Dimensiunile Psihologice ale Conflictuluidin Transnistria. Studiu Privind Evolutia Si Incercarile de Rezolvare ale Conflictului

Psihologie

Dimensiunile Psihologice ale Conflictuluidin Transnistria. Studiu Privind Evolutia Si Incercarile de Rezolvare ale Conflictului

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Omenirea întreagă a pășit în noul secol și mileniu cu speranța că acesta va fi mai bun, mai pașnic, și cu un parcurs diferit de cel trecut. Cel ce a fost considerat cel mai criminal secol al istoriei umanității, secolul XX, a fost perioada celor mai puternice imperii dar și a dispariției lor fulgerătoare, a fost secolul singurelor războaie mondiale ale istoriei și al celor mai extraordinare revoluții tehnologice, însă este și secolul în care s-a conceptualizat, s-a manifestat fenomenul conflictual, care a atins cote fără precedent. Secolul prezent nu este decât continuatorul fidel al tuturor conflictelor ce au marcat sfârșitul celui precedent, cu grozăvii și urmări ce au depășit chiar și perioada războaielor clasice pe care le-a cunoscut istoria. În prezent, conflictul, stările de criză, au devenit cotidiene, și, la fel ca și războiul, conflictul a devenit o noțiune universală, ca o consecință a spectrului larg al riscurilor și amenințărilor din mediul internațional de securitate, potențial generatoare de crize și conflicte, care nu fac decât să determine o gamă extrem de variată de conflicte și crize subsecvente atât prin natură, cât și prin intensitatea, viteza de evoluție și amploarea acestora.

Actualmente, conflictele amenință fundamental securitatea valorilor umane și materiale, cu cauze din ce în ce mai profunde, cu implicații din cele mai grave și cu necesitatea unei intervenții rapide pentru gestionarea acestora.

Conflictele sunt cele care duc la o schimbare negativă severă în mediul național sau internațional, la existența unor interacțiuni disruptive între părți, care amenință valorilor fundamentale ale unui stat/organizație. Toate acestea nu duc decât la o probabilitate crescută de apariție a unor acțiuni militare ostile, ce sunt desfășurate pe câmpuri de luptă, uneori impredictibile, cu forțe și inamici greu de reperat sau de anihilat.

În același timp, stările conflictuale sau conflictele prelungite, duc la amenințarea sau perturbarea valorilor fundamentale, a echilibrului și a stabilității politice, economice și sociale a unei țării, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, valorilor materiale și culturale, a mediului înconjurător, intereselor și obiectivelor statului, precum și a îndeplinirii obligațiilor sale internaționale, pentru a cărui înlăturare este necesară adoptarea și punerea în aplicare, unitar și oportun, a unor măsuri specifice pentru revenirea la starea de normalitate.

Mediul de securitate internațională de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost caracterizat de o creștere semnificativă a asimetrismului amenințărilor, a asimetriei conflictelor. Deși posibilitatea declanșării unor confruntări militare majore, între coaliții de state, devine tot mai puțin probabilă, mai ales în spațiul euro-atlantic, securitatea internațională rămâne instabilă, dificilă și complexă. Amenințarea reprezentată de proliferarea armelor de distrugere in masă este în creștere și, probabil, că noi și noi state, unele dintre acestea considerate periculoase, vor intra în clubul nuclear, această dinamică având capacitatea de a schimba fundamental echilibrul de forțe, cel puțin la nivel regional.

Fenomenul terorist internațional constituie una dintre principalele amenințări la adresa societății umane și a securității internaționale, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav, atât pentru structura și coeziunea socială, cât și pentru securitatea indivizilor și a statelor, în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere în masă. O formă nouă de amenințare asimetrică, conflictuală, o constituie „ciberatacurile”, care încearcă, pe lângă exploatarea bazelor sistemelor financiare, comerciale si ale piețelor de capital mondiale, accesarea și/sau blocarea sistemelor informatice critice specifice infrastructurilor naționale sau internaționale de securitate și apărare. Nu în ultimul rând, fenomenul tot mai accentuat de colaps intrastatal generat de incapacitatea unor guverne de gestionare eficientă a problemelor economice și sociale interne coroborată, dar nu obligatoriu, cu existența unor facțiuni cu ideologie extremistă sau anarhistă, este un potențial generator de conflicte.

Specialiștii în managementul conflictelor și a crizelor, dar și cercetătorii fenomenelor militare și cele care implică problematici ale securității și stabilității internaționale, își pun tot mai des problema dacă intervenția militară poate fi mijlocul cel mai eficace în managementul conflictelor, plecând de la ideea că în toate cazurile trebuie luată în considerare legătura dintre instrumentul militar și cel diplomatic. S-au făcut diferențieri între tipurile de conflict – intrastatale și interstatale – și este sintetizată gama diversă a opțiunilor de intervenție, începând de la efortul minim de neimplicare și până la trimiterea forțelor de reacție rapidă. În studiile și cercetările recente sunt abordate opțiunile de intervenție și formele de manifestare ale acestora, în scopul managementului conflictului. Gama potențialilor actori care să poată interveni în diferite conflicte s-a extins în mod semnificativ în perioada de după războiul rece. Una din lecțiile învățate constă în marele beneficiu al angajamentului preventiv pentru promovarea alternativelor de negociere spre a stopa represiunea și extinderea violenței. Este important să se ia în considerare procesul de management al conflictelor, factorii prin care conflictele trec din sfera politică în sfera militară. Deasemenea, există preocupări în a fi prezentate unele cerințe care pot asigura succesul în intervențiile destinate managementului conflictelor, reamintindu-se că mijloacele militare și cele diplomatice trebuie să fie utilizate într-un proces complementar, dar și că intervențiile neconcludente pot genera noi motive de tensiune, dispută și conflict.

În ultimul timp se manifestă tot mai frecvent tendința de a face apel la lecțiile învățate în conflictele militare recente. Cei care iau decizii politico-militare de nivel strategic se găsesc în situația de a evalua diferitele tipuri de amenințări și de a găsi cea mai adecvată formă de exprimare a puterii pentru a le contracara într-un mod adecvat și eficient. Este de discutat în ce măsură intervenția militară poate fi mijlocul cel mai eficace și în care anume dintre situații. În toate cazurile trebuie însă luată în considerare legătura dintre instrumentul militar și cel diplomatic, caracteristicile contextuale reale, factorii de timp, precum și alte elemente specifice fiecărui caz în parte.

În conflictele recente s-a afirmat, ca un element de permanență, ajungerea la o soluție negociată și la finalizarea conflictului prin intervenția unei a treia părți. Doar timpul va fi cel care va confirma dacă aceste abordări și soluții au fost cele mai oportune și cele mai bune în atingerea scopului propus, aplanarea și stingerea conflictelor care bântuie liniștea și pacea factorilor de decizie naționali și internaționali.

CAPITOLUL I

Conflictul – privire de ansamblu

1. Definirea conflictului

Din perspectivă psihologică și psiho-socială, conflictul este considerat o trăsătură normală și inevitabilă a activității umane, ceea ce nu înseamnă, însă, că dezastruoasele consecințe ce pot rezulta din abordarea necorespunzătoare a conflictului sunt inevitabile sau dezirabile, ci dimpotrivă. Nu prezența conflictului în sine determină rezultatul oricărei situații de conflict, ci alți factori, în particular modul în care este abordat conflictul. Conflictul este un concept complex, multidimensional. Termenul de conflict evocă, de obicei, însă în nici un caz în mod axiomatic, imagini ale unor stări de lucruri nedorite. Imaginea mentală creată automat de conflict este aceea a unei “falii tectonice”. Similar acestora, situațiile din care se naște conflictul pot varia în gravitate, magnitudine și predictibilitate. În situațiile de conflict sunt implicate toate genurile de variabile, care acoperă aproape toate aspectele comportamentului uman, inclusiv valori, atitudini, convingeri, aptitudini sociale și cognitive. Dificultățile pot lua naștere din tot felul de cauze, fie legate de inabilitatea de a preconiza alternative, fie legate de lipsa abilităților în relațiile sociale. Foarte rar conflictul există în sine. Aceasta, pentru că, putem observa și analiza conflictul ca pe un aspect al tuturor fenomenelor naturale, o parte indispensabilă a vieții, a schimbării, a creării de noi forme. Pentru a înțelege conflictul trebuie să avem în vedere două aspecte cheie ale comportamentului uman și anume: cogniția și interacțiunea socială.

Cogniția este o activitate de înțelegere, o modalitate prin care înțelegem lumea în care trăim, iar această modalitate poate fi găsită în capacitatea de rezolvare a problemelor. Rezolvarea conflictelor are multe aspecte în comun cu rezolvarea problemelor. În sens psihologic, atât rezolvarea conflictelor, cât și rezolvarea problemelor țin de încercarea de a face față incongruenței, nepotrivirilor dintre ceea ce este și ceea ce ar putea fi. O asemenea incongruență este specifică activității umane și este esențială funcționării umane, motivându-ne să încercăm să atingem noi obiective.

Interacțiunea socială se referă la acțiunea reciprocă sau rezultantă a interferenței acțiunilor inițiate de persoane, grupuri sau colectivități, prin care se influențează condițiile de

manifestare și performanțele obținute. Conflictul dintre indivizi sau grupuri tinde să fie desfășurat în termenii puterii lor relative. Deoarece toate relațiile umane variază în funcție de amploarea și tipul puterii exercitate de protagoniști, orice relație prezintă potențialul unui conflict. În societățile stabile, puterea aparține permanent unui număr restrâns de indivizi (aceiași); în societățile mai dinamice, bazele puterii se transferă în funcție de viteza schimbării, în timp ce în societățile anarhice este dificil de precizat cine deține puterea. Puterea este, însă, exercitată continuu, într-un mod sau altul, la toate nivelurile societății. Dată fiind complexitatea societății umane și diversitatea resurselor de putere disponibile, echilibrul este aproape o excepție. Puterea se transferă continuu de la un individ sau grup la altul. Cu alte cuvinte, dezechilibrul sau incongruența se nasc din interiorul interacțiunii umane. Conflictul este așadar, o trăsătură naturală a activității umane, indiferent de deciziile pe care le adoptăm, sarcinile pe care le îndeplinim sau relațiile pe care le avem cu alte persoane. De aceea, orice încercare de a elimina conflictul este inutilă, dacă nu chiar contra-productivă; mai benefică este, de aceea, o focalizare a eforturilor pe managementul eficient al conflictului, pentru a obține rezultate creative.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a manifestat o tendință de descreștere a numărului conflictelor interstate și o creștere concomitentă a numărului conflictelor intrastatale: războaie civile, conflicte etnico-religioase, conflicte prin care se nega legitimitatea guvernului respectiv, conflicte împotriva regimurilor represive, războaie de secesiune și de fragmentare teritorială, războaie pentru preluarea puterii în statele în stare de colaps. Această tendință este reflectată în modul în care s-au desfășurat misiunile de pace ale ONU: nouă dintre cele paisprezece operații desfășurate între 1945 și 1987 au implicat conflicte interstate, în timp ce numai șase dintre cele douăzeci și două de operații începute între 1988 și 1994 erau în legătură cu conflictele interstate. Nici una dintre aceste șase operații nu a implicat un număr masiv de trupe sub mandat ONU. Toate celelalte au fost operații destinate conflictelor intrastatale. Referitor la operațiile desfășurate după 1994, până la sfârșitul anului 2000, numai misiunea ONU în Republica Democratică Congo (MONUC, 1999 -) și forța preventivă deplasată de ONU în fosta Republică a Iugoslaviei – Macedonia (UNPREDEP, 1995 – 1999) -, pot fi conefică este, de aceea, o focalizare a eforturilor pe managementul eficient al conflictului, pentru a obține rezultate creative.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a manifestat o tendință de descreștere a numărului conflictelor interstate și o creștere concomitentă a numărului conflictelor intrastatale: războaie civile, conflicte etnico-religioase, conflicte prin care se nega legitimitatea guvernului respectiv, conflicte împotriva regimurilor represive, războaie de secesiune și de fragmentare teritorială, războaie pentru preluarea puterii în statele în stare de colaps. Această tendință este reflectată în modul în care s-au desfășurat misiunile de pace ale ONU: nouă dintre cele paisprezece operații desfășurate între 1945 și 1987 au implicat conflicte interstate, în timp ce numai șase dintre cele douăzeci și două de operații începute între 1988 și 1994 erau în legătură cu conflictele interstate. Nici una dintre aceste șase operații nu a implicat un număr masiv de trupe sub mandat ONU. Toate celelalte au fost operații destinate conflictelor intrastatale. Referitor la operațiile desfășurate după 1994, până la sfârșitul anului 2000, numai misiunea ONU în Republica Democratică Congo (MONUC, 1999 -) și forța preventivă deplasată de ONU în fosta Republică a Iugoslaviei – Macedonia (UNPREDEP, 1995 – 1999) -, pot fi considerate ca misiuni destinate unor conflicte interstate. Dintre cele douăzeci și șapte de conflicte armate majore identificate ca atare în 1999, douăzeci și cinci au fost conflicte interne, chiar dacă în unele dintre acestea au fost implicați și actori externi. Odată cu destructurarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, zonele de conflict deschis sau latent s-au extins considerabil, aceste conflicte fiind în cea mai mare parte conflicte interne.

În regiunile în care conflictele interstate tradiționale continuă, în special în Orientul Mijlociu și în Asia de Sud, acestea au tendința să reflecte interese etnice, religioase și chiar de clan. Cazurile tipice, clasice, de rivalități și adversități interstatale se manifestă mai rar. Cu toate acestea, tipurile de conflict tradiționale și rolul pe care ONU îl joacă se manifestă în continuare, deși mai rar, așa cum au demonstrat acordul de încetare a focului dintre Etiopia și Eritreea, în care ONU a jucat un rol semnificativ. Prevalența conflictelor interne se dovedește, astfel, a fi principala cauză a intervențiilor exterioare ale unor terțe părți, în special prin acțiuni militare directe. Este de la sine înțeles că orice intervenție exterioară pune în dificultate atât pe cei care o inițiază, cât și pe cei care o execută, de multe ori aceste acțiuni fiind brutale și sângeroase. Implicarea superficială din exterior este dificilă în conflictele sociale sau etnice, mai ales atunci când acțiunile au caracter de impunere a păcii, situație în care, de cele mai multe ori, părțile implicate nu au ajuns încă, prin ele însele, la un echilibru, în plan militar, care să permită o reglementare negociată a conflictului. În aceste circumstanțe, opțiunile pe care le au în față forțele de intervenție se prezintă astfel:

– să intervină, acceptând victoria uneia dintre părți și acționând simultan pentru a reduce consecințele umanitare ale conflictului;

– să intervină pentru a stopa vărsarea de sânge, a stabiliza situația din punct de vedere militar între părțile implicate și să acționeze pentru finalizarea conflictului, ceea ce ar putea presupune menținerea unor forțe de ocupație pe termen lung (așa cum NATO a descoperit că trebuie făcut în conflictele din Balcani);

– să nu se implice în conflict, lăsând ca problemele litigioase să se rezolve prin continuarea războiului dintre părți, în final acceptând un nou statu-quo.

Există opinii împotriva intervenției în războaiele intrastatale, legate de argumentul juridic al încălcării suveranității și al intervenției în problemele interne ale altor state. Termenul de reconstrucție națională, lansat cu mult optimism la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, în Vietnam, a fost discreditat de rezultatul acestui conflict și doar parțial reabilitat prin acțiunile desfășurate în anii ‘90 în Somalia. Asemenea argumente au fost utilizate spre a explica succesul modest al intervenției din Bosnia, Ruanda și Somalia, în perioada de după sfârșitul războiului rece. Cei trei ani ai războiului civil din Bosnia nu au lăsat intervenției occidentale decât o singură cale spre a se ajunge la o soluție finală, prin remodelarea echilibrului strategic pe câmpul de luptă, susținând una dintre părți. Aceasta a deschis drumul pentru Acordul de la Dayton din 1995. Prețul politic și moral al inacțiunii și neintervenției a devenit astăzi prea ridicat spre a putea fi asumat. Acest lucru s-a dovedit în procesul de decolonizare a Namibiei, realizarea înțelegerilor cu privire la stoparea conflictului din Cambodgia și monitorizarea alegerilor din această țară, monitorizarea încetării conflictului din Salvador, implementarea acordului de pace în Mozambic. Succesele au contrastat însă cu eșecul opririi genocidului din Ruanda din 1994. Eforturile colective au continuat în Africa Centrală în 1996, în intervenția condusă de Italia, sub mandat ONU, în Albania în 1997, în intervenția NATO în Kosovo în 1999, în intervenția, sub mandat ONU, din Timorul de Est sau Sierra Leone în anul 2000. Problema cu care se confruntă astăzi orice analiză referitoare la necesitatea sau nu a unei intervenții spre a stopa un conflict în curs de desfășurare gravitează, mai mult sau mai puțin, în jurul întrebărilor referitoare la cum să se evite folosirea excesivă a forței militare, stabilirea tipului de intervenție (militară sau nemilitară) și stabilirea capabilităților concrete adaptate cât mai bine realității specifice (măsuri de menținere a păcii sau de impunere a păcii). Aceste probleme rămân în centrul dezbaterii, deoarece ele sunt în strânsă legătură cu afirmarea intereselor naționale ale statelor implicate și cu dorința de a interveni și de a consuma resurse umane, materiale și financiare, în locuri îndepărtate, dintre care unele lipsite de importanță strategică. De aceea, dezbaterea actuală gravitează în jurul dilemei dacă politica ce trebuie urmată e necesar să aibă la bază interese sau valori. În afară de această dezbatere, o problemă deosebit de importantă este legată de practica curentă, aceea a creșterii eficacității și competenței în intervenții.

În definirea conceptului de conflict, se poate pleca de la câteva ipoteze de lucru, și anume: – conflictele pot fi pozitive (productive) sau negative (destructive). În cazul în care conflictelor nu li se acordă atenția adecvată, acestea riscă să determine situații de criză, indiferent de plasarea acestora în raport cu firma sau instituția care este implicată.

Crizele externe au un impact mai substanțial, afectând un număr mult mai mare de grupuri și comunități, situându-se fie la nivel de transmediu, fie de mediu, grup sau comunitate, efectele fiind de asemenea mult mai mari.

Conflictul reprezintă interferența intențiilor unui agent sau a unui grup în eforturile de atingere a unor obiective de către un alt individ sau grup. Se presupune că cele două părți implicate au obiective incompatibile, astfel încât atingerea obiectivului de către una dintre părți determină imposibilitatea atingerii de celalată parte implicată. Conflictul poate deveni astfel o strategie pentru atingerea obiectivelor superioare prin interferența cu progresul înregistrat de celelalte părți.

Conflictul nu poate fi identificat cu concurența. În timp ce concurența presupune de asemenea obiective incompatibile între părți, aceasta nu implică interferența (cel puțin în situațiile în care concurența este fairplay). Astfel, se poate aprecia că există o situație concurențiala atunci când două sau mai multe părți încearcă să câștige, prin depunerea unui efort individual, prin atingerea obiectivelor proprii, fără să intervină pentru blocarea sau influențarea progresului celeilalte sau celorlalte părți. Efectul acțiunilor întreprinse depinde numai de comportamentul fiecărei părți în atingerea obiectivelor și nu din interferența cu comportamentele celorlalte părți. Definiția conflictului, la care am apelat mai sus, susține în fapt că părțile interferează în mod intenționat unele cu celelalte în atingerea obiectivelor. Aceasta nu implică însă automat faptul ca părțile să fie de rea credință sau să fie conștiente de gradul sau maniera în care acțiunile lor afectează celelalte părți. Astfel de situații produc rezultate ce pot fi caracterizate ca fiind suboptimale, termen cu un sens mai extins decât un simplu "mai puțin decât optim". Conflictele nu conduc întotdeauna la obținerea unor rezultate suboptimale. Pe scurt, ceea ce este benefic pentru fiecare subsistem nu reprezintă în mod automat un optim pentru întregul sistem. În sistemele cele mai complexe, acțiunile depind de cooperarea dintre subsisteme, iar activitatea generală ia amploare prin sinergia contribuțiilor individuale. Numai printr-o interacțiune pozitivă între părți, rezultatele generale pot fi optime. Conflictele apar în mod natural în momentul în care oamenii, sau grupuri de oameni, comunități, încep să interacționeze.

Dacă vom încerca să sintetizăm definițiile date conflictului am putea ajunge la următoarele concluzii:

1. Există o paletă foarte largă a defințiilor date conflictlui. Studiul conflictului a cunoscut în timp abordări diferite care au încercat să explice conflictul sub diferitele lui aspecte. Paleta acestor abordări a fost una foarte largă: de la cea biologică (teorii care încearcă să explice natura ereditară a conflictului) până la cea psihologică (care pune accentul pe factorii subiectivi ale ființei umane);

2. Aceste definiții sunt nu numai variate dar, uneori, și contradictorii. Principala contradicție este legată de modul în care sunt interpretate efectele conflictelor;

3. Nu există un punct de vedere interdisciplinar asupra conflictelor, care să fie comun tuturor științelor sociale;

4. Nu există un consens în legătură cu definirea conflictului, deși punctul de vedere preferat este acela de a defini conflictul în linii cât mai mari și mai generale;

5. Deși studiile au demonstrat că, conflictul nu este în mod intrinsec rău sau distructiv, atitudinea față de conflicte reflectă în continuare un punct de vedere tradițional, de fenomen negativ și nedorit;

6. Recentele studii ne avertizează în fața încercării de definire a conflictului fără a lua în considerație circumstanțele de context. Este foarte dificil să tragi o linie de demarcație între episoadele conflictului și interacțiunile sociale normale. Definiția conflictului trebuie să fie fluidă în orice situație, precum părțile aflate în conflict, care aduc interpretarea personală a percepțiilor și comportamentelor ambilor actori implicați în conflict.

2. Tipuri de conflict

Atitudinile și dimensiunile după care este evaluat un conflict sunt într-o continuă schimbare. Astfel, putem observa că, din punct de vedere tradițional, privim conflictul ca având numai o forță distructivă, ca pe ceva care trebuie evitat sau redus. În general, valorile sociale, se bazează încă pe armonie, consens și cooperare, în ciuda vastelor și numeroaselor subculturi și rase care alcătuiesc o populație anume sau populația în ansamblul ei. Psihologul Abraham Maslow a surprins în societatea americană "teama de conflicte, de neînțelegeri, ostilitate, antagonism și animozități." Într-o mare masură, dar la o scară mai redusă, aceste temeri se reflectă în atitudinile managementului și comunicării în cazul situațiilor conflictuale la nivel de societate, organizație dar și la nivel de individ. Din perspectiva clasică, teoria birocratică tratează conflictul prin prisma regulilor și ierarhiilor care determină și guvernează comportamentele, într-un mod asemănător celui în care regulile și arbitrii în cazul unui anumit eveniment sportiv țin sub control un potențial conflict.

Birocrația depinde de acceptarea regulilor și a legitimității unei autorității manageriale. Abordarea bazată pe relațiile umane presupune de asemenea că în interiorul organizațiilor conflictul are o influență negativă și de aceea trebuie eliminat. Cu toate acestea, în cazul relațiilor umane, baza o reprezintă dezvoltarea înțelegerii reciproce și a încrederii între părțile conflictuale. Atitudinile ostile se modifică printr-o serie de experiențe de instruire, pregătire, consiliere și intervenții neutre. Accentul se pune pe comunicare și încredere, în speranța că părțile vor înțelege faptul că a colabora este mai productiv decât de a acționa în contradictoriu. Relațiile umane oferă o perspectivă optimistă asupra oamenilor, aceștia ajutându-se unii pe ceilalți și, prin colaborare, urmând a fi mai receptivi la îndemnurile de a lucra împreună pentru binele universal.

Ambele abordări prezintă însă o serie de limite. Este dificil a se stabili reguli valabile pentru toate situațiile, și în special în situațiile de incertitudine. În plus, autoritatea nu este întotdeauna acceptată ca legitimă. În general, teoria clasică vizează mai degrabă prevenirea conflictului decât combaterea acestuia. Relațiile umane eșuează de asemenea în întrezărirea obținerii unui posibil beneficiu de pe urma conflictelor.

Conflictele pozitive (productive) determină schimbarea situațiilor existente, reprezentând forța care pune în mișcare creativitatea și inovația. Acestea previn stagnarea, stimulează interesul și curiozitatea, surprind probleme și susțin identificarea soluțiilor pentru acestea și reprezintă baza pentru evoluția indivizilor și a societății. "Conflictul pozitiv poate testa ideile, poate stimula generarea de alternative referitoare la o decizie și împiedica luarea pripită de decizii, poate ridica nivelul de înțelegere a problemelor, poate crește implicarea membrilor grupului, poate stimula interesul și interacțiunea, gândirea creativă și deci calitatea deciziilor și aderarea la implementarea lor."

Conflictele pozitive sunt acelea care permit organizațiilor sau indivizilor să se dezvolte, să rezolve problemele într-o manieră mai eficientă și să contrabalanseze inerția pe care o dezvoltă majoritatea organizațiilor. Conflictele pozitive îi ajută pe indivizi să înțeleagă că ceea ce înainte era considerat de la sine înțeles, sau procedurile sau tehnicile de lucru cu care erau obișnuiți pot fi învechite, stimulând astfel creativitatea și utilizarea acesteia pentru rezolvarea problemelor. Dar pentru ca organizațiile să poată beneficia de pe urma unui conflict, sunt necesare câteva condiții. În primul rând, membrii unei organizații trebuie să fie capabili să facă distincția între aspectele personale, emoționale și cele generale ale conflictului. Când oamenii încep să se cramponeze de poziția pe care o ocupă, atunci au tendința de a vedea în ceilalți indivizi din interiorul sau exteriorul organizației potențiali inamici sau adversari, conflictul devenind din ce în ce mai personalizat. Personalizarea se poate observa atunci când oamenii uită ca sunt toți de aceeași parte a baricadei și se văd ca niște adversari foarte personali. În al doilea rând, membrii organizației trebuie să aibă capacitatea necesară de a interacționa în situații conflictuale, astfel încât să evite escaladarea conflictului. Aceștia trebuie să înțeleagă cum să "lupte corect" și să se concentreze asupra problemelor.

Prin contrast, conflictele negative (distructive) reduc cooperarea și munca în echipă, produc violență și ostilitate, distrug existentul fără să îl înlocuiască și conduc mai degrabă la moarte și distrugere decât la progres. Cheia unui management de succes o reprezintă obținerea unor rezultate pozitive atunci când conflictul poate fi distructiv. În mod evident, aceasta impune faptul ca cei care dețin anumite funcții-cheie în societate sau managerii, să adopte noi valori cum ar fi abordarea conflictului ca pe o sursă de potențial pozitiv și să renunțe la tratarea conflictelor doar din prisma distructivă a acestora.

Există două tipuri de conflict care nu sunt productive. Primul este reprezentat de "conflictul gratuit" – care apare ca rezultat al limbajului folosit în discuțiile cu ceilalți. De exemplu, dacă în cadrul unei ședințe un participant îi spune altuia că este un "stupid" (sau folosește orice alt cuvânt care l-ar putea ofensa) atunci s-ar crea cu siguranță un conflict care nu este productiv. Al doilea tip de conflict este acela în care, indiferent de problemă, modul de abordare il face de nerezolvat, iar comportamentul fiecărei persoane implicate demonstrează o dorință ieșită din comun de "a pune gaz pe foc".

