Creativitatea Si Cultivarea Ei In Scoala

Introducere

În ultimele decenii, creativitatea a devenit una dintre problemele de bază ale psihologiei, în mare parte datorită societății contemporane care se caracterizează prin schimbări radicale în conduită, la locul de muncă sau în familie, în educație, știință, tehnologie și aproape în orice aspect al vieții noastre.

Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în interiorul propriei sale ființe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare, unei incapacități de a înțelege realitatea și de a avea comportamente adecvate.Prin originea ei, natura umană este creatoare. Dar creativitatea nu înseamnă doar receptarea și consumul de nou, ci, în primul rând, crearea noului.

Omul, ca ființă rațională, trebuie să demonstreze că, în orice situație- problemă s-ar afla, poate să găsească un răspuns, o cale optimă de rezolvare într-un timp relativ scurt. Aceasta abilitate prin care omul reușește să găsească soluții mai multor situații este direct legată de inteligență, iar dacă la aceeași problemă se pot oferi mai multe variante de răspuns înseamnă că acea persoană este și creativă.

Sintetizând elementele principale ce o structurează, putem defini creativitatea ca fiind „o capacitate (proprietate, dimensiune) complexă, fundamentală a personalității umane, care, sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigații și date noi, produce ceva nou, original, de valoare și eficiență științifică și social-utilă, ca rezultat al influențelor și relațiilor factorilor subiectivi și obiectivi – adică a posibilităților și calităților persoanei și a condițiilor ambientale, ale mediului socio-cultural”.

Capitolul I

Creativitatea; delimitări conceptuale

Prin creativitate se înțelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva nou, original. Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenție sau descoperire, cu ajutorul imaginației creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale, de mare valoare socială și aplicabile în diferite domenii de activitate.

Creativitatea poate fi educată, dezvoltată și pusă în valoare. În ziua de azi, creativitatea reprezintă o sursă de putere și energie superioară tuturor celor existente până în prezent. Creativitatea reprezintă o sursă inepuizabilă ce se multiplică permanent: poate aborda orice problemă căreia îi poate găsi soluții inedite, are aplicabilitate în toate domeniile de activitate.

Antrenamentul creativității se realizează cunoscând factorii definitorii ai creativității și blocajele ce împiedică manifestarea acesteia.

Creativitatea reprezintă o față modernă extraordinară, dar insuficient cunoscută și valorificată.

Termenul de creativitate este utilizat în relație cu trei aspecte. Creativitatea se evidențiază mai întâi în raport cu actul, procesul de creație, fenomen de extremă personalitate prin care se elaborează fie o operă de artă, fie o inovație tehnică, un mecanism, un aparat, fie o nouă teoremă matematică s.a. Rezultatul procesului creator se expilică prin creativitatea unei persoane, printr-o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică a psihicului ce face posibilă opera creatoare. În fine creativitatea se mai apreciază, în mod obiectiv, prin produsul activității – mai mult sau mai puțin deosebit, nou, original.

Această originalitate se manifesta în diferite grade de noutate. Un școlar care izbutește să soluționeze, prin propriul efort, o problemă grea de matematică, dovedește oarecare creativitate. Dar ea nu se poate compara cu cea manifestată de un savant creator al unei teorii noi, recunoscută ca atare pe

plan mondial.

În cadrul unor școlii psihologice au fost formulate mai multe teorii asupra creativității.

Teoria asociaționistă, elaborată de Nednik (1962), care consideră creativitatea un proces de organizare și transformare a unor elemente asociative în combinații noi, pe baza gândirii.

Teoria configuraționistă (gestaltistă) definește creativitatea ca produs al imaginației (și nu al gândirii logice), cu ajutorul căreia sesizăm brusc lacunele din configurația întregului, completându-le.

Teoria transferului creativității îl are ca reprezentant pe J.P. Guilford. El concepe creativitatea ca o etapă a învățării, transferabilă și în alte domenii de activitate.

Unii specialiști explică deci, procesul creației prin nivelul gândirii logice, alții relevă influența unor facturi de personalitate (motivații, atitudini), iar a treia categorie diminuează sau chiar neagă importanța inteligenței, atribuind rol hotărâtor imaginației (Wertheimer).

Dacă inteligența este o formă superioară de organizare și de echilibru a structurilor cognitive și dacă a înțelege și a inventa sunt principalele ei funcții (Piaget), atunci nu putem vorbi de nici un proces creativ fără participarea inteligenței. Pornind de la această idee, orice persoană cu o inteligență normal dezvoltată este mai mult sau mai puțin creativă, iar peste un anumit coeficient de inteligență (după unii cercetători, peste 120), aceasta nu mai corelează cu creativitatea, rolul important revenind imaginației creatoare și factorilor de personalitate.

Ar fi greșit însă dacă am identifica inteligența superioară cu creativitatea, aceasta fiind definită de originalitatea și valoarea produselor create. Cu alte cuvinte „inteligența superioară nu înseamnă neapărat și creativitate” (Landau), întrucât nu toți oamenii inteligenți sunt și creativi.

Capitolul II

Creativitatea – dimensiune esențială a personalității

Istoria marilor invenții și descoperiri, a operelor de artă și a revoluției tehnico-științifice este istoria inteligenței și a creativității, darul cel mai de preț al omului, care i-a permis să făurească primele unelte, să stăpânească natura prin știință și tehnică, să creeze un peisaj nou pe planeta noastră și să pătrundă în spațiul cosmic. În cuceririle științei, ale tehnicii și culturii artistice sunt materializate capacitățile creatoare ale omului, inteligența și sensibilitatea lui față de frumos. Bogăția unui popor constă în muncă și creativitate.

În condițiile celei de-a doua revoluții științifice și tehnice, a tendințelor de informatizare a societății și a mutațiilor adânci din toate sectoarele de activitate, creșterea producției și a culturii sunt condiționate în mare măsură de capacitatea creativă a oamenilor. Se impune, deci, încurajarea eforturilor pentru deschiderea unor căi în știință, tehnică și tehnologie, stimulare inventivității și educarea pasiunii pentru știință, ca forță nemijlocită a producției moderne.

În fața acestei comenzi sociale, de creativitate, hotărâtoare pentru ridicarea omului pe noi trepte de bunăstare, de cultură și de civilizație, școala are un rol bine definit privind dezvoltarea la elevi a capacităților creative.

După unele statistici, nu s-a utilizat până acum decât 3% din inteligența omenirii, cauzele mai importante fiind analfabetismul și concepția școlii tradiționale bazată îndeosebi pe predarea, memorarea și producerea cunoștințelor neglijând dezvoltarea potențialului creator al elevilor și însușirea de către aceștia a unor tehnici de învățare creativă.

Școala contemporană, centrată pe elev are un rol bine precizat în dezvoltarea uriașului potențial intelectual reprezentat de inteligență și creativitatea, care pus în valoare va asigura neîntrerupt procesul social uman. În relația elev – proces de învățământ cunoașterea nivelului de dezvoltare intelectuală a fiecărui elev este deosebit de importantă pentru folosirea unor metode adecvate care să permită individualizarea învățământului, astfel încât fiecare elev să-și dezvolte la maximum capacitățile și aptitudinile creatoare pentru procesul învățării.

Capitolul III

Tipurile creativității

Analizând actul creator în evoluția sa, de la formele cele mai simple și până la creația superioară, A. L. Taylor (1959) deosebea cinci nivele: creația expresivă, productivă, inventivă, inovatoare și emergentă.

1. Creația expresivă , atunci când are loc o liberă și spontană exprimare a persoanei. Este cea mai simplă formă de creativitate, identificată în desenele libere și spontane ale copiilor, constituind premisa de dezvoltare, în procesul educației, a celorlalte forme ale creației. Ea poate fi stimulată încă din perioada preșcolară prin jocuri de creație, desene libere și povestiri din imaginație, apreciindu-i pe copii, însă fără observații critice, pentru a nu le frâna spontaneitatea.

2. Creația productivă, când persoana și-a însușit priceperi și deprinderi care permit să producă lucruri utile, dar în care specificul ei să fie slab exprimat. Se caracterizează prin restrângerea jocului liber al imaginației și îmbunătățirea tehnicii de lucru, deși produsele realizate se deosebesc prea puțin de cele obișnuite. La acest nivel importantă este învățarea creativă din școală, folosind metode de descoperire și invenție, apoi lărgirea orizontului de cunoștințe, îmbogățirea experienței și însușirea tehnicilor de creativitate.

3. Creația inventivă se realizează prin invenția sau descoperirea unor corelații noi, originale, între obiecte și fenomene, fără să fie vorba de aspecte cu totul neobișnuite – spre exemplu, reinventarea aparatului de radio, sau descoperirea legii gravitației. Inventatorii sunt destul de numeroși. În Japonia, de exemplu, se înregistrează în fiecare an peste 100.000 de invenții.

4. Creația inovatoare presupune transformări fundamentale în concepții, principii sau metode de lucru, în domeniul științei sau al artei – spre exemplu, reprezentarea cubistă a corpului uman.

5. Creația emergentă, specifică geniilor și creatorilor de școli în pictură, muzică, arhitectură, știință, tehnologie ș.a.

În raport cu aceste trepte de creativitate, orice om normal e capabil cel puțin de “creativitate productivă”. Oricum, totdeauna când avem de soluționat o problemă (când o situație nu se poate realiza imediat pe baza cunoștințelor acumulate) gândirea implică un minimum de efort imaginativ, în sensul găsirii unei soluții anterior necunoscute.

Din punct de vedere psihopedagogic, ne interesează creativitatea ca structură psihică pe care școala e chemată sa o dezvolte, să o formeze. Structura ei are multe fațete, numeroși factori concură la constituirea unei potențe creatoare.

Capitolul IV

Etapele procesului creator

Deși cercetările în domeniul creativității s-au intensificat, de-abia în anul 1950, cu studii încă din 1926, G. Wallace stabilea fazele procesului de creație: pregătirea, incubația, iluminarea (inspirația) și verificarea. În 1971, A. Moles și R. Claude deosebeau cinci etape: informarea și documentarea, incubația, iluminarea, verificarea și formularea.

Cercetătorul american Alex. F. Osborn, mai întâi în 1957 și apoi în 1971 fixa șapte etape: orientarea și punerea problemei, pregătirea, analiza și organizarea datelor, ideația sau producerea ideilor, incubația, sinteza, evaluarea și verificarea.

Modelul actului creator alcătuit din Wallace este preferat de cei mai mulți specialiști, fiind mai simplu și mai cuprinzător. Din aceste motive, îl vom dezvolta mai jos.

1. Pregătirea cuprinde sesizarea și punerea problemei, documentarea, culegerea, analiza și interpretarea materialului faptic cu ajutorul unor metode și tehnici de cercetare, formularea ipotezei și conceperea ideilor prototip, ca direcții de căutare a primelor soluții de rezolvare a problemei.

2. Incubația intervine în urma unei perioade de muncă obositoare, fără ca soluția să apară. Este o fază de așteptare tensională, când are loc distanțarea de problemă, de tiparele anterioare, producându-se noi combinări de imagini și idei. Pe baza jocului liber al imaginației și al intuiției euristice, are loc înțelegerea problemei, pregătindu-se cea de a treia fază.

3. Iluminarea este momentul fericit când apare soluția sau, în artă când opera e văzuta integral. Acest fenomen se produce uneori Wallace stabilea fazele procesului de creație: pregătirea, incubația, iluminarea (inspirația) și verificarea. În 1971, A. Moles și R. Claude deosebeau cinci etape: informarea și documentarea, incubația, iluminarea, verificarea și formularea.

Cercetătorul american Alex. F. Osborn, mai întâi în 1957 și apoi în 1971 fixa șapte etape: orientarea și punerea problemei, pregătirea, analiza și organizarea datelor, ideația sau producerea ideilor, incubația, sinteza, evaluarea și verificarea.

Modelul actului creator alcătuit din Wallace este preferat de cei mai mulți specialiști, fiind mai simplu și mai cuprinzător. Din aceste motive, îl vom dezvolta mai jos.

1. Pregătirea cuprinde sesizarea și punerea problemei, documentarea, culegerea, analiza și interpretarea materialului faptic cu ajutorul unor metode și tehnici de cercetare, formularea ipotezei și conceperea ideilor prototip, ca direcții de căutare a primelor soluții de rezolvare a problemei.

2. Incubația intervine în urma unei perioade de muncă obositoare, fără ca soluția să apară. Este o fază de așteptare tensională, când are loc distanțarea de problemă, de tiparele anterioare, producându-se noi combinări de imagini și idei. Pe baza jocului liber al imaginației și al intuiției euristice, are loc înțelegerea problemei, pregătindu-se cea de a treia fază.

3. Iluminarea este momentul fericit când apare soluția sau, în artă când opera e văzuta integral. Acest fenomen se produce uneori în mod spectaculos: i se spune „inspirație”, dacă artistul trăiește opera intens; în știință se vorbește de „intuiție”: o cunoaștere sintetică, integrală a demonstrației care elucideză toate aspectele problemei.

Intuiția a fost descrisă pe larg de Henri Poincaré. El a susținut că soluțiile i-au apărut în mod surprinzător în momente de relaxare, când nu se gândea deloc la problemele respective. De exemplu, după câteva luni de strădanii în legătura cu o temă foarte comlplexă, neajungând la nici un rezultat, a abandonat-o. Într-o seară plecase la operă și, în momentul când a pus piciorul pe scara trăsurii, dintr-o dată i-a venit în minte soluția: o viziune de ansamblu asupra problemei, a organizării și succesiunii asupra raționamentelor. Întors acasă, a transcris totul pe hârtie și și-a dat seama că rezolvarea e fară cusur.

Dar iluminarea nu se produce totdeauna sub această formă spectaculoasă; adesea ea are loc treptat, creatorului venindu-i câte o idee pe care îl face să progreseze puțin. Peste câteva zile poate face încă un pas înainte ș.a.m.d. până la deplina rezolvare a problemei. Sunt persoane la care intuția survine brusc, puternic și global, cum a fost Henri Poincaré, altele progresează treptat – așa era Albert Einstein.

4. Verificarea este faza de control a veridicității ipotezei de rezolvare a problemei, de evaluare și aplicare a produselor create.

Momentul cheie este cel al iluminării, fie doar parțială. Daca ținem cont de descrierile lui H. Poincaré și ale altor savanți și artiști de frunte, este evidentă contribuția inconștientului. Prelucrarea intensă din timpul incubației este continuă în inconștient. Fară această muncă intensă anterioară, din răstimpul incubației, nu apare nici o idee salvatoare. Inconștientul seamană cu un calculator uriaș care intervine mereu în viața psihică.

Capitolul V

Factorii creativității

V.1 Factori care influențeză creativitatea

În urma cercetărilor sale în acest domeniu, J.P. Guilford a identificat șase factori ai creativității: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea față de probleme și redefinirea. Acestui model al „aptitudinilor creative” (Guilford) i se aduce obiecția că este lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde și modelul de constituire a raporturilor dintre informații, procesul creației fiind determinat de motivații sau influențe externe.

Mai complet este modelul elaborat de Gaugh (1957) care cuprinde cinci factori incluzând și aspecte comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativă (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică (preferință pentru armonie, ordine, forme elegante) și posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul său. Creația este însă un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acțiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate și sociali.

Factorii cognitiv – operaționali (intelectuali)

Dintre factorii intelectuali implicați în actul creator, inteligența și imaginația creatoare sunt cei mai importanți, întrucât ei au și funcția de integrare a celorlalți factori cognitiv operaționali ai creativității.

Inteligența creatoare este forma superioară de organizare a comportamentului creativ, care presupune, în primul rând, sensibilitate față de probleme, apoi fluența gândirii, flexibilitatea și capacitatea de redefinire.

Receptivitatea față de nou, atitudinea deschisă față de experiențe, sensibilitatea față de nou constituie un factor favorizant al creativității.

Acestui factor îi putem asocia și alte trăsături intelectuale, cum ar fi: curiozitatea în acțiune, toleranța față de ambiguități, revolta unor cunoștințe și exigențe învechite.

Fluența sau fluiditatea gândirii. S-a comparat gândirea și producția de idei cu un fluid care curge și s-a ajuns la concluzia că „debitul de idei” este în funcție de „deschiderea robinetului gândirii”. Unii oameni au acest robinet deschis la maxim iar alții fac economie și îl deschid rareori sau deloc.

Fluiditatea gândirii constă în ușurința asociațiilor dintre cuvinte, fapte, imagini, idei și expresii.

Fluența vorbirii este exprimată în bogăția vocabularului și folosirea în construcții verbale cu semnificație.

Fluența ideilor este capacitatea de a emite într-un timp limitat cât mai multe idei sau ipoteze a unor probleme.

Fluența asociativă sau capacitatea de a asocia cuvinte, fapte, idei se măsoară prin găsirea cât mai multor sinonime pentru un cuvânt dat, prin completări de texte sau povestiri.

Fluența expresivă se manifestă în ușurința exprimării și noutatea acesteia.

Flexibilitatea gândirii a fost confirmată experimental de R.C. Wilson, în 1954. El a reușit să izoleze două nuanțe ale acestui factor: flexibilitatea spontană, când subiectul are inițiativa restructurării și modificării realului. Exemplu: „Indicați în cinci minute cât mai multe întrebuințări ale unei cutii cu conserve”. O a doua nuanță ține de flexibilitatea adaptativă, când i se cere subiectului să înlăture un număr de chibrituri din pătratele alcătuite din acestea, indicându-i-se câte pătrate să rămână, cu condiția să întrebuințeze toate chibriturile eliminate (Landau).

Flexibilitatea gândirii reprezintă capacitatea de a trece cu ușurință de la un domeniu de reflecție la unul aleator, capacitatea de investigare în direcții multiple.

Acest tip de gândire se definește prin producția de soluții multiple pentru aceeași problemă. În caz contrar cu acesta funcționează gândirea convergentă, comună majorității oamenilor, care caută o singură soluție la mai multe probleme de același gen, adoptându-se formula, șablonul, rețeta, algoritmul.

Flexibilitatea de transformare, pusă în evidență de Guilford și identificată cu gândirea divergentă, este, după unii autori, cel mai important factor al creativității. Prin distanțarea de obiectul cercetat, gândirea divergentă multidirecțională nu se împacă cu șabloanele. Ea permite jocul liber al imaginației prin plasarea lucrurilor într-o nouă perspectivă, prin renunțarea la vechile ipoteze și formularea altora pe baza combinării, reorganizării, restructurării, sintetizării, transformării și generalizării informațiilor, descoperindu-se noi legături și mai multe soluții pentru rezolvarea problemei cercetate.

Redefinirea este considerată a patra formă de flexibilitate a gândirii, caracterizată prin renunțarea la forma obișnuită de definire sau de folosire a unui obiect, dându-i o nouă interpretare sau utilizare.

Imaginația creatoare este un factor fundamental al creativității, întrucât realizează fuziunea informațiilor, în structuri noi prin contopirea, transformarea și unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor și fenomenelor într-o nouă semnificație.

Dintre variantele imaginației creatoare menționăm: efervescența imagistică multidirecțională, imaginația combinatorie în plan figurativ, imaginația probabilistică și analogică.

Un factor deosebit de important al imaginației creatoare este intuiția. Ea constă în reorganizarea și sinteza rapidă a experienței anterioare, în anticiparea sau apariția bruscă a soluției problemei, ca urmare a jocului liber al imaginației sau al unui raționament prescurtat, fără încercări și erori.

O formă superioară a imaginației creatoare este ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluții simple, surprinzătoare și originale, sau a unor tehnici de lucru cu un mare grad de eficiență.

Un alt factor al imaginației creatoare este originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate, previziune, unicitate și capacitate de elaborare a detaliilor necesare trecerii de la idee, la planul concret de realizare.

În procesul creației, deosebit de importante sunt achizițiile cognitive și reprezentările, metodele și tehnicile de cercetare sau de creație artistică.

Asocierea, capacitatea combinatorie se referă la aptitudinea de a combina două sau mai multe idei, lucruri, fenomene pe care alții nu au avut curiozitatea sau abilitatea de a le asocia, fiind aleatori, îndepărtate ca de la cer la pământ.

Capacitatea ideativ-perceptivă poate fi tradusă în termeni mai puțini academici prin aptitudinea de a vedea cu ochii minții. Inventatorul locomotivei, al televiziunii și al telefonului nu a avut un model concret, bineînțeles că l-a proiectat, intuind cum va arăta, cum va funcționa, etc.

O contribuție importantă la explicarea mecanismelor creativități o aduce Ion Morariu prin „modelul epistemologic și psihologic al acestuia”. Utilizând pătratul logicii formele aristotelice, autorul formulează 6 eureme, definite ca structuri psihice fundamentale care conlucrează la realizarea creativității, invențiilor și a descoperirilor.

Pentru fiecare din cele 6 eureme, autorul formulează condițiile favorizante producerii actului creativ.

Eurema de acumulare și înțelegere a informației în activitate este utilizată memoria de lungă durată, datele problemei fiind supuse meditației în etapa de incubație.

În creativitate, supersolicitația informațională, precum și deficitul informațional sunt la fel de dăunătoare, întrucât în prima situație nu mai poți selecta elemente necesare construcției și în al doilea caz, nu ai ce combina, din penurie de materiale.

Între condițiile favorizante ale acestei eureme se înscrie și producția de idei, instituindu-se principiul „Cu cât producem mai multe idei, cu atât suntem mai aproape de ideea cea bună”, regăsindu-se aici într-o altă formulare, acea calitate a gândirii numită „fluiditate”.

Eurema asociativ-combinatorie evidențiază faptul că esența imaginației creatoare o reprezintă combinarea. În creativitate, esențial este cuplul dintre fantezie și inteligență, prima anticipând realul iar cea de a doua stabilește selectiv anumite legături.

Eurema energetică stimulatorie, încearcă amplificarea energiilor care generează starea de continuă concentrare a celui creativ, care-l face să fie superman, să uite de sine (să nu doarmă, să nu mănânce, etc), până nu află adevărul, până nu descoperă sau finalizează proiectul.

Între aceste forțe dinamizatoare se înscriu: pasiunea, dorința de succes, interesul, curiozitatea, ambiția, sentimentele și plăcerea de a fi admirat, energii care conduc la trăirea pe plan subiectiv, a minimalizării efortului depus.

Eurema critică. Se adoptă aici principiul „lasă imaginația să zboare și să se înalțe”, dar apoi coboar-o cu picioarele pe pământ, supunând-o analizei, judecății, aprecierii, aprobării sau respingerii.

Această euremă atenționează asupra valențelor pozitive sau negative ale produselor creative în raport cu utilitatea acestora pentru progresul umanității, atrăgându-se atenția asupra faptului că „Imaginația poate să nască și monștrii” dacă rațiunea doarme, aceasta dintâi trebuind a fi supusă permanent gândirii critice.

Eurema ideativ-perceptivă și de obiectualizare a imaginilor reprezintă capacitatea de a vizualiza idei, de a „vedea cu ochii minții”, implicând un dezvoltat simț intern pentru formele tridimensionale, necesar în creația tehnică inginerească în care conlucrează inteligența ideativă, cea ideativ-imagistică, cu „inteligența mâinilor”.

Factorii de personalitate (interni)

Motivațiile superioare, nivelul de aspirație, voința, interesele, trăsăturile emoționale, sentimentele intelectuale și atitudinile, corelate cu temperamentul și aptitudinile speciale (matematice, științifice, tehnice, artistice), orientează și dinamizează creativitatea, mărindu-i considerabil eficiența.

Motivele mai importante ale creației sunt dorința de a cunoaște, de a descoperi și inventa, de a rezolva probleme profesionale, înlăturând dificultățile, de a contribui la progresul social uman, apoi satisfacția descoperirii, dăruirea profesională, nevoia de autorealizare și de prestigiu profesional, de satisfacere a unor trebuințe materiale sau spirituale.

Factorii caracteriali, împreună cu cei activ-motivaționali, prin rolul lor dinamizator, suplinesc uneori în creație un coeficient de inteligență mai scăzut de 120.

Atitudinea interogativă, încrederea în forțele proprii, tenacitatea, cutezanța, răbdarea, perseverența, entuziasmul, autoexigența, angajarea și responsabilitatea socială, spiritul de grup și disciplina muncii pun în valoare capacitățile creative.

Factorii sociali (externi)

Activitatea creatoare este stimulată de existența unui mediu social economic și cultural științific, care asigură formarea unor personalități creative, permite libertatea creației, recunoaște și aplică valorile create. Influența pozitivă exercită și stilul de conducere democratică a grupurilor sau a colectivelor de cercetare de către lideri, recunoașterea ideilor sau a valorilor create de membrii grupurilor, nivelul lor de aspirație, atmosfera de muncă și dăruire profesională.

Trăsăturile personalității creatoare sunt: motivația superioară și atitudinea creativă, pasiunea pentru muncă și adevăr, angajarea totală și capacitatea de efort, nivelul de aspirație, tenacitatea, nonconformismul, receptivitatea față de nou, inteligența și imaginația creatoare, lărgimea și profunzimea câmpului de imagini și idei. În schimb, ideile preconcepute, neîncrederea în forțele proprii, conformismul, teama de nu a greși, ironizarea, nerecunoașterea valorilor create și lipsa de motivație sunt factori inhibitori.

V.2 Stimularea creativității elevului

Noile obiective ale pedagogiei moderne au ca deziderat practici educative de predare activizantă (de stimulare a practicării active) și de dezvoltare a potențialului creativ al elevului.

Atitudinea creativă a elevului este rezultatul atât al modului cum este obișnuit elevul de a se raporta la sarcină cât și al stilului de predare al profesorului.

Stimularea creativității în școală presupune crearea unui mediu favorabil, interactiv, incitator și dinamic. Învățarea prin cooperare asigură acest cadru prin întreținerea motivației interne, favorizând implicarea activă în sarcină și contribuția creativă a participanților.

Condițiile care pot duce la stimularea unei atitudini creative în școala pot fi considerate următoarele:

încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebări

limitarea factorilor de frustrare

stimularea comunicării elev-elev, elev-profesor prin organizarea de discuții

implicarea activă a elevilor prin solicitarea lor de a opera cu idei, concepte, obiecte etc., în vederea reconsiderării acestora și a creației de noi variante

cultivarea independenței cognitive, a spontaneității și a autonomiei în învățare

stimularea spiritului critic constructiv, a capacității de argumentare și de căutare a alternativelor

favorizarea accesului la cunoaștere prin forțe proprii stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învățare

posibilitatea de a pune la îndoială ceea ce s-a demonstrat.

Datoria profesorului este de a găsi modalitățile cele mai eficiente prin care să stimuleze potențialul creativ al fiecărui elev în parte. Activitățile supuse elevilor pentru sporirea gradului de implicare creativă trebuie să asigure:

stimularea gândirii productive, a gândirii critice, a gândirii divergente și laterale.

libertatea de exprimare a cunoștintelor, a gândurilor, a atitudinilor impunându-se în acest sens activități care cer spontaneitate și contribuie la dezvoltarea independenței în gândire și actiune

utilizarea talentelor și capacităților specifice fiecărui elev în parte

stimularea interesului către nou, necunoscut și referirea satisfacției găsirii soluției după depunerea unui efort de căutare de către elev

exersarea capacităților de cercetare, de căutare de idei, de informații de transfer de sensuri, de criterii de clasificare

dezvoltarea capacității de organizare a materialelor de idei prin întocmire de portofolii (mape de lucru) asupra activitatii proprii

organizarea de discuții pe anumite teme, inițierea de activităti extrașcolare

educarea capacității de a privi independent din mai multe puncte de vedere lucrurile, de a-și pune întrebări neobișnuite despre lucruri neobișnuite.

“ Sub incidența cerințelor de a se da cât mai multe răspunsuri originale are loc o mobilizare a creativității potențiale. Aceasta poate fi recunoscută prin numărul mai mare și prin diversitatea crescută a răspunsurilor la persoanele creative ca și prin diferențele de originalitate, flexibilitate, fluiditate a răspunsurilor date de aceștia”.

Modelul creat de profesor la clasă constituie un factor determinant pentru comportamentul de învățare al elevului. O condiție esențială ce trebuie realizată la lecție este crearea unui climat favorabil conlucrării profesor-elev, a unui climat caracterizat de o tonalitate afectivă pozitivă, de responsabilitate, exigență și înțelegere.

În vederea stimulării creativității profesorul dă posibilitatea elevilor de a-și spune părerea într-o atmosferă relaxată, având o atitudine neautoritară, prietenoasă, fexibilă, pozitivă și receptivă apreciind ideile bune ale elevilor și neridiculizând eșecurile. El îngăduie (stimulează) elevului să-și manifeste curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informații. Un climat de lucru fertil este generat de tratarea cu interes a fiecărei întrebări, de respectarea opiniilor și de întărirea convingerii elevilor că pot emite idei valoroase. De asemenea este utilă antrenarea elevilor în procesul de evaluare comunicându-le criteriile de evaluare. Pentru a stimula activismul și creativitatea elevului profesorul însuși trebuie să fie o persoană creativă și să manifeste o atitudine pozitivă în acest sens, instruirea interactivă și creativă redimensionează rolurile și ipostazele educatorului (profesorului, învațătorului).

Mușata Bocoș realizează un inventar al rolului profesorului în învățarea creativă, acesta fiind:

pedagog care nu impune informațiile științifice ci construiește dispozitive de învățare, practicând o pedagogie diferențiată și individualizată;

proiectant, îndrumător, manager, moderator, organizator și gestionar al conținuturilor, activităților și experiențelor de formare;

mediator al învățării elevului într-un cadru euristc;

facilitator al învățării și autoformării;

consilierul elevului care are nevoie de sprijinin în învățare;

partener al elevului într-o relație educațională interactivă;

coordonator al muncii elevilor;

animator, activizant și catalizator al activității de formare, al comunicării, al interacțiunilor și al schimburilor;

scenograf, pregătind decorul desfășurării învățării creative;

actor al demersurilor instructiv-educative;

strateg-gânditor pentru a ajuta elevul în construirea cunoașterii prin restructurări continui

reflexiv înainte, în timpul și după activitatea educațională, promovând gândirea reflexivă și predarea reflexivă;

coevaluator, alături de elev al procesului și rezultatului învățării

Un cadru didactic creativ „știe cum să utilizeze întebările”. Fiecare act creativ începe cu întrebări, dar acestea trebuie să fie deschise, să aibe sens și să nu sugereze răspunsuri. Întrebarea operațională provoacă conduita creatoare pentru că duce la explorare, dezvoltă curiozitatea și implicit învățarea creativă.

Importantă în dezvoltarea creativă este stimularea efortului personal al elevului, stimularea tendinței acestuia de a aduce o contribuție, de a fi original, inventiv, creativ. Profesorul bun permite elevului să-și asume riscuri intelectuale, să speculeze, să facă asocieri originale, oferindu-i însă sprijin în situații de frustrare, eșec, nesiguranță, ambiguitate.

V.3 Factori care blochează manifestările creative

Blocajele creativității sunt cauzele care frânează sau fac imposibilă actualizarea potențialului creator:

blocaje subiective, care se referă la persoană;

blocaje obiective, care se referă la mediul ambiant, cu deosebire cel social-cultural;

Capacitatea creatoare comportă trăsături de personalitate înnăscute, susceptibile de dezvoltare prin educație. Unii elevi au inteligențe sterile, neproductive, le lipsesc fantezia, curiozitatea, interesul pentru cunoaștere, aptitudinile și sunt rigizi în gândire.

Profesorul poate ajuta elevul ca să depășească blocajele subiective numai cunoscând nivelul de dezvoltare intelectuală al fiecăruia pentru a folosi metode adecvate, care să permită individualizarea învățământului, astfel încât fiecare elev să-și dezvolte la maximum capacitățile și aptitudinile creatoare.

Rolul profesorului este de a dirija elevul în găsirea soluțiilor cerute de diverse probleme sau de a-l ajuta în procesul de demarare a operativității sale mintale la timp și ori de cate ori este nevoie. El trebuie să aprobe răspunsurile care exprimă adevărul, să încurajeze pe cele care se apropie de adevăr, să-i stimuleze pe timizi și pe cei reținuți, să atragă atenția asupra superficialității îndemnând la mai mult efort, să încurajeze spontaneitatea cu licăriri de fantezie efervescentă.

Efortul intelectual trebuie să fie calculat și distribuit de profesor conform curbei gaussiene, atât în demersul cognitiv, în cadrul orei, cât și în funcție de locul pe care îl ocupă lecția în programul școlar.

Relațiile de comunicare profesor-elev care blochează creativitatea sunt relațiile unidirecționale. Profesorul este singura persoana care vorbește, el neavând preocuparea de a obține informații din partea elevului. El se adresează grupului, ținând seama de particularitățile de vârstă ale grupului și mai puțin de particularitățile individuale ale elevilor. Acest tip de relații înăbușă inițiativa, independența și creativitatea elevilor.

În ceea ce privește relațiile de conducere și dirijare a procesului educațional, unii profesori stabilesc relații autocratice. Ei pun accent pe dirijare și ordine, pe supunerea necondiționată din partea elevilor, pe receptarea pasivă a cunoștințelor, pe memorarea lor. Acest tip de relații înăbușă inițiativa și creativitatea elevilor, dar duc și la dezvoltarea unor sentimente negative față de învățătură.

Alt tip de relații pe care îl stabilesc unii profesori cu elevii sun relațiile liberale sau îngăduitoare. Acest tip de relații stimulează inițiativa și munca independentă, dar nu stimulează creativitatea elevilor fiindcă activitatea școlară se desfășoară spontan, negându-se orice forma de orientare a învățării din partea profesorului.

Profesorul care promoveaza relațiile pedagogice-democratice conduce activitatea didactică apelând la metode activ-participative prin care stimulează participarea elevilor, le sporește inițiativa și spiritul de răspundere, încurajează spontaneitatea și creativitatea elevilor.

Rigiditatea metodologică este o altă cauză care blochează creativitatea elevilor.

Din dorința de a-i face pe elevi să stăpânească materia, încorsetați de un timp deloc elastic față de conținutul programei, unii profesori se mulțumesc să le consolideze elevilor deprinderile, devenind victimele rigidității gândirii.

În clasă elevii trebuie îndrumați la continua îmbunătățire a răspunsurilor, fiindcă atunci când gândim creator, nu există un singur răspuns corect, ci răspunsuri ingenioase sau mai puțin ingenioase.

Reușind educarea capacităților creative, profesorul are surpriza de a constata mai multe cunoștințe la verificare, decât la predare. Elevul a adaugat ceva al său și a asimilat informațiile și instrumentele intelectuale de așa manieră încât poate genera el noi informații.

Accentul exagerat pe competiție poate inhiba libera exprimare a elevului. Când unul lucrează împotriva altuia, în întrecerile individuale, apar diverse ipostaze:

elevii mai slabi se blochează datorită convingerii ca nu se vor încadra în timp sau nu vor fi la înalțimea concurenților;

însuși elevul dotat poate pierde din vedere scopul esențial concentrându-se asupra întrecerii, în detrimetrul calității.

Obstacole în calea gândirii creatoare

Gândirea creatoare este frânată de 4 categorii de obstacole:

1. Lipsa de cunoștințe sau informații. Fără cunoașterea tuturor elementelor unei probleme, este greu de imaginat că se poate găsi ideea rezolvării optime a problemei respective.

Încercarea de a rezolva în mod creativ o problemă, înainte de a se face o documentare serioasă și de a fi însușite tehnicile de muncă creativă, este riscantă și în multe situații sortită eșecului. În asemenea situații, de cele mai multe ori, se „inventează” ceva deja existent sau, în cel mai bun caz, soluția găsită nu este cea optimă.

2. Obiceiurile. Chiar atunci când necesitatea schimbării este recunoscută, apar adeseori dificultăți când se impune această schimbare, mai ales, când este vorba de a o pune și în aplicare.

Principalele motive sunt:

– comoditatea; noul implică întotdeauna un anumit efort, fie în aplicare, fie numai în gândire sau în percepție;

– tendința spre conformism;

– frica de un posibil insucces

– constituirea de șabloane în gândire, rezultate din activitățile anterioare, mai ales când acestea s-au repetat de mai multe ori.

Altfel spus, există de cele mai multe ori o împotrivire a inconștientului fiecăruia, atunci când conștientul său caută o altă soluție decât cele știute.

3. Atitudinile. Dat fiind rolul cu totul deosebit și de o imensă importanță al inconștientului în actul de creație, dacă un individ abordează o problemă având „pre-convingerea” că, în final, cu toate eforturile nu va ajunge la un rezultat bun, atunci chiar așa se va întâmpla.

O abordare hotărâtă este esențială pentru cel care vrea să rezolve o problemă, oricât de grea și/sau inabordabilă ar părea. Iar acest lucru implică un efort susținut, de multe ori întins pe perioade lungi de timp, până la găsirea soluției problemei.

Foarte mulți sunt convinși că activitatea creativă este la îndemâna foarte puținor persoane, înzestrate nativ și/sau care au beneficiat de o instrucție de excepție, combinată eventual, cu un noroc deosebit.

Deci, mulți oameni nu sunt conștienți că, începând să spargă tiparul monoton al rutinei zilnice, lăsându-se furați de vise, încercând în mod concret să realizeze o mică inovație, devin ei înșiși creatori.

Asemenea atitudini negativiste sunt bine combătute, chiar înlăturate prin exersarea unor tehnici de tip brainstorming, tehnici în care principala caracteristică este obținerea de la critică, amânarea judecății.

Mai poate fi semnalată și atitudinea unor persoane timide sau excesiv de rezervate. Poate fi vorba de oameni care de fapt sunt convinși de necesitatea actului creativ, care au o atitudine creativă și care totuși, din timiditate, nu-și expun ideile temându-se de ridicol sau eșec.

4. Lipsa de metodă. Simplul îndemn „gândește-te” sau „găsește idei” nu poate fi nici pe departe considerat suficient pentru a se asigura un număr destul de mare de idei. Acest mod este folosit în a fi soluționate problemele din anumite domenii: industrie, publicitate, medicină, comerț, etc. În aceste condiții nu este de mirare că, de cele mai multe ori, prima idee apărută este și ultima, iar aplicare eu presupune angajarea unor mari sume de bani, necesită timp, iar rezultatele sunt îndoielnice.

5. Lipsa de efort. Nimic nu se poate obține fără efort. În cazul actului de creație, efortul ce trebuie făcut este de cele mai multe ori foarte mare. Lupta cea mai mare o dă omul creator cu el însuși.

Capitolul VI

Mijloace de depistare a capacității creatoare

Creativitatea fiind dimensiunea principală a personalității omului contemporan, constituie o problemă centrală a școlii de azi. Ca urmare, pentru a dezvolta la elevi capacitățile creatoare, profesorii vor trebui să cunoască în primul rând trăsăturile comportamentului creator, care se referă la nivelul de inteligență generală, la gândirea divergentă, la fluența gândirii (asociativă, verbală, ideatică, expresivă), la receptivitatea față de probleme, la curiozitatea științifică, la spiritul de observație dezvoltat, la capacitatea de a redefini, la imaginația creatoare, la originalitatea, ingeniozitatea și independența gândirii, la capacitatea de a gândi abstract și de a efectua raționamente în lanț, la nonconformismul în idei, la inventivitate, capacitatea combinatorie și de a sesiza cu ușurință relațiile esențiale, la spiritul critic, la inițiativă, intuiție și deschidere spre experiență, la atitudinea interogativă, la perseverență, încrederea în sine și la nivelul de aspirație ridicat, la dorința de prestigiu, la tendința de dominare, la idei întreprinzătoare neașteptate, ieșite din comun, etc.

Dacă actul creator este unul inteligent, cel puțin până la coeficientul 120, întrucât după acest coeficient mai importanți în creație sunt factorii de personalitate, în urma cercetărilor (A. Stoica) s-a confirmat că randamentul școlar nu reflectă fidel nivelul de creativitate al unui elev.

Vor fi folosite, deci, alte căi de apreciere a creativității elevilor, dintre care se pot enumera: realizările obținute de elevi la olimpiade, concursuri, competiții, probele școlare cu caracter creativ, specifice diferitelor discipline de învățământ, pentru depistarea aptitudinilor. Un loc important îl ocupă testele de investigare a originalității (de exemplu: utilizări neobișnuite ale unei cărămizi), a flexibilității gândirii (găsiți cât mai multe soluții pentru problema x), a fluidității gândirii (enumerați cât mai multe cuvinte cu sufix dat, sinonime, definirea cât mai multor întrebuințări pentru un obiect, completarea unei metafore (A. Stoica) etc.

Capitolul VII

Educarea creativității

VII.1 Generalități

Nu s-a descoperit rețeta miraculoasă, prin care un individ să devină geniu, dar există strategii, unele nespecifice, care acționează la propriu, altele grefate pe unele metode structurate specific și care vizează în mod direct dezvoltarea creativității.

În secolul XX, deceniile 3-5, accentul era pus pe identificarea creatorilor potențiali, în primul rând pe baza testelor de inteligență, nivelul intelectual (Q.I.) fiind considerat predominant ereditar, în ultimele două decenii asistăm la o deplasare a accentului pe studiul căilor de formare și educare a capacităților creatoare.

Pornind de la ipoteza că creativitatea copilului diferă de creativitatea autentică pe care o întâlnim la adult, în sensul că produsul creației sale nu este nou, ci este nou pentru el și este realizat în mod independent, cercetările efectuate cu copii au arătat că orice act care reclamă din partea elevilor procedee euristice și de restructurare, care pot duce la concluzii personale, este un act creator.

Analizând psihologic dezvoltarea stadială a copilului se poate constata că la copil se manifestă în mod spontan o curiozitate, imaginație bogată, tendința spre activități de investigare, nevoia de succes și apreciere etc, particularități care sunt strâns legate de mobilurile intrinseci ale oricărui act de producție originală.

Aceste mobiluri și calități psihice pot și trebuie valorificate ca bază afectiv-motivațională a procesului de învățământ formativ și ca un punct de plecare în educarea independenței și originalității.

Educarea creativității se face empiric la ora actuală, prin obiectele de învățământ și putem remarca faptul că nu există până acum stabilite obiective concrete în lumina creativității, definite în termeni comportamentali.

A stabili obiective ale creativității presupune a avea o concepție clară asupra căii optime: a se introduce un curs special de creativitate ori se restructurează totul în predarea fiecărei discipline. Partizani sunt pe ambele variante.

Soluția aceasta este considerată de autori drept una din prejudecățile dăunătoare din învățământ. De vreme ce gândirea creatoare poate fi „învățată”, calea cea mai potrivită pentru atingerea acestui scop constă în predarea tuturor materiilor de învățământ în așa fel, încât elevii să lucreze creator la fiecare din aceste discipline. Există însă și altă soluție, diferită de cea dintâi și anume de a asigura „predarea” și „învățarea” unui număr mare de priceperi cognitive fundamentale, adică valabile pentru orice gândire creatoare, și de a i se arăta elevului modul în care aceste priceperi pot fi „generalizate” și pot fi aplicate la diferite materii de învățământ. Aceasta presupune acceptarea unei noi materii în planurile de învățământ, al cărei conținut l-ar constitui însuși procesul de gândire creatoare.

A doua cale ar însemna introducerea unui „curs de creativitate”. Pentru a se asigura timpul necesar unei educații active și creative e necesară schimbarea și aerisirea planurilor de învățământ, a programelor, a manualelor, și chiar a concepțiilor profesorilor.

În prezent în planul de învățământ al claselor de liceu nu există o disciplină și o programă care să aibă ca obiectiv educarea și stimularea potențialului creator al elevilor. Educarea și dezvoltarea creativității, la ora actuală, cu toate că este unanim recunoscută ca fiind de mare necesitate, nu s-au conceput pârghiile care să acționeze direct asupra elevilor prin intermediul unui profesor.

Se consideră că unele discipline au un rol mai mare în educarea fie a factorilor intelectuali (gândire creativă prin formarea gândirii divergente specifice obiectului respectiv), fie a factorilor de personalitate prin formarea unui stil de abordare a problemelor care să stimuleze interesul, încrederea în sine, motivația intrinsecă (la obiectele cu caracter practic-aplicativ).

Este de reținut că pentru a crea condiții pentru dezvoltarea creativității, la o aprofundare, rezultă necesitatea de a adânci problema blocajelor creativității.

VII.2 Modalități de cultivare a creativității

Creativitatea este un proces complex, care angajează întreaga personalitate a elevului. În școală, nu se poate vorbi de creații de mare originalitate decât la elevii excepționali, la ceilalți fiind vorba doar de un potențial creativ, ce urmează a fi dezvoltat pe diferite căi, atât în procesul de învățământ, cât și în cadrul activităților extrașcolare.

Dintre metode de învățământ ce dezvoltă creativitatea importante sunt cele activ-participante, printre care cităm: învățarea prin problematizare și descoperire și descoperire semi-dirijată, metoda modelării și exercițiile creative, care ar trebuie să existe în manualele școlare la sfârșit de capitol, sau după un grup de capitol.

Activitatea în afara clasei și extrașcolară oferă numeroase prilejuri pentru cultivarea imaginației, creativității. În cercurile de elevi se desfășoară o activitate liberă. Aici se pot exersa diferite metode de stimulare a imaginației, cum ar fi brainstorming-ul. Dirigintele poate organiza întâlniri cu oamenii de știință sau de artă care pot vorbi despre munca lor, despre dificultăți și satisfacții. Ei pot să trezească vii interese despre problemele cei preocupă.

Vizitarea expozițiilor, muzeelor, excursiile lărgesc orizontul, câmpul fanteziei copiilor și sunt surse de inepuizabile întrebări.

Preocuparea de formarea independenței în gândire și exprimare implică și o legătură cu familia, mai ales în cazul acelor părinți care își dădăcesc prea mult copilul, îl ajută la efectarea temelor, ba chiar rezolvă ei problemele. E nevoie să-i convingem că tutelarea excesivă împiedică dezvoltarea intelectului, manifestarea independentă a gândirii și fanteziei lui, factori esențiali în dobândirea viitoare a unei autentice competențe profesionale.

Capitolul VIII

Potențialul creator al elevilor

Ca formațiune psihologică creativitatea este proprie tuturor copiilor, în limitele dezvoltării normale. Pe măsura dezvoltării ontogenetice se conturează treptat, conducând astfel la diferențierea și individualizarea personalităților creatoare, fiecare dispunând de o dominantă specifică în funcție de ponderea și modul în care se corelează factorii implicați în această constelație, de experiența acumulată și de contextul social și climatul psihosocial în care se manifestă.

Privită prin această prismă a devenirii, creativitatea presupune anumite premise psihofiziologice care, subsumate și angrenate în procesul dezvoltării, vor conduce la conturarea și exprimarea ei, ca dimensiune proprie individului respectiv.

