie de măsuri și soluții care să asigure deținutului pregătirea școlară și profesională, libertatea religioasă, activități și exerciții fizice și sportive, vizite, corespondență, lectură, acces la mijloacele de informare în masă, asistență psihologică/psihiatrică) și medicală de specialitate.

Detenția și privarea de libertate trebuie folostă ca o ultimă soluție (ultimo rațio), astfel înc=t, înainte ca instanțele judecătorești să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în considerație toate celelalte sancțiuni posibile mai puțin radicale, decizia privind privarea de libertate trebuie să fie adoptată c=nd se consideră că celelalte măsuri pe care ar urma să le ia instanța nu conduc la corijarea delicventului.

~n conformitate cu Regulile penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în domeniul penitenciar, resocializarea și tratamentul delicvenților trebuie subordonate unor finalități precise, menite să asigure menținerea stării de sănătate și respectului deținuților, prin asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și a standardelor acceptate în cadrul comunității.

Scopul detenției trebuie să reducă pe c=t posibil traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariția unor perturbări emoționale, idei obsesive, infantilism, idei de sinucidere, comportamente violente și agresive și încuraj=nd acele atitudini și aptitudini care să permită o reinserție normală a acestora în societate.

La nivel internațional, rolul și funcțiile închisorii ca instrument de control social ridică numeroase controverse între diverși specialiști și practicieni din domeniul criminologiei, sociologiei și psihologiei. Astfel, unii specialiști consideră că reeducarea în cadrul închisorilor nu duce la un bun rezultat, dimpotrivă ea are un aspect dezumanizator asupra personalității umane.

Documentul de lucru întocmit de secretariatul celui de-al VI-lea Congres al Națiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor și la tratamentul delicvenților (Caracas – Venezuela, 1980) constata că “întemnițarea nu este în stare să îmbunătățească șansele ca un delicvent să urmeze calea cea dreaptă și faptul că instituțiile penitenciare nu au reușit să facă să scadă criminalitatea”.

~nchisoarea tinde să accentueze tendințele criminale ale delicventului condamnat. Sub unghiul oricărei analize de cost/utilitate, întemnițarea este costisitoare și constituie o risipă, mai cu seamă de resurse umane și sociale.

~n contextul orientărilor menționate, Comitetul pentru prevenirea criminalității și pentru lupta împotriva delicvenței a recomandat printre altele :

a) trebuie să se recurgă de la început la alte soluții dec=t inchisoarea (ca de exemplu libertatea supravegheată, probațiunea sau eliberarea condiționată) ;

b) nu ar trebui să se trimită la închisoare dec=t numărul cel mai mic de delicvenți și numai după ce se vor fi epuizat toate celelalte soluții în afară de închisoare .

Principiul fundamental al acțiunii de resocializare și tratament al delicvenților îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe c=t posibil a condițiilor vieții din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acesteia.

Ca regulă generală, normalizarea presupune ca, în timpul executării pedepsei, deținutul își păstrează și își exercită marea majoritate a drepturilor civile și politice (dreptul la vot, dreptul la libera conștiință religioasă, dreptul de proprietate). ~n vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenției, normalizarea presupune realizarea a două deziderate:

a) deschiderea, prin internarea în stabilimente deschise, care să asigure deținuților condiții de viață aproape sau chiar identice cu cele din afara locului de detenție (dreptul la corespondență nelimitată, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV și radio), singurele restricții fiind cele referitoare la libera deplasare în afara stabilimentelor;

b) responsabilizarea, prin încercarea de a întări simțul răspunderii personale și încrederea proprie a deținuților, implic=ndu-i într-o serie de activitți zilnice în cadrul locului de detenție, reobișnuindu-i cu viața din afara închisorii.

~n privința sancțiunilor și pedepselor penale și curative, majoritatea specialiștilor sunt de acord că ele sunt măsuri de constr=ngere a delicventului și mijloace de reeducare a acestuia, îndeplinind o serie de funcții, cum ar fi:

a) funcția de constr=ngere și de reprimare, prin includerea unor elemente de constr=ngere fizică și morală a delicventului (închisoare, amendă, privare de bunuri;

b)funcția de ispășire sau retributivă, prin supunerea delicventului la o suferință fizică sau morală pentru ispășirea “răului” cauzat prin delictul comis, dar proporțional cu natura și gravitatea faptei;

c) funcția de intimidare at=t a delicventului perin măsuri de constr=ngere, c=t și altor potențiali delicvenți;

d) funcția de reeducare și resocializare a individului delicvent prin reconvertirea și remodelarea personalității acestuia în vederea asigurării unei inserții sociale după ispășirea pedepsei.