Conflictele negative reprezintă reversul medaliei. Ceea ce începe ca un simplu dezacord se poate transforma cu ușurință într-o situație care să genereze sentimente negative, iar indivizii tind să se apere unii de ceilalți în loc să lucreze împreună pentru înlăturarea problemei. Adesea, în cazul conflictelor dintre doi indivizi, se folosește sintagma "conflict de personalitate" și care se referă la situații care s-au repetat de-a lungul timpului și care nu au fost rezolvate. În plus, limbajul utilizat în cazul conflictelor negative este total diferit de cel folosit în cazul conflictelor pozitive. Efectele conflictelor negative pot fi profunde. În primul rând, se creează sentimente negative puternice în rândul celor implicați. Aceștia își pierd timpul și energia încercând să găsească modalități de a-i învinge pe ceilalți, căutând sprijin în alte părți. În al doilea rând, aceste conflicte au o acțiune negativă asupra echipei sau organizației întrucât, neexistând o problemă centrală adevarată care să fie rezolvată, pot determina atragerea și altor indivizi din organizație sau echipă care nu erau implicați anterior, consumând astfel inutil timpul, resursele și energia. În situația în care alți membri ai organizației sunt nevoiți să participe chiar numai și ca observatori la asemenea conflicte, va rezulta un sentiment de disconfort, lipsă de încredere și siguranță în ceilalți.

Conflictele negative pot fi recunoscute și după următoarele caracteristici:

• Conflictul între părți se desfășoară pe o perioadă considerabilă și implică un număr mare de probleme, deviind de la cea inițială;

• Indivizii au renunțat la a rezolva conflictul și au început să contabilizeze "victoriile" și "înfrângerile";

• Indivizii se concentrează foarte mult, dacă nu chiar în exclusivitate, pe aspecte personale, cum ar fi comportamentul, modul de gândire, defectele fizice ale celorlalți;

• Oamenii sunt "etichetați";

• Părțile implicate caută susținerea din partea unei autorități superioare pentru "a rezolva" problema, prin folosirea puterii.

Conflictele se transformă din pozitive în negative prin diverse căi. În afara modurilor în care interacționează indivizii, există o adevarată "conspirație" a organizației de a crea conflicte negative. Cercetătorii în domeniu afirmă că pot fi abordate trei modalități de acțiune în cazul conflictelor negative:

• Lipsa de acțiune – pornind de la teoria că cea mai comună acțiune represivă este nonacțiunea. Uneori, a nu face nimic este un lucru inteligent, cu condiția ca situația să fie bine analizată. De cele mai multe ori, oamenii "nu fac nimic" în situații de conflict din varii motive cum ar fi teama, lașitatea sau neplăcerea sentimentului de furie. Din nefericire, nonacțiunea determină cel mai adesea escaladarea conflictului și stabilește poziția organizației…"noi nu avem conflicte".

• "Discreția" – o altă modalitate de evitare a conflictelor negative (sau de reprimare). Se pleacă în general de la premiza că dacă indivizii nu știu ce se întâmplă, atunci nu există motive de apariție și manifestare a conflictelor. Această premiză este absurdă întrucât printr-o astfel de abordare nu se face altceva decât să se întârzie apariția conflictului și declanșarea confruntării. În momentul în care conflictul iese la suprafață, comportamentul și consecințele vor fi cu mult mai negative decât dacă lucrurile ar fi fost expuse deschis încă de la început.

• Lege și ordine – aceasta reprezintă modalitatea ultimă de abordare a conflictelor negative. Prin utilizarea reglementărilor, procedurilor, normelor și puterii care rezultă din autoritatea pe care o dețin, cei care utilizează această metodă impun indivizilor reprimarea oricărei forme de manifestare a conflictelor. Bineînțeles, aceasta nu determină dispariția definitivă a conflictului, ci doar o mascare a acestuia, ceea ce va conduce la creșterea efectelor negative ulterioare pe care acesta le va avea.

În afara efectelor pe care le pot avea, conflictele mai pot fi clasificate în funcție de direcția de desfășurare a acestora. Trebuie reamintit că aceste tipuri sunt aplicabile atât în interiorul cât și în exteriorul organizațiilor, instituțiilor, firmelor, cât și la nivel interinstituțional, la nivel de transmediu, mediu sau comunitate. Astfel, conflictele pot fi verticale sau laterale.

Conflictele verticale se manifestă între diferite niveluri ierarhice în interiorul firmelor sau organizațiilor sau între diferite niveluri subordonate ale statului (spre exemplu între un minister și instituțiile subordonate acestuia sau între o instituție de stat ale cărei decizii afectează mediul de afaceri în general); conflictele laterale se manifestă între departamente sau structuri care se situează la același nivel ierarhic sau instituțional.

Conflictul lateral – este cauzat în general de dificultatea de coordonare a subunităților într-o organizație complexă.

Se mai poate vorbi și despre conflictele oblice, care reprezintă o combinație logică între primele două tipuri. Acestea se manifestă la niveluri ierarhice diferite între categorii diferite de departamente, grupuri sau organizații.

Există mai multe abordări teoretice privind tipologia conflictului, dintre care cea mai frecventă este cea care definește conflictul în funcție de efectele pe care acesta le generează.

Conflictele funcționale sau constructive sunt acele conflicte ale căror efecte conduc la creșterea performanțelor. Aceste conflicte sunt favorabile inovației, creativității, schimbării și adaptării.

Conflictele disfuncționale sau distructive sunt acele conflicte care fac rău organizației și creează dificultăți în realizarea obiectivelor acesteia. În opinia specialiștilor în materie, conflictele distructive fac ca resursele personale și organizaționale să se consume în condiții de ostilitate.

În cea mai mare parte, teoriticienii consideră că toate conflictele disfuncționale trebuie eliminate, iar cele funcționale, încurajate.

O altă tipologie a conflictului utilizează în calitate de criteriu de clasificare sfera de cuprindere a conflictului. Conform acestei tipologii conflictul este de trei feluri: intrapersonal, interpersonal și intergrupuri.

Conflictele intrapersonale (interioare) sunt acele conflicte care apar în cadrul individului ca rezultat al presiunilor interioare provocate de scopuri și expectații incompatibile.

Conflictele interpersonale sunt conflictele care apar între două sau mai multe persoane care muncesc împreună în cadrul unui grup sau a unei echipe. Cauzele acestor conflicte, sunt de regulă, normele diferite, diferențele de personalitate, de valori, interese și atitudini. În opinia unor autori, conflictul este inevitabil într-un grup din cauza sarcinilor pe care acel grup trebuie să le execute. Trebuie precizat, însă, că grupurile și echipele se vor confrunta cu un conflict chiar și în situația în care vor realiza o eficientă și corectă distribuire a muncii, a avantajelor sociale sau vor identifica cea mai bună cale pentru atingerea scopurilor sale.

Conflictele intergrupuri sunt acele conflicte care apar între grupurile unei organizații. Aceste conflicte apar din cauza intereselor și obiectivelor diferite. Unii autori sunt de părerea că aceste conflicte pot conduce la creșterea sau accentuarea coeziunii grupului și a loialității acestora.

Alte tipologii relevante pentru managementul conflictului sunt cele care stabilesc în calitate de criterii de clasificare durata evoluției, gradul de intensitate și esența conflictului.

Astfel, în funcție de perioada de evoluție a conflictului acesta poate fi:

• Cronic – aceste conflicte se derulează până la atingerea intensității maxime pe un interval larg de timp. Aceste conflicte au cauze ascunse, greu de identificat;

• Spontane – aceste conflicte evoluează rapid, iar cauzele lor sunt aleatorii și greu de prevăzut.

În raport cu gradul de intensitate, conflictul poate fi:

• Înalt – aceste conflicte sunt caracterizate de escaladarea și amplificarea incompatibilităților;

• Scăzut – aceste conflicte sunt specifice primelor etape ale conflictului (manifestări de interese opuse sau a acțiunilor contradictorii).

În ceea ce privește esența conflictelor, acestea se pot împărți în două categorii:

• Conflictele esențiale sau de substanță – sunt generate de existența unor obiective diferite și au un grad de manifestare mai pronunțat atunci când indivizii își satisfac obiectivele și interesele prin intermediul grupului.

• Conflictele afective – aceste conflicte sunt cauzate de stări emoționale (tensiune, suspiciune ș.a.) care vizează relațiile interpersonale.

Din punct de vedere militar, strategic, politic și geopolitic, se mai vorbește și de conflicte înghețate, cum este și cazul conflictului transnistrean, asupra căruia ne vom opri în studiul de caz.

Indiferent de direcția de desfășurare a conflictelor, gestionarea acestora într-o manieră constructivă constituie o funcție importantă a comunicării. Doar printr-o comunicare eficientă, un conflict poate fi identificat și gestionat în direcția soluționării sau cel puțin a aplanării convenabile pentru toate părțile implicate.

3. Surse sau generatori de conflict

Sociologicul si istoricul, reprezentantul științelor politice și economice, concură în constatarea că în toate activitățile umane, conflictul e prezent ca o stare de tensiune subiacentă competiției și luptei pentru supraviețuire și că litigiile sunt inseparabile de aceste activități, în care limbajul, instituțiile, reglementarea, sunt instrumente lacunare și imprecise. Există însă o întrebare care nu se mai bucură de un răspuns unanim. Este conflictul în starea lui extremă de conflict violent, sângeros, devastator o fatalitate ineluctabilă sau doar o maladie ce poate fi tratată și eventual eradicată? De ce există războaie și conflicte ce-și iau obolul lor de vieți umane și care este cauza lor? Căutarea unui răspuns este stăruitoare și revine în fiecare generație și mai ales după fiecare conflict nimicitor. Câte cauze plauzibile au fost identificate, atâtea teorii există, cu tot atâtea termeni cheie și cu tot atâtea soluții recomandate. Trecerea lor în revistă, oricât de succintă, literatura consacrată originilor războaielor fiind vastă, ne arată de ce încercarea explicativă a marilor teorii a eșuat și ne aflăm la punctul de pornire de pe timpul lui Tucydide. Fiecare teorie are dreptate, dar reprezintă o încercare parțială de apropiere de adevăr. Se demonstrează ușor că majoritatea cauzelor, a surselor care generează conflictele, sunt prezente dar nu funcționează decât atunci când apar și altele, adică sunt necesare dar nu și suficiente. Pentru fiecare există un caz contrar, din care cauza ridicată la rang absolut lipsește, dovadă că avem de-a face cu condiții care nu numai că nu sunt suficiente, dar uneori sunt ne necesare.

Academicianul Mircea Malița începea cercetarea cauzelor care duc la conflict, chiar de la natura ființei umane. Și aceasta, pentru că este un punct de răscruce care desparte pe fataliști, care cred că războiul e înscris în caracteristicile speciei umane și deci ne străduim degeaba să-l eradicăm, de cei care contestă fundamentul lui biologic. Toți comentatorii și adepții evoluționismului darwinist s-au ocupat de locul pe care îl ocupă agresiunea înnăscută în comportamentul uman. Darwin s-a pronunțat rar și prudent în cazul speciei umane. Dar undeva a spus: “Omul, ca orice alt animal, a avansat fără îndoială la condiția sa superioară de azi printr-o luptă pentru existență ce urmează rapidei sale multiplicări; și dacă e să avanseze și mai sus, ar fi să ne temem că el va trebui să se supună unei lupte aspre.” Lorenz, în cea mai celebră lucrare intitulată “Despre agresiune”, afirmă că “cea mai distructivă intensitate a pornirii de agresiune care este încă un rău ereditar al omenirii, este consecința unui proces de selecție care a lucrat pentru strămoșii noștri timp de circa patruzeci de mii de ani, adică în cursul erei de piatră”. Un puternic curent a replicat că elementul esențial la om este adaptarea culturală, dobândită și creată în experiență. Dar sociologia lui Wilson, chiar dacă acceptă că agresiunea ar putea fi și învățată, consideră suficient ca “schema agresivă să fie trezită în condiții de stres, ca stresul care e produs de lipsa hranei sau de densitatea crescută a populației”. Este foarte greu de negat că omul, al cărui apariție e legată de activitățile de vânător al unui mamifer trezit la regnul carnivor și care uneori mănâncă vecinii de grupă sau ai propriului grup, nu are capacitatea de a fi agresiv, pe care și-o manifestă cu prisosință. Dar nu se poate demonstra că există un instinct special al agresiunii, sau o genă determinantă care dau o fatalitate acestei trăsături.

Factorul demografic a fost indicat chiar de Darwin și dezvoltat de sociologi. Locul său în originea conflictelor a stârnit mari dezbateri și a produs demonstrații interesante ca acelea recente ale lui Nazli Choucri. Istoria se poate citi în termenii mișcărilor migratorii, cele mai multe având sensul de la răsărit spre apus. Asia s-a dovedit a fi marele izvor de producere a omenirii, după ce Africa a fost sursa de export a primilor hominizi. O activitate specială o ocupă legătura între conflicte și migrațiile către țările dezvoltate ale populațiilor din regiunile în curs de dezvoltare, precum și perspectiva declinului demografic al Occidentului dezvoltat. Acest factor se impune a fi reținut în procesul genezei conflictelor prezente și viitoare.

Tot aproape de condițiile naturale și de viață biologică ne ținem când examinăm teoriile cauzale care au identificat lupta pentru resursele vitale, hrană sau apa, la originea conflictelor. De fapt, declanșarea factorului demografic se produce când resursele vitale nu satisfac cerințele unei populații crescânde, cazul clasic fiind insuficiența pășunilor pentru triburile Asiei Centrale. Există un model matematic de teoria jocurilor extrem de simplu și convingător privind competiția speciilor într-un areal cu resurse limitate. Deși foametea, în forme extreme, este localizată în câteva arii (Etiopia, Africa subsahariană, Coreea de Nord), chiar în forma ei benignă, dintr-un număr mare de țări este corelată cu migrațiile conflictuale. Competiția pentru sursele de apă devine mai ascuțită pe măsura epuizării resurselor, ceea ce va naște tensiuni în toate zonele aride ale planetei. Anul 2003, anul internațional al apei, a fost dedicat acestei geografii a setei, generatoare de conflicte.

Chiar dacă nevoia de teritoriu ar putea fi citată la om ca o trăsătură originară, ca o nevoie biologică fundamentală de a-și asigura un mediu propice de echilibru și de selecție, ea a căpătat forme noi odată cu revoluția agrară a omenirii, de cea de acum 5-10 mii de ani. Ea este prezentă în istoria primelor imperii și în războaiele lor de expansiune. A avea putere înseamnă să ai teritorii vaste, fertile și cu populații numeroase. Există și al treilea fel de a invoca lupta pentru teritorii drept subiect al conflictelor: dincolo de aspectul biologic și al asigurării existenței, teritoriul, fie el oricât de arid sau neprietenos, este o componentă a identității grupului uman, în special în epoca tribală sau în zilele noastre, în reînvierea aspirației la identitate.

Revoluția industrială, care nu are decât peste două secole vechime, aduce în primul plan al intereselor statelor alte resurse naturale și anume cele energetice. Industria modernă este consumatoare de cantități uriașe de energie care depinde, după o perioadă importantă de dominație a cărbunelui, mai ales de zăcămintele de hidrocarburi. Dominația colonialistă și războaiele care le-a produs au fost atribuite interesului pentru materiile naturale prețioase (aur, argint, diamante) și apoi pentru cele energetice. Chestiunea accesului sau controlului surselor de petrol este ce mai cunoscut și citat caz. Geopolitica, ca doctrină a controlului unor teritorii străine a început să înflorească la începutul acestui secol, susținând necesitatea războiului pentru resursele vitale, ca de exemplu în cazul Angliei care nu accepta nici o amenințare la căile sare de legătură cu India sau Orientul Mijlociu. Germania era principalul rival la începutul războiului mondial, iar apoi miezul obiectivelor sale a fost rezumat în lozinca celui de al treilea Reich: “lupta pentru spațiul vital”.

Observăm cum treptat lupta pentru supraviețuire devine o justificare a conflictului violent pentru state, societăți sau entități care nu văd altă cale în a-și asigura interesele considerate vitale, în special resursele naturale, indispensabile funcționării la parametrii înalți, a civilizației industriale pe care au construit-o.

Ajungem astfel la teoria economică a originii războaielor care au redus chiar și factorii strategici politici sau de putere la interesele economice. Marxismul a localizat aceste interese la clasa burgheză sau exploatatoare care lupta pentru menținerea supremației sale. Neglijarea altor factori care intră în componența conflictelor identitare (limbă, statut, credință, valori, etc.) este și mai izbitoare azi, când acest tip de conflict proliferează. Dar există și alți factori care devaluează importanța resurselor. Japonia ca putere industrială în prima jumătate a secolului nostru, a urmărit cucerirea de teritorii asiatice ca o bază a scopurilor sale de țară lipsită de resurse. După înfrângerea în războiul al doilea mondial, în patru decenii a reușit să fie o mare putere economică, în absența totală a acestor resurse, pentru că profilul succesului consta de această dată în tehnologiile avansate care consumau puțină materie primă și multă inteligență și pricepere. Dar nici astăzi micile energii informaționale nu înlocuiesc pe cele mari, mecanice sau electrice. Petrolul continuă să fie aurul negru al economiei mondiale, evaluat ca și aurul galben sau monedele, în buletinele zilnice care exprimă starea planetei. În privința subiectului pe care îl urmărim, răspunsul marxismului la întrebarea: vor mai fi războaie? , este: da, atâta timp cât va exista împărțirea în clase antagoniste. Deci ca toate răspunsurile anterioare legate de natură, biologie și resurse, fatalitatea continuă, indiferent de ce ar întreprinde diplomații, politicienii neviolenți și oamenii păcii de pretutindeni.

După alte două școli înrudite, cea a disparității bogăției și a teoriei dependenței, răspunsul se menține același: războiul e determinat de cauze adânci care nu țin de intenții sau bunăvoință a factorilor de decizie. Lumea, sfâșiată de o prăpastie ce desparte o parte ce beneficiază de avantajele civilizației de alta aflată pe trepte joase de consum, salubritate, speranță de viață, alfabetizare, este susceptibilă de conflicte. O teorie modernă a conflictului care îl leagă pe acesta de gradul de interacțiune între părți, confirmă că agravarea acestei falii duce la interacțiune pașnică zero și la interacțiune violentă, singura disponibilă.

Reconsiderând factorii ce pot intra în ecuația conflictului, influențând cursul său violent dar și inhibându-l, primii sunt factorii dați, exteriori și obiectivi. Astfel sunt populația și starea ei (exces, declin), teritoriul, hrana, energia, bogăția (și sărăcia) ca factor economic, urmată de gradul în care sunt respectate drepturile și libertățile omului, structura politică (concentrarea puterii în despotism versus democrație), alte structuri interne (complexul politico-militar), elitele și liderii, structura sistemului internațional. Indiferent de dispozițiile sau voința societății, acești factori reprezintă forțe importante care în ultimă instanță decid direcția pe care spirala unui conflict o poate lua: spre soluție pașnică sau spre deznodământ violent.

O altă serie de opt factori, privesc mai mult individul, starea minții și a psihologiei sale. Singurul factor, tot fatalist, este pecetea biologică a unor tendințe înnăscute (ipoteza instinctului agresiv), urmată de factorii psihologici (ca în teoriile lui Freud), gradul de raționalitate și natura caracterului (ce poate manifesta ură, mândrie, lăcomie – relevante pentru conflicte) și mai apoi valorile culturale și în particular religia, ideologia sau doctrine speciale ca geopolitica. Cu ele se deschide un alt capitol al teoriilor despre rădăcinile conflictelor și o nouă perspectivă a rezolvării lor pașnice. Ea e ilustrată de enunțul din Carta UNESCO: războiul se naște în mintea oamenilor și acolo trebuie căutat remediul lui.

Există în primul rând un puternic curent cultural în zilele noastre, care a înlocuit termenul de referință al interesului prin acela al valorii. Valoarea stă la baza culturilor și diferența între valori, ca scări de ierarhie a unor priorități, activități, îndeletniciri, stiluri, gusturi fixate istoric în cutume și tradiții, legende și precepte orale, explică și marea varietate a culturilor. Acest curent constată că în unele locuri precăderea e acordată culturii războinice și în altele culturii pașnice. Iliada a fost considerată de om ca un splendid eseu, ca ilustrarea prin excelență a culturii războinice. Eroii sunt persoane înarmate și exersate ce ucid alți semeni. Gloria lor stă în performanța omuciderii. Iar viziunea se perpetuează prin cea mai mare epopee a lumii antice, cu ecouri în arta și literatura Europei și cu trimiteri până în zilele noastre. Istoria ce se învață și azi e în principal istoria confruntărilor violente. ONU și UNESCO au întreprins o campanie de dezvoltare a culturii păcii. Să presupunem că ideea culturii păcii, încă difuză, s-ar maturiza și am putea asista la câteva ore de educație zilnică. Dar zece minute dintr-un film western sau de acțiune în cursul serii, în care lupta sângeroasă și mortală e legitimată și glorificată, ar ajunge să șteargă orice efect de iradiere cu principiile păcii.

În alt sens, școala valorilor susține că oamenii și societățile se ciocnesc pentru valori pe care le consideră ireconciliabile așa cum școala puterii consideră că în ciocnirea de interese, oamenii sunt în stare să-și dea viața sau s-o ia pe a altora. La televiziune, în timpul războiului din Bosnia, un tânăr (intelectual, student!) a exclamat: “sunt gata să mor pentru identitatea mea culturală”. Cu puțin după, au apărut scene de masacrare reciprocă între studenți. În acest caz, discrepanțele economice, lipsa de hrană sau presiunea populației și soarta resurselor naturale nu sunt chei explicative relevante.

Conflictele identitare pot fi numite și conflicte culturale. Ele nu sunt cum spune Huntington războaie de civilizație, ci ciocnire de conflicte. Ele merită o atenție specială pentru că orice sistem de credințe și valori, care definesc cultura, fie religios, ideologic, lingvistic, orice sistem tradițional, evocator de istorie, apărător de specific se află în prezent în plină erupție, anunțând noua familie de conflicte care întâmpină omenirea la început de mileniu. Singurul lucru de care se pot lega unele speranțe, este faptul că spre deosebire de interesele vitale ce determină conflictele dincolo de voința oamenilor, conflictele culturale sunt subiective și deci, prin definiție, susceptibile de a fi influențate și transformate.

Cultura și componentele ei nu sunt singurele elemente ce ies din sfera intereselor vitale, vizibile, măsurabile. Astfel, o teorie atribuie nașterea conflictelor din excesul de raționalitate (Bruce Bueno de Mesquita). Conflictele necesită pregătiri, calcule, organizare, care sunt realizate, dincolo de orice emoție sau pasiune, de minți a căror raționalitate e îndelung încercată. Dacă cineva se gândește la McNamarra, un om dispunând de asemenea resurse, stând în fruntea unei mașinării de război ca Pentagonul, plin de informaticieni și de teoreticieni ai jocurilor, ar putea găsi că ideea este justificată. Dacă lucrurile dau greș, se datorează prea marii încrederi în posibilitățile rațiunii și neglijarea unor factori aparent minori. O altă școală spune că oamenii se înfruntă în lupte din cauza lipsei de raționalitate. Sf. Augustin menționa printre factorii de geneză a războaielor: păcatul originar (deci natura umană), frica omenească de moarte, slaba voință (factori psihologici) și inabilitatea de a gândi logic. Tema incapacității de a gândi este titlul unei cărți consacrate de Barbara Tuchman, prostiei ca sursă a conflictelor (Marșul Nebuniei). Nimeni nu e cruțat de la Papii Renașterii până la războiul din Vietnam. E o teză ce merită atenție; conflictele au toate, în diferite momente și sub diferite forme, erori de calcul sau judecăți greșite. Enumerarea factorilor ce intervin în delicata balanță a căii pașnice și a căii violente în rezolvarea conflictelor, demonstrează cu prisosință complexitatea problemei. Această complexitate, ca și zadarnica încercare a unei teorii de a reduce la unul sau câțiva factori întregul proces de dezvoltare a unui conflict, se datorează nu numai numărului ridicat de factori ce intervin în situațiile conflictuale internaționale, ci mai ales faptului că între ei se găsesc relații de influențare reciprocă.

CAPITOLUL II

Problematica conflictului și a abordării psihologice în rezolvarea tipurilor de conflict

1. Etapele conflictului

Orice persoană sau grup de persoane, aflate într-o poziție de putere ar trebui să aibă obligația morală de a rezolva conflictul în modalități care să nu afecteze pe nimeni și al căror rezultat ideal să fie îmbunătățirea condițiilor de viață ale cât mai multor indivizi. Acesta ar părea principiul supreme în rezolvarea satisfăcătoare a oricărui conflict. Uneori, însă, situațiile sunt atât de complexe, iar rezultatele atât de nesigure, încât nu este clar cine și în interesul cui acționează. De asemenea, apare întrebarea: cine are dreptul moral de a lua decizii care afectează viețile oamenilor? Aici pot să apară revendicări și contrarevendicări. Limita până la care deciziile oamenilor se bazează pe considerații morale variază în funcție de indivizii implicați, în special de limita până la care își pot menține ei echilibrul psihologic.

Limita până la care un conflict este rezolvat satisfăcător depinde de o combinație de factori de sarcină, factori umani și contextuali, inclusiv de gradul de implicare emoțională a participanților. Factorii psihologici implicați acoperă aproape toate aspectele comportamentului și dezvoltării umane. Dacă nu se ia nici o măsură pentru a rezolva situațiile conflictuale, se poate naște frustrarea. Sursele de frustrare pot exista în individ, de exemplu prin stabilirea de scopuri nerealiste, sau pot veni din exterior. Frustrarea poate avea ca rezultat o gamă largă de comportamente mal-adaptative, printre care agresivitatea și apatia. În fața unei situații conflictuale, oamenii cântăresc riscurile implicate. Ei diferă, însă, prin modul în care tratează riscurile, în privința volumului analizei și acțiunii la care se angajează. W.F.Sturner (1987, 1990) a clasificat astfel de comportamente după cum urmează:

(a) comportament de ascundere (atât analiza, cât și acțiunea sunt la un nivel scăzut); (b) comportament de evitare (analiză superioară, dar acțiune slabă);

(c) comportament impulsive (acțiune bogată, dar analiză de nivel scăzut);

(d) comportament de risc calculat (analiză și acțiune de nivel ridicat).

W.F.Sturner argumentează că, în mod normal, riscul calculat este opțiunea cea mai dezirabilă, dar avertizează asupra pericolului persistenței în acest tip de comportament pentru o perioadă prea lungă de timp, el fiind epuizant. Pentru cei cu comportament de ascundere, el le recomandă exersarea confruntării cu provocări de mică anvergură; pentru cei cu comportament de evitare, el recomandă exersarea mentală a performanței lor, practicarea luării unor decizii de mică importanță și trecerea progresivă către altele cu importanță mai mare; pentru cei cu comportament impulsiv, el recomandă exersarea calmului, acordarea atenției la detalii și utilizarea abilităților analitice. Practica arată că acțiunile de modificare a atitudinilor în scopul rezolvării unui conflict trebuie îndreptate nu atât către indivizii simpli, cât către liderii de opinie, întrucât ei exercită cea mai mare influență.

R. Nelson-Jones (1983) accentuează cât de greu este, într-un conflict, ca adversarii să se asculte cu adevărat, să înțeleagă ceea ce vrea în realitate celălalt . De multe ori, în discuțiile cu încărcătură emoțională, oamenii ascund adevăratele sensuri într-un limbaj profund codificat. Doar un receptor abil poate descifra acest cod. R. Nelson-Jones subliniază importanța urmăririi comportamentului non-verbal, principalul vehicul de exprimare a sentimentelor, care, cu excepția cazurilor de înaltă capacitate disimulativă, este greu de falsificat. Adevărata înțelegere poate să fie atinsă atunci când fiecare participant răspunde celuilalt în termenii cadrului intern de referință al aceluia, ceea ce demonstrează că ei își recunosc reciproc unele puncte de vedere. Dificultățile apar, în principal, când o persoană comunică în cadrul de referință interior, iar cealaltă persoană îi răspunde din cadrul de referință exterior, în aceste condiții neavând loc adevărata comunicare. În cel mai bun caz, comunicarea va fi superficială, iar în cel mai rău caz, ei își înmulțesc neînțelegerile și intensifică dezacordul. Marilyn Fryer propune utilizarea modalităților de rezolvare a conflictelor în mod creativ. Aceasta implică mai mult decât simpla reparare a ceea ce a fost distrus. Ea implică folosirea motivațiilor generate de conflict pentru a crea ceva superior. Gândirea imaginativă joacă un rol important în rezolvarea creativă a conflictelor, deoarece, pe lângă faptul că ne ajută să apreciem punctele de vedere ale celorlalți, ne facilitează generarea de soluții care în primul moment nu par rezonabile.

Etapele rezolvării creative a problemelor, identificate de S.J.Parnes (1985), includ descoperirea obiectivului, descoperirea datului faptic relevant, descoperirea problemei, descoperirea ideii, descoperirea soluției și descoperirea acceptului. În concluzie, în sensul său de incongruență, conflictul este natural și eradicarea lui este imposibilă, chiar neimperativă. În schimb, este necesară manipularea lui în mod constructiv, în interesul tuturor celor implicați. Acest lucru nu este ușor de realizat, de vreme ce conflictul poate da naștere unor situații provocatoare, care implică o multitudine de factori. Putem însă îmbunătăți abilitatea de management al conflictului, devenind mai competenți în managementul relațiilor umane și, nu în ultimul rând, al abilităților de comunicare. Dacă vom putea depăși simpla rezolvare a conflictului, trecând la managementul lui creativ, există posibilitatea obținerii unor rezultate superioare. Acest lucru nu este, desigur, deloc ușor. Procesul trebuie condus cu atenție, pentru a evita extrema stagnării, pe de o parte, și a haosului, pe de altă parte.

2. Metode de management a conflictului

2.1. Prevenirea

Fiecare conflict are parametrii săi distinctivi care necesită soluții specifice, potrivite respectivelor condiții de timp și loc ce implică „tăierea unui nod gordian” de considerente bine înrădăcinate ce legau tehnici științifice și arta diplomației. Astfel, pentru o bună prevenție, trebuie să se țină cont de unele aspecte pe care desfășurarea și modul de acțiune al conflictelor le implică:

Conflictele identitare, așa cum este și cazul conflictului transnistrean, nu pot fi rezolvate prin mijloace clasice și rezistă soluțiilor care aplică un raționament potrivit cazurilor când obiectul disputei este material și distributabil. Ele port dura timp îndelungat și au un potențial de contaminare a zonelor mai întinse, în special sub formă de terorism punctual și difuz.

Negocierile consacrate rezolvării acestor conflicte nu sunt de tip distributiv, separatist sau izolaționist, sau de tipul enclavei pașnice. Pacea poate fi realizată sau consolidată doar prin interacțiunea mărită a indivizilor sau grupurilor aparținând diferitelor culturi. Ea este definită prin urmărirea unor țeluri comune care transcned diferențele culturale.

Astfel, soluția se bazează pe ceva diferit de confruntare, prin urmărirea de proiecte comune construite pe interese împărtășite din domeniul civilizației și care oferă roluri, în timp ce cultura asigură un statut individual sau colectiv. De aceea, modificarea apare ca un rezultat al „filosofiei proiectului comun”.

Această soluție înseamnă identificarea unei formule integratoare, care trebuie să micșoreze ascuțișul confruntării și să ofere o substituție a ei, printr-un scop nou. Acest scop trebuie să satisfacă necesitățile vitale de bună stare, emancipare și standarde de viață mai ridicate. Este un scop pe care publicul îl poate realmente recunoaște și adera la el. Datele statistice arată că aceasta se va întâmpla cel mai sigur de îndată ce oamenii se eliberează de constrângerile mentale induse de sloganurile conflictului.

De îndată ce sunt formulate și activate, proiectele au nevoie de consolidare instituțională și legislativă pentru a dobândi un cadru stabil care să asigure funcționalitatea lor eficientă.

Pentru regiunea europeană lărgită, experiența Uniunii Europene (ale cărei origini și principii călăuzitoare au inspirat „filosofia proiectului comun”) este punct de sprijin mai ales pentru că majoritatea țărilor din regiune sunt angajate în procesul de aderare la UE sau aspiră să fie incluse în ea.

Această schiță brută implică modificări în conducerea politici externe și în practica diplomatică și este legată de dinamica modernizării ce are loc acum sau este intenționată să aibă loc.

Aceste idei sunt doar schița unei abordări inovatoare, la care s-a apelat în ultimul timp, inclusiv în încercarea de a se ajunge la o soluție pentru rezolvarea ce zdruncină pacea estului european, la granița Uniunii Europene.

Specialiștii în managementul conflictelor și gestionarea crizelor apreciază că există trei condiții necesare și suficiente pentru un control eficient al conflictului. Acestea sunt capacitatea, oportunitatea și voința, fără existența acestora conflictele neputând fi controlate eficient.

Capacitatea se referă la tehnicile părților aflate în conflict. Ele trebuie să aibă un inventar de tehnici pentru a ieși din conflict. Aceste tehnici variază în funcție de situație și de context. În funcție de contextul conflictual, trebuie să predomine un set sau altul de tehnici necesare.

Oportunitatea înseamnă a avea timpul și libertatea de a controla conflictul. Nici o tehnică de control al conflictului nu poate ajuta în vreun fel în absența oportunității de a o pune în practică. Condițiile de sărăcie și violență, de exemplu, fac problematică utilizarea tehnicilor de control al conflictului.

Voința se referă la hotărârea de a rezolva. Dacă părțile nu doresc să discute sau să colaboreze, orice control eficace al conflictului devine aproape imposibil. O mediere încununată cu succes are la bază voința părților de a rezolva conflictul. Se sugerează ca aceste trei condiții să fie îndeplinite simultan pentru un control eficient al conflictului.

Esențiale în controlul conflictului, din punctul de vedere expus aici, sunt două seturi de tehnici: de comunicare și de analiză. Ele oferă instrumentele necesare pentru reducerea aspectelor negative sau nedorite ale unui conflict. A. Tidwell susține că, deși tehnicile de comunicare sunt centrale în controlul conflictului, ele nu trebuie să fie practicate în defavoarea unor bune tehnici analitice. Lipsa comunicării este una din dificultățile principale în unele conflicte. Pentru a comunica eficient, părțile trebuie să se angajeze într-o comunicare precaută și chibzuită. Tehnicile de comunicare includ ascultarea activă, limbajul și restructurarea deprinderilor. Ascultarea activă înseamnă a asculta nu numai cuvintele, ci și sensul de dincolo de acestea. Tehnicile de limbaj sunt cele care diminuează nivelul de evocare al cuvintelor emoționale, ca blamul și acuzarea.

Analiza sau “întocmirea hărții” conflictului permite segmentarea acestuia în componente și denumirea lor. Acest lucru este vital în procesul înțelegerii dinamicii conflictului și în alegerea metodelor de control efectiv. Întocmirea hărții conflictului este primul pas în intervenția cu scop de management al unui conflict. Ea oferă atât celui care intervine, cât și părților aflate în conflict o mai clară înțelegere a originilor, naturii, dinamicii și posibilităților de rezolvare a conflictului. O schemă eficientă pentru realizarea hărții conflictului este “modelul celor 5P” al lui G. Tillet. Acest model identifică cinci elemente sau dimensiuni ale unui conflict: problema, participanții, trecutul (past), presiunile și proiecțiile. Pentru fiecare dintre acestea, modelul distinge între manifest și nemanifest, adică vizibil sau cunoscut și invizibil sau necunoscut. Modelul lui G. Tillet este un instrument analitic simplu, care oferă crearea perspectivei. Perspectiva înseamnă a vedea conflictul dintr-o varietate de unghiuri și perspective. Având o perspectivă mai largă, analistul este mai capabil să recunoască părțile constitutive ale conflictului, și printr-o prevenție eficientă și obiectivă, să se ocupe de ele. Procesului de prevenire i se acordă, în momentul de față, o atenție sporită, întrucât este mult mai eficient, atât din punct de vedere financiar, dar mai ales al salvării de vieți omenești, să previi și să anihilezi un conflict, decât să îl gestionezi, indiferent de puterea economică și militară pe care o deții.

2.2. Intervenția

Se vorbește despre o gamă foarte diversă de opțiuni de intervenție, începând de la efortul minim de neimplicare și până la trimiterea forțelor de reacție rapidă. În orice situație, varietatea soluțiilor de adoptat depinde de mai mulți factori. Un prim factor este stadiul în care s-a ajuns în desfășurarea conflictului. Un alt factor este tipul de societate în care are loc conflictul, natura părților implicate și tipul sistemului de luare a deciziei utilizate de fiecare dintre acestea, capacitatea lor de a fi accesibile diferitelor forme de intervenție din exterior. În plus, opțiunile de intervenție depind de caracteristicile celui care intervine – capabilitățile, legăturile anterioare cu părțile implicate, hotărârea politică de a interveni, interesele puse în joc și definirea rolului pe care acesta dorește să și-l asume.

Un conflict interstatal poate implica acțiuni de tip diferit, de la cele de tip militar până la cele de tip polițienesc, destinate să mențină ordinea și să aplice legislația, ca, de exemplu, în operația Desert Storm, condusă de Statele Unite, în 1991, sub mandat ONU, pentru eliberarea Kuwaitului. Intervențiile militare se pot manifesta sub diferite forme:

– acțiuni unilaterale, desfășurate de către un anumit stat, ca, de exemplu, intervenția Marii Britanii în Sierra Leone, în anul 2000, sau intervenția Statelor Unite în Republica Dominicană în 1995;

– coaliții ad-hoc, ca, de exemplu, intervenția țărilor occidentale în Liban la începutul anilor ‘80;

– operații de pace ale ONU, pentru a implementa un acord de pace, precum în Mozambic, la începutul anilor ‘90;

– o acțiune de menținere a păcii la nivel regional sau de impunere a păcii, condusă de o organizație regională cu vocație de securitate, ca ECOWAS în Liberia sau NATO în Balcani;

– acțiuni sub mandat ONU, duse de o putere regională sau globală, ca Italia în Albania, Statele Unite în Haiti sau Australia în Timorul de Est.

În mod similar, intervenția militară în scopul managementului conflictului poate lua diferite forme. Atunci când are un caracter de continuitate și devine un punct central al poziției adoptate de un stat referitor la un alt stat sau regiune, de exemplu, inițiativele SUA de mediere în Orientul Mijlociu și în Africa de Sud în ultimele decenii, putem descrie aceste intervenții ca urmărind obiective strategice. În aceste exemple, managementul și finalizarea conflictului devin chintesența unei strategii regionale, iar cerințele ce derivă din aceasta modelează și alte politici regionale, privind probleme precum cele legate de transferurile de armamente, acțiunile sub acoperire, comerțul și sancțiunile comerciale, drepturile omului. Asemenea intervenții bazate pe o strategie diplomatică coerentă și susținute pe termen lung pot avansa substanțial interesele unui stat implicat, care își folosește influența spre a determina părțile angajate în conflicte să ajungă la soluții negociate. În alte situații, atunci când expertiza și mijloacele de intervenție într-un anumit conflict sunt limitate, se poate apela la ajutorul unui alt stat, așa cum au făcut SUA într-o serie de inițiative pentru a opri conflictele din jumătatea de sud a Africii, din Zimbabwe, Namibia, Angola, Mozambic și Republica Africa de Sud și în care s-a acționat în strânsă legătură cu diplomația britanică. Acțiunile desfășurate de Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană în privința Bosniei și Kosovo au dovedit, în schimb, o lipsă de acțiune diplomatică sinergică și concertată și o lipsă de abordare coerentă a acțiunilor diplomatice cu operațiile de menținere și de impunere a păcii ce aveau loc pe teren. Decizia luată în 1995 de către SUA și NATO, de a utiliza forța militară împotriva sârbilor bosniaci, pentru a modifica echilibrul de forțe de pe câmpul de luptă, a creat condițiile favorabile pentru o diplomație mult mai activă, care a dus la încheierea Acordului de la Dayton.

Intervenția diplomatică cu caracter episodic, ca în cazurile conflictelor din Cipru și Cașmir, sau intervențiile în situații de criză, atunci când conflictul escaladează, precum cele desfășurate de Iordania și Egipt, atunci când unitatea fragilă a statului yemenit a fost amenințată de mișcări secesioniste în 1994, constituie o prezență mult mai frecventă decât angajamentele strategice pe termen lung de tipul menținerii păcii.

În unele situații de criză, formulele la care se ajunge pentru reglementarea conflictului pot să nu însemne mai mult decât un acord de încetare a focului, care poate continua a fi încălcat, până când un nou statu-quo va fi realizat din punct de vedere militar. Asemenea intervenții sunt o manifestare cu efect limitat a unor eforturi care să oprească sau să îngrădească desfășurarea luptelor, dar nu înseamnă o adevărată soluție bazată pe un acord viabil. Inițiativele periodice cu privire la negocieri în problema Ciprului reprezintă adevărate teste exploratorii prin care să se stabilească poziția părților și să se emită noi idei. Asemenea eforturi nu pot produce o schimbare semnificativă, nici în poziția părților și nici în deblocarea situației actuale. În același timp, divizarea manifestată în cadrul celor două comunități poate crește prețul unui compromis și al unui acord până la un nivel de neacceptat, cel puțin pentru una dintre părți.

Gama potențialilor actori care să poată interveni în diferite conflicte s-a extins în mod semnificativ în perioada de după războiul rece, pe de o parte, datorită limitelor capacității și dorinței guvernelor și organismelor internaționale de a se angaja în mod prompt și eficace în diverse situații și, pe de altă parte, datorită acceptării implicării diferitelor organizații neguvernamentale. Din ce în ce mai mult, aceste organizații neguvernamentale se angajează în plan internațional, jucând un rol tot mai important în managementul conflictelor. În cadrul acestora, putem enumera grupurile profesionale, mass-media, grupuri specializate ale societății civile și organizații specializate în prevenirea și managementul conflictelor, organizații de ajutor umanitar, grupări religioase, activiști ai mișcărilor pentru drepturile omului. De multe ori potențialul acestora este subestimat de structurile guvernamentale. Există suficiente dovezi, din ultimele conflicte, cu privire la necesitatea optimizării comunicării și coordonării dintre structurile guvernamentale, cele interguvernamentale și neguvernamentale, pentru a se evita irosirea resurselor, a crește eficacitatea acțională și eficiența logistică. Se impune acceptarea conceptului de structură conducătoare, care poate fi, de la caz la caz, unul din cele trei tipuri amintite anterior, și adoptarea unui cod de conduită care să se refere la sarcinile și responsabilitățile tuturor actorilor ce intervin în situații de conflict.

Unele tipuri de intervenție politică sau de acțiuni cu scop de mediere pot fi mai bine planificate și desfășurate de către guverne sau alianțe, ori coaliții de state, în timp ce altele pot fi lăsate spre a fi desfășurate de către instituțiile internaționale, economice sau cu rol umanitar, agenții neguvernamentale sau de către anumite persoane private.

Tipurile de intervenții specifice fazelor de preconflict și de prenegociere, în cazul unui conflict potențial, vor fi deosebite de intervențiile specifice unui conflict deja în curs de desfășurare, cât și de acele acțiuni ce trebuie întreprinse spre a pune în aplicare și sprijini un acord, odată ce părțile semnatare au ajuns în acest stadiu. De exemplu, sprijinul pentru implementarea și construcția păcii poate implica, alături de semnatarii acordului, și alte guverne, care să sprijine măsurile de încredere reciprocă și să contribuie la furnizarea de informații în acest scop. Organizațiile neguvernamentale pot monitoriza violarea angajamentelor privind respectarea drepturilor omului. Structurile militare sau companiile private pot acorda asistență în operațiile de deminare în zonele de conflict, pentru a facilita deplasarea și desfășurarea personalului destinat operațiilor de pace. Militarii unei terțe părți pot ajuta în reconversia și demobilizarea forțelor militare sau paramilitare locale. Instituțiile financiare internaționale pot coordona asistența bi și multilaterală și gestiona programele de reconstrucție postconflict. Experți, plătiți din fonduri publice, pot acorda asistență în privința eficientizării sistemului judiciar și în găsirea unor soluții legale pentru eradicarea injustiției. Organizațiile neguvernamentale pot acorda asistență în implementarea unor programe destinate reconcilierii religioase, construcției unor instituții democratice sau managementului relațiilor etnice. Toată această enumerare demonstrează că există o gamă largă de activități și de actori ce se pot implica în procesul de management postconflict. Aceasta subliniază importanța eforturilor coordonate și dezvoltării simțului de responsabilitate, pentru a asigura succesul efortului tuturor. Există o interdependență funcțională între formele „hard” și „soft” de intervenție și, în mod evident, toți actorii implicați trebuie conștientizați în legătură cu rolul și locul fiecăruia în acest angrenaj unic. Iar acest aspect a fost demonstrat de faptul că, în toate cazurile de intervenție din perioada de turbulență de după sfârșitul războiului rece, una dintre lecțiile învățate a constat în marele beneficiu al angajamentului preventiv pentru promovarea alternativelor de negociere, stoparea represiunii și extinderii violenței. Asemenea măsuri mai fuseseră întreprinse și anterior, astfel că experiența nu lipsea. Lecțiile învățate în ultimul timp din zonele de conflict precum Afghanistan, fosta Iugoslavie, Ruanda, Transnistria, Liberia, demonstrează că adoptarea unei viziuni înguste cu privire la opțiunile posibile pentru stoparea conflictelor și neluarea în considerare a soluțiilor politice și economice creează prejudicii greu de surmontat ulterior.

Este important să se ia în considerare, în procesul de management al conflictelor, factorii prin care conflictele trec din sfera politică în sfera militară – începând de la tensiunile etnice, proliferarea armamentelor în zonă, tipul și caracterul puterii în statul respectiv și modul său de gestionare etc. Prețul lipsei de acțiune este prea mare, atunci când părțile implicate în conflict au declanșat deja acțiunile militare, pentru ca întreaga comunitate internațională să-și permită să adopte o linie de expectativă și de inacțiune.

Măsuri eficiente, preventive, pentru a descuraja izbucnirea conflictelor armate sau pentru a le menține la un grad cât mai redus de beligeranță, în situația în care deja au izbucnit, s-au dovedit următoarele:

– amânarea alegerilor în societățile nepregătite pentru aceasta sau care ar putea deveni și mai polarizate și fragile, ca rezultat al alegerilor. Alegeri prost pregătite și nemonitorizate în mod adecvat, în Angola (1992), au condus la escaladarea conflictului în războiul civil deja în curs. Alegerile separate ce au avut loc la începutul anilor ‘90 în fostele republici componente ale Iugoslaviei au adus la putere lideri naționaliști și au deschis drumul războaielor pentru dezintegrarea acesteia. În același fel, graba de a programa alegeri în Bosnia, imediat după acordul de la Dayton din 1995, nu a avut un efect de calmare a tensiunilor acumulate între cele trei comunități bosniace. De aceea, trebuie să se acorde o mare atenție eliminării unor formule mecanic stabilite pentru alegeri, în lipsa unei culturi politice probate prin mecanisme democratice, alegerile putând exacerba conflictul, în loc să-l modereze. Astfel, prin intervenția organizațiilor internaționale sau a altor actori abilitați, se pot încuraja formule de congestionare a puterii, formule care asigură celor care ies învinși din alegeri o „plasă de protecție” ce îi va încuraja să respecte decizia electoratului;

– încurajarea liderilor aflați la putere, care ar dori să mențină controlul asupra puterii în diverse moduri, să acționeze preventiv și să promoveze soluții politice care să le permită o ieșire onorabilă de pe scena politică. Un exemplu îl constituie ieșirea din viața politică a fostului prim-ministru De Klerk, din Africa de Sud. Această soluție previne necesitatea unei intervenții exterioare, cu excepția celor menite să contribuie la recunoașterea meritelor liderilor respectivi. Asigurarea unei ieșiri ușoare de pe scena politică și transferul puterii, prin metode neviolente, constituie astfel meritul unor negocieri, așa cum s-a întâmplat cu Statele Unite în Filipine, Haiti și Etiopia;

– alocarea resurselor materiale, financiare și umane, precum și a sprijinului politic necesar, în timp util, spre a se asigura dezarmarea, reconversia și reintegrarea foștilor combatanți în societatea civilă. Asemenea măsuri asigură ca liderii politici și comandanții militari să treacă de la statutul de beligerant sau insurgent la acela de coparticipant în viața de zi cu zi a comunităților lor. Demobilizarea și reintegrarea combatanților, dacă nu se execută cu atenție, în toate detaliile, poate duce la reizbucnirea luptelor, cum s-a întâmplat în Afghanistan, Cambodgia sau Nicaragua. Oprirea conflictului necesită, deci, acțiuni preventive, prin care grupurile marginalizate să fie sprijinite să se reintegreze și nu să-și rezolve prin metode violente problemele reale sau doar percepute ca atare;

– neacceptarea apelurilor la secesiune sau fragmentare teritorială ca soluții pentru conflictele interne.

Pentru a se putea asigura succesul în intervenții realizate de către o terță parte, este necesar să se asigure o clară înțelegere a ceea ce însemnă succes, pentru a se evita transformarea unei operații, ce vizează soluționarea unui conflict, într-un eșec. Este de dorit ca orice intervenție să fie însoțită de anumite standarde ce trebuie îndeplinite. Experiența majorității conflictelor de după sfârșitul războiului rece demonstrează că doar prin intervenția unor terțe părți s-a pus capăt majorității conflictelor, acestea nesoluționându-se de la sine. Cu toate acestea, doar actorii locali sunt aceia care pot crea instituțiile necesare stopării unui război civil, intervenția directă sau indirectă din exterior a unei terțe părți având rolul de a modela mediul în care acest proces să aibă loc.

Intervențiile din exterior aduc noi idei, concepte și resurse, asigură planuri și presiunea politică și militară necesară fără de care, în cele mai multe cazuri, nu se poate ajunge nici la acorduri și nici la îngrădirea conflictului.

Mijloacele militare și cele diplomatice trebuie să fie utilizate într-un proces complementar. Doar sprijinite de eforturi diplomatice consistente și adecvate, intervențiile militare pot asigura realizarea unor obiective politice clare și concrete.

Coerența este o cerință esențială în coordonarea eforturilor tuturor actorilor implicați. Scopurile și obiectivele intervențiilor trebuie să fie unice pentru toți actorii implicați, iar acțiunile acestora să fie convergente și concertate. Această coerență nu este limitată la domeniul militar. Intervențiile diplomatice multinaționale, de exemplu, medierea și strategiile politice, implementarea păcii, presupun o conducere unitară pentru a motiva și convinge o mare diversitate de actori să lucreze împreună. În acest efort sunt angajate deopotrivă guvernele statelor, organizații internaționale interguvernamentale și neguvernamentale, agenții internaționale și alte instituții. Diferențele de cultură organizațională, dorința tuturor actorilor de a ocupa o poziție conducătoare în coordonarea acțiunilor și tendința unora de a pune pe primul plan orgoliile, în locul eficacității, pot constitui piedici în calea coordonării unitare a efortului.

O altă cerință esențială o constituie capacitatea reală de a asigura derularea unui proces corect de luare a deciziei, de transmitere a acesteia în timp scurt structurilor cu sarcini operaționale și de a monitoriza executarea misiunilor și sarcinilor ce le revin, în condițiile menținerii inițiativei politice. Cel mai mare pericol pentru intervențiile făcute în scopul stopării conflictelor armate îl constituie intervențiile neconcludente, care generează noi motive de tensiune, dispută și conflict, așa cum o dovedește experiența ultimelor decenii.

2.3. Gestionarea și rezolvarea conflictului

Conflictele implică nu doar interese incompatibile, ci și interese nenegociabile, cum ar fi: nevoile umane, diferențele morale intolerabile, distribuirea resurselor esențiale (bani, mâncare ș.a). Pentru rezolvarea conflictelor sunt necesare soluții care să vizeze mai mult decât satisfacerea intereselor părților. Aceste soluții trebuie să țină cont de cauzele ascunse și profunde ale conflictului. Această sarcină este mult mai dificilă decât cea a aplanării conflictului, deoarece rezolvarea conflictului presupune o soluție mult mai complexă care, pe de o parte, trebuie să țină cont de nevoile de bază ale părților, iar, pe de altă parte, trebuie să aibă în vedere și respectarea valorilor de identititate ale părților.

Rezolvarea conflictelor presupune o abordare foarte complexă, analitică a problemelor care fac obiectul conflictului. Principala deosebire dintre cele două este că rezolvarea conflictului presupune identificarea factorilor care stau în spatele conflictului și a căilor prin care conflictul poate fi soluționat, pe când aplanarea disputelor se preocupă doar de finalizarea cât mai rapidă a discuțiilor referitoare la dezacordurile dintre părți. În această accepțiune, este posibil ca o dispută ce face parte dintr-un conflict mai mare să fie aplanată, fără a fi rezolvat conflictul propriu-zis.

B. Spangler observă că există o serie de motive pentru ca profundele cauze ale conflictului să nu poată fi rezolvate. Astfel, arată el, în multe situații, cauzele profunde ale conflictului sunt conținute în structurile instituționale ale societății. Realizarea unei rezolvări complete a conflictului poate să implice schimbări semnificative la nivel politic, economic și social care să conducă la o structurare mai bună a acestor instituții. Schimbarea unor structuri, cum ar fi cele care sunt responsabile de distribuția veniturilor în societate, reprezintă o sarcină dificilă care poate dura mai multe zeci de ani. În acest caz, rezolvarea completă a conflictului ar putea fi condiționată de un proces foarte laborios și lung. În consecință, rezolvarea completă a conflictului poate să nu fie, în toate cazurile, un obiectiv de urmat. Există și posibilitatea ca acesta să fie manageriat sau gestionat.

Burton și Duke afirmă că gestionarea și rezolvarea conflictelor este modul în care sunt controlate dezacordurile și certurile privind opțiunile și preferințele ce rezultă din interacțiunile dintre părți, ce au interese și scopuri comune și care se deosebesc numai prin mijloacele prin care ating aceste scopuri. B. Spangler arată că managementul conflictului implică controlul dar nu și rezolvarea conflictelor profunde și de lungă durată. Această abordare este utilizată în situațiile în care rezolvarea conflictului este imposibilă, dar care impun, totuși, adoptarea unor măsuri privind gestionarea conflictului cu scopul dublu de a-l face mai constructiv și mai puțin distructiv. Prin urmare, scopul managementului conflictului este acela de a interveni de o asemenea manieră, încât efectele conflictului să fie cât mai benefice, constructive. Deși la prima vedere s-ar putea spune că diferențierea noțiunilor de management al conflictelor, respectiv de rezolvare a conflictelor nu este atât de evidentă, subliniem că în cazul managementului unui conflict, aspectele negative sunt doar atenuate, în timp ce rezolvarea conflictului presupune eliminarea totală a aspectelor negative. Deci, mai degrabă putem vorbi de managementul conflictelor, decât de rezolvarea conflictelor, căci o rezolvare autentică nu poate fi realizată pe deplin în condițiile în care organizațiile acționează ca subsisteme sociale.

Exista o mare diversitate de tehnici si sisteme de management al conflictelor dar cele mai importante forme de interventie în situatii de conflict sunt considerate: negocierea, medierea, arbitrajul, ancheta, bunele oficii, concilierea.

Negocierea este în acelasi timp o artă și o știință. Este o arta care permite celui care stie sa o puna în practica strategii, tehnici si tactici, sa reuseasca mai bine. Este totodata o stiinta pe care majoritatea oamenilor o practica inconstient în fiecare zi fara s-o fi studiat neaparat.

Disputele, conflictele sunt încheiate permanent prin atingerea unui acord mutual satisfacator prin negociere, mediere sau prin arbitrajul unui tert care decide daca o parte a avut dreptate si cealalta s-a înselat.

Negocierea este un proces decizional între doua sau mai multe parti care nu împartasesc aceleasi opinii. Este procesul de comunicare care are ca scop atingerea unei întelegeri. Cele doua parti actioneaza împreuna pentru a reduce diferentele dintre ele. Putem sa vorbim despre mai multe tehnici de negociere:

Negocierea distributiva. Acest tip de negociere este una de tipul câstig/pierdere, în care o suma clara de bunuri este împartita clar între doua parti. Astfel se presupune o fermitate fata de compromisuri, se fac amenintari si promisiuni. Un bun negociator distributiv trebuie sa fie: simpatic, nepartinitor si sa fie expert în problema negociata.