Fiecare copil dispune deci de un potențial creativ, respectiv de anumite trăsături sau însușiri favorizante actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potențial și prin domeniul în care se aplică. El reprezintă o posibilitate latentă ce se poate întrevedea de la cea mai fragedă vârstă. Detaliind aceste însușiri putem distinge, pe de o parte, cele care se referă la intelectul copilului (procese de cunoaștere, aptitudini, tehnici intelectuale, etc). Cele două categorii de însușiri nu evoluează în mod liniar și în același ritm. O intensă dezvoltare a gândirii convergente, întemeiată pe raționament și spirit critic, poate înăbuși exprimarea spontaneității și intuiției imaginative. Relațiile tensionale dintre ele se restructurează pe măsura dezvoltării ontogenetice a copilului, în funcție de factorii externi care intervin. Unii cercetători sunt de părere că pe măsura trecerii de la un stadiu la altul spontaneitatea și fantezia sunt inhibate și subordonate instanțelor raționale. De aici concluzia unei stagnări sau chiar regresii în exprimarea creativității copiilor. Asemenea fenomene sunt puse pe seama contextului psihosocial și a organizării procesului instructiv-educativ.

Conchidem, deci, că potențialul creativ cunoaște o dinamică specifică de-a lungul dezvoltării ontogenetice și îmbracă nuanțe individuale de la o persoană la alta. Cunoașterea lui reprezintă o condiție indispensabilă pentru organizarea întregului demers educativ.

Capitolul IX

Căi și mijloace de educare a creativității în procesul

de învățământ

Atunci când vorbim despre educarea creativității la elevi nu putem trece cu vederea două probleme în privința cărora mai există încă opinii diferite: a) dacă este educabilă creativitatea; b) care este calea optimă de stimulare și educare a creativității.

În ceea ce privește prima problemă, adepții tezei educabilității creativității sunt mai numeroși. Ei aduc drept argumente; rezultatele pozitive obținute prin metodele de stimulare a capacităților creatore; datele experimentelor pedagogice; studiul analitic al factorilor creativității. Unele cercetări de dată mai recentă susțin că problema educabilității creativității nu trebuie abordată global, ci diferențial, în funcție de natura factorilor ei specifici. Spre exemplu, factorii intelectuali ai creativității sunt mai ușor educabili, în timp ce factorii de natură non-cognitivă (de personalitate și motivaționali) se lasă mai greu influențați în direcția și la intensitatea dorite de profesor. Totuși, și acești factori ai creativității sunt educabili, dar cu răbdare, cu pricepere și tact pedagogic.

În legătură cu cea de a doua problemă, referitoare la căile optime de educare a creativității la elevi, în literatura de specialitate există conturate trei căi principale:

introducerea unor cursuri speciale de creativitate, care să fie predate de profesori cu conduită creativă; conținutul acestor cursuri ar consta în formarea la elevi a unui set de deprinderi și abilități cognitive fundamentale, pe care elevii să le poată aplica la diferitele obiecte de învățământ;

restructurarea fiecărei discipline în parte, din perspectiva stimulării creativității generale și specifice la elevi;

preluarea de către profesorii pasionați și cu conduită creativă a unor elemente de bază dintr-un curs de creativitatea și utilizarea lor în cercurile școlare, unde activitățile implică selecția și libertatea de acțiune de acțiune a elevilor.

Dincolo de aceste controverse cu privire la căile optime de educarea a creativității în școală, considerăm că profesorul, indiferent de specialitatea sa, trebuie să depună eforturi susținute pentru a forma și dezvolta comportamente creative la elevii cu care lucrează.

Conduita creativă a profesorului. Întotdeauna un profesor cu o conduită creativă promovează învățarea autointenționată și o atmosferă neautoritară. El încurajează procesele gândirii creatoare și îi îndeamnă pe elevi să lucreze suplimentar. Cu alte cuvinte, acest tip de profesor își îndeamnă elevii să caute noi conexiuni între date, să-și imagineze, să facă asociații de diferite tipuri, să găsească soluții la probleme, să combine materialele și noțiunile în modele noi și neașteptate etc. de asemenea, el folosește, în cadrul conversației și dezbaterilor, întrebări deschise de tipul: De ce?, Cum?, În ce mod?, Ce se întâmplă dacă? etc. Întrebările de acest gen conduc la atitudinea de explorarea, dezvoltă curiozitatea epistemică, instaurează un climat socio-afectiv favorabil cooperării și stimulează, astfel, tendințele creative ale elevilor.

Activitatea de predare-învățare devine creativă în măsura în care profesorul știe și reușește să medieze între elev și lumea înconjurătoare. În acest context, el poate asigura elevilor săi o învățare creativă, care presupune: inițiativă proprie, muncă independentă, încredere în forțele proprii, reacție pozitivă la solicitările mediului etc. În ceea ce privește evaluarea, profesorul care are o conduită creativă recurge cu precădere la: instituirea unor perioade de neevaluare, amânarea evaluării în genul brainstorming-ului, schimbarea caracterului evaluării și încurajarea permanentă a elevilor.

Atitudinea pozitivă față de creativitatea elevilor. Se consideră că factorul esențial pentru stimularea spiritului creator la elevi îl constituie relația educațională, iar în cadrul acesteia atitudinea profesorului în clasa și în afara ei. Acest lucru a fost demonstrat, experimental, de către psihologul american E.P. Torrance, cu peste patru decenii în urmă. El a constatat că superioritatea înregistrată de lotul de elevi care a avut profesori cu atitudine pozitivă față de creativitatea elevilor a fost considerabilă. Această stare de lucruri se explică prin tendința elevilor de a împrumuta de la profesori opinii și sisteme de valori, precum și prin faptul că profesorul are un rol esențial în stimularea și dezvoltarea creativității elevilor.

Prevenirea și înlăturarea factorilor de blocaj al creativității. Uneori, pot să apară o serie de factori care pun piedici în calea dezvoltării creativității la copil, precum și în ceea ce privește manifestarea ei pe diferite planuri. Factorii de blocaj ai creativității pot fi grupați în două categorii:

de natură cognitivă sau intelectuală;

de natură non-cognitivă.

În prima categorie includem: seturile habituale și rigiditatea funcțională. Seturile habituale sunt cunoștințe, deprinderi, abilități și strategii bine fixate, pe care individul tinde să le folosească în orice situație nouă. Rigiditatea funcțională constă în tendința individului de a utiliza anumite date, anumite strategii de rezolvare sau anumite obiecte numai în situații și scopuri precise. Prevenirea și înlăturarea celor doi factori de blocaj al creativității se face, de regulă, prin redefinirea periodică a unor concepte, idei, obiecte sau fenomene și prin folosirea lor într-o producție convergentă.

În cea de a doua categorie de factori includem un număr mare de situații și acțiuni și atitudini ale adulților și îndeosebi ale profesorilor. Pentru exemplificare, enumerăm câteva dintre ele: orientarea exclusivă a elevilor asupra succesului, în sensul atingerii permanente a unor performanțe maxime; orientarea elevilor după colegii de aceeași vârstă, fenomen ce duce la conformism; interdicția de a pune întrebări și de a explora mediul înconjurător, sublinierea permanentă a rolului apartenenței la un sex sau la altul; considerarea indivizilor divergenți ca fiind anormali; dihotomia muncă-joc, în sensul că munca e o treabă serioasă, iar jocul o activitate de divertisment; accentul exagerat pe o competiție sau pe cooperare; acordarea unei încrederi absolute factorului rațional cu desconsiderarea simultană a funcțiilor speculative și imaginative; critică prematură a ideilor, etc.

Utilizarea unor metode active, participative de instruire. Avem în vedere aici metodele care pun accentul pe activitatea elevului: conversația euristică, problematizarea, discuțiilor și dezbaterile, învățarea prin descoperire, modelarea, experimentului didactic, exercițiul, rezolvarea de probleme, studiul de caz, simularea, etc. Prin asemenea metode de predarea-învățarea, elevii sunt determinați să caute, să exploreze, să gândească și să-și dezvolte motive intrinseci activității de învățare.