~n cazul măsurilor de tratament și resocializare a delicvenților, unii autori includ următoarele grupuri de măsuri mai importante:

a) măsuri psihosociologice și de psihopedagogie care urmăresc, pe baza depistării și înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncționali, realizarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei reinserții socio-familiale pozitive ;

b) măsuri socioprofesionale care să prevină riscurile de eșec adoptiv, str=ns legate de orientarea școlară și profesională în viitor a delicventului ;

c) măsuri medico-psihologice și psihiatrice ce sunt cauzali de natură individuală, organogenă sau neuropsihogenă, cu conținut patologic, care, în anumite condiții, pot “alimenta” conduita delicventă și împiedică resocializarea delicventului.

~n prezent, în cele mai multe țări, principalele orientări în materie de tratament și recuperare socială și morală a delicvenților evidențiază importanța contextului social. Familial și comunitar în care se derulează procesul de resocializare, în vederea evitării pe c=t posibil a efectelor negative, a “etichetării” și “stigmatizării” delicventului condamnat.

De asemenea, noile modele de tratament al delicventului accentuează importanța aspectului evolutiv și continuu al reeducării delicventului minor în diferite stabilimente ca și participarea și implicarea cresc=ndă a comunității în rezolvarea soluțiilor de tratament aplicate tinerilor delicvenți, concomitent cu menținerea formelor și modalităților clasice de terapie și profilaxie existente (măsuri educative, medicale și penale).

3. ANALIZA INSTITUȚIILOR ȘI MODALITĂȚILOR DE RESOCIALIZARE ÎN ETAPA DE TRANZIȚIE

Închisorile și pedeapsa – schimbări ale modalităților de pedepsire

Până în secolul al XIX-lea principalele forme de pedepsire a delictelor erau punerea în butuci, biciuirea, însemnarea cu fierul roșu sau spânzurătoarea. Aceste pedepse erau executate de obicei în public, iar asistența era numeroasă, unele execuții atrăgând mii de oameni curioși. Cei care urmau să fie spânzurați aveau posibilitatea de a ține discursuri, de a-și justifica faptele comise sau de a-și susține nevinovăția. Asistența ovaționa, huiduia sau fluiera, după felul cum era impresionată de ceea ce susținea deținutul.

Închisorile moderne își trag originile nu din pușcăriile și temnițele trecutului ci din azilurile de săraci care ființau încă din sec. al XVIII-lea în majoritatea țărilor europene. Acestea fuseseră întemeiate în timpul perioadei în care feudalismul se destrăma, mulți muncitori agricoli nemaiputând să lucreze pământul deveneau vagabonzi. În aceste aziluri li se dădea mâncare, dar erau obligați să muncească și să petreacă cea mai mare parte a timpului, din greu.

Ele au devenit și locuri în care erau internați persoane care nu avea cine să-i îngrijească respectiv bătrâni, bolnavi, persoane cu afecțiuni psihice etc.

Închisorile și implicarea morală

Detenția reprezintă o modalitate de a-i pedepsi pe delicvenți și de apărare a cetățenilor de actele delictuale ale acestora. Dar principiul care stă la baza sistemului penitenciar este acela de „ameliorare” a individului pentru a juca un rol adecvat în societate șAnthony Giddens, op.cit.ț. problema care se pune este că dacă închisorile au acest efect asupra celor încarcerați în acestea? Studiile și datele statistice efectuate în acest sens scot în evidență faptul că efectul acestora este minim chiar inexistent.

În general, deținuții nu mai sunt maltratați, schingiuiți cum se obișnuia prin închisori în perioada regimului totalitar. Cu toate acestea, mai sunt semnalate cazuri de maltratare a acestora de către gardieni și a unor rele tratamente aplicate între ei în care victime sunt de regulă noii veniți „fiind botezați” în felul specific al pușcăriașilor, precum și cei cu o constituție fizică slabă.

Deținuții suferă de o serie de privațiuni, fiind lipsiți de libertate, de un venit adecvat, de anturajul familiei și al prietenilor, de relații heterosexuale, de hainele lor, precum și de alte lucruri personale.

Închisorile au devenit neîncăpătoare, deci trăiesc în condiții de supraaglomerare și trebuie să respecte și să execute ordinele personalului de pază și să se conformeze ordinii disciplinare stricte a închisorii.

Toate acestea conduc la crearea artificială a unui „zid” între deținuți și oamenii din afara închisorii.

Datorită acestui fapt mulți din ei se „școlesc”, se „specializează” în pușcării la comiterea unor acte delictuale, artizanii fiind maeștri delicvenți înrăiți condamnați la ani grei de pușcărie.