Negocierea integrativa. Aceasta practica în negocieri este cea mai productiva deoarece ea presupune ca se pleaca de la ideea ca solutionarea unei probleme comune poate multiplica valorile care îi revin fiecarei parti. Astfel se neaga ideea ca totul, bunul care urmeaza a fi împartit are o valoare fixa si determinata. Succesul unei astfel de negociere este asigurat printr-un flux informational: cele doua parti trebuie sa-si adreseze reciproc întrebari si apoi sa le raspunda, pentru ca astfel sa se poata initia un dialog. Metoda prin care se obtine o astfel de colaborare a ambelor parti este introducerea obiectivelor comune. Prin tratarea diferentelor ca oportunitati se pot reduce costurile de productie si astfel profitul poate creste. Tot astfel se sporesc si resursele, pentru ca în final se va putea ajunge la împartirea tuturor resurselor.

Negocierea prin implicarea celei de a treia parti. Atunci când doua parti implicate într-un conflict nu mai pot ajunge la nici un fel de întelegere, este adusa o terta persoana care are avantajul de a fi potential mai obiectiva decât persoanele în conflict asupra metodelor care trebuiesc aplicate sau a stilului care trebuie folosit.

Negocierea prin intermediere este foarte des întâlnita nu numai în conflicte ci si în viata de zi cu zi. Tertii pot contribui la solutionarea disputelor prin: reducerea tensiunii, controlarea numarului de probleme, îmbunatatirea comunicarii, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor optiuni de decizie pentru a le face mai atractive pentru parti. Câta vreme partile reusesc sa-si rezolve disputele în mod direct, într-o maniera constructiva, nu este necesara interventia altora. Când disputa ajunge într-un impas major, iar comunicarea este blocata, interventia celei de a treia parti ramâne deseori singura solutie. Interventia tertilor poate fi dorita de parti sau poate fi impusa din afara prin reguli, legi, obiceiuri stabilite într-o organizatie, etc. Dar nu trebuie uitat ca: interventiile care nu sunt acceptate de catre una sau ambele parti, sau care nu sunt întarite de expertiza, prietenia sau autoritatea tertului, pot fi primite cu ostilitate sau chiar dusmanie, indiferent de motivatiile sau intentiile tertului.

Negocierea are drept obiectiv principal realizarea unui acord de vointa, a unui consens si nu a unei victorii. În negociere exista parteneri si nu adversari. Ambii parteneri trebuie sa încheie procesul de negociere cu sentimentul ca au realizat maximul posibil din ce si-au propus. De aceea, negocierea trebuie definita ca un amplu proces cooperant. Deoarece acest proces este realizat de oameni, iar acestia sunt purtatorii factorilor individuali, emotionali proprii. Negocierea poarta amprenta distincta a comportamentului uman, deoarece este un proces realizat chiar de oameni. Rolul determinant al comportamentului este dat de faptul ca scopul principal al negocierilor consta în satisfacerea unor nevoi, necesitati umane, relatia dintre scop si mijloace fiind elocventa în cazul negocierilor. Daca negocierea nu rezolva conflictul se recurge la mediere.

Medierea este forma de interventie prin care se promoveaza reconcilierea sau explicarea, interpretarea punctelor de vedere, pentru a fi întelese corect de ambele parti. Este de fapt negocierea unui compromis între puncte de vedere, nevoi sau atitudini ostile sau incompatibile. De regula, ea presupune implicarea unei a treia parti, neutra, care are doar rolul de a facilita ajungerea la un acord. Mediatorul într-o astfel de situatie este pozitionat într-un rol foarte dificil deoarece el are o functie tampon între cererile celor doua parti. Cu toate acestea puterea unui mediator este destul de limitata pentru ca el nu poate dicta solutii ci poate doar indica punctele de vedere comune ale partilor, pentru ca astfel sa se ajunga la un consens. Medierea este mult mai putin intruzivă decât arbitrajul deoarece partile îsi pastreaza controlul asupra rezultatelor, desi vor ceda controlul asupra modului de solutionare a disputei. Medierea ajuta astfel sa se pastreze un beneficiu important al negocierii: partile mentin controlul asupra solutiilor, fapt care le va ajuta semnificativ în dorinta lor de implementare a rezultatelor.

Medierea reprezintă, așadar, asistarea și îndrumarea unei negocieri de către un terț, la fel cum bunele oficii reprezintă pregătirea ei. Așa cum etimologia latină indică, mediatorul se află la egală distanță de cele două părți. El este implicat în procesul negocierilor și promovează cu stăruință ajungerea la un acord. Convențiile de la Haga în 1899 și 1907 omologhează procedura și apoi Carta ONU și documentele organismelor regionale o includ la un loc important. ONU și Secretarul General își asumă frecvent această sarcină. În 1962, izbucnește conflictul între Indonezia și Olanda cu privire la Irianul Occidental (Noua Guinee Occidentală). Părțile răspund pozitiv la un apel al Secretarului General U Thant de a se „abține la orice acțiune precipitată”, iar SUA propune părților organizarea de discuții preliminare secrete. După ce părțile acceptă, SUA sugerează acceptarea ambasadorului american Bunker ca mediator. După un impas de câteva luni, acesta publică propunerile sale care sunt acceptate și negocierile sunt reluate la locuința particulară a ambasadorului (lângă Middleburg, Virginia) și apoi la ONU cu participarea lui U Thant. Acordul e semnat in august 1962. Intervenția de mediere a organizației a fost frecventă până în prezent. Celelalte forme clasice sunt medierea unui stat terț sau unui șef de stat, mediere colectivă (uneori impusă de tratate, ca în cazul Congresului de la Viena, 1815), medierea organismelor regionale în care a excelat Organizația Statelor Americane și în fine, medierea personală care oferă mai multe garanții de obiectivitate și neutralitate decât statele sau conducătorii lor.

Toate cerințele și regulile practice ale negocierilor se adresează și mediatorului. În plus acesta este supus unor norme specifice constând în păstrarea încrederii celor două părți, capacitatea de a exprima punctul de vedere al fiecăruia în limbajul și înțelesul celeilalte, de a construi formula finală a soluției cu grija echității și compromisului acceptabil.

Medierea se bucură de o atenție specială în prezent. Părțile aflate în negocieri au nevoia sprijinului exterior, într-o lume a interdependenței și conexiunilor multiple. O formă evoluată a acestui sprijin este prezența permanentă a uni terț, care în afara rolului în negocieri servește ca argument pentru modificarea pozițiilor inițial rigide și intransigente, în fața opiniei publice. Ca și în cazul negocierilor, rolul crescut al medierii în rezolvarea pașnică a litigiilor, cere detalii și comentarii speciale.

Daca nici medierea nu rezolva conflictul, se poate recurge la arbitraj.

Arbitrajul consta în audierea si definirea problemei conflictuale de catre o persoana de specialitate sau desemnata de o autoritate. Arbitrul actioneaza ca un judecator si are putere de decizie. Este cea mai drastica forma de interventie pentru ca odata ajunse la aceasta faza cele doua parti se supun politicii: “totul sau nimic”. În aceasta situatie arbitrul conflictului are toata puterea, hotarârile sale fiind litera de lege. Ca urmare a acestui fapt, cineva poate câstiga totul iar altcineva poate sa piarda totul, astfel ca partile ce se afla in conflict prefera sa faca apel la alte forme de rezolvare. Diferenta majora dintre cele doua este ca prin mediere se cauta sa se ajunga la un acord cu implicarea partilor care vor si sustine apoi solutia.

Arbitrajul este una din cele mai vechi forme de aplanare a unui litigiu. Și ea este din familia terților ce intervin, cu aceeași cerință de obiectivitate, echidistanță și neutralitate ca și medierea, dar sub forma unei autorități exterioare, care elaborează o soluție obligatorie. Entuziasmul pentru arbitraj a fost atât de mare la Conferința de la Haga, încât s-a creat Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga. În vederile de atunci, arbitrajul se ocupă de reglementarea litigiilor dintre state prin judecători aleși de acestea și pe baza dreptului internațional. Secole de-a rândul, Papa de la Roma a fost arbitrul suprem al unor litigii între regii și prinții creștini. Esența metodei constă în alegerea unui judecător (sau mai mulți) ad-hoc. India și Pakistanul, după o intervenție de conciliere a premierului britanic, decid să supună diferendul frontierei lor din regiunea Kutch-Sind, unui tribunal format din trei persoane (juriști din Iugoslavia, Iran și Suedia) numiți de U Thant. Lucrările începute în 1966 au durat doi ani și sentința a fost acceptată de ambele părți.

Arbitrajul are toate atributele unei metode jurisdicționale. Ce-l diferențiază atunci de Curtea Internațională de Justiție, unde statele – ca membre ale ONU – sunt chemate să-si rezolve litigiile pe care nu le pot aplana singure? Preferința pentru arbitraj este justificată de caracterul tehnic al unor litigii și apoi de faptul că în arbitraj părțile își aleg singure judecătorii. Până și procedura pe care o vor respecta arbitrii (sau arbitrul), este supusă acceptării prealabile a părților. Numeroase tratate intre state prevăd clauze compromisorii, care prevăd că în caz de diferend, de interpretare sau aplicare, părțile vor recurge la arbitraj. În alte tratate bilaterale se stipulează clauza arbitrajului obligatoriu în orice tip de litigiu. Între cele două războaie mondiale a fost adoptate și tratate pentru reglementarea pașnică a diferendelor sau de arbitraj și conciliere care prevedeau și ele recurgerea la arbitraj, iar în caz de conflicte de ordin juridic, folosirea Curții Permanente de Justiție Internațională. Ca și în cazul medierii sau a anchetei și a negocierilor în general se presupune că un moratoriu funcționează și ostilitățile sunt suspendate în timpul activității lor. Cu toate acesta, arbitrajul cunoaște aceeași scădere de interes ca și concilierea.

Concilierea internațională aparține tot familiei de intervenții ale terților, dar sub o formă care o înrudește cu mijloacele jurisdicționale ale arbitrajului și tribunalului internaționale. Ca geneză, ea este o extensie a anchetei, atât ancheta cât și concilierea fiind prima formă de instituționalizare a formelor pașnice la Haga (1899,1907). Concilierea astfel concepută, constă în activitatea unei comisii (de cinci sau mai mulți membri), reprezentanți ai unor state, desemnați să rezolve un litigiu care a rezistat încercărilor de soluționare prin negocieri directe. Exemplul cel mai citat este stingerea lungului conflict ”Gran Chaco” izbucnit între Bolivia și Paraguay, pentru o regiune de care depindea accesul fluvial la ocean. El a durat mai bine de un secol și a fost punctat de războaie, bune oficii (Argentina), interesele trusturilor petroliere (se găsise petrol în Chaco) și în final intervenția Conferinței panamericane de conciliere din 5 state americane. Un acord provizoriu nu este respectat și războiul se desfășoară din nou între 1932 – 1935 și se stinge abia în 1938 prin arbitrajul a altor cinci state americane. Deși mecanismele ONU o includ, concilierea pierde din importanța ce i-a acordat-o prima jumătate de secol. Caracterul ei ambiguu, între mediere și arbitraj, a făcut ca noua perioadă să dea preferință medierii, care nu are caracterul ierarhic și mai distant al concilierii. Medierea e o intervenție în negocieri unui terț fără autoritate politică proprie, implicat în dezbateri și căutând o soluție neobligatorie. Diferența față e conciliere e că terțul pe care îl reprezintă concilierea e un organ colectiv, care deliberează în absența părților, tot pentru a propune o soluție neobligatorie.

Ancheta constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict, constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv faptele (independent de afirmațiile părților în cauză) și de a oferi un tablou veridic al situației conflictuale. Ea a pare sub diferite denumiri: observare, investigație, stabilirea faptelor (fact-finding) și mai nou: control, monitorizare, supraveghere, prevenire, avertizare (early warning). Convenția din 1899 introduce ancheta în căile pașnice și cea din 1907 detaliază profilul său. Astfel i se atribuie un caracter facultativ, cu concluzii ce nu sunt obligatorii, cu un câmp de aplicație redus la diferențe minore, constituită temporar și pe o bază de neutralitate. Într-adevăr ea a funcționat mai ales în litigii normale și comerciale. Extensiunea ei se produce în momentul în care statele încep să semneze tratate de conciliere unde ancheta e menționată expres și mai ales când Societatea Națiunilor Unite consideră Consiliul și Adunarea organe de anchetă și conciliere. În convenția de la Strasbourg (1997) privind reglementarea pașnică a diferendelor, ancheta e legată de conciliere, iar CSCE, în anii ’90 a discutat crearea de organisme speciale pentru ancheta, conciliere și mediere, care continuă în forme dezvoltate și astăzi sub organizația născută din CSCE: OSCE.

Faptul că prin definiția sa, ancheta este introducerea la o intervenție mai articulată și mai energică pentru oprirea unui conflict o arată și cazul Comisiei neoficiale anglo-americane de anchetă privind situația din Palestina în 1945. Pe baza raportului din 1946, ea devine oficială și propune un plan de constituire a unei structuri federale a Palestinei, sub tutelă britanică. Nefiind acceptat de evrei și de arabi, Adunarea Generală creează în aprilie 1947 o nouă Comisie de anchetă care în câteva luni (august 1997) prezintă un raport cu propunerea împărțirii Palestinei într-un stat arab și un stat evreu, legate printr-o uniune economică, care cu unele modificări este adoptat de Adunarea Generală în noiembrie 1947. Vedem astfel că prin intermediul unei Comisii de anchetă, se adoptă o soluție istorică de creare a unor state noi.

Este de remarcat că ancheta a jucat un rol esențial în rezolvarea conflictelor, introducând o fază, de degajare, de-escaladare sau depolitizare, o fază de moratoriu, care oprește continuarea sau izbucnirea violenței. În direcția aceasta preventivă, ancheta a devenit o instituție aproape generalizată a sistemului internațional. Agenții ca AIEA exercită un sistem permanent de control. privind producerea și utilizarea materiilor fisionabile, iar celelalte instituții specializate publica rapoarte globale în toate domeniile activităților esențiale. Numeroase organisme regionale au creat sisteme de alertă preventivă ca de exemplu în Sud-estul Europei (SEE). Societatea globala, care ridică transparența la noi nivele, face din anchetă să fie o practică curentă, efectuată pe planul neoficial de ONG-uri și mai ales de mass-media.

Bunele oficii, deși necesarmente în Cartă, sunt considerate parte din recuzita metodelor pașnice. ele au ca și ancheta un rol introductiv mai ales la începerea negocierilor sau în intervenția medierii. ele au un rol și mai discret și mai oficios decât ancheta. Se rezumă la asigurarea de linii de comunicare, la stabilirea de contacte, la explorare și informare, sau găzduire. Astfel în 1956 Franța angajează negocieri la Melun (Franța) cu algerienii care se prezentau ca guvern provizoriu al Republicii Algeria (GPRA), pe care francezii nu-l recunoșteau. Problema consta, după eșuarea acestor negocieri, în modul în care ele ar putea fi reluate astfel ca pozițiile formale ale celor două părți să fie menținute cu mici modificări acceptate. A fost acceptată oferta de bune oficii ale Elveției, care a constat în sediu și facilități de funcționare a unor negocieri prealabile, la sfârșitul anului 1960. Într-o nouă fază, negocierile se poartă in Evian (Franța) și Lugrin (Elveția, în apropierea frontierei franceze). Când reuniunile se țineau în Franța, partea elvețiană asigura transportul la Conferință al delegaților algerieni, care locuiau în Elveția.

În cele mai multe cazuri, inițiativa oferirii bunelor oficii revine unor țări terțe. Deși în literatură, ele sunt asociate medierii, ambele fiind intervenții ale terților, observăm că obiectivul atât al bunelor oficii cât și al medierii este începerea negocierilor. Partea ce oferă bune oficii nu este presupusă a participa la ele, deși poate asista, așa cum prevede Pactul de la Bogota (Tratatul inter-american referitor la reglementarea pașnică a diferendelor), din 1948. Dar părțile pot fi satisfăcute de prestația terțului în bunele sale oficii și interesate în a-i mări atribuțiile. Astfel, în diferendul dintre Chile și Peru, din 1926, SUA oferă bunele sale oficii și după aceea acționează ca mediator. În 1965, URSS oferă bune oficii Indiei și Pakistanului pentru începerea de negocieri, la care primul său ministru e invitat apoi ca mediator.

Comunicarea umana este de tip tranzactional, prin ea oamenii transfera energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii. Ea are întotdeauna un scop, acela de a-l influenta, determina pe interlocutor sa simta, sa gândeasca sau sa se comporte într-un anumit fel.

Negocierea poate fi definita ca fiind forma principala de comunicare, un complex de activitati, constând în contracte, întâlniri, consultari, tratative desfasurate între doi sau mai multi parteneri în vederea realizarii unei întelegeri. În aceasta confruntare sunt aduse argumente, sunt formulate pretentii si obiectii, sunt facute concesii si compromisuri pentru a evita ruperea relatiilor. Negocierea permite crearea, mentinerea sau dezvoltarea unei relatii interumane sau sociale, în general, ca si a unei relatii de afaceri, de munca. Nu este o conditie ca negocierile sa duca la o întelegere. Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea contactului, câstigarea de timp, împiedicarea deteriorarii situatiei în conflict. In afara de acestea, întâlnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente în situatii de criza.

Partile care intra în conflict au de obicei tendinta sa-si evalueze interesele ca fiind diametral opuse. Rezultatele posibile se limiteaza la o situatie de tipul câstig-pierdere (câstigul uneia dintre parti devine în mod automat pierderea celeilalte) sau compromis. Dar în conflictele violente aceasta ipoteza nu se mai aplica pentru ca ambele parti pot pierde. Daca nici o parte nu este capabila sa impuna un rezultat sau sa propuna un compromis, ambele parti pot sa genereze costuri ale conflictului atât de mari, încât ambele ar avea de câstigat daca ar fi fost aprobata o alta strategie.

Analiza soluționării conflictelor arată că există mult mai multe rezultate comune posibile decât cele estimate de catre parti. Uneori este prea târziu când partile realizeaza ca este în interesul propriu sa se aleaga alte alternative si sa conduca negocierea spre strategii de compromis sau de tipul câstig-câstig si atunci se apeleaza la mediere sau la arbitraj.

Rezolvarea cu succes a conflictelor depinde cel mai adesea de vointa oamenilor de a-si modifica atitudinile si opiniile, de a se adapta noilor conditii de viata, de a accepta ideea de nou, de schimbare sau de condiționare istorică; istoria ne conduce uneori spre un destin pe care nu îl bănuiam sau căruia nu i-am anticipat suficient de bine avantajele sau dezavantajele. De aceea, în procesul de negociere, perspectiva temporală nu trebuie să lipsească din strategia negociatorului unui conflict, acesta trebuind să aibă o viziune asupra ceea ce a negociat sau urmează să negocieze.

3. Psihologia conflictului la nivelul organizațiilor internaționale

În orice conflict, trebuie să existe cel puțin două părți, fiecare din ele mobilizandu-si energiile in vederea realizării unui scop, a unei situații anume și a obținerii unui lucru dorit. Fiecare parte o percepe pe cealalta ca pe o bariera sau amenințare în realizarea scopului respectiv.

În opinia specialistilor expresia de "conflict social" sau "conflict international" este destul de vagă, cu ințeles multiplu și nu poate oferi o definitie clara a conceptului. Pentru a opera in mod unitar cu o asemenea noțiune, atunci cand facem referire la conflict sau la dispută va trebui să avem in vedere trei elemente fundamentale distincte, strans legate intre ele: situația conflictuală, comportamentul conflictual si atitudinile și percepțiile conflictuale.

De obicei, o situate conflictuală poate fi definită ca "orice situatie in
care două sau mai multe entități sau părți (bine definite sau structurate)
percep că scopurile lor sunt reciproc incompatibile.

Prin "scopuri" se înțeleg rezultate viitoare, condiții sau stari finale dorite care au deseori o valoare intrinsecă, diferita, pentru membrii părților respective și care pot aduce în același timp, beneficii sau reduceri de costuri pentru membrii grupului respectiv.

Definirea situațiilor conflictuale ca acele situații in care părțile ajung să aibă reciproc scopuri incompatibile (indiferent dacă părțile sunt indivizi, grupuri sociale sau organizații) ridica imediat aceasta intrebare: ce fel de condiții dau naștere de obicei la scopuri reciproc incompatibile?, la care se poate raspunde pornind de la aserțiunea că sursa majora de scopuri incompatibile se află in dezacordul dintre valorile sociale si structura sociala.

Multe situații de conflict implica conditii de insuficiență si valori care pun preț pe posesia acelorasi resurse sau poziții. Altele rezultă din incompatibilitatile de valoare privind folosirea sau distribuirea resurselor, dintre structurile sociale si politice sau convingerile și comportamentele celorlalti.

În societatea cu bunuri limitate, exista un proces inevitabil prin care indivizii, familiile si diferitele fractiuni se afla in incompatibilitate de scopuri, care apare atunci cand orice alta persoana sau grup își mareste partea sa de valoare in detrimentul celorlalti. În asemenea cazuri, conflictele interpersonale si interfamiliale izbucnesc prin interactiunea dintre sistemele de valoare existente, perceptia lipsurilor, limitarile fizice ale cantitatii de bunuri materiale in orice perioada de timp.

Intr-un sistem social mai complex, atat la nivel national cat si international, conflictele ar putea izbucni si din cauza unor lipsuri temporare de bunuri, pe care actualul sistem de valori il defineste ca fiind dezirabil și generator de competitie.

Situatiile conflictuale pot izbucni din cauza continuării scopurilor și incompatibilităților de scop si, în acest sens, apreciat ca minim, ele pot fi considerate ca reale.

Faptul că părțile aflate in conflict pot poseda și urmări atât scopuri congruente cat și scopuri contradictorii demonstrează că entitățile sociale, de la individ la tara, se află atât în relatii de cooperare cat si conflictuale, și de cele mai multe ori in situatii mixte de acest fel. Exemple de relatii de conflict pur sau total există mai rar, iar la nivelul istoriei acestea s-au manifestat ocazional intre părți, de la familii (Montague si Capulet inainte ca Julieta să ajungă la pubertate) și pana" la țări (Uniunea Sovietică și Germania in al doilea razboi mondial, etc).

O altă componentă majoră a conflictelor constă in acele stari psihologice sau conditii care maresc (și exarcebeaza in mod frecvent), atât situatiile conflictuale cat și comportamentul. În abordarea acestei componente a fost adoptata metoda instrumentală, in special la nivelul surselor de conflict, precum și analiza expresiva a surselor de conflict.

Atitudinile conflictuale sunt considerate drept stari psihologice (atat atitudini umane, emotii și evaluari, cat si modele de perceptie și perceptie gresita) care însoțesc in mod frecvent si deriva din implicarea intr-o situatie conflictuala.

Atitudinile si perceptiile conflictuale sunt prezumate ca factori ce apar mai degraba datorita stresului de a se afla intr-o situatie de conflict, decat ca factori generatori de conflicte. De mentionat ca atitudinile conflictuale pot deveni deseori factori cheie in stari ulterioare de disputa, atunci cand situația originara s-a transformat atat de mult incat nu se mai justifica nici un fel de ratiune de a exista.

În analiza atitudinilor conflictuale sunt avute in vedere doua elemente: un element emotional sau afectiv si unul cognitiv sau perceptual.

Atitudinile conflictuale sunt definite ca modele comune de expectativă, orientare emotională si percepție, care însoțesc implicarea într-o situatie conflictuală. Ele includ:

– orientari emoționale, cum ar fi sentimentul de manie, neîncredere, invidie, teama și suspiciune cu privire la intentiile celorlalți;

– procese cognitive, precum stereotipia ori refuzul de a accepta o informație neconforma cu convingerile sale personale.

Atunci cand vorbim despre conflict, facem in fond referire la trei componente aflate în strânsă intercondiționare:

– o situatie de scopuri incompatibile;

– o serie de condiții psihologice experimentate de părțile implicate;

– un set de comportamente adecvate pentru indeplinirea scopurilor
disputate.

4. Câteva elemente de psihosociologie conflictuală la nivelul organizațiilor

Înțelegerea cauzelor care duc la declanșarea conflictelor este esențială în alegerea metodelor sau strategiilor adecvate pentru combaterea sau descurajarea conflictelor. În practică, predictibilitatea în apariția și manifestarea unor conflicte este redusă. În cel mai fericit caz, teoria poate identifica factorii care contribuie la crearea unui potențial pentru apariția și manifestarea conflictelor. Cu toate acestea, de la caz la caz, chiar doar unele cuvinte sau fraze utilizate de către părți pot interfera în atingerea obiectivelor de către cealaltă parte, constituind astfel un factor decisiv pentru declanșarea unui conflict. Științele sociale, care sunt orientate către înțelegerea generală și abstractă sunt destul de limitate în studierea acestor aspecte. Cu toate acestea, cei care au ca sarcină eliminarea conflictelor trebuie să fie capabili pentru o astfel de activitate. Una dintre sarcinile lor de bază este aceea de a cunoaște condițiile și caracteristicile situaționale care favorizează apariția unor conflicte negative. În general, conflictele ar trebui înțelese ca procese cu etape identificabile și care se manifestă într-o manieră dinamică. Potențialul pentru conflict reprezintă rezultatul unor conflicte anterioare și este format dintr-un set de cauze organizaționale. Membrii unei organizații sau ai unui mediu devin conștienți de un potențial conflict prin două moduri:

Frustrarea reprezintă un răspuns emoțional în situațiile în care indivizii nu reușesc să își atingă obiectivele stabilite; aceste nereușite generează sentimente de anxietate și creează tensiuni la nivel de indivizi.

Conceptualizarea reprezintă o analiză logică a situației, în care fiecare parte determină cine sau ce este responsabil pentru nereușitele personale. Pentru a deveni evident, adică pentru a fi declanșat efectiv, este nevoie de un eveniment care să precipite conflictul. Refuzul de cooperare, atacul verbal, sabotajul, bârfa, zvonurile, complotul pentru crearea de coaliții și greșelile deliberate constituie exemple evidente care contribuie la declanșarea conflictelor. Efectul unui episod conflictual stă la baza unui nou conflict sau chiar la declanșarea unei situații de criză.

Procesul conflictual are atât componente vizibile, observabile cât și componente invizibile. În timp ce personalul obișnuit este conștient mai mult de actele de interferență care pot fi ușor observate, managementul conflictelor necesită o anumită abilitate de surprindere a antecedentelor invizibile ale unui conflict declanșat. Acest lucru este destul de dificil pentru persoanele care petrec insufficient timp pentru înțelegerea frustrărilor angajaților. Instrumentul cel mai important pentru diagnosticare îl reprezintă gradul de conștientizare a surselor de conflict potențial.

Surse de conflict, în funcție de nivelul la care apar, pot fi clasificate în două tipuri:

• Surse generale;

• Surse specifice;

Surse generale – una dintre sursele generale de conflict o reprezintă birocrația, fie normală, fie excesivă, manifestată prin existența unui număr prea mare de reguli și proceduri atât la nivel de firmă dar și la nivelul societății în general. Din punct de vedere teoretic, birocrația reprezintă acea structură din cadrul unei organizații care îndeplinește (a) funcția de coordonare a activităților și (b) cea de control al celor care efectuează aceste activități.

Din punct de vedere al economiei politice, birocrația reprezintă o "ierarhie administrativă finanțată prin subvenții într-o măsură mai mare decât prin vânzarea produselor sale pe piață". Aceste fonduri substanțiale necesare susținerii unui astfel de aparat se obțin atât prin contribuții voluntare cât și prin taxe obligatorii. După cum afirma Beetham, "birocrațiile reușesc să combine două aspecte negative aparent contradictorii: indolența cronică și creșterea numărului de posturi (…) Dacă scopul birocrației este cel de a servi direct publicul, nu va exista nici o presiune exercitată de piață pentru a asigura satisfacerea consumatorilor; clienții birocrațiilor sunt dependenți de acestea, ei nu-și pot lua cele de trebuință din altă parte. În absența unor astfel de sancțiuni sau stimulente externe, birocrațiile tind să îi deservească mai degrabă pe cei care lucrează în cadrul lor mai degrabă decât pe clienții în al căror beneficiu se presupune că ele există." Regulile și procedurile amintite mai sus creează totuși un cerc vicios. Lipsa lor determină o lipsă de organizare, iar existența lor într-un număr relativ ridicat conduce la o mecanicizare exagerată a activităților. Această mecanicizare, din punct de vedere al comunicării, determină un proces forțat și tehnicist, partea personală, inventivitatea fiind minimizate, determinând astfel apariția frustrării în rândul populației și al angajaților.

Din categoria surselor generale fac parte și bârfele și zvonurile. Acestea trebuie luate în calcul atâta vreme cât definim organizațiile sau societatea în general ca fiind o combinație de relații formale și non-formale. Bârfa are o putere destructivă prin faptul că împiedică dezvoltarea unor relații interumane în mod firesc și prin aceea că duce la crearea de idei preconcepute sau la schimbarea unor păreri strict subiective asupra unor persoane sau situații.

Din punctul de vedere al comunicării, zvonurile reprezintă informații spontane care au o traiectorie verticală. Atât firmele cât și comunitățile, întrucât pot fi considerate entități sociale, își construiesc propriile rețele de comunicare formale dar și informale. În momentul în care rețelele formale nu își îndeplinesc rolul de informare suficientă, canalele informale se extind și propagă zvonuri care se substituie informațiilor obiective. "Într-o manieră de a vedea lucrurile se proiectează o manieră de a fi", susține Jean Delay. Și nu poate fi decât adevărat că propagarea unei false idei reprezintă o modalitate ca oricare alta de exprimare, o tentativă de explicare, ba chiar de creare a unui eveniment. Ar fi o imprudență pentru orice persoană care are o anumită autoritate sau putere de decizie și ale cărei decizii depind și de unele realități subiective construite de cei care vehiculează zvonuri, să nu aplece urechea la aceste modalități informale de comunicare. Prin analizarea acestora sau, mai indicat, prin încredințarea lor spre analizare de către cineva din exteriorul organizației, persoana decidentă va descoperi în aceste "bruiaje exterioare" informații relevante pentru descoperirea și înțelegerea climatului comunității sau organizației respective. Astfel vor fi cunoscute reacțiile membrilor organizației la deciziile luate sau la informațiile care sunt transmise către aceștia (zvonurile au și o valoare considerabilă de feedback), percepând astfel aspirațiile, frustrările sau nemulțumirile membrilor. Altfel spus, în loc să se oprească la aspectul jenant al zvonurilor, ar trebui să existe un anumit interes în extragerea sensurilor din care s-ar putea afla informații interesante.

Zvonurile pot fi și conștiente și pot circula și prin intermediul unor canale oficiale, instituționalizate, fiind lansate intenționat pentru manipularea populației. Există numeroase cazuri în care zvonuri vehiculate în presa audiovizuală sau scrisă au determinat conflicte la nivel de grup sau comunități. Tot la nivel de mass-media mai sunt vehiculate și știri necontrolate cu valoare de zvonuri inconștiente. Efectele nu pot fi decât negative și în aceste situații. Zvonurile se caracterizează prin spontaneitate, promptitudine, improvizație și lipsă de linearitate. Shibutani definea zvonurile drept "o formă recurentă de comunicare, prin care persoane surprinse într-o situație ambiguă încearcă să-i dea o interpretare care să aibă sens, exploatându-și resursele intelectuale". În opinia acestuia, cheia zvonului o reprezintă situația și nu semnificația mesajului care e transmis. Această afirmație este susținută prin faptul că situațiile de criză creează anxietate și incertitudine, fiind adesea acompaniate de o distrugere temporară a canalelor de comunicare. Exemplelor utilizate de Shibutani – cutremurul de la San Francisco, explozia de la Halifax în 1917, lansarea bombei atomice la Hiroshima – li se pot adăuga și altele mult mai recente: evenimentele din Europa de Est și China din 1989, atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, evenimentele din Rusia din octombrie 2002 sau Madrid, 11 martie 2004, etc. Cu toate că aceste evenimente nu au fost însoțite de o distrugere efectivă a canalelor de comunicare, au creat acea stare care favorizează nașterea și răspândirea zvonurilor.

Una dintre căile de soluționare a tensiunilor o reprezintă disponibilitatea transmiterii unor știri riguroase care să nu lase loc de interpretări subiective și de construcții ideatice cu valoare de zvonuri.

Surse specifice – Principala sursa specifică de conflict o reprezintă structura organizației, comunității sau mediului supus analizei. Structura poate fi definită ca fiind un sistem de relații care există între diferite elemente ale unei organizații și care exprimă raporturi de subordonare, coordonare, comunicare și control. La nivel de firmă, structura este reprezentată prin intermediul organigramelor, acestea fiind însoțite de descrierile posturilor existente. La nivel de transmediu, structura poate fi reprezentată printr-o organigramă instituțională, exprimând relațiile de diferite tipuri care se stabilesc între organizațiile, instituțiile și comunitățile componente.

Plecând de la premiza că subiectivitatea participanților la procesul comunicațional este o caracteristică normală și care se manifestă în majoritatea cazurilor, iar fiecare participant constituie un releu care distorsionează mesajele transmise, putem trage concluzia că o organizație, cu cât este mai mare, cu atât este mai supusă apariției și manifestării unor conflicte de natură diversă, rezultând în urma interacțiunii dintre indivizi. Totuși, acest neajuns poate fi depășit printr-o educare corespunzătoare a membrilor, aceștia învățând să respecte regulile și procedurile stabilite în cadrul organizației și care s-au dovedit a avea o influență pozitivă asupra activității de ansamblu a acesteia.

Vom aminti, în cele ce urmează și unele surse conflictuale care rezidă în urma adoptării unei anumite structuri de funcționare a firmelor sau organizațiilor în general. Există trei surse structurale care pot determina apariția și manifestarea conflictelor negative:

• Diferențierea;

• Interdependența;

• Alocarea resurselor.

Cei trei factori nu sunt susceptibili a cauza un conflict notabil în situația manifestării lor independente. În schimb, în momentul în care acțiunile celor trei factori se suprapun, atunci când acești factori operează concomitent, conflictul este inevitabil. Cu toate acestea, cele trei surse structurale pot crea un potențial pentru declanșarea conflictelor pozitive în situația în care sunt gestionați într-o manieră corespunzătoare.

Diferențierea. Diferențele dintre diversele componente ale unei organizații apar în mod natural atunci când sarcinile generale sunt supuse specializării. Această diviziune a muncii permite oamenilor să lucreze pe de o parte în cadrul general al organizației, contribuind la atingerea obiectivelor acesteia, iar pe de altă parte să aplice cunoștințele specializate pentru atingerea unor obiective intermediare specifice. Drept rezultat, membrii unei organizații desfășoară activități considerabil diferite în anumite substructuri față de ceilalți membri ai organizației care sunt localizați în alte substructuri. Aceștia utilizează metode de lucru diferite, interacționează cu persoane diferite, se bucură de o pregătire și educare diferite, gândesc și acționează în maniere diferite. Toate aceste diferențe sunt dorite, apropriate, necesare și intenționat combinate pentru un înregistrarea unui potențial succes. Cu toate acestea, diferențierea creează destule dificultăți între substructurile unei organizații. Diferențierile substructurale înseamnă în majoritatea cazurilor mai puțină toleranță și simpatie pentru problemele cu care se confruntă celelate substructuri. Diferențierea transformă comunicarea într-o problemă, prin crearea și dezvoltarea unei identități substructurale și prin crearea unui jargon care nu poate fi înțeles de membrii celorlalte substructuri. Diferențierile constituie un potențial pentru conflict în special datorită faptului că specialiștii sunt grupați în substructuri distincte în cadrul organizațiilor, iar separarea fizică, distanțarea acestor substructuri contribuie la adâncirea diferențierii.

Dimensiunile diferențierii. În literatura de specialitate au fost folosite numeroase caracteristici pentru descrierea diferențierilor interdepartamentale. Într-un studiu elaborat de Paul Lawrence și Jay Lorsch de la Harvard University, au fost identificate patru moduri în care substructurile diferă unele de celelalte:

(a) orientarea obiectivelor;

(b) orientarea temporală (termen scurt, mediu sau lung);

(c) orientarea interpresonală;

(d) formalizarea structurii (mecanicistă sau organică).

Concomitent cu validitatea conceptului de conflict de personalitate se poate afirma ca personalitatile tind să corespunda departamentelor din care acestea fac parte. Analizele care vizeaza conflictele doar din prisma personalitatii partilor sunt incomplete atât vreme cât nu iau în calcul și diferentierile departamentale.

Originile diferențierilor. Una dintre origini o constituie numărul diferitelor departamente în cadrul unei organizații, număr care este parțial afectat de dimensiunea organizației și de diversitatea contactelor externe stabilite de către acestea. Astfel există o strânsă relație între contactele externe care se stabilesc și obiectivele fiecărui departament în parte. Această relație conduce la apariția unor diferențieri care determină conflicte clasice în afaceri, în politică și la nivel inter și intrapersonal.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ: Conflictul din Transnistria – Evoluția și încercările de rezolvare ale acestuia

1. Psihologia unui conflict ce pare fără ieșire

M-am oprit, pentru studiu de caz, asupra unei probleme ce a născut zeci și sute de discuții în mediul național și internațional, o problemă ce s-a constituit în timp într-o „pată neagră” a zonei Mării Negre și a întregii Europe, conflictul din Transnistria – conflict ce atrage în legăturile, conexiunile geopolitice pe care le realizează – atât țara noastră cât și alte state implicate direct în acest conflict: Republica Moldova, Ucraina, Rusia, dar și comunitatea și organismele internaționale – ne referim aici în special la OSCE.

De conflictul transnistrean, evoluția, dar mai ales de soluționarea favorabilă a sa, depinde viitorul în estul continentului, stabilitatea și buna vecinătate în zona Europei extinse și evoluția, în final, a procesului realizării unei Europe Unite.

Transnistria este un subiect deosebit de important deoarece constituie un factor de destabilizare internațională, iar în ultimii ani a devenit „centru al crimei organizate” în spațiul est-european. Conflictul s-a internaționalizat, SUA, alături de UE și OSCE, susțin revendicarea retragerii bazelor militare ruse din Transnistria, însă Federația Rusă o consideră un fel de „bază înaintată” a sa. Rusia oferă suport Armatei a 14-a, ce trebuia evacuată încă din 1999, conform angajamentelor sale față de OSCE. Actualmente, conflictul se află într-o fază de oarecare acalmie, aceasta și datorită implicării tot mai active a organizațiilor internaționale de securitate. Însă, poziția strategică a Mării Negre situată la această răspântie dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu, o face extrem de vulnerabilă la amenințările pe care conflictele locale le pot genera.

Președintele Traian Băsescu propune o analiză și un posibil răspuns la întrebarea: „Ce se întâmplă de fapt, în Marea Neagră? În primul rând – spune președintele, Marea Neagră este o zonă de conflicte înghețate. Imaginați-vă harta. În nordul Mării Negre, începând de foarte aproape de frontiera românească cu Moldova, sunt câteva conflicte înghețate sau unele active, dar toate foarte periculoase și continuu într-o acumulare de energii negative. Vorbim de Transnistria, de Osetia, de Nagorno-Karabah, de Abhazia. Toate sunt apropiate de frontiera noastră de est, de răsărit. Toate sunt cu impact asupra evoluției viitoare a României. Dacă în nordul Mării Negre avem patru conflicte înghețate, din care conflictul transnistrean este cel mai apropiat de frontiera României, Marea Neagră și zona extinsă a Mării Negre sunt afectate de acțiuni și activități care periclitează securitatea națională a României, periclitează securitatea altor state europene”.

Afirmațiile președintelui României, Traian Băsescu, îndeamnă la o analiză atentă, și la prudență în formularea de concluzii. Există diverse opinii despre cine și cum influențează spațiul Mării Negre, este însă cert că o mare influență o are ceea ce se întâmplă în spațiul ex-sovietic, iar culoarul destul de larg de la Marea Caspică la Marea Neagră este „populat” cu tendințe agresive și separatiste.

România este direct interesată atât de evoluția conflictului din Transnistria, cât mai ales de politica la Marea Neagră, dovadă în acest sens este și faptul că un capitol din „Strategia de Securitate Națională a României” este rezervat acestui subiect: cap. VI: „România – vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre”, unde se specifică faptul că, țara noastră, ca stat de graniță al Uniunii Europene și ca membru al NATO are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere deoarece acestea mențin pacea și buna înțelegere în relații, creează comunități pluraliste și au un comportament predictibil în domeniul securității. Construirea unui regim de securitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune a acestei strategii. Departe de posibilitatea de a fi considerată o simplă zonă tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euro-atlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate).

Conform Strategiei de Securitate, regiunea este oglinda fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor, iar în rândul acestora, conflictele latente (înghețate), definesc regiunea Mării Negre ca fiind cea mai bogată parte a Europei în astfel de conflicte, stări tensionate și dispute; conflictele separatiste „clasice” din estul Republicii Moldova (Transnistria), vestul și nordul Georgiei (Abhazia și Osetia de Sud), vestul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federației Ruse (Cecenia și alte republici sau regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte mișcări separatiste de mai mică amploare și intensitate, precum și stările de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontieră, reprezintă grave amenințări la adresa securității regiunii și creează pericolul reizbucnirii unor confruntări violente. În legătură cu problematica soluționării conflictelor înghețate, România își propune să folosească noua fereastră de oportunitate pentru menținerea ei pe agenda politică a principalilor actori de securitate, deasemenea urmărește promovarea strategiilor politice și diplomatice ofensive și implicarea mai activă în funcționarea mecanismelor care acționează pentru soluționarea prin mijloace pașnice a acestor conflicte. România își propune să continue monitorizarea cu atenție a evoluției conflictului din Transnistria și să contribuie activ la identificarea unor soluții viabile – bazate pe democratizarea și demilitarizarea regiunii, pe retragerea trupelor și armamentelor staționate ilegal în estul Republicii Moldova și sprijinirea implicării decisive în procesul de pace a Uniunii Europene și a SUA.

Considerăm că se greșește foarte mult în abordarea subiectului conflictului transnistrean, tocmai datorită faptului că nu se stăruie suficient asupra adevărului istoric, adevăr ce singur va face lumină în această problemă ce durează de prea mult timp și a născut mult prea multă suferință.

Nu poți discuta despre Transnistria, nu poți concepe și propune planuri și proiecte de soluționare a conflictului, dacă nu cunoști istoria acestui teritoriu, nu cunoști ce s-a întâmplat în cursul istoriei, cine au fost actorii implicați în desfășurarea evenimentelor și care sunt interesele zonale ale diferiților actori, internaționali și locali.

Trebuie amintit faptul că, în 2004, milițiile separatiste au început să închidă școlile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinții și elevii care s-au opus au fost arestați. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba română, și-au petrecut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitația Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul moldovean a decis să creeze o blocadă economică care să izoleze republica autonomă de restul țării. Transnistria a răspuns cu o serie de acțiuni menite să destabilizeze situația economică din Moldova. În prezent, OSCE întreprinde o serie de negocieri pentru a rezolva situația, cu fostul președinte bulgar Peter Stoyanov ca negociator-șef.

Forma de guvernământ separatistă din Transnistria este o dictatură, acuzată de nerespectarea drepturilor omului și acuzată de sechestrări și tortură. Dreptul la liberă asociere nu este respectat. Libertatea religioasă este suprimată prin împiedicarea înregistrării unor grupuri religioase, cum ar fi baptiștii sau metodiștii.

Populația regiunii este de 633,600 (2001); circa 2/3 din populație este peste vârsta pensionării. În privința etniilor, acestea sunt: Moldoveni (Români): 43%, Ucrainieni: 28% , Ruși: 25% .

Conflictul moldo-transnistrean se menține înghețat, prin blocarea negocierilor, survenită în vara anului 2004. În prezent, se constată o tensionare a relațiilor moldo-transnistrene. Tiraspolul acuză Chișinăul de pregătiri militare pentru acțiuni în forță împotriva RMN, precum și pentru „blocada agresivă” promovată față de Transnistria.

În contextul procesului de destrămare a URSS, Parlamentul de la Chișinău a adoptat, la 23 iunie 1990, „Declarația de Suveranitate a RSS Moldova”. În toamna aceluiași an, două regiuni moldovenești, găgăuză (în sudul statului) și transnistreană (în estul țării), s-au proclamat republici autonome independente. La data de 23 mai 1991 a fost adoptată noua denumire de Republica Moldova, stat care și-a proclamat independența la 27 august 1991. Conflictul militar moldo-transnistrean a fost declanșat în primăvara anului 1992 și s-a încheiat la 21 iunie 1992, în urma acordului semnat între președintele rus, Boris Elțîn, și cel moldovean, Mircea Snegur.

După mai mult de un deceniu de politică servilă în fața Moscovei, refuzul președintelui Voronin, în noiembrie 2003, de a semna așa-numitul „plan Kozak”, de reglementare a conflictului transnistrean, prin care regiunii separatiste i se creau multiple condiții de a se despărți de teritoriul R. Moldova și de a-și declara independența sau/și apartenența la un alt stat, a marcat începutul noii orientări externe a R. Moldova, pro-occidentale și neruse.

În pofida redactării unei multitudini de planuri privind reglementarea conflictului separatist din R. Moldova, acesta se menține înghețat. Toate rundele de negocieri au fost fie blocate și boicotate, fie s-au soldat cu tergiversări și evitarea adoptării unor rezoluții aplicabile și eficiente. Chișinăul este dispus să acorde un statut mai larg de autonomie Transnistriei (a adoptat Legea cu privire la statutul de autonomie al Transnistriei în componența R. Moldova, respinsă de Tiraspol și Moscova), dar numai în cadrul Moldovei, care să fie recunoscută ca stat unitar, în granițele actuale, inclusiv cu zona transnistreană. În continuare, susține o mai consistentă implicare a comunității internaționale și retragerea trupelor ruse de pe teritoriul său, ca factori decisivi pentru procesul de democratizarea a regiunii transnistrene și rezolvarea conflictului.

Regimul secesionist din Tiraspol acționează în scopul obținerii independenței, în primul rând economice și administrative.

Transnistria a devenit în prezent principalul focar de instabilitate în regiune. Conflictul dintre Chișinău și Tiraspol este o verigă importantă în sistemul de securitate euro-atlantic din regiunea Mării Negre. Existența lui generează contradicții în domeniul cooperării regionale. Un pericol pentru stabilitatea și securitatea regională îl prezintă și componenta ideologică a zonei de conflict. În Transnistria, ca și în alte zone de conflict din statele situate în regiunea Mării Negre, cu „eforturile Rusiei”, a fost instalat un model arhaic, care funcționează în chip de formațiune parastatală, constituind de facto o enclavă criminală, dotată cu toate instrumentele nelegitime specifice. Aceste zone constituie un loc ideal pentru înființarea „off-shore-ului negru”, cu circuit ilegal de mărfuri, incluzând armament și droguri. Volumul anual al acestui circuit este estimat la circa două miliarde de dolari americani.

2. Factori și actori implicați în conflict

Odată cu implicarea SUA și UE în procesul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrian, competiția de interese a Marilor Puteri s-a intensificat. Ultima reuniune a mediatorilor și observatorilor a testat în mod direct interesul scăzut al UE și SUA în contrabalansarea influenței Rusiei. Politica agresivă a Rusiei față de Republica Moldova a demonstrat că Kremlinul este dispus să folosească orice mijloace pentru a-și menține influența.

Cu toate că din primăvara lui 2005, Rusia a pornit un adevărat război comercial împotriva Moldovei, ea a suferit eșec în dejucarea politicii antirusești a Chișinăului. După ce restricțiile la exportul de produse fito-alimentare nu și-au atins scopul, Moscova a fost nevoită să interzică recent și exportul de vinuri în Rusia. Pentru a înțelege cît de hotărît este Kremlinul să îngenuncheze Chișinăul, trebuie să avem în vedere că industria vinicolă din Moldova este în mare parte dependentă de piața din est, fiind totodată sub controlul businessului rusesc. Așa încît pierderile sînt resimțite deopotrivă de producătorii moldoveni, cît și de importatorii și dealerii mărcilor vinicole moldovenești din Rusia.

Orice s-ar spune, Rusia deține circa 35% din întreg exportul și 12% din importul Republicii Moldova, iar investițiile de capital rusesc în economia Moldovei constituie peste 36%. Ponderea acestor cifre demonstrează că în condițiile tensionării relațiilor Moldovei cu Rusia, securitatea economică a Moldovei s-a înrăutățit dramatic. Pentru ca pressing-ul rusesc să fie deplin, Moscova „a început să se joace cu robinetul la gazele pentru Moldova, dublând de la 1 ianuarie 2006 prețul la gazele naturale livrate Moldovei. Drept răspuns la aceste măsuri, la Chișinău se examinează posibilitatea dublării tarifelor de tranzit a gazului rusesc spre Turcia și Balcani. În acest mod, ar putea crește prețul final la gazele livrate de Rusia, ceea ce ar însemna că aceasta va trebui să micșoreze prețul inițial de livrare a gazelor pe acest traseu. În fiecare an, Rusia transferă prin teritoriul Moldovei aproximativ 26 mlrd. metri cubi de gaze naturale, ceia ce-i permite Chișinăului să-și acopere aproape 1/3 din costul total al gazelor naturale necesare datorită taxelor de tranzit percepute.

Trebuie să remarcăm că Moldova a acceptat să facă față războiului comercial și informațional al Rusiei, avînd certitudinea că SUA, UE și România o vor susține. Astfel se explică eșecul vizitei întreprinse la Chișinău de către delegația rusească, condusă de I. Zubakov, adjunctul Secretarului Consiliului Suprem de Securitate al Rusiei. Misiunea amiralului Zubakov era de a obține acordul președintelui Voronin pentru noul plan rusesc de reglementare a conflictului transnistrian (așa-numitul "Plan Nesterușkin"). În ciuda șantajului cu "deconectarea robinetului de gaz", Voronin nu a acceptat propunerile delegației Rusiei, ceea ce a complicat și mai mult situația. Drept răspuns, reprezentanții Kremlinului au plecat la Tiraspol cu care au și încheiat un acord comercial, ce prevede acordarea asistenței necesare pentru susținerea economico-financiară a regimului Smirnov. În acest mod, Rusia este tot mai tentată să adopte o poziție ireconciliabilă, ce are drept finalitate recunoașterea enclavei transnistrene.

Totodată, în scopul creării premiselor necesare pentru obținerea legitimității regimului de la Tiraspol, Rusia a acceptat ideea "democratizării" formale a acestei regiuni. În prezent sînt create mostre ale partidelor politice și "opoziției" locale din rîndul forțelor speciale rusești prezente acolo. Crearea unei "societăți civile" și mass media "independente" deja a început prin crearea așa-numitor ONG-uri docile puterii. De asemenea, "demilitarizarea" Transnistriei se realizează prin transferul militarilor ruși din fosta armată a 14-a în rîndul milițiilor transnistrene, în timp ce ofițerii ruși sînt trecuți în rezervă. Astfel, Moscova și Tiraspolul încearcă să asigure respectarea "condițiilor" solicitate de comunitatea internațională pentru organizarea alegerilor "democratice" în regiune.

Este evident că atît timp cît UE, Consiliul Europei, SUA, România și alte state-prietene nu se vor implica efectiv în democratizarea acestei regiuni, orice alegeri desfășurate acolo vor fi o farsă democratică ce va conduce la legitimarea regimului Smirnov.

Ultimele evoluții în problema transnistreană, fac din România o piesă indispensabilă în jocul diplomatic al Marilor Puteri în regiune. Necesitatea identificării unei strategii de securitate și cooperare în bazinul Mării Negre nu mai reprezintă o speculație fantasmagorică, ci o realitate iminentă. România trebuie să adopte o politică mai activă în asigurarea stabilității și securității regionale. Nu prin declarații patetice, ci prin acțiuni și inițiative concrete. România poate contribui la democratizarea regiunii transnistrene și a Republicii Moldova în întregime prin atragerea fondurilor occidentale. Este necesar un Pact de Stabilitate pentru regiunea Mării Negre (similar celui lansat pentru Europa de Sud-Est), în care Moldova, Ucraina și Georgia ar fi principalii beneficiari. Însă atît timp cît societatea civilă din România nu dorește să se implice în proiecte de monitorizare și stabilizare a situației din regiunea transnistriană, declarațiile elitei de la București despre rolul regional al României reprezintă un exercițiu oratoric gratuit. Lipsa unor organizații în România care să se ocupe de aceste probleme favorizează creșterea activismului unei întregi duzine de instituții din Rusia și Ucraina, ce se bucură de susținerea Guvernelor de la Moscova și Kiev. Nu ar fi de mirare, ca tocmai acestea să fie cele care vor avea rolul principal în procesul de democratizare a regiunii transnistrene. Deocamdată, cele mai interesate de ideea democratizării regiunii transnistrene sînt așa-numitele organizații neguvernamentale din stînga Nistrului, care speră în acest mod să obțină noi mijloace financiare. Speranțele lor par a fi împărtășite și de serviciile secrete de la Tiraspol, care cu acest prilej și-au diversificat acțiunile de înrolare a tinerilor în organizații obștești.

Conflictul transnistrean reprezintă, în continuare, o potențială sursă de instabilitate în zonă, datorită următoarelor considerente: existența unor forțe și arsenale militare, pe teritoriul R. Moldova, ce aparțin unui stat străin, respectiv Rusiei; autoproclamata republică transnistreană nu este recunoscută pe plan internațional ca stat; activitățile economice, și nu numai, derulate pe teritoriul din stânga Nistrului nu respectă legislația în vigoare emisă la Chișinău de autoritățile legale ale statului independent și suveran, recunoscut internațional – R. Moldova; măsurile diverse adoptate de separatiștii de la Tiraspol aduc prejudicii în diferite domenii (economic, social, politic, cultural, militar etc.) și atingere suveranității statale a R. Moldova; motivele reale sau cele declarate care au generat evenimentele din martie – iulie 1992 nu au dispărut; exemplul oferit de separatiștii de la Tiraspol ar putea constitui un îndemn și pentru grupuri de interese din alte zone ale continentului, și nu numai, de a cere autonomie și ruperea de statul din care fac parte.

Toate aceste considerente, impun o succintă analiză și observare a mediului regional, din punct de vedere geopolitic și geostrategic, urmărind, în același timp și interesele pe care, principalii actori regionali le au în zonă, și, prospectiv, conturând o posibilă reașezare a forțelor în noul sistem continental și regional, ce se prefigurează, pe termen scurt și mediu.

Ne oprim, în primul rând la Rusia, ce continuă să joace un rol cheie în zonă, cu tendințe de recâștigare a statutului de „vioară întâi” a Estului Europei.

Rusia este cel mai mare stat riveran la Marea Neagră. Interesele sale geostrategice, geopolitice și geoeconomice se pare că au rămas aceleași cu cele din timpul defunctei URSS. De aici și îndârjirea cu care își apără pozițiile deținute anterior în regiune. Totuși, atunci când se proiectează activități de perspectivă, pe toate planurile, de către celelalte state riverane Mării Negre, se cere luarea în calcul a Rusiei, a puterii sale militare, economice și nu numai, dacă se dorește evitarea unui eșec. Conflictul transnistrean, cel din Azerbaidjan și din Georgia se pare că nu sunt străine de implicarea Rusiei. În același timp, potențialul uman, resursele naturale, puterea militară etc. de care acest stat dispune îi obligă pe ceilalți actori, statali și nonstatali, din regiune să țină seama de opiniile și atitudinea sa față de tot ceea ce doresc să întreprindă, pe orice plan. Atragerea Rusiei în proiectele economice, militare, politice și nu numai inițiate de către statele riverane Mării Negre se poate dovedi benefică pentru securitatea, pacea și stabilitatea regiunii, toate acestea trebuind să țină seama de jocurile pe care Rusia le face în zonă.

Cel mai recent „recital” pe care Rusia l-a oferit – pe lângă șantajul energetic de la începutul anului 2006, ce se pare că a devenit „jucăria” preferată a încă „marelui urs” -, a fost „simfonia în absență” – dar cu aceleași instrumente diplomatice, de la „Forumul Mării Negre”. Vladimir Socor, participant la Forumul Mării Negre, din 5-6 iunie 2006, crede că Rusia a lipsit ca să demonstreze că numai ea poate lua inițiativa, iar cei mici nu trebuie să se ocupe de așa ceva. Al doilea motiv este să demonstreze că fără Rusia nu se poate face nimic. O altă părere a fost expusă de președintele georgian, Saakașvili: Rusia smulge porțiuni din corpul unor state, instalează structuri instituționale, după care proclamă referendumuri, chiar dacă acolo a avut loc o curățare etnică. În aceste regiuni, dreptul internațional practic nu a funcționat din 1991: armate străine pe teritoriul unor țări care nu le doresc, mutări de frontieră de facto, curățare etnică – acesta este peisajul comun în teritoriile aflate sub influența Rusiei. „Rușii nu au de gând să părăsească Transnistria”, scria la începutul lunii iunie 2006, Vasile Munteanu, pentru „Politica”, nr. 71, preluat de Agenția Flux. Vicepremierul rus, Serghei Ivanov, declara că pacificatorii ruși vor rămâne în Transnistria până când nu va fi identificată soluția de reglementare politică a diferendului transnistrean. O mie și jumătate de pacificatori ruși în Transnistria nu permit să izbucnească un nou război, iar câteva sute dintre aceștia păzesc depozitele cu muniții și avere. Totodată, tehnica grea a fost evecuată în Rusia, iar depozitele nu le putem scoate, a mai spus Ivanov, comentând somațiile organizațiilor internaționale de retragere a trupelor ruse din stânga Nistrului. Rusia nu poate admite ca „aceste muniții să nimerească în mâini străine”, a adăugat Ivanov. „Suntem un stat responsabil și vom păzi depozitele până când nu va fi identificată soluția de reglementare politică a diferendului dintre Moldova și Transnistria”, a conchis demnitarul rus.

Doi actori importanși în regiune sunt și Bulgaria și Turcia, și ele state riverane, ambele membre NATO. Rolul lor în regiune în ceea ce privește securitatea este și va fi unul semnificativ. În plus, Turcia a avansat și o serie de propuneri de cooperare economică a statelor riverane Mării Negre (în iunie 1992 s-a creat Zona de Cooperare Economică a Mării Negre, care își propunea instaurarea unei zone de liber schimb și stabilirea unor multiple conexiuni).

Foarte activă în special în fostele republici sovietice de cultură islamică, Turcia, cel mai important pilon american la granița masei continentale și culturale rusești, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Ambițiile Turciei au la bază în bună măsură convingerea că în urma dezintegrării URSS și Iugoslaviei îi revine misiunea de a restabili influența politică, economică și mai ales culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Deși forțele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesității de a păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee și a Ciprului. Astfel, deși o prezență semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securității Strâmtorilor și mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicată în diverse scheme de colaborare regională (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care și le promovează nu întotdeauna în consonanță cu acelea ale aliaților riverani din NATO (România și Bulgaria), conștientă de faptul că nici o strategie regională nu va putea face abstracție de viziunea sa. Și nu trebuie să uităm faptul că Turcia este statul care asigură frontiera dintre NATO și Iran și Siria, iar în ultimul timp, s-a îndepărtat progresiv de SUA, a “răcit” relația strategică cu Israelul, menține închisă frontiera cu Armenia, și dă semne vizible ale unei coordonări cu Rusia în problemele regionale. Politica guvernului Erdogan pare desfășurată tot mai mult prin gazoductul Bluestream, cel care traversează Marea Neagră din Rusia în Turcia și transportă în cea din urmă 70% din necesarul său energetic.

După o așteptare de 42 de ani, Turcia își vede visul împlinit. Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare a acesteia la structurile europene. În calitate de stat NATO și viitor membru al UE, posesoare a singurului loc de ieșire din Marea Neagră către oceanul planetar, Turcia va fi în anii care vor urma, un jucător de seamă în geopolitica Ponto-Caspică. Modul de rezolvare a problemei kurzilor va influența însă valoarea statutului Turciei în regiune.

O altă țară, devenită una din „mărcile” occidentale la Marea Neagră, și care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan, este Georgia. Indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democrației, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala rațiune de a fi (în accepțiunea termenului american de „nation buliding”) a unor țări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale și asumate de autoritățile acestor „emerging states”, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existența statelor pe care le conduc și care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă. Nici Georgia, ca de altfel, am spune noi, nu a scăpat de ochiul vigilent al Rusiei, ce nu se poate închide, nici nu poate ațipi, la găndul că, pierde tot mai mult spațiu de influență. De obicei atunci când Moscova desfășoară acțiuni militare așa-zis antiteroriste pe teritoriul Georgiei, principala scuză oferită opiniei publice internaționale este aceea că datorită faptului că Georgia nu are capacitatea de a-și securiza frontierele, Rusia este nevoită să intervină pentru a combate grupurile teroriste cecene; de altfel, pe plan internațional există destule suspiciuni referitoare la identitatea sponsorilor așa zișilor teroriști ceceni din Pankisi , în spatele cărora se pare că au stat serviciile speciale ruse.

Proaspăt ieșită din revoluția portocalie, după cele mai multe opinii, subsidiată puternic de Occident, Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatică și islamică. Deși nesemnificativă ca forță navală în Marea Neagră (comparativ cu Rusia și chiar Turcia), Ucraina este o piesă importantă în puzzle-ul occidental al traseelor energetice. Prin operaționalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica și Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel subregional, Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere este evident că această pondere depinde în bună măsură de traiectoria pe care o vor imprima acestei țări cancelariile occidentale.

Referindu-ne la factorul ucrainean, putem observa că, proximitatea Ucrainei presupune atât avantaje, cât și dezavantaje la adresa intereselor naționale ale Moldovei. În legătură cu orientarea politică externă și stabilitatea internă din Ucraina, relațiile moldo-ucrainene au evoluat de la o extremă la alta.

Câtă vreme regimul Kucima a preferat să mențină conflictul transnistrean într-o stare latentă, pentru a beneficia de avantajele contrabandei transfrontaliere, efectul acestei politici s-a dovedit a fi dezastruos pentru securitatea națională a Republicii Moldova. Lansarea Planului Yușcenko reprezintă o abordare mult mai responsabilă a problemei. Această schimbare a politicii externe ucrainene derivă din potențialul distructiv al conflictului asupra traiectoriei sale de integrare euro-atlantică. Dar, în pofida demonstrării voinței politice necesare pentru soluționarea problemei securizării frontierei și a diferendului transnistrean, Ucraina nu s-a arătat dispusă să recurgă la sancțiuni pentru a determina liderii de la Tiraspol să renunțe la putere. Kievul dorește să medieze această dispută, prin modificarea comportamentului conducerii de la Chișinău și al administrației de la Tiraspol, în vederea identificării unei forme de coexistență, oricare ar fi aceasta. La nivel neoficial, o federație sau chiar o confederație ar fi mult mai favorabilă intereselor Kievului, de a-și exercita influența în regiune, decât în cazul oferirii statutului de autonomie Transnistriei, în cadrul unui stat unitar. Din aceste considerente, desfășurarea unor alegeri în regiune, în baza Planului Yușcenko, are drept scop legitimizarea liderilor transnistreni, oricare ar fi aceștia. Tărăgănarea procesului de monitorizare a frontierei moldo-ucrainene, în ciuda suportului logistic, tehnic, financiar și uman acordat de UE, reflectă dificultatea procesului de transformare democratică și stabilizare postconflictuală. Datorită puternicei instabilități interne din Ucraina și a intereselor pe care unele grupări politice și economice le au în Transnistria, este problematică o îmbunătățire rapidă a situației.

Totodată, atunci când analizăm rolul Ucrainei în cazul conflictului transnistrean, trebuie să avem în vedere faptul că Ucraina continuă să importe circa 80% din gazul său natural, 67% din petrol și 100% din combustibilul nuclear necesar din Rusia. Potrivit statisticilor rusești, Ucraina datorează peste 2 mld. $ SUA pentru gazul consumat, având relații destul de strânse cu Rusia, în special în estul Ucrainei. Din această perspectivă, atât Moldova, cât și Ucraina se află într-o situație similară, în încercarea lor de a identifica posibilități pentru a ieși din cadrul sferei de influență a Federației Ruse.

Ca o condiție a susținerii eforturilor euro-atlantice ale acestor state, Occidentul menționează necesitatea promovării reformelor democratice și economice, pentru asigurarea stabilității și prosperității în regiune. Este cert că, atât timp cât integrarea euro-atlantică va rămâne pe agenda conducerilor de la Kiev și Chișinău, ambele state vor avea de beneficiat de pe urma susținerii acordate de structurile euro-atlantice. Cu toate acestea, împărtășirea unor valori și interese comune nu înseamnă, implicit, și existența unor abordări similare în problemele de interes regional și transfrontalier. Disproporția care există între cele două țări vecine face ca relațiile acestora să evolueze în funcție de impactul mai multor factori de natură indigenă și exogenă. În raport cu orientarea politică externă a elitelor de la Chișinău și Kiev și cu interesele lor economice, politica externă a acestor state va trebui să facă față, într-o măsură mai mare sau mai mică, influenței Rusiei, SUA și UE în regiune.

Cu cât vor fi mai mari divergențele de interese în relațiile Ucraina-Polonia, Ucraina-Moldova, Ucraina-România, Moldova-România, cu atât vor crește posibilitățile de implicare a Rusiei și, în consecință, a SUA și UE. Dimpotrivă, urmarea unei politici consensuale în problemele de interes major, ce afectează stabilitatea și securitatea regională, ar aduce beneficii tuturor acestor state. Totodată, NATO și UE ar putea să-și dezvolte mai eficient noile strategii de securitate, dacă acestea vor cuprinde întreaga regiune a Mării Negre, decât fiecare stat în parte.

În ultimul caz, eforturile și costurile necesare pentru stabilizarea fiecărei țări în parte ar fi mult mai mari, datorită dependenței economice unilaterale, problemelor de adaptare a infrastructurii la noile trenduri integraționiste, lipsei de coeziune politică și socială din aceste state etc. În lipsa unor interese strategice comune, aceasta ar presupune ca fiecare stat să-și ajusteze, de sine stătător și cu viteze diferite, politicile economice, sociale și de securitate. O alternativă ar putea fi crearea unei zone de liber schimb, similară cu CEFTA, care să cuprindă Moldova, Ucraina și Georgia. Această formă de integrare regională ar putea contribui mai ușor la atingerea standardelor europene, iar odată cu încheierea unui Acord de comerț preferențial cu UE – la crearea unui areal de prosperitate, cooperare și stabilitate. Încheierea cu fiecare din aceste state a unui Acord de cooperare și asociere în următorii ani și deschiderea perspectivei lor de aderare la UE și NATO le-ar putea oferi garanțiile necesare pentru asigurarea independenței lor politice și economice. În caz contrar, odată cu radicalizarea politicii ruse în regiune, am putea asista la creșterea instabilității social-politice interne, după exemplul Belarus și al unor foste regimuri autoritare din Balcani.

De asemenea, lipsa de voință politică a elitei de la Kiev, în reglementarea diferendului transnistrean, ar putea determina Rusia să pună în aplicare strategia „noii străinătăți”, de îndată ce situația sa politico-economică și militară îi va permite.

Dependența economică și mentalitatea nostalgică pro-rusă și imperială în zonele de est ale Moldovei și Ucrainei reprezintă un potențial exploziv ce ar putea duce la noi tendințe de fragmentare și mișcări separatiste.

Perspectiva creșterii instabilității în imediata proximitate a Rusiei constituie și unul din argumentele principale care justifică interesul special al SUA, NATO și UE de a integra Ucraina în comunitatea de valori occidentale, și mai mult decât atât, o implicare masivă a acestor organizații internaționale în politica regională a Mării Negre.

SUA, NATO și Uniunea Europeană sunt alți actori cu interese în zona Mării Negre, și care pot avea un cuvânt de spus în rezolvarea conflictului transnistrean.

Statele Unite ale Americii, în ultimul timp, și-au sporit considerabil atenția asupra Mării Negre, trecând regiunea pe lista priorităților agendei lor de politică externă. Scopul declarat al acestei orientări „este de a face Marea Neagră o a doua Mediterană, în cea ce privește securitatea, comerțul și cooperarea politică”. Pentru aceasta, administrația americană pune la dispoziția statelor din zonă politici de susținere și ajutorare în cadrul NATO și programe pe obiective punctuale (ex.: dezvoltarea Caucazului – The New Millenium Challange Account). Întreaga regiune reprezintă pentru SUA o zonă geostrategică de importanță deosebită, necesară desfășurării și susținerii operațiilor antiteroriste.

Din punct de vedere economic, partea estică a zonei se află, de mai bine de un deceniu, în atenția Casei Albe. Marile companii petroliere americane deja au adus sub influența SUA fostele republici sovietice, bogate în resurse energetice. Aceasta a făcut posibilă, pentru prima oară în istorie, instalarea bazelor militare americane în Asia Centrală.

Se conturează, putem spune, edificarea unei zone de influență cu rol de tampon între Rusia și aliații ei tradiționali: Germania și Franța.

În ceea ce privește Alianța Nord-Alantică, prin înglobarea teritoriilor României și Bulgariei, granița NATO este acum scăldată de Marea Neagră, pe o lungime de 2174 km. (Turcia – 1595 km., România – 225km., Bulgaria – 354 km.). Aceasta determină ca, din totalul liniei de coastă a Mării Negre (4090 km.), NATO să aibă în responsabilitate mai mult decât jumătate.

În cadrul politicii de globalizare a securității, Alianța acționează atât pe planul atragerii statelor ex-sovietice, cât și pentru continuarea politicii de „îndiguire” a Federației Ruse, concomitent cu adâncirea și diversificarea cooperării în cadrul Consiliului NATO-Rusia.

Noua strategie a Alianței Nord-Atlantice pentru regiunea extinsă a Mării Negre prevede amplasarea unor baze militare „mobile” pe teritoriile României și Bulgariei, ca platforme de lansare a operațiilor antiteroriste în zonele adiacente.

Nici Uniunea Europeană nu poate rămâne în afara spațiului extins al Mării Negre, în primele zile ale anului 2007, odată cu aderarea României și Bulgariei, granița Uniunii va fi împinsă pe malul vestic al Pontului Euxin. Din acel moment, centrul de greutate al UE se va deplasa spre sud-estul Europei. Ulterior, după aderarea Turciei, probabil la cealaltă extindere, dacă aceasta va mai avea loc, granița de răsărit a UE se va calchia peste granița actuală a NATO.

Interesele economice ale membrilor UE (materii prime, produse energetice, piață de desfacere etc.) orientează atenția acestora asupra Mării Negre și spațiilor adiacente.

Așadar, confluențele, interferențele și influențele care se manifestă în regiunea extinsă a Mării Negre conduc la imaginea existenței a două curente contradictorii: eforturile Federației Ruse de a-și conserva vechile privilegii asupra spațiului, printre care și menținerea unei prezențe militare semnificative în baze terestre înaintate (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud) și în cele navale din Marea Neagră, concomitent cu dorința statelor din zonă de eliberare de influențele Moscovei și accedere în NATO și UE.

Astăzi, este mai mult decât evident faptul că SUA au interese în Estul Europei, interese ce se suprapun și intră în conflict cu cele ale Federației Ruse.

Cu toate că SUA nu s-au preocupat niciodată, în mod serios, de problemele de securitate ale Republicii Moldova, diplomația americană a acționat pentru asigurarea dezvoltării economice și a stabilității regionale. Laitmotivul politicii sale externe, în acest spațiu, este susținerea tranziției democratice în scopul prevenirii hegemoniei ruse în regiune. În contextul extinderii NATO spre Est, situația în regiune s-a îmbunătățit, ceea ce a permis Departamentului de Stat să propună noi strategii de securitate, inclusiv prin creșterea rolului Ucrainei, ca o contrabalanță a intereselor Rusiei în zonă. Dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Ucraina reprezintă o modalitate destul de convenabilă pentru implicarea mai activă a SUA în această parte a lumii. De asemenea, Ucraina a obținut o perspectivă mai clară de afirmare în cadrul GUAM, NATO și chiar al UE.

Republica Moldova ar avea de câștigat de pe urma schimbărilor geostrategice din Europa de Est, dacă ar promova o politică mai activă în direcția integrării euro-atlantice. În caz contrar, problemele legate de demarcarea și securizarea frontierei sale de Est, nesoluționarea problemei transnistrene, a prezenței militare ruse etc. ar putea provoca în continuare instabilitate, izolare și noi tensiuni în relațiile cu statele învecinate – România și Ucraina.

Noile pericole cu care se confruntă SUA în lupta lor împotriva terorismului ar putea reprezenta un factor semnificativ pentru o abordare mai hotărâtă a problemelor regionale de securitate. În acest sens, nu este întâmplător faptul că, în cele din urmă, SUA și UE au fost acceptate, în calitate de observatori, în cadrul formatului de negocieri „5+2”, chiar dacă aceasta le va permite să se implice doar indirect în procesul de reglementare a diferendului transnistrean.

Dacă în ceea ce privește rolul UE în acest proces nu există mari semne de întrebare, contribuția pe care diplomația SUA este dispusă să și-o aducă, în noua sa postură de mediator, rămâne încă destul de incertă. Indiferent de nivelul de implicare, este evident că o prezență americană în zonă poate avea un impact pozitiv, atât timp cât contrabalansează influența Rusiei în regiune și promovează respectarea suveranității și independenței statelor din această parte a Europei.

Toate aceste idei ne îndreptățesc să afirmăm faptul că, o posibilă rezolvare favorabilă a conflictului transnistrean nu se poate realiza pe deplin, fără a lua în considerare rolul factorului rus în domeniile politicii externe, securității și apărării și abilitatea diplomației rusești de a-și acomoda pozițiile. Pe măsură ce UE și Rusia vor reuși să-și coordoneze politicile în contextul asumării unui rol mai decisiv de către UE în această regiune, problema transnistreană ar putea fi acea piatră de încercare, care ar testa capacitatea lor de interacțiune în domeniul securității regionale și al managementului frontierelor.

Extinderile succesive ale NATO și UE spre Est din ultimul deceniu au scos în evidență inconsistența politicii rusești, în ciuda vehemenței cu care aceasta s-a opus aderării țărilor baltice. Pornind de la această constatare, o evoluție similară a lucrurilor este așteptată și în cazul îmbrățișării vectorului politic euro-atlantic de către Ucraina, Georgia sau a celui european de către Republica Moldova.

Nodul transnistrean este pe cale să se transforme într-un test de identificare a unei noi strategii de cooperare între SUA, UE și Rusia, sub auspiciile formale ale OSCE. Cu toate că, odată cu acceptarea SUA și UE în mecanismul de negocieri pe marginea conflictului transnistrean, influența celor doi actori în regiune va crește, este puțin probabil ca aceasta să depășească problematica traficului ilegal la frontiera moldo-ucraineană, staționarea ilegală a forțelor armate rusești în regiune și alte aspecte ce țin de asigurarea stabilității și democratizării. Având în vedere dificultatea identificării nivelului de cooperare a acestor actori, atât în cadrul mecanismului de consultări oferit de OSCE cât și al noului format de negocieri „5+2”, eficiența unei eventuale misiuni multinaționale de stabilizare în Transnistria este îndoielnică. Datorită mecanismului imperfect de suprareprezentare, pe care îl presupune formatul „5+2”, este de așteptat ca Rusia să utilizeze toate avantajele care rezultă din prezența sa militară, economică și politică în regiune pentru a submina procesul de negocieri.

O altă problemă este ridicată de separatiștii transnistreni, care continuă să împiedice adoptarea unor decizii care să ducă la soluționarea efectivă a conflictului și la acceptarea actualei teritorialități a R. Moldova, recunoscute pe plan internațional. Ori, în aceste condiții, cronicizarea conflictului transnistrean, corupția și sărăcia, permisivitatea frontierelor au creat cadrul pentru amplificarea activităților din sfera crimei organizate, transfrontaliere în R. Moldova, în principal în ceea ce privește traficul de armament și muniții, migrația ilegală și traficul de persoane. Regimul separatist de la Tiraspol are capacitatea de a vinde diferitele modele de armament ușor, armament de asalt și proiectile reactive. Aceste considerente, alături de cele enunțate mai sus, cer, ca o condiție imperativă pentru viitorul apropiat, ca acest conflict ce a măcinat estul R. Moldova, dar și securitatea și stabilitatea regională a Mării Negre, să fie soluționat rapid și potrivit normelor și cutumelor internaționale. În acest sens, o implicare mai activă a României, Ucrainei, Rusiei, SUA și UE reprezintă un deziderat major. Fiecare dintre actorii menționați are de jucat un rol activ, distinct și complementar, totodată, în soluționarea acestui conflict. În final, ar trebui ca R. Moldova să rămână un stat unitar și suveran pe întregul său teritoriu, democrat și fundamentat pe valorile europene, așa cum și-o dorește.

3. Încercările de soluționare a conflictului. Tendințe pentru viitor

Conflictul transnistrean a fost și este perceput diferit de către actorii interesați și/sau implicați în derularea sa. Astfel, populația Republicii Moldova, partidele politice, societatea civilă, ca și guvernanții acestei țări, îl privesc ca pe un eveniment deosebit de important, atât prin consecințele sale pentru evoluția întregii vieți și activități din societatea moldovenească, cât și prin efectele sale asupra securității din zonă.

Practic, astăzi, acest conflict este unul nerezolvat, deși fiecare dintre cei implicați/interesați a avansat propria soluție.

Despre acest conflict s-au scris și publicat diverse materiale și s-a discutat mult și, fără îndoială, dezbaterile vor continua. S-a spus despre el că este un conflict geostrategic și geopolitic, în care sunt interesați atât actori statali (R. Moldova, Rusia, Ucraina, România), cât și nonstatali (OSCE, ONU și chiar UE și SUA). În același timp, s-a afirmat că este un conflict politic și etnic. Se pare că cea mai apropiată de adevăr este aprecierea că „problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat, după noiembrie 1989, un tot mai pronunțat caracter de conflict geopolitic”.

Urmărind evoluția conflictului, ne vom referi, mai întâi, la Planul Primakov din anii '90, ca un punct de început al tentativelor de a găsi un răspuns la problema din estul Republicii Moldova.

De la primele intenții ale Chișinăului de a-și declara suveranitatea (1990) și apoi independența, organele puterii locale, în strânsă colaborare cu șefii Armatei a 14-a sovietice (dislocată în zona în care se afla cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa, la Tiraspol) și-au declarat, la rândul lor autonomia față de Chișinău și s-au plasat sub protecția militară și politică a Rusiei. La 2 septembrie 1990 se proclamă „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană”, iar la 25 august 1991 această entitate își proclamă independența. Evenimentul se produce cu doar două zile înainte ca la Chișinău să se proclame independența Republicii Moldova, care includea și Transnistria. Criza care a urmat a fost tipică pentru ceea ce a ajuns să însemne un „conflict înghețat” – escaladare militară – intervenție externă – încetarea focului sub auspiciile trupelor de menținere a păcii (rusești) – mini-crize provocate periodic între cele două entități.

Conflictul militar s-a desfășurat în 1992. Republica Moldova, care nu avea o armată proprie, ci doar unități de poliție, a trebuit să facă față unor forțe superioare numeric și ca dotare (multe din armele folosite provenind din depozitele Armatei a 14-a de la Tiraspol). Conflictul s-a finalizat odată cu convenția încheiată între Boris Elțân și Mircea Snegur la 21 iulie 1992. Prin acest acord s-a înființat o Comisie Unificată de Control, formată din reprezentanți ai Chișinăului, Tiraspolului, Federației Ruse și OSCE, care era însărcinată cu deținerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităților în care s-au desfășurat confruntări violente. Sarcina Comisiei a fost să identifice și să soluționeze potențialele conflicte. Comisia funcționa prin consens, ceea ce dădea Rusiei o pârghie majoră de influențare a deciziilor. Din acest motiv, Moldova nu a putut obține eliminarea forțelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forțelor de menținere a păcii.

O a doua etapă a crizei a început odată cu semnarea în 1994 a unei declarații comune Mircea Snegur – Igor Smirnov (la Tiraspol), contrasemnată și de reprezentantul OSCE și de un reprezentant al președinției ruse. Dacă până atunci criza avea o componentă militară, iar acordurile semnate vizau în primul rând încetarea focului și menținerea păcii, de aici încep dezbaterile juridice și constituționale asupra statutului Transnistriei în cadrul Moldovei, precum și stabilirea unui sistem de garanții reciproce împotriva întoarcerii la conflict. Acesta este momentul în care începe eliminarea barierelor pentru agenții economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei și, în virtutea acordurilor de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un „rai” al crimei organizate, al evaziunii fiscale și traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria și-a „legitimat” astfel frontierele față de statul față de care era în conflict legal și constituțional.

Ulterior, Transnistria a început să facă presiuni tot mai mari pentru semnarea unui document care să statueze clar principiile constituționale care să guverneze relațiile dintre aceasta și Chișinău. Presat de Rusia și după mai multe ezitări, Chișinăul a semnat (prin președintele Petru Lucinschi) la 8 mai 1997 un memorandum pregătit de experții ruși. În acest document (memorandumul Primakov) era introdusă noțiunea incertă de „stat comun”, care definea cadrul relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol. Statul comun însemna frontieră comună, spațiu economic și juridic comun, spațiu comun de apărare, spațiu social comun. Problemele au apărut din cauza faptului că părțile în conflict au înțeles într-un mod particular definirea acestui statut comun. Chișinăul concepe Moldova ca un stat unitar, suveran, cu organe centrale ale puterii, subiect unic de drept internațional, în cadrul căruia Transnistria posedă o largă autonomie regională. Transnistria vede în statul comun o confederație a doi actori cu statut egal (inclusiv subiecți diferiți de drept internațional) care, prin acord, pot să decidă formarea unor organe care să aibă atribuții la nivel republican. Unul dintre efectele memorandumului Primakov a fost că Transnistria a câștigat dreptul de a elibera documente vamale de export – nu mai era vorba de situația prin care Chișinăul tolera tranzitul vamal transnistrean și aplica ștampila vamală, ci ceda Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ștampilă.

Un al doilea moment important în desfășurarea evenimentelor, a fost propunerea din noiembrie 2003, cunoscută sub denumirea de „Memorandumul Kozak”. În anii 2002-2003 au apărut mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova ca singură soluție de ieșire din conflict. Unul dintre ele a fost propus de către OSCE în iulie 2002 și era bazat pe principiile federalismului așa cum sunt ele înțelese în Occident: proporționalitate în reprezentarea la centru, egalitate între părțile componente. Totuși, inclusiv acest plan, acceptat de anumite state europene din OSCE, includea soluția unei influențe tacite a Rusiei în Moldova.

Periodic, Kremlinul readuce în atenție problema fie sub forma unor analize efectuate de oameni apropiați președintelui Vladimir Putin, fie prin planuri concrete supuse oficial atenției publice – cum ar fi planul propus în noiembrie 2003 de un membru al staff-ului președintelui rus, Dimitri Kozak. Acesta propunea părților implicate soluționarea conflictului prin intermediul federalizării Republicii Moldova. Planul numit „Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat” este un proiect de constituție pentru viitoarea federație moldoveană și a fost propus direct Moldovei, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenția Federației Ruse de a nu implica în nici un fel comunitatea internațională și de a păstra problema în cadrul CSI. În viziunea Planului Kozak, Federația vizată urma să fie asimetrică, prin faptul că Transnistriei i se conferea un statut inegal față de cel al Basarabiei. Planul Kozak se baza pe o concepție de sorginte sovietică a federalismului, transpunerea lui putând genera o confederație cu tendință dezagregativă, de vreme ce două dintre părți – Transnistria și Autonomia Găgăuză – căpătau dreptul la referendum pentru a stabili dacă mai doresc sau nu să aparțină Republicii Moldova și drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă care ar fi „contravenit intereselor lor”. Kozak propunea în planul lui trei tipuri de competențe în interiorul noului stat: ale federației, ale părților componente și unele reunite. Planul conținea însă prevederi care riscau să cauzeze blocaje și noi conflicte. De exemplu, în Camera Inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională, legislația urma să fie votată cu majoritate simplă, dar avea nevoie de acordul Senatului, care urma să fie disproporționat ales – 13 membri aleși de camera inferioară, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Transnistria devenea astfel o minoritate care putea să blocheze legi. În plus, prevederile militare ale acestui plan puneau în evidență obiectivul central al Federației Ruse: menținerea controlului militar asupra Transnistriei. Republica Moldova urma, conform planului, să fie demilitarizată. Documentul este însă destul de neclar în privința demilitarizării totale, trupele rusești putând totuși să primească dreptul de a rămâne în Transnistria pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar fi transformat Transnistria într-un al doilea Kaliningrad. De asemenea, planul Kozak nu includea nici un fel de garanții internaționale, fiind bazat pe o relație directă Rusia – Moldova, în spiritul conduitei Moscovei în near-abroad. Statele OSCE și SUA în special au obiectat exact asupra acestor prevederi, care legitimau prezența militară a trupelor Federației Ruse în Moldova și nu înlăturau pericolul secesiunii Transnistriei și Autonomiei Găgăuze.

Este de observat că planul Rusiei nu era direcționat înspre rezolvarea conflictului, ci înspre conservarea unei stări de lucruri conflictuale. Planul ar fi făcut foarte ușor ca Moldova să fie considerată responsabilă pentru nerespectarea unui document semnat „de bună voie”, iar rolul comunității internaționale în rezolvarea conflictului ar fi fost nul.

Planul Kozak a stârnit ample manifestații de protest la Chișinău și a antrenat intervenția diplomatică a statelor UE și a SUA, ceea ce l-a determinat pe președintele Voronin să nu semneze memorandumul. Totuși, neacceptarea acestui plan de către Republica Moldova nu a însemnat pentru Rusia o înfrângere diplomatică, deoarece ea s-a putut prezenta la summit-ul OSCE de la Maastricht pozând într-un actor care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru rezolvarea conflictul transnistrean și nu din postura reală de stat care a încălcat în mod repetat directivele OSCE. Prin nesemnare, Moldova a amânat doar momentul în care trebuie să se pronunțe asupra sensibilei chestiuni transnistrene, opțiunile sale fiind, se pare, în continuare aceleași: federalizare sau secesiune.

Summit-ul OSCE de la Maastricht (decembrie 2003) a arătat că SUA și principalele state europene sunt pe punctul de a adopta o poziție față de situații conflictuale care au rămas mult timp „de interes regional”. Reuniunea de la Maastriht a consemnat însă, pe de o parte, decesul ideii federale, creând posibilitatea pentru apariția noilor abordări și pentru căutarea altor căi de rezolvare a problemei transnistrene decât cele ce presupun aplicarea modelului federal. Aceasta înseamnă internaționalizarea problemei, scoaterea sa din perimetrul privilegiat al Rusiei. La Maastricht, summit-ul OSCE, grație opoziției convergente a SUA și UE, a invalidat inițiativa Kremlinului.

Eșecul adoptării Memorandumului Kozak nu a însemnat și sfârșitul inițiativelor rusești în problema Transnistriei. În iunie 2004 directorul Institutului pentru Strategie Națională al Rusiei, Stanislav Belkovski, venea cu propunerea-șoc ca, în schimbul recunoașterii independenței Transnistriei, Rusia să accepte reunificarea Basarabiei cu România. Planul rusesc, aparent favorabil României, cuprindea mai multe capcane. Dacă ar fi fost acceptat, Planul Belkovski crea probleme României, în drumul său spre integrarea europeană, prin integrarea bruscă a unui teritoriu instabil din punct de vedere geostrategic și a unei populații sărace, a unei administrații de tip post-sovietic, cuprinsă de corupție endemică și ineficiență.

Proclamarea unui stat transnistrean independent, fără a fi rezolvată problema arsenalului militar, ar fi adus NATO și UE în vecinătatea directă cu un fel de Kaliningrad la Marea Neagră. Planul Belkovski era de fapt un „fruct otrăvit” oferit României într-un moment critic al integrării sale europene, înaintea finalizării negocierilor de aderare. De asemenea, inițiativa moscovită developa perspectiva neo-imperială a Rusiei, din moment ce se discuta despre soarta unei entități statale recunoscute internațional, Republica Moldova, fără ca aceasta să fie consultată.

Fără să vrea proiectul Belkovski generează efecte benefice pentru interesele naționale ale Republicii Moldova. Aspectul pozitiv cel mai important al acestei inițiative este că Rusia recunoaște, astfel, pentru prima dată în istorie – plecându-și urechea, s-ar zice, la vorbele lui Soljenițîn („Rusia trebuie să renunțe la Basarabia. Basarabia este a românilor”, frază dintr-o scrisoare adresată de marele scriitor și fost disident rus, acum 14 ani, Sovietului Suprem de la Moscova) – ea recunoaște, așadar, românitatea Moldovei dintre Prut și nistru, spre stupoarea moldoveniștilor de la Chișinău, făcând praf și pulbere teoria despre limba și națiunea „moldovenească”. Este, în mod cert, un progres, un semn de modernizare. Rusia se vede nevoită, iată, să schimbe tonul, să facă serioase eforturi de imaginație, să caute soluții neortodoxe la probleme pe care nu le mai poate rezolva cu aroganața de altădată. Proiectul Belkovski reactualizează „chestiunea Basarabiei”, care a rămas în suspensie și după declararea independenței în 1991, în principal din cauza fostei metropole de la Răsărit, al cărei amestec în evoluțiile democratice din Moldova, au mers până la declanșarea unui război pe malurile Nistrului. Moscova știa că lăsând lucrurile în voia lor în Moldova, s-ar fi ajuns, într-un fel sau altul, la unirea acestei provincii cu România. Azi, noua inițiativă rusească pune pe masa clasei politice și a unor cercuri de influență românești un dosar pe care mulți la București îl clasaseră: problema Basarabiei există, afirmă Belkovski, și vă afectează și pe voi, nu aveți cum să fugiți de ea.

Planul Ucrainean este o altă filă importantă în dosarul transnistrean. Lansarea la 16-17 mai 2005, la Vinița, a Planului de reglementare a diferendului transnistrean, a provocat numeroase discuții în presa internațională. Mai puțin în Republica Moldova, unde tema predilectă rămîne a fi confruntarea politico-economică dintre Chișinău și Tirapol și mai puțin modalitățile practice de realizare ale acestuia. În cadrul negocierilor de la Vinița, ce au avut loc pentru prima dată, în prezența reprezentanților SUA și UE, Ucraina a propus spre dezbateri un proiect de rezolvare a problemei transnistrene pornind de la cele șapte principii prezentate în timpul Summitului GUAM la Chișinău. Deși pînă astăzi conținutul acestui proiect rămîne a fi destul de controversat, Ucraina ezitînd mult timp să-l mediatizeze, obiectivele sale principale ar fi următoarele:

– Reintegrarea Moldovei pe principiul unității teritoriale, a puterii de stat și a regimului democratic,

– Reglementarea definitivă a problemei transnistrene în baza Constituției Republicii Moldova și a acordării unui Statut special Transnistriei ca parte componentă a Moldovei,

– Respectarea independenței, suveranității și a integrității teritoriale a Moldovei în frontierele ei recunoscute la nivel internațional și acordarea locuitorilor Transnistriei a dreptului la autodeterminare în cazul pierderii de către Republica Moldova a independenței sale,

– Crearea unui spațiu juridic, economic, militar, social, vamal și umanitar comun, precum și în alte domenii prioritare de activitate,

– Transnistria va lua parte la politica externă a Republicii Moldova în problemele ce privesc interese sale. De asemenea, Transnistria își păstrează dreptul de a stabili contacte cu alte state în domeniul economic, tehnico-științific și umanitar.

Pentru realizarea acestor sarcini, proiectul ucrainean prevede trei etape în procesul de reglementare transnistreană:

1. Parlamentul Republicii Moldova să adopte pînă la sfîrșitul lunii iulie (anul 2005), Legea cu privire la statutul juridic al regiunii transnistrene în componența Republicii Moldova,

2. La această etapă, în Transnistria urmează să se desfășoare alegeri pentru Sovietul Suprem pînă la sfîrșitul anului 2005, ce va delega proprii săi reprezentanți în cadrul unei Comisii formate de Parlamentul Republicii Moldova pentru elaborarea Statutului definitiv a regiunii transnistrene în cadrul Moldovei.

3. La cea de-a treia etapă urmează să fie semnat Acordul de reglementare a conflictului transnistrean și a garanților acordate respectării Statutului Transnistriei în componența Moldovei, în baza căruia va fi adaptată Constituția actuală a Transnistriei la Constituția Republicii Moldova, păstrîndu-și propria simbolică, în paralel cu simbolica Republicii Moldova, rezervîndu-și dreptul de a utiliza trei limbi oficiale pe teritoriul său – moldovenească, ucrainească și rusă.

La o privire mai atentă asupra proiectului ucrainean, observăm că nu stipulează nimic în ceea ce privește demilitarizarea regiunii – retragerea munițiilor rusești și a militarilor ruși din Transnistria. De asemenea, sînt din nou excluși din rîndul garanților reglementării problemei transnistrene UE, SUA și România. Acest fapt readuce procesul de negocieri în cadrul formatului pentagonal deja compromis, dar susținut de către Rusia și regimul de la Tiraspol, deși Chișinău a cerut drept condiție pentru reluarea negocierilor modificarea formatului de negocieri. Un aspect pozitiv al acestui plan este deplasarea centrului de greutate al negocierilor dinspre șefii statelor înspre cele două parlamente. În felul acesta nu se mai recunoaște necondiționat legitimitatea lui Igor Smirnov, Transnistria fiind văzută ca o grupare compusă din diferite forțe politice.

Însă, poate cel mai negativ aspect al planului este, după părerea unor comentatori, acela că nu prevede mecanisme de modificare a status-quo-ului transnistrean, oferind în schimb legitimitate regimului actual prin organizarea unor alegeri sub controlul acestuia și în absența unui cadru democratic.

Planul Poroșenko a fost respins cu abilitate în Parlamentul Republicii Moldova, în paralel cu salutarea implicării Kievului în găsirea de soluții. Parlamentarii moldoveni au găsit că planului îi mai trebuie adăugate o serie de prevederi, în special democratizarea și demilitarizarea Transnistriei – retragerea arsenalului și a trupelor rusești până în 2006, implicarea unei forțe de menținere a păcii formată din militari OSCE, supervizarea procesului de retragere a trupelor și armelor rusești de către observatori OSCE – și stoparea traficului ilegal.

De asemenea, observațiile formulate de către Parlamentul de la Chișinău includ dizolvarea poliției politice, libertate pentru activitățile partidelor politice și ale presei din stânga Nistrului, obligativitatea deținerii cetățeniei republicii Moldova de către toți cei care vor fi candidați în alegeri.

În mai multe ocazii, președintele Vladimir Voronin a chemat Uniunea Europeană să joace un rol mai activ în rezolvarea conflictului din Transnistria. În iunie 2004 a lansat ideea unui pact de stabilitate și securitate pentru Moldova, care urma să fie garantat de actualii actori ai procesului de negociere, la care să se adauge UE, SUA și România. De asemenea, experți moldoveni au cerut un nou format de negocieri care să modifice actualul cadru de „2 plus 3”. Arhitectura formatului propus este aceea de „3 plus 3”, exclude autoritățile transnistrene și include UE, SUA și România. Această propunere a fost întărită și de parlamentul rezultat în urma alegerilor din 2005, care a lansat la 24 martie 2005 o declarație prin care cerea includerea UE, SUA și României în viitorul format de negocieri.

În 22 iulie 2005, la inițiativa lui Vladimir Voronin, Parlamentul de la Chișinău a adoptat o lege organică ce conține (pentru prima dată din 1992) principiile rezolvării conflictului transnistrean. Acestea sunt inspirate, în primul rând, din propunerile societății civile enunțate în 2004 și se bazează, mai ales, pe principiul celor „3D”: democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Strategia celor 3D a fost elaborată de organizațiile nonguvernamentale din Republica Moldova și concepută special pentru conflictul transnistrean. Strategia dorește să dinamizeze implicarea defectuoasă de până acum a Occidentului în soluționarea conflictului transnistrean. A fost croită în cadrul Institutului de Politici Publice (filiala de la Chișinău a Institutului pentru o Societate Deschisă din cadrul Fundației Soros) și elaborată de un grup reprezentativ de personalități ale societății civile – documentul are aprobarea a peste 20 de ONG-uri, a partidelor prooccidentale din opoziție – în special Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), forța politică cea mai consistentă care l-a susținut de la început. Partidul Social Democrat, condus de Oazu Nantoi, l-a secondat în acest demers.

Strategia „3D“ propune substituirea actualului format pentagonal „3 plus 2“ (Rusia, OSCE, Tiraspol, Ucraina, RM) cu altul nou: „3 plus 1 plus 3“ (Rusia, Ucraina, România, plus Moldova, plus OSCE, SUA și UE). În cazul în care cel puțin doi din actualii mediatori vor refuza să participe în cadrul acestui nou format de negocieri, autoritățile constituționale ale Republicii Moldova își vor asuma libertatea suverană de a solicita UE, OSCE și SUA să participe la crearea unui Consiliu Colectiv de Reglementare, în formatul „3 plus 1“, care va monitoriza planul de acțiuni pentru rezolvarea definitivă a conflictului. Un nou format de reglementare a conflictului va determina necesitatea schimbării forțelor de pacificare prin prezența unor unități de poliție civile, sub mandat ONU sau/și UE, care vor înlocui actualele trupe de menținere a păcii ale Federației Ruse. În esență, strategia prevede semnarea de către Republica Moldova, Ucraina, România, Uniunea Europeană, Statele Unite și OSCE a unui „Acord Internațional în reglementarea conflictului din Moldova“, conducerea de la Chișinău făcând uz de dreptul de a se adresa statelor respective pentru a solicita semnarea unei asemenea înțelegeri internaționale. Cei șapte semnatari se vor întruni în cadrul unui format internațional de negocieri, ca părți egale. Forul international va elabora un proiect pentru reglementarea conflictului transnistrean, bazat pe principiile demilitarizării, decriminalizării și democratizării și care va stipula un orar pentru atingerea scopului. Documentul va prevedea că retragerea forțelor rusești (demilitarizare) este o precondiție esențială pentru reglementarea politică, decriminalizare și democratizare.

Studiul coordonat de profesorul Adrian Pop, mai adaugă și Legea statutului, ca variantă propusă de regimul Voronin asupra conflictului transnistrean. Astfel, la 22 iulie 2005, proiectul elaborat de către ministrul Reîntregirii, Vasile Șova, la solicitarea președintelui Voronin, a fost adoptat în unanimitate de Parlamentul Republicii Moldova. Prevederile sale sunt surprinzătoare având în vedere faptul că, practic, se încadrează în termenii Planului Iușcenko, document respins de către parlamentarii moldoveni la 10 iunie 2005 sub rațiunea absenței din textul ucrainean a strategiei 3-D (demilitarizare, decriminalizare, democratizare). Surprinde acceptul legislativului moldovean pentru federalizarea țării, Transnistria urmând să devină “unitate teritorială administrativă sub formă de republică” (art.1), regimul de garanții pentru noua entitate juridică neincluzând prealabilul retragerii armatei a XIV-a și a arsenalului său din Republica Moldova.

Reacțiile celor trei mediatori oficiali ai conflictului nu s-au lăsat așteptate. Astfel, șeful misiunii OSCE în Republica Moldova, ambasadorul William Hill a salutat adoptarea legii, precizând că lucrul cel mai important este că aceasta garantează acordarea unui statut special Transnistriei în componența Republicii Moldova. În schimb, autoritățile ruse au respins inițiativa moldovenească printr-un comunicat de presă, pe considerentul că legea prezintă viciul de procedură al elaborării și adoptării fără consultarea părții transnistrene. Poziția Ucrainei s-a dovedit a fi mai nuanțată, ambasadorul ucrainean pentru situații speciale Dmitri Tkaci constatând atât faptul că prevederile legii depășesc limitele Planului Iușcenko (acceptat de către liderii separatiști), cât și lipsa consultărilor cu autoritățile RMN. În privința regimului Smirnov, acesta a respins categoric legea.

Dintre Organizațiile de securitate regionale, OSCE, datorită scopului și naturii sale, s-a implicat în conflict ca organizație de securitate și cooperare regională (europeană). Pe ansamblu, strădaniile OSCE pentru găsirea unor soluții viabile conflictului din Transnistria au fost fără efecte semnificative. Motivul principal al insuccesului său îl constituie regula consensului, adică unanimitatea fără de care nu se poate lua nici o decizie. Or, Rusia este membru al acestei organizații și se folosește de această prevedere ori de câte ori socotește că îi sunt lezate în vreun fel sau altul interesele în zonă.

În plus, credibilitatea OSCE a suferit serios atunci când reprezentanții acesteia din Moldova fie și-au depășit mandatul încredințat, fie au acționat într-o manieră părtinitoare, favorizând în mod evident una din părțile implicate în conflict .

Procesul soluționării conflictului transnistrean sub patronajul OSCE a parcurs o serie de etape, denumite diferit, în funcție de reprezentarea socială dominantă despre evenimentul analizat. Astfel, la început s-a vorbit de „conflictul transnistrean”, apoi de „federalizare” și, în final, de „regionalizare” .

În prima parte a anului 2005, OSCE – for european, în sarcina căruia a rămas rezolvarea crizei transnistrene – a invitat oficial România, UE și SUA să intre în negocierile privind Transnistria , deși ulterior a renunțat la a mai chema și statul român la soluționarea acestui conflict.

Potrivit Planului OSCE (din iulie 2002), de transformare a Republicii Moldova într-o federație de „entități statale”, cu constituțiile și legile lor proprii, armata Republicii Moldova și forțele militare ale Transnistriei urmau să se unifice în viitor, nefiind însă specificate calendarul și procedura. În schimb, cele două entități în conflict urmau a-și reduce trupele și armamentul, să aplice măsuri de întărire a încrederii reciproce, să se anunțe reciproc despre mișcările de trupe și exercițiile militare ale fiecărei părți și să delege reciproc ofițeri de legătură. Toate aceste prevederi urmau a legaliza forțele militare ale regimului Smirnov, în a căror componență se găsesc generali, ofițeri și chiar subofițeri transferați direct din armata Rusiei.

Conform Planului OSCE, noul parlament federal compus din 101 membri trebuia să fie bicameral: Camera legislatorilor, compusă din 71 de deputați, în care subiecții federației urmau să aibă o reprezentare proporțională cu numărul voturilor, respectiv Camera reprezentanților, compusă din 30 de membri, pe baza principiului reprezentării egale, fără a se ține seama de ponderea demografică. Pe teritoriul federației trebuia să circule o singură monedă, leul moldovenesc, iar taxele vamale în interiorul său – abolite.

Pe plan international, Republica Moldova urma să fie pusă sub “garanțiile” politice și juridice ale Rusiei, Ucrainei și OSCE, care aveau puterea să monitorizeze chestiunile constituționale și legislative, instituțiile noului stat federal și să arbitreze neînțelegerile dintre subiecții federației, deciziile lor fiind preeminente în raport cu hotărârile autorităților statale.

Am precizat la începutul capitolului că vom face referiri și la două propuneri românești, cea făcută în studiul dat publicității de Institutul „Ovidiu Șincai”, și cea a Societății Academice din România.

Raportul propus de Institutul "O.Șincai" conține o analiză destul de obiectivă și concentrată a evoluțiilor pe marginea problemei transnistrene. Trebuie apreciate și eforturile autorilor pentru readucerea problematicii transnistrene pe agenda preocupărilor politice a societății românești.

Cu toate acestea, există voci care cred că recomandările propuse de autorii Raportului nu ar putea fi numite drept "un plan românesc" de reglementare a conflictului transnistrean. Dincolo de aceasta, însă se poate observa, cu regret pentru diplomația românească, că, constatările autorilor Raportului privind rolul pasiv al României în procesul reglementării diferendului transnistrean sînt corecte. Preocupată de afirmarea în noul sistem de alianțe internaționale, România nu a reușit să-și identifice pînă de curînd resursele necesare pentru o abordare mai pragmatică a relației cu Republica Moldova. Statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice și de viitor membru al Uniunii Europene ar trebui să-i ofere diplomației de la București noi instrumente de influență și persuasiune a partenerilor săi occidentali în asigurarea stabilității și securității pe plan regional.

În acest sens, cele șase puncte ale "planului" Institutului "O.Șincai" au meritul de a reactualiza perspectiva europeană de soluționare a conflictului transnistrean. "Decuplarea provizorie a Transnistriei" și aplicarea modelului cipriot în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova nu este o soluție inedită, aceasta fiind propusă încă cîțiva ani în urmă și de reprezentanții Mișcării Europene din Moldova. Neajunsul acestei propuneri constă în lipsa interesului și a capacității Uniunii Europene de a gestiona și a integra teritoriul Republicii Moldova într-un viitor previzibil.

Într-adevăr, Uniunea Europeană și-a activizat eforturile sale în regiune în ultimii doi ani, însă, doar la nivelul securizării frontierelor și a menținerii sub control a situației în regiune. Inconsistența politicii UE față de acest teritoriu este destul de evidentă pentru a propune în "maxim 3-5 ani" o integrare europeană a Republicii Moldova (chiar și fără regiunea transnistreană).

Mai mult ca atît, soluția propusă de autorii Raportului nu poate fi realistă nici prin prisma transformării Transnistriei într-o "enclavă între UE și CSI". Pericolul destabilizator al acestei enclave va exista atît timp cît la conducerea sa va continua să se afle un regim dictatorial și criminal. Totodată, avînd în vedere proporțiile aproximativ egale a minorităților conlocuitoare în această enclavă, este de așteptat ca rivalitatea ruso-ucraineană pentru menținerea influenței lor în regiune să sporească. În acest sens, "planul" propus nu ține cont nici de aspirațiile de integrare europeană a Ucrainei și nici de relațiile sale privilegiate cu SUA, datorită cărora rolul Ucrainei în regiune va continua să crească în viitor.

Într-adevăr, România trebuie să-și activizeze influența sa în regiune, beneficiind de toate avantajele pe care i le conferă calitatea sa de stat aliat în NATO și de factor de stabilitate în Estul Europei și în bazinul Mării Negre. Pe acest vector, diplomația românească este în drept să-și intensifice eforturile de identificare a unei soluții împreună cu partenerii săi occidentali pentru asigurarea securității la frontiera sa de est. În acest sens, ar fi necesară obținerea sprijinului necesar din partea statelor interesate, inclusiv a celor din regiune.

Scenariul propus de Belkovski și-a găsit un ecou parțial la București, într-un studiu al Societății Academice din România (SAR), care pornind de la modelul cipriot de aderare la UE a unui stat afectat de separatism, avansa teza conform căreia Republica Moldova ar trebui să renunțe la prioritatea reintegrării Transnistriei, concentrându-se în schimb pe candidatura la UE „indiferent ce face Transnistria, așa cum Ciprul grecesc a făcut-o față de partea de insulă ocupată de Turcia”, iar România ar trebui să renunțe la promovarea dosarului transnistrean în contextul de azi, soluționarea acestuia putând redeveni o prioritate abia când România va deveni membru UE.

Ambele materiale, atât Raportul SAR cât și Proiectul „Ovidiu Șincai”, au un numitor comun, respectiv așa-zisa soluție cipriotă pentru soluționarea diferendului transnistrean. Printre altele, cel de al doilea Raport afirmă că „integrarea efectivă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană se poate face aplicând același mecanism utilizat în cazul Ciprului. Partea de Vest de Nistru va fi integrată în Uniunea Europeană, restul se va afla sub un protectorat internațional al ONU”. Vehiculat în mediile diplomatice și nu numai, sub numele de „planul Severin”, textul social-democraților a stârnit deja nedumerire pe fondul tăcerii semnificative a Federației Ruse (oricum, punerea Transnistriei sub protectorat internațional avantajează Moscova, care-și menține fără dificultăți controlul în zonele de conflict înghețat unde sunt implicate organisme internaționale).

În 2003-2004 „soluția Cipru” (Nicu Popescu), pentru Republica Moldova – discutată atunci și la Chișinău și la București, chiar dacă autorii celor două rapoarte nu știu despre așa ceva – a avut un rol de catalizator pentru o dezbatere necesară, dar câteva dintre întrebările critice ridicate atunci au rămas și astăzi, după cele două Rapoarte, fără răspuns. În plus, în lipsa unor răspunsuri clare la aceste întrebări, cele două Rapoarte din România riscă să se întoarcă împotriva intereselor Bucureștiului și Chișinăului.

Profesorul Dungaciu argumentează aceste temeri: Planul elaborat pentru partea de sud a Ciprului se baza, în subsidiar, pe prezența unui actor hotărât și puternic care să împingă acea zonă spre UE, prin lobby, presiuni internaționale, planuri și proiecte de dezvoltare economică, socială etc. Acel actor crucial pentru înțelegerea a ceea ce s-a petrecut în cazul Ciprului era Grecia – țară membră NATO și UE. Fără ea, soluția ar fi fost imposibilă. Și se întrebă autorul: este România o Grecie a Moldovei fără Transbistria? Iar răspunsul este negativ. Nu a fost și nu pare că poate fi nici în viitorul apropiat. A vorbi, în aceste condiții, de la București, despre un „plan cipriot” înseamnă a nu înțelege resorturile profunde și „motorul” principal al succesului de azi al părții de sud a Ciprului.

Problema planului cipriot care presupune abandonarea părții estice a R. Moldova este că nu spune ce se va întâmpla cu acei refugiați care, practic, sunt invitați la integrarea în UE, pe de-o parte, și decuplați de spațiul în care se află bunurile lor materiale, inclusiv rude, prieteni etc.

Pe de altă parte, este evident că atît timp cît UE, Consiliul Europei, SUA, România și alte state-prietene nu se vor implica efectiv în democratizarea acestei regiuni, orice alegeri desfășurate acolo vor fi o farsă democratică ce va conduce la legitimarea regimului Smirnov. Ultimele evoluții în problema transnistreană, fac din România o piesă indispensabilă în jocul diplomatic al Marilor Puteri în regiune. Necesitatea identificării unei strategii de securitate și cooperare în bazinul Mării Negre nu mai reprezintă o speculație fantasmagorică, ci o realitate iminentă. România trebuie să adopte o politică mai activă în asigurarea stabilității și securității regionale. Nu prin declarații patetice, ci prin acțiuni și inițiative concrete. România poate contribui la democratizarea regiunii transnistrene și a Republicii Moldova în întregime prin atragerea fondurilor occidentale. Este necesar un Pact de Stabilitate pentru regiunea Mării Negre (similar celui lansat pentru Europa de Sud-Est), în care Moldova, Ucraina și Georgia ar fi principalii beneficiari. Însă, atît timp cît societatea civilă din România nu dorește să se implice în proiecte de monitorizare și stabilizare a situației din regiunea transnistriană, declarațiile elitei de la București despre rolul regional al României reprezintă un exercițiu oratoric gratuit. Lipsa unor organizații în România care să se ocupe de aceste probleme favorizează creșterea activismului unei întregi duzine de instituții din Rusia și Ucraina, ce se bucură de susținerea Guvernelor de la Moscova și Kiev. Nu ar fi de mirare, ca tocmai acestea să fie cele care vor avea rolul principal în procesul de democratizare a regiunii transnistrene. Deocamdată, cele mai interesate de ideea democratizării regiunii transnistrene sînt așa-numitele organizații neguvernamentale din stînga Nistrului, care speră în acest mod să obțină noi mijloace financiare. Speranțele lor par a fi împărtășite și de serviciile secrete de la Tiraspol, care cu acest prilej și-au diversificat acțiunile de înrolare a tinerilor în organizații obștești.

