Delincventa Juvenila. Trasaturi Caracteristice ale Personalitatii Delincvente

Capitolul I

Aspecte generale privind delincventa juvenila

Delincventa este o forma severa de devianta sociala care afecteaza valorile si relatiile sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Totodata este un fenomen complex ce reuneste factori de natura juridica, sociologica, psihologica. Din punct de vedere juridic, intereseaza tipul normelor juridice violate prin acte si fapte antisociale, gradul de pericol al acestora, prejudiciile produse, tipul de sanctiuni preconizate.Sociologic ne intereseaza identificarea cauzelor delictelor si crimelor si preconizarea unor masuri de prevenire.

Un comportament delincvent comporta, dupa opinia lui E.H.Sutherland, urmatoarele caracteristici:

are o serie de caracteristici sociale negative, in faptul ca prejudiciaza interesele intregii societati;

face obiectul unor interdictii sau constrangeri formulate de legea penala;

prezinta o intentie antisociala deliberata, urmarind un scop distructiv;

cuprinde fuzionarea intentiei cu actiunea culpabila;

fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.

1. Termeni cheie

Delincventa reprezinta totalitatea infractiunilor in raport cu legile societatii, conform dictionarului de psihologie Larousse. “Delinquere” isi are originea etimologica in “ a fi de vina, a gresi “.

Devianta sociala desemneaza, in sens general, nonconformitatea , abaterea sau incalcarea normelor si regulilor sociale.

Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie, prevazuta de legea penala, fiind singurul temei al raspunderii penale.

Fapta care prezinta pericol social, in intelesul legii penale, este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere unei valori si prin sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

Delincventa juvenila reprezinta ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savarsite de minori pana la 18 ani.

Norma este modelul, regula, prescriptia care reglementeaza comportamentul indivizilor, grupurilor, organizatiilor, colectivitatilor.

Legea reprezinta actul normativ cu valoare superioara.

Prin “copil” se intelege persoana care nu a implinit varsta de 18 ani si nu are capacitate deplina de exercitiu.

Agresivitatea este:

-tendinta de a arata ostilitate prin manifestare de acte agresive;

-tendinta de a depasii opozitiile intalnite;

-tendinta de autoafirmare prin promovarea neabatuta a propriilor interese;

-hiperenergie in atitudini si reactii;

-tendinta permanenta de dominare in grupul social sau comunitate.

2. Delincventa juvenila si comportamentul agresiv

Comportamentul agresiv si formele intalnite in cadrul delincventei juvenile reprezinta atitudini si acte, fapte constante si repetitive, cu continut antisocial, cu manifestari de agresivitate si violenta de cele mai multe ori explozive sau premeditate si anticipate fata de propria persoana (autoagresiune) sau fata de alte persoane (heteroagresivitate).

Criterii simptomatice ale deficientei comportamentale:

A: Repetarea si persistenta formelor de comportament in relatiile de convietuire si respect fata de regulile de baza ale celor din jur:

Agresiune fata de oameni si animale

Distrugerea propietatii private

Violari / Incalcari serioase de principii

B. Framantarea nelinistea in comportament creaza o stare de deteriorare in comportament

C. Daca individul este mai mare de 18 ani, criteriile de evaluare nu corespund diagnosticului personalitatii antisociale (antisocial presonality disorder).

Privitor la comportamentul agresiv cu rasunet antisocial (Dragomirescu T.V., “Determinism si reactivitate umana”), unii autori diferentiaza mai multe tipuri:

Agresivitate nediferentiata, ocazionala, care nu are rasunet antisocial obligatoriu;

Comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si cronic, in care include si comportamentul criminal;

Comportamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice, fie consecutiva unei afectiuni neuropsihice preexistente, fie dobandita.

Criterii de clasificare a agresivitatii in conceptia profesorului universitar Nicolae Mitrofan:

In functie de agresor sau de persoana care adopta o conduita agresiva:

Agresivitatea tanarului si agresivitatea adultului;

Agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;

Agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;

Agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.

In functie de mijloacele de utilizate in vederea finalizarii intentiilor agresive:

Agresivitate fizica si agresivitate verbala;

Agresivitate directa, cu efecte directe asupra victimei, si agresivitate indirecta, intre agresor si victima existand intermediari.

In functie de obiectivele urmarite:

Agresivitate ce urmareste obtinerea unor beneficii, a unui castig material;

Agresivitate ce urmareste predominant ranirea si chiar distrugerea victimei.

In functie de forma de manifestare a agresivitatii diferentiem:

Agresivitate violenta si agresivitate nonviolenta;

Agresivitate latenta si agresivitate manifesta.

Infractiunile savarsite de catre “copiii strazii” rareori capata accente grave. Pericolul social al faptelor comise nu este atat de ridicat incat sa permita caracterizarea acestor grupuri de copii ca avand o natura delincventa. Desi mediul in care traiesc are suficiente elemente criminogene, majoritatea delictelor comise sunt legate de necesitatile primare greu sau imposibil de satisfacut in conditiile de excludere sociala si constau in furturi de alimente sau imbracaminte din piete sau magazine. Infractiunile grave (talharie, vatamari grave, viol, omor) nu au o incidenta mai ridicata decat media acestora in cadrul societatii.

“Copiilor strazii” li se atribuie practic aproape intregul tablou care caracterizeaza devianta: consum de droguri, vagabondaj, prostitutie, promiscuitate, pericol social, agresivitate, furturi. Este probabil ca acest tablou sa reflecte o atitudine negativa, de respingere, de ostilitate din partea opiniei publice.

3. Fenomenul copiii strazii

Societatea romaneasca a fost marcata de aparitia brusca a acestui fenomen in 1990 si de o crestere a numarului de “copii ai strazii”. In 1990 au fost inregistrati peste 3900 de copii ai strazii, in 1995 erau 6000, pentru ca in prezent numarul lor sa depaseaca 8000.

Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, deoarece se impletesc factorii individuali si sociali cu cei economici si materiali, ce realizeaza efecte cumulative care maresc proportia fenomenului. Consecintele sunt deosebit de grave: tulburari de compotament, agresivitate, violenta, decese, embolii, abuzuri sexuale, absenta normelor morale si culturale. La nivelul societatii consecinte sunt: delincventa juvenila, extinderea analfabetismului, raspandirea bolilor venerice si SIDA, prostitutia si noua generatie de copii nascuti in strada.

UNICEF a studiat acest fenomen la nivel mondial si a elaborat o tipologie a copiilor strazii aparuta si la noi:

Copii in strada care isi petrec cea mai mare parte a zilei in strada si care au abandonat scoala – 53 %.

Copii prezenti in strada temporar, perioada ce poate dura de la cateva zile la cateva luni. Dintre acestia 21% sunt recuperabili (fugarii).

Copii permanent in strada care au abandonat definitiv scoala, institutiile de ocrotire sociala uneori pastrand sporadic contactele cu familia sau institutiile respective.

Studiind modul de organizare al acestor copii s-a constatat ca au un stil de viata nomad, tribal, sub limita conditiilor normale de igiena si moralitate.

Analiza acestor grupuri pe categorii de varsta evidentiaza ca intervalul de 12 –14 ani reprezinta 30% din copiii strazii, intervalul 14-16 ani reprezinta 21%. Peste 50% sunt copii intre12-16 ani, fenomen explicabil prin particularitatile psihologice ale acestei perioade: teribilism, aventurism, stimularea relatiilor radicale, evaziunea din mediul familial, abandon scolar.

Desi opinia publica este socata de scaderea varstei copiilor strazii sub 10 ani, investigatiile sociologice au pus in evidenta ca numarul nu e mai mare decat la alte grupe de varsta. Baietii reprezinta 80% dintre copiii strazii. Provenienta din mediul urban este de 77%, iar din mediul rural 23%.

In mediul urban zonele preferate de copiii strazii sunt cele centrale. In peste 50% din cazuri copiii practica cersetoria, evita zonele periferice, folosesc adaposturi de noapte in zonele centrale.

Mobilitatea copiilor strazii are dimensiuni ample. Au fost puse in evidenta adevarate circuite de migrare intra si interjudetene (pentru a nu fi descoperiti usor de politie sau familie, copiii parasesc judetele si se indreapta spre marile orase ale judetelor sau spre capitala).

Majoritatea copiilor provin din familii destructurate, dezorganizate, reconstituite, instabile din punct de vedere material, afectiv, moral.

Socializarea acestor copii este insuficienta si neadecvata. Ceea ce s-a accentuat fata de anii anteriori este faptul ca peste 35% dintre parinri au devenit someri, nemaiputand asigura conditiile unui trai decent.

O mare parte din copiii strazii au adoptat un comportament predelincvent si delincvent, datorat situatiilor limita cu care se confrunta.

Agresivitatea si violenta sunt manifestate pentru a obtine hrana sau un adapost, uneori putere asupra grupului. Principala sursa de existenta este cesetoria. Copiii strazii sunt folositi pe piata neagra a fortei de munca. Pentru a supravietui acestia practica munci grele, periculoase, inadecvate varstei si platite necorespunzator.

Situatia abuzurilor sexuale in randul copiilor strazii prezinta un tablou de o mare diversitate. O cercetare facuta de Organizatia “Salvati Copiii” arata ca in 86% din cazuri prostitutia reprezinta o sursa de venit principala a copiilor strazii, mai ales specifica fetelor, iar pedofilia e apanajul baietilor preferati de cetateni straini.

Un recent sondaj de opinie semnala ca principala de ingrijorare agresivitatea minorilor si pericolul acestora de a savarsii talharii.

O particularitate nociva care s-a impus in ultimii ani in ceea ce priveste copiii strazii e dependenta de substante volatile. Evaluarile realizate evidentiaza faptul ca 22% din copiii strazii inhaleaza astfel de substante. Tipurile de substante inhalate (aurolac, cokteil de prenandez si aurolac) duc la privarea controlului, cresterea agresivitatii si violentei, diminuarea posibilitatilor de a comunica. In timp aceasta atitudine duce la grave probleme de sanatate, cumulate cu efectele negative ale consumului de tutun si alcool.

Copilul strazii este copilul neglijat de adulti, ce traieste experiente traumatizante, provine din familii dezmembrate sau institutii, traieste in permanenta in pericol, recurge deseori la violenta si traieste intr-o permanenta incertitudine.

Caracteristicile copiilor strazii:

a). Nevoia de afectiune este o trasatura definitorie a copiilor strazii.

Afectiunea, intelegerea, respectul sunt lucruri de care au fost privati in familiile si institutiile din care provin si, in acelasi timp, cauza principala a ajungerii lor in strada. Ajunsi in strada, ei cauta un grup care ii va accepta si in care se vor simtii bine. Convietuirea in acest grup, sprijinul reciproc pe care si-l acorda, compenseaza lipsa afectivitatii din mediul lor de provenienta.

b) Lipsa de incredere in adulti

Experienta copiilor strazii in relati cu adultii este una mai putin placuta. Adultii reprezinta imaginea celor care i-au abuzat incepand cu proprii parinti sau cu primul educator pe care l-au avut.

Adultul este trecatorul care zilnic ii abuzeaza verbal pentru ca sunt murdari, ca se drogheaza, pentru ca fura sau cersesc.

c) Lipsa notiunilor de timp si viitor

Notiunea de viitor aproape absenta in cazul copiilor strazii ceea ce ii impiedica sa faca o proiectie de perspectiva a rezultatelor actiunilor lor, iar acest lucru se reflecta in unele dintre actiunile lor.

Cu toate ca ei castiga bani, np aceasta atitudine duce la grave probleme de sanatate, cumulate cu efectele negative ale consumului de tutun si alcool.

Copilul strazii este copilul neglijat de adulti, ce traieste experiente traumatizante, provine din familii dezmembrate sau institutii, traieste in permanenta in pericol, recurge deseori la violenta si traieste intr-o permanenta incertitudine.

Caracteristicile copiilor strazii:

a). Nevoia de afectiune este o trasatura definitorie a copiilor strazii.

Afectiunea, intelegerea, respectul sunt lucruri de care au fost privati in familiile si institutiile din care provin si, in acelasi timp, cauza principala a ajungerii lor in strada. Ajunsi in strada, ei cauta un grup care ii va accepta si in care se vor simtii bine. Convietuirea in acest grup, sprijinul reciproc pe care si-l acorda, compenseaza lipsa afectivitatii din mediul lor de provenienta.

b) Lipsa de incredere in adulti

Experienta copiilor strazii in relati cu adultii este una mai putin placuta. Adultii reprezinta imaginea celor care i-au abuzat incepand cu proprii parinti sau cu primul educator pe care l-au avut.

Adultul este trecatorul care zilnic ii abuzeaza verbal pentru ca sunt murdari, ca se drogheaza, pentru ca fura sau cersesc.

c) Lipsa notiunilor de timp si viitor

Notiunea de viitor aproape absenta in cazul copiilor strazii ceea ce ii impiedica sa faca o proiectie de perspectiva a rezultatelor actiunilor lor, iar acest lucru se reflecta in unele dintre actiunile lor.

Cu toate ca ei castiga bani, nu vor incerca niciodata sa economiseasca sau sa-si planifice cheltuielile pe termen mediu sau scurt. Folosind toate mijloacele de care dispun (furtul, cersitul) fiecare poate obtine pe zi echivalentul unui salariu madiu pe una sau doua luni.

Notiunea timpului si-a pierdut semnificatia obisnuita. Pentru acesti copii calendarul este ceva abstract, ei raportandu-se la evenimente importante din viata lor, placute sau neplacute.

d). Perceptia eronata a claselor sociale

Copiii strazii impart lumea in doua categorii distincte: smecheri si fraieri. Aceasta impartire a lumii reprezinta una din cauzele care duc la demotivarea copiilor strazii in a munci pentru a-si castiga existenta. Din nefericire, el vine in contact cu lumea interlopa sau cu oameni lipsiti de educatie dar care au reusit sa-si faca o situatie materiala buna.

e). Lipsa identitatii si a demnitatii de sine

Datorita mediului din care provin, familial sau institutional, ei se simt “ai nimanui”. Procurarea actelor de identitate le dau un sentiment de mandrie, ii fac sa se simta mult mai importanti.

Cat despre demnitate, copiii strazii nu se jeneaza sa-si cultive o stare jalnica, isi rup hainele intentionat, umbla desculti, se murdaresc intentionat, pentru a impresiona oamenii si pentru a primi bani.

f). Lipsa sentimentului de proprietate

In general ei nu au avut niciodata nimic al lor. Atunci cand primesc un obiect, un prim gand este acela de a-l valorifica. Ei nu au unde sa-si pastreze lucrurile si nu sunt obisnuiti sa aiba grija unui lucru.

g). Umorul

Un lucru neasteptat la acesti copii frustrati este umorul si placerea sau cel putin detasarea cu care relateaza episoade din viata lor, chiar si cand au fost agresati sau sanctionati mult prea sever si violent in raport cu vina lor.

h). Delincventa juvenila

Reactia sociala a opiniei publice fata de aceste grupuri de copii fara adapost este alimentata de conceptii represive, total disproportionate in raport cu pericolul social manifestat.

Schemele de descriere si interpretare de trecere la actul delincvent in cazul acetor copii, pe de o parte, si in contextul general al criminalitatii , pe de alta parte , sunt diferite. Traseul criminogen pa cere-l traverseaza un copil se diferentiaza atat prin amploare cat si prin mecanismele sociale ce pot limita probabilitatea comiterii unei infractiuni.

Copiii sau tinerii fara adapost nu sunt doar pusi in situatii criminogene, dimpotriva viata lor se desfasoara exclusiv in spatii criminogene ce stimuleaza permanent diferitele motivatii (organice, subiective, obiective) de savarsire a unor fapte sanctionate de catre societate.

4. Tipuri de minori delincventi

In functie de un complex factorial constituit din structura neurobiologica, genetica, structura psihologica caracteriala si implicatiile elementelor patologice, tipurile de minori delincventi pot fi:

1. delincventi dezvoltati normal din punct de vedere al dezvoltarii psihice:

recidivisti (profesionisti): caracterizati prin capacitatea de a evita represiunea legii si prin luciditate in elaborarea actiunii

nerecidivisti (ocazionali): actul infractional constitue un accident neprevazut la o personalitate aparenta, produs din necesitate, din neglijenta, privatiuni

2. delincventi diagnosticati cu diverse afectiuni de natura psihica:

oligofreni: care comit diverse acte infractionale, datorate pe de o parte marii lor sugestibilitati, pe de alta parte lipsei de discernamant;

deteriorati mintal, dementi: care comit acte putin elaborate, cu scopul de a-si satisface unele dorinte elementare;

shizofreni: adolescenti de 16-17 ani care comit crime bizare, de neinteles, mai frecvent asupra membrilor familiei;

epileptici: care in timpul raptusului sau in timpul starii crepusculare postcriptice pot executa acte de mare cruzime si care prezinta impulsivitate ca tulburare intercritica;

personalitati dizarmonice: care comit majoritatea actelor infractionale datorita polimorfismului simptomatic consecutiv dizarmoniei lor structurale, potentialului antisocial polivalent, labilitatii afective, etc.

5. Cadrul teoretic

Datorita marii complexitati a acestui fenomen psihosociologic, si anume delincventa juvenila ,orice incercare de tipologizare se loveste de anumite dificultati. Factorii determinanti sunt reliefati intr-o masura mai mica sau mai mare, de adeptii diferitelor orientari psihologice, biologice, sociologice sau economice, dupa cum urmeaza:

A.Teorii nepsihologice care pot fi grupate in:

Teorii biologice – care sustin ca anumite anomalii sau disfunctionalitati fiziologice constitue factori determinanti ai comportamentului infractional (innascut).

Limitele acestor teorii sunt neglijenta totala sau partiala a factorilor ambianti.

Teorii constitutionale – care sustin existenta unei relatii intre anumite caracteristici fizice si caracteristicile temperamentale, deci intre tipul fizic-structura fizica mezomorfica(atletica, viguroasa, musculoasa) si comportament.

Teorii sociologice – care au un punct comun: conflictul cultural este cauza principala a crimei.

In majoritatea lor aceste teorii pun accentul pe trei categorii de factori:

valorile care sunt exterioare oricarui infractor

cauzele care exista anterior oricarei infractiuni

raspunsurile ce apar din structurile ambientale

Fenomenul delincventei trebuie analizat in cadrul a cinci sisteme de corelatie:

originile indepartate ale actului delincvent, care presupun analiza structurilor sociale, economice si culturale ale societatii in ansamblu

originile imediate ale actului delincvent

dinamica sociala a delictului

originile imediate ale “reactiei sociale” fata de actul delincvent

originile indepartate ale “reactiei sociale” (sistemul de incriminare si sanctionare a delictelor

Comportamentul delincvent este apreciat ca fiind convergenta urmatoarelor situatii:

situatia social-economica si culturala in care s-a realizat socializarea morala si adaptarea normativa a individului

situatia personalitatii individului delincvent

ocaziile favorizante

Explicatiile sociologice pot fii grupate in:

Expicatii structurale care au ca si concept de baza inegalitatea fudamentala in ceea ce priveste oportunitatiile in a atinge scopurile dictate de societate. Unii membrii ai societatii, inclusiv copiii, recurg la mijloace ilegale pentru satisfacerea nevoilor lor.

Astfel delincventa reprezinta produsul negativ al unor fenomene si procese cu caracter macrosocial: dezvoltarea economica, industrializarea si urbanizarea. Din perspectiva unor teorii ca cea a “dezorganizarii sociale” (E.Durkheim) ,a “anomiei” (R.K.Merton) si a ”oportunitatii diferentiale” (Cloward si Ohlin), factorul determinant al delincventei consta in scaderea functiilor de control social exercitate de comunitate si vecinatate si perturbarea ordinii sociale, generata de varietatea normelor de conduita, eterogenitatea si mobilitatea populatiei, etc.

Teoria oportunitatii diferentiate sustine ca indivizii care apartin claselor de jos si grupurilor subculturale doresc sa foloseasca mijloace legitime in obtinerea succesului in plan social dar se lovesc de bariere precum:diferente culturale si de limbaj, adversitati economice, o limitata disponibilitate a resurselor. Cand mijloacele legale sunt blocate, incep sa fie cultivate metode ilegale. Aceasta teorie prezinta o serie de limite, precum:

lipsa suportului empiric pentru descrierea teoriei privind delincventa juvenila ; realitatea arata ca tinerii delincventi manifesta mai multe diferente fata de cei nedelincventi, in afara oportunitatilor diferentiale educationale

nu exista o evidenta ca tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustrati decat cei care apartin clasei de mijloc in ceea ce priveste achizitiile educationale

termenii cu care opereaza teoria, cum ar fi aspiratie, frustratie, oportunitate sunt vag definiti; teoria nu explica cei determina pe infractori in alegerea adaptarii la oportunitatile blocate

Explicatiile subculturale pun accent pe caracteristicile particulare etnice, religioase, nationale ale grupurilor de apartenenta. Teoria “asociatiilor diferentiale” (E.Sutherland) considera ca delincventa este rezultatul unui proces de “invatare” sociala.

Apartinand grupului de teorii ale “transmisiei culturale”, cea a “conflictelor culturale” (T.Sellin) considera ca delincventa se datoreaza conflictului aparut intre “normele de comportament si conduita” ale diferitelor grupuri din cadrul unei societati.

Aceste conflicte sunt produse naturale ale diferentei sociale, ceea ce conduce la aparitia unor grupuri sociale cu propriile lor sisteme decoduri si norme si care nu le recunosc pe cele apartinand altor grupuri.

Preluand ideea sociaizarii si “invataturii negative”, A.Coehen considera delincventa ca fiind atributul unor grupuri si “subculturi”, care reunesc acei indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate caile de acces spre bunurile si valorile sociale. Aceste subculturi isi creaza propriul lor sistem normativ si cultural, opus celui societal, impunand desfasurarea unor activitati ilegale pentu relizarea scopurilor lor. Tema conflictului cultural este abordata si de teoria intereselor focale (Miller), care atribuie actele infractionale ale grupului de adolescenti din clasa de jos incercarilor de a atinge anumite scopuri ce sunt valorizate in cultura lor prin comportamente care apar a fi cele mai potrivite mijloace de obtinere a acelor scopuri, Miller precizeaza ca traditii ale clasei de jos: neplacerea, duritatea, istetimea, excitarea, soarta si autonomia.

Si aceasta teorie are limite:

nu explica infractiunile comise de indivizi nedezavantajati

conceptele utilizate(standardele culturale, subcultura) sunt definite vag

Din perspectiva paradigmelor “reactiei” si “etichetarii sociale” (reprezentate de F.Tannemgaum, E. Lemert si H. Becker), delincventa trebuie raportata la acele procese de actiune si reactiune, de raspunsuri si contraraspunsuri ce include:

procesul de elaborare al legii penale

reactiile opiniei publice

prrocesul institutional al reactiei sociale

Teoreticienii “etichetarii sociale” considera ca de multe ori individul este pur si simplu “canalizat” catre o cariera functionala, pe care o accepta ca fiind singura alternativa posibila.

Una dintre limitele acestei teorii este absractia facuta de caracteristica intrinseca a actului infractional.

Meritul teoriilor sociologice, in ansamblu, este acela de a fi evidentiat aspectele si factorii cel mai puternic implicati in mecanismele complexe ale actelor delincvente ca si principalele disfunctii ale unor institutii si organizme de control social, cu consecinte negative in privinta comportamentului indivizilor.

Teorii economice – care incearca sa stabileasca o legatura intre infractiune si conditiile precare.

B.Teorii predominant psihologice:

Teoriile psihologice pun accentul in special pe caracteristicile persoanei, pe stuctura si factorii componenti ai personalitatii, pe rezultatele invatarii si interactiunii sociale, ca fiind principalele cauze ale comportamentului infractional:

Comparativ cu teorile sociologice, teoriile psihologice pun accent pe individ, factorii psihologici si psihosociali.

In ciuda numarului impresionant si deci a dificultatilor de clasificare, se poate vorbi de doua categorii:

Teoriile predominant psihologice se impart in:

Teorii propriu-zis psihologice: este cazul teoriilor analitice si psihanalitice

Teoriile analitice au ca argumente centrale:

esecul in ceea ce priveste controlul efectiv al ego-ului si superego-ului, datorar greselilor timpurii in formarea copilului sau a neglijarii parentale

comportamentul deviant este considerat a fi o metoda simptomatica de abordare a problemei bazale a adaptarii si anume apararea impotriva anxietatii

Aceste puncte de vedere pleaca de la conceptia si teoria formulata de Sigmund Freud privind existenta celor trei categorii de forte: irationale (id), rationale (ego), morale (superego), care intotdeauna sunt in disputa privind asigurarea conduite.

Instantele personalitatii in psihanaliza freudiana sunt sinele, eul si supra – eul

Sinele este sursa de pulsiuni, forta libidinala oarba care, asemeni unui fluviu, trebuie sa-si gaseasca o albie. Libidoul este pentru sexualitate ceea ce este foamea pentru nutritie.

Eul este sediul satisfactiilor si insatisfactiilor constiente. Nucleul limitat, organizat, coerent si lucid al personalitatii. Prin intermediul lui sinele intra in contact cu lumea exterioara. Eul face legatura intre sine si lumea exterioara, apoi, incepand de la sase – sapte ani, intre sine si supra – eu

Supra – eul este un fel de mentor format prin integrarea experientelor, permise si interzise, asa cum au fost traite in primii ani. Sediu al unei forte inhibitorii care actioneaza si ea orbeste, supra – eul este incapabil sa evolueze singur, in mod simtitor, dupa opt ani, chiar daca imprejurarile vietii modifica total cerintele lumii exterioare.

In acest sens primul act rebel produs in copilaria timpurie este un factor determinant important pentru formarea simtului justitiar al unei persoane

A.Aichorn scoate in evidenta importanta formarii superago-ului pe baza identificerii cu unul dintre parinti.

H.J.Zucker considera ca unul dintre cei mai importanti factori etiologici ai delincventei consta in absenta identificarii afective a celor mai multi copii delincventi cu parintii lor iar aceasta conditie la randul ei determina masura in care acesti copii interiorizeaza sau nu standardele, obiceiurile si valorile parintilor lor.

Zucker arata ca identificarea cu parintii nu exclude puterea de discernamant si recunoasterea comportamentelor sociabile acceptate de catre delincventi.

Psihologii admit ca delincventa nu poate fi explicata doar pe baza lipsei de cunoastere a regulilor si normelor juridice si morale stabilite.

Limitele teoriilor psihanalitice si psihologice: considerand in totalitate aceste teorii, ele se opun mai mult sau mai putin teoriilor sociologice asupra delincventilor, fiind redictioniste, minimalizand importanta factorilor sociali.

Teorii psihosociale – In ultimul timp, psihologia sociala a adus o serie de elemente impotante la intelegerea unor aspecte referitoare la raporturile individului “in” si “cu” grupul, cum ar fi: asimilarea normelor de comportare la nivelul interelatiilor de grup, modalitatilor de impunere a acestor norme, repercursiuni ale respectarii sau nerespectarii lor (formarea comportamentului deviant), atitudini ale individului fata de anumite modele de comportare, procesului de socializare.

Capitolul II

Trasaturi caracteristice ale personalitatii delincvente

Arhitectura personalitatii delincvente

Traiectoria devenirii copilului ca personalitate umana presupune, ca si in arheologie, dezvoltarea, combinarea si sedimentarea unor straturi, in conditiile si structurile sociale date. Acestea sunt constituite si din focare malefice (grupuri de “distractie” prin consum de alcool, jocuri sexuale), care pervertesc constiintele tinerilor.

Ce anume contribuie la fixarea definitiva a tulburarilor comportamentale?