Odată ispășită pedeapsa și ajungând în societatea civilă, de regulă pun în aplicare „tot ceea ce au învățat”, dedându-se la furturi, spargeri, tâlhării etc. și nu după mult timp ajung din nou după gratii.

Statisticile arată că peste 60% dintre bărbații care au fost eliberați după ce au fost condamnați în Marea Britanie sunt reîncarcerați au fost eliberați după ce au fost condamnați în Marea Britanie sunt reîncarcerați pe parcursul a patru ani de la săvârșirea delictelor inițiale. Dar rata reală este mult mai mare întrucât unii dintre ei nu sunt prinși, ori sunt prinși mai târziu. Cu toate „relele” pe care le are închisoarea „o soluție alternativă” mai bună pentru delicvenții periculoși nu există, aceștia trebuie izolați de societatea pentru a feri oamenii corecți și cinstiți de eventualele lor practici iar pe de altă parte, rigorile stricte ale acesteia îi fac pe unii eliberați să dea un pas înapoi atunci când sunt pe punctul de a comite acte delictuale. Cu alte cuvinte închisoarea ca instituție are un efect descurajator pentru potențialii delicvenți.

Alternativele detenției

În prezent închisorile din Marea Britanie, la fel ca și în cele din țările industrializate sunt extrem de aglomerate șvezi fig.84ț.

Urmare acestui fapt avându-se în vedere că detenția nu rezolva o problemă majoră – reabilitarea, corijarea deținutului sunt prevăzute unele alternative între care unele deja sunt aplicate delicvenților.

Unele dintre acestea sunt: eliberarea de probă, eliberarea condiționată și eliberarea pe cauțiune.

Eliberarea de probă sau condiționată este aplicată fiind o modalitate de rezolvare a delictelor minore.

Aceasta presupune că delicventul în perioada de probă trebuie să aibă o „comportare bună” și să se prezinte la autorități periodic sau ori de câte ori consideră acestea că prezența lui este necesară. La sfârșitul acestei perioade procesul este închis.

O altă alternativă este diversiunea care cuprinde programe ce îl deturnează complet pe individ de la tribunale. Aceste programe folosite în diferite țări se referă la infractori primari sau minori. Ajutat de un asistent de deturnare, delicventul începe prin a-și asuma responsabilitatea pentru fapta comisă, apoi se gândește ce anume trebuie făcut în replică. Scopul este acela de a reduce vina și urmarea și de a planifica în mod pozitiv reabilitarea.

De asemenea există mai multe posibilități de a petrece timpul în afara închisorii a deținuților precum: ordine de muncă în serviciul comunității, înlocuirea pedepselor cu amenzi care trebuie plătite; despăgubiri oferite de făptuitor victimei, în bani sau servicii; programe de reconciliere victimă-făptaș, comunități terapeutice și permise de absență temporară. Sunt și opinii potrivit cărora închisorile ar trebui desființate, dar probabil majoritatea țărilor vor menține detenția dar o vor alterna cu o gamă de opțiuni șAnthoni A.Vass, Alternative to Prissons, Punishent, Custody and the Community London, age 1990, p.10-20ț.

Eliberarea condiționată reprezintă o reducere a duratei pedepsei fiind o recompensă ca urmare a bunei purtări a deținutului.

Eliberarea pe cauțiune folosită des, oferă posibilitatea ca în așteptarea procesului, înainte de stabilirea vinovăției sau nevinovăției cei în cauză să stea în afara închisorii, sub o strictă supraveghere.

Pedeapsa cu moartea

Dintre toate formele de pedepsire a delictelor pedeapsa cu moartea face obiectul în mod frecvent a unor controverse.

Pentru majoritatea reformatorilor această formă de pedepsire pare un lucru barbar. În plus, dacă un individ a fost condamnat la pedeapsa capitală și ulterior executată se constată a nu se face vinovat, cazul de nedreptate nu mai poate fi corectat.

Dintre țările occidentale S.U.A. este aproape singura care aplică pedeapsa cu moartea șPag.208, Metode folosite pentru executarea condamnaților la moarte și p.208 țările în care se aplică pedeapsa cu moarteaț.

În diferite alte țări se exercită o presiune din public pentru ase reintroduce pedeapsa cu moartea, cel puțin pentru anumite tipuri de crime (cum ar fi terorismul sau uciderea unui polițist).

În Rusia, de exemplu, ca urmare a valului de acte de terorism, președintele Putin a propus reintroducerea pedepsei capitale pentru acest tip de infracțiune, idee pe care o împărtășim și noi. În Anglia, sondajele de opinie arată că, majoritatea populației ar dori să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea.