Rolul Familiei In Dezvoltarea Psihica a Copilului

ARGUMENT

“ Niciodata nu mi s-a parut prea scump platit adevarul, sentimentul evidentului, rezonabilului, echilibrului, comunica celui care il poseda o mandrie ce nu comporta nici o ezitare, nici un regret. E un pact pe care indata ce se trezeste spiritul il incheie cu sine, cu ceea ce banuieste ca inseamna tarie, onoare, misterioasa durata. Caci omul se simte vesnic si traieste potrivit acestei fictiuni, cu toate ca mai tarziu, opresat si obosit nu se va mai simti vesnic “.

Intr-o zi binecuvantata de cer si stele, Dumnezeu va aseaza in brate o minune fragila, priviti-o bine mama si tata caci de la voi minunea aceasta va invata sa devina om si prima lume o va descoperi prin voi.!

Cu totii avem amintiri, amintiri legate de copilarie.

Crestem, ne maturizam, la randul nostrum devenim, cei mai multi dintre noi parinti. In cartile pe care le-am citit si in viata pe care am trait-o am intalnit atatea aprecieri, exemple, cugetari legate de acest miracol care este copilul.

Mi-am ales o meserie in care copii ocupa primul loc. Am intalnit si intalnesc mereu copii si aud afirmatii de genul ,, minunat, rau crescut, cel mai bun, nu e nici unul ca al meu, nu-i pot refuza nimic, e mic saracul, nu stie “.

Am inceput sa studiez mai atent si oamenii din jurul meu, fosti copii si ei. Unii plini de calitati, meritand cu prisosinta increderea si aprecierea semenilor, altii adevarate dezastre. Cum este posibil ? Psihologia spune ca dezvoltarea psihica are trei factori ereditari : ereditatea, educatia, mediul. Care dintre acesti factori predomina ? Care este contributia mediului familial ? Datoram ceva familiei in care am crescut daca raspunsul este afirmativ, cat ?

Putem noi ca societate sa actionam asupra familiei pentru ca viitorul sa ne fie mai bun ? Nu sunt prima care isi pune aceasta intrebare, dar voi incerca in lucrarea de fata sa raspund macar in parte acestor intrebari. Fac acest lucru pentru ca doresc sa fiu pentru copii pa care ii voi cunoaste model, punct de referinta, om care sa le merite increderea si dragostea.

INTRODUCERE

,, Casuta lui de- atunci era un leagan alb; palmele mamei erau singura ulita prin care putea pasi, ochii mamei singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci stia doar sa scanceasca….

A trect vreme pana cand, cu mainile si cu picioarele, a prins sa mearga de- busilea prin molateca imparatie a covorului.

Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul da Craciun se inalta in trupul lui in varful picioarelor : crestea.

Putea urni un scaunel inhanandu-si toata puterea lui prin brate : era intaiul avant. Putea urcandu-se pe scaunel sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca apoi, dupa ce si l-a supt, el sa-l intinda si mamei : era intaia darnicie.

Putea pasi singurel in iarba moale si umeda – era intaia pribegie.

Chipul mamei bland si surazator veghea asupra lui clipa de clipa. Mainile ei alunecau lin in mangaieri nesfarsite. De Craciun, ea il aducea din cer, la poarta casei pe darnicul Mos Craciun. De Paste, ea ii canta cu glas tanguitor de clopot – basmul crestin al deniilor, cu blandul Fat Frumos – Iisus si cu Dumnezeu. In ochii ei de apa, copilul pretui cerul : jucaria lui de mai tarziu.

Ii radeau ochii, ii radeau buzele, ii zburda inima in piept ca un buratic pe iarba. Privea primavara…. Stia ca aceasta este o Duminica a pamantului si ca florile pomilor sunt dragalase ca surasul unui copilas din leagan ; cazute de pe crengi ele tot rad. “ ( Ionel Teodoreanu )

Nimeni nu poate sti dinainte ce poate deveni un copil, care va fi supletea membrelor sale, ce spectacole ii vor bucura ochii, daca va fi rapid sau lent, daca se va trezi devreme pentru a infrunta lumea sau daca se va simti in forma la ora la care matinalii merg la culcare. Nimeni nu poate prevedea in ce fel va functiona spiritul si psihicul sau, daca experienta sa va fi imbogatita cel mai mult de vedere, de auz, de pipait sau de miscare. Dar stiind ca ignoram si ca suntem capabili de a prezice ceea ce il asteapta, noi, parintii, putem sa pregatim un mediu in sanul caruia acest copil, chiar daca necunoscut inca, va putea sa creasca in toata securitatea si sa se descopere pe sine insusi pe masura ce descopera lumea inconjuratoare.

Caci parintii, familia, sunt cei care ii dau viata, prin ochii carora copilul vede infinitul ; el nu traieste intr-un univers aparte, ci imparte acelasi univers cu parintii lui, unde acelasi sistem de norme morala si psihice reglementeaza in egala masura conduitele adultilor si ale copiilor, unde el are dreptul sa isi exprime vointa liber si este capabil de rationalitate.

Astazi, in masura in care intelegem mai bine procesul care asigura dezvoltarea si transmiterea culturii si a sentimentelor, ne dam seama ca trasatura cea mai umana a omului nu este capacitatea de a invata, pe care o impartaseste cu multe alte specii, ci capacitatea de a-i invata pe altii si de a acumula cunostintele pe care altii ni le-au transmis.

Trebuie sa fim capabili noi insine sa modificam comportamentul nostru adult, asa incat sa abandonam educatia postfigurativa si sa descoperim caile prefigurative si de a invata caile care sa mentina viitorul deschis.

Trebuie sa cream noi modele pentru a le oferi copiilor nostri in viitor.

Universul copilariei este familia. Prin familie copilul ia contact cu lumea inconjuratoare. Mama il incanta cu blandetea si duiosia sa, dezvoltandu-i simtul frumosului ; glasul mamei este ca un murmur de izvor in linistea timpului. Cand bratele lui se ridica neputincioase, cand invata primii pasi, mama si tata sunt cei care ii ofera siguranta si increderea in sine. Tot ei il vegheaza cand este bolnav. Cand se maturizeaza, cugreu se desprinde din sanul familiei, ramanand cu nostalgia clipelor petrecute in sanul familiei. Cand timpul isi pune amprenta peste ani, el isi va aduce aminte de cei doi parinti care imprejmuiau o viata ce se trezea din somn, luand treptat fiinta din mainile, din ochii si bataia lor de inima.

,, Copilaria lui crestea spre viata ca zborul unei ciocarlii spre soare. Dorul de pribegie zvacnea in el ca avantul marii in panzele unui insufletit catarg, ingandurandu-i ochii, bombandu-i fruntea, fluturandu-i visele, aplecandu-i tineretea spre viata. Cadeau frunzele prea grele de aur pentru izvorul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumina pentru creanga zarii. Si sufletul lui dezmierda prin noapte, jos, aproape de pamant, capul unui copil care plangea : copilaria lui. “ ( Ionel Teodoreanu )

CAPITOLUL I

CONSIDERATII TEORETICE

I.1 DEZVOLTAREA PSIHICA

Psihicul este o modalitate superioara a vietii de relatie. La om dezvotarea psihica inseamna expansiunea , imbogatirea si complicarea vietii de relatie care este strans dependenta de zestrea propriei specii umane si de conditiile de dezvoltare.

Studiile de specialitate au demonstrat ca evolutia psihicului uman nu se produce de la sine ci prin interactiuni cu mediul socio-cultural. Oamenii nu se formeaza decat printre oameni si in raporturi stranse cu ei.

Psihicul uman este o totalitate de procese psihice senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari), procese cognitive superioare (gandirea, limbajul ,memoria, imaginatia) si activitati si procese reglatorii (activitatea umana, motivatia, afectivitatea, vointa, deprinderile, atentia). Toate aceste procese si activitati exista si se manifesta unele in functie de altele, interactioneaza si se conduc reciproc,rezultatul fiind formarea unei personalitati individuale.In de-cursul evolutiei sale omul este supus unor schimbari, transformari, prefaceri cuprinse intr-un termen unic numit ,, dezvoltare “

Dezvoltarea umana, ,,este o veriga in lantul transformarilor care se petrec in Univers, o veriga cu o pozitie aparte, care uneste naturalul cu socialul intr-o sinteza indisolubila si originala “ (P. GOLU,1985,p .61)

Universul dezvoltarii cuprinde schimbarile cu caracter sistematic, innascute sau dobandite. In dezvoltarea sa fiinta umana urmeaza trei niveluri: dezvoltarea biologica , dezvoltarea psihica si dezvoltarea sociala . Aceste niveluri ale dezvoltarii se interfereaza si conditioneaza unele pe altele si cresc corelat , dar nu simultan.

Prin dezvoltare in general, se intelege un process complex de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o suc- cesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentand o unitate functiunala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ propriu.

Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative cat si salturi calitative, acestea aflandu-se intr-o conditionare dialectica.

Dezvoltarea psihica reprezinta aparitia, instalarea si perfectionarea diferitelor procese, insusiri, functii psihice. Dezvoltarea psihica are un sens ascendent, se trece de la simplu la complex, de la inferior la superior. Feno-menele psihice nu sunt date o data pentru totdeauna in forma invariabila , ele sunt intr-o continua formare, devenire, cunoscand fenomene de aparitie, inchegare, evolutie , maturizare, dar si de relative involutie sau disolutie.

Dezvoltarea psihica inseamna devenirea continua a structurilor psi-hocomportamentale. Sintetizand toate aceste afirmatii , putem spune:

-abordarea problemelor dezvoltarii implica , dupa cum preciza si P. Golu, urmatoarele aspecte :,, izvorul dezvoltarii psihice si factorii ei determinanti, forte motrice a dezvoltarii si mecanismele ei de realizare, contextual in care se realizeaza dezvoltarea, mediatorii si sursele ei cele mai apropiate, continutul, efectul si indicatorii dezvoltarii “.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si reveniri aparente , cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul actiunii contraindicatiilor ce se constituie mereu intre capacitatile pe care le are, la un moment dat copilul si cerintele din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si sociali-culturali cu care acesta este confruntat in devenirea sa.

I.2 FACTORII DEZVOLTARII PSIHICE

Complexitatea si specificul dezvoltarii psihice sunt determinate de doua grupe de factori: factorii interni care pot fi de natura biologica, ereditara, psihosociala si factorii externi care sunt mediul si educatia.

In cursul dezvoltarii psihice , factorii interni si externi se constituie intr-o actiune simultana si diferentiala, integrate si relative, cu un specific dat de dezvoltare si de natura experientei personale, ca si de caracteristicile individuale ale finite umane.

FACTORII INTERNI sunt ereditatea, trasaturile psihosociale ale personalitatii (calitati ale proceselor psihice, trebuinte si motive interne ale actiunii), apoi experienta personala nemijlocita si concreta, dobandita de fiinta umana in decursul evolutiei sale.

FACTORII EXTERNI sunt alcatuiti din ansamblul conditiilor, al elementelor si fortelor tuturor influentelor care se exercita din exterior in scopul formarii si dezvoltarii personalitatii umane.

In scopul dezvoltarii psihice elementele celor doua grupe de factori se interconditioneaza, creeaza o anumita fuziune, o interpatrundere care sporeste potentialul existent al individului si determina o permanenta restructurare a formelor de reactie, realizand schimbari continue, imperceptibile, dar care se acumuleaza in intreaga structura a vietii psihice.

Nici unul din factorii mentionati nu determina singur dezvoltarea, ci pe parcursul activitatii, factorii interni si externi se integreaza in sisteme functionale unitare, dand nastere unor produse si structuri operationale cu calitati noi si cu eficienta sporita

a) EREDITATEA reprezinta acea insusire a fiintelor vii dn moment dat copilul si cerintele din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si sociali-culturali cu care acesta este confruntat in devenirea sa.

I.2 FACTORII DEZVOLTARII PSIHICE

Complexitatea si specificul dezvoltarii psihice sunt determinate de doua grupe de factori: factorii interni care pot fi de natura biologica, ereditara, psihosociala si factorii externi care sunt mediul si educatia.

In cursul dezvoltarii psihice , factorii interni si externi se constituie intr-o actiune simultana si diferentiala, integrate si relative, cu un specific dat de dezvoltare si de natura experientei personale, ca si de caracteristicile individuale ale finite umane.

FACTORII INTERNI sunt ereditatea, trasaturile psihosociale ale personalitatii (calitati ale proceselor psihice, trebuinte si motive interne ale actiunii), apoi experienta personala nemijlocita si concreta, dobandita de fiinta umana in decursul evolutiei sale.

FACTORII EXTERNI sunt alcatuiti din ansamblul conditiilor, al elementelor si fortelor tuturor influentelor care se exercita din exterior in scopul formarii si dezvoltarii personalitatii umane.

In scopul dezvoltarii psihice elementele celor doua grupe de factori se interconditioneaza, creeaza o anumita fuziune, o interpatrundere care sporeste potentialul existent al individului si determina o permanenta restructurare a formelor de reactie, realizand schimbari continue, imperceptibile, dar care se acumuleaza in intreaga structura a vietii psihice.

Nici unul din factorii mentionati nu determina singur dezvoltarea, ci pe parcursul activitatii, factorii interni si externi se integreaza in sisteme functionale unitare, dand nastere unor produse si structuri operationale cu calitati noi si cu eficienta sporita

a) EREDITATEA reprezinta acea insusire a fiintelor vii de transmite succesorilor anumite caractere morfo-fiziologice care se realizeaza prin intermediul genelor, unitati functionale ale cromozomilor aflati in fiecare celula organismului Unicitatea biologica a finite umane este data de zestrea ereditara transmisa prin mecanismele genetice de la ascendenti la descendenti.

Geneticienii considera, in principiu, ca zestrea ereditara a omului se manifesta in doua planuri: unul este acela care cuprinde trasaturile generale ce asigura continuitatea speciei, iar altul care insereaza particularitati ereditare individuale ce realizeaza intre anumite limite, continuitatea genealogica a descendentilor unei familii. In primul rand pot fi mentionate caracteristici cum sunt: structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, anumite caracteristici ale sistemului nervos, tipul de metabolism. In celalalt plan, pot fi mentionate anumite caracteristici anatomomorfologice cum sunt: culoarea pielii, a ochilor, a parului, statura si conformatia corpului, amprentele digitale, grupa sangvina. Toate aceste elemente fac parte din premisele ereditare ale dezvoltarii fizice.

FACTORII EREDITARI – PREMISE ALE DEZVOLTARII PSHICE

Deoarece fenomenele si insusirile psihice se constituie de-a lungul vietii si activitatii individului, in aceasta privinta nu putem vorbi despre o ereditate pura prelevata in doua planuri fundamentale:

-pastrarea achizitiilor istoriei umane, oferind fiecarei generatii posibilitatea de a prelua experienta acumulata in forma ei ultima, concentrata si perfectionata, scutind-o de repetari si reluari successive ale unor procese sau activitati umane neesentiale;

-achizitiile existentei si ale experientei umane se fixeaza si in unele modificari organice, dar si in fenomene de cultura.Mediul ofera posibilitati Orice trasatura psihica este o unitate a interactiunii intre factorul genetic sic el de mediu, primul aflandu-se intr-o stare virtuala sau potentiala, iar sub influenta celuilalt actualizandu-se, transformandu-se intr-un fenomen psihic; ceea ce rezulta din aceasta interactiune depinde atat de directia pe care o imprima factorul ereditar, cat si de forta declansatoare si modelatoare a factorului extern (mediul si educatia).

MATURIZAREA SI DEZVOLTAREA

Maturizarea este procesul de desavarsire structurala si functionala a tesuturilor, organelor si subsistemelor care alcatuiesc organismul. Ea se desfasoara predominant sub actiunea legilor biologice interne, este este in functie de factorul de varsta si de programele existente in codul genetic.

Atat maturizarea cat si dezvoltarea presupun interactiunea si conditionarea dialectica dintre ereditate, mediu si educatie.

Dezvoltarea psihocomportamentala este mult mai complexa decat dezvoltarea fizica. Ea consta in formarea si integrarea sistematica a functiilor si proceselor psihice.

b) MEDIUL –in sens larg cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne inconjuara si cu care omul este in interactiune permanenta pe tot parcursul vietii sale.

Mediul fizic este format din totalitatea conditiilor bioclimatice in care omul traieste. Actiunea mediului fizic este mereu corelata cu cea a mediului social care directioneaza valorificarea posibilitatilor oferite de mediul fizic si modifica actiunea acestuia in concordanta cu nevoile organismului.

Mediul social este alcatuit din totalitatea conditiilor economice, politice si culturale. Toate acestea isi pun amprenta asupra dezvoltarii psihice. Actiunea mediului social poate fi directa, prin modificarile declansate nemijlocit in pshicul uman , si indirecta, prin influientele si determinarile ce le exercita asupra actiunii educationale. Influenta mediului social asupra dezvoltarii psihice poate fi nelimitate de valorificare a predispozitiilor cu care se naste omul. Unei diversitati genetice ii corespunde o infinitate de de posibilitati ale dezvoltarii oferite de mediu.

Omul se afla in relatii active si permanente cu mediul social. Asupra dezvoltarii sale influenteaza acele elemente fata de care omul, copilul, manifesta o atitudine activa, intra in procesul activitatii sale, se include in cadrul sistemului social uman constituit in cadrul activitatii sale.

Mediul social este o rezultanta a nivelului de dezvoltare sociala, cuprinde ansamblul fenomenelor structurale si infrastructurale ale societatii.

Influentele mediului apropiat se structureaza in sirul imprejurarilor obiective si subiective in care sunt pusi direct copiii: locuinta, hrana, imbracaminte, modul de viata al parintilor, mentalitatea lor, conceptiile lor morale, exemplul lor de conduita, precum si al vecinilor si prietenilor.

Atmosfera afectiva in familie are o influenta hotaratoare asupra dezvoltarii psihice in mica copilarie. In primii ani de viata copilul raspunde la tot ce se intampla in jur prin reactii emotive care vor determina directionarea activitatii si atitudinilor de mai tarziu. Nazuintele copilului se formeaza in mica copilarie prin exemplul celor din jur.

Mediul social exercita o influenta pozitiva asupra copilului, in schimb influentele mediului apropiat pot veni uneori in contradictie cu directionarea pozitiva a dezvoltarii psihice. In aceasta situatie se impune neutalizarea si anihilarea influentelor negative.

EDUCATIA -este un ansamblu de actiuni si influente fundamentate stiintific si utilizate constient in directia procesului de formare a copilului ca personalitate, factor care este determinant pentru dezvoltarea personalitatii.

Educatia incepe in prima zi de viata si continua toata viata.

Educatia are un rol conducator in dezvoltarea psihica , creeaza ca premise ale eficientei sale conditii favorabile dezvoltarii.

Analiza relatiilor dintre factorii dezvoltarii psihice a personalitatii, pune in evidenta faptul ca educatia, prin rolul sau preponderant, se afla inaintea dezvoltarii. Dezvoltarea , exprimandu-se prin schimbari calitative ce apar in a ei se plan psihic intr-o ordine succesiva ascendenta, marcate prin trecerea de la un stadium inferior la unul superior, este efectul in primul rand al educatiei.

Cunoasterea de catre educator a faptului daca limitele dezvoltarii psihice , la un moment dat, in cazul unui copil, sunt predominant impuse de factori ereditari sau de factori externi, permite organizarea actiunilor educationale in forme mai adecvate.

Asupra factorilor de mediu actiunile de mediu vor interveni, organizandu-i si orientandu-i in directia scopului urmarit sau neutralizand si substituind influentele negative pentru asimilarea celor positive.

Etimologic, educatia (de la educo-are) inseamna ,, a creste “, ,, a instrui “, ,, a forma “, ,, a scoate din “, etc. Deci, am putea spune ca educatia inseama a scoate individual din starea de natura si a-l introduce in starea de ciltura. Despre rolul sau puterea educatiei si ponderea ei in dezvoltarea psihica a omului s-au formulat , in ponderea timpului, diverse conceptii si teorii.

Raspunsul dat problemei referitoare la rolul educatiei in formarea omului ori exagerarea aportului acestuia prin descinsiderarea celorlalti factori. Situarea intr-o extrema sau alta este determinate de cauze variate si multiple.

Astfel, interpretarea gresita a unor descoperiri referitoare la mecanismul ereditatii, ca si anumite speculatii de ordin filosofic, au condus la considerarea factorului ereditar ca determinant in dezvoltarea, sau, dimpotriva, la adoptarea unei conceptii care afirma atotputernicia educatiei ca factor determinant al dezvoltarii psihice. Adoptarea unei pozitii sau a alteia a fost alimentata si de interese de ordin social si de alta natura, de imprejurarile social-politice in care au trait promotorii ei.

In istoria gandirii psihopedagogice se releva numeroase exemple de alternare a celor doua conceptii. Reprezentantii burgheziei in ascensiune, de exemplu, luptand impotriva dominatiei nobilimii si a clerului, au promovat si sustinut idea ca soarta omului nu este predestinate ereditar, exrimand increderea in rolul hotarator al factorilor sociali si educationali in devenireaumana.

John Locke sustine ca la nastere sufletulomului este asemenea unei table nescrise, ca in intelect nu este nimic care sa nu fi trecut prin simturi. Educatia este cea care determina diferenta dintre oameni. Prin educatie poate fi schimbata insasi societatea.

ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI

IN DEZVOLTAREA PSIHICA

Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii dintre factorii interni si externi.Intre acesti factori educatia detine rolul conducator. Actiunea se manifesta nu numai direct si in interactiune cu ceilalti factori, ci si indirect, prin intermediul lor.

Educatia intervine, dirijeaza si organizeaza actiunile factorilor de mediu, in raport cu gradul de maturizare si dezvoltare a functiilor psihice ale individului.

Educatia, avand rol conducator in dezvoltarea psihica, creeaza, ca premise ale eficientei sale, conditii favorabile dezvoltarii. Astfel, se urmareste constituirea si sporirea experientei de cunoastere care devine o conditie interna a dezvoltarii psihice si individuale.

Sporirea experientei prin intermediul actiunilor educative se realizeaza in mod organizat, conform unui scop, insistandu-se mereu asupra mentinerii unei relatii echilibrate intre aspectele informative si formative ale cunoasterii si experientei dobandite.

S-a precizat anterior, de asemenea, ca izvorul dezvoltarii psihice il constituie contradictiile interne care apar ca urmare ale solicitarilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depasirea si rezolvarea contadictiilor dintre posibilitatile interne si cerintele mediului extern, revine in primul rand educatiei.

Pe de alta parte, educatia ofera continuturile ce urmeaza sa se asimileze, pe de alta parte ea se preocupa de modul in care sa fie asimilate, de constientizarea dificultatii de a invinge anumite obstacole, de formarea capacitatii omului de a nu se lasa derutat de obstacole sau de influente nefavorabile si de a fi receptiv la influentele pozitive ale mediului. Rolul conducator al educatiei si din interventia acesteia in ameliorarea conditiilor de mediu, in crearea unui climat educational favorabil, cu valente educative puternice asupra formarii personalitatii umane.

Puterea si rolul preponderant al educatiei se manifesta prin faptul ca este in masura sa dirijeze actiunea factorului ereditar si totodata sa modifice influentele mediului, sa le organizeze si sa le dirijeze printr-o actiune sistematica. In momentul cand educatia scapa din vedere rolul ei de a organiza si de a modifica continutul factorilor de mediu in functie de potentialul si nivelul dezvoltarii capacitatilor psihice si in raport cu scopul urmarit, aceasta isi pierde rolul preponderant.

EDUCATIA SI DEZVOLTAREA PSIHICA

Analiza relatiilor dintre factorii dezvoltarii psihice a personalitatii pune in evidenta faptul ca educatia, prin rolul sau preponderent, se afla inaintea dezvoltarii. Dezvoltarea exprimandu-se prin schimbari calitative ce apar in plan psihic intr-o ordine succesiva ascendenta, marcate prin trecerea de la un stadium inferior la unul superior, este efectul in primul rand al educatiei.

Ca actiune organizata si orientata spre un scop constient organizat si formulat, educatia concepe mereu noi forme de activitate, cu cerinte din ce in ce mai complexe, care solicita intensificarea gradata a eforturilor mintale de cunoastere si comportamentale ale copilului.

Pe aceasta cale se produce un permanent proces de exersare si restructurare a proceselor si insusirilor psihice, precum si a mijloacelor de operare in plan mintal si comportamental. Procesul de restructurare, ca efect al interactiunii factorilor interni si externi, sustinut de activitatile educative, impulsioneaza si consolideaza procesul dezvoltarii psihice.

Rezultatul dezvoltarii, relevant prin diverse trasaturi psihice, nu este efectul actiunii unui singur factor ci, depinde de contributia relative a tuturor celorlalti factori. Astfel nici unul din factori nu dispune deposibilitati nelimitate, rolul fiecaruia fiind dependent de actiunea celorlalti. Cunoasterea de catre educator a faptului daca limitele dezvoltarii psihice, la un moment dat, in cazul unui copil, sunt predominant impuse de factori ereditari sau de factori externi, permite organizarea actiunilor educationale in forme mai adecvate.

Actiunile educative orientate spre stimularea si activizarea factorilor ereditari vor spori experienta individuala a copilului prin costituirea de structuri operationale capabile sa raspunda la solicitarile externe. Amprenta factorilor de mediu in actiunile educative vor interveni organizandu-l si orientandu-l in directia scopului urmarit sau neutralizand si substituind influentele negative pentru asimilarea celor pozitive. Relatia dintre educatie si dezvoltare psihica are o dinamica proprie, are particularitati specifice, cu anumite oscilatii, atat in functie de conditiile sociale in planul carora se constituie, cat mai ales, in functie de stadiul de dezvoltare psihica a copilului, de varsta la care acesta se gaseste.

AFECTIVITATEA

Afectivitatea umana, in afara axei motivatie-scop, esentiala pentru buna ei desfasurare, trebuie sa dispuna si de un puternic suport energetic. Cand ne intalnim cu o serie de situatii noi, neprevazute, cand trebuie sa facem fata actiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolute necesare, dar nu si suficiente.

In asemenea imprejurari se impune cu stringenta reactictivitatea, restructurarea si redistribuirea energetica a organismului, tensionarea sau detensionarea individului. Acest lucru este posibil de realizat cu ajutorul unor procese psihice pe care le denumim procese afective.

Omul nu se raporteaza indifferent la realitate, dimpotriva, obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra lui au un ecou, o rezonanta in constiinta sa, trezesc la viata anumite trebuinte, corespund sau nu nevoilor lui, ii satisfac sau nu interesele, aspiratiile, idealurile. Intre stimulii interni si realitatea inconjuratoare au loc ciocniri a caror efecte sunt tocmai procese afective. In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete.

In cadrul proceselor afective, pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect, pentru ca numai intr-o asemenea relatie, obiectul capata semnificatie in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce unul si acelasi obiect produce stari afective variate unor personae diferite.

De exempmlu, o persoana isi aminteste ca ori de cate ori a oferit trandafiri unei alte persoane, a produs multumire si satisfactie. La vederea aceluiasi trandafir, o alta persoana poate fi cuprinsa de o stare afectiva neplacuta , deoarece isi aminteste ca ori de cate ori a pus mana pe trandafir s-a intepat.

Procesele psihice care reflecta relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.

Practic nu exista fenomen psihic cu care procese afective nu se afla in relatie de interactiune si interdependenta. Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative ale constiintei. Tocmai de aceea ea este considerate ca fiind componenta bazala, infrastructurala a psihicului dar si nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate, omul se diferentiaza profound de calculatoare si roboti, de inteligenta artificiala. Daca ratiunea omului poate fi reprodusa de calculator, starile si trairile afective vor ramane apanajul lui specific.

I.3 ETAPELE CICLULUI DE VIATA FAMILIALA

I.3.1. ADULTII TINERI CARE SE DESPRIND

DE FAMILIA DE ORIGINE

Separarea tanarului de familia de origine coincide cu preluarea de catre acesta a rolului de adult, dar si cu modificari in sistemul familial. Etapa este greu de suportat din punct de vedere emotional de catre mamele super afective. In general, este o perioada marcate de sensibilizarea parintilor care accepta cu dificultate sau chiar refuza sa observe maturitatea propriilor copii.

Multi autori, pornind de la premise ca familia este o unitate emotional-operationala, ,, de la leagan, la mormant “, au considerat ca prima etapa a ciclului de viata familiala este reprezentata chiar de tineri adulti care devin autonomi.

Principiul cheie pentru care procesul de tranzitie din punct de vedere emotional specific acestei etape este acceptarea responsabilitatilor pentru sine din perspective financiara si psihologica. Sunt remarcate aesmenea schimbari in stilul de viata si in adaptarea sociala a tinerilor care sunt cerute de procesul dezvoltarii, si anume:

-diferenta sinelui in raport cu familia de origine;

-dezvoltarea unor relatii intime cu prietenii;

-stabilirea si acceptarea independentei financiare si profesionale

Tot pentru aceasta etapa, a ciclului de viata familiala este specifica formarea cuplurilor si coabitarea. Cuplurile stabilesc structuri de comunicare, de decizie si de rezolvare a problemelor care nu se regasesc in mod absolute in sistemul familial. Astfel, timp de sase luni au fost studiate cupluri, concluzionandu-se ca atractia initiala se bazeaza pe aprecierea reciproca a trasaturilor fizice, insa in fazele urmatoare ale evolutiei cuplului, acesta se fortifica in functie de actiunea celor din jur.

Problemele cu care se confrunta cuplul, implica incredere, fidelitate, dar si angajamente care exprima intensitatea sentimentelor, si responsabilitatea respectarii reciproce, in conditiile absentei unui act care sa legitimize relatia. La baza intelegerii se afla dorinta de a permanentiza o relatie, uneori de a experimenta in mod anticipat stilul de viata familial. Deseori, comunicarea este ambigua, iar subiectele importante, precum relatiile sexuale in afara cuplului, casatorie, probleme financiare, raman nerezolvate.

I.3.2 CONSTITUIREA CUPLULUI PRIN CASATORIE

Pregatirea cuplului pentru casatorie include ritualuri si reguli care variaza in functie de modelul cultural. Definirea rolurilor de sot-sotie, au un loc diferit in societati diferite, si poate fi sau nu insotita de sanctiuni sau interdictii. Negocierile si constrangerile legate de viata sexuala dinainte de casatorie au intensitati nuantate chiar si in societatile multi-culturale. Daca sunt violate normele si regilile unei culture, atunci este exacerbat sistemul de control asupra modului de respectare a obiceiurilor, aceasta cu atat mai mult cu cat actualmente in lume procesul casatoriilor mixte in lume este destul de mare.

Este de asteptat asadar, sa se invoce destul de res de catre membrii familiilor, de origine, reguli, norme, ritualuri si obiceiuri care, de regula, se cer respectate in egala masura, ceea ce reprezinta o valorificare a rezistentei institutiei casatoriei.

Ceea ce este semnificativ pentru aceasta etapa este realizarea unui system in sine prin casatorie, care presupune o gama diversa de sentimente si relatii, de roluri si responsabilitati. Din perspectiva traditionala, rolul sotiei genereaza un status scazut, un venit propriu inexistent, confort emotional scazut si responsabilitati foarte mari in cresterea, educarea si ingrijirea copiilor, precum si in managemantul familial.

O adaptare pozitiva la rolurile cerute de casatorie poate aparea diferita in contextual in care femeia aspira la recunoasterea egalitatii educationale si ocupationale cu barbatul.

Restructurarea relatiei cu familia de origine reprezinta una din schimbarile ce insotesc aceasta etapa a ciclului de viata familiala.

I.4. FAMILIA-CADRU SI FACTOR AL

DEZVOLTARII PSIHICE A COPILULUI

I.4.1 CE ESTE FAMILIA ?

Familia este celula de baza a societatii, care are functii biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative. De aici si diversitatea relatiilor ce se stabilesc in interiorul sau ca grup social. Ea se deosebeste de alte grupuri sociale prin: forma de organizare, relatiile dintre membrii sai, scopurile si atributele pe care le are. Indiferent din ce perspective este analizata familia, ea indeplineste un rol complex exprimat prin functiile anterioare.

Ca grup social sau unitate sociala, familia a aparut pe o anumita treapta a dezvoltarii sociale si a evoluat de-a lungul istoriei, functiile pe care le implica fiind determinate, in ultima instanta de conditiile sociale concrete.

Multitudinea relatiilor ce se stabilesc intre membrii familiei si valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Mediul familial este universul natural al copilului, diferit in functie de contextual social pe fondul caruia se constituie si ale carui fenomene le reflecta, si de particilaritatile fiecarei familii.

Influentele educative ale familiei sunt deci, o expresie directa a relatiilor ce se stabilesc in interiorul familiei, si a modelelor culturale pe care le ofera.

Familia este unicul grup social reproducator si, in acelasi timp, forma de mentinere a continuitatii culturale prin transmiterea catre urmasi a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduita, a valorilor spirituale. Impreuna cu mostenirea culturala transmisa in scopul socializarii, familia confera copiilor sai o anumita pozitie sociala.Din momentul nasterii, copilul patrunde in lumea sociala si in lumea culturala care este familia. Tot familia este cea care asigura cadrul afectiv in care fiecare membru isi satisface nevoile emotionale, trairile intime, nevoia de destainuire a unor impliniri sau insatisfactii aparute in diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimental sigurantei. De aceea ea are o pozitie exceptionala in structura sociala si un sens unic ca grup social.

Fiind nucleul elementar, celula care uneste pe soti si pe descendentii acestora, familia este in acelasi timp unicul grup social caracterizat prin determinari naturale si biologice, singurul in care legaturile de dragoste si rudenie capata o importanta primordiala.

Mediul familial reprezinta cadrul in care se desfasoara actiunea educative a familiei. Mediul influenteaza, iar educatia actioneaza, nu insa independent, ci concomitent. Nicaieri in lume familia nu este o unitate independenta de societatea in care exista.

Familia a indeplinit si indeplineste o serie de functii, dintre care cele mai importante sunt:

subzistenta materiala, fizica a membrilor familiei prin producerea de hrana, adapost, imbracaminte;

marirea numarului de membri ai familiei prin reproducere;

socializarea copiilor prin rolurile de adulti in familie si in alte grupuri sociale;

mentinerea ordinii in cadrul familiei, intre membrii familiei si alte grupuri;

mentinerea motivatiei si a moralului pentru a indeplini sarcini in familie si in alte grupuri sociale;

producerea si distributia de bunuri si servicii necesare pentru mentinerea unitatii familiei.

Ceea ce trebuie insa subliniat este ca exercitarea functiilor familiei este conditionata de tipul de familie, de forma de organizare a vietii de familie, de relatiile de autoritate, de diviziunea rolurilor din familie, dar si de traditii, obiceiuri.

Familia este un mediu optim pentru formarea si devenirea umana, este un mediu afectiv, social si cultural.

I.4.2 ROLUL DE PARINTE

Rolul de parinte reclama noi responsabilitati, fiecare dintre membrii cuplului aflandu-se in fata unei puternice provocari incercand strategii personale de echilibrare a rolurilor de sot, sotie, mama sau tata. Inca din perioada primei sarcini, sotii opereaza unele modificari, atat in asteptarile reciproce, cat si in stilul de viata. Se pregatesc deci , pentru aparitia copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spatiului si mobilierului), financiar, emotional (incurajari, discutii, manifestari de tandrete si intelegere reciproca).

Principalele preocupari, uneori ingrijorare a viitorilor parinti se concentreaza in jurul capacitatii lor de a face fata noilor probleme determinate de cresterea copilului. Odata cu aparitia copilului se produc schimbari in setul de rol-statusuri, ambii parinti traiesc emotii noi si dobandesc sensul responsabilitatii, ceea ce nu elimina dificultati de adaptare.

Incepe o perioada de negocieri cu privire la timp, bani, energie si activitati. De multe ori sotii se simt neglijati deoarece sotiile-mama sunt obosite, iar ritmul cotidian al familiei este corelat cu ritmul biologic al nou-nascutului. Apar, de asemenea, probleme sexuale, conflicte maritale centrate pe comunicare si incongruenta . Factorii care influenteaza performanta rolurilor sotilor ca si parinti sunt: sprijinirea sotiei de catre sot in timpul sarcinei, stima de sine a parintilor, caracteristicile copilului.

Satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor mici ii stimuleaza pe parinti insa, deseori , acestia incearca sentimente negative ca: furia, nervozitatea, dependenta si chiar neajutorarea. Lipsa pregatirii pentru indeplinirea rolului de parinti poate conduce la neglijarea copilului, la abuzarea acestuia, la tensiuni familiale sau chiar la violenta. De la inscrierea la scoala a primului copil nascut si pana la nasterea ultimului copil, parintii se intalnesc periodic cu responsabilitati carora le pot sau nu le pot face fata complet. In mod compensatoriu se considera ca daca un parinte are dificultati in relatia cu copilul sau, la o anumita etapa de dezvoltare a acestuia, poate coopera eficient la alta etapa de dezvoltare. Ideea principala este ca odata cu fiecare etapa a ciclului de viata familiala parintii nu se confrunta doar cu noi abordari si provocari legate de cresterea copiilor, ci si cu noi perspective ale sistemului familial.

Uneori, parintii se simt incapabili sa construiasca o autoritate parentala adecvata sau sa indeplineasca corespunzator rolul de parinte, nereusind sa comunice empatic si increzator cu copiii sau sa accepte schimbarea in gandirea si comportamentul acestora; ajung chiar la lipsa de control asupra copiilor de la care asteapta un comportament matur.

Principala problema care apare este impartirea responsabilitatilor privitoare la cresterea si educatia copiilor, precum si la gospodarie. Aceste responsabilitati pot fi indeplinite cu dificultate datorita faptului ca, de cele mai multe ori, parintii au slujbe si se confrunta cu provocari din parte vietii sociale. Preocuparea de a oferi cea mai buna ingrijire copilului in contextual unei vieti sociale foarte intense, poate sa duca si spre consecinte de genul: conflicte maritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarte important de remarcat din statistici este faptul ca numarul cuplurilor care decide separerea sau divortul, in aceasta etapa este din ce in ce mai mare . Deci , aparitia unui nou membru al familiei in conditiile continuarii vietii profesionale si dezvoltarii aspiratiei spre performanta sociala reprezinta un aspect relevant pentru modificarile din structura vietii de familie. Pentru foarte multe familii acest element se converteste intr-o dificultate greu de solutionat mai ales in contextual unei vieti precare din perspective material-financiara.

I.5. FAMILIA-MEDIU SOCIO-ECONOMIC

SI AFECTIV AL DEZVOLTARII COPILULUI

Ne referim la familie in mod restrans, adica alcatuita din parinti si copii, pentru ca, in sens larg, familia cuprinde si bunici, unchi, matusi, veri.

Intre membrii aceleiasi familii exista relatii de stransa dependenta, intemeiate pe un joc afectiv foarte intens, de aceea mediul familial este de a reactiona la trebuintele initiale ale copilului si favorizeaza prima elaborare a personalitatii proprii si a imaginii sale despre lume dupa modalitatile esential afective.

Cadrul familial este locul in care copilul invata sa fie iubit si sa iubeasca cu mult inainte ca el sa fie in stare sa faca distinctia intre aceste doua elemente.

Impulsurile primare ale copilului isi vor gasi aici satisfactiile cuvenite sau vor intampina frustrarile inevitabile, temperate insa de dragoste; aici ele se vor nuanta prin jocul acomodarilor si renuntarilor.

Familia constituie o adevarata scoala a sentimentelor. Datorita membrilor sai diferiti ca varsta, sex, posibilitati psiho-fizice, dar care traiesc in comun, copilul este de la bun inceput introdus intr-un esantion foarte reprezentativ al societatii, cu diversitatea sa de persoane, cu incrucisarea sa de generatii, cu prezenta la un loc a trecutului si viitorului, care leaga intre ei pe toti membrii surclasand neintelegerile si sentimentele de afectiune.

Datorita acestei bogatii si varietati de relatii, pe care alte medii nu le ofera individului tocmai din cauza omogenitatii lor, trebuie sa recunoastem functia profound socializatoare a familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare si necesitati de adaptare socio-afectiva; copilul traieste in familia sa o multitudine de relatii interindividuale, iar pe cele pe care nu le traieste direct, le are sub privirea sa si le vede cum functioneaza.

Pozitia primordiala o ocupa relatiile dintre parinti si relatiile pe care acestia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul isi formeaza idea de pereche, familie, crestere a copiilor. Aceste relatii sunt adanc interiorizate de catre copil si se evidentiaza chiar in perioade indepartate cand copilul devine adolescent, tanar, parinte.

Prin diferentele pe care le inmanuncheaza, familia da copilului cel mai mare sansa de a se defini pe sine, punandu-i in acelasi timp la dispozitie si modelele la care se poate referi individualitatea sa innascuta.

Grupul familial joaca un rol important in achizitionarea de catre individ, a coerentei personale, in acelasi timp, datorita vietii de colectiv, copilul descopera aici comportamentele sociale de baza (apararea propriilor drepturi si respectarea drepturilor celorlalti).

Actiunile si relatiile din sanul familiei asigura simultan socializarea si individualizarea copilului (P.Osterrieth,1973)

,,In fiecare om o lume isi face incercarea “, spunea Eminescu.

Intr-adevar suntem ,, lumi “diferite care traiesc intr-o singura lume: societatea umana.

Cand copilul vine pe lume, este primit de catre niste oameni care gandesc, actioneaza, simt, se exteriorizeaza intr-un anumit fel. Aceste oameni traiesc, isi dezvaluie comportamentul in fata copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman in general, ci despre comportamentul unor persoane care fac parte dintr-un grup social bine determinat, traind intr-o epoca determinata.

Aceasta comportare este incarcata cu o experienta seculara implicita si supusa presiunii preocuparilor si ideilor de moment.

Copilul se naste intr-un cadru determinat de o cultura data a carei expresie este familia si modurile ei de a proceda, mai cu seama educative, cadrul la care participa nu numai fapturile umane ci si obiectele, conditiile materiale.Familiile sunt ,, fabricile “care produc personalitati umane.

Incorporand copilul intr-un anumit cadru cultural, familia ii propune si ii impune caile de realizare a materii sale umane; el va deveni uman potrivit cu formele de cultura pe care i le prezinta mediul familial ( P. Osterrieth, 1973)

Numim familia ,, scoala a sentimentelor “, ,, scoala a relatiilor individuale “, dar oricum am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabil este produsul unei culturi.

Pe de alta parte, familia introduce copilul in lumea materiala, in lumea obiectelor si a manipularii lor, in lumea activitatilor umane curente. Familia il invata pe copil sa traiasca, il initiaza in nenumaratele activitati si ii sustine fundamentele, il ajuta sa descopere nenumaratele notiuni in modul cel mai correct si mai direct.

Copilul este ajutat de familie sa traiasca, sa stabileasca schimburi cu mediul ambient , i se ofera cadru de referinta afectiv, social, economic.

Cadrul pus la dispozitia copilului gaseste modele umane pe care le va imita intr-o prima faza, dar de care se va diferentia treptat nu numai uman, dar si ca autoritate autonoma caracteristica.

Cu ceea ce acumuleaza copilul in cadrul familiei, el se va integra sau nu mai usor in grupurile sociale din care inevitabil va face parte; se vor simti in personalitatea sa influientele reglatoare, socializatoare si individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat si uneori impus.

Asa cum arata si A. Munteanu, ,, avand in vedere complementaritatea rolurilor jucate de cei doi parinti este necesar ca inca din primele saptamani de viata ale noului nascut, ambii parinti sa se implice in educatia sa; alaturi de o mama tandra si stimulativa, el are nevoie si de prezenta tatalui care, in limita timpului disponibil, trebuie sa se implice correct in multiplele probleme care apar “. Astfel ,,tatal este considerat primul partener de joaca al copilului, intrucat el petrece de patru-cinci ori mai mult timp jucandu-se cu acesta, decat ingrijindu-l (datorie ce revine prin traditie preponderant mamei ).

Pentru a se stimula evolutia intelectuala a sugarului, familia trebuie sa-l antreneze pe copil intr-o serie de experiente care sa-i precizeze acestuia capacitatile cognitive.

De asemenea, pentru dezvoltarea limbajului este bine ca parintii sa-i vorbeasca copilului de cate ori acesta este treaz. Asa cum remarca si R. Vincent ,,triunghiul tata-mama-copil are un rol important in invatarea vorbirii “ (R. Vincent, 1972)

Cand copilul invata sa vorbeasca, el invata cerintele structurii sociale.

Experienta copilului este transformata chiar de invatarea generala de propriile sale acte de vorbire, apparent voluntare. Structura sociala devine substratul experientei, sale in mod essential prin consecintele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de cate ori copilul vorbeste, ori asculta, structura sociala din care face parte este intarita in el, iar indultitatea lui sociala este bine modelata. Structura sociala devine realitatea psihologica a copilului in curs de dezvoltare prin insasi modelarea actelor sale de vorbire. Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire pot adopta diferite conduite sociale si intelectuale in ciuda potentialului comun.

Prin invatarea codurilor restranse, copilul dobandeste, in familiile pozitionale, un puternic sentiment al identitatii sale sociale in detrimental autonomiei si al capacitatii de autocontrol; el va dinde sa reproduca in experienta principiul statutar al delimitarilor simbolice care guverneaza structura social ape care a interiorizat-o odata cu invatarea limbajului. Prin comparatie, un copil socializat intr-o familie orientata catre persoane, dobandeste autonomie si capacitate de control al sinelui, dar sentimental identitatii sociale poate fi mai slab; el este capabil sa reiterpreteze experienta socializarii personale, iar pornind de aici principiul organizarii sociale care a stat la baza acesteia poate fi schimbat.

Mediul familial este cel care imprima actiunii educationale anumite particularitati. Astfel, subiectul educatiei este reprezentat de catre toti membrii familiei, fiecare insa, exercitandu-si atributiile in functie de experienta si posibilitatile sale, da conceptia despre educatie, de locul pe care il ocupa in structura familiei, de autoritatea pe care o are.

Autoritatea este expresia conceptiei despre educatie a parintelui sau invatatorului si o manifestare atitudinala in relatiile cu copiii.

Autoritatea parintilor se intemeiaza pe un sistem de reprezentari si idei, accumulate spontan sau deliberat, care isi vor pune amprenta asupra climatului educativ si afectiv din familie. Ea confera parintilor acel climat ascendent si generator de stima si admiratie, indispensabila actiunii educative pe care o intreprind.

Sunt cunoscute numeroase modificari de ordin fizic si fiziologic ce se produc de-a lungul dezvoltarii entogenetice a copilului. Fixarea unui regim rational de viata si munca, preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasa a organismului. De la cea mai frageda varsta, familia intervine pentru invatarea deprinderilor igienicede autoservire, de adoptarea unui regim de munca si odihna, de fortificare a organismului si de intarire a sanatatii sale.

Pe linia dezvoltarii intelectuale, familia isi aduce contributia la organizarea vietii psihice , a copilului, prin stimularea procesului de maturizare si dezvoltare a diverselor sale componente- procese senzoriale, limbajul, memoria, gandirea, atentia, insusirile psihice. Sunt anumite momente care marcheaza adevarate salturi in dezvoltarea psihica, in producerea carora aportul familiei este considerabil. Avem in vedere indeosebi perioada primului an, cand se pun bazele vietii psihice. Perioada pubertatii ridica si ea o serie de probleme care solicita intr-o masura mai mare interventia educativa a familiei.

Un mare volum de informatii sub forma de perceptii, reprezentari, idei privitoare la realitatea inconjuratoare se asimileaza sub indrumarea familiei.

Statutul social al familiei va fi determinat de tata. Dominatia tatalui va imprima copilului o viziune ferma asupra vietii, dar acesta nu va trebui sa impuna ferm legea, ci si sa pastreze afectiunea copilului.

Tatal este cel care confera familiei, dar si copilului un sentiment de protectie si siguranta, inspirand copilului dorinta arzatoare de a deveni ca el. Pentru ca tata este cel care ,, il arunca pe copil si-l prinde fara ca acestuia sa-i fie frica, el conduce masina, el manuieste securea…, el il poarta in brate cand acesta este oboist. Deci sentimental de siguranta pe care copilul il are cand tata este in preajma, provine din impresia ca tatal domina lumea. “ (R. Vincent,1972)

Un examen calitativ al gestiunii timpului arata ca duratele pe care parintii le petrec alaturi de copiii lor indeplinesc trei functii:

-,, o functie de intretinere si reparatie “ corespunzand nevoii menajere (pregatirea mesei, intretinerea obiectelor de imbracaminte), sau unor activitati legate de sanatatea copilului;

-o a doua de ,, reconfort “ ( jocuri commune, momente de tandrete si confesiune);

-a treia, functia de ,, dezvoltare “, corespunzatoare unor obiecte educative explicite.

Diferentele dintre barbate si femei apar cu claritate: in timp ce femeile asigura toate cele trei functii independent de prezenta sau absenta sotilor, barbatii sunt specializati exclusive in functia de reconfort; tatal intra de unul singur in raport cu copilul, numai pentru a se juca, a trai satisfactia unor gestiri de tandrete reciproca sau pur si simplu numai pentru a se convinge dupa ,, aerul “ senin al copilului, daca totul este in regula.

Daca intervine in alte momente, el o face pentru a da o mana de ajutor mamei, daca nu intotdeauna in prezenta acesteia, cel putin la solicitarea ei.

Rolul educativ al tatalui nu este, in cele mai multe cazuri inteles ca secundar, nici de barbate, nici de femei. Deosebirile intre rolul masculin si cel feminin, vizeaza modul, natura implicarii, si nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare , care nici nu poate fi evaluat, intrucat nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele releva in esenta doua raporturi, cu timpul si cu spatiul , doua viziuni asupra lumii, doua morale.

Tatal munceste pentru a asigura bunastarea grupului, intrucat rolul sau principal este de a asigura securitatea materiala a familiei. In timp ce mama ,,munceste pentru ceilalti, alaturi de ei “, tatal munceste singur pentru ceilalti.

De aici, rezulta o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atenta, deschisa in orice moment la problemele copiilor. Aceasta nu inseamna ca mama intervine efectiv in orice moment in viata copiilor. Timpul matern este o alternanta intre momente de interventie, momente de simpla prezenta, de preocupare si control de la distanta.

CAPITOLUL II

ROLUL FAMILIEI CA FACTOR SOCIO-AFECTIV

DIFERITE STADII DE DEZVOLTARE

ALE COPILULUI

II.1. SUGARUL SI FAMILIA

PROFILUL PSIHOLOGIC AL SUGARULUI

,,Mama pentru al ei copil are scumpe dezmierdari

Are inima cu ochi, are ochi cu sarutari “ -Sofocle

Fiecare familie se cimenteaza prin copiii pe care ii dobandesc. Pentru dezvoltarea unui copil este necesara cunoasterea lui din prima zi de viata.

Dupa perioada de 267-280 de zile de la conceptie are loc expulzarea fatului din mediul intrauterin in mediul extrauterin printr-un act biologic normal cunoscut sub numele de nastere.

Pentru copil, contactul cu lumea exterioara este un adevarat soc.Tipatul copilului este prima manifestare in exterior si este rezultatul patrunderii si iesirii bruste a aerului din plamani, fenomen ce antreneaza vibratia coardelor vocale .

Intreaga perioada a primilor ani de viata ,este o lupta pentru adaptarea la viata extrauterina, este guvernata de trebuinte si de cistigarea conditiilor psihofiziologice ale mersului , comunicarii verbale si apucarii diferitelor obiecte in vederea folosirii lor.

Inca din primele zile dupa nastere copilul are nevoie de aer, hrana somn, caldura, apa, pentru ca mai tarziu sa apara nevoile de aparare, orientare, investigare, de semnale informationale care sa fie receptionate si prelucrate, nevoia de miscare, actiune, relaxare, vocalizare, comunicare, socializare.Toate acestea nu sunt altceva decat trebuintele, stari de necesitate sau de sensibilizare ale organismului la anumiti stimuli.

Trebuintele sunt conditiile de baza ale vietii,procese pulsionale fundamentale care semnalizeaza perturbarile, de tipul privatiunilor sau exceselor, care odata semnalizate, in afara si mai ales, ca urmare a procesului satisfacerii lor, pun in miscare intreaga viata psihica a nou nascutului.Mai mult, determina mai intai inceputurile organizarii ei,pentru ca mai apoi, sa contribuie la dezvoltarea si amplificarea ei, la aparitia unor noi structuri psihocomportamentale.

Astfel, trebuinta de hrana se asociaza cu comportamente de semnalare a ei de catre copil (tipete, spasmul, crize de solicitare,sugerea degetului) si cu comportamente de satisfacare din partea mamei (luarea copilului in brate, apropierea de san, alaptarea).

In timpul suptului apar o multitudine de senzatii: tactile (manipulari ale copilului de catre mama, contactul cu corpul sau), olfactive (mirosul mamei, al cosmeticelor), vizuale (figura mamei ).

Concomitenta si mai ales repetarea acestor senzatii la intervale relativ regulate, conduc la formarea si consolidarea unor complexe polisenzoriale.Desi acestea contin nenumarate componente, pentru copil ele reprezinta o totalitate, un intreg. Sub raport psihologic insa, fiecare componenta isi are importanta ei, lipsa uneia dintre ele (intarzierea hranirii, insuficienta ei) fiind de indata semnalata de copii.