Modificari la nivelul structurilor morale

Modificari la nivelul relatiilor afective

Scadeea pragului de toleranta la frustrare

Sentimentul de culpabilitate

Sentimentul de devalorizare

Sentimentul de injustitie

Contrarietatile eului

Tulburari de cunoastere

Perturbarile mecanismului de aparare

Distorsiuni la nivelul structurilor moral-relationale

Alterarea conceptului de libertate

Denigrarea sentimentelor umanitare

Dezangajarea social-morala

Modificari la nivelul structurilor morale

Procesul de integrare sociala a persoanei, care se naste “incompleta”, se structureaza in cazul personalitatii printr-un raport actional intre structurile evolutive ale individului si structurile stimulatorii ale mediului educativ social . Socializarea ca forma finala a procesului educativ presupune:

o receptionare

o prelucrare

o investitura cu forte operatorii si operationale a valorilor sociale

Cu toate ca din necesitatile contingente accentul cade in complexitatea actului educational pe instructie, pentru edificarea procesului de finalizare, o importanta majora o are formarea constiintei morale, care in cadrul deciziilor necesare adaptarii si integrarii opereza cu continuturile conceptelor morale

Conceptele morale tezaurizeaza experienta si invatarea sociala a indivizilor intr-o modalitate proprie.

Formarea atitudinilor morale in stadiul de incorporare al valorilor in comportament este de o mare complexitate si abordarea ei prezinta dificultate, datorita imposibilitatii practice de considerare a cantitatii, fortei, rangului si factorilor de mediu naturali si sociali.

In liniile cele mai largi posibile, constiinta morala este o sinteza a valorilor stabilite in grupul social.

Ceea ce garanteza eficienta succesului de integrare sociala (socializare) este capacitatea de a actiona autonom pe baza valorilor si regulilor morale.

Problema dificila este aceea de a facilita actiunea de interiorizareadica de a converti continuturile valorilor si actiunilor morale in instrumente operationale pe plan social. Se pare ca una din cauzele insuccesului formarii valorilor morale este faptul ca bazele acestora se construiesc in cadrul unei experiente directe spontane a copilului cu reguli si persoane, deci in grupul primar si intr-un interval de viata cand afectivitatea este elementul dominant in procesul de valorizare.

Avand in vedere forta exceptionala a “ experientei traite “ fata de experienta cunoasterii imediate conceptual din epoca adolescentei, atitudinile morale utilizeaza o mare cantitate din experienta primara.

Descentralizarea in planul trairilor valorice presupune o cunoastere si o recunoastere a limitelor de confluenta morala intre sine si lume, in baza unei scale de valori traite, cunoscute-asimilate, necunoscute si netraite in intensitatea unor comportamente autodirijate in orice imprejurare.

Concluzia pe care o stabileste si Lemary: “Dezvoltarea supraeului si apoi a constiintei morale” ne fac sa intelegem ca sunt necesare foarte multe conditii indeplinite ca sa I se permita micii fapturi instinctuale si interesate doar de satisfacerea dorintelor imediate sa se transforme indiferite etape intr-o persoana socializata.

Modificari la nivelul relatiilor afective

R.Rogers a surprins intr-o forma succinta dinamica structurii afective in cadrul relatiilor sociale.

Urmarind schema lui R.Rogers, constatam ca majoritatea relatiilor afective interpersonale ale adolescentului inadaptat se inscriu in grupa dispatie-apatie.

Experienta infantila, ca forma de invatare sociala, petrecuta intr-un spatiu valoric daunator moral, genereaza fata de celalalt atitudini de neincredere si ostilitate

“Experienta profund frustranta pe care le-a trait in timpul copilariei sale, il determina in timpul adolescentei sa considere adultul un potential agresor. Orice interventie putin mai autoritara il face, la inceput, sa perceapa adultul ca avand intentii raufacatoare “

Delincventul minor nu refuza in general o relatie amicala protectoare. El este de asemenea avid de o forma de camaraderie, exprimata prin incercarea frecventa de integrare intr-o echipa “sportiva”.

Exista un fond afectogen bogat si puternic, pe care se grefeaza mecanisme deviante ale relatiilor sociale, dirijate de valorile negative fixate pe adulti, simboluri ale relatiilor intrafamiliale.

Forme de relatii de acceptare ale adultului s-au detectat in doua situatii . In prima situatie sunt acceptati adultii care se preteaza la manipulare “in interesele “ minorului (procurator de bani, oferta de servicii, acoperirea, etc. ). A doua situatie este aceea in care adultul accepta complicitatea. Din punct de vedere al educatorului, mecanismele relationale ale delincventului minor sunt derutante:

o atitudine a educatorului de comprehensivitate fara limita duce la o denigrare a personalitatii in reprezentarea delincventului

o atitudine de complicitate creaza un camp de incertitudine educationala periculoasa

o atitudine de mare severitate mareste antipatia si genereza conflictul

Delincventul minor accepta o relatie bazata pe urmatorul principiu: eu doresc sa fiu prietenul tau in masura in care tu nu incerci sa ma schimbi ; daca ai un asemenea tel eu te consider un agresor.

Scaderea pragului de toleranta la frustrare

Fenomenul de frustratie actioneaza diferentiat in functie de distorsiunile interstructurale ale subiectului. In cazul subiectilor cu stuctura delincventiala, fenomenul de frustratie este amplificat de insasi structura lor interna.

Egocentrismul polarizeaza cele mai multe dintre procesele psihoafective. El face asta ca orice act care il determina pe subiect sa renunte sau sa amane o satisfactie, sa capete o semnificatie de agresiune impotriva persoanei sale.

Experienta traita de acesti subiecti in grupul primar a consolidat egocentrismul infantil prin:

atitudinea de demisie a parintilor

modelul parental de satisfactie a instinctelor si dorintelor fara autocontrol

o libertate care a frizat libertinajul in cadrul relatiilor intrafamiliale

o acceptare si coparticipare la evaziunea in fata efortului organizat al copilului (lipsa de scolarizare, nonparticipare la un regim de viata organizat, la activitati continue si sustinute, etc.)

Egocentrismul primar este conservat si amplificat pe un fond de grava frustratie. Aceasta dubla geneza a fenomenului de frustratie creaza o situatie cu totul speciala adolescentilor delincventi.

Ca principiu fundamental, adolescentii delincventi nu pot suporta in relatiile lor cu institutiile si persoanele adulte, regulile si experientele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare sau punitive ale acestora.

In tabloul simptomatologic al delincventei juvenile nonadaptarea la conditiile date este definitorie.

Nonadaptarea nu reprezinta o incapacitate afectiv-intelectuala funciara, ci o atitudine agresiv-represiva organizata in structura personalitatii ca raspuns la semnificatia de agresivitate pe care orice limitare sau dirijare din afara o reprezinta pentru subiect.

Tocmai fenomenul de frustratie afectiva si morala, care prin durata sa a produs grave restucturari in sistemul personalitatii pana la decompensare, a marcat aceasta structura a persoanei cu hipersensibilitate la toate tipurile si gradele fenomenului de frustratie.

La adolescentul delincvent, pragul de toleranta este la cota 0 si efectele se produc in raport de 2/ 6-10 ( la o intensitate de 2 marimi a actului de justitie el va declansa o reactie agresiva de 6-10 marimi).

Pentru modul de organizare a institutiilor precum si a metodologiei reeducationale, sensibilitatea si reactivitatea fata de fenomenul de frustratie au o importanta exceptionala.

Sentimentul de culpabilitate

Tanarul delincvent nu are sentimentul culpabilitatii ca rezultat al incalcarii unei norme sociale. Relatia de ancheta a minorului delincvent pare sa indice aceasta atitudine.

Reactia fata de stabilirea culpabilitatii, prin mecanismele descrise deja, ia forma unei sfidari, in special organizarii personalitatii delincventiale fiind tocmai constiinta culpabilitatii permanente ( R.Mucchiell ).

N.Mailloux : “ In felul sau de a vedea , eul se confunda cu actiunea sa si prin aceasta, in mod necesar, se valorizeaza sau se devalorizeza pe sine insusi “.

Constient de numeroasele sale delicte, el se percepe ca incarnarea insasi a raufacatorului. Intretinuta de toti, aceasta iluzie il conduce la considerarea conduitei sale ca o trasatura innascuta, niciodata susceptibila la o “redresare”.

Culpabilitatea este inteorizata si integrata constiintei sale, ea generand forte care tind sa modifice nu numai relatiile cu lumea, dar si propria sa reprezentare.

Dincolo de sentimentul culpabilitatii, putem invoca o culpabilitate ca stare de constiinta, cate il face incompatibil cu sine si cu lumea. In cazul sentimentului culpabilitatii, cautam rasunetul unui act antisocial in sistemul sau de valori, dar ignoram faptul ca tocmai acest sistem de valori este modificat la delincvent.

Se cauta resposabilitatea unui act dar se ignora responsabilitatea fata de propriul destin, incapacitatea de a scapa de culpabilitate, ca stare de constiinta.

Lemay vorbea despre imposibilitatea delincventului de a suporta sentimentul culpabilitatii si despre incercarile de a scapa de el.

In procesul cautarii unui echilibru intre eu si lume, devalorizarea eului duce la sentimentul culpabilitatii fata de sine, deci la un grav conflict. Este adevarat ca sistemul de aparare fata de agresiunea exterioara si mecanismele de iesire din starea de culpabilitate sunt specifice si extrem de diferite.

Formele cele mai frecvente sunt: agresiunea si accentuarea perversa a starii de culpabilitate.

In primul caz subiectul devine acuzator vehement al unor terte persoane: parinti, bunici, politie, scoala, etc., trecand la acta de agresiune fata de “ agresorii” acuzatori.

In al doilea caz el produce delicte in flux continuu pentru a inlatura posibilitatea de a fi recunoscut cinstit sau corect.

Disperarea fata de o situatie fara iesire il obliga sa demisioneze de la efortul de disculpare reala, pentru ca are constiinta limpede nimeni nu-l mai crede si nimeni nu-i mai acorda valoarea pe care si-o atribuie.

Starea de culpabilitate are doua surse: sentimentul devalorizarii si cel al injustitiei.

Sentimentul de devalorizare

In cadrul relatiilor afectiv-sociale, pe baza eficientei actiunilor, individul cunoaste si integreaza realitatea sociala, deci valorile.

Ca un proces subiacent, el isi structureza o imagine, o reprezentare de sine si aceasta valoare constitue pivotul constiintei sale.

Una din cele mai periculoase tulburari ale personalitatii delincvente din punct de vedere moral este sentimentul de devalorizare. Adolescentul delincvent nu numai ca nu se reprezinta pe sine ca o valoare umana contituita ci, dimpotriva, traieste un sentiment de nonvaloare, de respingere de catre grupul social constituit dupa norma valorica de extrapolare.

Cercetarile de psihosociologie si mai ales de patologie comportamentala dovedesc ca la majoritatea absoluta a delincventilor juvenili exista o geneza bine determinata a acestui sentiment.In procesul de structurare a constiintei morale, modelul valoric si valorizant al cuplului parental joaca rolul primordial si constitue pivotul acestui proces.

Imaginea parintilor poprii ( mama sau tata), vizavi de imaginea parintilor celorlalti copii formeaza un camp magnetic de maxima forta, care atrage si structureza printr-un mecanism de comparare-evaluare, toate experientele de cunoastere si de relatie ale copilului.

Din punct de vedere afectiv, pentru prima perioada (primii 2-3 ani ) asertiunea ramane valabila. Aceasta aderare totala la modelul relational afectiv aparental produce un efect dezastruos dupa perioada primei copilarii cand, prin experienta sa sociala nedirijata, copilul incepe sa perceapa modelul valoric al parintilor.

Acest model rezulta in imprejurari determinante, prin compararea cu modelul valoric al altor parinti sau al altor aduti in raporturile lor sociale, prin compararea interparentala si prin compararea fata de copil.

Intr-o prima etapa, cand copilul face cunostinta cu spatiul social: strada, gradinita, scoala, asupra sa incep sa actioneze o pluralitate de modele umane. In sistemul sau de comparare incepe un proces de raportare valorica, dupa acele valori morale recunoscute de catre grupul social. Copilul cauta aceleasi insusiri morale si la modelul sau afectiv de baza, parintii. In prima etapa, datorita lipsei de discernamant si relativitatii intelegerii morale, pe baza unui atasament afectiv extrem de puternic, copilul va considera ca adevaratele insusiri morale sunt ale parintelui si ele se obiectiveaza in actiunile si comportamentele acestuia.

El va transpune in propriul sau comportament, prin procesul de invatare prin imitatie, primul sens actional al valorilor morale si va adopta o comportare pozitiva valorica sau negativa valorica.

Cercetarile denota ca cel putin unul dintre parinti ( de regula tatal ) reprezinta un model cu incarcatura nonvalorica sociala si morala.

Prin jocul de forte al constelatiei intrafamiliale, unul sau mai multi copii vor fi atrasi de acelasi model.

Un asemenea plasament atrage dupa sine si prinde forme de intrare in conflict cu normele morale si cu grupul de joc sau de scolarizare.

In etapa a doua ( 10-14 ani ), cand copilul incepe sa-si formeze notiuni si judecati de morale, deci sa aiba un discernamant oarecare, el constata ca modelul valoric al tatalui (sau al mamei ) nu este in concordanta cu modelele recunoscute din punct de vedere social. In aceasta faza el nu numai ca traieste decaderea morala a tatalui (alcoolism, infractionalitate, perversiune, inadaptare, necalificare, etc.) dar o vizeaza, ca si forma antivalorica prin raportarea atat la modelele sociale autentic valorice, cat si la notiunile de valoare.

In constiinta sa se sedimenteaza pe fondul aperceptiv afectiv o traire falsa, adica o adaptare a unor atitudini de regasire a valorilor autentice.

In formarea constitutiei morale a unui asemenea subiect se produc anumite rasturnari, care sunt mult mai puternice decat le consideram si care determina o prima formula de devalorizare de sine prin implantarea in sraturile primare ale personalitatii a unui model disfunctional valoric.

Aceasta imposibilitate de a depasi conditia interna conflictuala-ciocnirea puternica in modelul afectogen intre reprezentarea de sine si modelele coercitive valorice sociale, intensifica procesul primar de devalorizare.

Denigrarea sociomorala a parintelui ,denigrarea in cadrul grupului primar, adica acele “ nevinovate” invective din certurile familiale, sporesc devalorizarea sinelui. In cea de-a treia etapa adolescenta, judecatile morale ale individului se transforma intr-un sistem de mare acuitate critica. Perceperea disfunctiilor modelelor valorice, conflictul intre reprezentarea de sine si cerintele fundamentale ale devenirii morale optimale, conflictul de apreciere suprasolicita constiinta morala a persoanei care pentru iesirea din conflict utilizeaza actiuni din registrul celor devalorizante.

Abordand superficial geneza deviantei, apare o intrebare fireasca: de ce in etapa unei constientizarii maximale a modelelor valorice ( la adolescenta ) individul, supus unei grave conflictualitati, nu ajunge pentru exprimare modelele unui comportament moral?

Modificarile primare intervin in procesul de sratificare a constiintei morale, gradul de devalorizare a sinelui la care ajunge subiectul, directiveaza comporamentul spre acte de negare a valorii morale sociale si a propriei valori.

In constiinta moral-sociala a indivizilor una dintre valorile fundamentale o constituie actiunea bine facuta.

Faptul ca in constiinta morala a delincventului exista o atitudine de negare a valorii muncii explica de ce in clipa in care este obligat sa munceasca el isi pune in functie sistemul de aparare.

In sistemul sau de aparare, calea de minima rezistenta este evaziunea si demisia.

O situatie care determina producerea devalorizarii este aceea in care atat parintii cat si educatorii intervin direct in acest sens.

In general, familiile din care provin adolescentii delincventi creaza conditii de devalorizare in educatia copilului prin utilizarea acestuia ca participant la actiuni antisociale:

consum de alcool

minciuna

furt

prostitutie

vagabondaj

cersetorie

inselaciune

Mai intervine si atitudinea de apreciere valorica din partea parintilor si educatorilor. La cei mai multi dintre adolescentii cu comportament deviant, tulburarile de adaptare-integrare sunt timpurii.

Fiind neglijat educational, copilul nu realizeaza performantele dorite, nesituandu-se la nivelul celorlalti copii, nici in grupul primar, nici in grupul secundar. Primii sanctioneaza o dezadaptare sunt parintii, pe care unele modificari ii deranjeaza-chiar si atunci cand sunt mult asemanatoare cu ale lor, iar reactia lor este prompta: denigrarea directa a copilului. In cadrul grupului social, aceasta schema este la fel de frecventa ca in familie. Inainte de a intelege un act de indisciplina, copilul este sanctionat prin denigrare sau prin punerea in situatii de inferioritate.

Este un fel de condamnare, fara tribunal, a unui individ care greseste pentru ca vrea sa iasa din sfera greselilor altora si din cea a reprezentarii, insuportabile de altfel, a nonvalorilor sale. Tinerea sub farul denigrarilor concentrice, departe de a duce la o reeducare sau educare, produce modificari de profunzime si de durata in structura constiintei morale a adolescentului.

Referitor la etiopatologia delincventiala este de mentionat si urmatoarea situatie: un procent foarte mic de adolescenti delincventi provin din familii cu un statut social si profesional foarte ridicat.

Se exclude in felul acesta actiunea modelului nonvaloric parental, in acest caz fiind vorba de un proces de hipervalorizare. Un copil crescut in conditii “speciale”, care nu are limite in actiunile si relatiile sale–aceste limite fiind uneori stabilite in functie de “importanta” sociala a parintilor – sufera o influenta de structurare a constiitei morale, dupa un model hipertrofiat valoric. El transfera asupra sa toata valoarea social-morala a parintilor si actioneaza ca si cum el ar fi titularul acesteivalori. Este posibil ca un adolescent cu o constiita de sine hipertrofiata, care isi inchipuie ca poate actiona ca un adult cu mari responsabilitati sociale sa abuzeze de prerogative si astfel sa comita acte de violare a valorii moral-sociale. Acest caz se plaseaza in categoria deviantei accidentale si pasagere.

Sentimentul de injustitie

Trairea pe timp indelungat a unei situatii de incompatibilitate, de neconsonanta sociala, determina treptat aparitia sentimentului de injustitie.

Este greul, daca nu imposibil, mai ales la varsta adolescentei, ca tanarul sa se “contemple” si sa-si asume vinovatia unor comportamente care, pana la un punct, i se par normale, intrucat sunt rezultate din experienta sa trecuta. De aceea adolescentul delincvent traieste, uneori cu profunda convingere, sentimentul ca i se face o mare nedreptate.

Dorinta de stabilire a unor relatii de echitate, de sanctionare a raporturilor, a faptelor, a actiunilor cu dreptate, este foarte puternica la adolescentii delincventi.

Dar ei au o reprezentare modificata a conceptelor morale. Unul dintre ele cu care egocentrismul actioneaza determina unele imperative puternice dintre cele mai perturbante. Este vorba de conceptul de dreptate, de justitie.

De timpuriu anturajul nu accepta convingerea egocentrica, ci o respinge, delincventul situandu-se intr-un raport de adversitate cu cei din jur, care ii genereaza sentimentul de nedreptate, de injustitie.

Multimea acuzatiilor creste treptat si astfel el se trezeste in centrul unui univers acuzator. Situatia sa in aceasta postura ii mareste pe de o parte forta de reactie, comitand acte delincventiale, exprimandu-si pozitia impotriva justitiei, pe de alta parte ii organizeaza sentimentul nedreptatii sale sociale.

Trairea unui astfel de sentiment produce o perturbare generala a lumii valorilor si o reactie de dispret si respingere a conceptului de dreptate.

Acest conflict poate lua forme sociale in sens juridic sau se poate manifesta in cadrul relatiilor interpersonale, prin producerea nedreptatii fata de persoanele din jurul sau, fara ca acest fapt sa constitue un delict sau o infractiune.

Din punct de vedere al valorii de prezervare si consolidare al valorilor morale, in special al celor din echitate, adolescentul delincvent constitue un factor de intensa perturbare, avand in vedere influenta sa asupra grupurilor de preadolescenti si adolescenti.

Comportamentul de responsabilitate sau recunoastere a vinovatiei de catre delincventi: situatia este contradictorie in sensul ca o parte dintre acestia isi recunosc vina cu seninatate, altii cauta formele de disimulare sau de ascundere a faptei cu o mare perseverenta si nu fara perversitate. In cazul in care isi recunosc vina, lasand impresia ca fapta ii onoreza, se produce un fenomen si anume dedublarea: fapta nu este a lui, cel care are intotdeauna dreptate, ci a celuilalt despre care toti stiu ca nu are dreptate.

Cei care disimuleaza sau isi ascund fapta sau faptele considera ca au aplicat o pedeapsa societatii si deci au actionat just.

Ascunderea faptei ii apara in fond de o injustitie, pe care dupa convingerea lor, comunitatea este dispusa intotdeauna sa o faca.

Ca si sentimentele devalorizarii, atitudinea mintala si dispozitia afectiva consecutiva convertite in sentimentul de injustitie au o importanta majora in procesul de restructurare a personalitatii delincventilor.

Sistemul educational spacialist, ca si factorul uman care-l aplica, trebuie sa-si estompeze pana la disparitie elementele directe sau indirecte de producere a nedreptatii si a acuzarii.

Contrarietatile eului

Delincventul minor este caracterizat de profunde contrarii ale eului, caracterizate in gama foarte intinsa de contrarietati interne, uneori mult mai puternice decat externe.

Exista diferite tipologii de delincventi minori, neexistand propriu-zis o tipologie unica mai ales “ pura “

F.Reld si D.Wieneman ca si alti cercetatori au pus in evidenta profunde contrarietati ale eului la delincventi, care se obiectiveaza in mecanismele de adaptare la realitate, acceptand acele modificari care slabesc rezistenta eului.

R.Mucchielli, D.Szabo si altii mentioneaza existenta unei anumite forte a luciditatii si marile posibilitati de rezistenta si curaj

“Descoperirile” diferitelor grupuri de cercetatori, evidentiaza componente diferite ale personalitatii delincvente, de multe ori contrare.

Formele contradictorii ale structurii personalitatii delincvente constitue o realitate complexa si corespunzatoare variatei game de individualitati in ceea ce priveste modul de prelucrare si fixare a experientei eului.

Formula fundamentala e reprezentata prin contrarietati interne tensionate ale intregului edificiu al constiintei si personalitatii minorului. Utilizand o tipologie clinica, se pot discuta doua forme de conrarietati ale eului. Prima formula este cea care releva o consistenta slaba a unitatii si echilibrului fundamental al eului. Manifestarile comportamentale in acest caz, oarecum derutante, mascheaza tocmai slabiciunea. Ele sunt cele mai frecvente in gama manifestarilor perturbatore ale minorului delincvent: mania, obraznicia, fuga in fata esecului, reactiile de brutalitate, ostilitatea, negativizmul, minciuna, stimularea.

Din exterior, aceste manifestari par a indica forta. Din interior, ele sunt generate de nevoia de echilibru la un eu contrariat prin ample conflicte, care vrea sa evite dezorganizarea de tip psihiatric, care prezinta in fond o slaba rezistenta in fata factorilor de disolutie a unitatii eului. Exista o teama permanenta, inconstinta a delincventului de a stabili relatii de tip umanitar, care nu-i satisfac egocentismul si nu intra in economia generala a personalitatii sale. Acest aspect are fara indoiala o cauza si in saracia afectiva a subiectului, prin efectul unui traumatism primar si secundar organizat.

In ceea ce priveste structura contradictorie a eului care pare foarte puternic se mentioneaza dinamismul percurtant atunci cand se pune problema unei aparari.

Contrarietatea este data de faptul ca in cele mai multe situtii, delincventul manifesta o slaba consistenta a eului cu exceptia sentimentului de aparare, cand se manifesta ca o personalitate forte cu mare autoritate.

La un inadaptat infantil, cu reactii primare, strabatut de grave sentimente de inferioritate, intalnim in situatiile “critice”, o mare vitalitate si o mare forta. Acesti subiecti care nu-si pot rezolva simplele probleme de adaptare la viata cotidiana, sunt capabili sa urmareasca un obiectiv cu mare luciditate timp indelungat, sa construiasca scenarii savante penru spargeri sau alte forme de infractiuni.

Pueril, dezarmant, inconstient, nervos, agitat, marcat de un dezechilibru evident in actiunile marunte, care fac parte din viata oricarui individ in cadrul vietii sociale, delincventul minor poate deveni un lucid, calm, perseverent, calculat, atent, perspicace in toate actiunile care privesc comportamentul deviant

In aceeasi persoana exista doua individualitati distincte si opuse. Ele apar in functie de situatie si actioneaza in vederea atingerii obiectivului principal: delictul. Se petrece o inversare de sensuri ale idealurilor reale umane.

Tulburari de cunoastere

Considerate separat, performantele proceselor cognitive, ale delincventului minor sunt relativ asemanatoare cu cele ale nedelincventului minor. Chiar inteligenta lor generala nu difera ca functie, nici calitativ, nici cantitativ de cea a copiilor nedelincventi, cu exceptia copiilor deficienti mintali.

Ceea ce este foarte important din punct de vedere psihosocial: modificarea de ansamblu a cunoasterii ca priza de cunostinta si rasunetul ei in cadrul personalitatii.

Delincventul traieste la timpul prezent, ca si cum nu ar avea nici un fel de perceptie de sine. El traieste faptele de moment, fara legatura si fara continuitate cu experientele trecute si fara sa tina seama de consecinta actelor sale pentru viitor.

El nu se insereaza in nici un fel de comunitate istorica, el se considera ca si cum nu ar avea aceasta istorie. Realitatea este inteleasa de el in exclusivitate actuala. Realitatea este pentru el in functie de placerea pe care o poate avea sau de exploatarea pe care o poate exercita.

Amintirea acestei realitati dispare imediat ce satisfactia cautata fara efort activ este obisnuita. Am abordat aici doar problema modului tipic de cunoastere, a lumii, in special a modului de reflectare a valorilor de catre tanarul delincvent si nu problema performantelor in invatarea de tip scolar.

In general, tanarul delincvent nu poate trai, nici percepe existenta sa in interiorul unui oarecare context spatio-temporar. Absenta continuitatii in timpul trait atesta absenta conservarii legaturilor, a evenimentelor, a obiectelor si a persoanelor.

Datorita modificarii de cognitie esentiala, globala a delincventului, contactul cu realitatea se limiteaza numai la moment. Acesta nu produce un scurtcircuit intre experienta trecuta, in ansamblul ei, situatia prezenta si actul anticipat. Ca o activitate lucida infantila (loc primar), actiunea traita constitue o satisfactie in sine, consumand inreaga motivatie existenta. Acest moment de satisfactie, de consum, nu este modificat, inhibat sau anulat de acel continuum al constiintei si nici nu produce un semnal pentru eventualele consecinte.

Daca ignorarea unor experiente valorizante din trecut nu are o importanta majora, in schimb lipsa capacitatii de anticipare, de sesizare a consecintelor unui act, a unei fapte, a unui comportament, aduc dupa sine absenta reposabilitatii.

Aceasta reprimare a trecutului produce o supratensionare a subconstientului care incepe sa domine scena constiintei si sa reproduca rutine comportamentale reprimate sau repudiate. Negandu-si istoria, delincventul minor recidivist si-o traieste permanent inconstient. Acest fapt reprezinta un grav pericol.

Imposibilitatea de a se realiza pe sine intr-o conjuctura spatio-temporala il instraineaza de obiecte care capata o semnificatie de simple insrumente. Se produce si o instrainare de persoane si evenimente in masura in care acestea nu pot fi utilizate in sensul egocentrismului specific.

Discontinuitatea trairilor, starilor, functiilor cognitiv-intelectuale nu este permanenta. Ea se mentine in situatiile stresante ( instructie, educatie, munca, activitate colectiva, care impun respectarea regulilor si valorilor etc. ), dar dispare miraculos atunci cand se cere o mibilizare, o coerenta pentru infaptuirea unui act informational sau obtinerea unei placeri.

Singura actiunea cu un anumit sens poate reorganiza procesele disolute ale cognitiei, cea care are drept obiect o dorinta.

Actiunea in sine produce o descarcare a unei tensiuni conflictuale, o stare de confort psihic.

Utilizarea schemelor actionale, cu formele de baza in experienta

infantila, produce o modificare la nivelul genezei si dezvoltarii lumii simbolurilor si semnificatiilor.

Copilul gandeste actionand, pe cand adolescentul actioneaza in realitate dupa ce si-a reprezentat in gandire actiunea cu toate fazele sale. Ramanerea la actiunea nemediata verbal duce in primul rand la nedezvoltarea limbajului pana la nivelul conceptelor.