Utilizarea unor tehnice specifice de stimulare și cultivare a creativității. Pe lângă metodele activ-participative de instruire, profesorii pot folosi și unele metode, tehnici și procedee specifice, prin care pot fi „reanimată creativitatea” la orice vârstă. Utilizarea lor presupune crearea unor situația educaționale adecvate.

Cele mai cunoscute metode și tehnici specifice de cultivare a creativității sunt următoarele:

a) brainstorming-ul sau asaltul de idei;

b) sinectica, bazată pe analogia dintre elemente complet diferite;

c) inventica și ingineria valorii care, de multe ori, sunt considerate drept variante ale brainstorming-ului și sinecticii;

d) matricea descoperirilor, care constă în explorarea probabilităților într-un spațiu cu două relații;

e) metoda morfologică, care își propune să cerceteze totalitatea soluțiilor unei probleme.

Brainstorming-ul (asaltul de idei), este o metodă elaborată de Alex. F. Osborn (1957) și folosită la început în industrie. În școală, ea poate fi utilizată la cercurile de creație tehnico-științifică pentru stimularea și exersarea creativității elevilor. Eficiența metodei depinde de respectarea mai multor condiții:

grupul creativ să nu fie mai mare de 7-10 persoane;

membrii grupului să aibă un nivel intelectual eterogen, să dovedească competență și dorința de a rezolva probleme;

tema ședinței de creatie să fie din timp cunoscută, critica ideilor interzisă, iar evaluarea acestora amânată;

conducatorul de grup trebuie să fie receptiv față de ideile noi, să creeze o atmosferă destinsă, de încredere și respect față de ideile altora.

Brainstorming-ul se desfășoară în trei faze:

În prima fază are loc punerea problemei, comunicarea unor informații suplimentare în legatură cu problema de rezolvat și cu tehnicile de imaginare, după cum urmează elaborarea ideilor (soluțiilor), acestea fiind imprimate pe banda magnetică.

În faza a doua, dupa câteva zile, membrii grupului creativ se întâlnesc din nou, ascultă ideile emise și eventual, le completează, apoi le combină și le selectează pe cele mai eficiente.

În ultima fază are loc verificarea, evaluarea și aplicarea ipotezelor de rezolvare a problemei. Unii cercetatori, printre care și W. J. J. Gordon, sunt de părere ca dimpotrivă, discuția în contradicoriu și critica ideilor ar stimula creativitatea.

Sinectica sau asocierea unor elemente diverse, aparent fară importanță, pentru a produce idei noi, este o metodă inițiată de W. J. J. Gordon (1961). Etapele sinecticii sunt:

analiza și înțelegerea problemei pentru a face ca un lucru ciudat să devină familiar;

abordarea problemei dintr-o nouă optică pentru a face ca obișnuitul să devină ciudat, folosind sinteza, analogia personală, directă și simbolică.

Inventica este și ea o metodă de elaborare a unor idei noi, pe baza unor interpretări interdisciplinare (matematică, fizică, biologie).

În prima fază are loc fragmentarea obiectului și utilizarea lui în forme noi.

În a doua fază se obțin aspecte sau idei originale prin combinări, permutări, aranjamente și alte procedee matematice.

Dintre metodele și tehnicile amintite, mai des utilizate în practica școlară sunt brainstorming-ul și sinectica.

În creația individuală sau de grup, după ce a fost comunicată problema de rezolvat eficiente sunt și următoarele indicații: determinăm toate aspectele problemei; selecționăm subproblemele atacate; fixăm datele utile; selecționăm cele mai bune surse pentru culegerea tuturor datelor; ne imaginăm toate ideile posibile de a furniza cheia problemei; trebuie să dăm curs liber imaginației, ideile nu trebuiesc cenzurate dar imediat ce ne vin în minte le vom nota; selecționăm ideile cele mai apte care ne conduc la soluție; ne vom imagina toate mijloacele de control posibile și le alegem pe cele mai practice; alegem soluția finală și evaluăm consecințele aplicării ei.

Concluzii

Rolul creativității în cadrul procesului de învățare

Rolul creativității în cadrul procesului de învățare poate fi discutat numai pornind de la premiza că profesorul promovează o învățare eficientă, participativă și creativă.

Învățarea creativă este un proces ce are la bază receptivitatea față de noile experiențe, noile probleme căutate și rezolvate prin explorare, deducție, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, concretizare (procesele gândirii), accentuând realizarea de conexiuni între sensuri și solicitând efort intelectual, fizic și de voința precum și o oarecare implicare afectivă.

În procesul învățării creative elevul descoperă, inferează, imaginează, construiește și redefinește sensuri filtrându-le prin prisma propriei personalități si implicând procese psihice superioare (gândirea, creativitatea).

Totodată prin învățarea creativă se crează semnificații față de noua informație și de cunoștințele anterioare și consecință a noilor achiziții se produce transformarea structurilor cognitive ale elevului.

Învățarea creativă este necesară pentru dezvoltarea creativității elevului, pentru a-l forma ca promotor de idei ce nu se ancorează în sistemul său ideativ ci îl utilizează pentru rezolvarea noilor probleme. Acest tip de învățare dă noi valențe învățământului clasic punând accentul pe învățarea prin cercetare și descoperire, pe învățarea prin efort propriu, independent și/sau dirijat dar mai ales evidențiază propria inteligență, gândire creatoare și imaginație a elevului.

Rezolvarea creativă a unei probleme noi ca și în cazul unei creații artistice pleacă de la datele existente (ipoteza) pe care elevul le asociază în mod original folosind procedee de combinare, de reorganizare, de inversare și înlocuire folosind metoda încercării și a erorii, a tatonării successive etc.

Dupa R. Gagné creația reprezintă tipul superior de învățare și “Constă în combinarea a două sau mai multe reguli însușite anterior pentru a produce o nouă capacitate ce poate fi demonstrată ca depinzând de o regulă “supradotată”. Creația, deși relativ asemănătoare cu rezolvarea de probleme, o depășește însă pe aceasta. Ea presupune un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme mult diferite, o folosire îndrăzneață a analogiei (de exemplu modelarea matematică a fenomenelor naturale) ce depășește ceea ce se înțelege de obicei prin generalizarea în interiorul unei clase și situatii problematice”.

Alți autori considera procesul creativ “nu soluționarea problemelor ci generarea lor, deci nu problem-solving ci problem-finding. Termenul de problem-finding devine în acest context sinonim cu cel de problematizare. Problematizarea/generalizarea, descoperirea de probleme reprezintă esența procesului de creație”.

Noile orientări asupra științei educației solicită aplicarea strategiilor creative în predarea și învățarea școlară. Scopul învățării ne mai fiind acela de a-i antrena pe elevi în formularea de răspunsuri la întrebările și problemele enunțate ci mai mult, de a-l face capabil să descopere căile de a pune întrebări și de a critica problemele.

Bibliografie

Bobanca Șerban, Cozma Rodica, Lixăndroiu Dorin, Tehnici de creativitate, Editura Lux Libris, 2000.

Bocoș Musata, Instruire interactivă. Repere de refecție și acțiune, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002.

Caluschi Mariana, Gugiuman Ana, Luca Rodica, Purtuc Dumitru, Sulea Dorel, Inventica și școala, Iași, Editura Bit, 1994.

Cosmovici Andrei și Iacob Luminița, Psiholoie generală, Iași, Editura Polirom, 1999.

Gagne, R.M, Condițiile învățării, EDP, București, 1975.

Mircescu Mihai, Antrenamentul creativității, Ghid practic de metode, procedee și exerciții, Editura Eurobit SRL-Timișoara.

Rațiu Gheorghe, Inventica-curs, Sibiu, Editura Academiei trupelor de uscat, 2000.

Stoica Ana, Creativitatea elevilor, EDP, București, 1983.

Șchiopu Ursula, Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997.

Tomșa Gheorghe, Creativitate în învațământ: auxiliare curriculare, mijloace de învatamant, Focșani, Editura Teora, 2004.

Zlate Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999.