Delincventa Patologica. Cauze, Forme Si Modalitati de Prevenire

Introducere

Nu reprezinta nici o necunoscuta faptul ca violenta este una dintre cele mai pronuntate caracteristici ale naturii umane. Inca de la momentul nasterii, exista in pachetul nostru genetic, iar in procesul de socializare ea se invata, se cultiva, se promoveaza, prin adoptarea unor anti-modele de comportament de tip deviant sau sociopatic. Exista insa manifestari ale violentei si criminalitatii cu originea in psihopatologie, care ingreuneaza si sanctiunea, facand dificila incadrarea juridica a faptei si respectiv indreptarea individului catre forme alternative de privare de libertate: inchisoare sau ospiciu.

Referindu-ne la societatea actuala din Romania , inca de la inceputul anilor ’90, observam o crestere considerabila a numarului de delicte, a caror cauze si motivatii sunt strans legate de perioada de criza pe care o traversam. Ne referim in acest sens, la o devalorizare a sistemului de norme si valori care a dus la diminuarea respectului fata de lege si fata de institutiile ce se ocupa cu impunerea acestora. Sentimentele de nesiguranta, de amenintare si de insecuritate sunt cele ce caracterizeaza societatea romanesca actuala. Starea de saracie in care se gasesc tot mai multi oameni, precum si scaderea posibilitatilor pentru o viata mai buna, fac din baza economica romaneasca un important factor criminogen. Pe fondul acestei dezorganizari sociale numarul crescand de boli nervoase si psihice, de prabusiri si dezintegrari de personalitate, isi aduc contributia la evolutia ascendenta a criminalitatii in Romania.

Dezvoltarea societatii umane si diversificarea alternativelor a atras dupa sine un ritm de viata mai alert in care omul trebuie sa faca fata unei serii mai ample de probleme si situatii care-i solicita mai mult timp si implicare nervoasa. Problemele majore intervin atunci cand tot mai multi indivizi pierd controlul in fata ritmului ametitor in care se succed faptele si se alatura celor ce inaintea lor au abandonat orice masuri educative in familie si in societate. Astfel se explica de ce tot mai multe societati trec prin crize de randament, de incredere, de identitate, de solutii si de timp. Este un cerc vicios in care individul afecteaza prin comportamentul sau starea de sanatate a societatii, iar societatea prin natura sa are repercursiuni negative prin modelele educative pe care le ofera, asupra comportamentului uman. In acest sens gradul scazut de educatie si instruire contribuie la o deresponsabilizare in fata actelor criminale, iar suprasolicitarea din ce in ce mai intensa are drept consecinta o crestere a numarului de boli psihice si tot mai multe crime cu violenta lipsite de discernamant.

Cunoasterea faptelor antisociale comise de acesti bolnavi este importanta atat pentru jurist, in scopul de a sesiza continutul lor patologic si de a cere examinarea bolnavului, cat si pentru publicul larg, in scopul de a evita faptele bolnavilor mintali, care pot deveni periculosi pentru oricine , dar mai ales in mediul familial. Boala mintala, in impact patologic cu normele de convietuire sociala este important sa fie cunoscuta, deoarece comportamentul bolnavului mintal poate avea grave consecinte umane si sociale. Un aspect important al acestei consecinte il constituie faptul ca deseori boala mintala debuteaza cu un fapt criminologic grav, pana atunci bolnavul nelasand impresia unei tulburari mintale, iar in al doilea rand ca fiecare boala psihica se asociaza cu un comportament asocial sau antisocial specific, ceea ce face ca deseori din modul de comitere al faptei sa deducem tipul de imbolnavire psihica. Relatarea pe larg a tuturor acestor aspecte o vom face pe parcursul acestei lucrari.

Perspective teoretice in analiza etiologiei bolii psihice

si a comportamentului deviant

Anormalitate, devianta si psihopatologie

Din punct de vedere antropogenetic, omul reprezinta o entitate in sine, de neinlocuit din punct de vedere structural, morfologic si functional, avand particularitati somato-psihice individuale si o psihologie individuala tradusa prin modalitati de comportament si reactii proprii in raport cu mediul exterior si cu impactul socio-relational. Trasaturile constitutionale de ordin biogenetic si spiritual (aflate in relatie directa cu nivelul de dezvoltare al cunostiintelor sale, de ordin intelectual, cultural si ca si cu aptitudinile sale si capacitatea sa creatoare), care se adauga trasaturilor sufletesti de ordin afectiv, volitiv sau caracterial, constitutie baza psihimului a carui functie de sinteza este personalitatea.

Personalitatea reprezinta caracterul unitar, sintetic, si totodata individual al insului. Sinteza a trasaturilor psihice individuale, personalitatea isi afla sorgintea nu atat in predispozitiile mostenite cat mai ales in achizitii dobandite in cursul evolutiei social-istorice a omului.

Orientarile moderne renunta la exclusivismul teoriilor elementare care reduc personalitatea la determinanti bazali (biotip, temperament, caracter sau baza cultural-sociogena) acordand mai multa atentie teoriilor dinamice ale autogenezei si structurii personalitatii conform teoriilor genetice, teoria psihanalitica, cea dinamica, teoriile personaliste si antropologice) si indeosebi directiilor holiste si umaniste care cerceteaza personalitatea plecand de la recunoasterea caracterului activ al acesteia. Majoritatea teoriilor apreciaza ca individul, in decursul existentei sale, parcurge anumite stadii de dezvoltare intr-o succesiune stiuta. In acest sens cercetatorii se deosebesc in privinta aprecierii acestor stadii si a caracteristicilor care predomina in diverse trepte ale construirii personalitatii. G. Ionescu releva ca “sub aspct normal sau patologic, personalitatea poate fi privita sub patru unghiuri, poate fi analizata din patru puncte de vedere, prin prisma celor 4D: dezvoltare, dinamica, determinare si descriere.”(V.Dragomirescu, Introducere in medicina legala antropologica, 1999,pg.37).

Personalitatea reprezinta o rezultanta dinamica a tuturor insusirilor psihice ale individului, ca atare ea integreaza si celelalte functii de sinteza si anume constiinta, temperamental, caracterul si intelectul. Dintre acestea caracterul constituie una din functiile de sinteza care exprima legatura stransa si directa a particularitatilor innascute de reactivitate. Temperamentul exprima in general particularitati de grad, tempo, viteza si intensitate a reactiilor psihice si motorii, fiind strans legat de fondul dispozitiei si variabilitatii acestuia. Se considera ca el contribuie la definirea tipului particular de reactie al subiectului, reprezentand din acest punct de vedere, complexul de particularitati innascute si capatate ale individului. El ar constitui nucleul primitiv pe care se structureaza caracterul, putand fi la randul lui modelat de caracter.

Personalitatea umana se prezinta ca sistem bio-psiho- social organizat in zone structurale dispuse concentric cu elemente componente sprcifice (C. Enachescu). Din combinatia acestor zone rezulta intregul sistem al personalitatii. Se disting astfel: zona biologica, care reprezinta baza somatica a persoanei (cuprinzand structura genetico-ereditara, biochimico-metabolica , sistemul endocrine si sistemul nervos vegetativ, toate constituind biotipul); zona psihologica, care reuneste structurile psihice pornind de la nivel instinctual (pulsiuni, trebuinte, tendinte), apoi nivelul afectiv (emotii, sentimente, pasiuni), nivelul cognitiv-volitional(senzatii, perceptii, activitate si vointa), nivelul intelectual symbolic (memorie, imaginatie, reprezentare, gandire, expresii, creativitate) toate reprezentand psihotipul; zona axiologica compusa din nivelul axiologic personal (aspiratii, atitudini, constiinta de sine)si nivelul axiologic dobandit (educatie, cultura, mentalitate, ideal); zona sociala numita si camp social reprezentata de mediul socio-comunitar al persoanei si totodata comun pentru ceilalti membrii ai colectivitatii umane din care face parte. Asimilarea totalitatii acestor aspecte de catre individ reprezinta in final, conturarea tipului social al acestuia care ii confera o anumita pozitie sociala, un anumit loc in comunitatea sociala(statut) si o anumita dinamica sau functii sociale(rol). In acest sens N. Marginean da urmatoarea definitie omului” Persoana umana este o structura bio-psiho-sociala,care se adapteaza in mod constient la lume si la societate, in formele cele mai individuale, cu cauzalitatea proprie cea mai ridicata, realizand salturile cele mai mari in directia binelui, adevarului si frumosului, pe care se bazeaza sanatatea, onestitastea si productivitatea muncii”. Omul isi dezvolta un puternic mediu psihologic intern si o viata intrapsihica deosebit de complexa si bogata. In acest moment putem defini starea de normalitate ca fiind “ suma componentelor a caror finalitate este optimizarea adaptiva. Parametrii normaliatii sunt relativi, iar capacitatea adaptiva pe care o exprima poate fi conceputa ca un continuum situate intre extrema unei functionari adaptive minime, marginale si cea a adaptarii optime”(Prelipceanu D,Adaptare—periculozitate si boala psihica ,Teza de doctorat,Timisoara 1993)”.

A. Porot si Th. Kammerer stabilesc urmatoarele trasaturi fundamentale ale personalitatii normale:

Unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent.

Vitalitatea sa. Aceasta constituie un ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilitatile sale endogene si de stimuli exterilori, la care raspunde si reactioneaza.

Constientizarea. Individul isi faureste o reprezentare mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice.

Raporturile sale cu mediul ambient. Acest contact cu ambianta este de cea mai mare importanta, deoarece individul trebuie sa exercite o vigilenta constanta in fata mediului ambiant si sa-si regleze comportamentul in functie de circumstante.

Ecosistemul uman in care se manifesta sanatatea si boala nu este izolat si nici static. Continutul conceptului de sanatate mintala este determinat de calitatea raportului personalitate- mediu. In conditiile vietii contemporane, relatiile omului cu factorii de mediu s-au complicat. Ele nu se realizeaza exclusiv prin mecanisme biologice, ci sunt dependente si de factorii socio-culturali , care se adauga si mijlocesc relatiile dintre om si natura. Deci socialul nu poate fi separat, dar nici identificat cu naturalul. Relatiile ecologice om-natura-societate trebuie privite prin interactiunea lor, cu evidentierea contradictiilor ce pot aparea in cadrul interactiunii dintre mediul social si cel individual.

Krafft considera ca un individ reactioneaza in mod normal, daca in cursul dezvoltarii sale se arata a fi capabil de o adaptare flexibila fata de situatiile conflictuale, cand este capabil sa suporte frustrarile si anxietatea care rezulta din ele. Pamfil vede normalitatea ca un echilibru intre organism si factorii de mediu.

Klinderg o admite ca pe o stare care permite dezvoltarea optima fizica, intelectuala si emotionala a individului, care sa-l faca asemanator cu ceilalti indivizi.

In ultima perioada, accentual se pune pe adaptarea social-comunitara, specificitatea normalului capata nuante diferite in functie de nivelul economico-social si cultural al unei comunitati. Mead, Linton si Hallowell au aratat dependenta conceptului de caracteristicile transculturale.

D.Lagache descrie urmatoarele caracteristici principale ale sanatatii mintale: “capacitatea de a produce si de a tolera tensiuni suficient de mari, de a le reduce intr-o forma satisfacatoare pentru individ; capacitatea de a organiza un plan de viata care sa permita satisfacerea periodica si armonioasa a majoritatii nevoilor si progresul catre scopurile cele mai indepartate;ale, cand este capabil sa suporte frustrarile si anxietatea care rezulta din ele. Pamfil vede normalitatea ca un echilibru intre organism si factorii de mediu.

Klinderg o admite ca pe o stare care permite dezvoltarea optima fizica, intelectuala si emotionala a individului, care sa-l faca asemanator cu ceilalti indivizi.

In ultima perioada, accentual se pune pe adaptarea social-comunitara, specificitatea normalului capata nuante diferite in functie de nivelul economico-social si cultural al unei comunitati. Mead, Linton si Hallowell au aratat dependenta conceptului de caracteristicile transculturale.

D.Lagache descrie urmatoarele caracteristici principale ale sanatatii mintale: “capacitatea de a produce si de a tolera tensiuni suficient de mari, de a le reduce intr-o forma satisfacatoare pentru individ; capacitatea de a organiza un plan de viata care sa permita satisfacerea periodica si armonioasa a majoritatii nevoilor si progresul catre scopurile cele mai indepartate; capacitatea de adaptare a propriilor aspiratii la grup; capacitatea de a-si adapta conduita la diferite moduri de relatii cu ceilalti indivizi;capacitatea de identificare atat cu fortele conservatoare cat si cu cele creatoare ale sociatatii”(D. Gorgos “Vademecum in psihiatrie”1985, pg210).

Dupa W. Boehm, normalitatea (sanatatea mintala) este conditia de functionalitate sociala, impusa si acceptata de societate in scopul realizarii personale.

E.Fromm leaga conceptual realizarii individului in concordanta cu restul indivizilor din comunitatea respectiva, care este in continua schimbare si intr-un permanent progress. In acest sens problema normalitatii trebuie corelata cu insasi dezvoltarea comunitatii respective tinand seama de particularitatile fiecarei etape pe care o parcurge. O alta corelatie trebuie facuta cu etapele de varsta ale subiectului: copilarie, adolescenta, adult, varstnic, deoarece in fiecare etapa a dezvoltarii sale, subiectul poate avea o pozitie diferita fata de unul si acelasi eveniment.

Putem deci considera normaliatea drept posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei (posibilitatea de raspuns a marii majoritati a colectivitatii).

Normalitatea trebuie sa ne apara ca o suma de ritmuri: biochimice, fiziologiceafective, relationale, motivationale, adaptate armonic solicitarilor din mediu si concordante cu raspunsurile majoritatii membrilor comunitatii.

In concluzie “sanatatea mintala, pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametrii ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala. Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, a muncii bazate pe autocontrolul volitional, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului introversie-extroversie” (Ibidem pg.211).

Alterarile izolate sau complexe ale acestor elemente diferite, realizeaza patologia personalitatii sau anormalitate, dupa cum o numesc unii autori. Asa cum observa A Porot termenul de anormalitate se aplica tuturor indivizilor ale caror resurse intelectuale, echilibru psihic si comportament obisnuit, (“normal”) scapa masurii si regulilor comune. Din punct de vedere medical anormalitatea exprima variate forme de perturbare a personalitatii ce instituie disociabilitatea , tulburarea constiintei de sine, sau defectul de comunicare interumana. Din punct de vedere social, ea reprezinta diferite forme de devianta comportamentala, adica abateri de la norma. Este evident insa ca nu orice act de devianta se inscrie in registrul anormalitatii, ci numai acela care implica dezorganizarea personalitatii sau forme psihopatologice simptomatice. In acest sens, orice act de delincventa reprezinta un act de devianta comportamentala, dar nu orice delincvent reprezinta un bolnav psihic.

Unele personalitati sunt in mod evident anormale. De exemplu, acele ale oamenilor violenti si sadici care, de repetate ori, fac rau celorlalti fara a avea remuscari. Este oricum imposibil sa se traseze o linie distincta intre normal si anormal. Au fost propuse doua criterii pentru aceasta distinctie: unul statistic si altul social. Dupa criteriul statistic, personalitatile anormale reprezinta variatii cantitative fata de normal si linia de separatie este decisa printr-un sxcor de departajare aceasta schema fiind folosita in definirea inteligentelor anormale. Insa delimitarea arbitrara este determinata de criteriile sociale . Aceste criterii sunt reprezentate de suferinta pe care individual si-o provoaca siesi sau altora. Astfel, o personalitate anormal sensibila si trista sufera ea insasi, in timp ce o persoana rece emotional si agresiva face pe ceilalti sa sufere. Chiar daca aceste doua criterii sunt subiective, ele corespund realitatiilor din practica clinica.

O definitie satisfacatoare a personalitatii anormale a fost data de ICD (Clasificarea Internationala a Bolilor):” modelele de comportament neadaptat profound implantate ce se pot recunoaste din perioada adolescentei sau mai devreme, si care se continua de-a lungul celei mai mari parti a vietii adulte, cu toate ca adesea devin mai putin evidente la varsta medie sau inaintata. Personalitatea este anormala fie in ce priveste echilibrul componentelor sale, calitatea si expresia lor, fie in ce priveste aspectul sau total. Din cauza aceasta…pacientul sufera sau face pe ceilalti sa sufere, existand un efect advers asupra individului sau societatii”(Tratat de Psihiatrie Oxford, 1994, pg.100).

Structura personalitatii poate apartine uneia dintre urmatoarele cele cinci categorii :

1. Personalitate matura(sau imatura);

2. Personalitate nevrotica;

3. Personalitate psihopatica(dizarmonica);

4. Personalitate psihotica;

5. Personalitate dementiala;

1. Nedezvoltarea personalitatii apare in toate gradele de oligofrenie, in care lipsa dezvoltarii diferitelor procese psihice duce la o personalitate de un nivel inferior. Trairile afective difuze si incapacitatea de previziune sunt trasaturi care explica inadaptarea acestor personaliatti imature. Pe de alta parte, pentru aceasta categorie inadaptarea apare ca o trasatura paradoxala, avand in vadere sugestibilitatea crescuta si posibilitatile inductive asupra personalitatii lor. Exista o serie de dificultati relationale, dupa cum remarca Henri Ey : reactiile mediului in care traieste debilul determina in mare parte tulburarile sale de adaptare. Exista astfel situatii care pot coexista sau se pot succeede si anume: prezenta in mediu a debilului mintal poate fi bine tolerata; el poate fi obiectul farselor sau al bataii de joc; poate fi supus tutelei de catre parinti, frati sau sotie; poate fi indepartat din anturaj.

La aceste situatii de intoleranta si neintelgere, personalitatea imatura raspunde prin reactii afective elementare si anume: reactii de demisie care conduc individul catre inertie sau refugiu intr-o lume fantasmatica; reactii de opozitie(suparare, refuzul hranei); reactii de compansare(mitomanie, lacomie, fuga si alte reactii cu continut medico-legal).

2. Personaliatea nevrotica prezinta particulariatti de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. Acest tip de personalitate prezinta tendinte la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece “nevroticului ii este frica de propria violenta asa cum ii este teama de propria dorinta”(Henri Ey). Inadaptarea personalitatii nevrotice este o consecinta a nehotararii, incapacitatii, neindemanarii in relatiile sociale. Chiar daca indivizii din aceasta categorie nu prezinta alterari profunde ale personalitatii, am subliniat raporturile cu anumite forme de inadaptare deoarece ele se pot exprima la un moment dat prin reactii autoagresive majore si specifice(suicid).

3. Personalitatea dizarmonica sau psihopatica reprezinta prototipul comportamentului deviant prin trasaturi esentiale care realizeaza inadaptarea in mediul social de origine. Comportamentul deviant in cazul acestui tip de personalitate prezinta urmatoarele caracteristici:

Un mare potential de anti si asocialitate;

Un comportament delictual polivalent;

Spontaneitatea actiunilor deviante, nu prin insuficienta capacitatii de deliberare, cat prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emtionale si imaturitatii afective;

Agresivitatea exacerbata de tendintele narcofilice;

Rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care il desfasoara ;

Tendintele de bravare si de simulare;

Malignitatea conduitelor deviante atat prin efectele social-negative, cat si prin posibilitatile de decompensare, in care tulburari majore de intensitate psihotica pot antrena concomitant grave implicatii pe plan social.

4. Personalitatea psihotica se dezvolta treptat distrugand componentele structural functionale ale vietii psihice de baza. Motivarea comportamentului deviant pentru aceasta categorie este in esenta patologica. In situatia personalitatii psihotice, reactia heterodistructiva, omorul patologic, apare ca rezultat al ciocnirii personalitatii patologice care se dezvolta treptat cu personalitatea anterioara restanta, manifestandu-se pregnant personalitatea patologica. Intre psihozele afective, mania reprezinta o periculozitate sociala mai redusa decat melancolia. Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic, decurge din orientarea agresivitatii de la pruncucideri , omucideri si pana la automutilari si suicid. Fata de maniac, care este frecvent descoperit in flagrant, melancolicul disimuleaza cu abilitate faptele savarsite.

Dereglarea unitatii si integritatii psihicului in schizofrenie explica polimorfismul si particularitatile tulburarilor sale de comportament. Adesea debutul bolii se insoteste de manifestarile cele mai periculoase, cu violente si impulsii nediscriminatorii. Alegerea victimei sau victimelor se motiveaza psihopatologic ca autoaparare. In perioada de stare, scaderea capacitatii de adaptare si afectivitatea neadecvata, ca si instrainarea si delirul contradictoriu determina conduite deviante heteroagresive, acuzatii sau injurii.

Periculozitatea deosebita a schizofreniei paranoide se observa atat prin frecventa conduitelor deviante patologice cat si prin gravitatea actelor savarsite cu ferocitate, prin provocare de leziuni multiple si folosind mijloacele de atacare cele mai variate. Daca pe de o parte periculozitatea rezulta din alegerea intamplatoare a victimei in unele cazuri, pe de alta parte apare impresionanta alegerea victimelor dintre membrii familiei, motivarea patologica fiind data de motive”altruiste”(intr-un caz de triplu asasinat un tata isi ucide cei 3 copii pentru ca acestia “sa nu sufere in viata”).

5. Personalitatea dementiala si degradata. In psihozele de involutie apar modificari in intregul organism, de ordin somatic si metabolic, care determina tulburari psihice prin modificarea personalitatii in sensul scaderii activitatii intelectuale, scaderea treptata a memoriei, slabirea posibilitatilor de inregistrare, diminuarea interesului pentru tot ceea ce este nou , ostilitate. Inadaptarea se leaga de dorinta de a iesi din comun, bolnavii crezandu-se conducatori, reformatori, dictatori, etc. In acest caz, degradarea personalitatii se traduce frecvent in comportament deviant, nuantat ca forma de exprimare, personalitatea fiind de natura agresiva, impulsiva, reactiva sau instabila. Interpretarea conduitelor deviante la aceasta cartegorie de personalitate se leaga de degradarea capacitatii de estimare calitativa a discernamantului –pana la anularea acestei capacitati.

Aceasta caracterizare a tipurilor de personalitate ne este de un real folos pentru practica de expertiza medico-legala, unde in aprecierea gradului de discernamant ca expresie a nivelului de constiinta se face in primul rand raportarea la tipul si nivelul de personalitate, iar apoi se coreleaza trasaturile de baza ale personalitatii cu elementele constitutive ale actului antisocial, realizandu-se o interpretare individualizata a cazului.

Tulburarile clinice ale personalitatii anormale

Tulburarea personalitatii de tip obsesiv-compulsiv

Pentru descrierea tulburarii personalitatii de tip obsesiv-compulsiv redam cateva din manifestarile trasaturilor obsesionale la o persoana normala. O astfel de persoana este de incredere, precisa si punctuala. Insa in cadrul personalitatii normale au si o alta fateta: uneori fermitatea poate face loc incapatanarii, precizia, preocuparii pentru un detaliu fara importanta si standardele morale inalte comportamentului conservator. Modul de viata este unul din care lipseste umorul.

In tulburarea personalitatii de tip obsesiv-compulsiv, aceste trasaturi merg spre extreme. Una din cele mai izbitoare este lipsa de adaptare la situatii noi. Persoana este rigida in parerile sale si inflexibila in modul de abordare a problemelor. Schimbarea o nelinisteste si prefera o rutina sigura, far risc, pe care o cunoaste. Unei astfel de persoane ii lipseste imaginatia si nu stie sa profite de imprejurarile favorabile. Calitatile care, in cadrul personalitatii normale, o fac demna de incredere, intr-o tulburare a personalitatii de tip obsesiv-compulsiv, se exprima printr-un perfectionism inhibant ce transforma munca obisnuita intr-o povara si o inneaca in detalii nesemnificative. Standardele morale inalte sunt exagerate pana la a deveni o preocupare dureroasa si culpabilizanta de a nu gresi, care inabusa bucuria.

Indecizia este o alta trasatura proeminenta a unor astfel de oameni. Pentru ei este dificil sa cantareasca avantajele si dezavantajele situatiilor noi. Intarzie deciziile si adesea cer din ce in ce mai multe sfaturi. Ei se tem sa nu faca greseli si dupa ce iau o decizie, sunt nelinistiti ca nu cumva alegerea sa fie incorecta.

Sensibilitatea la critica este o alta trasatura cunoscuta a unor astfel de personalitati. Sunt preocupati in mod exagerat de opiniile celorlalti si asteapta sa fie judecati la fel de aspru precum ei insisi se judeca. Exteriorizeaza putine emotii, insa in interiorul lor predomina sentimente neexprimate de manie si ostilitate. Aceste stari de suparare sunt acompaniate de ganduri obsesive si reprezentari cu caracter agresiv.

Tulburarea personalitatii de tip histrionic

La o personalitate normala, trasaturile histrionice minore pot fi avantajoase pentru relatiile sociale. Persoana cu astfel de trasaturi este o gazda simpatico, se descurca bine ca actor amator si vorbeste cu usurinta in public. Histrionicii au tendinta sa-si exhibe intotdeauna emotiile si pling sau rad cu usurinta, dar sentimentele trec repede.

In tulburarea personalitatii de tip histrionic, aceste calitati devin exagerate. Persoana dramatizeaza foarte mult pare sa joace un rol,, nu-si da seama ca ceilalti pot sa vada dincolo de ceea ce ea afiseaza. Persoana este caracterizata de tendinta spre egocentrism. Se gandeste numai la propriile interese si bucurii, este frivola si nechibzuita. Santajul emotional, scenele de furie cat si incercarile de suicid constituie doar o parte din arsenalul disponibil, insa ea pare sa simta prea putin din emotiile pe care le exprima. Este capabila sa sustina minciuni elaborate pe cand ceilalti i-au descoperit trucurile. Acest comportament este obsrervat in forma sa extrema la “mincinosii patologici”. In tulburarea personalitatii de tip histrionic viata sexuala este de asemenea afectata. In special la femei exista o provocare sexuala combinata cu frigiditate. Ele se angajeaza in etalari de afectiune si cocheteaza dar adesea sunt incapabile de sentimente adanci.

Schneider a folosit termenul de “psihopati care cer atentie”. Astfel de persoane incearca in mod constant sa para mai mult decat ceea ce sunt in realitate si au pretentii exagerate in ceea cei priveste pe ceilalti.

Tulburarea personalitatii de tip paranoid

Daca in cadrul personalitatilor normale, minorele trasaturi obsesionale si histrionice pot sa confere calitati placute, trasaturile paranoide nu au un astfel de aspect pozitiv. Trasaturile centrale ale acestui tip de personalitate anormala sunt: suspiciunea si sensibilitatea. Persoana respectiva este permanent atenta ca nu cumva ceilalti sa profite de ea, sa o insele sau sa se amuze pe seama ei. Nu isi face prieteni cu usurinta, evita participarea la grup, de aceea poate fi considerat ascuns, ocolit. Are un redus simt al umorului si o capacitate scazuta de a se bucura.

Persoanele cu o personalitate de tip paranoid sunt revendicative si incapatanate. O caracteristica importanta a acestor personalitati este un simt crescut al propriei importante. Se considera o persoana extrem de talentata si capabila de mari succese. In fata unor realizari modeste paranoidul crede ca ceilalti sunt vinovati pentru esecurile sale, impiedicandu-l sa-si realizeze potentialul sau real.

Sensibilitatea este un alt aspect al personalitatii paranoide. O astfel de persoana se rusineaza usor si simte umilinta la fel de repede. Ea se ofenseaza cu usurinta si vede ostilitati acolo unde acestea nu exista in intentie. Drept rezultat cei din jur ii gasesc pe paranoizi dificili si intepati, nerezonabili. Schneider(1950) si Kretschmer(1927) au folosit termenul “sensibil” pentru descrierea acestor persoane.

Tulburarea personalitatii de tip afectiv ( Personalitate distimica )

Unele persoane prezinta tulburari de reglare a dispozitiei in cea mai mare parte a vietii lor. Ele pot fi in mod persistent triste (tulburare depresiva de personalitate), sau pot fi in mod obisnuit intr-o stare de exaltare neobisnuita. Al treilea grup alterneaza intre aceste doua extreme si este tulburarea de personalitate cicloida sau ciclotimica. Persoanele cu tulburare depresiva de personalitate au in mod persistent o imagine sumbra a vietii , anticipand pentru orice intamplare cel mai rau rezultat. O asemenea persoana se ingrijoreaza fara masura si are adesea un puternic simt al datoriei. Are o capacitate scazuta de a se bucura si se arata nemultumita de viata sa. Persoana cu tulburare hipertimica de personalitate este de obicei vesela si optimista. Buna lor dispozitie obisnuita este adesea intrerupta de perioade de iritabilitate, in special cand sunt frustrate. Acest tip de personalitate este rar atat de accentuat incat sa cauzeze suferinta. Persoanele cu tulburare cicloida de personalitate oscileaza intre extremele depresiva si hipertimica . Aceasta instabilitate a dispozitiei este mult mai distrugatoare decat oricare din cele doua tulburari. Astfel de oameni trec prin perioade in care sunt foarte veseli, activi si productivi, apoi dispozitia se schimba si in locul optimismului apare o sumbra si defetista abordare a vietii, in care se pot lua decizii imprudente. In timp se poate trece la dispozitia normala sau la o usoara stare de exaltare.

Tulburarea personalitatii de tip schizoid ( Personalitate schizoida )

In aceasta tulburare persoana este introspecta si inclinata spre fantezie si mai putin spre actiune. Din punct de vedere emotional este suficienta siesi si detasata de ceilalti. Termenul schizoid a fost sugerat de Kretschmer(1936) care a sustinut o relatie etiologica intre acest tip de personalitate si schizofrenie. Trasatura cea mai izbitoare este lipsa caldurii si a relatiilor emotionale. Oamenii cu aceasta tulburare apar detasati, retrasi, indispusi, apar incapabili de a exprima tandrete sau afectiune.. Arata putin interes pentru opiniile celorlalti si urmeaza un drum singuratic intreaga viata

Sunt inclinati mai mult catre idei intelectuale decat catre idei concrete despre ceilalti oameni. Daca tulburarea este extrema, individul este glacial, dur, izolat, stanjenit in societate si fara prieteni.

Tulburarea personalitatii de tip antisocial ( Personalitate antisociala)

Persoanele cu aceasta tulburare prezinta o varietate de trasaturi anormale. Patru dintre acestea sunt de o importanta majora: insuccesul in realizarea legaturilor bazate pe afectiune , actiuni impulsive, lipsa sentimentului de vinovatie, incapacitatea de a invata din experientele negative.

Insuccesul in a realiza legaturi bazate pe afectiune este insotit de egocentrism si nepasare. In forma extrema exista un grad de duritate ce-i permite individului sa savarseasca acte crude, dureroase sau degradante. Aceasta lipsa de sentiment este in contrast cu un farmec personal ce-i permite legaturi superficiale si pasagere. Casatoria este adesea marcata de lipsa de preocupare fata de partener si uneori de violenta fizica.

Comportamentul impulsiv este reflectat de schimbarea frecventa a locurilor de munca si de frecvente concedieri. Acest comportament impulsiv, asociat cu absenta sentimentului de vinovatie sau a remuscarii conduce la repetate incalcari ale legii. Astfel de infractiuni incep in adolescenta cu acte delincvente marunte, minciuni si vandalism. Adesea comportamentul este accentuat sub efectul alcoolului sau al drogurilor. Personalitatile sociopate pot deveni parinti inadecvati care-si neglijeaza si maltrateaza copiii.

Tulburarea personalitatii de tip impulsiv ( Personalitate impulsiva )

Indivizii cu acest fel de tulburare de personalitate nu pot sa-si controleze adecvat emotiile si prezinta bruste descarcari de manie. Aceste izbucniri nu se rezuma doar la cuvinte ci pot include si violenta fizica, ducand uneori la vatamari serioase. Spre deosebire de persoanele cu personalitate antisociala, care de asemenea se manifesta prin explozii de manie, acest grup nu are dificultati in ceea ce priveste relatiile sale.

Tulburarea personaliattii de tip evitant ( Personalitate evitanta )

Acesti oameni sunt tot timpul anxiosi. Sunt stanjeniti in societate, temandu-se de critici sau dezaprobare si nelinistiti ca ar putea fi pusi in incurcatura. Nu agreeaza intalnirile cu necunoscuti si sunt tematori in fata oricarui neprevazut. Ca rezultat ei au putini prieteni apropiati si evita obligatiile sociale si asumarea de responsabilitati. Se deosebesc de personalitatile schizoide prin faptul ca nu sunt reci emotional; in realitate ei doresc relatii sociale insa nu le pot obtine.

Tulburarea personalitatii de tip dependent ( Personalitate dependenta )

Persoanele cu astfel de tulburare sunt cu o vointa slaba si mult prea binevoitori, exagerat de conformisti cu dorintele altora. Au o capacitate redusa de a se bucura, evita responsabilitatile si sunt lipsiti de incredere in sine. Unii indivizi dependenti sunt mai hotarati, insa isi realizeaza scopurile convingandu-i pe ceilalti sa ii ajute. Lasati de capul lor, unii indivizi din aceasta categorie decad spre partea de jos a scarii sociale, iar altii sunt gasiti printer someri pe termen lung si fara locuinta.

Tulburarea personalitatii de tip schizotipal ( Personalitate schizotipala )

“Termenul schizotipal se refera la o tulburare a personalitatii caracterizata prin: anxietate sociala, incapacitatea de a avea prietenii apropiate, comportament excentric, ciudatenii in limbaj, afectivitate neadecvata, suspiciozitate, idei de relatie, alte idei caudate ( idei despre telepatie si prezicerea viitorului care nu sunt adecvate pentru cultura respectiva) si experiente perceptuale neobisnuite (perceperea prezentei unei persoane decedate de catre cineva care nu a avut decedati printre cei apropiati)”(Tratat de Psihiatrie Oxford, 1994, pg. 109). S-a sugerat ca acest tip de personalitate este inrudit cu schizofrenia.

Tulburare de personalitate de tip narcisic ( Personalitate narcisista )

Persoanele cu aceasta tulburare sunt carcterizate printr-un sentiment exagerat al importantei propriei persoane si printr-o activitate imaginativa plina de succese. Pretind atentie din partea celorlalti insa acorda in schimb putina caldura. Cei mai multi din acest tip pot fi clasificati ca avand tulburari ale personalitatii de tip histrionic, iar altii par sa se incadreze in grupul personalitatilor antisociale.

Tulburarea personalitatii de tip border-line ( Personalitate de granita )

Termenul border-line a fost folosit in psihiatrie cu doua sensuri. Primul descrie simptomele si comportamentele inrudite genetic cu schizofrenia, iar al doilea sens se refera la tulburarile de personalitate. Pana de curand aceasta tulburare a personalitatii nu a fost definita cu claritate. Spitzer si colab. (1979) considera 8 trasaturi dintre care 5 sunt absolute necesare pentru a pune diagnosticul. Acestea sunt:” relatii instabile, comportament impulsiv, daunator pentru o persoana(de ex. cheltuieli nesabuite, jocuri de noroc fara masura, excese alimentare, hotii), dispozitie fluctuanta, manie fara motiv, amenintari sau tentative de suicid repetate, nesiguranta asupra propriei identitati, plictiseala permanenta, eforturi pentru a evita un abandon real sau imaginar”(Ibidem, pg. 110).

Tulburarea personalitatii de tip pasiv-agresiv ( Personalitate pasiv-agresiva)

Acest termen este aplicat persoanelor care ori de cate ori li se cere sa indeplineasca ceva in mod adecvat raspund printr-o forma de rezistenta pasiva, ca de pilda: amanarea, pierderea de vreme, incapatanarea, uitarea, si o critica a superiorilor.

Perspective medicale si sociale ale raportului dintre normal si patologic

Perspectiva realitatii si a realismului gandirii

In cadrul acestei perspective normalitatea psihica este definita ca fiind gradul in care comportamentul individual reuseste sa ofere un raspuns semnificativ unei situatii date. Aceasta reusita va aparea numai in conditiile integrarii functiilor activitatii psihice ale individului. Acest criteriu numit al “rationalitatii” implica examinarea personalitatii din punct de vedere al constantei sau repetitiei formelor ei de exteriorizare comportamentala. Din acest punct de vedere orice persoana se prezinta ca formand un ansamblu unitar de trasaturi psihice si comportamentale centrate in jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Aceasta inseamna ca noi asteptam ca aceea persoana sa se comporte in limitele unei game de posibilitati “scontate “, consistenta interna a formelor sale de conduita fiind complementara cu constanta reactiilor sale semnificative in anumite situatii. Ruperea acestei consistente interne si implicit variatia interna a conduitei semnificative echivaleaza cu destructurarea personalitatii. Criteriul “rationalitatii” nu ofera o definitie adecvata a normalitatii psihice, deoarece nu este in masura sa ofere repere pentru aprecierea unor conduite care scapa simtului comun.

Criteriul tensiunii si al conflictului dintre “eu” si lume

Influenta psihologiei asupra starilor de constiinta a influentat pe multi dintre psihiatrii sa adopte perspectiva inconstientului ca baza de apreciere a normalitatii. Pentru psihanalisti psihicul nu este echivalent cu constiinta. Teoria lor explica faptul ca boala psihica intervine ca urmare a ruperii echilibrului dintre impulsiunile de natura biologica si mecanismele de control cultural. Stabilind pentru prima data in istoria psihiatriei o relatie unitara intre idea de inconstient si variatele distorsiuni ale comportamentului, Freud face din notiunea de conflict un suport fundamental al intelegerii dintre normalitate-anormalitate. In acest sens conflictul dintre constiinta si lume apare ca un tip de dezechilibru care afecteaza adaptarea sanatoasa la mediu si induce in interiorul persoanei criza propriei sale identitati, eul suferind alterari ireversibile. In cazul rezistentei sale la conflict el isi dezvolta o serie de mecanisme de aparare care constau in refulare, regresiune, izolare. Din perspectiva acestei conceptii, normalitatea nu mai trebuie inteleasa ca adaptare a individului la societate, ci adaptarea societatii la nevoile individului. Societatea este de fapt patogena si trebuie reconsiderate structurile ei.

Conceptia negativa si pozitiva a normalitatii

In psihiatria de acum cateva decenii, normalitatea era definita prin absenta bolii si a suferintei, chiar daca suferinta nu era considerata element revelatoriu pentru dezorganizarea personalitatii, ea trebuie sa fie implicata cel putin in trairea subiectiva a pacientului. Criteriul suferintei opereaza mai ales in raport cu incapacitatea de adaptare a individului la stress si cu starea de disconfort si anxietate resimtite ca urmare a producerii unor evenimente tensionate. Conceptia pozitiva asupra normalitatii implica o serie de aspecte si anume:

–sanatatea psihica si atitudinile individuale fata de sine; perceperea personalitatii;

–cresterea, dezvoltarea si maturizarea; schimbarile suferite in personalitate;

–gradul de autonomie si de independenta personala;

–gradul de integrare si de consistenta a personalitatii;

–capacitatea de adaptare la mediu;

–capaciatea de a vedea lumea asa cum este ea; simtul relatiei si al empatiei;

Pentru a inlatura contradictiile dintre normalitate si absenta bolii, Organizatia Mondiala a Sanatatii defineste sanatatea ca”o conditie de bunastare fizica, psihica si sociala completa” care nu consta doar in absenta bolii sau infirmitatii.

Actualizarea si reactualizarea fiintei umane

In aceasta conceptie normalitatea este propusa ca o perspectiva deschisa omului in cautarea sensului vietii. Normalitatea este din acest punct de vedere, echivalenta cu dinamismul conditiei umane si cu tendinta omului de a urmari in cursul existentei sale un proiect fundamental: realizarea propriei personaliati. Acest lucru implica o tendinta de autorealizare sau autoactualizare din partea individului uman, care implica atat motivatii “deficitare, cat si motivatii “ de fiintare”. Motivatiile deficitare se refera la tendinta omului de a-si satisface trebuintele fundamentale: nevoi organice, de securitate, de apartenenta si de prestigiu. Nesatisfacerea lor creeaza frustrari afective puternice, marginalizand individul. Dimpotriva, satisfacerea lor asigura individului posibilitati de realizare a propriei personalitati

Criteriul adaptarii si dinamica personalitatii

Modelul traditional al raportului dintre normalitate si anormalitate definea cele doua notiuni ca doi poli opusi, polul pozitiv reprezentat de sanatate si polul negative de starile patologice. Modelul boala-normalitate a fost schimbat in modelul adaptare-dezadaptare. Teoriile care postuleaza caracterul adaptiv sau dezadaptiv al comportamentului este urmatorul:

–teorii care sustin prezenta conflictelor interne ale personalitatii, datorate unor forte contradictorii sau opuse(Erikson, 1967;Alexander, 1963);

–teorii care se fondeaza pe o conceptie genetica a dezvoltarii si cresterii si care se exercita continuu de-a lungul existentei(Maslow, 1967; Rogers, 1959);

–teorii care evidentiaza un principiu de compatibilitate intre individ si mediul in care traieste, in masura in care persoana umana incearca sa pastreze o anumita adecvare intre ceea ce asteapta sa primeasca de la mediu si ceea ce primeste de fapt.

In acest sens boala psihica este privita fie ca o forma de adaptare gresita, fie ca o lipsa de adaptare, datorita unor deficiente interne sau externe.

Efectuand o sinteza a acestor teorii, Joschi Purushottam distinge doua criterii mai importante:

–criteriul structural: teoriile care utilizeaza acest criteriu considera continuitatea ca element central al studiului personalitatii, abordand dezvoltarea ei succesiva , dupa etape precise si determinate. Anormalitatea este definita in functie de structura, iar iesirea din repertoriul comportamentelor prescrise de structura constituie anormalitatea;

–criteriul schimbarii: teoriile care urmaresc acest criteriu fac apel la principiul actualizarii progresive a potentialitatilor organismului, care se exteriorizeaza in planul actiunii. Anormalitatea este vazuta ca o dezvoltare unilaterala si liniara, contrara unei cresteri si largiri a potentelor individului.

Criteriul antropologic: normalitate culturala si sanatate mentala

Avand o sfera mai larga decat conceptual de “sanatate” , notiunea de normalitate vizeaza cu prioritate domeniul normelor. In acest sens este normal tot ceea ce corespunde criteriilor unei determinari normative a comportamentului. “Un comportament normal reprezinta deci acel tip de comportament care raspunde exigentelor morale, valorilor si standardelor normative ale colectivitatii, normelor ce stabilesc cum trebuie sa se comporte indivizii in situatii sociale determinate si ce semnificatie trebuie sa acorde ei acestor situatii”(S.Radulescu,Comportament deviant si boala psihica1989,pg.27). Multe dintre cercetarile facute au concluzionat ca exista o dependenta stransa intre normalitate si cadrul cultural, comportamentele socialmente normale ale membrilor unei comunitati fiind dictate si determinate de cultura de apartenenta. Societatea determina forme de comportamrent cultural la care indivizii se adapteaza mai mult sau mai putin, iar aceasta forma de adaptare nu poate fi judecata decat din interiorul grupului, conform normelor sale de reglare a conduitelor. Daca reactiile comportamentale noua ni se par morbide, sunt comandate de aceste norme, nu mai avem de-a face cu o stare patologica, ci cu macanisme culturale normale.

Criteriul sociologic:devianta comportamentala si structura sociala

Teoria “structurii sociale”a facilitat multe dintre analizele intreprinse de sociologi si antropologi asupra relatiei dintre normal si patologic, in masura in care a evidentiat faptul ca anormalitatea nu numai ca altereaza functionalitatea organismului, dar impiedica persoana de a-si exercita statusurile pentru care a fost socializata, impiedicand astfel continuitatea si functionalitatea organismului social. O persoana bolnava este deci o persoana care afecteaza echilibrul normativ al grupului si modul sau de stratificare sociala. Normalul devine in acest sens functional, normalitatea fiind conditia de baza a omogenitatii unui anumit sistem sociocultural. Functia semnifica raspunsul la o nevoie , in raport cu existenta fizica a oamenilor si cu valorile culturii societatii ce le poarta. Disfunctia apare la nivelul intregului organism social, sau a unei parti din el, mobilizand resursele intregii colectivitati pentru a o combate. In consecinta disfunctia nu trebuie confundata cu anormalitatea, trebuie cautata la nivel societal si nu individual. In esenta ei ea este devianta de la normele culturale ale grupului, neputand fi identificata cu anormalitatea in sens patologic.

Modelul lui Parsons. Identificarea deviantei cu anormalitatea

Sociologul american T.Parsons ofera un model conceptual pentru identificarea deviantei cu anormalitatea, pornind de la faptul ca persoana bolnava ocupa o pozitie sociala speciala, care afecteaza participarea sa normala la structura sociala. A fi bolnav considera Parsons inseamna a fi calificat ca avand un comportament deviant, adica contravenind modelelor normative ale grupului si contribuind la dezechilibrul sistemului. Boala este considerata o stare de devianta caracterizata prin pasivitate, alienare si dependenta, care poate fi conceputa ca un tip de rol social”partial legitimate”, definit prin patru exigente specifice:”1)scutirea de indeplinirea obligatiilor sociale normale;2) scutirea intr-o anumita masura, de responsabilitate pentru propria conditie de bolnav;3)definirea sociala a rolului ca fiind unul indezirabil;4) obligatia bolnavului de a solicita ajutor competent si de a coopera la procesul de vindecare”(Ibidem, pg 31). Boala este privita drept devianta la nivel comportamental, cu consecinte care se pot rasfrange la nivelul intregii societati.

Criteriul statistic: normalitatea ca generalitate a comportamentului observabil

Referindu-se la principalele criterii de evaluare a raportului normal-patologic, J.Morgan distinge: criteriul cultural, statistic si psihiatric. Primul este valabil pentru psihonevroze, al doilea se aplica la anomalii sexuale sau tulburari patologice mai benigne, iar al treilea este utilizat de medici psihiatrii pentru psihoze de natura functionala. Conceptia statistica defineste traditia sociologica care incearca abordarea raportului normal-patologic intr-o directie care sa include atat societatea cat si individul.

Valorizarea conceptelor de functie si disfunctie apartine sociologului francez E. Durkheim, fondatorul metodei antropologice de definire a normalitatii. Conform lui Durkheim explicatia fiecarui fenomen social impune cercetarea cauzei care l-a produs si a functiei care o indeplineste. Astfel, explicarea bolii cere cautarea cauzelor, iar explicarea sanatatii cautarea functionalitatii. Pentru sociologul francez formele morbide ale unui fenomennu sunt de alta natura decat formele normal, atat boala cat si sanatatea, nefiind decat doua varietati ale aceluiasi gen. Atat pentru societate cat si pentru indivizi sanatatea este buna si de dorit, in timp ce boala reprezinta un rau care trebuie inlaturat.

Ceea ce defineste normalul subliniaza Durkheim este generalitatea, adica ceea ce apare comun majoritatii indivizilor intr-o faza determinate a dezvoltarii lor”Vom numi normale faptele care prezinta formele cele mai generalesi le vom da celorlalte numele de morbide sau de patologice…Starea de sanatate asa cum se poate defini nu se potriveste exact nici unei personae, fiindca nu poate fi stabilita dcat in legatura cu imprejurarile cele mai commune, de care toata lumea ser indeparteaza mai mult sau mai putin.”Conceptia sa statistica, care considera norma sociala ca element principal in definirea bolii, il face pe Durkheim sa adopte o perspective relativista asupra normalitati, in masura in care tot ceea ce apare normal intr-un ansamblu de conditii, apare anormal in alt context.

Agresivitatea in raporturile interumane

Agresivitatea poate fi considerata a fi o caracteristica a acelor forme de comportament orientate in sens distructiv, in vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral psihologice, sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casa, masina, mobile), fiinta umana (individual uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivitatii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, colaborare, echilibru. Datorita uriaselor disponibilitati privind mediatizarea , suntem din nefericire aproape zilnic martorii diferitelor forme de manifestare a agresivitatii (razboaie,crime, jafuri, talharii, violuri, incendieri, distrugeri,etc.). Delincventa si infractionalitatea constituie formele “de varf” ale manifestarii agresivitatii, iar statisticile intocmite in diferite tari, arata o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui”flagel”.

Inca de la inceput trebuie sa specificam faptul ca agresivitatea nu se confunda cu un comportament antisocial, cu delincventa si infractionalitatea si invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infractional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Destul de frecvent agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta. Dictionarele si vorbirea curenta par sa nu stabileasca o diferenta intre acesti doi termini, ambii fiind intelesi ca” un atac neprovocat sau utilizarea fortei in vederea agresionarii partenerului”. Intr-o maniera asemanatoare unii biologi, considera agresivitatea ca facand parte din violenta si definind-o ca “ atitudinea care se carcterizeaza prin exercitarea fortei, in vederea agresionarii partenerului”(Delgado 1971). Chiar daca in vorbirea curenta termenii de agresivitate, agresiune, violenta par sa aiba acelasi inteles este necesar sa stabilim o granita si nuantele diferite ale acestor termeni. Intelegem violenta ca o conduita agresiva acuta , caracterizata in special prin folosirea fortei fizice si limitata in timp, atata prin rapiditatea trecerii la act, ca si prin rapiditatea realizarii agresive, spre deosebire de terorizare sau terorism, ca o conduita agresiva cronica, caracterizata in special prin folosirea unor mijloace psihologice persuasive, prin prelungirea in timp a aplicarii sistematice a acestor mijloace cu caracter pernicios, urmarind cu tenacitate o distrugere in special morala a partenerului. Notiunea de violenta se refera la o utilizare ilegitima si ilegala a fortei (Lalande) si se poate defini ca o forta care se utilizeaza impotriva ordinii, a legii sau a dreptului (Lafon).Violenta se refera la acel tip de comportament care nu numai ca se abate, deviaza, dar nici nu tine seama de anumite legi sau reguli bine stabilite.

Notiunea de agresivitate (dupa Lagache) reprezinta aceea tensiune care pune organismul in miscare, pana cand motivatia actului comportamental va fi redusa sau satisfacuta. In acest sens agresivitatea constituie o dispozitie indispensabila pentru ca personalitatea sa se poata constitui sau pentru ca o fiinta vie sa-si poata ocupa locul in mediul social si geografic.

Predispozitia pe care o constituie agresivitatea nu conduce in mod necesar la agresiune. Agresiunea inseamna trecerea de la potentialitate la actul propriu-zis, acest act putand fi definit ca fiind comportamentul al carui scop sau motivatie este” distrugerea partiala sau totala , in sens propriu sau figurat, a unui obiect sau a unei persoane”.

Referindu-se la raportul agresivitate-delincventa, autorul V. Dragomirescu, in lucrarea sa “Psihosociologia comportamentului deviant”, prezinta urmatoarea sistematizare a comportamentului agresiv:

Comportament agresiv nediferentiat, ocazional, fara rasunet antisocial obligatoriu sau imediat;

Comportament agresiv, delictual, propriu-zis, polimorf si permanent, in cadrul caruia putem diferentia un comportament specific, criminal;

Comportament agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice, fie prexistente (homicidul patologic din diferite afectiuni psihice sau suicidal), fie dobandite in modificarile de personalitate produse in psihopatizari, diverse narcomanii etc.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai in afara subiectului ci si asupra sinelui. Este necesar sa diferentiem intre comportamentele autoagresive, forma cea mai grava fiind sinuciderea, si actele comportamentale care pot periclita sanatatea si echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri).

In concluzie consideram agresivitatea ca fiind “orice forma de conduita cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor rani, distrugeri si daune.” (N.Mitrofan, 1998, pg. 25).

Forme ale agresivitatii

Din definitiile agresivitatii reies urmatoarele criterii de definire:

in functie de agresor sau de persoana care adopta o conduita agresiva;

in functie de mijloacele utilizate in vederea finalizarii intentiilor agresive;

in functie de obiectivele urmarite;

in functie de forma de manifestare a agresivitatii;

In raport cu primul criteriu diferentiem:

agresivitatea tanarului si agresivitatea adultului;

agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;

agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;

agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata;

In raport cu al doilea criteriu diferentiem:

agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;

agresivitatea directa cu efecte directe asupra victimei , si agresivitatea indirecta, intre agressor si victima existand intermediari.

Privitor la al treilea criteriu diferentiem:

agresiunea ce urmareste obtinerea unor beneficii, a unui castig material;

agresivitatea ce urmareste predominant ranoirea si chiar distrugerea victimei.

Privitor la al patrulea criteriu diferentiem:

agresivitatea violenta si agresivitatea nonviolenta;

agresivitatea latenta si agresivitatea manifesta;

Surse de influentare a agresivitatii

Sursele de influentare a agresivitatii sunt extreme de multe si ele creeaza mari probleme sociale Sistematizarea acestor surse se face in functie de trei categorii:

a)surse ce tin mai mult de individ, de conduita si de reactivitatea lui comportamentala;

b)surse ale agresivitatii in cadrul familiei;

c)surse ce tin de mijloacele de comunicare in masa;

In prima categorie includem:

frustrarea, ce se mentine ca una din cele mai frecvente surse de influentare a agresivitatii;

atacul sau provocarea directa, fizica sau vebala, ce atrage de cele mai multe ori, raspunsul agresiv al celui vizat;

durerea fizica si morala poate duce la cresterea agresivitatii;

caldura–multe cercetari au constatat o legatura directa intre temperaturile ridicate si manifestarea agresivitatii;

aglomeratia, in mijloacele de transport, in dormitorul unui camin de colegiu, in casa de locuit etc. apare in calitate de agent stresor si poate creste agresivitatea;

alcoolul si drogurile. Alcoolul consumat in cantitati mari, constituie un important factor de risc in comiterea unor acte antisociale bazate pe violenta. Drogurile pot de asemenea, sa afecteze comportamentul agresiv, insa acest lucru depinde de mai multi factori, cum ar fi: tipul drogului (cocaina, marijuana etc.), dimensiunea dozei si daca subiectul este sau nu amenintat si pus in pericol.

materialul sexy si pornografic, care este accesibil oricarei categorii de varsta, fie in forma imaginii (poze din reviste, casete video), fie in forma scrisa (reviste, carti).

Din a doua categorie fac parte diferite forme de maltratare si de abuzare a copilului, formele cele mai grave fiind bataia si incestul.

Din cea de-a treia categorie, se distinge in special, violenta expusa prin intermediul televiziunii si presei. Atat in cadrul programelor de televiziune, cat si in unele surse scrise (ziare, reviste, carti), apar diferite acte de violenta, de aceea s-a pus problema daca expunerea la violenta poate determina cresterea agresivitatii.

Perspective privind etiologia agresivitatii

Pentru a raspunde exigentelor unei probleme atat de controversate precum este agresivitatea, vom prezenta pe scurt cele trei modele explicative, ale acestui tip de comportament. Un prim model este cel biologic, axat pe notiunea de instinct, explicat la nivelul psihologiei animale, de lucrarile lui Konrad Lorenz, iar la nivel uman de cele ale lui DeGreeff. Un al doilea model denumit psihofiziologic se bazeaza pe notiunea de frustrare si pe agresivitatea interpretata ca un raspuns la o frustrare, al carui sustinator este Berkowitz. Al treilea model este cel socio-cultural, care se bazeaza pe notiunea de invatare si determinat de relatiile interpersonale.

Modelul biologic bazat pe notiunea de instinct

Acest model a fost explicat, la nivelul psihologiei animale de Konrad Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K. Greef. Daca pentru agresivitatea animalelor, termenul de instinct acopera realitatea unui comportament innascut, in cazul omului, acest termen nu poate fi aplicat. Pentru agresivitatea omului, termenul de instinct a fost inlocuit cu cel de pulsiune, care are o alta semnificatie decat existenta spontana a nevoii de a ataca si de a distruge la anumiti stimuli (stimuli semnal). La individual uman agresivitatea apare ca o referinta la o nevoie vitala–foamea, apararea, sexualitatea etc. toate aceste necesitati fiind supuse controlului cortical, ceea ce permite o crestere considerabila a rolului proceselor cognitive care fac posibile exercitiul mental (judecata, rationamente), capacitatea de a prevedea consecintele unui act si de a elabora si realiza proiecte. In acest sens se poste spune ca omul este singurul animal capabil sa omoare premeditat, pentru ca el este singurul capabil sa-si anticipeze conduita distructiva intr-un proiect. Mai mult decat la animal in afara de actul distructiv propriu-zis conduita heteroagresiva se poate traduce in inca doua moduri:

printr-o depersonalizare a victimei, care isi pierde toata valoarea afectiva pentru agresor;

printr-un mecanism prin care agresorul incearca sa justifice actul comis sau sa-l integreze intr-un sistem global de justificari.

Daca in cadrul acestui model se pune problema patologiei se vor putea distinge o patologie individuala si una colectiva. Patologia individuala capata doua aspecte, in functie de care agresivitatea poate fi constitutionala sau accidentala(castigata). In ce priveste agresivitatea constitutionala se disting epilepticii, la care periodic au loc descarcari paroxistice (furia epileptica), sau agresivitatea paranoicilor, lucida, care se exercita la rece. Exista pe de alta parte agresivitati accidentale sau castigate datorate unor factori si imprejurari precum:

“in patologia emotionala ranirea amorului propriu sau starile pasionale care pot sa se manifeste prin descarcari agresive;

impregnarile toxice acute si cornice(alcoolismul)

encefalopatiile infantile, ale adolescentului sau adultului, traumatismele cranio-cerebrale, afectiuni susceptibile de a lasa ca sechele tulburari de caracter si care pot fi insotite de agresivitate, ca o predispozitie reziduala.

psihozele cornice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie cronica pot fi de asemenea insotite de manifestari agresive”(V.Dragomirescu, 1976, pg.85).

Modelul psihologic bazat pe fenomenul de frustrare

Prin frustrare se intelege o interferenta intr-o secventa a activitatii orientate catre un scop. Din acest punct de vedere se descriu patru tipuri de frustrari :

existenta unei imposibilitati sau a unei bariere fizice;

existenta unei perioade de latenta intre debutul si sfarsitul actului secvential;

omiterea sau reducerea recompensei, care constituie scopul activitatii desfasurate;

aparitia unei tendinte la raspuns incompatibil cu situatia existenta;

Se apreciaza ca frustrarea prin ea insasi nu declanseaza un comportament agresiv. Dupa afirmatiile lui Berkowitz ea suscita o anxietate, ca variabila intermediara si se poate afirma ca tensiunea creata de aceasta anxietate declanseaza reactia agresiva. Nu toate frustrarile conduc la o stare anxioasa si de aici la un comportament agresiv. Totul depinde de sensul pe care il au ele pentru individ. Acest sens se poate traduce in doua moduri: in primul rand, unele frustrari sunt acceptate de individul in cauza, sau ele apar ca justificate, legate de intelegerea pe care o are individul fata de realitati, in al doilea rand, intervine sentimental de frica sau de neputinta in fata unei situatii date.

Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv

Numerosi autori atrag atentia asupra factorilor culturali si ai invatarii in determinismul comportamentului agresiv. In studierea etiologiei agresivitatii trebuie sa se tina seama si de conditiile pe care le ofera mediul familial sau colectiv, care in anumite cazuri pot constitui veritabile canale de transmisie a acestui tip de comportament. Mass-media constituie unul din aceste mijloace dar nu si singurul. Se considera in general ca influenta scenelor agresive depinde in mare parte de existenta prealabila a obiceiurilor agresive si ca aceasta influenta variaza in functie de posibilitatile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul in care el se simte integrat si al carui cadru de referinta este opus celui pe care il presupun scenele cu incarcatura agresiva.

La aprecierea predictiva asupra conduitelor agresive este trebuie sa se tina seama de modul de provenienta si de nivelul intelectual al indivizilor, pentru ca unii nu prezinta nici o disponibilitate patologica spre un astfel de comportament, pe cand altii gasesc aici modele comportamentale. Narcomaniile pot predispune sau favoriza trecerea la act, mai ales daca subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. Consumul de alcool este recunoscut ca toxicul cel mai virulent in declansarea comportamentului agresiv, atat in sensul autodistructiv, cat si in cel heterodistructiv.

Conduita devianta si efectele ei nocive

Notiunea de devianta desemneaza in sensul sau cel mai general, indepartarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor fata de normele si valorile sociale. Aceasta nonconformitate vizeaza atat actele de incalcare flagranta a legilor si regulilor de convietuire sociala, sau actiunile care tind sa le schimbe si sa le inlocuiasca cu altele, cat si tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisibila social,”medie” sau “normala”.

O serie de autori considera devianta ca fiind alcatuita din acele comportamente care se abat de la, sau intra in conflict cu standardele acceptate social sau cultural in cadrul unui grup sau sistem social. Implicand in mod necesar conceptual de ordine, dupa cum arata W. H. Sprott “devianta include ansamblul comportamentelor care violeaza asteptarile institutionalizate, adica acele asteptari care sunt impartasite sau recunoscute ca legitime in cadrul unui sistem social”( S.Radulescu, Dan Banciu, “Sociologia crimei si criminalitatii, 1996, pg.19).

A.G.Theodorson considera devianta un fenomen obisnuit in viata oricarei fiinte umane, definite intotdeauna din punct de vedere al unei structuri normative particulare. Ca proprietate a grupului,”normele indica ceea ce este drept sau nedrept, corect sau gresit, cinstit sau necinstit, stabilind zona de permisivitate a actiunii si comportamentului. Actionand ca instrumente de control social, normele sociale stabilesc in ce masura un individ isi poate modifica comportamentul fara a risca sa fie calificat drept deviant. Ele reprezinta nu atat un punct sau o linie absolut restrictive, ci o zona in cadrul careia sunt premise si limite de variatie, deoarece orice societate accepta in cadrul ei, comportamente variabile, noi sau cel putin diferite de cele definite institutional”(Dan Banciu “Tendinte ale crimei si criminalitatii, 1999, pg.14). Atunci cand individul manifesta un comportament care nu se incadreaza in limitele institutionale si socialmente acceptabile este considerat drept deviant.

Asemenea comportamente orientate catre transgresiunea sau schimbarea normelor sociale genereaza reactii puternice din partea societatii, care utilizand formele si mecanismele de control social institutionalizat sau neinstitutionalizat, raspunde prin aplicarea unor sanctituni sociale mergand de la simpla reprobare, pana la pedepsirea severa a actelor deviante.

In orice societate comportamentul deviant acopera o mare varietate de tipuri, de la comportamentul excentric definit prin gesturi “insolite”, vestimentatie aparte si dezordine comportamentala, pana la comportamente”disfunctionale”, aberante si delincvente, inscrise in aria “patologiei”, a tulburarilor psihice, a subculturilor si contraculturilor.

Albert K. Cohen in lucrarea “Devianta si control social”, identifica existenta unor functii si disfunctii ale deviantei.

Functiile deviantei sociale sunt:

clarificarea si definirea mai precisa a normelor, in sensul ca anumite norme care au un continut vag sau ambiguu, in momentul incalcarii lor, ofera grupului sau societatii prilejul de a reactiona si de a le defini intr-un mod mai précis (pedofilia, violul marital, hartuirea sexuala).

conduce la cresterea solidaritatii grupului in sensul mobilizarii acestuia pentru a-l sanctiona pe deviant.

conduce la intarirea motivatiei de conformitate a individului fata de norme care observa ca respectarea normelor este mai dezirabila decat incalcarea lor.

Disfunctiile deviantei sociale sunt:

generarea unor sentimente de insecuritate sociala(indoiala, neincredere) in activitatea agentilor de control social.

disolutia sentimentului sau a motivatiei de conformitate la anumiti indivizi care pot aprecia ca atat devianta cat si conformitatea produc acelasi effect, astfel incat incalcarea normelor poate fi uneori mai benefica decat respectarea lor.

periclitarea functionarii sistemului social mai ales prin nedescoperirea si nesanctionarea formelor de “devianta sexista” in care intra acte comise de indivizi cu pozitii inalte si cu acces direct spre putere si bogatie.

Comportamentul deviant poate fi inteles in doua moduri:

a) fie ca produsul unei “incapacitati functionale” a individului, datorita unor deficiente de adaptare sau anormalitati psihice (punct de vedere “substantialist”);

b) fie ca produs al unei forme de comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului sau contextului cultural (punct de vedere”situational”);

In primul caz se poate vorbi de starea de “boala “ sau incapacitate functionala a individului, iar in al doilea caz ne putem referi la situatii de inadaptare sau neintegrare sociala, concretizate in reactii de respingere(“devianta negativa”), evaziune(“devianta neutra”), sau inovare(“devianta pozitiva”) in raport cu normele sociale acceptate si recunoscute in societate.

Spre deosebire de devianta pozitiva care prin scopurile propuse vorbeste despre coeziunea grupului, despre consensul membrilor in raport cu problemele esentiale, devianta negativa are ca prim efect nociv slabirea raportului dintre membrii unui grup social. Odata slabite aceste raporturi, obiectivele nu mai pot fi indeplinite, iar presiunile exercitate candva asupra eliminarii comportamentului deviant isi pierd din intensitate, ajungand in situatia in care societatea nu mai poate functiona spre o directie buna. Intr-o astfel de societate climatul psihic si social intre indivizi se dezintegreaza, relatiile sociale se vor deteriora, generand un sentiment de insecuritate, un grad scazut de satisfactie si un confort psihologic precar. Aceasta stare de neliniste si nemultumire este numita de sociologul francez E. Durkheim anomie (de la grecescul a nomos> fara norme) ca stare a unei societati dezorganizate. Anomia nu trebuie inteleasa ca o stare a mediului definit prin absenta totala a normelor ci “o situatie sociala in cadrul careia normele de baza isi suspenda temporar functionalitatea”. In acest caz indivizii nu se mai supun normelor si regulilor impuse din exterior, iar societatea nu mai este capabila de a se impune si de a sanctiona pe cei care le incalca sau se abat de la ele. Starea de anomie se instaleaza la un moment dat in orice societate, iar ceea ce ar putea salva societatea in fata fenomenului extinderii deviantei (infractionalitate, boli psihice, jafuri, talharii, etc.) este o interventie din partea membrilor societatii in vederea stoparii fenomenului. Infiintarea unor institutii specializate, a unor organizatii, elaborarea unor reforme privind aceste probleme, cautarea unor solutii pentru eradicarea lor, pornind de la identificarea cauzelor.

Comportamentul patologic din perspectiva criminologica

Consideratii privind criminalitatea

In multitudinea formelor de devianta sociala criminalitatea are gradul cel mai sporit de periculozitate sociala deoarece afecteaza principalele valori si relatii sociale si incalca regulile si normele morale sau juridice protejate de legislatia penala.

Spre deosebire de devianta, criminalitatea se deosebeste printr-o serie de trasaturi specifice si anume:

“presupune violarea sau incalcarea normelor si legilor care interzic comiterea anumitor actiuni considerate ca daunatoare si periculoase pentru societate;

implica manifestarea unor comportamente si conduite contrare regulilor de convietuire sociala acceptate si recunoscute in societate;

presupune desfasurarea unor actiuni considerate ca antisociale, care pericliteaza siguranta indivizilor, grupurilor si institutiilor sociale.”(Sorin Radulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei si criminalitatii, pg. 57)

Acest fenomen implica ample si profunde analize sociale pentru ca reprezinta in primul rand un fenomen social: actele criminale sunt savarsite de indivizi si au repercursiuni negative asupra indivizilor. Crimele ca fapte care se produc in societate si dau volumul, forma si structura criminalitatii sunt realitati sociale care vor exista atata timp cat va exista si societatea . Ca toate fenomenele sociale si acesta este un fenomen dinamic modificandu-si aspectul si starea in timp, in functie de factorii favorizanti. Masura in care acesti factori favorizeaza criminalitatea difera de la o societate la alta si in functie de faptele anterior petrecute in fiecare dintre acestea. De exemplu societatea romaneasca postrevolutionara datorita perioadei diferite prin care a trecut este vizibil marcata de un climat general de agresivitate, cu o incidenta din ce in ce mai ridicata a actelor violente la nivel individual si de grup. Abordarea sociologica trebuie sa tina seama pe langa aceste elemente de cultura si istorie sociala si de ansamblul delictelor savarsite, descoperite si judecate.

Cunoscuta atat in criminologie, drept, sociologie, este impartirea criminalitatii pe trei nivele dupa extinderea si adancimea fenomenului.: criminalitatea reala, descoperita, judecata.

Criminalitatea reala denumita si “cifra neagra” a criminalitatii, este constituita din totalitatea actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in realitate, indiferent daca ele au fost descoperite si inregistrate sau nu de organele penale. Criminalitatea descoperita include numai aceea parte a actelor antisociale savarsite in realitate si care au fost depistate si identificate de organele specializate de control social. Criminalitatea judecata reprezinta aceea parte in delincventa descoperita si inregistrata de organele de politie care este judecata si sanctionata de instantele penale. Volumul ei este mult diminuat deoarece nu toate delictele descoperite ajung sa fie judecate. Din punct de vedere sociologic, delincventa reala reprezinta adevarata dimensiune a fenomenului de criminalitate, deoarece grupeaza ansamblul incalcarilor penale savarsite efectiv si concret intr-o anumita comunitate sociala si intr-o anumita perioada.Chiar daca multe delicte nu ajung sa fie judecate si condamnate, in totalitatea lor actele infractionale au efecte nocive asupra societatii. De aceea este foarte important sa se identifice si sa se analizeze cu maximum de profesionalism cauzele savarsirii infractiunilor.

Comportamentul delincvent dupa opinia lui E.H. Sutherland prezinta urmatoarele caracteristici:

are o serie de consecinte negative prin faptul ca prejudiciaza interesele intregii societati;

face obiectul unor interdictii sau constringeri formulate de legea penala;

prezinta o intentie antisociala deliberata urmarind un scop distructiv;

cuprinde fuzionarea intentiei cu actiunea culpabila;

fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.(Ibidem, pg. 59).

Delictul (infractiunea) ca institutie fundamentala a dreptului este” fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”(Art. 17 Cod Penal). Sunt trei trasaturi esentiale, care daca nu exista cumulate fapta nu se poate numi infractiune. Astfel se realizeaza distinctia dintre infractiune si boala. In cazul celei dintai faptuitorul trebuie sa aiba capacitatea psihica de a intelege si de a-si manifesta constient vointa , sa aiba discernamant si responsabilitate. In alte conditii fapta poate fi urmare a unei anormalitati de ordin psihic. Oricare ar fi cauzele, incalcarea normelor dintr-o societate inseamna comiterea unui delict.

Fiecare societate moderna detine o evidenta statistica a criminalitatii pe categorii de delict, pe perioade de timp, pe zone geografice , astfel incat fenomenul devine cunoscut din punct de vedere statistic si implicit metodele de prevenire si combatere pot deveni mai eficiente. Criminalitatea este formata dintr-o mare diversitate de fapte savarsite care se deosebesc intre ele in functie de anumite criterii.

In afara de clasificarea dupa gradul sau de cunoastere, criminalitatea se mai analizeaza:

dupa criteriul faptuitorilor unde poate fi:

criminalitatea minorilor;

criminalitatea majorilor;

criminalitatea barbatilor;

criminalitatea femeilor;

criminalitatea ocazionala;

crminalitatea profesionala;

dupa criteriul distributiei in spatiu:

a) urban;

rural;

b)autohtoni;

straini;

Criminalitatea urbana cunoaste o rata sensibil crescuta comparativ cu rurala. Intre factorii raspunzatori de aceasta diferenta in lucrarea “Psihologia judiciara”, autorii M. Voinea si F. Dumitrescu, amintesc de :

i) controlul social mai scazut la oras, unde oamenii nu se cunosc intre ei in aceeasi masura ca in mediul rural;

ii) densitatea sporita a populatiei care limiteaza spatial de actiune si libertate de miscare a indivizilor, cadru propice aparitiei unor conflicte;

iii) dificultatea de adaptare la un nou sistem de norme si reguli pentru persoane venite din mediul rural.

In Romania incepand cu 1990 ascendenta fenomenului criminal este un fapt real, iar cresterea infractiunii de omor sau mentinerea lor la un nivel ridicat pot fi considerate ca reprezentative. Faptul ca nivelurile atinse de criminalitate in alte tari sunt mai ridicate nu poate constitui un motiv care sa atenueze ingrijorarea si sa micsoreze preocuparea fata de cauzele si consecintele fenomenului. Comparatiile in acest domeniu sunt greu de deposit, fiecare tara avand specificul sau in ceea ce priveste structura sa familiala, culturala, istoria, traditia, normele de viata in societate, care difera mult de la o tara la alta.

dupa criteriul locului de savarsire a crimei: in oras, in afara orasului, pe strada, in domiciliu.

dupa natura si cauzele criminalitatii:

factorii socio-economici, cultural-educativi sau

factorii obiectivi—familia, scoala, mediul socio-profesional;

factorii subiectivi–temperamentul, caracterul;

cauze individuale;

O alta clasificare se face dupa celelalte elemente constitutive ale delictului:

I. dupa latura subiectiva:

delicte cu intentie sau din culpa;

delicte cu mobil si fara mobil;

delicte cu scop si fara scop;etc.

II. dupa latura obiectiva:

delicte comise prin actiune;

delicte comise prin inactiune;

delicte de rezultat;

delicte de pericol;etc.

In functie de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitatile si mijloacele de savarsire, acestea pot fi:

delicte simple (usoare) fara urmari sociale deosebite ( furtul necalificat, calomnia, insulta, cersetoria);

delicte calificate, cu urmari negative mai pronuntate, savarsite cu anumite mijloace si in anumite modalitati (furtul calificat);

delicte grave care pun in pericol viata si sanatatea indivizilor, securitatea institutiilor si a statului (asasinatul deosebit de grav, genocidul, traficul de droguri etc.).

Intr-un mod paradoxal putem spune ca progresul si civilizatia constituie elemente de sprijin pentru fenomenul infractionalitatii. Toate actele si faptele care incalca normele prevazute de legea penala suporta sanctiuni dupa criterii ca gravitatea faptei, discernamant, vinovatie, etc.

Infractiunea de omor atat sub aspect juridic, cat si material prezinta un grad ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanta valorilor sociale ce constituie obiectul protectiei penale, si de gravele urmari pe care le poate avea pentru comunitate savarsirea acestei infractiuni. Pe de alta parte, faptul ca infractiunea de omor se realizeaza de regula prin utilizarea unor mijloace violente sau procedee violente si are o frecventa deseori ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni. Subiectul active, autor al infractiunii contra persoanei pare sa fie orice persoana deoarece regula nu prevede ca subiectul sa aibe nici o calitate. Subiectul pasiv, victima, este persoana fizica a carei viata, integritate fizica, sanatate, libertate sau demnitate a fost lezata.

Fapta de omor incriminata in art174CP (“omorul consta in uciderea unei persoane”) constituie forma tipica, modalitatea simpla a activitatii de ucidere. Ea se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Formele agravante ale omorului sunt incriminate in articole distincte, art175 CP sub denumirea de omor calificat si art176 CP omor deosebit de grav. Omorul calificat prezinta un grad de pericol social mai ridicat fata de omorul simplu ceea ce implica si o sanctiune mai severa, inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Dintre cele trei forme de savarsire a infractiunii de omor, cea de omor deosebit de grav are un caracter exceptional prin periculozitatea sa deosebita si prin consecintele ei devastatoare. Este limpede ca omorul deosebit de grav este urmarea monstruoasa a ceea ce se petrece intr-o minte bolnava, avand in vedere chinurile la care isi supune victima, pana la limitele rezistentei sale fizice, provocand dureri de nedescris, chiar traumatizante pentru cei ramasi in viata. Comiterea unui astfel de omor, este o fapta teribila, iar sanctiunea prevazuta de legea penala este cea de detentie pe viata sau inchisoare de la 15 la 25 de ani.

In urmatorul capitol voi prezenta conceptul de boala psihica si in ce masura fiecare afectiune psihica poate predispune la comiterea omorului.

Boala psihica ca tip de comportament “problematic”

Dca normalitatea psihica se manifesta printr-o perceptie exacta a lumii exterioare, o subiectivare corecta a Eu-lui propriu, o capacitate adecvata de anticipare si control al comportamentului, in boala mintala se produc tulburari cognitive ce instraineaza (alieneaza) bolnavul de lumea exterioara si de sine (perceptii false, ca halucinatii de diferite tipuri, rationamente gresite, idei fixe), tulburari afective, ( inversiuni afective, disociatii afective), si tulburari volitive (abulie, agresivitate incoercibila) astfel incat fapta bolnavului psihic constituie un simptom al bolii. In I.C.D(Clasificarea Internationala a Bolilor, tulburarea mintala este definita ca “un comportament sau un sindrom sau tip psihologic clinic semnificativ, care se manifesta la o persoana si care se asociaza cu suferinta actuala (un simptom dureros), sau cu incapacitate ( afecatarea uneia sau a mai multor arii importante) sau cu un risc semnificativ crescut de moarte, durere, incapacitate, sau cu o importanta pierdere a libertatii. In plus acest sindrom sau tip trebuie sa fie numai un raspuns previzibil la un eveniment deosebit, de exemplu moartea cuiva apropiat”(Tratat de psihiatrie Oxford, 1994, pg. 73).

In evolutia conceptului de boala psihica s-au conturat mai multe etape. Prima reprezentare este de natura culturala, moral-religioasa, cunoscuta sub numele de “nebunie”. Acest concept desemna totalitatea dereglarilor spiritului, fara nici un fel de deosebire intre ele. Vizeaza in principal maifestarile exterioare ale dezordinii mintale, ca abateri de la legile morale si religioase. Acest cuvant destul de vag si imprecis medical are o conotatie discriminatorie morala, fiind inlocuit de conceptele moderne.

Al doilea moment in formularea ideilor despre “nebunie” este reprezentat prin utilizarea termenului de alienatie mintala. Starea de alienatie mintala pune persoana umana in imposibilitatea de a putea duce o viata normala, de a putea participa la viata colectiva a societatii. In acest caz individul ne apare ca un instrainat de mediul sau (alienat). Ulterior s-a dat acestui termen sensul de boli ale spiritului, indiferent de cauza si consecintele lor. Un aspect important este legat de “teama societatii” de bolnavi psihici. Alienatii mostenesc teama pe care o inspirau nebunii in lume. Teama de nebuni, in cazul alienatilor se transforma in pericol social, acestora atribuindu-li-se un mare potential antisocial de tip violent, imprevizibil si de care nu pot fi responsabili. Conceptul de alienatie mintala se leaga ca explicare etiologica de “teoria degenerescentei aparuta in secXIX.

Ceea ce este insa important este faptul ca atat “nebunia” cat si “alienatia” aveau si un nucleu de fascinatie asupra societatii. Nebunii erau considerati nu numai niste persoane dezechilibrate, ci si niste inspirati (profeti, vizionari).

Constituirea psihiatriei ca disciplina medicala va introduce termenul de “boala psihica”. Boala mintala este un fenomen clinic inseparabil de bolnavul mintal, o manifestare morbida, avand un aspect particular al personalitatii sale. In definirea bolii psihice nu trebuie insa sa ne limitam doar la dimensiunea clinico-psihiatrica, ci trebuie luate in considerare si dimensiunile sociale si culturale ale personalitatii umane. Astfel ca antropologia psihopatologica considera manifestarile anormale ale personalitatii ca “fenomene psihice morbide”, nebunia devenind un camp de cunoastere al umanului.

Pentru M.Foucault nebunia ca “ forma de cunoastere” este “constiinta nebuniei”, iar in acest sens acesta distinge urmatoarele aspecte:

“a) o constiinta critica a nebuniei care delimiteaza ratiunea reflexiva, logica si careia i se opune prin caracterul ei reflexive, antitetic;

b) o constiinta practica a nebuniei, care se impune ca o realitate concreta in raport cu normele unui grup, de care se separa situandu-se in opozitie cu acesta;

c) o constiinta enuntativa a nebuniei care justifica calificarea acestui “mod de existenta” diferit de cel considerat normal, fiind recunoscut si etichetat ca atare;

d) o constitinta analitica a nebuniei, referitoare la cunoasterea obiectiva a nebuniei ca “parte integranta a manifestarilor de a fi ale persoanei umane”( C.Enachescu,”Tratat de psihopatologie, 2005, pg.68).

Ca fenomen uman, nebunia este inseparabila de persoana, ea fiind un atribut sau o posibila ipostaza a acesteia. Din acest motiv ea ne apare cu mai multe sensuri:

a) un mod particular de cunoastere al umanului;

b) un mod particular al constiintei;

c) un mod particular de asimilare si utilizare al valorilor si normelor culturale, sau un mod particular de comportament;

d) personificarea sau configurarea unui anumit tip uman, care este reprezentat prin bolnavul psihic, veritabil personaj care ilustreaza nebunia.

Bolile psihice se caracterizeaza prin simptome predominant psihice, bine conturate in timp, manifestate obiectiv prin inadecvare si deficit, puternic reflectate subiectiv, determinate complex in conditii individualizate de teren si personalitate, de actiunea unor factori externi si interni favorabili asupra structurii si mecanismelor reglatorii cerebrale care raspund la functionarea normala a vietii psihice. Trecand la o sumara analiza a definitiei enuntate se impun unele precizari. Prin mentiunea ‘simptome predominant psihice’ s-a subliniat posibilitatea coexistentei unor simptome care traduc si alte laturi din modalitatea de manifestare sau din etiologia bolilor psihice. In functie de predominanta simptomelor, boala respectiva va putea fi incadrata intr-una din cele mai mari grupe de boli in care se intalnesc manifestari de natura psihica, boli somato-psihice, boli psihice propriu-zise si cele psiho-somatice. De asemenea prin mentiunea ‘bine conturate in timp’ s-a urmarit eliminarea din cadrul bolilor psihice a acelor stari deosebite, care nu pot fi intelese ca logice in adevaratul sens al cuvantului, cum ar fi de exemplu extravagantele din perioada de formare a personalitatii individului cu perioade tranzitorii legate de oboseala, stari febrile, emotii puternice. Caracterul de inadecvare si deficit a fost considerat ca o modaliatte obiectiva de manifestare, comuna tuturor bolilor psihice, desi acest fapt nu apare evident. Puternica reflectare subiectiva este o alta caracteristica. Transformarile petrecute in mecanismele care asigura reflectarea subiectiva se traduc in functie de boala printr-o simptomatologie extreme de bine caracterizata. Aceasta simptomatologie subiectiva este atat de puternica incat in foarte multe cazuri devine patogenica pentru diagnostic. Neincrederea in fortele proprii nascuta din senzatia cu totul particulara a unei neputinte si slabiciuni atat de natura psihica cat si fizica, il apropie pe bolnav cu mare usurinta de medic. In domeniul nevrozelor asa-numita “depistare activa” este facuta chiar de bolnavi. Sentimentul de iluminare, lipsa constiintei bolii sau totala indiferenta ca forma de manifestare a reflectarii subiective in cele mai multe din psihoze, fie depistarea pasiva adica prezentarea la medic din propria initiativa. Structura si mecanismele reglatorii cerebrale care raspund la functionarea normala a vietii psihice, reprezinta sublinierea relatiilor materiale a substratului manifestarilor psihice, indiferent daca ne referim la nivelul de elaborare constienta, la cel energic, pulsional, sau cel neuro-psihic elementar.

Boala psihica se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente, conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea si conformismul celor ale comunitatii, aparand si celorlalti nu numai psihiatrului, ca deosebite. Fundalul bolii psihice ca si cel al normalului il reprezinta personalitatea si indiferent de intensitatea lor nevrotica, psihotica sau dementiala, ce se transfigureaza la nivel individual, prezinta o mare diversitate clinica.

Dintre bolile psihice care necesita obligarea la tratament medical fac parte in principal unele boli psihice care altereaza responsabilitatea faptuitorului si care pot contribui prin insasi originea lor la savarsirea de fapte penale. Dintre acestea fac parte : schizofreniile, psihopatiile, epilepsiile, oligofreniile, sindromurile discordante sau paranoice, encefalopatiile, imbecilitatea, starile astenice, dementele schizofrenice. In afara acestora pot aparea si unele stari psihofizice ale faptuitorului care au fost declansate de anumite boli fizice pe fondul carora au aparut ulterior sindromuri psihice ce pot contribui in mod determinant la savarsirea de catre bolnavi a unor infractiuni cu violenta. Toate aceste boli aflate la granita dintre starea de suferinta fizica si aspectul psihic in care acestea pot degenera, impun luarea unor masuri de siguranta, in vederea obligarii la tratament medical.

Nevroza

Nevroza este termenul folosit pentru tulburarile psihice care au trei lucruri in comun. In primul rand ele sunt tulburari functionale, adica nu sunt insotite de o boala cerebrala organica. Apoi, ele nu sunt psihoze, pacientul nu pierde contactul cu realitatea exterioara. In al treilea rand, difera de tulburarile de personalitate neavand o dezvoltare continua din primii ani ai varstei adulte. Nevrozele se datoreaza in mare masura unor reactii deficitare de adaptare la mediul in permanenta schimbare si la ritmul trepidant si stresul impus de civilizatia actuala. Psihanalistii au fost singurii care au remarcat o legatura intre nevroze si personalitate.

“Nevrozele sunt un grup de afectiuni cu determinare psihogena, intricate inteligibil in istoria individuala a subiectului, exprimate clinic printr-o simptomatologie cu debut insidios si intensitate redusa, recunoscuta si resimtita neplacut de bolnavi, caruia nu-i altereaza insertia in real, dar ii provoaca dificultati de adaptare”(C. Gorgos, 1985, pg.421). Nevrozele se caracterizeaza prin hiperemotivitate, neliniste, instabilitate afectiva, oboseala permanenta, insomnie, tulburari de memorie.

Nevroticul poate prezenta conduite aberante minore sau mai grave, caracterizate prin impulsivitate, iritabilitate si descarcari nervoase intense.

Pornind de la conceptiile freudiene, F.Alexander si H.Staub, incearca o sistematizare a trasaturilor fenomenului delincventei de sorginte nevrotica, fara a neglija unele elemente pregnant psihopatice, astfel:

a) element irational, consta in faptul ca ulterior comiterii crimei, autorul realizeaza absurdul si caracterul profund irational al faptei comise.

b) elemental repetabilitatii stereotipice se refera la faptul ca aproape toate actele criminale au un simptom tipic nevrozelor obsesiv-compulsionale; actiunea obsedanta fixata permanent de autor.

c) conflictul psihic, similar nevrozei in care criminalul se opune obsesiei terifiante, pana in momentul finalizarii crimei, cand simte nevoia de pedeapsa si are constiinta culpei.

d) disfunctia de adaptare se refera la situatiile frustrante care pot conduce la reactii antisociale, nevroticul reactionand prin interiorizare acuta, iar criminalul decompensandu-se printr-o reactie exterioara, chiar heteroagresiva.

Retardarea mintala.

Asociatia Americana pentru Deficienta Mintala defineste retardarea mintala ca “o functionare intelectuala sub medie care a inceput in timpul perioadei de dezvoltare si se asociaza cu deficienta a comportamentului adaptativ”(Heber, 1981, apud Tratat de Psihiatrie Oxford, 1994, pg. 647). Cea mai frecventa manifestare a retardarii mintale este performanta scazuta in activitatile intelectuale, incluzand invatarea, memoria de scurta durata, folosirea conceptelor. Pot exista dificultati de limbaj, sau dificultati in contactele sociale, ambele asociate cu o tulburare de comportament. Studiile arata ca retardatii mintal au cote inalte de tulburari psihice si comportament perturbat. Indivizii retardati mintal pot comite infarctiuni deoarece ei nu inteleg implicatiile comportamentului lor, sau deoarece ei sunt susceptibili de a fi exploatati de alte persoane. Comparativ cu alti infractori, acestia au mai mare probabilitate de a fi descoperiti. Relatia dintre retardarea mintala si infractiune este data de incidenta mare a infractunilor de natura sexuala, in special exchibitionismul la barbati. Exista de asemenea o asociere intre retardarea mintala si incendiere, pe motivul excitatiei sau din razbunare pe autoritati. In afara de acest gen de infractiuni nici un fel de alte crime nu sunt strans legate de retardarea mintala.

Epilepsia

Epilepsia este o maladie a encefalului care se datoreaza unor descarcari neuronale ce apar in urma unor traumatisme, tumori sau alte cause. Comportamentul aberrant epileptic trebuie analizat in 3 circumstante: comportamentul din timpul crizelor epileptice, comportamentul dintre crize, si cel al psihozei epileptice. In timpul crizelor “grand mal”, datorita specificului lor nu se pot comite acte antisociale. Pot comite infractiuni legate de aparitia crizelor dar si intre acestea, regula fiind ca ele sa apara in perioada care precede sau urmeaza accesului. Intre crizele epileptice insa, un subiect poate fi si normal si ca atare poate avea discernamantul faptelor, dar alteori poate prezenta modificari psihice datorita crizelor repetate, modificari ce caracterizeaza caracteriopatia epileptica, cu cei doi poli ai sai: un pol de staza psihica cu uluitoare tendinta de umilinta, si un pol de agresivitate cu irascibilitate, idei de razbunare, impulsivitate. Datorita acestor modificari psihice polare, subiectul trece cu usurinta de la o stare la alta, pastreaza mult timp in amintire idei vindicatorii si se razbuna dupa mult timp, face ce face sa u dezminta consideratia ca :” un epileptic bland e de multe ori mai periculos decat un maniac furios”

Bolnavii de epilepsie pot savarsi acte reprobabile pana la omor, motivate patologic sau chiar total nemotivate. Ii sunt caracteristice stari ca : violenta extrema, subita, lipsa de premeditare, efectuarea faptului in stare de constiinta obnubilata, fapa pentru care prezinta ulterior amnezie aproape completa. Agresiunea se exercita deseori asupra primei persoane iesite in cale, iar din analiza retrospectiva a comportamentului se desprinde caracterul automatic, amnezic si confuzional. In literatura de specialitate se mentioneaza adesea crimele epilepticilor ca avand un caracter de cruzime si violenta iesita din comun.

Desi datorita asistentei medicale frecvente, actele comise de epileptici au scazut, gravitatea lor ramane insa in atentie deoarece agresivitatea descarcata de un asemenea individ poate fi insemnata. Cand se spune ca “un epileptic omoara un cadavru”, se refera la aceasta descarcare agresiva ce duce la producerea unor zeci de leziuni asupra victimei, desi una singura era in masura sa produce moartea. Omul epileptic se caracterizeaza prin lipsa oricarei premeditari, prin producerea agresiunii in mod brusc si feroce, prin indiferenta si absenta remuscarilor, prin amnezia decursului desfasurarii sale ca si printr-o motivatie deseori halucinatorie a crimei. Epilepticii nu cauta sa-si ascunda faptele si nici nu iau masuri de evitare a contactului cu organele de drept.

Encefalita

Encefalita face parte din grupa psihozelor infectioase datorate unor boli infectioase cu localizare somatica sau cerebrala. Tulburarile psihice din encefalita se rezuma in mare la stari confuzionale insotite de stari halucinante, irascibilitate exagerata, impulsivitate cu tendinta agresiva, bolnavul fiind in imposibilitatea de a se stapani. Episodul acut poate include anxietatea prelungita si depresia, dementa, modificarile de personalitate sau epilepsia. Pe acest fond, infractiunile cu violenta se pot comite foarte usor.

Tulburarea depresiva.

Aceasta tulburare este asociata cu furtul din magazine. In cazuri de tulburare depresiva severa poate duce la omucidere. Individul depresiv are idei delirante, considera lumea un loc ingrozitor pentru el si familia sa, ajungand sa-si omoare sotia si copiii pentru ca mai apoi sa se sinucida. Cazurile in care mama sufera de depresie postnatala, se pot finaliza cu omorul copilului nou-nascut. Sunt foarte rare cazurile in care un individ cu o tulburare depresiva severa comite un omor datorita unei convingeri delirante persecutorii.

Psihoze si psihopatii

Psihozele desemneaza un grup de tulburari psihice majore constand in alterarea functiilor principale ale constiintei, pierderea contactului cu realitatea, disparitia temporalitatii, lipsa de comunicare cu altii, stari halucinatorii, deficit de memorie, incoerenta verbala, mitomanie si megalomania. Psihozele se refera la forme severe de afectiune mintala, cum sunt tulburarile mintale organice, schizofrenia si tulburarile afective.

Schizofrenia

Schizofrenia este o boala grava ce produce o disociatie si o dezagregare a intregii vieti psihice a subiectului. Termenul provine de la cuvintele grecesti schizen<a desface, a diviza si phrenos<minte, care sugereaza o scindare a psihicului. Schizofrenia ofera imaginea unui psihic parca explodat in zeci de bucati cu manifestari imprevizibile si greu de inteles. Pentru o intelegere mai adecvata a conceptului se face distinctia intre schizophrenia acuta si schizophrenia cronica. In schizofrenia acuta, trasaturile clinice predominante sunt ideile delirante, halucinatiile, tulburarile de forma ale gandirii. Acestea sunt simptome “pozitive”. In contrast trasaturile principale ale schizofreniei cronice sunt apatia, lipsa initiativei, lentoarea si izolarea sociala. Acestea sunt numite simptome “negative”. Deseori schizofrenia este o faza de debut medico-legal, pana atunci subiectul putand fi etichetat ca avand un comportament bizar sau dimpotriva fiind considerat normal daca si-a disimulat cu grija trairile. In unele cazuri patologice debutul a fost marcat de exhumarea tatalui si spalarea sa pe picioare, dormitul cu mama otravita de 10 zile, necrofilie cu exhumarea cadavrelor. Pe parcursul bolii faptele antisociale comise de bolnavi schizofrenici poarta amprenta unor fapte impenetrabile, reci, nemotivate si crude. Astfel bolnavul schizofrenic actioneaza fara deliberare si fara sa se gandeasca la consecinte, comitand crime din cele mai odioase cu mult calm, sange rece, rafinament in executie. Schizofrenul este un agresiv prin excelenta, consecutiv retragerii din viata prin neliniste si anxietate. Dupa comiterea actului de violenta extrema, bolnavul este gasit apragmatic si satisfacut langa obiectul agresiunii sale. Datorita tulburarii sale de perceptie el da raspunsuri satisfacatoare, de a fi scapat de dusman, de un persecutor. Caracteristica actelor de schizofrenie este faptul ca bolnavul isi selecteaza victimele din mediul apropiat dand explicatii puerile asupra motivelor care l-au impins la faptele savarsite.

Parafrenia

Parafrenia este o psihoza deliranta caracterizata printr-un delir imaginativ polimorf si stari afective in virtutea carora bolnavul poate recurge la false acuzatii, la acte de violenta pentru a-si face dreptate. Tematici delirante in parafrenie sunt delirul in filiatie si delirul erotonom (“iluzia deliranta de a fi iubit”) care evolueaza in 3 faze: intr-o prima faza bolnavul nutreste speranta de a fi iubit, in a doua faza speranta face loc ideii ca trebuie sa fie iubit, iar in a treia faza idea nesatisfacuta duce la ura si agresivite.

Psihopatiile

Psihopatiile reprezinta un grup polimorf de dezvoltari patologice ale personalitatii, caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodica sau permanenta de integrare armonica si supla in conditiile obisnuite ale mediului familial, profesional sau, in general, social.(V.Predescu, 1976). Psihopatia, ca tulburare a adaptarii si integrarii sociale, exprima conflictul dintre viata emotionala si norma sociala. Neaga valoarea normelor sociale si a sentimentelor moral-sociale. Discordanta dintre functiile de cunoastere pastrate si afectivitatea alterata il face sa caute satisfactie in fapte aberante, constient fiind de gravitatea lor. Comportamentul psihopatic se caracterizeaza prin iritabilitate, impulsivitate, incapacitatea de stapanire a reactiilor instinctiv-emotionale, intoleranta la frustrare, refuzul socialului. Demisioneaza usor din functiile sale familiale si sociale datorita lipsei remuscarilor, sentimentelor etice si de culpa. Nu simte nevoia sa faca bine, neavand disponibilitati afective sau conflicte interioare. Prin ostilitate recalcitranta si lipsa echilibrului dintre sentimentele de culpa si cele de competitie, personalitatea psihotica se suprapune personalitatii delincvente, ce cauta creearea unei lumi dupa un model propriu, imaginar, deseori datorita sentimentelor de inferioritate si nonvalorice structurate in personalitate. Periculozitatea comportamentului aberant psihopatic rezulta din premeditarea actelor fata de care are o pozitie subiectiva.

Psihopatia se considera mai putin o boala psihica propriu-zisa si mai mult o patologie a caracterului. La psihopat, impulsivitatea si agresivitatea nu sunt atat reactive cat constitutionale, astfel incat el reuseste sa ramana liber, afirmandu-si identitatea prin comportament deviant si tatuaje, motiv pentru care acestia devin o adevarata sociopatie. Tatuajele constituie o proba concomitenta de independenta si exteriorizare ostila. Autorii preocupati de problema ajung sa caracterizeze personalitatea tatuatului “prin saracia exprimarii verbale a acestuia, pasivitatea, imaturitatea psiho-afectiva cu o fixare narcisista, dezampresurarea relatiilor afective, caracterizate prin saracia imaginii feminine, fixarea la o imagine maternala foarte ambivalenta, aparand in cadrul tatuajelor sentimentale sau religioase: “eu sufar pentru tine”. Se remarca o carenta pana la absenta insertiei sociale, care creste in general cu numarul tatuajelor”( V. Dragomirescu, 1976, pg. 40).

Psihopatia comporta cel mai inalt grad de nocivitate sociala ce poate merge pana la o adevarata personalitate delincventa ce caracterizeaza infractorul de obicei. Ca patologie a constiintei morale sociale, psihopatia a fost denumita si “nebunie morala” sau sociopatie.

Alcoolismul

Alcoolismul are un rol criminogen incontestabil deoarece prin anularea controlului constient si inhibator al scoartei cerebrale, elibereaza structuri subcorticale ce faciliteaza actele nereflectate, impulsive si chiar automatice, fiind si cel mai frecvent motiv invocat de cei ce comit infractiuni. Tulburarile psihice legate de alcool pot fi impartite in patru grupuri:

Intoxicatia alcoolica idiosincratica se aplica modificarilor comportamentale, precum unele acte agresive ce apar la putin timp dupa consumul unei cantitati mici de alcool, care pentru cei mai multi oameni nu produc intoxicatie. In trecut purta denumirea de betie patologica.

Fenomenele de intrerupere. Delirium tremens apare la persoane care consuma multi ani la rand alcool. Trasaturile acestora constau intr-o activitate mintala haotica, slabire a memoriei datelor recente, dezorientare in timp si spatiu. Agitatia este severa, tulburarile de perceptie includ interpretari false si halucinatii.

Tulburarile toxice sau nutritionale– dementa alcoolica. Este general acceptata idea ca abuzul cronic de alcool poate duce la dementa. In ultimul timp studiile si-au concentrat interesul asupra legaturii de cauzalitate dintre abuzul cronic de alcool si atrofia cerebrala.

Tulburari psihice asociate. Preocupat de consumul de alcool, pacientul devine tot mai egocentric, nu-si mai asuma responsabilitatile in familie si in munca. Exista o relatie complexa intre consumul de alcool si dispozitie. Unii pacienti depresivi beau in exces, pentru a se simti mai bine. Pot prezenta halucinatii auditive, de obicei voci pronuntand insulte sau amenintari. Pe fondul disfunctiei sexuale, persoanele care beau excesiv pot dezvolta idea deliranta ca partenerul este infidel.

Cercetarile legate de relatia dintre alcoolism si infractiune, au demonstrat ca alcoolul singur nu duce in mod fatal la aceasta, ci numai cand este asociat cu personalitati anormale, cum sunt personalitatile accentuat colerice, impulsivii, inapoiatii mintal. La instalarea si evolutia alcoolismului contribuie ata personalitatea alcoolicului cat si influenta mediului. Cat priveste consumul de alcool trebuie facuta distinctia intre betia simpla si alcoolismul cronic.

Betia simpla, dupa ingerarea alcoolului, chiar in cantitati mici, se caracterizeaza prin scaderea inhibitiei, cresterea excitatiei ceea ce conduce la o stare specifica a individului: increzator in fortele sale fizice, euforic, vorbaret, paralel cu scaderea autocontrolului, cu exacerbarea unor sentimente si porniri instinctuale, aspecte care la un loc constituie fondul propice comiterii de infractiuni.

Alcoolismul cronic se caracterizeaza prin instalarea diferitelor tipuri de psihoza cu caracter permanent sau asa numita “dementa etilica”. Este evident ca alcoolismul este anticamera delincventei. El determina savarsirea de infractiuni mai frecvent consecutive starii de ebrietate cu lipsa controlului constient si mai rar este consumat in scopul realizarii actului (pentru a comite dezangajarea necesara comiterii unui fapt; ca sa-si faca curaj, asa cum se intampla in actiunile motivate de gelozie, razbunare).

Consecutiv consumului abuziv de alcool, personalitatea se modifica si dizarmonia sa se accentueaza, pana la a dicta si a lega viata subiectului de dorinta de alcool, ce devine astfel patologica. Alcoolismul incepe ca o problema morala si se sfarseste ca o maladie. Constituie un epifenomen al personalitatii fragile, dezechilibrate, fapt ce a facut sa se afirme ca “asocialul descopera alcoolul”. Plecand de la nevoia diminuarii presiunii constientului asupra inconstientului, de la proprietatile alcoolului de a fi un lubrifiant social, se ajunge la o dependenta totala de alcool cu pierderea oricarui control si cu un comportament incarcat de riscuri sociale ( tentative de omor sau crime propriu-zise).

Intoxicatia cu drog poate duce de asemenea la comportament infractional, de exemplu cu cocaina sau LSD. Indivizii dependenti de drog pot fi impinsi la furt sau violenta pentru a-l obtine.

Tulburarea mintala la infractoare.

Cea mai comuna infractiune la femei este furtul, infractiunile violente si cele sexuale sunt rare. Formele de comportament antisocial intalnite la femei sunt mai putin grave decat cele pentru care sunt acuzati barbatii. In general este acceptata idea ca o proportie insemnata de infractiuni la femei este asociata tulburarilor mintale. Cercetarile arata ca tulburarea psihica, in special dependenta de drog si personalitatea antisociala, este comuna printre femeile din inchisoare. Factorul etiologic propus de avocatii apararii este sindromul premenstrual, care poate intensifica dificultatile sociale si psihologice preexistente, insa ele trebuie sa fie o cauza primara a infractiunilor.

Etiologia bolilor psihice

Etiologia bolilor psihice studiaza cauzele si conditiile care duc la aparitia tulburarilor psihice. Acest model de intelegere al producerii fenomenelor psihice morbide este preluat ca modalitate de gandire din sfera medicinii somatice, dar in cadrul clinicii psihiatrice el dobandeste anumite particularitati.

Din punct de vedere etiologic bolile sunt de doua categorii: boli exogene care recunosc o cauza exterioara personalitatii si boli endogene, a caror cauza exista ca o stare potentiala, sau ca o “dispozitie latenta” in insasi structura si dinamica personalitatii umane.

In cazul afectiunilor psihice exogene, cauzele externe care pot produce tulburari psihice sunt grupate in urmatoarele:

1) factori fizici externi, realizand aceea grupa de manifestari cunoscuta sub denumirea de “tipul exogen de reactie”descries de K.Bonhoeffer, in care intra: traumatisme cranio-cerebrale, intoxicatii, infectii,etc. Manifestarile psihopatologice care apar consecutiv actiunii acestor factori sunt reprezentate, de regula printr-un sindrom confuzional (confuzie mentala, obnubilare,etc.).

2) factori psihotraumatizanti de natura emotional-afectiva care pot perturba echilibrul psihic, manifestandu-se de regula prin stari reactive de forme diferite( reactii patologice la evenimentele vietii traite, reactii ale personalitatii) sau stari nevrotice, de un mare polimorfism.

3) alte tipuri de factori sunt reprezentati prin: oboseala prelungita, stari conflictuale, schimbarile de mediu sau profesionale, boli somatice grave sau cornice,etc.

In cazul afectiunilor psihice endogene cauzele care produc starea de dezechilibru psihic se afla in interiorul sistemului personalitatii reprezentat prin “ dispozitiile” acesteia, de ordin constitutional, catre un anumit tip de boala mintala. La baza endogenitatii tulburarilor psihice sta “endonul” pe care H.Tellelbach l-a denumit ca fiind “unitatea, baza configuratiei individuale, ca instanta creatoare a evenimentelor vietii”. El reprezinta totalitatea fenomenelor psihice cu caracter ritmic, periodic (ritmul somn/veghe, ciclul menstrual, aportul alimentar, activitatea sexuala,etc) care concura la dinamica globala a personalitatii. Tulburarea “ritmului endogen” duce la aparitia unor grave si variate tulburari psihice ale sistemului personalitatii (psihozele schizofrenice, psihoza maniaco-depresiva).

Sistemul personalitatii se dispune intre actiunea factorilor endogeni si a celor exogeni, starea de echilibru psihic ca si cea de dezechilibru fiind rezultanta jocului dintre acesti factori.

Modalitati de abordare a etiologiei

Modalitatile explicative pot fi impartite in doua mari categorii: modelul clinico-psihiatric si modelul psihopatologic.

Modelul clinico-psihiatric considera ca bolile psihice pot fi constitutionale (oligofreniile, psihopatiile) sau dobandite. In prima categorie avem de-a face cu personalitati imature ca nivel de dezvoltare globala sau anormal structurate. In cel de-al doilea caz avem de-a face cu personalitati normale, dar care au suferit transformari patologice ulterioare, fie datorita unor factori etiologici exogeni, fie unor conditii endogene.

Evolutia bolii psihice presupune mai multe etape:

Debutul clinic care poate fi brusc (cazul nevrozelor, sau al episoadelor confuzionale) sau lent si progresiv (cazul dementelor sau al psihozelor).

Evolutia clinica ce implica o faza prodromala (sub-clinica), o faza de stare( manifestarea propriu-zisa a bolii psihice) si o faza terminala (de remisiune a tulburarii).

Durata evolutiei clinice are mai multe aspecte in raport cu forma clinica a bolii si durata evolutiei acesteia: forma tranzitorie, acuta si cronica.

Prognosticul clinic ce desemneaza totalitatea consecintelor produse de actiunea factorilor etiolohgici asupra personalitatii si modalitatea de terminare a evolutiei bolii psihice.

Modelul psihopatologic a fost propus de K.Jaspers si are la baza lui tipul de evolutie al vietii individuale, in interiorul careia boala psihica apare ca un “accident ontologic”. In ceea ce priveste evolutia bolilor psihice K.Jaspers distinge doua aspecte principale:

“pe de o parte ca un proces psihopatologic modifica cursul vietii individului;

pe de alta parte ca evolutia clinica a unei boli psihice este influentata de varsta pacientului, respective de etapa de viata a acestuia”(C Enachescu, 2005,pg.76).

Plecand de la caracterul functional si criteriul organic al bolilor psihice, K.Jaspers distinge doua tipuri de modele:

Modelul functional care prezinta 3 aspecte: atacul, faza si perioada.

Faza este alternarea vietii psihice de natura endogena. Fazele sunt reprezentate prin totalitatea starilor mentale fluctuante, fie spontane, fie ca un rezultat al evenimentelor si experientelor individului.

Atacul este o faza de scurta duratasi consta intr-un simpton izolat care provoaca o dezordine a personalitatii.

Perioadele constau intr-o succesiune periodica si regulata a fazelor si sunt de origine endogena.

2.Modelul organic de regula exogen, este caracterizat prin instalarea unui proces. Se vorbeste despre process cand se produce o modificare durabila in viata psihica. Procesele cuprind un foarte mare numar de afectiuni psihice, diferite ca forma si etiologie. Cel mai tipic si mai comun este procesul datorat unei boli organice cerebrale si care din punct de vedere al evolutiei clinice tinde sa aiba un curs uniform. Pot fi procese legate de evolutia indelungata a unor psihoze endogene, care duc la o alterare tipica, severa a personalitatii ca in cazul schizofreniei, sau procese cu evolutie cronica, progresiva, care duc la o deteriorare grava a personalitatii, ca in cazul traumatismelor cranio-cerebrale, alcoolismului,etc

Factorii sociali

Istoria umanitatii demonstreaza ca exista o raspandire sociala a bolilor psihice, o distributie a acestora in functie de diferite popoare, regiuni, perioade si conjuncturi istorice, nivele de cultura si de instructie a indivizilor. Variatiile mediului cultural si social favorizeaza starile psihopatologice.

Civilizatia exercita o influenta cauzala deoarece creeaza conditii fizice pentru a da nastere prin intermediul organismului bolilor psihice (de ex. cresterea sau absenta consumului de alcool si incidenta acestora asupra nevrozelor). Mediul social este factorul ce determina evolutia particulara a unor boli psihice, deoarece tipul de personalitate care se regaseste intr-o anumita epoca impune existenta unor manifestari psihopatologice cu continut specific (apatia, indiferenta, sentimental de culpa sunt specifice anumitor societati). Mediul cultural la randul lui conditioneaza diferite comportamente patologice.

Morbiditatea psihica la nivelul satului si orasului

Satul si orasul ca tipuri de asezari umane legate de un anumit mod de viata,reprezinta forme distincte de comunitati sociale. Cercetarile au demonstrat faptul ca numarul de bolnavi psihici este mai mare in orase decat la sate. Starea de morbiditate este influentata atat de elementele geografice cat si de cele care caracterizeaza mediul social: relatiile si institutiile sociale, valorile si normele culturale, modul de viata economic, profesional, posibilitatile de relaxare. Explicatia pentru aceste diferente se datoreaza cauzelor si conditiilor care deosebesc modul de viata al comunitatii traditionale de cel din societatea industriala moderna. Existenta in orase nu este satisfacatoare din punct de vedere psihic, intelectual, cultural, deoarece tinde sa rupa omogenitatea culturala distrugand formele de comportament traditional si provoacand dezorganizari sociale si tulburari ale personalitatii. Schizofrenia pare sa fie mai ridicata in orase, iar in zonele rurale exista o pondere superioara a deficientelor mentale si psihozelor senile. Acest lucru se explica prin nivelul scazut de instructie, prin rolurile sociale pe care le indeplineste, prin mentalitati sau prin perceperea unor contraste in evolutia modului de viata

Comportament patologic in familie

Familia, in calitatea sa de “celula” de baza a societatii, ocupa o pozitie centrala in viata fiecarui individ, fiind primul mediu social in care indivizii se manifesta ca finite umane. Ca factor ce exercita influentele cele mai persistente asupra personalitatii, familia educa spiritul de comunicare si cooperare, facilitand transmiterea obiceiurilor, atitudinilor valorilor de la parinti la copiii, ghidand din punct de vedere moral conduitele acestora. Aceste functii ale familiei s-au diminuat mult in perioada contemporana, inregistrandu-se azi o serie de fenomene de dezagregare si destructurare a unitati familiei. Acest lucru are implicatii negative asupra individului favorizand cresterea fenomenului de devianta si amplificarea comportamentului patologic. Familia singura nu poate opera ca variabila in cauzalitatea bolilor psihice. Studiile arata ca de exemplu copiii rasfatati excesiv de mamele lor sunt mai predispusi spre schizofrenie decat altii. Alte studii arata dimpotriva ca frustrarea afectiva este cea care favorizeaza aparitia bolii psihice.

La Congresul International de Criminologie din Paris(1950) s-a subliniat reactia in lant care opereaza intr-o serie de arii rurale franceze: “copiii de familie reactioneaza contra tendintelor de dezorganizare sociala, fie izolandu-se, fie angajandu-se in politica locala. In timp ce ei tind sa prezinte toate manifestarile unui comportament paranoiac, sotiile prezinta o serie de tulburari datorate anxietatii. La randul sau ultimul nascut al cuplului prezinta simptome incipiente de schizofrenie, fiind caracterizat de instabilitate afectiva, infantilism, dependenta de mama, devianta sexuala. Schizofrenia propriu-zisa apare la generatia urmatoare, la nepotii care, parasind gospodaria natala, decid sa lucreze la oras”(R. Bastide, 1965 apud S.Radulescu, “Devianta comportamentala si boala psihica, pg.52).

Mobilitatea si izolarea sociala

In ceea ce priveste izolarea sociala, se pune problema daca au zonele de extrema izolare un rol etiologic in aparitia bolilor psihice sau reprezinta un refugiu pentru cei bolnavi. Cercetarile efectuate in orasul Austin din Texas au evidentiat situatia cartierelor care favorizeaza cele mai mari procente de schizofreni si psihotici maniaco-depresivi:

“absenta functiei traditionale a relatiilor de vecinatate (comunicare restransa cu vecinii, lipsa de prieteni sau cunostinte);

slaba participare la activitatile sociale si culturale (integrare sociala scazuta);

mobilitate profesionala sporita (schimbarea permanenta a locurilor de munca);

restrangerea relatiilor sociale (putine vizite in centru, absenta excursiilor)”(Ibidem pg. 54)

Concluzia acestui studiu a fost ca izolarea reprezinta o conditie favorizanta si un factor determinant al bolii mentale, necesitand si existenta altor factori interni care sa medieze relatia dintre izolare si boala mentala. In cazul copiilor frustrati afectiv, nu lipsa dependentei de mama sau experientale primei copilarii ii provoaca schizofrenia, ci izolarea intr-un mediu caracterizat prin absenta coeziunii si integrarii sociale a indivizilor.

In ceea ce priveste mobilitatea, studiile efectuate au constatat dependenta dintre bolile psihice si schimbarea rezidentei, psihopatii numarandu-se printre cei care isi schimba frecvent domiciliul. Au fost evidentiate o serie de corelatii intre schizofrenie si mobilitatea rezidentiala, dar si o dependenta intre migratie si psihozele maniaco-depresive. Cert este faptul ca procesul de mobilitate nu determina in mod direct structura morbiditatii prin boli psihice, ci este nevie si de influenta altor factori (varsta, ocupatie, factori de risc social si profesional, atitudini,etc.).

Relatia dintre stratificare, mobilitate sociala si boala psihica

Cercetarile efectuate in aceasta directie au relevant faptul ca indivizii care poseda statusuri socio-economice scazute se confrunta cu multiple probleme de viata, care pot conduce la tulburari psihice. Indivizii din aceasta categorie ao o probabilitate mai mare decat cei cu pozitii socio-economice mai inalte in a prezenta simptome de tulburari psihice la expunerea la situatii stresante. Stresul influenteaza in mod direct membrii diverselor categorii socio-economice, insa indivizii cu pozitii socio-profesionale mai scazute, sunt mult mai influentabili la presiunile externe. Majoritatea cercetarilor care pun accent pe impactul stresului asupra dificultatilor psihice intalnite la diferitele clase si categorii socio-economice , considera ca boala psihica apare atat ca efect al trasaturilor specifice individului, ca urmare a procesului de socializare, cat si ca produs al conditiilor mediului social si cultural.

Concluzia cercetarilor efectuate, consta in idea ca locul ocupat in structura sociala apare ca factor etiologic determinant al diferitelor forme de tulburare psihica. Elementele implicate in aceasta determinare sunt: oportunitatile materiale, experientele sociale, modul de viata, relatiile intre clase,etc. Alte studii au evidentiat faptul ca atat mobilitatea ascendenta cat si cea descendenta sunt strans legate de prevalenta unor simptome. Persoanele cu un status superior tind sa prezinte o gama mai mica de simptome de tulburare psihica, decat cele care coboara pe scara mobilitatii sociale. Alte studii efectuate in Anglia au aratat ca schizofrenia este intalnita mai des la indivizii ce urmaresc ascensiune sociala. Schimbarea pozitiilor sociale prezinta desigur variatii ale unor boli psihice, in cadrul diverselor grupuri sociale.

Relatia dintre stratificare, mobilitate sociala si boala psihica, evidentiaza o situatie caracteristica unei societati in care relatiile de inegalitate si de putere genereaza puternice surse de insecuritate, stress, anxietate.

Delincventa patologica ca forma a delincventei sociale

Din punct de vedere psihologic si medical, conceptul de devianta nu difera in esenta pe plan individual, atribuindu-se o semnificatie simptomatica. Sellin definea devianta ca fiind ansamblul comportamentelor indreptate contra normelor de conduita sau ordinii institutionale. Din punct de vedere sociologic, starea de echilibru a societatii este compusa din indivizi care stabilesc reguli de conduita ce servesc drept etalon de masura sau de apreciere. Conformarea la aceste reguli este asigurata prin mecanimul controlului social, in care procesul de socializare are rolul cel mai important.

In concluzie comportamentul deviant se refera in special la abaterile de la normele sociale, comportamentul aberant fiind utilizat cand ne referim la aspectele cu implicatii medico-legale, legate predominant de o motivatie patologica, iar comportamentul antisocial, infractional cand se refera la implicatiile juridice.

Fenomenul de criminalitate reprezinta in general o forma de “adaptare” la mediu a acelor indivizi caracterizati prin deficiente psihice, prin “inferioritate fizica” si care sunt dominati de un sentiment de frustrare afectiva care le faciliteaza dezvoltarea unor instincte agresive si brutale, orientate antisocial. O serie de studii au aratat ca exista un numar mare de cazuri patologice printre delincventi si infractori, majoritatea fiind psihopati sau deficienti mintal, dominati de sentimente de anxietate, tulburari caracteriale sau de afectivitate si reactii depresive.

Nici o infractiune nu se produce din cauza unui singur factor care in mod inevitabil a determinat crima, ci intotdeauna coexista mai multi factori de natura obiectiva si subiectiva. In acest sens in lucrarea lui Sorin Radulescu & Dan Banciu, “Sociologia crimei si criminalitatii” sunt precizati cei 6 factori etiologici ai infractiunii de omor:

factorii de personalitate; comportamentul agresiv al criminalului este urmarea unei stari de frustrare individuala;

impulsurile de moment sau starile explosive sunt cauza dezechilibrului emotional care caracterizeaza indivizii care comit infractiuni de omor;

nivelul de istructie si cultura scazut sau modest, integrarea deficitara in familie, profesie, comunitate caracterizeaza indivizii care comit infractiuni de omor;

consumul de alcool care precede actiunea criminala este un puternic factor criminogen;

mobilurile mai frecvente ale omorului sunt reprezentate de conflictele spontane si ocazionale, ura, dusmanie, razbunare, jaf si talharie.

mijloacele utilizate mai frecvent sunt armele albe, obiecte contondente, substante toxice, medicamente.

In cadrul comportamentului antisocial, infractional, s-a realizat o sistematizare ce are la baza criterii medico-legale, distingand urmatoarele tipuri:

1) comportamentul antisocial accidental sau ocazional;

2)comportament predelictual;

3)comportament delictual propriu-zis;

4) comportament antisocial-infractional patologic;

Din punct de vedere al aspectelor etiopatogene distingem urmatoarele tipuri de comportament antisocial:

“1)comportament motivat sau de motivatie patologica, pentru care se impugn masura permanete de ordin curative, medico-psihiatrice;

2)comportament potentat(sensibilizat) patologic, pentru care se impugn masura de asistenta speciala, medico-sociala, diferentiate;

3)comportament declansat patologic, pentru care sunt indicate in primul rand masura cu character punitive;

4)comportament exacerbate al unui fond patologic aflat in stare latenta, si pentru care pe langa masurile preventive, se impugn uneori masura curative differentiate”(V. Dragomirescu, 1999,pg.149).

Categoriile de comportament deviant care influenteaza natura actelor infractionale sunt:

“1)comportament instabil;

2)comportament impulsiv;

3)comportament agresiv, cu formele de directionare hetero- si autodistructiva;

4)comportament pervers(aberrant propriu-zis);

5)comportament reactiv in care se include aspectele de simulare si sinistroza”(Ibidem, pg. 149).

Reactia “medico-legala poate fi considerata ca “o tulburare psihica acuta, care altereaza in mod particular comportamentul persoanei, reactia care prin caracterul ei, este urmarea interventiei unor factori declansatori de mediu, fie de ordin sociopatologic, raspunsul la aceasta stimulare fiind brutal, imbracand aspectul de comportament deviant antisocial, de unde si eticheta medico-legala”(Ibidem, pg.150).

Forme ale delincventei patologice

Pentru redarea cat mai adecvata a formelor de delincventa patologica, concretizate in acte de furt patologic, incendiu patologic, fuga patologica, sexopatie si altele, tulburarile psihice se exprima printr-un tip de comportament antisocial, cu un caracter absurd, aparent nejustificat, si cu motivatie patologica. Aceste reactii definesc delincventa ca simptom si sunt consecinta alterarii judecatii, a perceptiilor deformate, a scaderii vigilentei constiintei, a delirului indus sau a tulburarilor de constiinta de catre diferite boli psihice.

Furtul ca stare patologica, sau la limita cu normalitatea prejudiciaza in mod direct relatiile sociale, de unde decurge si valoarea masurilor profilactice. Astfel ca examinarea bolnavului si analiza modului de comitere a furtului permite deducerea unor criterii de apreciere a comportamentului aberant: forma sa de realizare( individual sau in grup), modul de executie( stangaci, la vedere, nemotivat); natura obiectului deposedat( banal, cu caracter de fetis); destinatia obiectului( uneori inutil, sau facut in scop altruist); deliberarea subiectului fata de sensul furtului (justificare patologica, cu indiferenta).Furtul tipic patologic intruneste toate caracteristicile mentionate, deosebindu-se de furtul banal. Furtul instinctiv-afectiv al psihopatilor, este corelat cu vagabondajul, aparand ca o stare de necesitate explicand tendinta spre furt patologic. In unele psihoze, acesta caracterizeaza faza de debut. In cadrul furtului patologic, oligofrenul comite delicate de furt asupra unor obiecte fara valoare, fara premeditare sau motivatie logica. Furtul epilepticului are un caracter utilitar de necesitate biologica, comis fara precautii. Furtul schizofrenului de necesitate sau halucinator delirant, comis fara precautii sau absurd, caracterizeaza de obicei stadiul de debut sau de stabilizare a bolii.

Furtul psihopatului se efectueaza frecvent sub influenta alcoolului si exprima insuficienta controlului etic , intr-o maniera constienta si utilitara. O forma aparte de furt o reprezinta furtul realizat de obsedati si anxiosi intrunind aspectul cleptomanic de furt de obiecte identice sau realizat din dorinta de a obtine respectivul obiect, iar dupa comiterea furtului urmeaza o stare de usurare. Datele studiilor arata o frecventa mai crescuta a furtului in randul persoanelor ce sufera de epilepsie sau psihopatie urmata de schizofrenie.

Piromania, tendinta spre incendiere caracterizeaza oligofrenia si mai rar epilepsia si schizofrenia. In dezechilibrele personalitatii de tip psihopat, incendiul apare ca un act impulsiv, premeditat, violent, din dorinta de a face rau sau ca un act de bravura viril, iar in starile halucinatorii apare ca o actiune fireasca de persecutie, sau poate avea un caracter pasional patologic. Ca motivatie incendiul include: razbunarea la epileptic si oligofren; gelozia la alcoolici si erotomani;disimularea crimei la psihopati; bravarea sau vanitatea la oligofreni si psihopati; delirul de persecutie sau halucinatiile imperative in schizofrenie ori in delirurile cornice. Motivatia sexuala a unor incendieri se gaseste la psihopatii perversi sau in delirurile de gelozie, in cadrul psihozelor alcoolice. Exprimarea prealabila a intentiei de incendiere nu exclude caracterul patologic al acstui tip aberrant de act comportamental.

Fuga patologica de la parasirea neautorizata a domiciliului pana la fuga automatica a epilepticului. Printre criteriile care definesc o fuga patologica se include: durata ei, felul debutului si factorii ce o declanseaza, comportamentul in timpul fugii, dar si dupa incetarea ei.

Fuga automatica a epilepticului este insotita de amnezie si este precedata sau terminate de o stare paroxistica. Fuga oligofrenului, a psihopatului, este motivata de stari disforice, sau are un caracter reactiv. Aceste fugi impulsive, explica parasirea nemotivata a serviciului, trecerea ilegala a frontierei sau chiar vagabondajul. Fuga ratacitoare, absurda si nemotivata este caracteristica dementelor, iar fuga bizara, nemotivata sau patologic motivate este caracteristica schizofreniei.

Comportamentul sexopatic “se refera la ansamblul aberatiilor instinctului de reproducere, care se pot grupa ca rezultand prin deformarea imaginii partenerului , prin alegerea obiectului efector sau prin modalitati de erotizare substitutiva”( Gh. Scripcaru, Vasile Astarastoaie, “Criminologie clinica, 2000, pg. 174). Ca forme de comportament deviant, violul a fost intalnit mai des la persoanele cu structura psihopatica, in timp ce in psihoze sau in debilitatea mintala este mai frecventa tentativa de viol. Din punct de vedere victimologic, subiect al actelor de viol erau persoane din mediul apropiat agresorului si inferioare lui ca varsta, ca nivel mintal si usor sugestibili. Coexistenta intoxicatiei etilice cu fondul patologic al personalitatii se intalneste aproape intotdeauna.

Perversiunile, ca acte de aberatie instinctuala, se moduleaza amplu, de la limita normalitatii pana la profunda deteriorare mintala, aceasta pervertire intrunind ca trasatura psihopatologica fundamentala disociatia dintre erotism si sexualitate. In situatia homofiliei habituale se remarca insuficienta afectiv-volitiva, cu atasament pentru adolescenti sau alte persoane de acelasi sex, dar fara experienta heterosexuala, sau ca reactie de aparare contra inhibitiilor declansate de viata sexuala normala. Atasamentul pervertit sexual este favorizat sau chiar motivate de patologia vietii sexuale, de esecul sexual in primul rand. In formele grave de homofilie, actul are un caracter impulsiv, si se consuma fara alegerea obiectului, far atasament afectiv fata de partener. Polarizarile nomofile au tendinta spre travestism si se comit cu indiferenta sau lipsa a afectivitatii. De obicei actul homofil este expresia comportamentala a unei structuri psihopatice in incidenta frecventa cu alcoolismul sau expresia unor tulburari mintale generate de psihoze involutive, de schizofrenie sau oligofrenie.

Exhibitionismul ca mijloc de satisfactie sexuala aberanta, se releva ca un simptom de boala mintala sau de degradare morala in cazul ebrietatii alcoolicilor cronicizati .

Incestul consumat mai frecvent fara legaturi afective este intalnit mai des in deficite psihice de tipul oligofreniei, al schizofreniei, maniei sau epilepsiei si al degradarii morale provocate de alcoolismul cronic. Actul incestuos, in functie de gradul tulburarilor psihice, poate releva aspecte de la limitele impulsivitatii cu indiferenta fata de consecintele lui pana la situatii deliberate, motivate de conflicte familiale. Motivatia psihopatologica a incestului iese din limitele normalitatii prin continutul si consecintele sale, si este atribuita de obicei inconstientei provocate de consumul de alcool, intalnindu-se si motivatia pur patologica a unui parinte schizofren, care constient de infirmitatile fiului, tot schizofren, incearca sa-i rezolve astfel impulsia sexuala. Incestul evidentiaza rolul major nu numai al dezechilibrului preexistent ci si al situatiilor favorizante, reprezentate mai ales de ignoranta, promiscuitate si viata familiala dezorganizata.

Din multitudinea de perversiuni, ca incapacitate de a stabili un raport sexual in reciprociitate si afectiune, sadismul sexual, pedofilia si asasinarea copiilor sunt perversiunile ce prezinta nocivitate sociala. Sadicii sexuali reprezinta 10%dintre violatori, maati de dominarea victimei prin tortura, in scopul obtinerii orgasmului, sunt victime ale unor instincte atat de puternice incat nu se pot abtine. Pedofilia exprima realitatea ca cei abuzati in copilarie vor deveni la randul lor abuzatori, o experienta sexuala negativa alterandu-le dezvoltarea normala a sexualitatii. Sub acest aspect, pedofilia reprezinta un fel de recuperare a copilariei pierdute. Personaliattea lor prezinta un nivel mintal, apropiat de cel al victimei, precum si trasaturi de solitudine, inhibitie, obsesii si sentimente de culpa. Pedofilii clasici, prin componenta sadica a pedofiliei, devin asasini cand tematica sexuala devine subiacenta omorului. Pedofilii considera ca pulsiunea lor sexuala catre copiii vine din exterior, si nu din ei insisi, de unde nevoia de a repeta actul, mai ales sub influenta fantasmelor si a alcoolului, care favorizeaza trecerea la act. Considera partenerul un obiect sexual, pe care il urasc, au o viata afectiva saraca, fiind lipsiti de sentimente de culpa, neinteresandu-i suferinta pe care o provoaca.

Comportamentul omucidar patologic. In cadrul manifestarilor de comportament aberant, un loc important il detine omorul patologic, ca forma de comportament de maxima malignitate. Studiile arata ca relatia dintre morbiditatea psihica si actul aberant apare intr-un raport cauzal mai direct decat in alte reactii aberante, perturbarea psihica reflectandu-se mai pregnant in gravitatea actului. In cazuri rare omorul patologic a fost lipsit de sens si nepremeditat, deci instantaneu si feroce, fara disimulare si fara precautii, fara amnezie si fara remuscari, trasaturi caracteristice starilor de tulburare a constiintei in psihoze. Sunt situatii in care analiza psihopatologica poate descoperi momente de luciditate, in care actul comis se exprima anticipat si chiar intentionat. In starile de psihoza omorul a fost motivat patologic prin deliruri de tip persecutat-persecutor, sau prin halucinatii imperative, cu disparitia oricarui autocontrol constient si a oricarui sentiment de autoculpabilitate.

In schizofreniile paranoide omorul este comandat de halucinatii avand un caracter de eliberare psihica. Omorul oligofrenului este adesea comis cu cruzime si cu ajutorul unor instrumente simple, accesibile. Astfel ca actul apare ca impulsiv, indus, nepremeditat si mai rar comis prin imprudenta. La melancolic omucidul este minutios preparat si disimulat, fiind deseori urmat de suicid. Ca si schizofrenicul, melancolicul isi alege victimele din mediul sau apropiat de existenta, insa avand o alta motivatie: schizofrenul prin saturatie antipatica, melancolicul din iubire si teama de suferinta celor apropiati. Actul epilepticului releva totdeauna, in afara starilor de crize, particularitatea agresivitatii pe fond razbunator. Actul este comis cu violenta, prin alegerea premeditata a mijloacelor de executie si prin contextual situational.

“Contrar unei aparente premeditari, in cazul bolnavilor mintali, sinceritatea relatarii sau indiferenta fata de act, cateodata agitatia extrema in cursul executiei, ferocitatea si mobilul disproportionat, sau aberant, comportamentul cinic de scuza, negatie sau autojustificare patologica, dupa act releva trasaturile patologice din diferite boli psihice si orienteaza astfel apreciera responsabilitatii psihice”( Gh. Scripcaru,2000 pg. 178).

Mijloacele utilizate in comiterea omorului patologic sunt gasite la intamplare, comune. Epilepticul si oligofrenul utilizeaza mai frecvent elemente contondente, delirantii—armele albe sau de foc, psihopatii—asfixia.

In ceea ce priveste stabilirea discernamantului fata de fapta comisa, se are in vedere gradul tulburarii psihice, de la limitele lipsei de discernamant, in psihoze, pana la cele ale pastrarii sale in psihopatii.

Aspecte privind violenta si periculozitatea criminalului alienat mintal

Violenta consecutiva unor tulburari psihice, este cunoscuta si ramane subiect de actualitate, mai ales ca studiile arata o crestere a acestei violente, din cauza interanarilor inadecvate, deseori involuntare, sau a neinternarii bolnavilor in spital, fapt ce creste rata violentei grave a bolnavilor psihic la 5% din violenta generala. S-a constatat ca violenta bolnavilor psihic este cu precadere apanajul schizofreniei( care reprezinta 40% din violenta bolnavilor mintal) , urmata de violenta bolnavilor cu leziuni ale creierului. Pentru alti autori, doar 10%dintre bolnavi mintali sunt agresivi si dintre acestia im mare parte schizofrenii, prin motivatii delirante, de panica sau razbunare, in scop de autoaparare sau fara motiv. Violenta se exercita asupra personalului din spital, daca bolnavul este internat, sau asupra apropiatilor, sau chiar asupra unor persoane intamplatoare, daca bolnavul nu este internat. Multi autori considera ca violenta bolnavului psihic depinde de evolutia starii de constiinta, de sursele sale de iritare, de necunoasterea de catre anturaj a atitudinii comportamentale fata de bolnavul mintal., corelati cu mediul familial, tipul de boala, consumul de alcool.

In acest sens stabilirea unor criterii de periculozitate comportamentala a bolnavilor psihic constituie o preocupare de actualitate.

“ Criteriile nocivitatii comportamentale, stabilite de Goldstein, rezida in suma unor simptome de tipul depravarii afective materne in antecedente, al lipsei de identificare sau de identificare patologica cu tatal violent, al violentei consecutive si precoce fata de parinti, ca si al actelor de cruzime si violenta din perioada copilariei.

Criteriile lui Grigson focalizeaza intr-un fascicol de risc major simptome de tipul antecedentelor comportamentale violente, al nivelului scazut sau al absentei sentimentelor de culpa, al comportamentelor ante-si post faptic.

Criteriile lui Stah si Cocozza include antecedentele de violenta si recidiva comportamentala, factori ce cresc rata periculozitatii comportamentale, la 50-70% mai ales in actele antisociale de tipul omuciderii, al violului, al furtului si al talhariilor”(Gh. Scripcaru, pg.182).

Unii autori considera ca predictia comportamentului agresiv trebuie bazata pe antecedente (episoade violente din antecedente, comportament agresiv si repetat, dificultati de reactie la stress), pe tipul actului agresiv( bizar, cu absenta provocarii si a remuscarii, cu negativism accentuat), pe starea mintala( cu gelozie morbida, idei paranoide, diminuarea autocontrolului si a reactiei la tratament) si pe circumstante (abuz de alcool, saracia suportului din partea anturajului).

Sub aspect penal, criteriile starii de periculozitate sunt: capacitatea criminala, adaptabilitatea, personalitatea infractorului, mediul social si valoarea revelatoare a delictului. Infractorul profesionist este caracterizat de o capacitate criminala si o adaptabilitate scazute. Infractorul pasional este caracterizat de o capacitate criminala scazuta si o adaptabilitate puternica, iar infractorul ocazional este caracterizat de o capacitate criminala si o adapatbilitate puternice. In starile psihopatologice, starea de periculozitate a bolnavului variaza in functie de boala. In melancolie ea este data de culpabilitate si anxietate, in manie de furie , in delir de teama de influenta si persecutie, in alcoolism de halucinatii si delir, iar in epilepsie de impulsivitate.

Dupa Gayral starea periculoasa a bolnavilor psihic ar cunoaste 4 grade de intensitate:

starea peericuloasa deliranta, ca o consecinta a halucinatiilor imperative si a sindroamelor de influenta, cand bolnavul devine ca un robot sau cand deseneaza persecutorul, cand are accese de furie sau vindicative (cu inclaustrare, solitudine);

starea periculoasa camuflata de dementa si arieratie, cu delir senil, de prejudiciu sau de gelozie;

starea periculoasa automatica si de scurtcircuitare din starile crepusculare, din impulsiuni, scurtcircuite ca impulsii ce deviaza in acte motorii reactionale;

starea periculoasa caracteriala.

Cel mai mare coeficient de periculozitate il au starile delirante. In ordine descrescrescatoare acestea: sunt halucinatiile imperative, delirul de influenta, delirul cu persecutori desenati si aderenta afectiva la delir.

Raspunderea si vinovatia criminalului din perspectiva normativa si psihosociologica

Raspunderea penala este aceea institutie juridica fundamentala care impreuna cu celelalte doua institutii ale dreptului penal, infractiunea si sanctiunea, constituie intregul sistem de drept penal. Raspunderea penala reprezinta o forma specifica de raspundere juridica, ce apare ca efect al comiterii unui delict de catre o persoana si care consta in obligatia acestuia de a suporta consecintele faptelor sale. In acest sens, raspunderea penala se identifica deseori cu sanctiunea, ignorand latura psihologica a raspunderii penale. In timp ce sanctiunea penala se refera la tragerea la raspundere a unei persoane care a comis un delict, raspunderea penala include atitudinea intelectiva, afectiva si volitiva a unei persoane fata de fapta comisa si incriminata penal.

Caracterizam starea de responsabilitate ca pe “o calitate care consta in capacitatea persoanei de a-si asuma integral obligatiile ce decurg dintr-o actiune liber consimtita, pe care o delibereaza si o intreprinde si totodata capacitatea de a intelege consecintele acestei notiuni, in deplina concordanta cu mobilul sau scopul urmarit, in interesul persoanei si fara a prejudicia interesul colectivitatii”( V. Dragomirescu, 1999, pg. 241). Stabilirea starii de responsabilitate se face prin expertiza medico-psihiatrica, care este obligatorie in cazul comiterii unor delicate si crime deosebit de grave sau comise cu cruzime(omorul), atunci cand instantele de judecata au indoieli in privinta starii psihice a delincventului. In marea majoritate a legislatiilor penale, inclusiv in cea romaneasca, notiunea de responsabilitate nu este clar definita, fiind considerata starea normala a oricarui individ, existenta la orice persoana sanatoasa mintal. Astfel ca notiunea de responsabilitate este raportata la inversul acesteia, starea de iresponsabilitate.

Articolul 48 din Codul Penal defineste iresponsabilitatea astfel ”Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu-si putea da seama de actiunile sau inactiunile sale, sau nu putea fi stapan pe ele”. Articolul 48 impune unele conditii pentru ca prevederile sale sa fie aplicabile. In primul rand organul judiciar trebuie sa constate ca faptuitorul se afla intr-o stare de incapacitate psihica, adica ii lipseste facultatea de a intelege semnificatia faptei sale , caracterul ei antisocial, ori nu poate fi stapan pe actiunile sau inactiunile sale, adica ii lipseste posibilitatea de a-si dirija manifestarile sale volitive. Astfel ca el nu poate fi subiect de drept penal, caci in lipsa factorului intelectiv si volitiv nu exista vinovatie si deci raspundere penala.

O a doua conditie se refera la starea de incapacitate psihica ce trebuie sa fi existat in momentul savarsirii faptei. Daca in aceasta perioada de timp faptuitorul si-a recapatat capacitatea psihica , dar a continuat savarsirile faptei, art. 48 nu se poate aplica. Nu se poate aplica nici in ipoteza in care faptuitorul si-a provocat cu intentie incapacitatea psihica sau a convenit cu alte persoane sa i-o cauzeze.

Pentru ca dispozitiile art. 48 sa-si gaseasca aplicare trebuie sa se constate ca starea de incapacitate psihica nu se datoreste culpei faptuitorului. Daca incapacitatea psihica survine dupa savarsirea infractiunii, faptuitorul va fi trimis in judecata, dar procesul penal se va suspenda pana la insanatosirea acestuia.

Incapacitatea psihica a delincventului trebuie sa se datoreasca alienatiei mintale sau altei cauze. In literatura juridica prin conditia “alte cauze” s-a voit sa se deosebeasca cauzele care creeaza stari de incapacitate psihica, de celelalte cauze ce explica existenta unei stari de insuficienta dezvoltare a capacitatii psihice cum ar fi minoratul, caz in care nu se vor aplica prevederile art.48 ci cele privind minoratul. O ultima conditie impusa de art.48 este aceea ca faptuitorul trebuie sa fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Daca toate aceste conditii sunt indeplinite caracterul penal al faptei comise este inlaturat, iar fata de faptuitor se vor lua masuri de siguranta a internarii medicale si obligarii la tratament medical.

Legislatia juridica de specialitate precizeaza ca nu exista o raspundere penala limitata (raspundere atenuata), insa art.72 Cod Penal ingaduie sa se aiba in vedere, cu prilejul individualizarii pedepsei, si diferite aspecte legate de capacitatea psihica a infractorului (atunci cand delictul a fost comis sub influenta “unei puternice tulburari sau emotii”).

In opinia specialistilor din domeniul dreptului penal, in categoria tulburarilor care altereaza intelectul si vointa faptuitorului se include tulburarile psihice patologice, cum ar fi: psihozele organice ( care apar in urma paraliziei progressive, a unor tumori sau leziuni grave ale creierului uman, epilepsiei), psihozele endogene sau bolile psihice (cum ar fi schizofrenia, psihozele delirante, paranoia, psihozele maniaco-depresive) si tulburarile toxice (otravirile de orice fel, inclusiv cele provocate de substante alcoolice si stupefiante). In categoria alienatiilor mintale sunt incluse si tulburarile de personalitate datorate insuficientei maturizarii unor functii psihice( debilitatea si retardarea mintala, oligofrenie, cretinism, idiotenie) precum si tulburarile de constiinta cu caracter nepatologic determinate de alcool, oboseala, extenuare, somnambulism, halucinatii). In conceptual de alienatie mintala sunt incluse si psihopatiile, nevrozele, tulburarile de impuls (provocate de manie, ura, frica, gelozie,etc).

Stabilirea starii de iresponsabilitate se face prin intermediul expertizei medico-psihiatrice de specialitate, care urmareste depistarea si explicarea clara a unei boli psihice din categoria celor prevazute de legea penala. Expertiza medico-psihiatrica trebuie sa identifice daca persoana respectiva a actionat sau nu constient, daca a avut sau nu discernamant. Pentru practicienii dreptului penal discernamantul reprezinta “capacitatea persoanei de intelegere si manifestare constienta a intelectului si vointei sale in raport cu o anumita fapta antisociala, pentru psihiatrii el este considerat ca fiind facultatea, aptitudinea unei persoane de a gandi si judeca rational si de a distinge binele de rau si de a adopta solutii morale”( Dan Banciu, 2004/2005, pg. 36). Astfel ca discernamantul reprezinta o calitate a persoanei si o functie operationala, prin care individul este capabil sa organizeze motivat activitatea pe care o desfasoara.

Pentru stabilirea iresponsabilitatii unei persoane, diversele legislatii opereaza cu doua criterii:

a) criteriul medical, ce incearca sa identifice prezenta unei boli psihice cornice, a unor tulburari psihice temporare sau a unor stari morbide la persoana care comite un delict;

b) criteriul juridic care presupune absenta capacitatii individului de a fi constient de actiunile sale sau de a si le stapani, deoarece eswte lipsit de discernamant. In aceste cazuri iresponsabilitatea este fie de natura intelectiva (faptuitorul nu-si poate reprezenta caracterul illicit al faptei), fie de natura volitiva (faptuitorul nu se poate stapani sa nu comita fapta, neputand sa-si controleze actiunile sale).

Avand in vedere ca responsabilitatea este conditionata de integritatea discernamantului, care la randul sau este conditionat de starea de constiinta ce depinde de nivelul structurarii personalitatii, se constata ca in ansamblu aprecierea responsabilitatii depinde de evaluarea capacitatii psihice.

In definirea medico-legala psihiatrica a responsabilitatii se au in vedere urmatoarele criterii:

neformarea discernamantului critic;

handicapul grav mental sau psiho-senzorial;

alterarea nivelurilor de constiinta elementara si operational-logica;

motivatia psihopatologica a momentului savarsirii actului antisocial si in general a comportamentului deviant;

existenta unei legatiuri directe de cauzalitate intrwe trasaturile patologice ale personaliattii si elementele constitutive ale actului infractional comis;

reactivitatea patologica cu implicatii medico-legale paroxistice;

debutul medico-legal al psihozelor endogene;

incapacitatea psihica( intelectiva, afectiv-volitiva).

Expertiza medico-legala are un rol foarte important, insa nu trebuie omis faptul ca nu exista o anume boala psihica précis definita ci bolnavi psihici, astfel incat pot exista persoane bolnavi psihic care sa disimuleze comportamentul antisocial, asa cum pot exista bolnavi mintal care comit diverse delicte dispunand de capacitatea intelectiva si volitiva, chiar daca sufera de boli psihice.

Problematica simularii-disimularii

Conduitele deviante de simulare, constituie o forma specifica de manifestare a dezadaptarii sociale. Aceasta forma de exprimare a deviantei situata la limita dintre normal si patologic, tinde sa scoata totdeauna in evidenta patologicul din punct de vedere somatic sau neuropsihic, caracterizandu-se prin motivatie si scopul utilitar imediat. Fenomenul este cunoscut din cele mai vechi timpuri si este legat de evenimentele sociale, de situatii psihologice particulare, forma predominanta de manifestare fiind tulburarile mintale, simularea nebuniei.

Cercetarile de specialitate clasifica fenomenele de simulare in :

“Simularea preventiva ce consta in caracterul premeditat si constient de inducere in eroare, care anticipeaza un act de cele mai multe ori cu continut social negativ. Este o forma predevianta, preinfractionala, in care subiectul isi gaseste terenul de actiune, isi cauta argumente, isi stabileste alibiurile”( V. Dragomirescu, 1976, pg.51). Aceasta forma este intalnita atat la personalitatile dizarmonice cat si la personalitatile nevrotice cu conduite deviante.

“Simularea contaminativa este specifica in colectivitati restranse cu regim special( detentie si alte medii restrictive) determinate in primul rand de reactii de frustrare si cu caracter inductiv, sugerat, in care initiativa apartine in primul rand personalitatilor dizarmonice. Aceasta forma se prezinta cel mai frecvent cu refeerire la patologia somatica, prin simularea unor intoxicatii, boli infectioase, cat si patologia speciala (afectiuni dermatologice, traumatologie)”(Ibidem,pg,51).

Disimularea este conduita devianta care reflecta o motivatie psihopatologica particulara la care se adauga, ca o conditie favorizanta, o situatie psihologica sau de ordin social, de frustrare, de ingradire a drepturilor subiectului. Aceasta forma poate insoti o comportamentul autodistructiv si heterodistructiv la melancolici cu idei de suicid sau obsedati de idei de razbunare. Acesti subiecti neaga tulburarile de perceptie, sau manifestarile delirante pe care le prezinta, devin reticenti si suspiciosi, dau raspunsuri evazive fata de interlocutorii lor, de care considera ca depind in realizarea scopurilor lor. Examinatorul urmareste gestualitatea, fizionomia, comportamentul subiectului, acesta nestiind ca este observat, examinarea fiind in aceste cazuri disimulata.

Problema psihologica a simularii este legata de sinceritate si minciuna. Are o componenta instinctiv-emotionala, un substrat de conservare aparut in situatii conflictuale. Fiecare stimulant isi are propriul tablou de simptome corespunzator temperamentului, resurselor intelectuale si capacitatilor sale de rezistenta fizica sau psihica.

Teorii ce privesc motivatia delincventei patologice

Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentele bolnavilor psihici, dar si de cauzele si profilaxia criminalitatii patologice aducandu-si aportul la cunoasterea acestui tip de criminalitate si la prevenirea ei.

Teorii de orientare biologica

Reunim in cadrul acestei orientari, teoriile reductioniste ce atribuie un substrat organic comportamentului delincvent. Caracteristic acestor teorii este incercarea de a demonstra existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic ce diferentiaza delincventul de nondelincvent, determinismul biologic ca ipoteza etiologica fundamentala.

Teoria criminalului innascut

Printre precursorii si fondatorii antropologiei criminale se inscrie Cesare Lombroso(1835-1909). Activitatea sa este marcata de aparitia lucrarii “L’Uomo delincquente”(1876) in care s-a axat pe studiul biologic si psihologic al criminalului. “Omul delincvent”sintetizeaza principalele teze ale gandirii lombrosiene printre acestea numarandu-se: criminalitatea ca regresiune in evolutia omului; cauzele criminalitatii trebuie cautate in om, considerat ca o complexitate sociopsihologica; criminalii prezinta stigmate anatomice si psihice care dovedesc predispozitiile lor innascute pentru infractionalitate. El sustine ca: a) criminalul se caracterizeaza prin anomalii corporale(corp nedezvoltat, diform), asemanator cu salbaticii, cu stramosii omului(atavic); b)degenerate, epileptic si nebun. Prin toate aceste trasaturi criminalul este un om aparte, “este o varietate biologica inferioara”, care se deosebeste de omul necriminal. El a formulat idea ca unii oameni se nasc criminali. Pe aceste fundamente (stigmate, atavism, nebunie, degenerescenta), Lombroso sustine ca intre criminal si necriminal sunt deosebiri, mai mult chiar sunt deosebiri de natura. La aceste trasaturi specifice morfologice se adauga si o serie de trasaturi psihologice, cum sunt: insensibilitate psihica, atrofierea sentimentelor de mila si simpatie fata de alti oameni, iritabilitate, impulsivitate, violenta.

Prin metoda pozitivista de studiu, Lombroso a evidentiat faptul ca infractiunea este rezultatul conduitei unei persoane, determinata de factori psihici si organici, si a aratat importanta cooperarii intre stiinte, dand prioritate stiintelor naturii. Analiza minutioasa a trasaturilor criminalului, face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Teoria biotipurilor criminale

Intemeietorul acestei teorii este considerat a fi medicul psihiatru Ernst Kretschmer, care preocupat de studiul bolilor psihice a observat ca exista o stransa relatie intre anumite boli psihice si unele tipuri morfologice ale bolnavului, pe de o parte si caracterul acestuia pe de alta parte. El clasifica oamenii in patru grupe, in functie de caracterul si tendinta acestora spre savarsirea unor anumite tipuri de infractiuni:

a) tipul picnic, cuprinde indivizi corpolenti dar scunzi, cu extremitati scurte, fata rotunda, mereu veseli, binevoitori, si cu tendinta de a savarsi infractiuni ce presupun o mare doza de viclenie (inselaciuni, falsuri, fraude,etc.).

b) tipul astenic, cuprinde indivizi inalti, slabi cu fata prelungita, calmi, energici, cu adaptare sociala precara si cu tendinta de a savarsi infractiuni impotriva patrimoniului (furt, abuz de incredere, etc.)

c) tipul atletic, cuprinde indivizi avand o buna dezvoltare a sistemului osteo-muscular inconsecventi in manifestarile lor, intre sentimentalism si brutalitate si cu tendinta de a savarsi fapte grave (omor, talharie,etc.), fiind expusi la recidivare.

d) tipul displastic, cuprinde indivizi cu disproportionalitati si dizarmonii in dezvoltarea corporala, sub aspectul dezvoltarii psihice fac parte dintre cei debili mintal si schizofreni, avand tendinta mai mult decat ceilalti, spre infractiuni privind viata sexuala, precum si alte fapte grave, adesea predispusi la recidiva. (Gh. Nistoreanu, C.Paun 1996,pg.84-86)

William Sheldon continua cercetarile biotipurilor criminale ale lui Kretschmer. Face o clasificare proprie a biotipurilor criminale in raport de gradul de dezvoltare a celor trei foite embrionare, in trei categorii:

“a) tipul endomorf, cu corp scurt si gras, relaxat si emotional constant, cu o dezvoltare mai pronuntata a organelor interne;

b) tipul mezomorf, competitiv, nemilos si cu o musculatura puternic dezvoltata;

c) tipul ectomorf, inalt si slab, retras, imprevizibil si cu o mai mare dezvoltare a scoartei cerebrale si a inteligentei.”(M.Scheldon, 1949, pg.149 apud Ioal Al.Iacobuta, “Criminologie”,2002,pg.106).

Teoriile ereditatii

O noua ipoteza referitoare la geneza criminalitatii ii apartine lui Charles Goring si priveste rolul ereditatii. Folosind o parte din cele mai noi tehnici si statistici el masoara gradul de corelare ori de asemanare a membrilor descendenti din aceasi familie. L-a preocupat in principal doua elemente :

a) trasaturile fizice obisnuite si

b) defectele mostenite mai ales la persoanele cu boli psihice.

La finalul cercetarii constata ca aceste corelatii sunt rezultatul ereditatii si nu al mediului.

Studiile de arbore genealogic realizate in S.U.A. de catre Dugdale si Estabrook au incercat sa demonstreze ca in familiile ai caror intemeietori au avut antecedente penale, exista un numar mai mare de infractori; pe aceeasi baza s-a conchis ca ereditatea constituie principala cauza a ereditatii.

Studiile pe gemeni monozigotici si dizigotici, datorate in special lui J.Lange,W.Healy, A.Bronner, au incercat sa demonstreze ca predispozitia ereditara in comiterea actului infractional constituie in cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

Studii mai recente realizate in S.U.A. si Suedia au urmarit sa evidentieze anumite corelatii in cazul copiilor adoptati, sa stabileasca daca comportamentul delincvent al unora dintre acestia urmeaza linia de comportament a parintilor biologici (este prin urmare ereditar) sau a parintilor adoptivi. “Studiul realizat de Raymond Crowe in 1975 in statul Iowa raporteaza o rata foarte ridicata de comportamente delincvente printre copiii adoptati, a caror mama biologica avea antecedente penale”(Rodica M Stanoiu, “Criminologie, 2003, pg.144).

Teoria anomaliilor cromozomilor

O mare audienta au avut la un moment dat acele cercetari care au pretins ca exista o corelatie semnificativa intre anomaliile cromozomice si criminalitate. “Celula organismului uman prezinta 46 de cromozomi ce formeaza 23 de perechi distincte, in fiecare pereche existand un cromozom matern si unul patern.”(M. Saragea,”Fiziopatologie”, 1981, pg. 52 apud Rodica M. Stanoiu, 2003, pg. 148). Astfel cariotipul omului normal este reprezentat prin urmare de formula genetica 46, XY in cazul sexului masculin si de 46, XX in cazul sexului feminin. Anumite accidente genetice pot determina fie un minus, fie un plus de cromozomi sexuali in formula genetica. In literatura de specialitate ar apare corelatii semnificative intre surplusul de cromozomi si criminalitate. Cercetarile Patriciei Jacobs au facut mare valva in anii ‘60-’70 in Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de delincventi dintr-o inchisoare din Edinbourgh a constatat ca 7 dintre acestia aveau cariotipul 46, XYY, intr-un alt grup experimentat procentul fiind de 2,8% . Pe baza acestor cercetari P. Jacobs ajunge la concluzia ca frecventa acestei anomalii printre detinuti s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predispune genetic individul la crima. Astfel cromozomul “Y” a fost denumit si cromozomul crimei.

Teorii de orientare psihologica-psihiatrica

Primele incercari de a izola aspectele psihologice ale comportamentului delincvent coincide cu elaborarea conceptului de alienare mentala. S-a sustinut ca delincventii ar avea anumite deficiente ale sentimentelor morale, deficiente care se considerau a fi mostenite. Aceasta conceptie face astfel trecerea de la orientarea biologica la orientarea psihologica. Teoriile psihologice pun la baza comportamentului criminal unele stari psihologice particulare printre care carenta afectiva din copilarie ce duce la indiferenta afectiva si contacte umane superficiale, frustrare afectiva ce duce la egocentrism si lipsa moelelor proprii, sentimente de inferioritate si devalorizare ce duc la opozitie si comportament criminal. Teoriile psihologice au incriminat la originea comportamentului criminal, lipsa sentimentului de culpa, pe acre se bazeaza structura sentimentului de responsabilitatea modelelor de interpretare a situatiilor si in consecinta de structurare a comportamentului anticipativ, rolul conflictelor intra- si intersubiective.

Teoria lui Alfred Adler

Contemporan cu Sigmund Freud, A. Adler s-a remarcat prin faptul ca a descris pentru prima data, conceptul de “complex de inferioritate”. “Complexul de inferioritate este descris ca fiind starea psihica in care se afla o persoana cuprinsa de dorinta de a-si depasi conditia proprie in contextul unor relatii de compensare si supracompensare. Cand individual devine constient de carentele sale incearca sa le compenseze, ajungand deseori la supracompensare”(Ioan Al. Iacobuta, 2002, pg. 104). Sentimentul de inferioritate este intalnit la majoritatea persoanelor si se poate exterioriza prin doua modalitati diferite. In cazul cel mai fericit, individul isi depaseste conditia de inferioritate de care este dominat, insa sunt si persoane la care deficienta nu poate fi depasita si astfel sentimentul de inferioritate va deveni complex de inferioritate. “ Persoanele dominate de complexul de inferioritate aleg calea savarsirii unor fapte penale pentru ca reusind sa atraga in acest mod atentia opiniei publice asupra lor, vor compensa psihologic propria lor inferioritate”(Gh. Nistoreanu, C. Paun, 1996, pg. 97).

Teoria constructelor

Teoria constructelor a lui Kelly se bazeaza pe specificul de anticipare a consecintelor comportamentului uman si afirma ca omul opereaza permanent cu modele de interpretare a realitatii exterioare si a situatiilor de viata, structurandu-si conduita dupa imaginea despre cum este si cum ar dori sa fie la un moment dat. Cu asemenea modele de conduita, omul formeaza modele anticipative, creative ori conformiste, iar cand aceste modele lipsesc, isi creeaza conduite delincvente sau deviante.

Teorii psihanaliste

Cel mai de seama reprezentant al psihanalizei, Sigmund Freud(1856-1939), diferentiaza trei instante ale personalitatii: Eul, Supraeul si Sinele. “Eul(Ego) sau constiinta de sine reprezinta nucleul personalitatii si este constituit din cunostintele si imaginile despre sine, precum si din atitudinile constiente sau inconstiente fata de cele mai importante interese si valori. Supraeul (Super-Ego) sau constiinta morala constituie expresia existentei individului in mediul social. Sinele (Id) reprezinta un complex de instincte si de tendinte refulate, el constituind polul functional al personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive predominant sexuale si agresive”( S.Freud, Introducere in psihanaliza, 1980, pg. 25). Aparitia unor stari tensionale intre cele trei instante ale personalitatii duce la conflict. Caile de rezolvare a conflictului sunt: sublimarea (redirectionarea energiilor sexuale de la scopul primar catre alte scopuri) si refularea ( respingerea imaginilor, ideilor, dorintelor neplacute din sfera constientului in inconstient, creindu-se astfel un nou conflict inconstient).

Diferenta specifica dintre infractoor si noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului si s-ar datora unor incapacitati de a depasi complexul oedipian. Astfel conflictele afective ale individului , determinate mai ales de esuarea tentativelor de sublimare sau compensatie a acestora, duc la inadaptarea individului, care poate duce in final la trecerea la actul criminal.

Freud acorda o importanta deosebita complexului oedipian si complexului de culpabilitate. Complexul de vinovatie favorizeaza comiterea crimei, deoarece unii indivizi suferind de un sentiment de vinovatie foarte puternic, isi asteapta pedeapsa aceasta venind ca o eliberare. Acest lucru explica de ce unii infractori isi semneaza crima sau marturisesc foarte usor faptele comise.

Pe baza celor trei instante ale personalitatii Alexander si Staub stabilesc o tipologie incluzand trei categorii principale:

a) delincventul nevrotic, manifestand un comportament generat de conflicte de natura psihica;

b) delincventul normal care se identifica cu modelul obisnuit de delincvent, preluindu-i caracteristicile;

c) delincventul patologic, al carui comportament ii este determinat in mod organic;

Adoptand aceeasi perspectiva, A. Aichhorn considera si el ca delincventa constituie o tendinta nevrotica, intarita de o slaba educatie. Aichhorn scoate in evidenta importanta formarii super-egoului pe baza identificarii cu unul din parinti. “Exista o serie de mecanisme intime , defectuoase care faciliteaza absenta unei reactii emotionale fata de o persoana care reprezinta un model social acceptabil de comportament”(A. Aichhorn, 1935, apud Sorin Radulescu, Dan Banciu, “Sociologia crimei si criminalitatii, 1996, pg.178).

O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung, apartine lui H. Eysenck. Principala cauza a criminalitatii este vazuta de acesta in esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck considera ca tipul extravertit apare mai frecvent printre infractori.

Cele opt tipuri de temperament rezultate din combinarea a trei trasaturi considerate fundamentale, si anume: emotivitate, rezonanta, activism, s-ar exprima in diferite forme de conduita delincventa si anume:

“–tipul amorf ( nonemotiv-nonactiv-primar, se manifesta prin nevoia de a-si satisface rapid trebuintele, prin imaturitate intelectuala, lene, predispozitie spre consumul de bauturi alcoolice), se intalneste in 20% din infractiunile de furt, intr-o proportie ridicata in cazurile de prostitutie;

–tipul apatic (nonemotiv-nonactiv-secundar) se caracterizeaza prin dificultatile pe care le are de a-si rezolva problemele de viata, si reprezinta 35% din infractiunile sexuale si tipul de recidivist prin definitie;

–tipul nervos (emotiv-nonactiv-primar) reprezinta 1/3 din infractiunile contra bunurilor si contra persoanelor;

–tipul sentimental (emotiv-nonactiv-secundar) se intalneste mai putin printre infractori;

–tipul coleric(emotiv-activ-primar) reprezinta 30% din infractiunile comise cu violenta si constituie in general, 16% din populatia penitenciara;

–tipul pasional (emotiv-activ-secundar) are incidenta criminologica mai redusa si se intalneste in 10% din infractiunile contra persoanei”(Rodica M. Stanoiu, 2003, pg. 168).

Teoria personalitatii criminale

Aceasta teorie apartine criminologului Jean Pinatel si se axeaza pe conceptual de personalitate criminala. J. Pinatel respinge idea existentei unei diferente de natura umana intre infractori si noninfractori si preia opinia lui De Greef, conform careia exista o diferenta de grad intre personaliattea infractorului si cea a noninfractorului, precum si in diferitele categorii de infractori. “Notiunea de grad este inteleasa in sensul de nivel de la care impulsurile endogene si excitatiile exogene il determina pe individ sa comita acte antisociale”( Ioan Al. Iacobuta, 2002, pg. 155).

Pinatel tine seama in elaborarea teoriei sale de cercetarile lui Kinberg, De Greef, Di Tullio care au relevat trasaturi de baza ale criminalului, cum sunt:

a) egocentrismul, dupa care criminalul se dovedeste extrem de individualist si de egoist;

b) labilitatea, dupa care criminalul are o constructie psihica si morala slaba, firava, schimbatoare;

c) lipsa de afectivitate, dupa care criminalul este rece , lipsit de mila de simpatie, fata de semenul sau;

d) agresivitatea, tendinta spre violenta si duritate;

e) lipsa de stapanire de sine, de inhibitie psihica si de alte trasaturi de felul acesta.

Personalitatea criminala, exista in primul rand prin intrunirea tuturor trasaturilor (egoism, violenta, lipsa de afectivitate, etc)si in al doilea rand sa prezinte in cazul existentei acestor trasaturi pericol social. Pinatel mentioneaza ca in 15% din cazuri starea periculoasa este episodica , trecatoare, in 20% ea este cronica, iar pentru 55% este marginala; in raport cu solicitarile exterioare , subiectii din ultima categorie pot deveni recidivisti sau infractori ocazionali.

Teoria imitatiei

In cadrul orientarii psihologice se inscrie si Gabriel Tarde, cel ce elaboreaza teoria imitatiei, ce presupune faptul ca “imitatia, contaminarea si contagiunea sociala, sunt cauze ale crimei, aceasta invatandu-se prin imitatie negativa, imitatie ce nu exclude posibilitatea omului de a alege, deci responsabilitatea pentru fapta savarsita “( Gh,. Scripcaru, “Criminologie clinica”, 2000, pg.31).

Pentru Gabriel Tarde creator este doar individul , in timp ce masa este cea care imita. Acesta considera psihicul uman drept factor sociogenetic , insusi fundamental societatii rezidand in imitatie.

El stabileste o serie de legi referindu-se la criminalul profesionist: “individul nu se naste criminal ci invata de la altii, prin imitatie cariera de infractor (G. Tarde, 1890 ,apud Sorin Radulescu, Dan Banciu, 1996, pg. 111); fiecare infractor se specializeaza intr-o ramura distincta de activitate criminala, pe care o practica in mod statornic, fiecare infractor repeta in actiunile sale modul sau specific de a opera in cursul infractiunii.

Teoria frustrarii sociale

Teoria frustrarii sociale , teorie elaborata de M.B.Clinard sustine ca manifestarile antisociale, pot aparea in anumite cazuri pe fondul situatiilor de frustrare a anumitor indivizi, ca o dorinta de compensare a acestei frustratii. M. Clinard defineste frustrarea ca “o situatie care se iveste ori de cate ori un individ intalneste un obstacol sau o interdictie mai mult sau mai putin insurmontabile in calea care-l conduce spre satisfacerea unei nevoi vitale”(Dan Banciu, “Tendinte ale crimei si criminalitatii”, 1999, pg.88).

Atitudinea unui individ de a suporta o frustrare fara pierderea adaptarii constituie”toleranta sa la frustrare”. Gradul si intensitatea acestei tolerante influenteaza comportamentul individului care suporta o frustrare, actionand fie ca factor favorizant, fie ca o piedica in realizarea intereselor sale. “Frustrarea se transforma in agent perturbator, generator de stari critice, nevrotiforme numai atunci cand ea depaseste nivelul de toleranta al sistemului peersonalitatii. In asemenea situatii comportamentul devine exploziv, impulsiv, agresiv, individul montandu-se punitiv, vina pentru starea sa critica actuala, fiind atribuita celor din jur sau lui insusi”(V.T. Dragomirescu,”Introducere in medicina legala antropologica”,1999, pg.143). Pentru a preinmtampina instalarea unor asemenea stari patologice, este necesar ca influentele frustrante sa nu se permanentizeze si sa nu blocheze subsistemului motivational.

Teoria rezistentei la frustrare

In completarea conceptiei lui Clinard, W. Reckless, respinge idea existentei unei corelatii intre frustrare si agresivitate, avansand ipoteza conform careia societatea si individul dispun de o serie de mecanisme de “rezistenta la frustrare” care previn incalcarea normelor sociale si permit descarcarea emotionala a indivizilor si proiectarea ei in actul infractional. W. C. Reckless considera ca orice individ poseda doua tipuri de structuri de natura externa si interna care actioneaza protejand indivizii contra devierii si contra oricarei presiuni, impuls, demoralizari:

“a) structura sociala externa care se constituie din grupurile de socializare si integrare cu care individul intra in contact si care il pot proteja in decursul existentei sale;

b) structura psihica interna care actioneaza ca o “matrice” personala si ii asigura individului constiinta de sine si “imaginea” lui in raport cu ceilalti”(Sorin M . Radulescu, Dan Banciu, 1996, pg. 191).

Daca una sau mai multe componente ale celor doua structuri sunt deteriorate sau lipsesc, individul manifesta sentimente de frustrare si marginalizare personala si sociala, fiind predispus la violenta si agresivitate. Dimpotriva, cand cele doua sisteme de protectie sunt puternice individul isi va orienta comportamentul in functie de norme.

Teorii de orientare sociologica

In domeniul sociologiei delincventei au fost formulate o serie de teorii care au incercat sa evidentieze anumite cauze, factori, circumstante care generand sau favorizand comiterea de delicate si crime, se afla intr-o legatura mai mult sau mai putin stransa cu modul de viata, personalitatea si antecedentele sociale ale individului delincvent si ocaziile delictuale.

Teoria dezorgnizarii sociale

Aceasta orientare a aparut in cadrul Scolii de la Chicago care, studiind procesul de integrare a imigrantilor in societatea americana si trecerea de la modul de viata rural la cel industrial-urban si-a propus evaluarea principalelor probleme sociale generate de fenomenele de imigratie si emigratie. Aceste probleme apar in cursul unei perioade de schimbare sociala brusca in viata comunitatilor si a indivizilor, cand ordinea si organizarea sociala este perturbata, este dislocata coeziunea si dependenta reciproca intre indivizi nemaiexistand o concordanta intre sistemele normative ale acestora.

La baza elaborarii acestei teorii, sta idea ca problemele sociale au un pronuntat caracter patologic, derivate din dezorganizarea sistemului social. Aceste stari patologice afecteaza atat indivizii cat si structurile sociale. Ca teorie a patologiei sociale, teoria dezorganizarii sociale isi propune sa studieze societatea din punct de vedere al normativitatii care sta la baza functionarii ei. In acest sens “stabilitatea oricarei societati depinde de predictibilitatea comportamentelor si actiunilor membrilor societatii, de modul in care se ghideaza acestia dupa indicatiile si reperele normelor si valorilor sociale”(Sorin M Radulescu “Devianta, Criminalitate si patologie sociala, 1999, pg. 162).

Din acest punct de vedere, organizarea sociala este echivalenta cu ordinea sociala, iar dezorganizarea sociala coincide cu dezordinea sociala, care apare atunci cand regulile sau normele existente sunt puse sub semnul intrebarii, cand conduitele si actiunile membrilor societatii nu mai sunt predictibile, cand apar noi aspiratii si proiecte.

Dezorganizarea sociala este deci un produs principal al schimbarii sociale care amplifica sfera problemelor sociale, generand somaj, violenta, saracie, criminalitate. Consecinele dezorganizarii sociale reprezinta o sursa de stress pentru indivizi si o sursa de proliferare a problemelor care se manifesta in societate.

Teoria anomiei

In formula ei calsica teoria anomiei a fost elaborata pentru prima data de sociologul E.Durkheim care si-a propus sa evidentieze caracterul universal al fenomenului de devianta, ce se gaseste in orice societate:”nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre aceste abateri sa fie unele care prezinta caracter criminal. Infractiunea este legata de conditiile fundamentale ale vietii sociale si datorita acestui fapt este folositoare deoarece aceste conditii din care face parte sunt indispensabile pentru normala evolutie a moralitatii si legii.”(E. Durkheim “Regulile metodei sociologice, 1974, pg.116).

Plecand de la faptul ca delincventa ca si crima sunt fenomene normale, inevitabile intr-o societate, iar o societate fara criminalitate este imposibila, crima ca fiind “unul din preturile pe care le platim pentru libertate”, Durkheim introduce conceptual de anomie pe care il defineste ca fiind ”o stare obiectiva a mediului social, caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorita fie unor schimburi benefice dar bruste, dar mai ales dezastrelor (naturale, economice, razboaie), societatea fiind incapabila momentan sa regleze, sa modereze tendintele crescande ale indivizilor pentru satisfacerea unor idealuri de confort material si prestigiu social”(Ibidem, pg.167).

Anomia reprezinta deci dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale, datorita deteriorarii solidaritatii sociale, situatie in care institutiile sociale mediatoare ( familia, scoala, biserica, comunitatea), nu mai pot asigura reglarea si integrarea normala a indivizilor in colectivitate. Ca o consecinta a acestei situatii ce provoaca deruta si dezordine se vor multiplica comportamentele deviante si delincvente, iar societatea va raspunde prin respingere sau sanctionare.

Notiunea de anomie va constitui pentru Robert K. Merton punctul de plecare in construirea unei paradigme veritabile. Pentru el anomia rezulta din contradictia ce apare intre structura sociala si culturala, societatea propunand membrilor sai anumite scopuri fara insa a le pune la dispozitie si mijloacele necesare pentru realizarea acestor scopuri. Neputand sa-si realizeze scopurile la care aspira indivizii recurg frecvent la mijloace ilicite, nelegale, ce iau forma actiunilor deviante si delincvente.

In acest sens Merton construieste o paradigma care pune in ecuatie scopurile si mijloacele sociale, evidentiind 5 moduri de adaptare individuala la mediul in care traieste individul, fiecare dintre ele putand genera conduite conforme sau neconforme:

a) Conformismul implica atat acceptarea scopurilor cat si a mijloacelor, indiferent daca idealurile propuse vor fi sau nu realizate.

b) Inovatia rezulta din faptul ca obiectivul cultural stabilit este bine interiorizat de catre individ, in timp ce mijloacele legitime pentru atingerea lui sunt respinse.

c) Ritualismul implica restrangerea aspiratiilor, individul actionand conform cu normele legitime

d) Evaziunea implica abandonul simultan al scopurilor si mijloacelor institutionalizate si refugiul individului in zone aflate la marginea societatii .

e) Rebeliunea consta in respingerea in aceeasi masura atat a scopurilor cat si a mijloacelor, respingere conditionata de dorinta individului de a le inlocui cu altele.

Teoria structurala a comportamentului delincvent elaborata de Merton considera ca mediul social in care traieste individul cuprinde pe de o parte structura sociala (ansamblul relatiilor sociale in care sunt implicate membrii unei societati), iar pe de alta parte structura culturala (ansamblul valorilor normative care orienteaza comportamentul indivizilor). La aparitia unei contradictii intre normele sociale, scopurile culturale si capacitatea membrilor de a se conforma, structura culturala se va disloca, iar tendintele spore conformitate sau spre devianta apar dependente de pozitiile ocupate de indivizi in structura sociala. “ Nu valorile diferite ale claselor si grupurilor sociale produc delincventa, ci diferentele obiective existente intre conditiile sociale ale diferitelor clase si grupuri sociale genereaza asemenea stari de lucruri”(Sorin Radulescu, Dan Banciu, 1996, pg. 128). Datorita acestui fapt, membrii claselor defavorizate, ce au o situatie sociala si economica dificila fara a avea acces la pozitiile sociale de prestigiu, se vad nevoite sa recurga la comiterea unor acte cu caracter ilegitim si antisocial.

Teoria “subculturilor delincvente”

Plecand de la valorile si normele existente intr-o anumita cultura, Albert Cohen identifica anumite categorii si grupuri neprivilegiate sau frustrate, pe care le-a denumit sugestiv “ subculturi delincvente”, ale caror norme si valori sunt in contradictie cu cele ale restului societatii. Din cauza dezvoltarii lor economice si sociale mai reduse aceste grupuri au o situatie marginala in societate, ceea ce determina o stare de spirit specifica acestor grupuri, in care predomina sentimente de izolare, frustrare si insatisfactie sociala si individuala. De aici porneste o respingere partiala sau totala a normelor si valorilor societatii globale si construirea unor modele si norme proprii de comportament si conduita. Atat timp cat indivizii care fac parte din aceste “subcultura” sunt convinsi ca le sunt blocate sau obstructionate caile si mijloacele legale de acces spre bunurile si valorile sociale, recurg de cele mai multe ori la mijloace ilicite si indezirabile , devenind astfel surse de devianta si infractionalitate.

Analizand “subculturile delincvente” A.Cohen identifica o serie de trasaturi comune care caracterizeaza aceste grupuri si anume:

–non-utilitarismul in sensul ca delictele pe care le savarsesc membrii acestor “subculturi”, nu le savarsesc din dorinta de a procura anumite bunuri si valori, ci mai degraba ca un mod de a-si exprima solidaritatea fata de grup;

–malitiozitatea, in sensul ca delictele in sine nefiind motivate de ratiuni utilitare, sunt o forma de rautate, de sfidare a celorlalti, savarsind acte de vandalism, distrugere de bunuri si obiecte numai din dorinta de a fi malitiosi cu semenii lor;

–negativismul, trasatura ce caracterizeaza aceste grupuri, si care se traduce printr-o negare a normelor si valorilor societatii globale, comportamentul si conduita acestor grupuri va trebui sa fie conforma cu standardele “subculturii” din care fac parte;

–versalitatea (nestatornicia) se manifesta in cadrul acestor subculturi delincvente prin aceea ca ei nu se specializeaza intr-un anumit tip de infractiune, practicand tot felul de activitati ilicite.

–autonomia grupului delincvent se manifesta printr-o solitaritate intre membrii propriului grup, dar fata de alte grupuri manifesta ostilitate.

Teoria etichetarii

Teoria etichetarii porneste de la idea ca nici un act nu este prin el insusi deviant ci este definit ca atare numai ca urmare a interactiunilor sociale in cursul carora indivizii reactioneaza fata de conduitele altor indivizi, care nu seamana cu cele ale majoritatii, etichetandu-le ca fiind deviante. Sustinatorii acestei idei sunt: Howard S. Becker, Edward Lemert, Kai Erikson, Erwing Goffman etc. Acestia au caracterizat teoria etichetarii prin urmatoarele enunturi:

a) impartirea oamenilor in indivizi normali si indivizi devianti nu poate fi facuta deoarece toti oamenii intr-un moment sau altul al vietii lor incalca normele;

b) incalcarea normelor care de multe ori nu este detectata de agentii de control social poate fi denumita “devianta primara”;

c) “calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai putin de ceea ce face individual ca atare , cat mai ales de definitiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianta. In acest sens devianta depinde de reactia societatii fata de incalcarea normelor, de tipul de norme pe care societatea si-a propus sa le impuna, de situatiile particulare in care se produc aceste abateri de la norme si de categoriile de indivizi care sunt desemnati ca devianti”(Ibidem, pg.50)

d) devianta apare atunci cand procesul de etichetare vine din exterior, ceea ce se poate numi “devianta negativa”, astfel incat indivizii etichetati ca fiind devianti nu numai ca ajung sa creada in aceasta eticheta ci chiar adopta conduite conforme cu aceasta eticheta. Acesta este cazul frecvent al pacientilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, identitatea de devianta a acestora fiind atribuita prin intermediul reactiei societatii.

e) “procesul de etichetare este realizat de catre medici, judecatori, sau alti agenti de control social, care au puterea de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti unui ritual de declasare sau degradare(cum este diagnosticul psihiatric sau verdictul judecatoresc), de a-i sanctiona si de a-i oblige sa se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerata”normala” pentru societate”(Ibidem pg.51).

Infractorul alienat mintal

Cei ce incalca normele juridice si mai ales cele penale, devin infractori. Asa cum este precizat in Codul Penal, art.17, infractor este cel care comite, cu intentie o fapta prevazuta de legea penala si care prezinta un anumit grad de periculozitate sociala.

In general notiunea de tip desemneaza o totalitate de trasaturi caracteristice unui anumit grup social, trasaturi commune, repetabile, care se gasesc mereu in corelatie. In legatura cu “tipul criminalului”avem in vedere urmatoarele aspecte:

“–criminalii reali nu reprezinta tipuri pure si complete, manifestand anumite configuratii psihosociale mai accentuate care ii disting de alte tipuri;

–unele tipuri sunt mai bine conturate si mai frecvente, cum este “tipul criminalului din obisnuinta”care este mai frecvent si mai conturat decat cel “pasional; tipul criminalului agresiv (pervers) este mai conturat decat cel al criminalului de ocazie”( F. Chipea, 1997, pg. 23);

In literatura de specialitate, s-a incercat sa se contureze portretul personalitatii criminale, in functie de o serie de criterii si anume:

a) in functie de gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:

– infractori normali;

–infractori anormali;

b) in functie de tendinta de repetare a actiunilor criminale:

–infractori recidivisti;

–infractori nerecidivisti;

c) in functie de gradul de pregatire infractionala:

–infractori ocazionali;

–infractori de cariera;

Lewis Yablonski(1990), folosind drept criteriu modul in care personalitatea infractorului influenteaza comportamentul criminal, diferentiaza urmatoarele categorii de criminali:

1. criminali socializati;

2. criminali neurotici;

3. criminali psihotici;

4. criminali sociopati;

In literatura de specialitate se opereaza o tipologie a recidivistilor in functie de tipul de fapte comise in tendinte “hetero” sau “homo” distructive, vizand reiterarea unor comportamente indreptate spre delicate diferite sau spre acelasi tip de delicate.

Cessare Lombroso si Enrico Feri au realizat primele tipologii ale criminalilor. Lombroso a demonstrat existenta unui tip de “criminal innascut”, ulterior distingand criminali de tip pasional, bolnavi mintal, epileptic. G.Tarde retine criminalul pasional.

J.Pinatel distinge tipul pervers, tipul caracterial, tipul ideologic,etc).

Criminologul austriac Selling retine opt tipuri de criminali:

“–criminali profesionisti, care in general evita sa munceasca, venitul lor principal provenind din infractiuni;

–criminali contra proprietaticriminali agresivi;

–criminali carora le lipseste controlul sexual;

–criminali care intr-o situatie de criza nu gasesc decat solutia criminala;

–criminali caracetrizati prin lipsa de disciplina sociala;

–criminali dezechilibrati psihic;

–criminali care actioneaza in baza unor reactii primitive”( E.Seeling, 1956, apud F. Chipea, 1997,pg.24).

Amprenta psihocomportamentala a infractorului alienat mintal

S-a constatat ca o parte din crime, infractiuni( in special de tipul distrugerilor, incendiilor, omorului, sau vatamarilor corporale grave), sunt savarsite de persoane anormale sau bolnavi, considerate persoane alienate. Intrucat nu dispun de capacitatea de a evalua consecintele actelor lor, aceste persoane nu raspund penal, neputanduli-se aplica pedepse ci doar masura de siguranta in special masuri medicale, conform prevederilor legale.

Criminalul alienat se caracterizeaza prin tulburari grave, care cuprind intreaga lor viata psihica, incepand cu viata lor emotiv-activa, continuand cu functiile de cunoastere, memorie, gandire si terminand cu actiunile, activitatea si conduita sociala. Criminalul alienat este stapanit de temere ori manie pronuntata, de emotii si alte stari afective, tulburi si nestapanite, de gandire haotica, stapanita de idei fixe, de impulsuri si actiuni straine fata de realitatea in care traieste.

Criminalul alienat (psihotic) se deosebeste de criminalul caracterial (psihopatic sau nevropatic) prin aceea ca la ultimul este vorba despre o tulburare psihica partiala, dar el este lucid, constient de el si de realitatea in care traieste. Criminalul alienat este de mai multe feluri, in functie de cauza, psihoza ori boala de care sufera si care i-a determinat alienarea. Acestia sunt: criminalul paranoic care are la baza psihoza paranoica, criminalul schizofrenic determinat de boala schizofrenica, criminalul maniaco-depresiv, criminalul epileptic, bolnavi de epilepsie, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat de intoxicatie cu alcool ori substante toxice, droguri, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic, care are atins sistemul nervos central, crimunalul senile, urmare a arterosclerozei senile.

Sub raport social, bolnavul pierde legatura cu societatea, nu mai cauta relatii sociale, aparand sentimental de instrainare, de insingurare. In aceste stari morale si psihosociale, comportarea bolnavului devine dificila si asociala. Comiterea de crime apare deodata, prin surprindere, multe crime fiind deosebit de brutale, crude si fara cauze, absurde si de neinteles. Sunt frecvente crimele de incendiu, dar si crimele de omor. Incendiul patologic poate fi premeditat, impulsiv sau incoerent. Incendiatorul este cel mai disimulat criminal si se intalneste in 30%dintre cazuri, in oligofrenie unde actul are motivatia ideii vindicativ-patologice, sau in psihoze unde motivatia este expresia unei impulsii patologice. In unele psihopatii, incendiul apare ca un act de curaj, pentru a-i salva apoi pe cei in pericol, iar la alcoolici apare ca o eliberare impulsive de agresivitate.

Omorul patologic poate fi inconstient, ca in automatismul epileptic, cand se comite cu ferocitate, ca in confuzia mintala (din betia patologica), sau ca modalitate absurda in schizofrenie si dementa. Omorul patologic se intalneste in debilitatea mintala, in melancolie cand se manifesta prin halucinatii in starile delirante. Criminalul alienat isi alege victimele din mediul apropiat, din motivatii disproportionate, crimele avand un caracter sangeros, absenta culpabilitatii si a remuscarilor.

In unele sexopatii, manifestate prin pierderea de sub control a unei situatii erotice, poate elibera agresivitatea si declansa un act de omor. In sadism actul de omor, excita caile ce participa la obtinerea placerii, iar prin suferinta victimei, agresorul se elibereaza de sentimentele de culpabilitate. Sadicul, recurge la fortarea victimei pentru a-l iubi si orice refuz poate declansa subit agresivitate.

Sexopatiile se produc prin deformarea alegerii partenerului, sau prin deformarea actului sexual cu erotizare substitutiva, autorii fiind fara inima si incapabili de excitatie pe plan afectiv. Ei recurg la acte de viol datorita vitezei si impulsivitatii, pana la necrofilie, cand capata senzatia dominarii absolute a obiectului sexual. Devierea sexuala este un rezultat al unui temperament violent si impulsiv, al unei maturizari insuficientesau al unei maturizari deviante( ca la impotenti).

Amprenta psihocomportamentala–criminalul organizat ( psihopatul sexual)

Infractorul care isi premediteaza crima are de obicei inteligenta peste medie, este metodic si viclean, iar crimele lui sunt bine gandite si planuite cu atentie. Crima este comisa de obicei in afara zonei in care locuieste. Fantezia si ritualul sunt importante pentru acest tip de criminal. Infractorul este sociabil si foloseste abilitatile verbale pentru a-si manipula victimele, recurgand jocul actoricesc, in copilarie fiind un copil problema, agresiv si obraznic, dornic de preocupari sexuale precoce. Este pe deplin constient de gravitatea criminala a actului sau si increzator in confruntarea cu ancheta politiei, pe care o subapreciaza, crezandu-se superior,inteligent, abil. Urmareste in mass-media efectele crimei, si deseori retine un obiect al victimei pentru a retrai fantezia, sau pentru a o continua. El este excitat de cruzimea actului sau declansand torturarea victimei inainte de a o ucide, motivatia fiind ca psihopatul sexual, cand isi loveste si stranguleaza victima, traieste sentimental depasirii impotentei sale.

Criminalul organizat dezvolta o simptomatologie de tip paranoic: seducator, persuasiv, de regula are relatii multiple de scurta durata, se manifesta violent in relatia sexuala atunci cand comite violul cu moarte, participand la actul sexual cu victima agonizand. Suprimarea vietii se face lent, apare tortura cu manevre de tip pervers-sexual (sex oral, anal), impotriva victimei declansandu-se raptusul briusc agresiv-violent cu lovituri de moarte.

Mod de operare tipic criminalului organizat (studiu de caz)

Alexandru Radulescu: cunoscut fiind ca un “filosof de mahala”, un pseudoinstruit cu ambitii mari

facuse doi ani de drept, insa nu terminase facultatea;

: avea pasiuni pentru stiintele oculte si filosofie;

: trimis in judecata pentru omor deosebt de grav, primind pedeapsa inchisorii

pe viata;

Cu ocazia incredintarii temporare a unui atelier de pictura, Alexandru Radulescu considera ca acesta poate fi locul in care sa-si consume pasiunea pentru stiintele oculte, filosofie, yoga, magie, parapsihologie, etc. Caracterizat printr-o perversitate si viclenie putin intalnita , filosoful ratat provoaca prin mica publicitate, interlocutoare doritoare de dialog pe diverse teme existentiale. Persuasiunea si sugestia exercitate prin voce de viitorul asasin, o fac pe tanara studenta N.E. ( o studenta meritorie) sa accepte o asemenea intalnire la data de 6 octombrie 1998, data la care s-a comis si omorul. Atrasa in plasa tesuta cu rabdare, in atelierul de pictura, un mediu de altfel inofensiv, s-au purtat discutii si au avut loc preludii erotice nefinalizate cu acte sexuale pe motive de impotenta functionala. Acesta a fost si motivul ce a declansat gestul criminal, spune autorul, declansat de constatarea studentei “ se pare ca esti un impotent”. Cu o lovitura de ciocan, ii zdrobeste craniul, apoi cu lovituri repetate o desfigureaza. A taiat cadavrul in bucati, l-a imprastiat in oras, si a pastrat hainele murdare de sange in balconul locuintei sale. Disparitia fetei este corelata cu segmentele gasite si mai ales cu elemente bizare constatate la locul faptei de catre pictorul proprietar. Sunt recoltate probe utile si concludente (pete de sange, fire de par, articole de imbracaminte), care duc la arestarea autorului crimei. Acesta este increzator in confruntarea cu ancheta politiei pe care o subapreciaza, sfidand organele de politie si crezandu-se mult superior acestora. Arestat, Radulescu pozeaza in artistul neinteles, filosoful ratacit intr-o societate care nu se ridica la nivelul lui, insa cunoaste perfect realitatea din jur. Capcana pe care incerca sa o intinda A.R. politistilor este opera unei minti cognitiv-lucida, apta sa premediteze, sa gandeasca si sa anticipeze strategii viclene, cameleonice si nu este nicidecum mintea dominate de componenta halucinatorie a unei eventuale schizofrenii pe care incearca sa o simuleze. Aceste caracteristici sunt tipice criminalului organizat precum si gradul de periculozitate, perversitate si premeditare de care este in stare. Este convins ca uciderea studentei a fost un accident, si incearca sa eleboreze diverse planuri asemeni unor romane de aventuri pe care incerca sa le aplice. Insa pregatirile minutioase, dar inutile il fac pe A.R. ca la data de 28 iunie 2001 sa incerce o evadare din penitenciarul Jilava, insa este prins si va pedeapsa cu inchisoarea pe viata care i-a fost data.

Alexandru Radulescu releva prin excelenta tipul de criminal organizat:

Dinamic, activ, instruit;

Planifica totul, inclusiv gandeste alibiurile;

Sterge urmele de la locul faptei, nu lasa amprente;

Ascunde corpurile delicte( cutit, manusi, etc)

Pleaca cu arma crimei xdin campul faptei;

Rezistenta in ancheta, cedeaza cu greu(spera sa poata induce in eroare organelle politienesti);

Autocontrol bine exprimat, cedeaza doar in fata probelor materiale.

Amprenta psihocomportamentala–criminalul dezorganizat (psihoticul)

Infractorul care nu isi premediteaza crima, are de obicei inteligenta medie sau sub medie (prezentand de multe ori un handicap mintal), nu are capacitatea de adaptare, de regula traieste izolat, in imediata vecinatate a locului crimei. Are dificultati in a stabili relatii interpersonale si este considerat un inadaptat social. Infractorul actioneaza impulsiv sub stres, lasa foarte multe urme la locul faptei, scotoceste, rastoarna, aparent fara logica, calca in sange, se manjeste pe haine, abandoneaza arma crimei, isi insuseste obiecte banale pe care le abandoneaza ulterior. Crima apare mai degraba ca o consecinta a evolutiei unui mental dezorganizat, haosul comportamental declansand haosul mintal.

Agresorul dezorganizat isi depersonalizeaza victima prin mutilare faciala sau o raneste in exces lasand cadavrul la vedere, indeplinind acte sexuale sadice dupa moartea victimei. Suprimarea vietii se face rapid, epileptic, cu lovituri dure repetate, de regula in zona craniana sau prin sugrumare. Hainele patate de sange nu sunt spalate sau curatate ci de regula sunt aruncate neglijent, de pe ele putandu-se recolta cu usurinta urme de sange, de sperma, fire de par,etc. Locul mortii si locul crimei, in general coincid, neexistand nici o incercare de ascundere a victimei sau a armei crimei. Nu-l intereseaza evolutia ulterioara a evenimentelor, derularea anchetei judiciare sau reflectarea in mass-media.

Mod de operare tipic criminalului dezorganizat (studiu de caz)

Moise George : nascut la 8 iulie 1954 in Galati;

: bolnav de meningita la varsta de 5 ani, cu repercursiuni pe toata perioada vietii;

: trimis in judecata pentru dublu omor deosebit de grav;

Crima comisa de M.G. se incadreaza in acel tip de crima savarsita cu o cruzime de nedescris, in care victimele, mama si fiica, dintre care prima era imobilizata la pat, au fost gasite in propria lor locuinta, intr-o balta de sange, care se intindea, atat pe podea cat si pe geamuri si in exteriorul locuintei. Aceasta oribila crima a dat de furca politistilor, chiar daca urmele crimei erau destul de evidente: pe masa o sticla de bere prezenta amprentele criminalului, urma jumatatii stangi a unei frunti se proiectase pe geamul din exterior, langa pat se afla toporul cu care criminalul isi ucisese victimele prin introducerea cozii acestuia in vagin, ceea ce le-a provocat rupturi interne si cumplite hemoragii. Pe pat au fost descoperite mai multe fire de par saten (batranele aveau parul alb), de diferite lungimi si un fragment de cutit de bucatarie cu lama rupta.Victimele, una in pat (V.A.), cealalta pe podea (V.E.), prezentau urme de muscaturi in jurul gurii, iar pe sanul stang V.A. prezenta o rana taiata; furoul il avea trecut peste cap si strans sub corp. Pe fata victimei se gasea intestinal gros care ii fusese smuls de asasin. Intre acesta si victima avusese loc o lupta crancena, iar acesta actionase ca o fiara, supunandu-le unor chinuri groaznice. Una dintre batrane era virgina si nu fusese maritata niciodata.

Demersurile politistilor nu au avut mult timp nici un rezultat, pana cand la 7 luni de la comiterea crimei, acesta a amenintat o familie alcatuita din mama si fiica, ca le va viola, insa la rugamintile acestora a renuntat asigurandu-le ca va reveni. Astfel datorita reclamatiilor celor doua femei acesta a fost prins, asupra lui gasindu-se un cutit foarte mare. La perchezitia facuta la locuinta acestuia s-au gasit un pulover ce prezenta urmele de sange ale batranelor, chiar daca acestea fusesera omorate cu un an in urma.

Acest criminal M.G. prezinta notele comportamentale ale criminalului de tip dezorganizat:

Locuieste cu familia;

Locuieste in apropierea victimelor;

Profil de personalitate disfunctional;

Este neinstruit, needucat;

Lasa urme in campul faptei;

Depersonalizeaza victima;

Bizarerii comportamentale;

Lasa armele in campul faptei;

Lovituri in exces, eviscerari;

Muscaturi in zone cu semnificatie sexuala;

Se manjeste de sange;

Nu-si curata hainele, nu ia masura de stergere a urmelor;

Antecedente medicale cu sechele ulterioare (meningita la 5 ani).

Comportamentul criminal-diferente intre criminalul organizat si cel neorganizat

Tudorel-Severin Butoi,”Criminali in serie, 2003, pg. 72

Omorurile pot fi astfel comise atat de criminali organizati cat si de criminali dezorganizati, avand la baza diferite motivatii. Exista omoruri in scop de jaf, pe fondul unei boli psihice, din razbunare, pasional, mai pot fi comise pe fondul unei educatii neadecvate primate de ucigas, a unui mediu nociv in care acesta a crescut sau traieste, a unei tulburari de personalitate sau frustrari.

Un aspect particular al infractiunii de omor este crima de natura sexuala incluzand violul cu omor si uciderea. Victimele sunt femei sau copii, iar ucigasul este de regula barbat. Aici se includ si crimele de natura homosexuala, in care victimele sunt barbati ucisi de catre alti barbati, sau victime femei implicate in relatii de lesbianism. Despre omor se poate spune ca este de natura sexuala cand sunt observate dovezi de activitate sexuala la locul crimei sau pe corpul victimei; tipul de haine sau lipsa lor, evidentierea de lichid seminal pe langa corp sau in corp; leziuni sexuale, pozitionarea “sexualizata”a corpului, dovezi ale substitutiei activitatii sexuale ca: masturbarea, fantezia erotica sau ritualism. Multiple injunghieri si taieturi ale corpului, precum si plagi taiate la nivelul abdomenului victimei, sunt sugestive cu privire la motivatia sexuala. Uneori omorul de natura sexuala poate sa existe fara prea multe dovezi in campul faptei. Daca corpul victimei este partial dezbracat, poate fi un caz de natura sexuala.

Amprenta psihocomportamentala a criminalului organizat–crima de natura sexuala

trusa premeditarii este prezenta;

trusa de viol: plasturi, sfori, legaturi, catuse, cagula, arma, cutit,etc pentru amenintare.

in violul urmat de moartea victimei, urmele sunt sterse, cadavrul este deplasat de la locul faptei, campul faptei este modificat pentru inducerea in eroare a politistilor; jaful este mai intotdeauna present iar obiectele fetis (bijuterii, vestimentatie, lenjerie, posete, cosmetice) sunt pastrate;

violeaza si tortureaza victimele inainte de a le ucide, motivatia fiind ca psihopatul sexual (de regula impotent) cand isi loveste, stranguleaza, inteapa victima, traieste sentimental depasirii impotentei, nemaitraind frustratia incapacitatii de a o poseda;

in mixture cu sadismul, gemetele, tipetele, implorarile acesteia, pe fondul neputintei de riposte, ii exacerbeaza instinctul dominator de manipulare si depersonalizare a victimei;

de regula semiimpotent cu disfunctii de erectie, se manoifesta violent in relatia sexuala atunci cand comite violul cu moarte, participa la actul sexual cu victima agonizand;

urmareste in mass-media efectele crimei (modifica locul faptei sau lasa bilete la locul faptei).

Amprenta psihocomportamentala a criminalului dezorganizat–crima de natura sexuala

pe cadavru apar semnificatii cu simbolica sexuala–mitilarea zonelor sexuale, agresarea;

cadavrul lasat la vedere prezinta multiple leziuni dispuse in zonele sexuale: mutilari, muscaturi, eviscerari, introducerea de obiecte;

pe hainele necuratate se observa pete de sange, sperma, fire de par;

isi violeaza victima dupa ce ii suprima viata;

dupa consumarea faptei nu se intereseaza de mersul anchetei.

Mod de operare–crima de natura sexuala ( studiu de caz )

Prima victima a agresiunii, I.F.de 31 de ani, casatorita, debarasoare la un restaurant din zona, care venea spre locuinta, in jurul orei doua noaptea. Cadavrul a fost gasit cu fata in sus, in pozitie ginecologica, avand chilotii si fusta rupte si smulse de pe corp, asezate alaturi. Cadavrul prezenta 7 leziuni craniene, produse de un corp contondent, precum si mai multe muscaturi pe sani, coapse si alte zone ale corpului. Analiza de laborator a secretiei vaginale a stabilit prezenta spermatozoizilor, confirmand prezenta initiala ca agresorul a avut raport sexual cu victima. De la victima agresorul a luat un ceas si geanta in care avea obiecte de uz personal.

Dupa o luna de zile a fost savarsit un alt omor deosebit de grav, pe strada V. din Capitala, deci intr-o alta zona a orasului. Victima a fost identificata ca fiind P.G. de 35 ani, debarasoare la un restaurant, casatorita, dar deaspartita de fapt de sot, care se intorcea spre domiciliu tot in jur de ora doua noaptea. Victima prezenta un numar de 48 de leziuni taiate si intepate, dispuse la nivelul capului pieptului, zonei pubiene si a membrelor inferioare. In regiunea pubiana si pe sanul drept s-au constatat urme de muscaturi, chiar cu absenta de tesut, ce nu a mai fost gasit la fata locului. Lenjeria victimei a fost taiata, o parte din sutien si chilotii gasindu-se sub cadavru, iar restul, intre care portjartierul si un ciorap erau agatate intr-un copac. Cu ocazia examinarii cadavrului, s-au descoperit urme de sperma pe coapsa dreapta si pe fusta, care supuse examenului de laborator, impreuna cu continutul vaginal recoltat de la victima, au confirmat consumarea unui raport sexual si au permis determinarea grupei sanguine a autorului ( A II secretor). Autorul si-a insusit de la victima, un ceas si o anumita suma de bani.

Dupa o luna de zile a fost sesizata comiterea unui alt omor in imprejurari asemanatoare. Victima era U.M. de 39 ani, asistenta universitara, casatorita, domiciliata la distanta de locul faptei, care a fost atacata pe strada S. din Bucuresti si apoi tarata in curtea unui imobil. Cadavrul ei a fost gasit complet gol, in pozitie ginecologica, cu fata in jos si cu abdomenul asezat pe trei caramizi suprapuse. Obiectele de imbracaminte erau taiate si sfasiate, iar pantofii si poseta au fost gasite in apropiere, pe un zid. Autorul nu si-a insusit nimic de la victima, desi avea ceas si alte obiecte in poseta. Pe corpul victimei s-au constatat mai multe urme de muscaturi, o leziune deschisa la gat, care mergea pana la nivelul coloanei, cu margini crenelate la cap, produse de un corp contondent. Analiza de laborator a stability ca autorul a avut contact sexual cu victima, evidentiind din nou grupa sanguina a agresorului (A II secretor), fapt care a intarit concluzia ca si in acest caz este vorba de actiunea aceluiasi autor.

In intervalul dintre cele doua omoruri, precum si ulterior, timp de o luna pana la identificarea si arestarea criminalului, acesta a mai comis un numar de 7 tentative de omor, toate cu mobil sexual si o talharie. Cu prilejul expertizei psihiatrice s-a stabilit ca el era un psihopat polimorf, cu manifestari de sadism, fetisism si vampirism, fiind caracterizat printr-o ferocitate cu totul iesita din comun.

Din cercetari a reiesit ca nu a cunoscut anterior victimele si ele nu aveau nici o legatura una cu alta. Autorul astepta la ore tarzii din noapte, preferand de regula vremea nefavorabila ( ploaie, zapada), aparitia vreunei femei si fara a discuta nimic cu ea, o ataca prin surprindere, anihilandu-i orice posibilitate de impotrivire prin lovirea in cap cu diverse obiecte metalice.

In toate cele trei cazuri de omor, circumstantele erau aceleasi ca si portretul psihologic al criminalului: un tip fara scrupule, care ucide cu sange rece, tipic criminalului organizat–psihopat sexual.

Modalitati de prevenire, interventie si recuperare a delincventei patologice

Reprezentand o preocupare a factorilor institutionalizati si neinstitutionalizati cu atributii de socializare si control social, prevenirea si tratamentul criminalitatii urmaresc pe de o parte, eliminarea si diminuarea cauzelor si conditiilor generatoare de delincventa, iar pe de alta parte resocializarea si recuperarea morala si sociala a persoanelor aflate in conflict cu legea penala.

Regimul de tratament si resocializare a delincventilor difera de la o tara la alta, mergand de la internarea acestora in stabilimente deschise, semideschise sau inchise si pana la inchiderea lor totala in penitenciare si in institutii de maxima securitate.

Sublinierea de catre criminologi a cauzelor individuale in producerea crimei, cum sunt unele deviatii si tulburari emotive-active, caracteriale (alcoolici, agresivi), sau unele influente de mediu, a condus la propunerea ca in anumite cazuri, in locul pedepsei sau insotind pedeapsa infractorului, sa se aplice masura de siguranta , de exemplu internarea medicala sau interdictia de a se afla in anumite localitati si altele.

In legislatia noastra astfel de masuri s-au introdus in Codul Penal din 1936, si apoi in codul din 1969. Aceste masuri sunt necesare deoarece la unii infractori nu se pot aplica pedepse (de ex. la minori, sau la unele persoane bolnave), iar la alti infractori pedepsele aplicate–inchisoarea– nu sunt suficiente. “ Masurile de siguranta sunt sanctiuni penale, masuri de constrangere ori restrictive de drepturi sau masuri medicale, prevazute de lege care se aplica persoanelor care au comis infractiuni, persoane care prezinta pericol social de a comite alte infractiuni”( Ion Oancea, 1998, pg. 195). Masura se aplica de o instanta de judecata( art111 C.P), in scopul inlaturarii starii de pericol si al prevenirii comiterii de noi infractiuni.

Obligatia la tratament medical si internarea medicala se aplica persoanelor ce au savarsit infractiuni si sunt bolnavi sau anormale sub raport psihic sau sufera de unele deprinderi sociale.

Obligatia la tratament medical se aplica persoanelor ce au savarsit infractiuni pe fondul unei boli sau a unei intoxicari cronice prin alcool sau stupefiante si care sunt predispusi la a comite si alte infractiuni cu pericol social. Tratamentul medical se face intr-o institutie sanitara si dureaza pana la insanatosire. In cazul in care s-a aplicat si o pedeapsa pentru fapta comisa, tratamentul se efectueaza in timpul executarii pedepsei. Condamnatul este obligat sa efectueze tratamentul, in cazul in care se sustrage masura se va inlocui cu internarea medicala care inseamna privare de libertate.

O masura deosebita de siguranta este internarea medicala, caz in care infractorul este o persoana bolnavul mintal sau toxicoman, care nu raspunde penal si careia i se aplica internarea intr-o institutie sanitara pana la insanatosire. Condamnatul este obligat sa efectueze tratamentul de specialitate.

Studiile au aratat o prevalenta mare a morbiditatii psihice printre detinuti. Tulburarile psihice frecvente printer acestea sunt tulburari ale personalitatii, nevrotice si comportamentale. Alcoolismul, dependenta de drog si epilepsia sunt de asemenea frecvente. Unele dintre aceste tulburari pot fi secundare detentiei. S-a constatat ca externarea pacientilor cronici din spitale psihiatrie a crescut numarul indivizilor handicapati cronic trimisi in inchisoare pentru delicte marunte.

Dupa pronuntarea sentintei fara privare de libertate, tribunalul poate cere ingrijirea sociala si psihologica prin cautiune. In plus tratamentul psihiatric in conditii de internare sau in ambulator poate constitui o conditie a cautiunii . In aceste conditii, infractorul trebuie sa declare ca este doritor sa se conformeze. Printre infractorii cu handicapuri psihice cornice, cei care savarsesc repetat infractiuni neinsemnate duc adesea lipsa de ingrijire adecvata. In trecut ei ar fi fost internati in azile, dar acum ei se invart intre spitale, inchisoare si mizerie. Daca asemenea indivizi ar duce ar putea duce o viata mai buna in afara spitalului, atunci calitatea ingrijirii comunitare ar trebui ameliorate.

Preventia acestor comportamente deviante, cu un fond patologic, constituie “totalitatea masurilor profilactice , indreptate asupra individului sau a comunitatii sociale, in vederea prevenirii conduitelor deviante, a cauzelor, conditiilor si circumstantelor care o pot genera”(V.Dragomirescu, 1976,pg. 260).

Preventia implica 4 grupe de masura principale:

1) Masuri socio-psihologice ce vizeaza insertie socio-familiala pozitiva, relatii interpersonale pozitive, masura de securitate psiho-sociala de natura protectoare.

2) Masuri socio-profesionale care trebuie sa previna riscurile de esec adaptativ, prin alegerea necorespunzatoare a unei profesii, in dezacord cu inclinatiile si capacitatile somato-psihice ale copilului.

3) Masurile psihoprofilactice vin sa se opuna cauzelor de ordin individual, organogene sau neuropsihogene, cu continut patologic, care predispun si se traduc in conditii favorizante, la conduite deviante. Este ncesara depistarea precoce a tulburarilor psihice , prin masura de asistenta preventiva medico-sociala, inainte ca aceste tulburari sa capete un caracter de anti- sau asocialitate.

4) Masuri raportate la prevenirea efectelor antisociale ale comportamentului deviant se adreseaza acelor cazuri care prezinta prin caracterul tulburarilor psihice, un caracter de periculozitate sociala. Pentru categoria celor ce au comis acte antisociale in directa legatura de cauzalitate cu caracterul tulburarilor psihice pe care le prezinta, unul din mijloacele de prevenire il constituie activitatea de expertiza medico-legala psihiatrica, prin care se realizeaza o triere in functie de gravitatea tulburarii si prognosticul medico-social si propunerea masurilor de siguranta corespunzatoare cu caracter medical prevazute de legislatie.

Interventia cuprinde “totalitatea masurilor cu caracter curativ indreptate asupra individului sau a circumstantelor sociale, extraindividuale, in scopul combaterii, a jugularii conduitei deviante, a circumstantelor care o intretin sau o agraveaza”( Ibidem, pg.267).

` In aceasta categorie de masura de interventie activa se disting 4 mari grupe:

1) Masurile de interventie psihiatrica efectuate cu ajutorul spitalului de psihiatrie, precum si prin intermediul unor institutii speciale de resort, in scopul asigurarii aplicarii masurilor de ordin medico-social. Interventiile se fac prin terapie biologica, psihoterapie, terapie ocupationala sau ergoterapie.

2) Masuri medico-sociale ce implica masuri socio-pedagogice si masura de protectie sociala.

3) Masuri coercitiv-educative ce implica masuri juridice, de criminologie clinica.

4) Masuri de ordin medical in vederea remedierii unor cauze organogene de ordin somatic, care au favorizat sau fac parte din motivatia conduitelor deviante.

Recuperarea sau post-interventia “cuprinde totalitatea masurilor de lichidare sau anulare a consecintelor conduitei deviante, indreptate atat asupra individului cat si asupra comunitatii sale sociale”(Ibidem,pg.273).

In cadrul masurilor de recuperare se pot distinge doua mari categorii:

1) Masuri individuale ce constau in psihoterapie, asistenta psihiatrica, socioterapie.

2) Masuri sociale de adaptare familiala, adaptare profesionala si adaptare sociala. Aceste masuri s-au dovedit nesatisfacatoare in cadrul recuperarii conduitelor deviante cu continut antisocial. Insusi mediul, grupul din care provine, nu este suficient de pregatit, pentru a asigura intelegere si sprijin in vederea reechilibrarii si reinsertiei sociale a deviantului si a-l feri de sentimentul de stigmatizare pe care-l poate resimti si la care poate reactiona necorespunzator.

Concluzii

Activitatea judiciara din Romania s-a confruntat cu numeroase acte de delincventa, unele avand consecinte deosebit de grave. Cercetarile intreprinse in tara noastra au evidentiat o pondere redusa a bolilor psihice care caracterizeaza infractorii. Alte investigatii efectuate in tara noastra, in mai multe scoli de reeducare au evidentiat un numar mare de oligofrenii si debilitati mentale, printre minorii ale caror fapte intra sub incidenta legii penale. In antiteza, studiile intreprinse in alte tari au stabilit prezenta unor tulburari psihice accentuate in randul criminalilor. Majoritatea celor ce comit acte de omucideri se caracterizeaza prin tendinte deviante, reactii primitive si brutale, structuri psihocomportamentale de tip iritativ-exploziv, cu slaba capacitate de control emotional, tendinte depresive, obsesive.

Bolile psihice nu sunt repartizate uniform in cadrul societatii, nu apar intamplator, ci dimpotriva cauzalitatea si conditionarea lor isi au punctul de plecare in diversitatea conditiilor socio-culturale, in structura diferita a stilurilor de viata, ca si in expunerea la factori de risc ale unor categorii de populatie din sfere diferite ale grupului ansamblului social. Chiar daca aceste boli au o componenta somatica, factorul social la fel ca si cel spiritual, nu poate fi ignorat deoarece forma lor de manifestare urmareste caracteristicile mediului social si cultural. Statisticile indica existenta unei corelatii intre dezorganizarea sociala si cea personala, ceea ce nu este un lucru intamplator. Societatea amplifica tendintele morbide ale membrilor sai si produce conditii care determina comportamentul de natura psihopatologica.

Considerand ca normalitatea psihica se manifesta printr-o perceptie exacta a lumii exterioare, printr-o capacitate adecvata de anticipare si control, in boala mintala se produc tulburari cognitive, afective si volitive astfel incat fapta bolnavului constituie un simptom al bolii. Ca urmare a afectarii tuturor proceselor psihice, sub aspect social, acest tip de criminal pierde legatura cu societatea , evita relatiile sociale cu familia, cu prietenii, traind in insingurare si instrainare. Pe fondul acestor stari morale si psihosociale, comportamentul bolnavului devine dificil si asocial, ducand la comiterea de crime si infractiuni. Intrucat nu dispun de capacitatea de a evalua consecintele actelor lor, aceste persoane nu raspund penal neputanduli-se aplica pedepse ci doar masuri de siguranta, in special masuri medicale, conform prevederilor legale. Asemenea infractori constituie o mica parte din toti infractorii, dar prezinta numeroase probleme dificile din punct de vedere psihiatric si legal. Aceste probleme se refera la responsabilitatea penala si capacitatea de a pleda si la aspecte practice precum necesitatea unui tratament psihiatric pentru infractor si daca un astfel de tratament trebuie efectuat in comunitate, intr-un spital psihiatric, sau in inchisoare. Aecst lucru necesita nu numai cunoasterea legilor ci si a legaturii dintre tipurile de infractiuni si bolile psihice.

Analizand personalitatea infractorului in situatiile concrete de manifestare antisociala, si de savarsire a actelor delictuale, expertiza medico-legala psihiatrica este cea care prelucreaza si coroboreaza datele de ordin bio-medical, juridic, psihologic, social, psihiatric, economic, cultural, pentru realizarea unor sinteze legate de raportul cauzalitate si responsabilitate. In aceasta sinteza se coreleaza cauzal un ansamblu de relatii de tip agresor-societate, agresor-victima, agresor-institutii.

ANEXE

Studii de caz privind delincventa patologica

Din punct de vedere criminologic si al patologiei sociale, personalitatea infractorului sau sociopata, psihopatia antisociala, trebuie individualizate, existand particularitati de afirmare social-negativa si de reactie medico-legala sau antisociala, in functie de natura conditiilor si circumstantelor de savarsire, de natura mobilului si de intensitatea tipului de motivatie. Putem spune insa ca nu avem de-a face cu infractiuni ci cu infractori. In acest sens, la recidivisti exista in evolutia activitatii lor antisociale, momente de reactivitate diferita, legate de tulburari de personalitate sau modificari de atitudine comportamentala, chiar la infractorii cronici, astfel ca este greu de stabilit un specific infractional. Se cere necesitatea utilizarii unei tactici si metodologii de diagnosticare particularizate si o mai eficace diferentiere a masurilor terapeutice de prevenire si combatere a fenomenului in sine si mai ales de recuperare si reinsertie sociala. Orientarea acestor masuri se face printr-o expertiza medico-legala psihiatrica si un cadru institutional corespunzator, adecvat diversificarii actualelor masuri de siguranta cu caracter medical sau de obligare la tratament medical atat pentru adulti ( art.114C.P.) cat si pentru minori (art.105C.P.). Medicina legala psihiatrica este domeniul propriu-zis al expertizei conduitelor deviante si se ocupa cu raportul dintre bolnavi psihici si problemele judiciare, cu corelatiile dintre bolile psihice si conduitele delictuale. Aceasta valideaza interesele bolnavilor psihici atunci cand se afla in situatia de victime din cauza tulburarilor pe care le prezinta sau cand prin aceste tulburari, antreneaza conduite antisociale, aducand prejudicii individuale sau colective fata de restul societatii.

Expertiza medico-legala psihiatrica are de solutionat urmatoarele obiective:

daca persoana expertizata prezinta sau nu tulburari psihice, in general, in ce cadru nosologic de fond si care este diagnosticul starii actuale;

excluderea simularii sau disimularii;

care sunt trasaturile si tulburarile personalitatii subiectului si ce legatura au aceste tulburari cu o anumita predispozitie generala la acte antisociale si cu elementele constitutive ale actului infractional;

care este capacitatea psihica exprimata prin criterii medicale, in momentul examinarii actuale si daca in consecinta subiectul poate fi anchetat si judecat;

care a fost capacitatea psihica din momentul savarsirii, prin reconstituirea biopsihopatologica a eventualelor tulburari sau modificari psihice din respectivul moment, motivatia faptei in determinarea ei (legatura si raportul de cauzalitate);

aprecierile de ordin prognostic in evolutia eventualelor tulburari psihice si asupra gradului de periculozitate actuala si in general (potentialul infractogen, antisocial;

orientarea continutului masurilor coercitive educative si a celor de siguranta de ordin medical, care se impugn in prezent, in vederea prevenirii, tratarii si recuperarii-reinsertiei sociale a subiectului supus expertizei.( V.Dragomirescu, 1999, pg.269).

In concluzie, expertiza medico-legala exclude interpretari judiciare in sensul aprecierii responsabilitatii, fundamentarea psihiatrica a probelor limitandu-se la rolul de furnizare a elementelor obiective medicale pentru a se face o asemenea concluzionare.

In practica sociologica se foloseste termenul de “metoda”, pentru a desemna sistemul de reguli si principii de cunoastere si de transformare a realitatii obiective, sau modul de a actiona in efectuarea unei cercetari. In sociologie metodele sunt foarte variate si se impart dupa mai multe criterii in diverse categorii care presupun tehnici, procedee si instrumente de investigare diferite. Cele doua mari categorii de metode sociologice, in functie de locul ocupat in procesul investigatiei empirice, sunt metodele cantitative si metodele calitative.

Cercetarea de fata este o cercetare de tip calitativ, prin care se incearca identificarea catorva factori ai delincventei patologice, impreuna cu expunerea cauzelor si elementelor ce au premers catre acest tip de delincventa. Cercetarea calitativa mi s-a parut potrivita pentru aceasta lucrare deoarece prin finalitatea ei duce la construirea unei imagini holiste, complexe, pornind de la o multitudine de naratiuni despre dimensiunile problemei studiate, prin naratiune intelegandu-se ca in orice cercetarea de tip calitativ “dinamism, timp, miscare, dezvoltare a unei intrigi in care evolueaza personajele” ( Laplatine, 1996/2000, apud Septimiu Chelcea, 2001, pg.62).

Studiul de caz utilizat in aceasta lucrare, se particularizeaza in cadrul cercetarii calitative prin faptul ca se intereseaza mai mult de cum decat de ce fenomenul studiat se prezinta intr-un anumit mod. Specificul acestui tip de cercetare, se regaseste si in contextual acestei lucrari, prin faptul ca pune in evidenta caracterul evolutiv si complex al fenomenului studiat.

Cercetarea de fata este o cercetarea efectuata pe teren, iar concluziile chiar daca permit generalizari, nu conduc la extrapolarea rezultatelor la alte populatii decat cea investigata.

Studiile de caz au fost realizate in cadrul Centrului de Recuperare si Reabilitare Neuropsihiatrica Calinesti, Jud. Prahova, in luna mai 2004.

Cazul nr.1

Numele si prenumele pacientului: Soimareanu Ioan;

Data si locul nasterii: 17.02.1952, Ploiesti, jud.Prahova;

Stare civila: necasatorit;

Stagiu militar: satisfacut;

Nivel de scolarizare: 8 clase+ profesionala-matriter. Elev de nivel mediu, ambitios;

Profesia: In perioada 1963-1981 a lucrat la Intreprinderea Electrometalica Ploiesti ca matriter; la internare nu avea nici o ocupatie;

Diagnostic clinic: schizofrenie paranoida cu tulburari de comportament;

Surse de informatii:

–intrevedere cu S.C. psiholog si sociolog la C.R.R.C. Calinesti, jud.Prahova;

–intrevedere cu D.A., medic generalist;

–discutii cu personalul spitalului: asistente medicale si infirmiere.

In acest caz debutul bolii are loc in momentul in care S.I. recurge la crima. Isi ameninta sotia in repetate randuri cu moartea, avand un comportament agresiv, apeland de cele mai multe ori la violenta fizica si verbala. Cu toate acestea, nu sotia ii cade victima, ci copilul lor de numai 9 luni. Cu sange rece si in mod nejustificat, isi sugruma propriul copil. Dupa comiterea actului caracterizat de o violenta extrema, S.I. este gasit langa cadavrul micutului, purtand pe chip satisfactia implinirii momentului. Explicatiile in legatura cu motivul crimei sunt neclare si cel putin caudate. Avand in vedere ca deseori schizofrenia este o faza de debut medico-legal, pana atunci subiectul putand fi etichetat ca avand un comportament bizar sau chiar normal, disimulandu-si cu grija trairile si actiunile, acest lucru isi pune amprenta si in acest caz, crima fiind comisa pe fondul unor halucinatii auditive, a unor idei de influenta venite din exterior, care ii porunceau sa comita aceasta odioasa crima. Nu-si mai percepea copilul ca fiind sange din sangele sau, ci il vedea ca pe un dusman, ca pe un rival in relatiile cu sotia, astfel acesta trebuia inlaturat, ceea ce l-a condus la savarsirea crimei din 1981. Nefiind depistat ca prezentand o boala psihica in 1981 este arestat si condamnat pentru omor deosebit de grav, in penitenciarul Aiud. Pe perioada detentiei manifesta tendinte suicidale in repetate randuri, ca si comportamente agresive, idei delirante, ceea ce a condus la eliberarea conditionata a lui S.I. In 1990 este eliberat conditionat , iar la cateva luni, in acelasi an este internat la Spitalul Urlati, Calinesti, pe data de 15.12.1991 punandu-i-se diagnosticul de psihoza discordanta. Necesita sprijin comportamental din partea personalului pentru prevenirea distrugerii de obiecte, pentru prevenirea automutilarii si a suicidului, precum si pentru prevenirea crizei de furie sau emotie.

Cazul nr.2

Numele si prenumele pacientului: Trambitasu Florea;

Data si locul nasterii:18.08.1949, in Ploiesti, jud.Prahova;

Stare civila: necasatorit, dar sustine ca a conceput o fata in 1987;

Stagiu militar: satisfacut;

Nivel de scolarizare: 12 clase, profil real, avand relatii bune cu colegii;

Profesia: operator chemist si sef de tura la Rafinaria Brazi, unde lucreaza 20 ani ;

Diagnostic clinic: schizofrenie paranoida cu tulburari de comportament;

Surse de informatii:

–intrevedere cu S.C. psiholog si sociolog la C.R.R.C. Calinesti, jud.Prahova;

–intrevedere cu D.A., medic generalist;

–discutii cu personalul spitalului: asistente medicale si infirmiere.

Istoricul cazului

Din spusele pacientului familia de origine reprezinta un model pentru el. Mai are 5 frati de care este mandru si cu care este in relatii foarte bune, spune el. Singura persoana din familie cu afectiune psihomotorie este un var din partea mamei care are epilepsie. A avut o copilarie obisnuita fara evenimente neplacute. Era in relatii foarte bune cu colegii de scoala si era un elev bun, intotdeauna dorindu-si mai mult de la el. In relatiile cu colegii de munca era respectat de acestia. In cadrul Spitalului Calinesti, este un fel de lider al celorlalti pacienti. A dat diverse interviuri la televiziune. Nu a consumat alcool, insa este dependent de nicotina si cofeina. Din punct de vedere comportamental este o fire linistita, insa are si accese de agresiune verbala.

Din fisa de observatie, reiese ca debutul bolii a constat intr-o cerebroastenie post traumatica din 1987. Acesta prezenta halucinatii auditive, vizuale, idei de persecutie, care in 1992 au si fost puse in practica de catre T.F. Toate aceste simptome, impreuna cu decesul mamei sale l-au condus pe T.F. la incendierea apartamentului proprietate personala unde locuise impreuna cu mama sa. Timp de o saptamana si-a ascultat “poruncile interioare”, care ii spuneau sa nu iasa din casa, sa stea dezbracat, nemancat si nebaut, fara igiena corporala facuta, asemeni unui salbatic. Finalizarea acestor pseudohalucinatii auditive si optice, acestor idei delirante care il posedau pe T.F. s-au concretizat in vara lui 1992, cand isi incendiaza propria casa, mai intai dand foc lucrurilor si dupa aceea intregii case. Imediat dupa aceasta a fost internat la Voila, jud.Prahova. Din relatarile rezidentului reiese faptul ca acesta este un vechi bolnav psihic avand repetate internari la diverse spitale de neuropsihiatrie din Prahova.

In 1994 este acuzat de furt, cand pe fond halucinator delirant, in timpul unei vizite la niste cunostinte, fura obiecte insignifiante, fara nici o utilitate, din dorinta de a-si achizitiona aceste obiecte, spune T.F ( solnita de sare, tacamuri, etc.). Furtul a fost comis fara precautii, intr-un mod stangaci, fara premeditare, neputandu-si stapani dorintele absurde.

In 1995 este internat la Spitalul Calinesti, cand in urma unei tentative de suicid, era la un pas de moarte. De data aceasta pseudohalucinatiile auditive erau “voci de extraterestrii, care il chemau intr-o dimensiune paralela si metafizica”.

Cazul nr.3

Numele si prenumele pacientului: Nedelcu Rodica;

Data si locul nasterii: 30.05.1967 in Slatina, jud.Olt;

Stare civila: necasatorita;

Nivel de scolarizare: universitar: Facultatea de Litere;

Profesia: profesoara de lb.romana si lb. franceza;

Diagnostic clinic: schizofrenie paranoida cu tulburari de comportament;

Surse de informatii:

–intrevedere cu S.C. psiholog si sociolog la C.R.R.C. Calinesti, jud.Prahova;

–intrevedere cu D.A., medic generalist;

–discutii cu personalul spitalului: asistente medicale si infirmiere.

Istoricul cazului

Inca din copilarie, rezidenta nu era in relatii bune cu parintii, din contra relatiile erau de natura conflictuala, mai ales cu mama, pe care o acuza mai mereu de infidelitate fata de sotul sau si tatal pacientei. Se considera o fire neinteleasa de nimeni, insa ambitioasa in realizarea sa pe plan profesional. Din punct de vedere comportamental, inca din copilarie, din spusele familiei, era un copil agresiv, singuratic, traind intr-o izolare permanenta. In familia de origine nu exista nici un caz de bolnavi psihic, iar fratele pacientei nu a avut nici o problema de acest fel. In cadrul C.R.R.C. pacienta prezinta un comportament agitat, amnezic, nu are prieteni, pentru ca “nu se ridica la nivelul ei”. Fumeaza foarte mult, pot spune ca este chiar dependenta.

In acest caz, debutul bolii este plasat de catre familie in urma cu 14 ani, ca factor declansator fiind incriminat insuccesul admiterii in invatamantul superior. Acest esec si-a pus amprenta asupra comportamentului sau, iar simptomele bolii respecta intr-u totul debutul bolii: agitatie psihomotorie, inversiune afectiva, idei delirante polimorfe. Pe fondul acestor simptome, devine foarte agresiva cu cei din jur, in special cu mama sa pe care o invinovateste pentru toate nereusitele sale. De nenumarate ori aceasta a fost batuta si amenintata cu cutitul de catre N.R.,fiind la un pas de moarte. Din cauza vatamarilor corporale grave la care a fost supusa, mama este nevoita sa-si interneze fiica intr-un spital de psihiatrie. Astfel ca aceasta are multiple internari in sectiile de psihiatrie. In cadrul C.R.R.C. este deseori agresiva cu ceilalti rezidenti, atat fizic cat si verbal, mai ales cand este deranjata de la obiceiurile sale sau cand este provocata. Isi recunoaste agresivitatea, insa nu face nimic pentru a respecta regulile unitati. Uneori aude voci persecutoare, in general de barbat, ceea ce o deranjeaza, dandu-i sentimentul de inferioritate in fata barbatului. In marea parte a timpului ii place sa citeasca si sa compuna poezii, avand latura creativa foarte dezvoltata.

Cu cateva luni in urma, l-a atacat pe medicul C.C. sarind la el cu cutitul, adresandu-i injurii si amenintandu-l cu moartea, fiind necesara interventia personalului pentru a o linisti. Pusa sa-si justifice gestul, aceasta a declarat: “am vrut sa-l castrez”. Prezinta o aversiune fata de barbati, vrand sa le suprime masculinitatea. Viata sexuala este absenta si nici nu-si doreste.

Ex.–mod de operare– criminal de tip organizat.

Ex. Crima de natura sexuala.

Victima in pozitie ginecologica tipica

(psihopatul sexual).

Ex. Mod de operare criminal dezorganizat

(psihoticul)

Bibliografie

1. V. Dragomirescu, “Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Stiintifica si Ecciclopedica, Bucuresti, 1976;

2. V. Dragomirescu, “Introducere in medicina legala antropologica”, Ed.ALL, Bucuresti, 1999;

3. Tudorel-Severin Butoi, “Criminali in serie”, Ed.Phobos, Bucuresti, 2003;

4. Sorin Radulescu, Dan Banciu, “Sociologia crimei si criminalitatii”, Casa de editura si presa “Sansa”, Bucuresti, 1996;

5. Dan Banciu, “Crima si criminalitate”, Bucuresti, 2004/2005;

6. Sorin Radulescu, “Devianta, criminalitate si patologie sociala”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999;

7. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, “Tratat de psihiatrie”. Oxford, Editia aII-a, Geneva Initiative Publishers, 1994;

8. Constantin Enachescu, “Tratat de psihopatologie”, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2005;

9. Constantin Gorgos, “Vademecum in psihiatrie”, Ed. Medicala, Bucuresti, 1985;

10. Florin Chipea, “Sociologia comportamentului infractional”, Ed. Isogep-Euxiu, Bucuresti, 1997;

11. Ion Oancea, “Probleme de criminologie”, Ed. ALL Educational, Bucuresti, 1998;

12. Sorin Radulescu, “Devianta comportamentala si boala psihica”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1989;

13. G.Ferreol, A.Neculau, “Violenta. Aspecte psihosociale”, Ed. Polirom, Iasi, 2003;

14. Gheorghe Scripcaru, “Criminologie clinica”, Ed. Polirom, Iasi, 2003;

15. N.Mitrofan si colab., “Psihologie judiciara”, Ed. Sansa, 1998;

16. Tudorel Butoi, Ioana –Teodora Butoi, “Psihologie judiciara-Tratat Universitar I”, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2001;

17. George Antoniu, “Vinovatia penala”, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1995;

18. Albert Ogien, “Sociologia deviantei”, Ed. Polirom, Iasi, 2002;

19. Dan Banciu, “Tendinte ale crimei si criminalitatii”, Bucuresti, 1999;

20. Septimiu Chelcea, “Metodologia cercetarii sociologice”, Ed. Economica, Bucuresti, 2001;

21. Tiberiu Bogdan, Ion Santea,”Victime si infractori”, Ed. Niculescu, Bucuresti, 1996.