Deasemenea, se produce o ruptura intre cuvant si comportament, in sensul ca notiunea nu mai declanseaza si nu mai dirijeaza comportamentul. Chiar daca delincventul minor poate cunoaste o serie de concepta valorice: bine, rau, bunatate,etc., acestea nu au un corespondent actional, elenu pot fi convertitein actiunea social eficienta.

Aceasta discrepanta intre cuvant si comportament naste probleme destul de complicate in reeducarea delincventului. O mare parte a dezvoltarii temporale si spatiale valorice se datoreste lipsei de operationalitate (J. Piaget) a limbajului.

Fixarea valorilor in spatiul operational al constiintei la varsta adolescentei se produce dominant prin concepte, prin limbaj. Inoperationalitatea conceptelor morale inseamna, implicit, relevarea unor tulburari esentiale in mecanismele regulatoare ale constiintei.

Perturbarile mecanismului de aparare

De o deosebita complexitate sunt mecanismele de aparare la nivelul psihologic uman. Toti cercetatorii care s-au ocupat de relatiile organism-mediu (inclusiv mediul social ) au constatat ca in toate situatiile noi sau situatiile limita se declanseaza un sistem de mecanisme defensive pe baza carora se elaboreaza alte comportamente reclamate de situatia data.

Scoala freudiana, mai ales Anna Freud, precum si datele din clinicile moderne ale maladiilor neuropsihice au pus in evidenta anumite tipuri de sisteme defensive, in functie pe de o parte de factorii agresori, pe de alta parte de individualitatea si structura personalitatii.

Aplicarea datelor clinice si de psihologie dinamica la personalitatea delincventa a condus la detectarea unui sistem specific defensiv. Reld si Wineman sustin ca aceste structuri defensive sunt acelasi in cadrul delincventilor nerotici sau psihotici si ca ele sunt specifice delincventului structural.

In mod normal mecanismele defensive se pun in miscare in clipa in care persoana se afla in situatie limita, prin actiunea unuia sau ai mai multor factori de agresiune.

Declansarea mecanismelor de aparare are drept scop fie restabilirea unui alt echilibru, capabil sa incorporeze sau sa anihileze factorul sau factorii agresori, fie depasirea agresiunii printr-o contraofensiva mai puternica decat factorul atacant.

In ceea ce priveste modul de actiune a personalitatii cu structuri delincvente, mecanismul de aparare are un singur sens: pastrarea unui status quo, cu alte cuvinte ramanerea, cu orice pret, pe pozitia data. In viziunea tridimensionalitatii psihicului uman, cauza unui asemenea sistem de aparare este generata de relatia dintre sine, eu si supraeu.

In cazul delincventei organizate, sinele se afla in serviciul eului pentru a infrange sau frana directivele supraeului, acesta din urma fiind purtatorul valorilor morale traite. “ Logodna” sinelui cu eul este dictata de directivarea egocentrica tipica delincventului. Crearea unui sens unic dinspre lume spre sine si eu, sta la baza modificarilor mecanismelor defensive. Aceasta formula de organizare a personalitatii indica sensul de aparare: lumea constitue factorul agresor care, prin atitudinea sa fata de delincventa, doreste distrugerea acestei structuri. Eul, modelat astfel, se opune vehement, uneori foarte savant, modificarii structurii sale printr-un sistem dur de aparare. In cazul personalitatii cu nucleu delincvential nu are loc nici un proces de restructurare ci, dimpotriva, o anchilozare puternica pe vechile structuri care se opun oricaror stimulari eliberate din exterior. Situatia pare paradoxala, la delincventul minor, stimulii externi ( culturali-ducationali ) sunt perceputi ca agresiune si declanseaza sistemul defensiv.

Reld si Wineman descriu patru scheme defensive:

mecanisme defensive care urmaresc gasirea mijloacelor de a scapa de o culpa

mecanisme defensive prin care se cauta un sustinator ( aliat )al atitudinilor delictuale

mecanisme defensive pentru opozitie la schimbari

actiuni directe impotriva agentilor de schimbare

Mecanismele defensive care au drept scop evitarea unei culpe, chiar si cand aceasta exista, sunt cele mai “ sensibilizare”.

Mecanismele defensive care au drept scop evitarea unei culpe, chiar cand aceasta exista, sunt cele mai “sensibilizate”.

Acestea se pun in functiune, fireste atunci cand delincventul este chestionat, sau i se atrage atentia in legatura cu comportamentul sau.

Ceea ce mascheaza cel mai bine disfunctionalitatea sistemului defensiv este lipsa mecanismului de self-control pe baza caruia delincventul minor ar trebui sa se intrebe singur. Cand este anchetat din exterior si este obligat sa-si puna problema justitiei atitudinilor sale, el raspunde prin violenta impotriva factorilor externi sau impotriva feed-back-ului moral specific organizarii constiintei umane. Respingerea acuzatiei in fata educatorului, ca si in forul sau interior, se bazeaza pe o motivare extrem de periculoasa: el nu este vinovat pentru ca in definitiv toata lumea comite delicte. Utilizeaza deci un sistem de acoperire morala, prin aruncarea anatemei asupra intregului grup social.

De cele mai multe ori mecanismele de aparare sunt directivate de stabilirea unor raporturi false cu adultul caruia i se atribuie de fapt cauza actului delictual. Delincventul spune ca pozitia lui antisociala este rezultata din reaua credinta a adultului sau din tratamentul prost la care este supus de catre acesta. Daca i s-ar crea conditii materiale superioare, daca i s-ar da libertate totala, el n-ar mai comite nici un delict. Astfel, delincventul vrea sa-si demonstreze buna sa credinta fata de valorile sociale, fata de moralitate si demasca pe adevaratii infractori: cei care il apreciaza fara ca el sa aiba vina. Formula de rationament este complet inversata. Acest fenomen a rezultat din perturbarile sistemului de aparare, prin pervertirea rationamentului moral.

O a doua forma a mecanismului defensiv este aceea a efortului de a depista, de a solicita si de a racola persoane, de a cauta imprejurari sau argumente in sustinerea atitudinii delictuale.

Exista o anumita capacitate de selectare, de descoperire a partenerilor apti sau dispusi sa faciliteze o fuga, un furt, o spargere, o talharie. Rareori un delincvent experimentat greseste in selectia unor sustinatori fideli.

Este cert faptul ca in cadrul relatiilor interpersonale, in cadrul grupului stradal sau in colectivele centrelor de reeducare, delincventii se “studiaza” reciproc vreme indelungata, isi intind curse, tatoneaza pana intra in contact cu parteneri infractionali. Specificul acestei coeziuni de grup capata sensul sociologic natural, fiecare partener urmarind pentru sine o realizare a loviturii preconizate. De cele mai multe ori, dupa incheierea actiunii grupul se dizolva spontan, fiecare atribuindu-si pe de o parte meritul reusitei, pe de alta parte cea mai mare parte din castig.

Actul delictual “pe cont propriu” este in general mai rar, pentru ca exista o necesitate a acoperirii prin alte persoane, o nevoie de solidaritate falsa a constiintei morbide care se accepta mai usor vazand ca si altii participa la actul respectiv.

Delincventul minor se apara, crezand ca “toata lumea” comite acte delictuale. Coparticiparea este o demonstratie, care-l apara si fata de sine si fata de colectivitate. Aceasta moralitate de a actiona prin intermediul altora, care uneori sunt de buna credinta, constitue o prima forma de a-si asigura un alibi.

In colectivele educationale exploatarea situatiilor ca si a persoanelor capata forme foarte variate si nu mai putin subtile.

Un profesor “intelegator” sau un educator cu autoritate poate fi utilizat, printr-o indelungata si atenta cultivare a sentimentelor si bunelor sale intentii, ca paravan pentru acoperirea actiunilor antisociale, intrucat o caracteristica forte a infractorului este aceea de a nu avea scrupule in sacrificarea oricarei persoane.

Distorsiunile la nivelul structurilor moral-relationale

In definirea unor tipuri de organizare a personalitatii umane, simptomatologia comportamentala (conduita) nu mai constitue elementul esential. Explicativ si operant devine factorul organizare / dezorganizare.

Discutand despre cunostinta morala cu epicentru operational al personalitatii, au scos in evidenta factorii de perturbare care implicit se “exprima” in comportamente individuale si sociale de o varietate practic infinita.

O alta modalitate de organizare a sisremului defensiv este axata pe o rezistenta indarjita in fata tentativei mediului educogen de modificare a starii delictuale. Una dintre enigmele actiunii de reeducare in cadrul institutiilor specializate este faptul mentionat de mai toti specialistii ca, desi exista o etapa de stabilire a unor relatii afective pozitive intre delincvent si educator, durata acestor relatii este foarte scurta si ea se termina printr-un recul evident al adolescentului. In clipa cand acesta simte ca prin canalele afectivitatii educatorul incearca sa-l devieze de la pozitia initiala, mecanismele de aparare a starii delictuale intra in functiune si sisteaza orice schimb simpatetic. El resimte aceasta tentativa de reeducare ca un atac direct la securitatea sa interioara si se repliaza. Nu de putine ori, fugile din centrele de reeducare se plaseaza dupa o perioada d relatii pozitive afectiv-sociale cu un profesor sau educator care, pe buna dreptate, ramane deconcertat in fata unui astfel de raspuns al minorului, cu atat mai mult cu cat fuga este urmata de un act infractional.

Delincventul nu manifesta nici interes, nici simpatie si nici nu este atras de personalitatile autentice din colectivul de educatori sau profesori.

Cu cat delincventul minor devine mai constient de valoarea unui personaj cu atat se naste in el o forta de respingere, care merge pana la denigrarea in cadrul grupului respectiv si nu de putine ori, la atacul direct. Intuind forta de influentare pozitiva a unei personalitati puternice, delincventul minor se apara, negand-o sau eventual denigrand-o.

Distorsiuni profunde implantate in straturile ierarhizate ale structurilor relationale (afective, motivationale, cognitive, social-morale), sunt o forma de organizare a personalitatii delincventului minor.

O conduita foarte simpla, ca de pilda minciuna, nu poate fi inteleasa fara raportarea acesteia la geneza structurilor comportamentale de relatie cu sine si cu altii. D.H.Statt punea in evidenta un fenomen caracteristic personalitatilor delincvente, pe care Mucchielli l-a numit chiar “efectul Statt”. Statt constatase ca la personalitatile delincvente exista o “ inhibare a tendintei instinctive a naturii umane de a sabili o relatie afectiva de prietenie cu altii “.

Fenomenul de “gol afectiv” este specific starilor psihice si in unele forme grave de nevroza. La delincventii minori nu este vorba de o “absenta” sau o “lipsa”, ci de o inhibitie conditionata de traumatismele copilariei.

Se pare ca inhibitie exista doar pentru sensurile pozitive ale expectatiei de tipul prieteniei in cadrul unui colectiv de copii normali, dar ea se manifesta din plin sub forma unei antipatii “bogate” si virulente sau a unei simpatii puternice dar pasagere, care are un scop pervers. “Defectiunea” de baza are drept cauza sensul procesului de organizare a personalitatii, care nu este deschisa socializarii, ci are tendinte solide si puternice la rezistenta acestui proces.

Constiinta persoanei delincvente minore, in acest conflict de devenire, isi structureaza un sistem de referinte axiologice care s-o sustina, altfel ar fi in pericol de prabusire, intrucat ceea ce capata o importanta fundamentala in procesul de socializare este tocmai modul de structurare si sistemul de directionare al constiintei morale.

In ontogeneza structurilor morale, distorsiunea cea mai periculoasa este aceea care duce la formarea unei false morale relationale, care in loc sa fie bazata pe descentralizare, pe integrare, se bazeaza pe “efectul Statt” adica pe egocentrism.

Profunzimea cu care opereaza aceasta regresie a eului este nebanuita. Incetul cu incetul se pervertesc din punct de vedere moral, reprezentarea si valorificarea raporturilor dintre om si societate, care schimba sensul sistemului etic. Omul model pentru delincvent este cel care se opune normelor si valorilor sociale. Intrucat existenta lor repugna delincventul, acesta cauta o motivatie pentru distrugerea lor. Delincventul pentru a se opune si pentru a distruge valorile are nevoie de o confirmare de la grupul format in sprijinul unei asemenea “viziuni etice”.

Actiunea de descoperire si racolare a bandei prezinta uneori o tendinta actionala de moment.

Lipsa de diferentiere a tipurilor de delincventi, asa cum se intampla in centrele de reeducare, face ca reprezentantii unor sisteme de etica falsa, antisociala sa-si gaseasca adepti. Cu cat se formeaza mai usor si mai rapid aceste echipe, cu atat se edifica mai puternic noua etica, existenta unor adepti insemnand o confirmare de fapt. Se altereaza concepte cheie din structura constiintei morale, primul fiind cel de libertate.

k) Alterarea conceptului de libertate

Primul dintre imperativele conceptului de libertate la delincvent este acela de a fi lipsit de orice restrictie sau exigenta sociala.

Si delincventul minor considera efortul de incadrare in normele

morale, ca o crima agresiva a societatii sau a grupului si raspunde printr-o reactie de evaziune sau de agresiune. Sau considera degradanta pozitia de acceptare a regulilor comunitatii si a celor pe care se bazeaza relatiile interpersonale. Ia nastere o hiperautonomie sociala si morala. Tentativele, din interior sau din exterior, de conditionare a unor tendinte relationale care sa intre in conflict cu falsa idee de autonomie ii repugna.

Gradul de maturizare socio-afectiva se exprima printr-un coeficient ridicat de autonomie. In mod normal, in cazul adolescentului exista o modificare sensibila de optica si de structurare a personalitatii in jurul conceptelor de libertate si autonomie.

Oricat de departe ar merge cu necesitatea exprimata de autonomie, un adolescent fara distorsiuni valorice nu devine agresiv moral fata de grupul social.

La minorul delincvent, hiperautonomia este rezultatul unei organizari defectuoase a personalitatii si ea constitue modelul de exprimare a intentiilor delincvente. In plan psihologic in clipa in care delincventul accepta “stirbirea” autonomiei , el isi bareaza calea catre infractiune.

Pentru minorul delincvent, atat valorile morale, cat si purtatorii acestora simbolizeaza o agresiune la adresa sa, refuza sa le accepte, iar uneori le neaga.

Delincventul minor accepta uneori o autoritate: aceea a fortei fizice sau a constrangerii, adica autoritatea actului brutal, a confruntarii directe. In clipa in care sesizeaza superioritatea fortei fizice, delincventul minor cedeaza, cel putin aparent si schiteaza un comportament de supunere. Rolul constrangerii este acela de a pune in miscare un mecanism specific delincventului: comportamentul duplicitar.

Constrans prin masuri educative de tipul libertatii supravegheate sau internarii in centre de reeducare, pedepse, arest, de multe ori, delincventul minor cedeaza doar aparent.

l) Denigrarea sentimentelor umanitare

Participarea la stabilirea unor relatii afectiv-sociale pe baza sentimentelor umanitare constitue o caracteristica a organizarii normale a personalitatii.

Cercetarile de psihologie efectuate pe delincventi au scos in evidenta o caracteristica a acestora: desi ei cunosc continutul sentimentelor umanitare manifesta o indarjira opozitie in recunoasterea lor, dar mai ales in trairea acestora. Tocmai pentru ca ei le recunosc, le denigreaza si le ridiculizeaza.

Pentru a stabili relatii sociale normale trebuie ca sinceritatea sa fie traita si constituita ca un principiu etic.

Printr-un fenomen de protectie, multi delincventi minori nu cred in sinceritate, chiar il neaga. Are loc proiectia unei foarte primejdioase distorsiuni in sfera afectiv-relationala fixata in structura personalitatii delincvente. Pervertirea opticii relationale isi are geneza in experienta infantila din cadrul grupului primar (familie), copilul fiind supus unei modelari de acest tip: minciuna, presiune, inselaciune, etc.

Copilul isi dezvolta un sistem de aparare la impactul cu valorile pozitive: ca sa se poata justifica pe sine, denigreaza ceea ce fac ceilalti. Denigrarea sentimentelor umanitare este mai mult decat o simpla negare, este o “dogma” in care multi delincventi minori tind sa-i initieze pe cei cu o experienta asemanatoare in afara grupului primar.

Chiar daca aceasta stare submorala exista potential, ea nu se instituie ca sistem etic decat dupa prima infractiune, cand nevoia de justificare a actelor ecforeaza in vechile experiente.

Nu de putine ori se intampla ca la nivelul comportamentului social al delincventului minor sa se manifeste dispret fata de copiii care-si iubesc parintii, isi respecta profesorii, isi iubesc meseria, sunt corecti, etc.

Nu de putine ori, pentru perioade determinate, delincventul minor recidivist devine intelegator, bun, cuminte. Datorita capacitatii sale de simulare pe baza mecanismelor comportamentului duplicitar, el convinge adultii de sentimentele sale. Nu de putine ori intentia ramane ascunsa si se transforma in santaj sau manipulare.

In dinamica relatiilor cu mediul social se produc perturbari: nevoia de prietenie se converteste in neincredere si respingere, nevoia de munca in lene si nepasare etc.

Una dintre cele mai periculoase este convertirea nevoii de afectiune, prietenie si intelegere in nevoia de razbunare, ca o caracteristica castigata printr-o experienta tragica si nu un dat genetic.

In cazul in care copilul delincvent este supus in permanenta fortelor frustratoare, traumatizat in multe randuri, singura cale de descarcare o gaseste in micile razbunari: minciuna, furtul, fuga de acasaetc.

Infractiunea se constitue la copilul delincvent recidivist ca o actiune care permite trecerea de la incordare la relaxare, devine un fapt dorit. Orice dorinta care permite prin repetare si prin consecintele acestei repetari o reechilibrare a sistemului personalitatii, se transforma in necesitate interioara si se constitue in ratiunea de a fi.

Antrenamentul din copilarie pe directia mecanismelor razbunarii se transforma in necesitate si devine o componenta a personalitatii delincvente.

m) Dezangajarea social-morala

Cele mai profunde relatii ale oricarui individ in societate sunt bazate pe sentimente si valori morale spirituale.

Raporturile necesare convietuirii se stabilesc intre copil-adolescent si societate, traducandu-se la nivelul constiintei in termenii unui “contract”.

Fenomenul psihomoral se numeste angajare-participare. Cu cat

este mai trainica angajarea, cu atat procesele de socializare si integrare sunt mai eficiente.

In onogeneza copilul isi dezvolta o anumita sensibilitate axiologica, un sistem de filtre valorice si capacitatea de a detecta, de a percepe si de a interioriza valori moral-sociale, integrandu-se treptat la nivelul personalitatii.

La copilul delincvent se formeaza in mod specific aceasta sensibilitate perturbata de contrarietati, ambiguitate si confuzie in jurul valorilor. Pe masura ce intervin distorsiunile, aceasta sensibilitate este indreptata spre polul opus valorii si ajunge la receptia si integrarea falselor valori sau nonvalorilor socio-morale.

Multe sentimente cu valoare pozitiva sociala ii deranjeaza pe multi delincventi minori si de aceea ei se dezangajeaza treptat, cucerindu-si o libertate arbitrara in comportare.

O alta forma de dezangajare este autoextrapolarea fata de grupul social. Minorul delincvent recidivist isi gaseste o individualitate dorita, marginala, dar se simte superior si original, chiar in securitate.

Inadaptarea sociala –trasatura majora a delincventei

Rezonatorii cei mai fini si cei mai puternici la dificultatile de realizare ale personalitatii si de perturbare ale fenomenului de integrare morala, sociala si profesionala sunt adolescentii si tinerii.

Statutul social si mai ales moral al familiei, cu cele doua tendinte de profunzime ale acestuia:unul subteran de conservatorism, altul dezirabil si in acelasi timp puternic, de emancipare, grefeaza intregul proces modelator al personalitatii copilului, cu forme de frustrare si conflictualizare, ale caror consecinte, in colaborare cu cele izvorate din modificarile structurale ale societatii, duc la un protest de diferite intensitati ale copiilor si adolescentilor, manifestat prin comportamente antisociale.

Prima si cea mai importanta trasatura definitorie a delincventei (atat juvenile cat si adulte) este inadaptarea sociala manifestata prin comportamente agresive indreptate fie spre colectivitate, in special spre legile morale cu violentarea bunelor moravuri, fie spre rezultatele muncii: distrugeri de bunuri, furturi, vandalisme, incendii etc.

3. Cauzele delincventei juvenile

Un studiu realizat in Franta in 1988 si repetat dupa 10 ani mentioneaza printre cauzele delincventei juvenile:

– Factorii psiho-sociali, alcoolismul parintilor, influentele parentale, discordiile conjugale, somaj, carenta de autoritate educativa, mizeria

afectiva a copiilor, saracia ca atare

Tulburari de caracter

Deficiente intelectuale

In cele ce urmeaza vom acorda atentie urmatoarelor cauze:

Alcoolismul este cauza violentei in familie. Parintii alcoolici prezinta tulburari psihice care ii impiedica sa se poarte normal cu proprii copii. Traditia alcoolismului si violentei de multe ori este dusa mai departe. Copilul maltratat este tentat sa faca ceva pentru a iesi in evidenta.

Maternitatea: Perioada de viata intrauterina imprima unele modificari functionale afective, in special in relatia mama-copil.

Pentru determinarea coordonatelor personalitatii delincvente retinem faptul ca perioada perioada maternitatii are influenta asupra echilibrului neuroafectiv al copilului si adolescentului. Facand corp comun cu mama, copilul merge pana la o stare de identificare cu ea. Mama devine in subconstient a doua forma a existentei copilului.

Din datele existente reiese ca aproximativ 80% din minorii internati in scolile de reeducare provin din sarcini functionale afectiv-social: copii aparuti pe lume in urma unei sacini nedorite (debut sexual intamplator si timpuriu, viol, fete solidare), fiind apoi abandonati si care ajung mai tarziu din victime agresori, infractori.

Copilul provenit din viol se constitue ca un stigmat, printr-un fenomen de transfer.

S-a dovedit ca un traumatism afectiv instalat din timpul existentei

intrauterinea fatului, produce grave perturbari, mergand pana la modificari ale functiilor (inclusiv cele intelectuale) si ale personalitatii.

Copilul al carui mama are tendinta inconstienta sau manifesta dorinta de abandonare sau de inlaturare a acestuia ,fie va ajunge intr-un centru de plasament, fie ramas in compania mamei va fi supus unor riscuri mult mai mari ( neglijarea lui, maltratare, claustrare, penurie relationala, etc.).

Se produce un fenomen de o importanta majora pentru patogenia deviantei juvenile: devalorizarea morala a modelului matern cu dublu efect: autodevalorizare si heterodevalorizare.

In cazul fetelor sau femeilor solitare insarcinate, existenta unui copil din raporturi relativ stabile pana la nasterea acestuia si apoi practicarea unui abandon total din partea tatalui, pune probleme de modelare a personalitatii, destul de dificila in special pentru baieti.

Baiatul crescut fara tata face o fixatie afectiva, avand drept consecinta o imaturitate afectiv sociala, lipsa experientei relationale cu modele sociale diferite. Dependenta foarte mare genereaza un infantilism afectiv. Pentru baieti situatia este mult mai precara pentru ca mama are tendinta sa exacerbeze timpuriu maturizarea acestora pentru a cmpensa lipsa sotului.

Baiatul puber, caruia nu i s-a satisfacut nevoia primara a relatiei cu modelul patern, va avea o relatie de extrapolare si de cautare a acestui model. Prin efectele suprasolicitarii afectogene ale mamei,copilul imatur afectiv este usor captat de false modele paterne.

Valabil si pentru baieti si pentru fete, o alta reactie la maternitatea solidara este aceea de supratensionare afectiva, ceea ce determina reactii neasteptate prin scaderea pragului de rezistenta la frustratii.

De asemenea copilul nedorit, in cadrul unei casatorii este pasibil de conflictualitati generate de atitudinea afectiva a mamei. In primul rand , mama il percepe ca pe o povara. Reactiile mamei fata de copil pot fi directe, manifeste sau criptice.

Paternitatea: In cazul tatilor copiilor si adolescentilor cu un comportament deviant, se produce urmatorul fenomen: cvasiabandon afectiv constant sau cu intermitenta, chiar daca din punct de vedere material se asigura protectia.

Starea afectiv-morala a tatalui poate sa fie:

o ingaduinta totala prin noninterventie in copilarie

dezinteres pentru ingrijirea acestuia

o interventie intermitenta de autoritate

o interventie de superautoritate cu brutalitate si violenta

un abandon total

Prin noninterventia tatalui, copilul este frustrat (nesatisfacut), se simte respins si nu este modelat de acesta.

Daca mama este ghidul afectogen si modelul uman cu cea mai puternica incarcatura afectiva, tatal trebuie sa fie modelul socio-uman cu cea mai puternica incarcatura morala.

Coroborarea respingerii afective cu lipsa fortei de percutie a modelului moral duce la o forma de decompensare afectiv-morala a copilului care in situatii speciale poate constitui baza unei deviante.

In cazul interventiei intermitente, de tip autoritar, copilul se simte dominat, fortat. Reactia copilului este de respingere, nonacceptare, refuz, rezultand starea conflictuala. Intermitenta este chiar mai periculoasa pentru ca produce “spasme”, urmate de “descarcari”.

Comportamentele tatalui generatoare de traumatisme la copil se instaleaza ca rutine comportamentale in structura personalitatii acestuia, pe care copilul le va utiliza in imprejurari similare din viata sa.

Atitudinea de superautoritate a tatalui determina o hipertrofie a personalitatii copilului, generatoarea modificarii eului copilului care, in fata tatalui devine o cantitate vesnic neglijata si supertutelata. La cota maxima de explozie a personalitatii (pubertate-adolescenta), ciocnirea cu sistemul autoritar patern este inevitabila, personalitatea copilului devenind conformista sau hiperautoritara.

Personalitati parentale morbide cu modificari disimulate la nivelul constiintei, cu deficienta de socializare.

O constiinta este morbida cand decantarea cinestezica inceteaza sa se produca, ea aderand la comportamente neobisnuite sau anormale: sexualitate excesiva, perversiuni sexuale, comportamente disimulate in tendinte la prostitutie, relatiile cu proprii copii, etc. Aceste manifestari

datorita intimitatii lor antreneaza intregul grup primar.

Exista in cazul constiintei morbide si o tulburare majora de continuturi ale trairilor afective si de tensiune a proceselor psihice, afectivitatea avand tendintea de autonomizare functionala si de dominare a intregii deschideri a constiintei.

Atitudinea fata de oameni, obiecte dar si cunoastere realitatii, se bazeaza pe principiul unui hedonism primar: “imi place” sau “nu-mi place”. Apar fome de descarcare afectiva nemediate valoric (moral), fara polarizarea bine-rau, frumos-urat, etc. Sensibilitatea copilului capteaza sensurile starilor afective si le retine. Unele continuturi latente care au traumatizat copilul se actualizeaza. Manifestandu-se neselectiv, apar cu o frecventa foarte mare reproduceri de situatii traumatizante similare cu cele traite anterior: tendinta la inselaciune, fuga de scurta durata, furtul, consumul de alcool, atitudini heteroacuzatoare pentru propriile fapte, etc.

Perversitatea afectiv -morala a parintilor reprezinta un pericol educativ. Daca actul comportamental nu primeste o sanctiune afectiv-morala, sl nu atrage dupa sine o responsabilitate, nici anticiparea unei pedepse. Atitudinea de inconstienta a copilului delincvent care recunoaste senin fapta isi are geneza in fenomenul de depersonalizare. Perversitatea afectiv-morala intretine situatiile conflictuale. Forta de reactivare a starilor afectogene conflictuale produce unfenomen de depersonalizare ( nonparticipare la comportamentul manifest).

Alti autori clasifica factorii care determina delincventa juvenila in doua mari categorii:

individuali ( interni )

sociali (externi )

In ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar, cel al cauzalitatii multiple, potrivit careia fiecare factor are o anumita importanta, delincventii aparand fie datorita influentei concertate a doi factori majori, fie a sapte sau opt factori minori.

Factorii neuro-psihici care pot induce un comportament delincvent sunt:

disfunctii cerebrale: epilepsie

deficiente intelectuale: intarziati mintal

tulburari ale afectivitatii: starile de frustratie, labilitatea si ambivalenta afectiva

tulburari caracteriale: imaturitate caracteriala (autocontrol insuficient, impulsivitate si agresivitate, subestimarea greselilor si a actelor antisociale, indolenta, indiferenta si dispret fata de munca, opozitie si respingere fata de normele sociale si morale, tendinte egocentrice, absenta sau insuficienta dezvoltare a sentimentelor etico-morale, dorinta unei vieti usoare fara munca ).

Factorii sociali reliefeaza faptul ca dlincventa este in relatie cu clasele joase, nivelul educational scazut, relatiile familiale inadecvate. Exista diferente importante ale ratei delincventei intre cartiere, in functie de factorii mai sus mentionati. Ratele delincventei difera si de la o scoala la alta. Au fost elaborate numeroase teorii sociale care sa explice originea infractionalitatii, dar nici una dintre ele nu ofera o explicatie completa.

Alti factori corelati cu delincventa sunt dimensiunea mare a familiei si practicile gresite de crestere a copilului.

Atmosfera din familiile dezorganizate (diferite forme), lipsa sau exagerarea autoritatii parentale, lipsa de acord intre parinti asupra problemelor de autoritate, lipsa de stabilitate si calm in comportamentul parintilor, pedepsele corporale si privatiunile asupra copilului il determina pe acesta din urma sa manifeste un comportament deviant.

Exista mai multe forme de familii dezorganizate cu potential mare de a declansa perturbarea comportamentala la copil:

familia nelegitima, delincventa aparand ca urmare a maltratarii sau abandonului copilului

familia incomplet unita

familia in care exista una din situatiile urmatoare: separare, divort sau parasirea unui dintre soti de catre celalalt

familia de tip “camin gol”

familia in care exista una din situatiile: decesul unui parinte inchisoarea

familia in care exista urmatoarele situatii care determina esec marital: retardarea mintala severa a copilului sau a unuia dintre soti, boli fizice sau psihice cronice si incurabile, incluzand aici si alcoolismul

Familiile cu potential conflictogen si puternic carentate psihoafectiv si moral influenteaza in cea mai mare masura procesul de maturizare psihologica si psihosociala a copiilor. Fuga de acasa a copiilor, asociata cu lipsa de supraveghere parentala, ii determina pe acestia sa adere la unele medii si grupuri extrafamiliale cu mare potential delincvent.

Caracteristicile grupurilor si mediilor extrafamiliale alese de minorii delincventi:

sunt constituite din minori de aproximativ aceeasi varsta si de acelasi sex

principala preocupare o constitue deplasarile (hoinareala)

locul cel mai frecvent de intalnire este strada

apare influenta directa sau indirecta a unu factor major

liderul grupului este in general un minor infractor recidivist (pentru faptele sale anterioare primind fie o masura educativa care s-a dovedit ineficienta, fie o pedeapsa privativa de libertate)

fiecare copil are pozitia sa in grup si “lupta” pentru mentinerea ei

spiritul de aventura nu este intotdeauna o sursa etiologica a “actiunilor” grupului, intervenind si anumite interese materiale, de “statut”, etc.

Acest tip de comportament agresiv este specific actelor delincvente de grup (doi sau mai multi delincventi minori):

talhariile

spargerile

furturile de bunuri

violurile

Prima faza a structurii acestui comportament este reprezentata de initiativa unui delincvent minor sau major, in general recidivist, de a racola minori dispusi sau predispusi la comiterea unor asemenea acte.

Al doilea timp este cel al fixarii si recunoasterii obiectivului actului infractional. In functie de dificultati se fac investigatii directe sau prin informatori, studiindu-se “ terenul”: comportamentale viitoarei victime, topografia sau arhitectura interna a casei, magazinul, etc.

Al treilea timp il constituie recrutarea de favorizatori, de intermediari.

Al patrulea moment il constitue repartizarea rolurilor si stabilirea modului de impartire a profitului, precum si a datei trecerii la act, dupa care urmeaza “atacul”.

Exista in general o strategie sau o pluralitate de strategii, o abilitate de construire de scenarii care, prin ele insele imprima dimensiunea comportamentului agresiv.

Persoana sau obiectul material vizat prezinta elemente provocatoare potentiale sau active.

4. Adolescentii criminali

In centrul explicitarii comportamentului delincvent al minorului se afla problema responsabilitatii.

Orice act uman se bazeaza pe judecata, pe un rationament, pe o decizie, in care gandirea compara forta dorintei de a manifesta un comportament si interdictia morala si sociala de a-l manifesta.

O problema este aceea de a determina integritatea structurala

si functionala a sistemului neuropsihic, care sa permita luarea unei decizii.

Acest fapt determina “capacitatea penala”.

Pe de alta parte morala (controlul etic personal) nu are in nici un caz la origine un instinct. Ea se naste pe baza unui proces de elaborare a unor comportamente primitive, pe baza jocului de presiune al mediului social si in mod esential prin influenta si prin intermediul parintilor.

Orice persoana, incepand din copilarie isi structureaza propriile norme de conduita (sisteme de valori, idealuri) care exprima dorintele lor ascunse sau constiente. La un nivel de integrare inferior, interdictiile de origine externa devin interne, pe baza jocului dintre culpabilitatea primitiva fata de imaginea atotputernica a parintelui si dragostea filiala. Aceasta pre-morala va evolua la un nivel superior de integrare, ca o adaptare a conduitei vietii sociale, prin formarea progresiva a unei etici personale autonome. Aceste transformari presupun, ca o conditie indispensabila, o reusita afectiva care sa permita o buna toleranta a frustrarii, acceptarea unor unor limitari a tendintei de a cauta placerea si in fine, elaborarea conduitei rationale.

In cadrul acestei evolutii, se strecoara si izbucnesc dramele conduitelor antisociale ale delincventilor juvenili.

Expertizele psihiatrice, testele psihologice confirma faptul ca exista conduite patologice la copii si adolescenti, un fel de malformatii ale personalitatii, care nu permit conduitelor morale normale sa se manifeste. Perturbarile dezvoltarii fac sa persiste raspunsurile arhaice ale pulsiunilor, care impiedica formarea sentimentelor de culpabilitate. In aceste cazuri, problema responsabilitatii morale nu-si afla rostul, ea neavand nici un sens.

La extrema opusa, exista tineri al caror comportament antisocial este in mod voit subersiv, rezultand dintr-o decizie deliberata si lucida. Perversitatea conduitelor este inclusa intr-un eu coerent.

Abordarea psihanalitica a mers cu investigatia in profunzimea relatiilor eului cu conduitele disociale si cu agenezia constiintei morale. Carenta narcisica precoce constitue baza conduitelor antisociale. Aceasta este o carenta reala, asemanatoare celei din psihoze, dar diferita in structura sa intima.

Chiar daca familia nu este absenta (in cazul cel mai frecvent), aceasta se dovedeste incapabila sa-si ajute copilul sa invete primele frustrari (atitudinea ambivalenta a mamei, care retraieste impreuna cu copilul sau propriile sale carente afective).

Indulgenta si severitatea mamei sunt manifestate in contratimp. Copilul nu reuseste sa investeasca actele voluntare primare cu o cantitate suficienta de placere, pentru a motiva valoarea unei incercari proprii (fixatia la nivelul oralitatii).

Pozitia relationala paterna inadecvata nu permite corijarea perturbatiilor mentionate. Tatal este descris in anchetele sociale ca fiind absent sau neinteresat de copil, fara constiinta morala sau decazut moral ori autoritar si brutal, el neconstituind deloc pentru copil o imagine de moral, identificare.

Acest esec din perioada oedipiana determina o carenta: imposibilitatea unei relatii stabile cu ceilalti, absenta unui supraeu personalizat, nevoit sa ramana la fixatiile pregenitale.

Situatia familiala a minorului delincvent sfarseste de multe ori printr-o respingere inconstienta din partea ambilor parinti, care transforma copilul intr-o proiectie a propriului conflict. Se constata ca o asemenea situatie nu permite copilului nici o identificare stabila, nici o interiorizare a conflictelor structurante.

In concluzie, ceea ce submineaza stabilitatea constiintei morale este urmatoarea compozitie a experientei infantile: o slabiciune extrema a eului, un supraeu primitiv, proiectarea permanenta a agresivitatii asupra lumii interioare, imposibilitatea constientizarii datorita conflictelor gresit interiorizate, repetarea permanenta a unor comportamente de raspuns la pulsiuni primare.

Problema delincventilor minori cu o anumita patologie psihica consta in starea latenta sau programata a dezechilibrului lor, ei ducand o viata cu o aparenta de normalitate in colectivitati si chiar activand in diferite locuri: scoala primara, ateliere, etc.

Altadata eveniment rar, crima se raspandeste astazi intre preadolescenti si mai ales adolescenti, cu o rapiditate uluitoare.

Cele mai multe victime ale adolescentilor agresori sunt copii sau adolescenti, batrani si uneori adulti. Agresorii suprima pentru furt, actionand fie in bande mixte (copii-adulti), fie singuri.

Ca mijloace de suprimare ei folosesc loviturile cu arme albe, armele de foc, aruncarea pe fereastra sau inecul.

O alta categorie de victime sunt proprii parinti sau frati, care reprezinta subiectii unor grave conflicte afectogene.

La majoritatea cazurilor de copii si adolescenti criminali, exista o stare specifica paradoxala, constand in schimbari umorale inainte de trecerea la act, in emiterea prin comportament a unui apel pe care adultii nu-l percep ca atare si in tulburari de comportament, in general vizibile si marcante. In perioada premergatoare crimei, acestia utilizeaza drogurile sau unele medicamente cu efecte similare. Se instaleaza o crestere a intensitatii emotionale, manifestata printr-oturbulenta accentuata, o intensa energie exprimata prin agitatie psiho-motorie si tulburari de alimentatie si somn.

Alti autori invoca drept cauza psihosociala a actului criminal, o stare profunda de tristete si regret din cauza lipsei de speranta, deceptia putand sa fie datorata fie unei acumulari de insuccese si esecuri profesionale (scolare), sociale, fie a relatiilor si deziluziilor hetero sau homosexuale. In aceste cazuri, omuciderea poate sa serveasca functiei, de altfel iluzorie, de salvare a sinelui si eului de la dezintegrare, deplasand pe un alt centru descarcarea agresivitatii intense.

Adolescentii cu o imaturitate sociala accentuata, aparent normali pana la comiterea crimei, infaptuiesc actul “la rece”, fara implicare emotionala, fara sentimente de autoacuzare.

In general, elaborarea si trecerea la act demonstreaza pe de o parte imaturitatea psiho-afectiva care decurge din experientele infantile, acestea impiedicandu-l sa parvina la un concept clar si coerent al mortii, iar pe de alta parte, experientele, amintirile si trairile in legatura cu evenimentul mortii dobandite in urma abandonului sau al separarii.

Actul criminal este consecinta dramatizarii excesive a unei situatii frustrante sau angoasante, ceea ce conduce la o anumita raceala afectiva, la atitudine daunatoare de indiferenta, de insensibilitate afectiva. Acestea sporesc pe masura ce adolescentul intensifica dramatizarea conflictelor, pentru ca in acest proces a investit toate experientele sale traumatizante.

Spre deosebire de criminalii adulti (atunci cand nu sunt bolnavi clinic), care dupa comiterea actului manifesta un impuls foarte puternic spre sinucidere, act pe care-l si implinesc, adolescentii criminali incearca foarte rar sa se sinucida.

Actul de omucidere uneori este aparent motivat prin furt, sau

printr-o alta forma de comportament antisocial, sau nu are nici o justificare aparenta (nici un motiv nu poate explica crima).

La acesti adolescenti exista o nevoie presanta de distrugere, de eliberare a unei tensiuni interioare insuportabile. Rana narcisista nu poate fi vindecata printr-o forma de comportament decat cu o mica satisfactie precum furtul, fuga, lovirea. Adolescentul criminal trebuie sa-si traiasca voluptatea deplin, prin executarea plenara a victimei (obiect investit cu intreaga afectiune contorsionata).

Analiza mecanismelor de frustrare socio-afectiva permite descoperirea unei disocieri latente a personalitatii si instalarea unui dezechilibru. Pe tot parcursul formarii personalitatii copilului, procesul de identificare cu modelul parental a fost compromis.

Doua treimi dintre adolescentii care comit crime reactioneaza de limpuriu prin refuzul incadrarii in conduitele, rolurile si formele sociale existente, incepand de la varsta prescolara si pana la varsta alegerii unei profesiuni. Un semn caracteristic este pragul foarte scazut al rezistentei la frustrare.

Ultima treime este constituita de catre adolescentii care in aparenta sunt stabilizati si obedienti, chiar dependenti de anturaj, pana in ziua mortii unui parinte, cand apare net ambivalenta extrema a sentimentelor si arhaismul relatiilor afective.

Personalitatea adolescentilor criminali ramane adesea la un stadiu narcisist. Pentru ca un adolescent sa devina criminal trebuie sa concure o serie de factori: impulsivitate, agresivitate, violenta, provocare din partea victimei, mijloace immediate care sa-i permita implinirea actului crimial.

S-au conturat doua mari directii de explicare a actului criminal:

Unii autori sustin ca structura personalitatii criminale este

determinata de ereditatea progresiv defavorabila a factorilor endocrini si nutritionali. Dinamica actului criminal se bazeaza pe mecanismele neurogene anormale.

Alti autori au propus un model bazat pe conditionari culturale. Examinarea curbelor biografice permite urmarirea descoperirii vocatiei (inclinatiei).

Fenomenul de alienare sociala este determinat de o mulyitudine de factori sociogeni. Actul criminal nu este subit, el gesteaza intr-o forma mai mult sau mai putin amorfa sau neutra, capatand un mod de “programare”.

O asemenea abordare a actului criminal a starnit interesul scolii psihanalitice (Freud, F.Alexander), care considera ca la baza actului criminal se gasesc anumiti factori pulsionali sau afectogeni, primari sau secundari: sentimentul de culpabilitate, de autopunitie, complexele de castratie si oedipiene, agresivitatea si pulsiunile mortii. Se considera ca in psihodinamica actului criminal sunt implicati factori constienti care contribuie la gestarea acestui act.

Minorii delincventi cu handicap fizic si psihic

Handicapul fizic (senzorial, motor) determina la copil, in anumite conditii, manifestarea unor comportamente delincvente. Aceste conditii favorizante sunt: lipsa preocuparii parintilor pentru recuperarea deficientelor, lipsa suportului afectiv parental, modelele parentale negative decomportament social,carente educationale, folosirea copiilor in scopul cersetoriei sau furtului, “ajutor” neadecvat nevoilor: hiperprotectie sau lipsa de suprveghere si indrumare, etc.

In ciuda deficientelor sale, minorul cu handicap fizic este infractorul care deschide portierele automobilelor, este implicat in acte de talharie, viol, supravegheza obiectivele care vor fi atacate, culege informatiile necesare declansarii actului infractional, pazeste pe colegii sai care actioneaza.

Multi copii si adolescenti delincventi sunt retardati, in sensul ca nu au tinut pasul cu ritmul normal al achizitiilor scolare. Unii dintre ei au fost tinuti departe de scoala datorita unui handicap fizic, altii au schimbat atat de des domiciliul, incat nu au fost scolarizati, au pierdut anul scolar sau au abandonat scoala; o situatie atat de des intalnita in randul rromilor este aceea in care parintii se dezintereseaza de studiile lor, de scolarizarea lor, copii nefiind cuprinsi in nici o forma de invatamant; unii dintre acesti copii sunt respinsi pe plan afectiv, etc.

In loc de a-i dirija spre o clasa de adaptare sau spre un ortopedagog, pentru a fi ajutati sa recupereze intarzierea, ei ajung sa nu aiba o ocupatie serioasa, constanta si incep sa savarseasca infractiuni singuri sau in grup. Neglijenta, dezinteresul, lipsa de supraveghere sau de autoritate din partea parintilor ii va propulsa spre repetarea unor fapte prevazute de legea penala.

Frecvent, copiii si adolescentii cu handicap lipsiti de securitate afectiva, abuzati psiho-emotional, ajung sa-si exprime ostilitatea fata de cei care nu-i iubesc, folosind un limbaj obscen (coprolalie). Unii dintre ei provin din familii dezorganizate in care singurul parinte cu care au locuit o vreme se implica in relatii de concubinaj, ii paraseste, ii lasa la diferite rude sau cunostinte. Lipsa celor necesare traiului ii determina sa fure din necesitate, sa cerseasca, sa intre in anturaje dubioase, etc.

Minorul adus in fata Comisiei pentru Protectia Copilului sau instantei de judecata atuci cand a comis acte delictuale, poate fi:

psihotic

nevrotic

psihopat

normal

inteligent

liminar

cu aspect fizic de sanatate-normalitate

prezentand tulburari derivate din suferinte somatice grave, din medii necorespunzatoare social (abandon, neglijenta, dezinteres, etc.)

Dupa parerea unor autori, indivizii cu psihic normal vin rareori in conflict cu legea, fapt de care trebuie tinut cont mai ales atunci cand este vorba de minori.

Exista cateva categorii de suferinte neuropsihice asociate frecvent cu un comportament deviant, sau al caror debut poate fi marcat prin comiterea unui act infractional:

Suferinte organice centrale:

1. epilepsia – ca suferinta centrala, globala, imprima in timp trasaturi particulare personalitatii bolnavului, indiferent de originea si natura lezionala a suferintei devenita cronica.

Subiectii cu devianta comportamentala recrutati din epileptici (avand crize comitiale, urmare a unor leziuni centale, mai ales temporale) afiseaza modificari comportamentale care devin trasaturi de personalitate. Dintre acestea, mai semnificative sunt: vascozitatea afectiva si manifestarile agresive explozive, coleroase.

In perioadele intercritice, precum si in cele postcritice, se instaleaza o serie de inclinatii patologice:

– atitudini manifest ostile fata de anturaj, peste care se suprapun tendintele sadice

– vagabondajul

– inclinatia catre furt

– piromania

– minciuna

– consumul de alcool in exces

– tentatia distrugerii

Caracteristic epilepticului capabil sa comita acte de devianta comportamentala ce vizeaza legea penala este faptul ca descarcarea tensiunii prin acte de mare agresivitate si cruzime nu aduce dupa sine regretul si sentimentul de vinovatie. Subiectul netinand seama de nimic, are in continuare o stare de tensiune, o dispozitie ostila, este instabil, ursuz si nemultumit.

Persistenta reactiilor specifice epilepticului se va manifesta in comportamentul ulterior, cu o conduita de asteptare a clipei pentru a provoca suferinta umana, cu prejudecati morale si fizice.

La aceste suferinte si prejudecati epilepticul asista singur sau in grup sau participa la constituirea comportamentelor fundamentale ale atitudinii epileptoide fata de suferinta sau de cruzime.

2. traumatismele cranio-cerebrale ( TCC)

In acest caz, modificarile apar de regula dupa cativa ani de la traumatism si sunt influentate mai putin de sediul leziunii, cat de intinderea ei. Se pot decela:

– sindroamele psihotice cu localizare frontala, cu note de agresivitate si crize de manie

– sindromul subiectiv traumatic – cu tulburari de ordin intim, de traire personala subiectiva

nevrozele, psihozele si dementele – cu toate implicatiile lor comportamentale

3. oligofreniile sunt stari de nedezvoltare psihica sau dezvoltare psihica incompleta, de cauzalitate multipla, in care coeficientul intelectual Q.I.=0-69 (unii ingoband aici si liminalii cu Q.I.=70-89, ceea ce corespunde unui nivel mental de maxim 12-14 ani ). Copilul oligofren, mai ales imbecilul (oligofrenie gradul II), poate comite infractiuni al caror caracter particular reiese din absurditatea actului si sugestibilitate crescuta. Aceste note specifice ale conduitei delincventului nedezvoltat psihic explica existenta aprope obligatorie a unui debil mintal in cadrul unei bande de delincventi, ca si absenta unui discernamant al faptelor-caracteristica a determinismului deviantei, cu tulburari de comportament aparute la o persoana al carui Q.I. este sub 69.

Debilul mintal dizarmonic prezinta:

instabilitate

permanenta agitatie psihica si motorie

gesturi dezordonate

turbulenta

expansivitate

logoree

aspectul unei persoane multumite de sine

sociabilitate in limitele agitatiei hipomaniacale pentru adaptarea la viata cotidiana

Unii indivizi cu Q.I. liminal sunt relativ constienti de infirmitatea lor, probata prin insuccesul scolar, grupul acestora intrand in relatii de opozitie cu anturajul, devenind ostili, agresivi, incendiatori.

Deviatii comportamentale deosebit de grave apar la oligofrenii cu deficit sever (Q.I. apropiat de limita 20-25), cand se produc manifestari intense de violenta (lovire nemotivata a celor din jur), manifestari de furie pentru motive neinsemnate, automutilari (se lovesc singuri, se dau cu capul de pereti, se zgarie pana le curge sangele) si hiperactivitate sexuala.

Bolile psihice la minori

1.schizofrenia – Minorul cu conduita psihotica, mai ales cel schizofrenic, poate veni in conflict cu legea penala, cele mai multe infractiuni putand fi comise in perioada initiala denumita “perioada medico-legala’, mai ales la varste tinere: pubertate si adolescenta.

Devianta, infractiunile comise de schizofreni atrag atentia prin ferocitatea lor, pastrand permanent amplitudinea si amprenta patologicului. Acestea sunt insotite de o atitudine de indiferenta si afectivitate tocita dar motivational se apreciaza ca actele lor aberante raman fara mobil, au caracter ilogic, absurd sau pot fi explicate prin idei delirante.

Gama tulburarilor comportamentale se extinde de la fapte sau acte minore ca iritabilitate, acte de demisie, pana la furturi, prostitutie, perversiuni sexuale sau omucideri.

S-a constatat ca dupa comiterea actului respectiv, psihoticul nu manifesta nici o remuscare, ramane pasiv si indiferent, privind ca un strain la rezutatele propriilor sale fapte. In cadrul examinarii medicale de specialitate se detecteaza elemente ale unui comportament de tip hebefreno-catatonic, ori de alta natura discordanta: autism, ideatie deliranta, stari de depersonalizare, etc.

psihoza maniaco-depresiva ( PMD)

Desi rar intalnita, PMD se inscrie intre cauzele generatoare de comportamente deviante aberante la adolescent. Cand sunt in plin puseu maniacal, acesti psihotici pot comite delicte de lovire. Cei depresivi (in cadrul PMD) pot savarsi acte antisociale, in majoritatea cazurilor indreptate impotriva propriei persoane.

nevroza (aspecte reactive)

In acest caz adolescentii pot avea izbucniri de tip episodic datorate unor necesitati de rezolvare a tensiunilor interioare.

Puberii si adolescentii din medii familiale armonioase pot sa devina deosebit de reactivi la aparitia unui eveniment complet indizerabil dar fatal, creandu-le in acest fel o situatie specifica de conflict exogen. Tulburarea de comportament este rezultatul unui sumum de conduite

obiectivate, datorat unui complex de cauze (motive endo si exogene), reactionand asupra minorului care are o structura specifica in profunzimea ei psihopatologica.

Un loc important intre cauzele declansatoare il constitue existenta, la varste tinere, aunor boli psihice: schizofrenia, epilepsia, stari psihopatoide, uneori nevrozele revele netratate dar mai ales retardul psihic congenital etichetat drept debilitate mintala.

Alaturi de aceste boli psihice mentionam prezenta unor boli somatice grave, boli cronice, degenerativ-congenitale ori ereditare, care actioneaza asupra psihicului, influentand direct sau indirect personalitatea. Aceasta influentare a personalitatii se percepe ca nefavorabila prin infirmitatea pe care o produc bolile asupra individului incomplet structurat ori prin evolutia progresiva spre ireversibilitatea aspectelor patologice.

Alta categorie distincta de cauze o constitue constelatia de

lacune educative-lipsa unui mediu educogen capabil sa filtreze si sa selecteze conduite incipient aberante, anticipand modalitatile polimorfe de descarcare cvasiresponsabila si atragand actiunea legii penale.

Numeroase conditii externe actioneaza generic asupra individului, adaugandu-se particularitati intrinseci sau mobiluri interne preexistente momentului instalarii actiunii cauzelor.

6. Determinarea potentialului delincvent

Metode de testare a capacitatii cognitive:

Multitudinea testelor de inteligenta este impresionanta. Dintre acestea mentionam Scala metrica de masurare a inteligentei Wechsler-Bellevue-varianta pentru copii si adolescenti.

Rezultatul subtestelor se concretizeaza intr-un Q.I. Scala Wechsler are subteste grupate pe doua scale: una verbala si una de performanta, astfel ca se poate determina un Q.I. global, un Q.I. verbal si un Q.I. performantial.

Subtestele din cadrul scalei Wechsler au urmatoarea infatisare schematica:

informatie generala (25 de intrebari)-testeaza nivelul de cunostinte

comprehesiune (12 intrebari)-evaluarea unei experiente de viata

rationament aritmetic-rezolvarea mentala a unor calcule aritmetice sub cronometru

memorare de cifre, in ordine directa si inversa-fixarea auditiva a unor siruri de cifre si reproducerea lor

vocabular-definirea a 40 de cuvinte in limbaj propriu

asemanari-12 perechi de cuvinte

asamblare de obiecte- aranjarea contracronometru a 3 obiecte diferite prezentate sub forma de subdiviziuni

cuburi Kohs –construirea dupa model a unor figuri din 4, 9 si 16 cuburi in timp limitat

cod –transpunerea unor simboluri sub siruri de cifre, asezate in “neordine”, in timp de 90 de secunde

completare de imagini

Ultimele patru subteste constitue componentele scalei de performanta iar primele sase subteste alcatuiesc scala verbala.

Proba Herwing

Surprinde caracteristici ale perceptiei si atentiei, cum ar fi: mobilitatea, rapiditatea, concentrarea.

Intr-un camp gen labirint sunt “ordonate” cifrele de la 11 la 50 in doua tabele similare, consruindu-le de dimensiuni mici, mijlocii si mari. Sarcina copilului consta in a identifica cat mai rapid cifrele in ordine crescatoare, indiferent de locul pe care-l ocupa in tabel. Fiecare dintre cele doua tabele poate fi rezovat in maximum patru minute.

Testul auditiv-verbal Key

Exploreaza functia mnezica, reliefand capacitatea de fixare si reproducere a acesteia. Proba se desfasoara in cinci etape.

Dupa instructajul dat copilului de a retine si reproduce cat mai mult si mai fidel din ceea ce va auzi, examinatorul pronunta clar, cu voce egala, 15 cuvinte (stimuli) din test, fiind posibil de efectuat retestul, cu alte 15 cuvinte.

Sunt notate apoi toate cuvintele spuse de copil , atat cele corecte, cat si cele gresite, imaginate de copil sau cele “duble”, repetate de doua–trei ori in cadrul aceleiasi reproduceri.

Operatiunea se repeta de 5 ori, proba avand 5 etape, chiar daca copilul a redat integral toti stimulii din a treia sau a patra evocare.

Curba “dublelor” ofera un indice al impromptitudinii iar cea a greselilor, un indice al infidelitatii mnezice.

4) Tehnici pentru investigarea personalitatii

Chestionarul Woodworth –Mathews Bontila cuprinde 76 de intrebari la care trebuie sa se raspunda dihotomic. Raspunsurile simtomatice sunt cele afirmative, cu exceptia a 14 intrebari, la care raspunsul nu este cel patognomonic.

Cele 76 de intrebari corespund la 8 categorii de tendinte psihonevrotice:

emotivitate

tendinte obsesivo-fobice

tendinte schizoide

tendinte paranoide

tendinte depresiv-hipocondriace

tendinte impulsiv-epileptoide (paroxistice)

instabilitate

tendinte antisociale

Raspunsurile se convertesc in note, prin acordarea unui coeficient, intre 26 si 52, cu care se inmulteste numarul raspunsurilor pentru fiecare categorie din cele 8 mai sus mentionate.

Prin acest sistem rezultatele sunt cuantificate astfel:

un total sub 120 de puncte indica un copil normal

un total cuprins intre 121 si 180 puncte indica prezenta in faza incipienta a tendintelor psihonevrotice mai sus mentionate

un total cuprins intre 181 si 240 puncte indica tendinte psihonevrotice accentuate

Unul din testele utilizate pentru stabilirea profilului psihologic la copii este Bender-Gestalt.

Teste pentru determinarea agresivitatii care pot fi utilizate la copii sunt: tabelele Luscher, testul copacului, testul familiei, testul omului, etc.

Testul proiectiv consta in observarea reactiilor la prezentarea

anumitor imagini si obiecte care ne permit sa vedem cum si cu ce aspect din mediu se identifica subiectul si sa desprindem semnificatiile acestor identificari.

Testul omului sau “omuletul” (Goodenouch) ne arata cum se poate depista agresiunea in una sau mai multe dintre urmatoarele figuri:

degete mari si ascutite in forma de gheara: ostilitate si agresiune deschisa, indreptata spre lume;

nas turtit: probabil ca agresiunea a fost pedepsita;

maini inmanusate, ascunse sau taiate: control reprimat al unor trairi ostile;

pumni stransi: copil furios care incearca sa-si reprime furia in mod constient; adolescent rebel;

par foarte hasurat: agresiune si furie profunda, posibila sexualitate exacerbata;

picioare departate unul de altul in directii opuse: ambivalenta in legatura cu dorinta de independenta;

labele picioarelor ca niste bete: individualitati slabe;

degete mult hasurate: vina prin ostilitate;

degete cu detaliere excesiva a incheieturilor si a unghiilor: incercare de mentinere a unui control rigid asupra ostilitatii.

Expertiza medico-legala psihiatrica si testarea psihologica

Expertiza medico-legala psihiatrica trebuie sa stabileasca daca subiectul minor prezinta sau nu o boala psihica; care este aceasta maladie care-l determina in debutul ei la acte infractionale; care este corelatia dintre tulburarile psihice generate de eventuala boala si fapta comisa.

De asemenea, prin expertiza medico-legala, membrii comisiei trebuie sa precizeze capacitatea de discernamant a copilului iar in masura in care este detecteta o boala psihica trebuie sa precizeze in ce masura aceasta afecteaza capacitatea de discernamant (posibilitatea de a elabora planuri de actiune, etapele ei de desfasurare dar mai ales capacitatea de a putea prevedea urmarile). Prin aceasta expertiza se determina Q.I.

Toate acestea trebuie sa rezulte cu claritate, deoarece ele sunt elemente prin care se stabileste prezenta sau absenta discernamantului, prezenta totala sau diminuata pana la absenta a responsabilitatii. Psihodiagnosticul (diagnoza psihica) este o activitate complexa de analiza individuala a performantelor si conduitelor, a caracteristicilor psihice.

Prin gama larga de teste si tehnici pe care le are la dispozitie, psihologii Directiei Generale Judetene pentru Protectia Copilului pot stabili o psihodiagnoza eficienta. Se pot stabili gradul de deteriorare a personalitatii in functie de gradul de dotare psihica, precum si limitele in care aceste deficiente pot fi compensate, recuperate sau restabilite in functie de disponibiltatile psihice ale copilului.

Aplicarea diagnozei psihologice prin inventarea dar si sintetizarea conduitelor intelectiv operationale, a trasaturilor de caracter, a aspectelor de sociabilitate, permit optimizarea si facilitarea deciziei Comisiei pentru Protectia Copilului in legatura cu masura educativa ce trebuie instituita copilului care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.

De asemenea, diagnoza psihologica permite proiectarea sanselor actului reeducativ si depistarea gradului de adaptabilitate.

Este investigata atat sfera cognitiva prin probe cognitive de performanta, cat si sfera motivational-afectiva prin tehnici proiective de personalitate.

7. Recuperarea minorilor delincventi

Reactia sociala in raport cu infractorii minori se refera la:

sanctiunea aplicata

masurile de reeducare si reinsertie sociala

Reactia sociala in raport cu persoana acelor minori ce comit fapte antisociale este si trebuie sa fie diferita fata de cazul infractorilor adulti pentru ca:minorul este in plin proces de formare si definitivare a profilului personalitatii, de maturizare sociala si psihosociala, ceea ce face interventiile exterioare restructurante si recuperative sa fie mult mai adecvate si mai eficiente.

Personalitatea minorului delincvent este astfel organizata incat nu-i permite o adaptare corecta in raport cu exigentele vietii social-relationale, abaterile prin incalcarea acestora fiind foarte frecvente culminand cu comiterea unor fapte penale (acte antisociale sau infractiuni). Prin fapta antisociala pe care o comite, minorul “dovedeste” public ca modelul sau de conduita constitue atat o abatere de la modelul cerut de societate cat si exteriorizarea unei structuri de personalitate organizata dizarmonic.

Reeducarea minorilor delincventi presupune ca principale obiective:

restructurarea personalitatii

reorganizarea si reechilibrarea subcomponentelor ei, in vederea apropierii modului de conduita de cel acceptat de catre societate

Activitatea de reeducare a minorului delincvent necesita in permanenta o evaluare a eficientei programelor folosite.

Activitatea de reeducare pote fi analizata din perspectiva mai multor indicatori:

cadre organizatorice

cadre obiective

cadre metodologice

forme de stimulare si recompensare

forme de evaluare

Activitatea de reeducare se desfasoara diferentiat, in functie de institutia sociala specializata care preia minorul spre reeducare.

In conformitate cu Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 26/ 1997, aprobata prin Legea 108/ 1998, fata de minorii cu comportamente delincvente se aplica urmatoarele sanctiuni educative:

– internarea intr-un centru de reeducare ( centre care apartineau in trecut Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, apoi au trecut in subordinea Ministerului Educatiei Nationale pentru ca in prezent activitatea acestora sa fie coordonata de Directiile pentru Protectia Copilului).

In judetul Prahova exista Centrul Scolar Nedelea, infiintat in 1970. Este singurul centru de acest tip din tara pentru baieti, mandatul sau fiind acela de a proteja, educa si reeduca copiii institutionalizati, in vederea pregatirii reintegrarii lor sociale. Categoria de beneficiari este reprezentata de baieti cu varste cuprinse intre 10 si 19 ani, cu nevoi sociale sau care au savarsit fapte penale. In cadrul unitatii intrarea si iesirea sunt hotarate de Comisia pentru Protectia Copilului. Printre deficientele centrului pot fi enumerate: supravegherea asistatilor, masura de protectie se poate lua fara limita de varsta (inainte era de 10 ani) si pe o durata nedeterminata, atunci cand se constata ca masura supravegherii deosebite a parintilor si a serviciului public specializat nu este eficienta pentru indreptarea copilului.

– internarea intr-o institutie medical-educativa este o masura adoptata fata de copiii delincventi care, datorita starii fizice sau psihice, au nevoie de un tratament medical de durata si de un regim special de crestere si educatie. Masura se aplica pentru copiii care au savarsit fapte prevazute de legea penala dar care nu raspud penal, care sufera de diferita maladii sau boli psihice evidente, ce reclama cu necesitate un tratament indelungat de specialitate in institutii medicale; nu se adreseaza celor care prezinta simple tulburari de comportament determinate de starea de pubertate sau de lipsuri si deficiente in instruirea si educarea lor.

– mustrarea care este masura educativa ce consta in “ dojenirea copilului, in aratarea pericolului social al faptei savarsite, in sfatuirea copilului sa se poarte in asa fel incat sa dea dovada de indreptare, atragandu-i-se totodata atentia ca, daca va savarsi din nou o infractiune, se va lua fata de el o masura mai severa sau i se va putea aplica o pedeapsa”, conform art. 25-O.U.G.nr.26/1997

– libertatea supravegheata este masura educativa, care conform art. 26- O.U.G. nr.26/1997 “consta in lasarea copilului in libertate timp de un an, sub supraveghere deosebita. Supravegherea poate fi incredintata, dupa caz parintilor, adoptatorului sau tutorelui copilului.”

– internarea intr-o scoala speciala de munca si reeducare (scoala ce apartine de Ministerul de Justitie) este o masura adoptata fata de copiii care au comis fapte grave si repetate sau au reiterat acte antisociale si pentru care celelalte masuri educative au fost ineficiente; aceasta masura se ia pe durata de la 2 la 5 ani si nu poate fi luata decat pana la implinirea varstei majoratului; inchisori pentru minori delincventi sunt la Gaiesti si Margineni.

Sanctionarea minorului se face in functie de conditiile mentionate in art.101 C.P. si in art. 24, alin. 2-O.U.G. nr. 26/1997, republicata.

Prevenirea criminalitatii si tratamentul delincventilor sunt doua probleme majore care preocupa constant comunitatea internationala. Inca din 1955 Natiunile Unite au organizat un Congres despre Prevenirea Crimei si Tratamentul delincventilor, la fiecare 5 ani, in scopul schimbului de experienta in domeniu si de a cauta solutii viabile pentru reducerea criminalitatii. Delincventa juvenila a ocupat un loc central in cadrul agendei de lucru a tuturor congreselor pentru prevenirea crimei. La Congresul al VIII-lea s-au adoptat doua rezolutii legate de fenomenul delincventei juvenile: Principiile pentru Prevenirea Delincventei Juvenile (Rezolutia 45/112, adoptata la 14 decembrie 1998 la Adunarea generala in cea de-a 68-a sesiune plenara), numite si Principiile de la Riyadh si Regulile pentru Protectia Tinerilor privati de Libertate (Rezolutia 45/113), care, impreuna completeaza Rezolutia 40/33 din 1985 cunoscuta sub denumirea de Ansamblul de Reguli Minime pentru Administrarea Justitiei Juvenile.

Principiile pentru Prevenirea Delincventei Juvenile au trei caracteristici principale: sunt foarte cuprinzatoare, promoveaza o abordare activa si considera copiii ca fiind participanti in crestere ai societatii. Incepand cu masurile economice menite sa asigure un nivel de bunastare suficient, statelor li se recomanda ca, prin sistemele lor legislative nationale sa atribuie un rol activ tinerilor, sa ii considere parteneri si nu obiecte ale socializarii si controlului.

Recuperarea minorilor infractori in centrele de reeducare prezinta o serie de aspecte negative:

1) Vandalismul

Nu de putine ori minorii internati aici au o atitudine de protest si de denigrare in fata unor actiuni de ameliorare a conditiilor educative obiective. Introducerea unui colectiv de adolescenti intr-un local bine dotat, cu instalatii moderne, este urmata de actiuni de distrugere organizata sau in grup. Vandalismul constituie o forma a mecanismelor de aparare fata de “agresiunea” educationala.

2) Reactiile violente interpersonale

Cele mai evidente manifestari in contextul declansarii mecanismului distorsionat de aparare a infractorului minor se fac simtite in contactele cu factorii sociali: agenti de paza, personal didactic, asistenti sociali sau chiar minori delincventi care manifesta progrese in procesul reeducational. Aceste reactii apar pentru ca pentru unii delincventi minori succesele actiunii reeducationale capata simbolul unei viitoare agresiuni de schimbare.

Totodata minorii care intretin in centru relatii conflictuale, se afla la intersectia a doua motivatii, partial sau total incompatibile. In aceste conditii tensiunea intrapsihica creste si comportamentul devine ezitant, inegal si dezechilibrat, pe care paraziteaza usor agresivitatea impulsiva.

Mai intervin si factori de risc conjucturali: denigrarea publica, atacul la persoana.

3) “Vanatoarea celor slabi”

Exista in aceasta comunitate de educare, delincventi care “vaneaza” pe cei “slabi”, datorita sentimentelor umanitare ale acestora, “atacandu-i” deschis sau indirect. Prin racolare cei “slabi” invata comportamente mult mai deviante decat cele pentru care au fost internati. Una dintre cele mai perverse forme de atractie in sfera de influenta este presiunea prin forta fizica.

4) Fuga si neaplicarea masurii educative

Datorita sistemului de paza si supraveghere deficitar un numar mare de delincventi minori isi “reduc” termenul masurii educative chiar si la cateva ore. Multi dintre cei fugiti nu mai sunt gasiti de organele de politie (alte disfuncionalitati la nivelul Ministerului de Interne).

5) Simularea de catre minorii delincventi a unui comportament adecvat

Pentru anumite intervale de timp unii minori delincventi pe baza mecanismelor comportamentului duplicitar, reusesc sa convinga asistentul social de indreptarea comportamentului lor, ajung in sedintele Comisiei pentru Protectia Copilului si li se ridica masura educativa. Intentia acestui comportament se vadeste atunci cand minorul ajuns in libertate savarseste alte infractiuni.

6) Manipularea educatorilor

Exista minori delincventi care isi cauta un aliat al atitudinilor delictuale chiar printre specialistii in reeducarea lor.

In cadrul institutiilor specializate, in special in cadrul scolilor speciale de reeducare, sistemul actiunilor si activitatilor reeducative este orientat in directia unor obiective precise;

a) orientarea scolara si profesionala, inteleasa ca masura educativa, prin care copilul este pregatit pentru alegerea si executarea unei meserii sau

profesii (acest obiectiv este atins, cel putin partial)

recuperarea scolara a minorului internat pentru a fi in masura sa invete o meserie in conformitate cu aptitudinile sale (obiectiv atins)

constientizarea asupra pericolului social al faptelor sale anterioare, sensibilizarea lui la actiunile de reeducare, intelegerea necesitatii de a se reintegra intr-o viata sociala normala si demna (obiectiv care in general nu este atins)

participare efectiva la diferite actiuni si activitati: invatatura, calificare, productie, activitati gospodaresti si tabere de munca (obiectiv in general atins)

Activitatea reeducativa trebuie sa vizeze practic mai multe compartimente ale structurii personalitatii minorului:

compartimentul instrumental-aptitudinile

compartimentul motivational-afectivitatea

compartimentul relational-atitudinal

Este deosebit de important ca actiunile reeducative sa fie integrate intr-un sistem care sa influenteze personalitatea copilului delincvent prin valorificarea valentelor resocializatoare ale acestora de tip corectiv-constructiv si terapeutic-suportiv.

Reintegrarea copilului trebuie sa se realizeze in multiple directii:

reintegrare personala psihosociala (prin psihoterapie)

reintegrare culturala (calificare profesionala si acces la cultura, la schimbul informational)

Principii specifice procesului de reintegrare sociala a delincventilor:

Principiul reabilitarii timpurii.

Principiul individualizarii masurilor, metodelor si procedeelor de reeducare in functie de particularitatile de varsta si de caracteristicile psihocomportamentale.

Principiul coordonarii si continuitatii actiunilor de reeducare; sistemul programelor de recuperare si resocializare a minorilor din centrle de reeducare poate fi supus validarii prin:

norme de evaluare periodice (si dupa ce se intorc din vacante)

evaluarea conduitei dupa ce minorul reintra in societate

Principiul globalitatii consta in utilizarea mijloacelor psihopedagogice si culturale pentru a forma minorilor deprinderi pozitive, pentru a fi redati familiei si societatii.

varsta, aptitudinile si optiunile minorului

nivelul de scolarizare

zona geografica de provenienta

profesiile parintilor

posibilitatile de plasare in munca

profilul scolii de reeducare

Centrele scolare sunt organizate pe principiul complexelor

scolare , avand in profilul lor:

scoala generala – cu clasele I-IV, cuprinzand minori care nu au absolcit primele 4 clase primare, indiferent de varsta

– cu clasele V-VIII

b) scoala profesionala

In centrul de reeducare psihoterapia poate fi individuala sau colectiva (de grup).

Tipurile de terapii care trebuie folosite pentru succesul reintegrarii personale:

Terapia behaviorista – Terapia familiala poate fi folositoare prin reducerea manipularilor interpersonale si eliminarea suspiciunilor dintre membrii familiei

Terapia cognitiv-behaviorista

Terapia neuromedicala

Concluzie: Din punct de vedere al reeducarii, o problema dificila este aceea a contactului cu realitatea moral-sociala, altfel orice sanctiune produce o reactie violenta pe baza procesului de reactualizare a starilor primare afectogene negative.

De asemenea , in constiinta copilului trebuie modificata perceptia distorsionata a realitatii, adusa la normal. Deciziile care vor fi elaborate la nivelul constiintei copilului au nevoie de o cunoastere exacta a unor scale si norme valorice dezirabile din punct de vedere social.

Capitolul III

Cadrul legislativ – aspecte, limite, observatii

1. Aspecte generale

Principala organizatie cu titlu de universalitate din lume este Organizatia Natiunilor Unite, care pune un accent deosebit pe activitatile menite sa sprijine statele in luarea celor mai potrivite masuri pentru asigurarea unor conditii normale de dezvoltare fizica si psihica a tinerei generatii.

Preocuparea comunitatii internationale pentru ocrotirea minorilor s-a manifestat, formal, inca de la inceputul secolului, cand Consiliul noii organizatii guvernamentale “Salvati Copiii” a adoptat o declaratie in cinci puncte asupra drepturilor copilului, cunoscuta ca “Declaratia de la Geneva” din 1923.

“Declaratia de la Geneva” a fost legiferata in 1924 de cel de-al V-lea Congres al Ligii Natiunilor, ca in 1948 Adunarea Generala a O.N.U. sa aprobe o versiune mai extinsa a acelui text , dezvoltat si imbogatit intr-o declaratie din anul 1959. Aceasta declaratie a fost completata de Conventia asupra drepturilor copilului, adoptata la 20 noiembrie 1989, ratificata si de Romania prin Legea nr. 18/1990.

Conventia afirma trei lucruri de baza: reafirma, cu privire la copii, drepturile deja oferite omului in alte tratate; afirma ascensiunea anumitor drepturi de baza ale omului, in scopul de a lua in considerare nevoile speciale ale copilului; stabileste standarde in domenii care sunt pertinente sau specifice copiilor.

Inovatiile majore aduse de Conventie sunt trei la numar si anume: este introdusa “participarea copilului” la elaborarea drepturilor copilului, asigurandu-se informarea copilului despre drepturile ce i se recunosc; in al doilea rand , se prevede dreptul copilului care sufera diferite forme de cruzime si exploatare la reabilitare, precum si obligatia guvernelor de a lua masuri de abolire a practicilor traditionale, daunatoare sanatatii copiilor; in al treilea rand, sunt incluse principii ce nu au fost prefigurate in texte anterioare referitoare la adoptie si justitie pentru minori.

Printre elementele conceptuale introdu-se de Conventie se numara: “interesele superioare ale copilului”, concept care devine obligatoriu pentru “toate actiunile privind copilul” si principiul prin care parintii trebuie sa conduca copiii prin exercitarea drepturilor lor in acord cu “capacitatile evolutive” ale acestora.

Conventia Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului cupride 54 de articole, structurate pe trei parti.

Astfel, in primul rand este definit termenul de “copil”, ca fiind orice fiinta umana sub 18 ani, cu exceptia cazurilor cand, in baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta varsta. Articolul 2 consacra principiul nediscriminarii pe considerente de rasa, culoare, sex, religie, limba, opinie politica, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau alta situatie referitoare la persoana lui sau a familiei sale.

O importanta deosebita este acordata ocrotirii alternative asigurata de stat in diferite forme institutionalizate, cum sunt plasamentul familial, adoptia, incredintarea unei institutii specializate, precumsi accesul la statutul de refugiat (articolele 21 si 22).

De asemenea Conventia contine dispozitii principale referitoare la protectia copilului impotriva exploatarii economice, protectia copilului contra folosirii ilicite a stupefiantelor, contra oricarei fprme de exploatare sexuala, inclusiv prostitutia.

Conform articolului 37 statele se angajeaza sa garanteze ca nici un copil nu va fi supus la tortura, la pedepse si tratamente crude, inumane sau degradante, chiar daca au comis infractiuni.

In ceea ce priveste justitia aplicata minorilor, in cazul incalcarii legii penale, prevederile articolului 40 din Conventie vin sa intareasca dispozitii de principiu din Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

O alta problema majora care preocupa comunitate internationala este prevenirea criminalitatii si tratamentul delincventilor.

Principiile pentru Prevenirea Delincventei Juvenile numite si Principiile de la Riyadh ( Rezolutia 45/112, adoptata la 14 decembrie 1998 de Adunarea generala in cea de-a 68-a sesiune plenara) cuprind 66 de puncte, structurate pe sapte capitole.

Primul capitol, intitulat Principiile Fundamentale se refera la considerarea prevenirii delincventei juvenile ca parte a prevenirii criminalitatii in societate, impunand eforturi din partea societatii in toate domeniile de activitate, astfel incat orientarea unui copil sa fie influentata.

Capitolul III, intitulat Prevenirea Generala, ofera un ghid practic pentru adoptarea planurilor de prevnire a delincventei juvenile la nivelul fiecarui guvern, recomandand cooperarea intre natiuni in acest domeniu.

Procesele socializarii sunt cuprinse in Capitolul IV si se refera la importanta socializarii si integrarii tinerilor, prin intermediul familiei, scolii si organizatiilor voluntare.

Regulile de la Beijing, respectiv Rezolutia 40/33 din noiembrie 1985 este un alt document de referinta adoptat de Natiunile Unite in domeniul protectiei copilului.

Acest document international este structurat in sase Parti.

In Partea a II-a, intitulata Ancheta si urmarirea judiciara, sunt prevazute dispozitii referitoare la contactul minorului delincvent cu organele competente ale statului, obligatiile acestora, rolul reprezentantului legal al minorului, recomandarea instituirii unor alternative extrajudiciare care sa permita evitarea procedurii penale si redictionarea acestor cazuri catre serviciile comunitare, precum si limitarea cat mai mult posibil a detentiei preventive.

Partea a III-a, Judecata si solutionarea cazurilor, cuprinde dispozitii de principiu referitoare la autoritatile competente sa solutioneze cauzele cu minori si calificarea acestora, dreptul minorului de a fi asistat, obligativitatea intocmirii unor rapoarte de ancheta sociala care sa ofere o imagine cat mai exacta a situatiei minorului, exemplificarea masurilor neprivative de libertate ce pot fi luate impotriva minorilor delincventi.

Un accent deosebit se pune pe Tratamentul non-institutional (tratament deschis) al executarii sanctiunilor si asistenta calificata a reintegrarii sociale a minorilor, prin mobilizarea voluntarilor si a serviciilor locale sau comunitare si chiar a fostilor delincventi, prevazut in Partea a IV-a, articolele 23, 24 si 25.

Se recomanda statelor sa recurga ori de cate ori este posibil la aplicarea regimului de libertate conditionata, precum si la utilizarea unui regim semiinstitutionalizat, cum ar fi case de gazduire temporara, case educative, centre de pregatire pe timp de zi, facilitati care sa sprijine procesul de reintegrare a minorlor in viata sociala.

La fel de important pentru stabilirea cadrului juridic al tratamentului diferentiat al minorilor delincventi estesi documentul intitulat Regulile Natiunilor Unite pentru protectia minorilor privati de libertate adopate de Adunarea generala a O.N.U. prin Rezolutia 45/113 din 14 decembrie 1990, la cea de-a 68-a sesiune plenara.

Documentul este structurat pe 87 de articole grupate in cinci capitole, specific actelor internationale la nivel de rezolutie.

In primul capitol, intitulat perspective fundamentale, se stabilesc dispozitii generale referitoare la sistemul si rolul justitiei juvenile, astfel incat incarcerarea minorilor sa constitue un ultim si cel mai aspru mijloc de sanctionare a minorilor care savarsesc fapte prevazute de legea penala.

Capitolul III se refera la tratamentul minorilor arestati sau in asteptarea procesului, pentru care se recomanda un regim cat mai bland, in sensul evitarii pe cat posibil a retinerii inainte de proces si asigurarii celeritatii procesului; de asemenea se prevede ca este necesar sa fie respectat dreptul minorului la consultanta juridica gratuita si dreptul de a comunica regulat cu aparatorul lui legal; totodata minorilor li se va permite sa pastreze diverse lucruri pentru timpul liber si vor avea permisiunea de a munci , fiind remunerati, dar n vor fi obligati la aceasta.

Regulile pentru protectia minorilor privati de libertate contin dispozitii restrictive referitoare la constrangerile fizice si folosirea fortei fata de minori, ca masuri exceptionale, atunci cand alte metode de control nu au dat rezultatele asteptate, dar si acestea trebuie sa fie expres prevazute de lege siregulamentul de functionare a locului de detinere. Masurile disciplinare ce pot fi luate fata de minorii privati de libertate nu vor cuprinde pedepse corporale, izolare, cruzimi, tratamente inumane sau degradante , care pot compromite sanatatea fizica ori mentala a minorului, fiind totodata interzise sanctiuni ca: intreruperea contactului cu membrii familiei, obligarea la munca sau sanctiunile colective.

2. Raspunderea penala a minorilor in legislatia Romaniei

Dupa adoptarea Constitutiei in decembrie 1991, sistemul judiciar a suferit modificari de esenta. Cadrul juridic existent a fost perfectionat, prin modificarea succesiva si repetata a Codului Penal si a Codului de Procedura Penala si adoptarea unor legi speciale: Legea 108/ 2.06.1998 pentru aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate.

Raspunderea penala, ca forma a raspuderii juridice, poate fi definita ca fiind raportul juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, intre stat, pe de o parte, si infractor, pe de alta parte, raport complex, al carui continut il formeaza dreptul statului, ca reprezentant al societatii, de a trage la raspundere pe infractor de a-i aplica sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate, in vederea stabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii.

Raspunderea penala presupune, pe de o parte, preexistenta unei norme incriminatoare care interzice, sub sanctiune penala, o anumita actiune sau inactiune, iar pe de alta parte savarsirea, de catre o persoana careia ii incumba obligatia de conformare, a faptei interzise, in conditiile in care aceasta fapta constitue infractiune.

In temeiul art.17 alin. 2 C. pen., numai infractiunea poate genera raportul juridic de constrangere sau de raspundere penala, prin transformarea raportului juridic penal de conformare preexistent. Totodata, trebuie constatat daca nu exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, cum ar fi, de pilda, legitima aparare (art.41 C. pen.), starea de necesitate (art.45 C. pen), constrangerea fizica sau consrangerea morala (art. 46 C. pen.) ori eroarea de fapt (art.51 C.pen.).

Una din conditiile raspunderii penale este ca infractiunea sa fi fost savarsita de o persoana fizica responsabila, care a implinit o anumita varsta si a avut libertatea de hotarare si actiune.

Atat din punct de vedere al legii penale, cat si al legii civile, “minor” este persoana care nu a implinit varsta de 18 ani. Aceasta rezulta implicit din cuprinsul art.99 C.pen., care nu prevede o alta varsta pentru majoratul penal.

Dreptul penal si legea penala fac deosebire intre minorii fara raspundere penala si minorii care raspund penal.

Criteriul care serveste la delimitarea celor doua categorii este in principal varsta. Astfel, minorii sub 14 ani si cei intre 14-16 ani fara discernamant sunt socotiti ca prezinta, sub aspectul capacitatii psihice, un grad ridicat de insuficienta, incat nu-si dau seama de caracterul socialmente periculos al faptelor si nu sunt receptii la amenintarea sanctiunilor din legea penala si nici la actiunea de indreptare a sanctiunii aplicate. Acesti minori nu sunt trasi la raspundere penala atunci cand savarsesc fapte penale, ipoteza prevazuta de art. 50 C. pen., potrivit caruia minoritatea constitue o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei.

Prima etapa a minoritatii, potrivit art.99 alin.1 C. pen.- aceea in care minorul nu a implinit varsta de 14 ani- se caracterizeaza prin lipsa absoluta de raspundere penala a minorului care a savarsit o fapta

prevazuta de legea penala. Minorul pana la 14 ani este prezumat, in toate cazurile, ca nu are capacitatea de a intelege semnificatia sociala a faptelor sale. Aceasta prezumtie are un caracter absolut in sensul ca nu este permis a se face, in nici un caz, proba contrara.

Exista prezumtia ca ei se gasesc in pericol de a deveni infractori, daca nu se iau masuri pentru a asigura educarea lor. Aceste masuri de educare nu sunt luate din sfera de aplicare a legii penale, ci sunt luate pe cale administrativa, potrivit dispozitiilor Ordonantei de Urgenta a Guvenului nr.26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate.

A doua etapa a minoritatii – aceea in care minorul are varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani- se caracterizeaza prin lipsa relativa de raspundere penala a minorului care a comis o fapta prevazuta de legea penala. Art.99 alin.2 C. pen. prevede ca minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a lucrat cu discernamant, adica daca, in cazul concret dat, minorul a avut capacitatea de a intelege caracterul antisocial al faptelor comise (respectiv, este dat factorul intelectiv al vinovatiei) si de a-si manifesta in mod constient vointa (elementul volitiv al vinovatiei).

Discernamantul minorului in momentul savarsirii faptei incriminata de legea penala este acea facultate de a judeca si aprecia lucrurile la justa lor valoare, este o chestiune de fapt si trebuie stabilit temeinic, prin mijloace legale cu care se probeaza atat faptele ce constituie latura obiectiva a infractiunii imputate, cat si latura ei subiectiva, raportata la persoana subiectului infractiunii.

A treia etapa a minoritatii, aceea in care minorul are varsta intre 16 si 18 ani, se caracterizeaza prin existenta raspunderii penale a minorului care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.

Minorul intre 16-18 ani se prezuma, in toate cazurile, ca are posibilitatea de a intelege valoarea sociala a faptelor sale si de a-si dirigui in mod constient vointa. Aceasta prezumtie are un caracter absolut, neputand fi inlaturata prin dovada ca minorul a fost lipsit de discernamant in momentul faptei ce i se imputa.

De aceea, minorul intre 16-18 ani poate face dovada lipsei de vinovatie, invederand instantei, ca si infractorul major, ca fapta nu a fost savarsita cu intentie sau din culpa, ori poate dovedii ca se gaseste in vreuna din acele stari patologice sau anormale care, potrivit art. 48-49 C. pen., inlatura capacitatea penala a faptuitorului care s-a dovedit ca este iresponsabil.

O problema care s-a pus in literatura juridica si in practica judiciara in legatura cu aplicarea dispozitiilor privind raspunderea penala a minorilor se refera la capacitatea penala a femeii casatorite inainte de implinirea varstei de 18 ani.

Imprejurarea ca femeia care se casatoreste inainte de a implini varsta de 18 ani – la implinirea varstei de 16 sau chiar 15 ani (art. 4 alin 1si 2 din Codul familiei) – dobandeste capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor sale civile, fiind astfel asimilata din punct de vedere civil cu majorul (art. 8 alin. 1 si 3 din Decretul nr.31/1954), ridica problema daca raspunderea penala a acesteia, in cazul in care a savarsit o infractiune inainte dea implini varsta de 18 ani, se identifica cu aceea a infractorului major. Aceasta identificare nu este posibila, deoarece, pe de o parte adoptand sensul civil dat notiunii de minoritate, Codul penal a avut in vedere limita maxima de 18 ani, varsta pana la care s-a considerat ca se desavarseste maturitatea bio-psiho-fizica a unei persoane, iar pe de alta parte, motivele speciale care au determinat asimilarea femeii casatorite intre 15-18 ani cu majorul (prin dobandirea capacitatii de exercitiu a drepturilor sale civile), si anume grija de a evita un amestec din afara in incheierea unor acte juridice civile, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, ce priveste exclusiv pe cei doi soti sau de a evita o subordonare a femeii de catre sotul ei in incheierea unor asemenea acte, sunt straine de reglementarile penale privind minoritatea.

De prejudiciile comise de minorii care au savarsit fapte penale sau civile sunt responsabili parintii acestora, conform art. 1000 alin. 2 din Codul civil.

Raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori se bazeaza pe culpa si se are in vedere 3 prezumtii:

ca in exercitarea indatoriilor fata de minor au existat abateri care s-au dovedit a fi adevarate sau actiuni sau omisiuni ilicite de natura sa le angajeze raspunderea

de cauzalitate

vinei (culpei) parintilor in indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor care le aveau

Potrivit art. 10, alin.1, lit. b din Codul de procedura penala a Romaniei, in cursul urmaririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune scoaterea de sub urmarire, in cazurile prevazute in art.10, lit. a-c, cand exista invinuit sau inculpat in cauza.

De asemenea, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata daca exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, in cazul nostru iresponsabilitatea minorului, conform art. 10, lit. e din Codul de procedura penala a Romaniei.

3. Dispozitii generale din Codul Penal al Romaniei:

Art. 17 si 18 din Capitolul I fac referire la infractiune ca fapta care prezinta pericol social (in intelesul legii penale) savarsita cu vinovatie si la ce anume nu constitue vinovatie.

Art. 18 arata ca la stabilirea in mod concret a gradului de pericol social se tine seama de:

modul si mijloacele de savarsire a faptei

– scopul urmarit

imprejurarile in care fapta a fost comisa

urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce

persoana si conduita faptuitorului

In cazul faptelor care se constituie in infractiuni se raspunde penal, sanctionarea lor constand in aplicarea de pedepse.

In cazul faptelor care nu se constituie in infractiuni procurorul sau instanta aplica o sanctiune cu caracter administraiv (art. 91 C. P.).

Raspunderea penala se poate inlocui cu o sanctiune cu caracter administrativ, conform art. 90 C.P., daca sunt indeplinite anumite conditii: a) pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita este inchisoarea de cel mult 1 an sau amenda, daca valoarea pagubei nu depaseste 500.000 lei

fapta prezinta un grad de pericol social redus si nu a produs urmari grave

paguba a fost integral reparata prin pronuntarea hotararii

din atitudinea faptuitorului dupa savarsirea infractiunii rezulta ca acesta regreta fapta

sunt suficiente date ca faptuitorul poate fi indreptat fara a i se aplica o pedeapsa

Sunt precizate si conditiile in care nu se poate dispune inlocuirea raspunderii penale:

faptuitorul a mai fost condamnat anterior

faptuitorului i s-au mai aplicat de doua ori sanctiuni cu caracter administrativ

Sanctiunile cu caracter administrativ sunt prevazute de art. 91 C.P. si anume:

mustrarea

mustrarea cu advertisment

amenda (de la 100.000 lei la 1.000.000 lei)

O serie de infractiuni savarsite de minori se petrec sub influenta consumului de alcool sau alte substante excitante, de aceea art. 49 C.P. se refera la cazurile cand faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se afla in stare de betie completa, fie in imprejurari independente de vointa sa, fie voluntar. Starea de betie inlatura in primul caz caracterul penal al faptei, nu si in al doilea caz. Starea de betie constituie, dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agravanta.

Art. 48 C.P. se refera la savarsirea faptei in conditiile in care faptuitorul nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale sau nu putea fi stapan pe ele. In aceste conditii fapta nu constituie infractiune.

Infractiunile savarsite de minori care sunt incriminate de Codul penal pot fi grupate astfel:

Infractiuni contra persoane

a) Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii:

Omorul (cazuri rare) art. 174

Tentativa de omor (cazuri mai frecvente)

Pruncuciderea (cazuri foarte rare) art.177

Uciderea din culpa (cazuri rare) art.178

Vatamarea corporala grava (pierderea integritatii anatomice prin pierderea unui ochi, a unui segment de membru in urma lovirii cu o piatra din prastie) art. 182

Vatamarea corporala art.181

Lovirea sau alte violente art.180

Infractiuni contra libertatii persoanei:

Violarea de domiciliu art.192

Amenintarea art. 193

Santajul art. 194

Infractiuni privitoare la viata sexuala:

Violul art. 197

Raportul sexual cu o minora art. 198

Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex art. 200

Perversiunea sexuala art. 201

Tentativa de viol art. 204

Alte tentative art. 204

Infractiuni contra demnitatii:

Insulta art. 205

II. Infractiuni contra patrimoniului

Furtul art. 208 alin. 1- furt simplu

Furtul calificat art. 209 lit. 1- savarsit de catre 2 sau mai multe persoane impreuna

Talharia art. 211

Distrugerea art. 217

Tentativa de furt art. 222

III. Infractiuni contra autoritatii

Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri art. 242

IV. Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor activitati reglementate de lege

Infractiuni care impiedica infaptuirea justitiei:

Nedenuntarea unor infractiuni (talharie) art. 262

Favorizarea infractorului art. 265 alin. 1

Infractiuni contra sigurantei circulatiei pe caile ferate:

Distrugerea si semnalizarea falsa art. 276 alin. 1

V. Infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala

Asocierea pentru savarsirea de infractiuni

Cersetoria

Vagabondajul

Prostitutia

Codul penal din 1969 a rezervat minoritatii un titlu aparte- Titlul V al Partii generale, care contine un sistem de norme care reglementeaza conditiile in care poate avea loc raspunderea penala a minorului si sanctiunile de drept penal specifice ce ii pot fii aplicate.

Sistemul sanctionar din aceasta reglementare este de asemenea mixt, fiind alcatuit din masuri educative (mustrarea, libertatea supravegheata, internarea intr-un centru de reeducare si internarea intr-un institut medical-educativ) si din pedepse (inchisoarea si amenda), ale caror limite se reduc la jumatate, astfel incat minimul pedepsei inchisorii sa nu depaseasca, in nici un caz 5 ani (art.109 C.P., modificat prin Legea nr. 104/1992).

Art. 99 se ocupa de limitele raspunderii penale : minorul care nu a implinit varste de 14 ani nu raspunde penal. Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. Minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal.

Consecintele raspunderii penale se gasesc in art. 100, in care se stipuleaza ca fata de minorul care raspunde penal se poate lua o masura educativa sau i se poate aplica o pedeapsa.

Factorii de care se tine seama la alegerea sanctiunii sunt mentionati in art. 101 C.P. si anume: gradul de pericol social al faptei savarsite; starea fizica, dezvoltarea intelectuala si morala, precum si comportarea minorului; conditiile in care a fost crescut si in care a trai; etc. Se mentioneaza situatia in care se aplica o pedeapsa minorului, daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea sa.

In art. 101 C.P. sunt mentionate masurile educative care se pot lua fata de minor:

mustrarea

libertatea supravegheata

internarea intr-un centru de reeducare

internarea intr-un institut medica-educativ

Art. 102 C.P. se refera la masura educativa a mustrarii mentionand:

in ce consta aceasta masura: dojenirea minorului, aratarea pericolului social al faptei, sfatuirea minorului sa se poarte in asa fel incat sa dea dovada ca regreta fapta savarsita;

atrage atentia minorului i se ca daca va savarsi din nou o infractiune se

va lua fata de el o masura mai severa sau i se va aplica o pedeapsa;

Referitor la masura educativa a libertatii supravegheate art. 103 C.P. mentioneaza urmatoarele:

in ce consta : lasarea minorului in libertate

durata masurii educative: un an de la punerea in executie

persoana ( persoanele) careia i se incredinteaza supravegherea deosebita a minorului: parintii, adoptatorii legali, o alta persoana de incredere (de preferinta o ruda apropiata) sau la cererea acesteia, o institutie legal insarcinata cu supravegherea minorilor

indatoririle si obligatiile celui caruia i se incredinteaza supravegherea

obligatiile impuse minorului: locuri si persoane interzise, prestarea unor activitati neremunerate

unitatile care iau cunostinta de masura educativa: scoala, unitatea de munca, centrul de reeducare sau medical-educativ

consecintele comportarii minorului (ridicarea masurii educative, revocarea masurii urmata de internarea intr-un centru de reeducare sau pedeapsa)

La masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare se refera art. 104 C.P. in care se stipuleaza:

scopul masurii: reeducarea minorului

posibilitatile acordate minorului: dobandirea invataturii necesare si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale

categoria de minori fata de care se ia masura: cei in privinta carora celelalte masuri educative sunt ineficiente

Masura educativa a internarii intr-un institut medical-educativ este adoptata fata de minorul care, din cauza starii fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si de un regim special de educatie asa cum reiese din art. 105 C.P.

Durata masurilor educative de internare intr-un centru de reeducare si intr-un institut medical-educativ este prevazuta in art. 106 C.P. si anume: nedeterminata dar pana la implinirea varstei de 18 ani. Se mai mentioneaza ca masura internarii intr-un institut medical-educativ trebuie ridicata indata ce cauza a disparut si daca este cazul, se ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare. Prelungirea internarii peste data cand copilul este major, este posibila pentru cel mult 2 ani, daca este in interesul major al acestuia (scopul internarii).

In baza art. 107 C.P., daca a trecut cel putin un an de la data internarii in centrul de reeducare si minorul a dat dovezi temeinice de indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea pregatirii profesionale, se poate dispune eliberarea lui, inainte de a deveni major.

Revocarea liberarii se face in cazul in care pe perioada liberarii purtarea minorului este necorepunzatoare sau savarseste o infractiune care necesita pedeapsa cu inchisoarea, asa cum prevede art. 108 C.P. Acelasi articol face referire si la revocarea internarii daca in perioada internarii intr-un centru de reeducare sau institut medical-educativ minorul savarseste o infractiune care necesita pedeapsa cu inchisoarea.

Art. 109 C.P. mentioneaza pedepsele ce se pot aplica minorului si anume inchisoarea sau amenda prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita. Pedepsele pentru minori se reduc la jumatate, minimul pedepsei in urma reducerii, nu va depasi 5 ani iar pedeapsa detentiunii pe viata se inlocuieste in cazul minorului cu inchisoarea de la 5 la 20 de ani. Condamnarile pronuntate in timpul minoritatii nu atrag incapacitati sau decaderi.

La suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate minorului, respectiv suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control, se refera art. 110 C.P. care prevede: termenul de incercare , in cazul in care pedeapsa suspendata a fost inchisoarea, se compune din durata pedepsei plus un interval de timp fixat intre 2 si 6 luni; daca pedeapsa aplicata a fost amenda, termenul de incercare este de

minim 6 luni; instanta poate dispune, pe durata termenului de incercare dar pana la majorat, incredintarea supravegherii minorului unei persoane (parinti, adoptator, tutore, o ruda apropiata) sau unei institutii legal insarcinate cu supravegherea minorilor.

Revocarea suspendarii conditionate are loc in cazul sustragerii minorului de la indeplinirea obligatiilor sale de a nu fregventa anumite locuri, de a nu intra in legatura cu anumite persoane, etc.

Daca nu sunt indeplinite masurile de supraveghere stabilite suspendarea conditionata (masura de probatiune) se revoca.

Dispozitiile referitoare la suspendarea conditionata sunt valabile si in caz de eliberare conditionata a minorului.

Conform prevederilor Constitutiei Romaniei, art. 45, alin.1 “Copiii si tinerii se vor bucure de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor”, motiv pentru care era necesara o modificare a dispozitiilor prevazute de legea penala fata de copiii care au savarsit o fapta penala, dar nu raspund penal, deoarece aceste dispozitii prevad aceleasi masuri educative ca si Codul penal, pentru minorii care raspund penal. Instanta considera ca dispozitiile atacate contravin si prevederilor art.20 din Constitutie, potrivit carora “Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania ia parte “, iar daca exista neconcordanta intre acesta si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.

In Decizia nr.47 din 23 martie 1999 se apreciaza ca masurile educative prevazute la art.17 si 18 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.26/1997 nu sunt masuri specifice categoriei de minori care nu raspund penal pentru faptele lor si deci ele nu reprezinta o protectie reala a minorului.

Guvernul, in punctul sau de vedere, arata, de asemenea, ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata pentru urmatoarele motive:

Cu privire la critica, potrivit careia dispozitiile art. 17 si 18 din Ordonanta de Urgenta nr.26/1997 contravin prevederilor art. 45 alin.1 din Constitutie, se arata ca prevederile acestor texte referitoare la masurile educative “se inscriu in regimul de protectie al unei categorii de copii aflati in dificultate”. Normele ce reglementeaza aceste masuri “tind sa realizeze echilibru intre nevoile de reintegrare sociala a copilului, aflat intr-o situatie particulara intrucat a comis o fapta prevazuta de legea penala, si nevoile fundamentale ale comunitatii de protectie impotriva faptelor antisociale”.

Referitor la critica potrivit careia sunt incalcate drepturile copilului prevazute de dispozitiile art 37 lit. b) din Constitutie, se sustine ca aceasta nu este intemeiata, pentru ca, prin hotarari, Comisia pentru Protectia Copilului poate lua “masuri privative de libertate numai cu avizul procurorului, individualizandu-le in functie de criterii strict delimitate”.

De asemenea Ordonanta de urgenta a Guvernului privin protectia copilului aflat in dificultate, in intregul ei , reflecta cerintele cuprinse in art.40 alin.4 din conventie.

In final se concluzioneaza ca “regimul masurilor educative instituit prin ordonanta este perfectibil, in sensul promovarii masurilor neprivative de libertate, ca reflex al noii legislatii europene in domeniu, in contraponderea masuriloe educative privitoare la internare”.

Ulterior sesizarii Curtii Constitutionale, prin Legea nr.108 din 2 iunie 1998 s-au adus modificari si completari Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.26 /1997. Dispozitiile art.17 si 18 au fost reformulate, noile texte fiind sistematizate in cadrul unui nou capitol, intitulat “Masuri educative fata de copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, dar care nu raspunde penal’. Art. 17 a fost completat cu cinci articole noi, care au preluat dispozitiile cuprinse la art. 101-106 din Codul penal, cu unele modificari nesemnificative.

Fata de copilul aflat in situatia prevazuta la art. 23 comisia va lua una dintre urnatoarele masuri educative:

mustrarea ;

libertatea supravegheta;

internarea intr-un centru de reeducare;

internarea intr-o institutie educativa.

La stabilirea masurii educative comisia va tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de dezvoltarea fizica, intelectuala si afectiva a copilului, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze personalitatea acestuia.

Codul penal la art. 99 prevede ca minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, aceasta este cauza care inlatura caracterul penal al faptei, pentru considerentul ca infaptuitorul nu are capacitatea de a-si da seama de semnificatia sociala a actelor sale de conduita si de a-si controla comportamentul in raport cu aceste acte

Chiar daca fapta antisocila savarsita de un astfel de minor nu atrage raspunderea sa penala, ea trebuie sa constituie temeiul lor fata de minor a unor masuri de ocrotire, care au dublu caracter: acela de protectie sociala aminorilor fata de factori ce ar periclita dezvoltarea armonioasa a personalitatii lor, precum si acela de aparare a societatii fata de pericolul proliferarii unor asemenea fapte.

Organizarea si functionarea Comisiei pentru Protectia Copilului

Art. 31 al O.U.G. nr. 26/1997 se refera la infiintarea, structura si functionarea Comisiei pentru Protectia Copilului. Comisia se infiinteaza prin hotarare a consiliului judetean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucuresti si este alcatuita din 11 membrii.

Termenul de solutionare al unei cauze este de cel mult 15 zile de la data sesizarii, asa cum reiese din art.32 alin. 2.

Pentru solutionarea cauzelor, este obligatorie prezentarea raportului referitor la ancheta psihologica a copilului de catre specialistul serviciului public specializat care a instrumentat cauza.

Hotararea comisiei este executorie asa cum stipuleaza art. 33, care mai precizeaza si persoanele si organismele carora li se comunica hotararea C.P.C., precum si faptul ca hotararea comisiei poate fi atacata la judecatoria teritoriala competenta, potrivit normelor de drept comun.

Raportul referitor la ancheta psihosociala a copilului poate fi structurat astfel:

I. Date generale despre copil

Nume si prenume

Data si locul nasterii

Domiciliul legal si unde locuieste efectiv

Situatia scolara : clasa si unitatea de invatamant, rezultate scolare

Fapta savarsita

Antecedente

Comportament familial si social

Starea sanatatii copilului

II. Date generale despre familia copilului

Structura familiei in ordine cronologica:

Nume, prenume, data nasterii, locul de munca ocupatie, venit

Domiciliul legal si unde locuieste efectiv familiei

Situatia juridica a parintilor: casatoriti, divortati, separati, decedati – in

de functie situatie se va preciza cine este reprezentantul legal al

copilulului

Starea sanatatii membrilor familiei naturale

III. Locuinta si stilul de viata

Felul propietatii

Conditii de locuit ( numar de camere, repartitia persoanelor pe camera)

Igiena

IV. Date generale despre familia largita (inclusiv persoana ca va supraveghea copilul)

Nume, prenume, varsta, grad de rudenie

Domiciliul legal si unde locuieste efectiv

Situatia familiala: stare civila, loc de munca, venituri

Locuinta

Comportamentul familial si social

V. Relatiile de familie

Relatiile intre membrii familiei naturale

Relatiile intre membrii familiei naturale si membrii familiei largite

VI. Observatii privind culegerea datelor (surse de informatii)

VII. Concluzii (rezumatul celor prezentate anterior)

VIII. Propunerea asistentului social

Capitolul IV

Politici sociale in sfera delincventei juvenile – orientari, proiecte

1.Evolutia delincventei juvenile in Romania

Utilizarea termenului de delincventa juvenila a creat ample dispute, atat datorita dimensiunii normative care este incarcata si restrictionata de caracterul responsabilitatii penale a minorului, cat si din punct de vedere psihologic si sociologic, prin identificarea unor paterne comportamentale total diferite ale adultilor.

Conditia biopsihica a copiilor si adolescentilor reflecta o stare particulara care isi regaseste o reflectare corespunzatoare si in planul reglementarilor juridice, inregistrandu-se prin urmare un statut juridic aparte al acestora fata de cel rezervat persoanelor adulte exprimat din mai multe puncte de vedere:

ocrotirea intereselor minorilor;

sistemul educational;

raspunderea penala.

Regimul raspunderii juridice a minorului este influentat de caracteristicile biopsihice ale acestuia, problema de esenta care se pune fiind stabilirea limitei inferioare a varstei de la care ar putea fi socotit ca avand capacitatea de a intelege, de a discerne intre ceea ce este bine si ceea ce este rau in relatiile socio–umane si, in consecinta, de a-si dirija in mod constient vointa si actiunile.

Analizand evolutia delincventei juvenile sub raportul numarului minorilor care au fost sanctionati definitiv de catre instantele judecatoresti in perioada 1980-1998, se constata un fenomen care prezinta oscilatii de crestere si descrestere, fara a se inregistra o crestere spectaculara si continua pentru toata perioada. Se poate observa existenta a trei intervale de timp cu fluctuatii specifice in aceasta perioada de timp:

Primul dintre ele intre 1980-1988, deseneaza o parabola cu o linie de crestere care culmineaza cu anul 1985 prin numarul minorilor care au fost sanctionati definitiv (5686) si o linie de descrestere, care marcheaza un nivel inexplicabil de scazut (1334).

Cel de-al doilea interval temporar mai scazut (1988-1992), indica o evolutie oscilanta , tinandu-se cont de gradul de permisivitate sociala a anului1990.

Cea de-a treia perioada (1991-1998) exprima o explozie cantitativa a delincventei juvenile, chiar daca in anul 1998 se semnaleaza o relativa diminuare.

Analiza celor mai generale caracteristici ale minorilor participanti la infractiuni in perioada 1990-1999 evidentiaza urmatoarele tendinte1:

Categoria cea mai reprezentativa a minorilor care savarsesc infractiuni este cea intre 14-18 ani, care constitue 85% din totalul minorilor participanti la comiterea

de infractiuni. Cu toate acestea, se remarca tendinta de scadere a varstei minorilor care comit sau au comis fapte penale in ultimii 3-4 ani. De altfel, ponderile de 13% din 1993, 16% din 1995, 20% din 1997si 24% din 1998 ale subcategoriei de pana la 14 ani exprima aceasta tendinta.

In ceea ce priveste ocupatia minorilor care in ultimii 10 ani au comis infractiuni, s-a constatat o evolutie a minorilor care au abandonat scoala si nu au ocupatii: de la 38% in 1989 la 63%-66% in perioada 1993-1997, pentru ca in 1998-1999 sa scada la 44,5% si respectiv 42%. In ultimii ani s-a inregistrat si o crestere a numarului de infractiuni savarsite de minori proveniti din randul elevilor, unele fapte imputabile penal fiind comise de catre elevi aflati sub influenta consumului exagerat de alcool.

Ierarhizarea fenomenului delincventei juvenile pe tipuri de infractiuni evidentiaza ca ponderea principala o detin furturile, cu procente de peste 70% din totalul infractiunilor comise de minori in perioada analizata.

Desi, ca mod de operare, infractiunile de furt sunt asemanatoare celor savarsite de persoanele adulte, se consemneaza cateva particularitati:

Valoarea mai redusa a bunurilor furate, minorii sustragand ceea ce le este necesar, in general obiecte mici si usor vandabile;

Numai 20% din furturile ce se inregistreaza au ca autori un singur minor, regula fiind aceea a participarii mai multor minori;

Manifestarea unei anumite fantezii in comiterea furturilor, in sensul mijloacelor de patrundere prin locuri inaccesibile unor infractori majori;

Curaj deosebit in folosirea unor procedee periculoase de escaladare (patrundere prin canale si instalatii de termoficare);

Amplificarea cazurilor in care minorii devin violenti.

Dintre infractiunile comise cu violenta, ponderea cea mai mare o au talhariile.

Referitor la infractiunile de omor, lovitura cauzatoare de moarte si tentativa de omor, in perioada analizata, acestea nu au avut o evolutie spectaculoasa, avand o pondere de maximum 5%, dar s-au remarcat prin scaderea varstei participantilor si cresterea graduala a duritatii si chiar cruzimii faptuitorilor.

In ceea ce priveste infractiunile de talharie, se evidentiaza cateva trasaturi generale ce privesc autorii minori:

In peste 50% din cazuri talhariile sunt savarsite in grupuri, cu participarea unor minori recidivisti;

In peste 80% din cazuri autorii provin din mediul urban;

Din totalul minorilor care au savarsit talharii in aproape toti anii perioadei analizate peste 60% erau fara ocupatie.

Un alt gen de infractiune care se distinge, in cadrul faptelor cu violenta, prin consecintele psihosociale grave pe care le are, este violul. In general, ponderea infractiunilor cu continut sexual s-a mentinut relativ constanta, cu usoare scaderi pana in 1989, urmata de o usoara crestere in primul semestru al anului 1999.

2.Esecul institutiilor statului si al organizatiilor neguvernamentale in domeniul protectiei copilului

Traind in familii numeroase, in familii monoparentale sau in cele in care parintii sunt someri, copiii resimt lipsa veniturilor necesare pentru a asigura familiei un minim decent de trai.

“Copilul reprezinta categoria sociala care este departe cea mai dezavantajata in procesul tranzitiei, din doua motive: pe de-o parte, prabusirea veniturlor familiei, doar marginal imbunatatite prin sistemul alocatiilor pentru copii si, pe de alta parte, disparitia rapida a diferitelor servicii care de obicei erau disponibile pentru familiile cu copii.1”

Statul , in calitatea sa de redistribuitor al veniturilor nu a facut inca destul in domeniul protectiei copiilor in Romania ultimilor ani. Prin politicile sociale destinate copiilor a favorizat uneori tot familiile cu venituri ridicate. Este cazul reducerii de impozite pentru persoanele cu copii introdusa in 1991 si abrogata in 1993.

Limitarea statului la masuri de protectie cu caracter universalist, cum ar fi alocatia, gratuitatea asistentei medicale si a educatiei si acordarea de concedii tinerelor mame, ar trebui insitita de masuri de protectie focalizate pe grupurile de copii cu probleme, astfel incat sa-I mentina pe cat mai multi dintre acestia in familia de origine. Astfel, sunt ignorate problemele cu care se confrunta copiii din familii monoparentale, copiii care nu au acte de identitate (in special din randul etniei rromilor sunt peste 20.000 de astfel de copii sub 14 ani) si care sunt exclusi de la celelalte masuri de protectie prezentate mai sus, copii care si-au parasit familiile naturale, precum si tinerii care la varsta majoratului sunt nevoiti sa paraseasca institutiile statului care le-au oferit o masura de protectie.

Numarul copiilor institutionalizati in Romania este de aproximativ 40-50 de mii, dintre care anual, peste 3000 de tineri ajung la varsta majoratului si ar trebui sa paraseasca centrele de plasament, doar o parte dintre ei (in special cei cu dizabilitati) trec in institutii pentru adulti. Multi dintre tineri pentru care nu exista o alternativa institutionala si care nu au familie sau rude ajung sa locuiasca in strada. Adesea ei nu stiu sa practice o meserie si au un puternic deficit de socializare, nu stiu sa relationeze cu cei din jur, sa ia decizii, sa duca o viata sociala normala, independenta, pentru ca nu au invatat acestea in institutiile tip cazarma in care si-au petrecut copilaria.2

Intr-un proiect pilot, de reducere a dificultatilor de integrare socio-profesionala a tinerilor care parasesc centrele de plasament, realizat in parteneriat cu Ministerul Invatamantului, Reprezentanta UNICEF si organizatiile nonguvernamentale “Pentru Copiii Nostrii” si “Adolescentul” ce s-a desfasurat experimental, pe durata unui an (1995-1996) in 4 centre de plasament din Bucuresti, Targu Ocna, Lugoj si Bacau s-au constituit, comisii locale de insertie sociala.

Tinerele care urmau sa implineasca 18 ani anul urmator aveau deja perspectiva unui loc de munca si a unei locuinte, tocmai ca urmare a activitatii comisiei locale de insertie.

Este necesara nu infiintarea unor comisii de insertie ,ci elaborarea unui cadru legal adecvat si pregatirea unor mecanisme social- economice care sa facilitezein mod “natural”, prin mecanismele pietei muncii integrarea sociala a tinerilor care ies din institutiile de ocrotire de stat sau apartinand unor organizatii nonguvernamentale.

O alta problema cu care s-a confruntat socetatea romaneasca postrevolutionara a fost aparitia brusca a fenomenului “copiilor strazii”. Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, se impletesc factori individuali si sociali, economici si materiali ce realizeaza efecte cumulative care maresc proportia fenomenului.

O evauare cantitativa precisa a “copiilor strazii” este foarte dificil de realizat, tinand cont de fluctuatiile mari in ceea ce priveste numarul lor. Singurul studiu care a incercat o aproximare a numarului total de copii fara adapost din Bucuresti a fost cel realizat in 1992 cu sprijinul a patru organizatii neguvernamentale: Equilibre, Terre des Hommes, Salvati Copiii – Danemarca, Liga Romana pentru Sanatatea Mintala. Pentru aceasta s-a utilizat metoda dublei capturi ce se aplica de obicei subiectilor sociali dificil de identificat (toxicomani, delincventi, “copiii strazii”).

Numarul mare si problemele cu care se confrunta tinerii care traiesc in strada reprezinta un indicator al ineficientei politicilor sociale guvernamentale. De aceea este necesara elaborarea unei strategii nationale pentru prevenirea si diminuarea fenomenului “copiii strazii” si a planului de implementare a acesteia care sa se centreze pe urmatoarele tipuri de programe si activitati:

Programe de prevenire care se realizeaza prin sprijinul familiilor cu multi copii si a celor cu dificultati financiare, precum si prin sprijinirea copiilor din institutiile de protectie sociala (centre de plasament, centre de primire minori);

Programe de integrare in familii sau in substitute ale acestora cand aceasta solutie nu este posibila, reintegrarea in institutii de ocrotire publice sau din sectorul neguvernamental;

Programe de sprijin focalizate pe “copiii strazii” (acordare de hrana, imbracaminte, asistenta medicala);

Elaborarea unor strategii judetene pentru prevenirea si diminuarea fenomenului “copiii strazii”;

Armonizarea legislatiei romanesti si imbunatatirea acesteia privind neglijenta si abuzurile in familie;

Infiintarea de servicii de asistenta sociala de urgenta pentru probleme deosebite ale familiei (somaj, alcoolism, violenta);

Imbunatatirea comunicarii intre institutile guvernamentale si intre acestea si organizatiile neguvernamentale prin dezvoltarea unor sisteme eficiente de comunicare care sa permita conturarea unor viziuni de ansamblu asupra fenomenului si dezvoltarea de actiuni concertate de interventie;

Dezvoltarea unor parteneriate durabile atat intre institutii guvernamentale, cat si intre acestea si ONG-uri;

Pregatirea unor specialisti care sa lucreze in domeniu;

Dezvoltarea capacitatii de a atrage fonduri pentru implementarea de programe.

3.Perspective de specializare a serviciilor sociale

Preluarea unor activitati familiale de catre serviciile sociale specializate sau asistenta indivizilor si familiilor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta actioneaza direct asupra calitatii vietii familiale, asupra bugetului de timp al sotilor. Pentru a veni in sprijinul indivizilor in necesitate, in sprijinul familiilor si mai ales al mamelor, in multe tari dezvoltate a fost extins sistemul serviciilor publice pentru familie1:

Servicii publice pentru menaj:

servicii de alimentatie;

servicii de asistenta pentru ingrijirea locuintei;

servicii pentru prestarea de activitati menajere la domiciliu (pregatit hrana, curatenie etc.);

2.Asistenta pentru familiile numeroase:

asistenta comunitara, asistenta realizata de vecinatati;

reglementari privind regimul de munca al mamelor;

facilitati fiscale;

3. Asistenta familiilor cu copii scolari:

transport scolar gratuit sau la preturi modeste;

colonii de vacanta (indeosebi pentru copiii ce provin din familii cu venituri modeste);

cantine scolare si scoli cu program prelungit;

Asistenta pentru ingrijirea copiilor si persoanelor dependente:

servicii de ingrijire diurna a copiilor la domiciliu sau in locuri special organizate;

servicii de ingrijire temporara a copiilor; ingrijire in perioadele de criza din viata unei familii (imbolnaviri ale mamei, absente fortuite etc.);

servicii pentru ingrijirea varstnicilor (la domiciliu sau institutionalizat);

servicii pentru asistenta si ingrijirea altor persoane dependente (persoane care prezinta dizabilitati);

servicii pentru familiile cu dificultati de socializare;

Servicii de consiliere familiala:

serviciile de supraveghere complexa a sarcinilor, nasterii si cresterii copiilor (supraveghere medicala, sociala, psihologica);

Centre de informare pentru familii:

informare asupra scolilor, serviciilor oferite menajelor si familiilor;

testarea copiilor;

programe educationale pentru parinti; ajutor in constituirea grupurilor de parinti;

consultanta privind drepturile copiilor, parintilor si familiilor;

informatii privind locuintele;

informatii privind procedurile de adoptiune si plasament familial;

organizarea primirii noilor vecini;

informatii privind posibilitatile de petrecere a timpului liber;

informatii pentru prevenirea relelor tratamente aplicate copiilor etc.

Asistenta in socializarea copiilor:

Daca societatea este interesata nu numai de aspectele cantitative si de cele calitative ale cresterii copiilor, atuci sunt necesare noi masuri de sprijin pentru familie in educarea copiilor. S-a constat dificultati in calitatea socializarii copiilor de varsta scolara (7- 12 ani)care raman o buna parte din zi fara supraveghere din partea parintilor.

Calitatea socializarii copiilor in familie si in institutiile prescolare si scolare, in organizatiile voluntare s-a ameliorat in toate tarile dezvoltate. Activitatea permanenta a ambilor soti a reus posibilitatile de control ale parintilor. Extinderea urbanismului sub forma locuintelor in blocuri cu mai multe niveluri a facut sa creasca densitatea fizica a populatiei dar a redus densitatea relatiilor de vecinatate si importanta controlului comportamentului copiilor de catre vecinatate.

In unele tari dezvoltate, colectivitatile locale au depus eforturi serioase in amenajarea unor locuri speciale pentru distractia si socializarea copiilor (mici parcuri cu jocuri si terenuri de sport, situate in apropierea locuintelor).

Protectia sociala in Romania se gaseste intr-o situatie critica datorita lipsei unei strategii coerente si globale.

In vederea obtinerii unor rezultate pozitive in urma actiunilor demarate in acest domeniu, toate eforturile de restructurare a politicii de protectie a copilului trebuiesc canalizate in urmatoarele directii1:

O noua filosofie de abordare a problemelor copilului si mamei prin promovarea unei atitudini responsabile fata de viitorul copilului prin afirmarea valorii copilului si a familiei in societatea moderna.

Planning-ul familial, educatia sexuala si difuzarea metodelor moderne de control al nasterilor detin in acest sens un rol important.

Sprijinul economic al familiilor care doresc copii sau au deja multi copii:

sprijin pentru obtinerea unei locuinte adecvate;

sprijin prin alocatii substantiale si/sau reduceri de impozite pe venituri pentu cei cu copii;

ajutor semnificativ pentru mame la nastere.

Sanatatea mamei si a copilului:

intarirea sistemului de control medical prenatal si pentru copilul pana la un an;

asigurarea obligatorie a cuprinderii totale a copiilor in programele de vaccinare;

program national de educare a mamelor pentru ingrijirea copilului pe grupe de varsta;

controlul continuu al starii de sanatate a copilului si a mamei.

Imbunatatirea ingrijirii copilului:

dezvoltarea unui pachet de programe alternative pentru ingrijirea copilului mic, cu accent pe cresterea si educarea lui in familia naturala;

imbunatatirea calitativa a sistemului de crese si dotarea lor cu personal calificat;

imbunatatirea sistemului de gradinite si programe de stimulare a participarii prescolare a copiilor.

Schimbarea calitativa a nutritiei copilului:

programe de educatie a mamelor in vederea cunoasterii si imbunatatirii calitative si cantitative a hranei copilului in diferite faze ale dezvoltarii lui;

program national de suplimentare a hranei de calitate pentru toti copiii si in special pentru cei aflati in saracie;

dezvoltarea unei industrii specializate pentru preparate alimantare pentru copii.

Participarea scolara:

programe speciale pentru stimularea participarii scolare la acele categorii cu probleme si/sau pentru terminarea obligatorie a scolii elementare. Atragerea in aceste programe a familiilor cu probleme prin responsabilizarea parintilor;

dezvoltarea unor programe alternative de scolarizare pentru copii care din ratiuni socio-economice nu “tin pasul” cu ceilalti in formarea scolara, drept pentru care nu sunt motivati sa participe la scoala sau uneori descurajati, abandoneaza scoala.

Organizarea de programe speciale, activitati socio- culturale si sportive pentru toti copii in vederea nu numai a dezvoltarii lor, dar si a cotracararii marginalizarii copiilor unor grupuri sarace si a egalizarii sanselor lor de viata.

Reforma sistemului de protectie si asistenta sociala a copilului. Necesitatea crearii unui sistem unitar, coerent care sa cuprinda toate activitatile si serviciile de protectie si asistenta pentru copii, cu exceptia scolii si a sanatatii: centre de plasament, institutii pentru copii cu deficiente, servicii pentru familii in dificultate, institutii pentru copii cu tulburari de comportament.

Dezvoltarea unor institutii sau alternative la acestea in vederea crearii unui mediu familial propice dezvoltarii fizice, mintale, emotionale, sociale si culturale a copilului.

Program complex de prevenire a institutionalizarii copiilor si de incurajare a formelor alternative de consolidare a familiei, de plasament familial temporar sau pe termen lung, adoptie etc.

Program special de combatere si prevenire a abuzului copilului, inclusiv a trimiterii lui in strada pentru a castiga prin cersit.

Program special de prevenire si recuperare a copiilor delincventi.

Programe de interventie psiho-sociala timpurie in prevenirea comportamentelor infractionale1:

Programe de interventie psiho-sociala timpurie in prevenirea infractionalitatii trebuie sa fie dezvoltate pe bazele celui mai bun interes al copiilor, familiei si societatii si in conformitate cu normele legale existente. Acestea trebuie sa respecte, in special, integritatea si ocrotirea copiilor si a familiilor acestora si sa tina cont de principiile proportionalitatii, non-stigmatizarii si non-discriminarii.

Programele trebuie sa cuprinda o gama de masuri importante care sa acopere toate gamele de factori de risc posibili in domeniile primare ale vietii copilului, familia, scoala (inclusiv invatamantul prescolar), grupurile de supraveghere si vecinii, ca si promovarea factorilor protectivi. Acestea trebuie sa includa masuri de sprijinire si intarire a familiei, promovarea atasamentului fata de scoala, incurajarea responsabilitatii, comportamentulu pro-social si dezvoltarea unoe vecinatati sigure si inchegate.

Masurile de indentificare a factorilor de risc trebuie sa acorde o atentie speciala urmatoarelor:

dificultati la invatatura si hiperactivitate/impulsivitate;

abuz, neglijenta, abandon familial si plasamentul intr-o institutie de ingrijire sau ocrotire;

amenintare, persistenta lipsei fara motiv de la scoala, excluderea, esecul educational si o pregatire scoala saraca;

discriminare rasiala, parinti fara loc de munca si sprijin pe termen lung;

asocierea la grupuri cu comportamente similar deviante sau secte, abuzul de medicamente (inclusiv abuzul de medicamente al parintilor), prostitutia copiilor, precum si vagabondajul.

Masuri cu scopul promovarii factorilor protectivi trebuie sa incurajeze, in special, urmatoarele:

abilitatile sociale si cognitive, valorile pro-sociale, precum si atitidini si abilitati de copiere;

atasamentul puternic fata de parinti si frati, precum si reguli si sanctiuni clare, consistente si non-autoritare acasa;

pregatirea scolara cu posibilitati egale pentru toti copiii la realizarea succeselor;

atasamentul puternic la adulti si grupuri similare pro-sociale in afara casei;

atasamentul la comunitatea locala.

Pe cat posibil, toate interventiile trebuie sa fie bazate pe masuri care au fost dovedite stiintific ca eficace.

Trebuie sa se asigure ca, resurse adecvate sunt disponibile pentru interventia timpurie in prevenirea criminalitatii.

Pentru a identifica copiii cu risc, agentiile nationale, regionale sau locale trebuie sa dezvolte structuri si proceduri corespunzatoare, inclusiv pentru intalniri si schimb de informatii importante cu asigurarea respectului pentru cele mai importante principii si norme legale privind protectia datelor personale.

Toate mijloacele create pentru identificarea si lucrul cu copiii cu risc trebuie luate in cel mai bun interes al copilului in acord cu drepturile detinatorilor responsabilitatilor parintesti.

Aceste mijloace trebuie sa observe respectarea drepturilor fundamentale ale copiilor, cum ar fi integritatea fizica si psihica sau dreptul la intimitate. Exceptiile trebuie sa fie permise numai daca sunt in beneficiul direct al copilului si sunt permise de lege.

Parintii si /sau cei insarcinati cu exercitarea responsabilitatilor parintesti a copiilor cu risc, trebuie sa fie informati, cat mai curand posibil, mai putin in cazul in care acestea sunt incompatibile cu cel mai bun interes al copilului.

Capitolul V

Studiu de caz

Instrumentele de lucru: studiu de caz

Concluzii la studiu

Studiu de caz:

1. Studiul de caz prezentat in cele ce urmeaza releva lipsa de coordonare a actiunilor coroborate ale organelor de politie, procuratura si asistenta sociala: V.C., in varsta de 16 ani, fiul lui V.D.(decedat) si al V.I., locuieste in mediul rural si este cel mai mic dintre cei 5 copii ai familiei V.

Fapte savarsite: la varsta de 12 ani a comis singur, pe timp de noapte, trei furturi calificate, la interval de o zi. In amanunt faptele au constat in: sustragerea prin efractie, din 3 autovehicule parcate pe raza comunei, a unui radiocasetofon, respectiv o roata de rezerva si un portmoneu cu bani, prejudiciul ridicandu-se la 1.500.000 lei.

Copilul provine dintr-o familie in care exista antecedente penale, primii 3 frati ma mari ai acestuia de respectiv 22, 20 si 19 ani, ispasind pedepse privative de libertate. Nici unul dintre copii nu a fost scolarizat.

V.C. pana la comiterea primei infractiuni, era cel mai cuminte dintre toti fratii sai. Tatal fiind decedat de aproximativ 10 ani, singura intretinatoare a familiei a ramas mama copiilor, care nescolarizata fiind se ocupa doar cu munci agricole. In casa, prin munca mamei se strang bunuri alimentare necesare traiului zilnic si foarte putini bani din comercializarea unor cereale.

Din momentul in care serviciul Delincventa Juvenila din cadrul Directiei Generale Judetene pentru Protectia Copilului Prahova primeste rechizitoriul de la Parchet, prin care se fac cunoscute cele trei furturi, asistentul social al serviciului respectiv nu a gasit niciodata copilul acasa pentru a putea discuta cu el. Copilul disparuse de acasa in urma cu 2 luni (politia fiind semnalata de disparitia lui).

Asistentul social solicita ajutorul politiei si culege informatii despre copil si familie: mama nu a mai avut autoritate asupra copiilor ei decat 3 ani de la decesul sotului, cand cel mai mare dintre baieti a inceput sa consume bauturi alcoolice si in stare de ebrietate fiind si-a ucis bunicul matern cu care obisnuia sa bea.

Mama a fost profund tulburata dar niciodata nu ar fi crezut ca lucrurile se vor perturba atat de mult si cu alti 3 copii ai ei. Tatal copiilor, fost mecanic de locomotiva, a fost un om harnic, echilibrat si apropiat de copii, dar disparitia sa a reprezentat momentul in care familia a intrat in declin moral. Atunci mama copiilor a inceput sa-si piarda din autoritate si crede ca bunicul matern si-a influentat in mod negativ nepotii pe care ii abuza fizic, ca si pe dansa atunci cand consuma alcool.

Punctul de vedere al asistentului social: cu toate ca modelele parentale au fost pozitive, lipsa de autoritate a mamei in momentul decisiv al formarii personalitatii copiilor (adolescenta), ca si influenta negativa a bunicului matern, precum si exemplul negativ al fratilor sai, au condus la slaba si insuficenta interiorizare a normelor de conduita morala.

Copilul a actionat singur, fiind deci atat factorul ideativ cat si factorul actional, scopul faptelor sale fiind comercializarea bunurilor pentru a-si procura bautura.

Comportamentul fata de mama sa era reprezentat de un dezinteres total fata de eforturile ei de a-l indruma pe calea cea buna, sfidare si minciuna.

Din discutiile purtate de asistentul social cu mama, singura solutie pentru reeducarea si reintegrarea copilului era o masura mai aspra si anume internarea intr-un centru de reeducare.

Intre timp copilul s-a intors acasa si a aflat de demersurile asistentului social in legatura cu situatia sa. Au loc doua intalniri in scopul evaluarii situatiei copilului. Cu trei zile inaintea sedintei Comisiei pentru Protectia Copilului, baiatul este arestat in legatura cu un furt savarsit cu o luna in urma. Fapta savarsita era patrunderea prin efractie intr-un apartament de unde a sustras 2 radiocasetofoane si bijuterii in valoare de 10.000.000. lei. In urma cercetarilor este condamnat la 1 an de detentie la penitenciarul de la Margineni.

Comentarii pe baza acestui caz:

Rechizitoriul de scoatere de sub urmarire penala a copilului V.C. a sosit la Comisia pentru Protectia Copilului locala dupa 4 ani de la comiterea primei infractiuni. In acesti 4 ani se putea lua o masura de protectie care sa contribuie la modelarea pozitiva a copilului si la scoaterea sa din mediul familial nociv dezvoltarii personalitatii sale.

In toti acesti 4 ani nu s-a mai implicat in alte infractiuni fiind speriat (dupa declaratiile acestuia) de situatia in care au ajuns fratii sai mai mari. Cu toate acestea si-a format deja un comportament deviant, iar modul de gandire a ramas distorsionat. Ambivalenta afectiva si lipsa unei preocupari serioase l-au determinat sa fuga de acasa. In casa in care a fost primit dim mila a vazut un alt mod de viata, mai usor, posibilitati materiale mai mari si a “gasit” o rezolvare a problemelor sale pecuniare: furtul.

In balanta judecatilor sale de valoare a avut greutate faptul ca nici in urma cu 4 ani nu a primit o pedeapsa pentru faptele sale infractionale. Lipsa unei pedepse aplicate in timp util l-a determinat pe copil sa nu-si insuseasca norme de conduita.

2. Copilul D.A., in varsta de 15 ani, a savarsit infractiumea de viol asupra unei victime de 4 ani. D.A. este cel mai mare dintre cei 7 copii ai familiei D., legal constituite.

Familia D. locuieste in mediul rural, la capatul cartierului de rromi. Infractiunea a avut loc in casa familiei D., cand parintii nu erau acasa iar fratii mai mici se jucau pe afara. Victima a fost ademenita in casa pentru a se juca cu minorul D.A.

Familia lui A. si familia victimei se aflau in relatii de buna vecinatate (distanta de 3 case) inante de comiterea infractiunii. Parintii sunt rromi nescolarizati, fara ocupatie. Familia D. locuieste in conditii precare: spatiu mic, promiscuitate, mizerie. Copilul D.A. a urmat doar 4 clase primare, fiind scolarizat doar pentru ca parintii sa poata ridica alocatia de stat. Apoi a trebuit sa abandoneze scoala din cauza deficitului sau intelectual (Q.I. =70, potrivit expertizei psihiatrice si evaluarii psihologului).

Copilul sufera de enurezis si pe langa problemele functionale prezinta si reactii colerice, agitatie psihomotorie si accese de auto si heteroagresiune. Acesta este etichetat de unii dintre fratii sai, de parinti sau de unii vecini drept “nebunul”.

Din relatarile copilului rezulta ca acesta nu si-a dat seama la inceput de turnura pe care o vor lua demersurile sale de a dezbraca victima. La inceput a fost “ca un joc”, apoi copilul a devenit nervos si nu s-a mai putut controla. Fetita nu s-a impotrivit. Evenimentul s-a petrecut repede, dar copiii au fost prinsi asupra faptului de catre mama victimei care venise sa imprumute o foarfeca de la bunica baiatului.

Ca autor al infractiunii, copilul se considera nevinovat, crede ca victima a stiut ce face chiar daca avea doar 4 ani, ea fiind de fapt singura vinovata.

Parintii baiatului considera ca acesta ne avand discernamant, nu este in deplinatatea facultatilor sale mintale si nu este vinovat de ceea ce a facut, de vina fiind parintii fetitei, pentru ca nu au supravegheat-o si chiar fetita insasi, pentru ca “l-a incitat pe baiat”.

Asistentul social considera ca minorul se face vinovat de o fapta foarte grava si oricat de mare ar fi handicapul sau psihic, varsta psihica nu-i coboara sub 4 ani, atat cat are victima.

Copilul prezinta imaturitate si dispersie afectiva, dar care nu-i motiveaza insa suficient fapta comisa. Intelectul liminar nu poate fi facut responsabil in totalitate de comiterea infractiunii.

Parintii minorului sunt raspunzatori de degradarea psihica si morala a copilului, pentru ca au cunoscut problemele acestuia si nu i-au asigurat ingrijire medicala corespunzatoare, nu l-au scolarizat intr-o institutie speciala de invatamant (copilul fiind mnezic si prosexic deficitar, suscceptibil, anxios) si l-au maltratat fizic si verbal, oferindu-i modele de comportament agresive.

Tinand cont de gravitatea faptei comise, de comportamentul deviant dovedit si inainte de comiterea violului, de faptul ca a fost neglijat si abuzat de parinti, transformandu-se din victima in agresor, copilului ar trebui sa i se institue o masura medical – educativa.

Conditiile reale nu permit insa internarea copilului intr-o astfel de institutie, din lipsa locurilor disponibile la Paclisa.

Din acest motiv, Comisia pentru Protectia Copilului emite o hotarare de internare a copilului in Centrul de Plasament Nedelea (fost centru de reeducare) considerandu-se ca o parte din problemele copilului (carentele educative) se pot rezolva in aceasta institutie.

Din punct de vedere al asistentului social, copilul nu are sansa de a se reabilita in acest centru, pentru ca aici tratamentul medical si psihologic nu este corespunzator nevoilor acestuia. Fara tratament medical si psihoterapie, copilul foarte susceptibil si inclinat sa reproduca multe comportamente negative, va “reusi” in cel mai bun caz, sa-si mentina la acelasi nivel tulburarile psihice si de comportament. In cel mai rau caz, el va dezvolta reactii dezadaptative la conditiile inadecvate de mediu institutional (inadecvate pentru tulburarile sale de comportament: enurezis).

Pe de alta parte, o internare in sectia de psihiatrie infantila a Spitalului Voila Campina, nu este o masura adecvata si nici o solutie medicala, deoarece copilul are nevoie atat de un tratament de durata, cat si de o supraveghere continua si de o schema educativa deosebita. In spital se poate face o diagnoza de tipul “debilitate mintala, tulburari de comportament secundare si imaturitate afectiv – comportamentala”.

3. Copilul S.D.E., in varsta de 16 ani, provine dintr-o familie monoparentala de tip matern, tatal fiind decedat. Locuinta familiei este situata in mediul urban, iar copilul a absolvit 7 clase dupa care a abandonat procesul de invatamant. La varsta de 13 ani a fost implicat intr-o actiune de furt, cand a patruns prin efractie in locuinta unui vecin de unde a sustras bunuri materiale in valoare de 700.000 lei.

In ancheta sociala efectuata de asistentul social al Autoritatii Tutelare se mentioneaza alte 20 de fapte infractionale, neinscrise in rechizitoriu.

Copilul realizeaza faptul ca a gresit, ca fapta sa se constitue infractiune si ca trebuie pedepsit, dar nu constientizeaza gravitatea faptelor sale si caracterul lor repetitiv. El stie ca a gresit dar nu cantareste gravitatea greselilor, considerand ca: “altii au facut sute de furturi si nu au mai ajuns intr-un centru de reeducare”, si ca “in tara asta se fura miliarde de dolari si tot nu se ia o masura”. Copilul recunoaste deschis ca a comis cele 20 de furturi.

Din perspectiva propietarului casei, al pagubasului (care din intamplare este prim-procuror al Parchetului de pe langa judecatoria orasului respectiv), copilul este educabil si exista sanse pentru a fi modelat din perspective religioase, deoarece mama acestuia este de cult evanghelist.

Pentru ca nu exista o alta sesizare prin rechizitoriu copilul nu este recidivist.

Din perspectiva Comisiei pentru Protectia Copilului minorul prin atitudinea sa aroganta si ostentativ nevinovata trezeste neincredere in legatura cu dorinta de a-si schimba comportamentul.

Problema din perspectiva asistentului social: datorita invataturii unui comportament deviant in familie, in primii ani de viata (tatal alcoolic a decedat) copilul manifesta un anumit grad de ostilitate fata de sfaturi si mustrari. In relativa libertate in care a trait dupa decesul tatalui, i s-a spus mereu sa fir cuminte dar nu a fost invatat cum sa o faca.

Copilul S.D.E. va ramane in familia naturala, sub deosebita grija a mamei sale si se va prezenta la Serviciul Delincventa Juvenila din doua in doua saptamani, pentru a participa la sedinte de consiliere impreuna cu asistentul social care a instrumentat cazul.

Obiectivele sunt indentificate impreuna cu copilul, care nu mai doreste sa frecventeze vechiul anturaj si crede ca, intrand in alt grup de cunostinte si prieteni de varsta lui, isi va ocupa altfel timpul si nu va mai fi tentat sa fure. Pentru solutionarea problemei sale, considera ca trebuie sa-si petreca mai mult timp pe acasa si sa-si continue studiile intrerupte. El asteapta de la Serviciul Delincventa Juvenila tot sprijinul in asistarea greutatilor sale motivationale, atitudinale si comportamentale.

Asistentul social crede ca obiectivele nu sunt greu de atins, beneficiind de sprijinul mamei si al institutiei de invatamant, eventual sportive – tinand cont de preferinta copilului pentru fotbal, acesta jucand fotbal la doua din cluburile locale.

Asistentul social ii explica acestui copil posibilitatile de intalnire si consiliere din doua in doua saptamani. Vor fi stbilite impreuna sarcinile si procentele realizarii lor. Se creaza angajamentul bilateral privind abordarea oricarui subiect legat de succesele si insuccesele copilului si se ajunge la concluzia comuna ca adolescentul prezinta dizabilitati de gandire si abilitati actionale fizice si intelectuale peste medie.

Cei doi estimeaza ca problemele identificate si anume lipsa unor prieteni adevarati, a unor preocupari scolare si profesionale serioase, subestimarea eforurilor mamei, se afla in relatie cu nevoile sale de comunicare, de a fi ocupat si apreciat.

Factorii majori implicati in aparitia comportamentului deviant: slaba coordoare a eforturilor mamei de a-l supraveghea pe copil, lipsa de suport a mamei din partea celorlalti frati mai mari.

Copilul a savarsit mai multe infractiuni de furt in anturajul altor copii nesupravegheati si a unor adulti rromi, continuitatea faptelor sale semnaland slaba motivatie pentru invatatura, munca si viata de familie.

Din relatarile mamei rezulta ca aceasta n-a avut suficient timp pentru supravegherea si educatia mezinului ei, pentru ca s-a aflat de 5 ani mai mult pe drumuri intre P. si C. mama dansei fiind bolnava (decedata recent). Ceilalti frati ai copilului s-au aflat fie in situatia de a-si intemeia o familie, fie de a-si cauta un loc de munca stabil si nu si-au mai gasit timp pentru fratele mai mic.

Ramane de lucrat cu copilul pentru a-si schimba modul de gandire, ceilalti factori avand posibilitatea de a-i schimba atitudinea.

Copilul regreta faptele savarsite si doreste sa se schimbe pentru a-si multumi mama si pentru a-si construi o cariera sportiva. El doreste sa-si faca prieteni adevarati, are nevoie de comunicare si de respect de sine, de autorealizare.

Asistentul social stabileste impreuna cu copilul ca timp de o luna sa tina evidenta sedintelor de antrenament si sa schimbe reciproc impresii legate de copii de varsta sa, pe care ii va cunoaste. Desi nu are inca resursele materiale necesare pentru plata lor, adolescentul si-ar dori sa se inscrie si la cursuri particuare. Treptat acesta va invata sa se evalueze la adevarata sa valoare.

Rolul asistentului social este de a mentine permanent contactul cu copilul si cu mama. In realizarea planului de interventie ar putea surveni o piedica: instabilitatea volitionala a copilului.

Sarcinile copilului:

sa ocoleasca locurile pe care le frecventa inainte de savarsirea actiunii

sa se prezinte la sedintele de consilere din doua in doua saptamani

Evaluarea modalitatilor de realizare a sarcinilor:

copilul nu va mai frecventa grupul de minori delincventi din cartier

vinerea, din doua in doua saptamani, va veni la antrenamet direct de la Serviciul Delincventa Juvenila.

Dupa o luna copilul si-a facut un prieten,elev in clasa a IX-a, care vine pe la el dupa ce-si termina lectiile. Copilul isi ajuta mama la treburile gospodariei.

Obiectivele au fost atinse. Metoda consilierii a avut priza la copil.

Concluzie: in acest caz intarzieirea actelor ofociale de suspendare a urmaririi penale are efecte salvatoare pentru minorul S.D.E., care altfel risca o internare sau o condamnare penala.

B. Concluzii la studiu

furturile sunt cele mai frecvente infractiuni in randul minorilor

cele mai multe infractiuni sunt sanctionate in jurul varstei de 15 ani

varsta savarsirii primei infractiuni a scazut spre varsta de 9 ani

la varsta minoratului se produc mai multe infractiuni de viol si perversiuni sexuale decat de talharie

furturile se produc in general cu motivatia de comercializare a bunurilor

in lipsa de discernamant a multor copii in comiterea infractiunilor nu eliminia in general sentimentul de vina pe care il incearca dupa comiterea faptei

parintii au un rol detereminant in formarea comportamentului copiilor lor prin: absenta, deces, lipsa autoritatii, hiperautoritae, lipsa de supraveghere, saracie, somaj, carente educative

copii delincventi au probleme legate de afectivitate, frustrare, educatie, scolarizare, consum de alcool, saracie

in cazurile in care prejudiciul este modic, in general este recuperat

recuperarea minorilor se poate reazliza prin educatie si consiliere, tinand cont de gravitatea faptelor, de pericolul lor social

multe din infractiunile savarsite de minori au loc pe timp de noapte

nu este de neglijat aspectul etnic – in randul populatiei rromilor, datorita multiplelor probleme, sunt savarsite numeroase infractiuni, care atrag dupa sine internarea minorilor intr-un centru de reeducare

Capitolul VI

Concluzii si propunere de lege ferenda

Plecam de la convingerea ca moralitatea nu se poate edifica si mentine in absenta relationarii optime cu membrii familiei. Discutiile individuale cu minorii delincventi au relevat carente serioase in modul de a intelege universul familial, responsabilitatile ce decurg din pozitia ocupata in sanul ei, de fiu sau fiica, si modul de realizare a intereselor si aspiratiilor familiei privita ca un grup unitar.

Destul de multi copii declara ca “parintii i-au dezamagit deseori”.

Acest lucru releva o convingere larg raspandita in randul subiectilor potrivit careia familia de origine poarta o vina insemnata in evolutia lor ca infractori. “Dezamagirea” apare in special la debutul infractional. Pierderea increderii in parinti, aprecierea lor negativa, tensiunile intretinute mai ales de acestia sau chiar descoperirea unor conduite infractionale la parinti au marcat adanc, la timpul respectiv mentalitatea despre oameni, cinste, drepturi, libertate, etc.

Se confirma un fapt unanim acceptat: parintii inceteaza sa mai fie surse de influenta pentru copii atunci cand copii constata ca ei nu mai progreseaza sub aspect uman. Perceperea stagnarii accentueaza decalajul dintre copii si parinti, iar devalorizarea membrilor familiei si a vietii familiale se extinde si la raporturile extrafamiliale.

De multe ori actele infractionale ale copiilor fac trimiteri precise si masive spre carentele familiei, spre incapacitatea sa psihologica, pedagogica si morala, raspunzatoare pentru inadaptari si tulburari diverse.

Se constata anumite diferente intre modurile cum percep parintii de baieti, respectiv de fete aceeasi infractiune. De exemplu pentru furt, atitudinea familiei este in general mai suportiva fata de fata care a gresit.

Nu de putine ori , parintii minorilor delincventi care au primit o masura educativa raman cu indoieli in ceea ce priveste obiectivitatea aplicarii legii. Sentimentul de nedreptate si de injustitie pe care-l incearca acesti parinti apare ca urmare a incercarii de a transfera sursa de frustrare apre alte persoane.

Avand in vedere ca o constiinta morala are intre elementele centrale normele morale, am investigat atitudinea minorilor care au savarsit diferita fapte prevazute de legea penala, fata de normalitatea oficiala.

Am constatat atat o atitudine gresita a notiunii de “comportament

normal”, cat si a celei de “libertate a persoanei”, in cazul copiilor care au savarsit o fapta penala grava, pentru care au primit masura educativa de libertate supravegheata sub supravegherea deosebita a serviciului public specializat sau intr-un centru de reeducare. Pentru acesti copii comportarea este in functie de situatia in care se gasesc.

Desi in procente destul de mici, acesti copii apreciaza ca se poate trai si fara legi, crezand ca normele de comportare civilizata le ingradesc libertatea. In legatura cu modul in care acesti copii inteleg “libertatea”, ea este confundata cu libertatea de miscare sau dispunerea de sine dupa bunul plac. Orice constrangere este interpretata de majoritatea acestor copii ca atingandu-le libertatea, chiar daca aceasta constrangere este orientata pozitiv, in sensul indreptarii comportamentului deviant.

In cadrul interviurilor asistent social – copil delincvent care a savarsit o fapta penala de gravitate medie si peste medie, se constata ca acestia din urma sesizeaza mai ales rolul libertatii in “a face orice’ si mai putin faptul ca aceasta sa fie o conditie a dezvoltarii plenare a capacitatii lor creatoare.

La copiii mici infractori (7 – 14ani) comportamentul are anumite caracteristici specifice: irationalitate sau rationalitate redusa, sugestibilitate, vointa maleabila, teama de pedeapsa sau de privare afectiva, teama de interdictii. Agresivitatea se declanseaza usor la aceasta varsta. Minciuna poate fi agresiva. Uneori se manifesta tendinta de a parasi familia – apar primele semne ale vagabondajului. Fuga de acasa poate fi consecinta unei situatii scolare precare, relatiilor tensionate de familie, etc.

In jurul varstei de 7 –8 ani, piromania poate fi considerata o manifestare predelictuala relativ frecventa. Tuburarile de comportament par sa aiba cea mai mare frecventa intre 14 si 16 ani. Dupa varsta de 16 ani tulburarile se atenueaza. La cei la care deprinderile si atitudinile sociale nu se restructureaza, la care nu are loc o crestere a spiritului critic si autocritic, tulburarile de comportament s intensifica si se diversifica (minciuna devine subtila, furtul nu mia este rezultatul spiritului de aventura, se nasc acte de huliganism, se structureaza conduite sexuale deviante, inadaptarea scolara este legata de influenta strazii, a bandelor).

Minorii intre 16 si 18 ani care au savarsit infractiuni se pot clasifica in doua categorii: o categorie la care le este tema sa se identifice cu adevaratii infractori – “predelincventii” si o categorie care se considera stabila, ca si cum delincventa ar fi o “meserie” – ‘delincventii” carora atitudinea antisociala le-a monopolizat conduita.

In ceea ce priveste atitudinea fata de viitor a copiilor delincventi, aceasta este diferita in functie de trasaturile personale, mediul familial din care provin, faptele savarsite, anturajul sau lipsa anturajului :

Copiii care au savarsit fapte minore, sub influenta spiritului de aventura, fapte care reprezinta un incident in viata lor si ai caror parinti sunt alarmati de situatie si sunt dispusi sa intareasca supravegherea , regreta sincer fapta savarsita si sunt hotarati sa nu mai savarseaca astfel de actiuni.

Copiii care au savarsit fapte de gravitate medie: sustragerea unor cecuri pentru alocatii de stat din cancelaria scolii; furtul unor bunuri materiale de tipul: dulciuri, tigari, racoritoare din magazine sau chioscuri – cu recuperarea totala sau partiala a acestor bunuri; ajung sa constientizeze gravitatea faptei lor, faptul ca au incalcat o prevedere legala si cu ajutorul parintilor isi continua activitatea scolara si familiala in mod normal. Atitudinea fata de viitor se caracterizeaza prin abordarea valorilor umane pozitive (munca, respectul pentru munca altora, eforturi scolare, responsabilitati in cadrul familiei, societatii).

Copiii care au savarsit o fapta cu anumite implicatii sociale

negative: furtul unor sume semnificative de bani din buzunare, din case de bani, din case particulare, cu distrugerea unor bunuri materiale de valoare; punerea in pericol a transportului feroviar, rutier; sustragerea de la supravegherea ce se exercita asupra lor inauntrul termenului de un an, de catre parinti si savarsirea unei alte fapte penale dar de gravitate mai mica. Acesti copii au un comportament relativ rebel, greu controlabil, imprevizibil, pentru ei masura instituita se constitue ca o ultima sansa de a-si modela comportamentul in stare de libertate supravegheata. Atitudinea lor spre viitor este ambivalenta, osciland intre a respecta sau nu normele de conduita, in functie de imprejurari, de impulsuri spontane. Valorile morale sunt destul de vagi, limita intre bine si rau este neclara, ceea ce este clar pentru ei este ca alti adulti sau copii gresesc mai mult decat ei si nu li se aplica nici o pedeapsa, concluzionand ca legea este relativa, nepedepsind pe toti cei care o incalca.

Copiii care au savarsit o fapta grava prevazuta de legea penala: viol, perversiuni sexuale cu discernamant, furturi de bunuri materiale si bani in valoare de zeci de milioane, furturi repetate, vatamari corporale grave, cu pierderea functionalitatii normale sau cu pierderea integritatii corporale. Acestia nu realizeaza, in general, gravitatea faptelor lor si asistati de parinti, fac recurs in instanta la masura educativa de internare intr-un centru de reeducare. Atitudinea lor fata de viitor este diferita, pentru unii centrul de reeducare reprezinta doar o ruptura fata de familie, grupul de apartenenta dar ajunge apoi sa fie o doua casa unde invata in continuare un comportament deviant (avatarurile acestei institutionalizari; pentru altii , centrul de reeducare reprezinta un mijloc coercitiv, ca unica solutie a problemei lor, aici isi continua pregatirea profesionala si isi interiorizeaza anumite norme dezirabile social, pe care le-a negat in familie, scoala, societate.

In general, coordonatele determinante ale diseminarii violului sunt:

densitatea populatiei

nivelul de industrializare

compozitia etnica a populatiei

stare economica precara

raspandirea consumului de alcool

promiscuitatea

bolile psihice, etc.

In cazul delincventilor minori, cauzele determinante ale violului sunt:

compozitia etnica a populatiei

starea economica dificila a familiei

situatia educationala

morala din familie

modelele parentale de comportament

tulburari psihice, etc.

Aceste elemente au o incidenta remarcabila in toate delictele sexuale.

La noi in tara s-a constatat ca tipul de cultura religioasa influenteaza pe minori in modul de abrdare al vietii sexuale. Datorita unui grad relativ de libertate morala, s-au inregistrat multe cazuri de violatori minori care au avut mai mult sau mai putin de a face cu religia protestanta.

Un alt factor care determina delictele sexuale este incidenta in comportamentul de consum sexual si raspandirea teoriei maximului de placere.

Sexul castiga pondere in publicitate, sexualitatea transformandu-se intr-o tema obsesionala, estompand in mod periculos frontiera dintre permis si nepermis.

Datorita mass-mediei si unei literaturi sexuale si pornografice de masa, forta normelor prezentate de acestea creste si, cu o brutalitate mai mare, se impun atitudini comune. Castitatea si virginitatea devin motive de ingrijorare si dispret, la care atenteaza violatorii, fie ei minori sau majori.

Aceasta criza de febra sexuala a atins mai ales adolescentii. Delictele sexuale la copiii mai mici de 15 ani s-au multiplicat mai mult decat la adulti.

Varsta victimelor atentatelor sexuale: majoritatea sunt copii mai mici de 13 ani, apoi copii mai mici de 7 ani. Unele din aceste atentate sexuale asupra minorilor sunt realizate de minori nesupravegheati, cu o conduita morala deviata, analfabeti sau cu probleme educationale, cu Q.I. mediu sau slab, provenind din familii dezorganizate.

Daca partenerii suporta greu divortul, copiii devin adevarate victime. Avand in vedere ca divortul emotional incepe cu mult inainte de desfasurarea divortului juridic, copilul este supus rand pe rand, tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre parinti, abandonului episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei sau a exceselor de “razbunare”, intrucat copilul il reprezinta pe adversar.

Copilul se conflictualizeaza profund inainte de a trai evenimentul rupturii de fapt. Reactiile copilului la forta de agresivitate a divortului sunt atat de ordin general cat si de ordin particular, in functie de varsta la care survine divortul si de relatiile parintilor dupa divort.

Varsta cea mai vulnerabila a divortului este intre 3 si 7 ani. Reactiile pe termen lung sau dovedit daunatoare atat asupra formarii personalitatii cat si asupra echilibrului neuropsihic al persoanei.

In general divortul creaza prin consecintele lui, perturbarea mecanismelor de aparare, ducand la o categorie de distorsiuni in viata de relatie a copilului si adolescentului, cuprinse sub denumirea de tulburari de comportament: manie, furie, brutalitate, imaturitate afectiva, tendinta catre legaturi morale dubioase si periculoase, relatii sexuale precoce, viol, hiperautonomie, predelincventa, rezolvarea conflictelor prin violenta, vagabondaj, fuga, etc.

Din perspectiva fenomenului agresivatatii este de retinut faptul ca indiferent de tipul de deficienta, un numar mare de copii cu dublu handicap, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsionarea imaginii de sine si a marginalizarii sociale si afective, se incarca cu o agresivitate latenta sau manifesta, in functie de contextul educational.

O discutie aparte necesita minorii cu deficienta mintala si cu perturbari afectiv sociale ale personalitatii. Printre manifestarile comportamentale pe care copiii cu handicap le prezinta ca o consecinta a deficientei de baza, au fost evidentiate, in ordinea frecventei lor, urmatoarele: autismul, agresivitatea, agitatia psihomatorie, anxietatea, impulsivitatea, halucinatiile, perversiunile sexuale, pasivitatea.

Avand in vedere ca majoritatea minorilor care au manifestat un comportament deviant, de o natura sau alta, vor trai in comunitatile sociale obisnuite dupa varsta de 20 ani, este necesar sa subliniem insemnatul lor aport de agresivitate, in contextul vietii cotidiene.

Pe langa contributia perturbatoare directa, trebuie luata in calcul si familia acestora, in care se creaza in mod firesc o stare conflictuala intre parinti, prin efectul complexului de culpabilitate si al gradului de solicitare nervoasa in procesul educational.

Gradul sporit, pe de o parte, al perturbarilor neurologice, pe de alta, al intensitatii conflictelor primare, precum si slaba capacitate de autostapanire (inhibitie) determina la minorul delincvent cu dublu handicap aparitia in relatiile interpersonale a unui comportament foarte reactiv, cu descarcari de afect, cu impulsuri puternice, loviri fizice, invective verbale. Data fiind afectivitatea nediferentiala si neevoluata (infantila) acesti tineri ajung deseori la comportamente delincvente.

Situatia delincventilor minori debili mintali este complicata intrucat actele lor scapa de sub control moral si nu raspund imprejurarilor care le-au provocat,avand in vedere slaba lor capacitate de discernamant si de relationalitate.

Spre deosebire de celelalte comportamente agresive, in care se manifesta voluntar sau involuntar minorul repectiv, din cauza unui foarte ridicat grad de sugestibilitate deficientii mintali devin buni executanti ai indemnului altor persoane, comitand violuri, furturi, talharii, incendieri, spargeri, etc.

Desi prin grija comunitatii deficientii mintali in perioada copilariei sunt integrati in institutii specializate, dupa adolescenta ei ori raman in afara unei influente educational –terapeutice organizate, nefiind incadrati in activitatea utila, ori sunt absorbiti de colectivitatile industriale si se integreza in viata obisnuita.

Propunere de lege ferenda

In Capitolul III al prezentei lucrari m-am referit la Ordonanta de Urgenta a Guvernului Nr. 26 /1997 privind protectia copilului aflat in dificultate1, in care sunt precizate masurile educative fata de copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, dar care nu raspunde penal.

Una dintre aceste masurile educative este conform art. 24, alin.1din respectiva ordonanta internarea intr-un centru de reeducare.

Dupa opinia mea aceasta masura nu poate fi aplicata de fiecare data cand se impune, datorita lipsei de locuri disponibile in institutiile existente, care sunt oricum prea putine pentru necesitatile sociale actuale (in 1995 existau patru centre de reeducare dintre care trei pentru baieti si unul pentru fete). De asemenea, aceasta masura si-a dovedit ineficienta prin numarul mare de minori delincventi recidivisti, datorita personalului didactic si a celui insarcinat cu supravegherea copiilor intr-o mare masura necalificat. De multe ori aplicarea acestei masuri a condus la transformarea minorilor in viitori infractori sau utilizarea acestora de catre grupuri de infractori adulti, “specializarea” in diferite infractiuni fiind deja facuta in centrul de reeducare.

Activitatea centrelor de reeducare este reglementata de Decretul nr. 545 din 30.12.1972 privind executarea masurii educative a internarii minorilor infractori intr-un centru de reeducare publicat in Monitorul Oficial nr. 162 din 30.12.1972.

Decretul reglementeaza drepturile si indatoririle minorilor internati; masuri disciplinare ce pot fi luate impotriva celor care au abateri, din care cea mai grava este izolarea de colectiv pe o perioada de 10 zile sau mutarea disciplinara intr-un alt centru de reeducare (valabila numai pentru baieti pentru fete neexistand decat unul).

In cazul unor tratamente necorespunzatoare in urma carora minorul se considera a fi victima, minorul, familia sa sau orice alta persoana, se poate adresa oficial la directia centrului. Comisiei judetene de ocrotire a minorilor, sau altor autoritati locale sau chiar instantelor judecatoresti pentru a solutiona favorabil situatia sa.

Dar oare cum poate fi rezolvata situatia unui copil supus unui viol in grup de catre colegii de camera in lipsa supraveghetorilor? Cum poate fi depasita trauma psihica? Cum se va reintegra in societate acel copil care pe perioada internarii intr-un centru de reeducare a fost obiectul placerilor colegilor mai mari, care isi impuneau vointele diabolice prin utilizarea fortei si a violentelor verbale?

Eficienta acestui decret si a tuturor prevederilor legale referitoare la reintegrarea sociala a minorilor delincventi trebuie observata in numarul foarte mic al celor redati cu adevarat societatii, in contrast cu numarul mare al celor pregati pentru meseria de “infractor profesionit “.

Consider ca este necesara o reorganizare a modului de desfasurare a activitatilor in centrele de reeducare astfel:

Asigurarea unui climat de viata corespunzator celui familial: spatiu suficient, personalizat, functional, estetic, igienic;

In prezent este evident numarul mare de copii in camera, aspectul auster, lipsa spatiului personalizat si a unei igiene corespunzatoare.

Asigurarea unui climat afectiv pozitiv, securizant in institutie;

Regimul de viata tip cazon in care copilul trebuie sa se supuna unei discipline riguroase, adesea lipsit de climat afectiv intelegator. Cui ii poate marturisi un copil abuzat cele intamplate ?

Insuficienta personalului din punct de vedere numeric si al calificarii, numarul mare de copii care revin unui singur supraveghetor, precum si rotatia acestuia pe ture de lucru nu creaza conditii pentru consolidarea unor relatii afective copil-adult.

Asistenta medicala generala si de specialitate adaptata permanent nevoilor individuale ale copiilor, orientata spre recuperarea eventualelor deficiente;

Educatia copilului pentru sanatate, respectiv pentru invatarea si aplicarea deprinderilor igienice relative la propria persoana si la mediul de viata, educatia psihologica, educatia sexuala;

Crearea unui climat afectiv favorabil dezvoltarii personalitatii complexe a copilului si insusirii normelor moral-sociale, prin atenuarea “distantei” si formalismului din relatiile stabilite intre adulti si copii;

Satisfacerea nevoii de perspectiva a copilului institutionalizat prin integrarea sociala si profesionala la liberarea acestora din centrele de reeducare;

Organizarea centrelor de reeducare pe sectii specializate nu numai in functie de infractiunile savarsite de minori ci si de profilul psihologic al acestora;

Dezvoltarea activitatii de consiliere psihologica a minorilor care va trebui sa urmareasca atingerea urmatoarelor scopuri:

facilitarea schimbarilor comportamentale;

fortificarea capacitatilor de a face fata problemelor (derivate din dezvoltare, legate de maturizare, determinate de situatii conflictuale, generate de schimbari);

promoarea procesului decizional – De ce si Cum sa ia anumite decizii prin estimarea consecintelor, aprecierea valorilor implicate, ce anume influenteaza procesul deciziei si cum se deruleaza el;

ameliorarea relatiilor;

stimularea potentialului personal pentru atingerea nivelului maxim de libertate in contact cu barierele personale si cele ale mediului si maximalizarea eficientei individuale ;

Cresterea numarului personalului didactic si a celui de paza si supraveghere al centrelor si totodata specializarea acestora ;

Dezvoltarea colaborarii interdisciplinare atat intre specialistii unei institutii (psihologi, educatori, personal didactic, personal medico-sanitar) cat si intre institutii cu profil asemanator;

Introducerea unor sanctiuni aspre la adresa personalului centrelor de reeducare in cazul descoperirii unor “activitati” desfasurate in incinta centrelor, care au ca opus scopul acestor institutii (invatarea de catre minorii unii de la altii a “tehnicilor” infractionale, practicarea actelor homosexuale sau supunerea la perversiuni sexuale etc.).

O alta problema care necesita o solutionare rapida este reorganizarea centrelor de primire si ingrijire de zi, unde pe o perioada relativ scurta de timp (maxim 15 zile, dar de multe ori termenul este depasit) sunt gazduiti atat copii proveniti din medii familiale nocive cat si copii delincventi. Acesti copii a caror probleme sunt de natura total diferita intra in contact, ceea ce conduce la influentarea comportamentului copiilor care nu savarsisera fapte penale pana la internarea in centrul de primire, dar care se simt atrasi de aceste activitati ilegale pe care le considera adeseori o sansa de rezolvare a situatiei precare a familiei. O alta consecinta este imitarea comportamentelor deviante (taierea pe maini sau pe intreg corpul cu cioburi procurate prin spargerea geamurilor), dorind sa atraga atentia instructorilor de educatie sau a parintilor. Nu este vorba de o discriminare in modul de instruire a acestor categorii diferite de copii, ci de o rezolvare eficienta a problemelor fiecarora. Trebuie sa se tina cont de factorii de mediu si sociali care pot conduce la solutionarea sau dimpotriva agravarea sau aparitia altor probleme in cazul acestor copii.

Toate aceste cerinte prezentate, precum si aspectele negative existente se manifesta intr-un context global specific – contextul socio-economic al tranzitiei de la regimul totalitar la democratie.

Ca orice schimbare radicala si generala, tranzitia implica costuri sociale si umane. Problemele financiare cu care se confrunta directiile judetene, insificienta numerica si calitativa (din punct de vedere al pregatirii profesionale) sunt obstacole care favorizeaza aproape toate aspectele negative enuntate.

Darurirea profesionala si entuziasmul sunt esentiale in munca educativa si in special in aceea de reeducare din institutii , dar nu pot suplini lipsa suportului financiar corespunzator, si nici carentele in continutul formarii. De aceea este foarte necesar obtinerea unor fonduri importante pentru reorganizarea centrelor deja existente si consolidarea altora noi in functie de cerintele actuale ale societatii si promovarea unor programe speciale de prevenire a infractionalitatii in randul minorilor prin intermediul sistemului de probatiune.

Bibliografie

Pavel Abraham, “Legislatie in Asistenta sociala” (note de curs),

Editura National, Bucuresti, 2000

Pavel Abraham, Victor Nicolaescu, Stefanita Bogdan Iasnic,

“Introducere in Probatiune”, Editura National, Bucuresti, 2001

Francoise Dolto, “Psihanaliza si copilul”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993

Florian Gheorghe, “Psihologie penitenciara”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

Ignat P., “Psihiatria copilului”, Editura Medicala, Bucuresti, 1996

Adrian Neculau,”Psihologie sociala – Aspecte contemporane”, Editura Polirom, Iasi, 1996

Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu si Butoi Tudorel, “Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1994

Larousse, “Dictionar de sociologie”, Editura Universul Enciclopedic, Bucuresti, 1996

Paunescu Constantin, “Agresivitatea si conditia umana”, Editura Tehnica, Bucuresti, 1994

Marian Preda, “Grupuri sociale excluse/ignorate de politicile sociale din Romania in Politici sociale in Romania: 1990-1998 – Catalin Zamfir (coordonator)”, Editura Expert, Bucuresti,1999

***, “Psihologie si pedagogie”, Editura tehnica, Ghidul directorului, Bucuresti, 1997

Radulescu Sorin si Banciu Dan, “Sociologia crimei si criminalitatii”, Casa de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1996

Radulescu Sorin, “Devianta comportamentala si boala psihica”, Editura Tehnica, Bucuresti, 1989

Radulescu Sorin, “Introducere in sociogia delincventei juvenile”, Editura Universitatii Bucuresti, 1990

Rascanu Ruxandra, “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universitatii Bucuresti, 1994

Rascanu Ruxandra, “Psihologie medicala si asistenta sociala”, Editura Societatea Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1997

Revista de Stiinta Penitenciara Nr. 3, “Noi dimensiuni umaniste in activitatile cultural educative din penitenciarele din Romania”, Editor Directia Generala a Penitenciarelor, Bucuresti, 1992

Zamfir C. si Vlasceanu L., “Dictionar de sociologie”, Editura Babel, Bucuresti, 1993

Catalin Zamfir (coordonator) ,“Politici sociale in Romania: 1990-1998”, Editura Expert, Bucuresti, 1999

Elena Zamfir, “Psihologie sociala Texte alese”, Editura Ankarom, Iasi, 1997

Elena Zamfir, Catalin Zamfir, “Politici sociale – Romania in context european”, Editura Alternative, Bucuresti, 1995

Codul Familiei modificat prin Legea nr.59/1993, publicata in Monitorul Oficial nr. 177 din 26 iulie 1993

Codul penal si Codul de procedura penala a Romaniei, Editura R.A., Monitorul Oficial, Bucuresti, 1997

Decretul nr. 545 din 30.12.1972 privind executarea masurii educative a internarii minorilor infractori intr-un centru de reeducare publicat in Monitorul Oficial nr. 162 din 30.12.1972.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, Republicata in Monitorul Oficial nr.276 din 24 iulie 1998

Recomandarea Rec(2000)20 a Comitetului de Ministri catre statele membre ale Consiliului Europei privind rolul interventiei psiho-sociale timpurii in prevenirea comportamentelor infractionale