Actualmente, putem vorbi de noile oportunități de soluționare a conflictului oferite de PESA și PEV.

Autorii studiului „România și Republica Moldova – între Politica Europeană de Vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene”, apreciază că, gestionarea defectuoasă a dosarului transnistrean de către OSCE a generat deja semne mari de întrebare cu privire la capacitatea acestei organizații internaționale de a juca rolul preeminent în soluționarea conflictului. În absența unui proces de transformare a OSCE și, în primul rând, a sistemului său de vot consensual, doar mici pași pozitivi se pot aștepta pe termen scurt și mediu din partea acestui actor instituțional. Rămân, în consecință, în ecuație UE și NATO, două organizații de altă natură și calibru decât OSCE. Dincolo de caracterul lor de securitate interconectat, UE și NATO nu au Rusia printre membri, problema veto-ului Kremlinului fiind astfel eliminată. Pe de altă parte, cele două organizații occidentale riscă opoziția vocală și constantă a Rusiei față de o posibilă implicare determinantă a lor în dosarul transnistrean.

În contextul general al apropierii recente a Chișinăului de Bruxelles, Politica Europeană de Vecinătate (PEV) prezintă o serie de oportunități pentru Republica Moldova inclusiv în chestiunea transnistreană. Obiectivul primar al PEV așa cum a fost acesta prefigurat de către fostul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, îl constituie crearea unui cerc de state prietene la periferia UE, țări ne-membre ale construcției europene, dar partenere în efortul de implementare a unui spațiu de pace, stabilitate și prosperitate. Or, Transnistria este o zonă-problemă pe harta vecinătății europene, un generator al riscurilor și amenințărilor asimetrice contemporane, între care traficul de arme, droguri și ființe umane joacă un rol preeminent.

Consiliul de cooperare UE-Republica Moldova a aprobat, la 22 februarie 2005, documentul care fundamentează în forma unui Plan de acțiune relațiile dintre Bruxelles și Chișinău pe termen scurt (până în 2008). Dosarului transnistrean îi este rezervată o atenție specială, esența prevederilor (cap. 2.2) focalizându-se pe voința UE de continuare a implicării în soluționarea conflictului “respectând suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul hotarelor sale, recunoscute internațional și garantând respectarea democrației, supremației legii și a drepturilor omului”. Recunoașterea de către diplomația comunitară a acestui principiu foarte important a avut loc într-un context în care planurile de federalizare promovate de mediatorii oficiali OSCE și Rusia ajunseseră să pună sub semnul întrebării integritatea formulei statale moldovenești. Se cuvine reliefată, deopotrivă, voința de continuare de către UE a eforturilor sale de a asigura îndeplinirea de către Kremlin a angajamentelor de la Istanbul referitoare la retragerea Armatei a XIV-a. De asemenea, având în vedere semnarea concomitentă și a unui Plan de acțiune cu noul regim de la Kiev, UE pune accent pe imperativul îmbunătățirii cooperării de-a lungul întregii frontiere moldo-ucrainene, dar mai ales pe segmentul critic transnistrean, pentru preîntâmpinarea fluxului ilicit de persoane și bunuri.

Desigur, UE nu poate acționa de o manieră unilaterală, consultarea și coordonarea

acțiunilor sale atât cu OSCE, cât și cu Consiliul Europei (în dosarul critic al violărilor flagrante ale drepturilor și libertăților fundamentale de către autoritățile separatiste de la Tiraspol) fiind la fel de necesară ca și utilizarea formulelor bilaterale cu actorii statali cu interese în zonă, anume Rusia, Ucraina și România.

În condițiile opoziției previzibile a Rusiei față de un scenariu exclusiv vestic de soluționare a conflictului transnistrean și a semnalelor Bruxelles-ului, ce nu încurajează o implicare directă a României în medierea conflictului, cheia rezolvării sale pare să rămână adiționarea la actualul format al negocierilor, a triunghiului strategic UE-NATO-SUA. Triunghiul comunității occidentale are forța economică, puterea militară, capacitatea și experiența diplomatică pentru implementarea unei soluții viabile în Transnistria. Lecțiile învățate în crizele similare din spațiul ex-iugoslav ar putea facilita un rezultat pozitiv și în privința conflictului transnistrean.

Se aduc în atenție o serie de precondiții care există și care se impun atenției, pentru ca o astfel de soluție să fie viabilă:

1) – Afirmarea voinței politice a SUA de a se implica hotărâtor în regiune, însă de o așa manieră încât sensibilitățile Rusiei să fie menajate, iar cooperarea ruso-americană în domenii-cheie pentru securitatea sec. XXI, precum combaterea terorismului sau asigurarea securității energetice, să nu fie compromisă.

2) – Decizia comună a UE, NATO și SUA de a se implica decisiv în acest dosar de

securitate din vecinătatea imediată a euro-atlanticismului, pornind de la considerentul că orice formă de trafic ilegal (persoane, droguri, arme, bani) în această gaură neagră de pe harta Europei, care este Transnistria, este de natură a facilita proliferarea flagelului terorist.

3) – Rezolvarea incongruențelor conceptuale, ce trădează diferențe de viziune și priorități strategice între UE și NATO, în abordarea problemelor de securitate din bazinul Mării Negre. Prin conceptul „Europa lărgită-noua vecinătate” (Wider Europe-New Neighbourhood), UE subliniază ideea formării unui lanț de țări prietene la periferia ei, care să includă, ca o componentă distinctă, regiunea Mării Negre. NATO fie reliefează importanța coridorului energetic Marea Caspică-Marea Neagră, prin conceptul de „Marea Neagră Extinsă” (Wider Black Sea), referindu-se la țările din regiunea Mării Negre și Caucazului de Sud, fie subliniază faptul că regiunea Mării Negre este o trambulină spre zona strategică frământată a Orientului Mijlociu, prin conceptul de „Orientul Mijlociu Extins” (Greater Middle East).

4) – Conștientizarea de către UE și NATO a faptului că o cooperare în zonă este nu doar fezabilă, ci și de dorit, relația transatlantică având de câștigat dintr-o astfel de inițiativă comună. O misiune de tip Petersberg, în cadrul Acordului Berlin+, va conferi PESA câmp de acțiune în spațiul ex-sovietic. O astfel de misiune ar putea să se bazeze pe “lecțiile învățate” din precedentele misiuni Petersberg din Balcani: ar putea debuta cu preluarea sub control a unui singur oraș – Tighina de exemplu (pe modelul administrării de către UEO a orașului Mostar) –, urmând a se extinde gradual la nivelul întregii Transnistrii. Implementarea unei astfel de misiuni ar trebui să preceadă desfășurarea oricărei forme de consultare populară în regiunea transnistreană. Rusia ar putea participa la această misiune doar după retragerea deplină a Armatei a XIV-a și a arsenalului său din Transnistria. Ucraina, în schimb, ar trebui încurajată să participe la misiune, ca semn al recunoașterii opțiunii sale strategice pentru comunitatea euro-atlantică și al capacității sale de a-și respecta angajamentele internaționale asumate.

5) – Modificarea prealabilă a Constituției Republicii Moldova astfel încât să permită prezența pe teritoriul acestui stat neutru a unei forțe internaționale de menținere a păcii.

Ca o concluzie finală la aceste considerații referitoare la oportunitățile de soluționare a conflictului oferite de PESA și PEV, trebuie să recunoaștem că, indiferent de dorințele și pretențiile pe care cineva le-ar ridica asupra problemei, un lucru este de o evidență izbitoare: Transnistria va fi de aici înainte numele celui mai important test de politică externă a României pe granița de est a NATO și UE, o problemă în care țara noastră este îndreptățită să se implice activ, mai ales prin acordarea unei atenții speciale cetățenilor români locuitori de pe ambele maluri ale Nistrului, drepturile și libertățile lor fundamentale trebuind să devină o prioritate strategică a Bucureștiului.

Concluzii

Studiul conflictului, al prevenirii, managementului și rezolvării lui, dar mai ales al elementelor ce implică dimensiunile psihologice ale conflictului, constituie o problematică foarte incitantă, dar mai ales foarte actuală. Disciplina studierii conflictului tinde să fie una globală, ea traversând toate disciplinele social-umane și reclamând competența conferită de experiență, cercetare și abilitate în domeniile dreptului, antropologiei, sociologiei, psihologiei, teologiei, filosofiei, politicii, istoriei, terapiei, asistenței sociale și pedagogiei.

Studiul conflictului, al rezolvării și managementului acestuia cuprinde o macro- și o micro-viziune asupra lumii noastre și asupra resorturilor psihologice ale individului. Aplicațiile lui pot fi atât globale, cât și individuale; el este tot atât de indicat în counselling, comerț și educație la toate nivelurile, ca și în politică, afacerile interne și externe.

În lumea actuală se simte nevoia inițierii dialogului între grupurile, națiunile și indivizii între care s-a instaurat “înstrăinarea”, printr-un limbaj al reconcilierii. Dezvoltarea unui astfel de limbaj trebuie să fie unul din obiectivele disciplinei rezolvării conflictului. Procesele rezolvării conflictului, cum sunt medierea, negocierea și arbitrarea, pot fi instituționalizate sub forma unor diferite organizații care să ofere părților aflate în conflict o mediere alternativă. La nivelul cercetării, însă, dilema referitoare la instituționalizarea proceselor de rezolvare a conflictelor, de genul medierii, se exprimă în întrebarea dacă procesele pot exista separat de situația conflictuală. De asemenea, observăm că, la nivelul învățământului superior, există deja cursuri de bază în rezolvarea conflictelor, alături de o preocupare în a dezvolta aria cercetării în analiza de conflict și managementul crizelor.

Poate tocmai de aceea, studiul asupra conflictului transnistrean a fost deosebit de intens în ultimul timp, articolele, conferințele și discuțiile pe această temă având o amploare fără precedent. Cu toate acestea însă, de peste doi ani, problema transnistreană rămâne „înghețată“ în dialogul celor mari, prinsă între conflictul din Irak și alte evenimente fierbinți de pe glob („revoluțiile colorate“ din spațiul ex-sovietic, problemele din Afghanistan, Kosovo și Orientul Mijlociu, poziția Iranului și a Coreei de Nord față de proliferarea armelor nucleare, diversele atacuri teroriste soldate cu sute de morți și răniți și chiar un eveniment catastrofal dezlănțuit de natura oarbă, cum a fost tsunami-ul asiatic).

Transnistria, totuși, nu este o problemă ignorată. Într-o formă sau alta, în dialogul internațional, la nivelul forurilor de securitate, ca și în diplomația bilaterală, subiectul transnistrean își caută rezolvarea, în contextul stabilizării și securității Europei Centrale și de Sud-Est. România, mai ales, a atras atenția cu obstinație în ultimul timp că Marea Neagră este o zonă de țări în curs de transformare democratică, aflată la intersecția UE, a țărilor fostei Uniuni Sovietice și Orientului Apropiat. Siguranța întregii regiuni este periclitată de ceea ce se petrece în enclava separatistă de la est de Nistru, devenită o sursă de instabilitate continuă la porțile răsăritene ale NATO și UE, prin dezvoltarea pe care au luat-o aici corupția și crima organizată, contrabanda cu arme și mărfuri, emigrația clandestină etc. Menținându-se ca factor perturbator în zonă, autoproclamata republică transnistreană obligă, în același timp, Republica Moldova și comunitatea internațională să fie în alertă, datorită capacităților sale de producere a armelor mici, lansatoarelor de rachete și mortierelor, pe care le folosesc din plin pentru a alimenta diverse conflicte de pe mapamond. Din perspectivă militară, enclava este controlată de trupele ruse și forțe paramilitare care amplifică permanent starea de tensiune, teroarea și împiedică Republica Moldova să-și continue drumul spre democrație. O situație de acest gen este extrem de gravă și poate constitui o piatră de încercare pentru politica externă europeană în sfera securității regionale. La reuniunea SEECP de la București, lideri ai statelor participante la Proces au situat problema transnistreană în aceeași clasă de amenințări la adresa securității regionale cu cea din Kosovo. Țara noastră a subliniat, prin luările de cuvânt ale oficialilor români, că este în mod egal interesată și implicată în eliminarea celor două focare de instabilitate regională. UE, SUA și OSCE, au arătat aceștia, prin demersuri comune, sunt capabile să contribuie la găsirea unei soluții viabile în problema Transnistriei. De altfel, actorii internaționali amintiți mai sus sunt tot mai convinși de importanța transformării unei asemenea zone de contact cu UE și NATO, din linie-tampon sau linie de demarcație și conflict, în regiune de întrepătrundere, comunicare și cooperare. Pentru aceasta trebuie însă ca de pe teritoriul Republicii Moldova să fie evacuate trupele străine, iar frontiera moldo-ucraineană să fie perfect securizată. Aceasta ar elimina orice amenințare neconvențională la adresa securității și stabilității regionale, ar stopa terorismul și crima organizată, corupția și diversele forme de trafic ilegal de la frontieră. Un rol de prim rang l-ar avea, în acest sens, Centrul Regional pentru Combaterea Crimei Transfrontaliere din București, care, împreună cu instituțiile specializate ale UE, ar contribui efectiv la conceperea și punerea în aplicare a unor măsuri realiste și eficiente de combatere a corupției și crimei organizate.

Pentru rezolvarea conflictelor înghețate, România a avansat, la reuniunea GUUAM de la Chișinău, ideea punerii la bază a principiului acordării autonomiei locale, iar nu al federalizării, care ar afecta, în cazul Transnistriei, interesele naționale ale Republicii Moldova. Nevoia asistenței organismelor internaționale și europene în soluționarea problemei separatismelor europene a fost reiterată cu ocazia acestei întâlniri la vârf, ca fundament al stabilității și securității regionale, al dezvoltării în regiune a reformelor instituționale și democrației, al creșterii performanțelor economice. Aceasta se înscrie în sfera conținutului rezoluției introduse încă din 2004, la ONU, de către țara noastră, referitoare la „Creșterea rolului organizațiilor regionale și subregionale, al altor organizații și aranjamente, în promovarea și consolidarea democrației“, rezoluție adoptată cu majoritate de voturi și care vizează mai multe obiective, printre care: instituționalizarea dialogului dintre sistemul ONU și organizațiile regionale, în scopul îmbunătățirii coordonării și realizării unor acțiuni concertate în promovarea democrației, consolidarea dimensiunilor construcției instituționale democratice în mandatele operațiunilor de pace ale ONU, folosirea unor mecanisme consultative și participative în reglementarea disputelor și prevenirea conflictelor.

Ultimele evoluții ale mediului politic regional arată că inițiativele regionale adoptate de curând pot genera mai multă stabilitate și securitate în această parte a Europei. Ele sunt o dovadă reală de substanță și consistență în abordarea problemei conflictelor înghețate ale continentului, de pragmatism în asigurarea condițiilor necesare dezvoltării durabile a statelor care fac eforturi pentru a instaura democrația și bunăstarea economică într-un spațiu plin de slăbiciuni și elemente critice, care le minează stabilitatea și securitatea națională.

Evitarea problemelor grave din viitor este strâns legată de angajamentul preventiv, de asumarea unei responsabilități politice crescute, care, în termenii Strategiei europene de securitate, ar spori eficacitatea gestionării crizelor și atingerii obiectivelor strategice de către fiecare stat în parte și comunitatea regională, în ansamblu. Așezată în vecinătatea celor două zone de conflicte înghețate, România este un permanent furnizor de securitate, total interesată de stabilitatea și prosperitatea regiunii. Țara noastră, prin modul în care își îndeplinește angajamentele și responsabilitățile asumate față de UE, OSCE sau alte organizații de securitate de tip zonal sau regional, are un rol important în stabilitatea regională și subregională, este un factor real de securitate și stabilitate la Marea Neagră și în zona Balcanilor, bazat inclusiv pe statutul său consolidat din cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Persistența unor conflicte la frontierele statelor Europei Centrale și de Sud-Est, care amenință continuu stabilitatea regională, necesită demersuri concertate pentru soluționarea lor, atacarea frontală a problemelor, sporirea cooperării politice și de securitate, efortul susținut în cadrul organismelor internaționale și regionale de afirmare a acestora ca elemente ale unui sistem multilateral eficace de securitate și prosperitate globală.

În ecuația România – Republica Moldova, Transnistria este marea necunoscută, iar țara noastră a demonstrat o slabă implicare. Desigur, președintele Traian Băsescu accentua faptul că, nici una dintre părțile implicate: Federația Rusă, Ucraina, R. Moldova și autoritățile de la Tiraspol, nu au dorit implicarea în negocieri. Ori, bulgarul Peter Stoianov, alături de negociatorul-șef din partea OSCE – nu s-au dovedit eficienți, rezolvarea sau soluțiile propuse pentru rezolvarea conflictului, rămânând mape stinghere în cancelariile sau ministerele implicate.

Totuși, abordând problematica vecinătății imediate a UE și rolul pe care și-l poate asuma România după realizarea integrării, putem concluziona că, țara noastră își va armoniza treptat politica externă și de securitate națională cu cea a UE, spre a putea contribui la transformarea acesteia într-un actor cât mai coerent și mai credibil pe scena relațiilor internaționale. Zona extinsă a Mării Negre reprezintă o regiune de interes tradițional, politic, economic și geostrategic pentru România, Bucureștiul contribuind la stabilizarea și securizarea acestui areal, mai ales prin inițiativele regionale de cooperare: Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră, BLACKSEAFOR etc. O problemă foarte delicată o reprezintă securitatea energetică a UE și a României, deoarece, conform unor studii recente, partea răsăriteană a UE depinde excesiv de oferta de gaze și petrol a Rusiei. UE nu are încă o strategie coerentă pentru zona extinsă a Mării Negre, s-a mulțumit să lanseze programele TACIS, INOGATE și să trimită un reprezentant special pentru Caucazul de Sud, în schimb SUA sunt foarte active în regiune și promovează formarea unei strategii euroatlantice. România va promova cooperarea multilaterală în regiune și abordarea unei agende a securității cât mai extinse și stratificate, apărându-și interesele naționale, ca și pe cele europene, în mod hotărât, constructiv, fără a amenința securitatea altor state, și, de asemenea, va activa pentru unitatea spațiului european și euroatlantic de securitate.

În ceea ce privește conflictul transnistrean, este vital ca România să-și schimbe modul de a aborda problema, ce nu este simplă și implică o abilitate diplomatică ce nu a fost dovedită încă, de oficialii de la București. Ba mai mult, până acum, diplomația românească a mers din eroare în eroare. Dintr-o neînțeleasă, până astăzi, „neutralitate constructivă” și din teama de a nu primi calificative de stat agresor, România s-a retras din procesul de pace după războiul din martie-iunie 1992, cu o singură excepție: 25 de ofițeri MapN sub egidă OSCE între mai 1992-februarie 1993. Prestația Ambasadei române de la Chișinău nu a depășit cu mult nostalgia „podului de flori” și ale zilelor limbii române, și asta nici măcar atunci când caracterul „moldovenesc” a devenit monopol de stat. În perioada în care România a deținut președinția OSCE, greșelile diplomatice nu au fost remediate, ba mai mult, s-a renunțat cu totul la dosarul transnistrean, lăsându-l moștenire succesorului portughez, care l-a îngropat cu totul.

Aceste aspecte trebuiesc modificate pe viitor; iar diplomația românească trebuie să dea dovadă de pragmatism, de o fină și profundă înțelegere a mizelor politice, și nu numai, pe care acest conflict le implică. Transnistria nu va mai trebui să fie un subiect aprins pe agenda de securitate a viitoarelor abordări europene; conflictul din estul Republicii Moldova trebuie să primească, în sfârșit, o rezolvare, pentru a nu mai fi „pata neagră” din această zonă a lumii, iar speranțele pentru un viitor sigur într-o lume mai bună, să nu rămână doar pe buzele și în inimile celor care, încă mai cred în principiile și ideile fondatoare ale unei ordini bune pentru toți, principii ce au călăuzit istoria acestei lumi, a umanității în complexitatea ei.

Bibliografie

CĂRȚI, LUCRĂRI DE SPECIALITATE:

Arădăvoaice, Gheorghe, Comanda militară – dimensiuni psihosociale, Editura Militară Bucuresti, 1982

Idem, Comunicarea în mediul militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucuresti, 1997

Chelcea, S. (coord.), Psihologia cooperarii și întrajutorării umane, Editura Militara, Bucuresti, 1990

Mecu, Gheorghe, Tehnica negocierii în afaceri, Editura Genicod, Bucuresti, 2001

Neculau, Adrian (coord.), Psihologie socială, Editura Polirom, Iasi, 1996

Hassan Souni, Manipularea în negocieri, Editura Antet, Bucuresti, 1998

Stoica – Constantin, Ana; Neculau A. (coord.), Psihologie rezolvarii conflictului, Editura Polirom, Iasi, 1998

Telespan, Constantin, Comunicare manageriala în organizatia militara,– Curs de management al Academiei Fortelor Terestre

Sergiu Vintilă, Negocierea și soluționarea conflictelor, Editura Ars Docendi, București, 2001.

Dr. Călin Sinescu, Teoria conflictelor politice, Editura Bren, București, 2005

Maslow, A., Eupsychian Management, Homewood, III: Richard D. Irwin, 1965

Candea, R., și Candea, D., Comunicarea manageriala aplicata, Editura Expert, Bucuresti, 1998

Mircea Malița, Conflictele, Modul folosit la cursurile de masterat de la SNSPA și în activitățile Universității Mării Negre, București, SNSPA, 2005

Nazli Choucri, (ed), Multidisciplinary Perspectives on Population and Conflict, Syracuse NY, Syracuse Univ. Press, 1984

Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr, (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993

Nelson-Jones, R., Practical Counselling Skills, London, Holt, Rinehart & Winston, 1983

Beetham, D., Birocrația, Editura DuStyle, București, 1998

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999

Vladimir Socor în September 11 and the geopolitical revolution of our time, Editura Politeia – SNSPA, București 2004

Alexandra SARCINSCHI, Cristian BĂHNĂREANU, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005

Prof. Univ. Dr. Adrian Pop – coordonator, Conf. Univ. Dr. Gabriela Pascariu, Asist. Univ. Drd. George Anglițoiu, Drd. Alexandru Purcăruș, România și Republica Moldova – între Politica Europeană de Vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, București, 2005

Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, București, 2005

ARTICOLE, STUDII, PAGINI INTERNET:

Schmidt, S.M., Kochan, T.A., Conflict: Toward Conceptual Clarity, Administrative Science Quarterly 17, 1972

Deutsch, M., Productive and Destructive Conflict, Journal of Social Issues 25, 1969,

Conf.univ.dr. Simona Ștefănescu, Managementul, rezolvarea și controlul conflictelor, în rev. Psihosociologia & mass-media nr. 3-4/2004

Louis R. Pondy, Organizational Conflict: Concepts and Models, Administrative Science Quarterly 12, 1967,

Richard E. Walton și John M. Dutton, The Management of Interdepartmental Conflict: A Model and Review, Administrative Science Quarterly 14, 1969

Traian Băsescu propune internaționalizarea Mării Negre, la www.ziua.ro/b.html. preluat CIVIC MEDIA, RADOR

Strategia de Securitate Națională a României. România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viață mai bună, într-o țară mai sigură, democratică și prosperă, București, 2006, la http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

Sergiu-Tudor Medar și Gheorghe Savu, Conflicte „înghețate” în zona Mării Negre, în Securitate și stabilitate în Bazinul Mării Negre, a V-a Sesiune Internațională de Comunicări Științifice, 21-22 noiembrie 2005, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005,

Boris Asarov, președintele Asociației transnistrene „ProEuropa”, Zona Mării Negre și Republica Moldova: motive de securitate sporită și perspective euro-atlantice, http://www.azi.md/news?ID=34958

Vasile Munteanu, Rușii nu au de gând să părăsească Transnistria, „Politica”, nr. 71, 01.06.2006

Costin Ionescu, Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută?, în rev. „Geopolitica”, Nr.1(5)/2005, an IV,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria

Dr. Radu Gorincioi, Cooperarea Republicii Moldova cu statele vecine și actorii strategici internaționali, în „Impact Strategic”, nr. 4/2005

http://www.ziua.ro/prt.php?id= 6302&data=2005-03-10

The World Factbook 2004, http://www.cia.gov/cia/publications/factbook

Beatty Andrew, Russia may be offered bigger say in European security, http://www.eurojournal.org.

Oleg Serebrian, Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie, http:/ro.altermedia.info/p.2.

Nicolae Toderaș, Un alt fel de săptămână a Basarabiei, la www.studiidesecuritate.ro, 2004, vezi și „ Revista de Științe Politice și Relații Internaționale”, Tomul 1, Nr. 3/2004.

Vitalie Ciobanu, Proiectul Belkovski: Transnistria contra Basarabia. O provocare cu multe tăișuri, în rev. Contrafort, nr. 5-6 (115-116), mai-iunie 2004.

Institutul „Ovidiu Șincai”, Raport de analiză politică – Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, București, septembrie, 2005,

Vitali Catană, Inițiativa ucraineană în problema Transnistriei: un nou început?, în rev. „Contrafort”, nr.6, (128), iunie 2005

Dr. Dan DUNGACIU, OSCE și Republica Moldova, la http:// wwwstudiidesecuritate.ro/

Vladimir Socor, OSCE în 2005 – bilanț și concluzii de etapă, la http://www.studiidesecuritate.ro/

George COMAN, OSCE cheamă România în Transnistria,

http://www.ziua.net/display.php?id=6955&data=2005-03-1

Marcel Garaz, Implicarea OSCE în soluționarea conflictului transnistrian, „Institutul de Politici Publice”, Chișinău, 2001

Alina Mungiu-Pippidi, Ion Naval, Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine, SAR Policy Brief No. 16, București, august 2005, text disponibil la www.sar.org.ro,

Prof.Conf.Dr. Dan Dungaciu, SAR merge pe mâna Rusiei pentru Transnistria, la

http://www.ziua.net/display.php?id=183969&data=2005-09-01&kword=dan+dungaciu

Nicu Popescu, Transformarea Europei și Republica Moldova, art. din 26 mai 2005, la www.azi.md/news?ID=35232)

Planul de acțiune EU-Ucraina, disponibil la adresa http://europa.eu.int/comm/world/enp/pdf/action_plans/Proposed_Action_Plan_EU-Ukraine.pdf.

Dragoș Bănescu, O nouă entitate geopolitică: Orientul Mijlociu Extins, la http://www.studiidesecuritate.ro/

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dimensiunile Psihologice ale Conflictuluidin Transnistria. Studiu Privind Evolutia Si Incercarile de Rezolvare ale Conflictului (ID: 164340)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dimensiunile Psihologice ale Conflictuluidin Transnistria. Studiu Privind Evolutia Si Incercarile de Rezolvare ale Conflictului

Copyright Notice

Ipostaze ale Relatiei Terapeut Pacient

Particularitati In Ingrijirea Copiilor Abuzati

Psihoterapia Integrativa Definire, Valori, Istoric

Viata Sociala A Scolarului Deficiente DE Adaptare A Copilului LA Viata DE Scolar

Relatia Dintre Cognitiile Irationale Si Agresivitate la Persoanele Privative de Libertate

Evaluarea Initiala In Situatia de Abuz Asupra Copilului

Copyright Notice

Similar Posts