Trebuintele si satisfacerea lor contribuie insa nu doar la formarea complexelor polisenzoriale – care vor sta la baza aparitiei perceptiilor si reprezentarilor, ci si la detasarea, disocierea copilului de lumea exterioara. Cand satisfacerea trebuintelor are loc normal, ca de obicei, secventele satisfacerii lor esalonandu-se in aceeasi ordine, la aceleasi intervale de timp, asteptarile copilului sunt confirmate. El se simte in siguranta, ca atare nu se disociaza de lumea inconjuratoare. Cand insa in satisfacerea trebuintelor apar unele disfunctionalitati, copilul este frustrat, apar senzatii neplacute, se accentueaza starea de nesiguranta si anxietate.

Aici se afla probabil, inceputul diferentierii eu-lui de lumea externa, disocierea lui de acesta. Si alte evenimente din viata copilului (imbaierea, pregatirea pentru plimbare sau pentru somn, antrenarea lui in mici jocuri) genereaza acelasi tip de efecte. Totodata, satisfacerea unor trebuinte creeaza posibilitatea altora de a se manifesta, asa incat, alternanta lor largeste considerabil registrul vietii psihice al copiilor.

Se formeaza astfel anumite habitudini, preferinte ale copilului, reactii tipice de solicitare a adultilor sau de manifestare a placerii la prezenta acestora ( de exemplu reactia de inviorare a copilului la apropierea mamei, la auzul glasului ei), reactii care au de acum, o puternica incarcatura sociala. Ele sunt mulate la relatiile, obiceiurile si traditiile familiale.

Toate aceste necesitati trebuie cunoscute de catre mama si rezolvate de catre aceasta. De la uimrea siincantarea primului moment in care cei doi parinti isi privesc copilul si pana la devenirea lui ca persoana drumul este lung si deloc simplu.

Parintii trebuie sa stie mereu ce are nevoie nounascutul, cum le schimba acesta viata, ce concesii trebuie sa faca, unde si cum sa-si impuna autoritatea, cum sa-si manifeste dragostea fata de copil.

Parintii trebuie sa afle ca pentru a-l educa pe sugar inseamna a-l alimenta cum trebuie, a-i oferi dragostea vorbindu-i, gangurind odata cu el, pentru ca din aceste momente incepe destinul copilului.

Primul an din viata a fost numit de M. Debesse ,, varsta trezirii “, care este de fapt prima din ,, varsta cresei “ (copilul pina la trei ani ).

Ocupatiile fundamentale ale sugarului sunt simple: el doarme (intre 88% din timpul sau in prima luna si pina la 55% din timpul sau la sfarsitul primului an de viata), mananca, se agita.

Din timpul in care este treaz este ocupat cu mesele (suptul) iar restul cu activitatile musculare din ce in ce mai intense, raspunzand unor stimuli (zgomot, lumina ). La inceput bebelusul face miscari spontane, de explorare imprecise dar care cu timpul se precizeaza in gesturi: el apuca, pipaie, etc.

Incepand cu luna a patra sugarul incepe sa gangureasca, i se ascute sensibilitatea la zgomot si lumina. Bebelusul are din punct de vedere afectiv, la inceput, stari de satisfactie si de insatisfactie, apar apoi emotii ca teama, mania, simpatia,exprimate prin zambet. La inceput atentia copilului se indreapta catre fiinte si apoi spre lucruri. Imitarea care apare la sfarsitul primului an de viata subliniaza si ea precocitatea influentelor sociale. Din acest moment in activitatea senzomotorie se manifesta inteligenta si apar primele urme de amintiri.

Toate aceste manifestari si necesitati trebuiesc cunoscute cu exactitate de catre mama. La inceput copilul tipa, dupa care, apare un fel de prelimbaj, care se constituie la sfarsitul primului an in silabe si cuvinte.

II.2 CARACTERIZAREA PSIHOLOGICA

A VARSTELOR

II.2.1 PROFILUL PSIHOLOGIC

Profilul psihologic este o expresie calitativ-cantitativa a totalitatii componentelor, proceselor si insusirile psihice, precum si a relatiilor interfunctionale dintre acestea , caracteristice unei anumite etape din dezvoltarea entogenetica a copiilor si care se diferentiaza de la un individ la altul.Profilul psihologic releva gradul dezvoltarii mintale si comportamentul pentru o anumita varsta si pentru fiecare individ.

Putem vorbi in acest fel de profilul psihologic al varstei si de profilul psihologic al individului.

Profilul psihologic al varstelor include totalitea manifestarilor tipice prin care se delimiteaza un anumit stadiu din dezvoltarea ontogenetica. Fiind commune tuturor copiilor de aceeasi varsta, aceste manifestari imbraca totusi nuante personale, diferite de la un copil la altul.

Profilul psihologic individual include tocmai totalitatea trasaturilor si caracteristicilor proprii fiecarui copil prin care acesta se diferentiaza de ceilalti copiii in cadrul aceleiasi varste. Profilul individual nu rezulta dintr-o simpla insumare a particularitatilor de varsta, ci din sinteza nuantelor prin care se manifesta intr-un caz individual.

Trecerea de la un stadiu al dezvoltarii psihice la altul este marcata atat de diverse insusiri psihice, cat si de relatiile ce se stabilesc intre ele, ca expresie a unitatii functionale in toate planurile vietii psihice: cognitiv, afectiv si volitiv-comportamental.

II.2.2 PROFILUL PSIHOLOGIC-CADRU DE REFERINTA SI REZULTAT AL ACTIUNII EDUCATIONALE

Ca unitate functionala a proceselor, insusirilor si interrelatiilor specifice unui nivel de dezvoltare, prin care se realizeaza un anumit de cunoastere, de stabilire a relatiilor dintre individ si mediu, dintre fiinta umana si realitatea la care se raporteaza, la care se adapteaza si in care acesta se integreaza activ, profilul psihologic reprezinta atat punctul de plecare in activitatea educativa cat si rezultatul actiunii educationale. Ca punct de plecare, profilul psihologic indica modalitatile de concepere a actiunilor educative, de alegere a mijloacelor, formelor si metodelorprin care se realizeaza activitatea de cunoastere in care este angajat copilul. Din aceasta perspectiva se vor determina mai adecvat si mai eficient formele de exercitii capabile sa produca maturizarea si dezvoltarea functiilor si formarea structurilor operatorii, a insusirilor si calitatilor psihice care permit trecerea la etapele superioare ale dezvoltarii psihice, mintale si comportamentale.

Ca entitate psihica formata, profilul psihologic indica eficienta si rezultatul activitatii educationale.

Limitele etapelor de dezvoltare cu profil psihologic propriu sunt destul de elastice, dinamica lor este data de ritmul propriu, individual al dezvoltarii psihice: mai intens sau mai lent, cu variatii diferite de la o componenta psihica la alta, toate determinate de interactiunea si ponderea fluctuanta a factorilor interni si externi pe tot parcursul devenirii umane.

Caracteristicile profilului psihologic releva potentialitatile psihice existente in momentul inceperii actiunii educative si da posibilitatea de a anticipa ceea ce se poate realiza si la ce nivel poate ajunge acest potential, ca urmare a activitatilor in care copilul a fost angajat si pe care le-a parcurs activ.

Dezvoltarea copilului de la nastere la maturitate se produce, deci, in etape succesive si coerente, cu structura psihica unitara, cu profil specific reflectat intr-un comportament characteristic. Cercetarile de psihologie genetica pun in evidenta patru mari etape sau stadii ale dezvoltarii psihice a copilului:

de la 1 la 3 ani-varsta anteprescolara (etapa dezvoltarii preconceptuale, daca se raporteaza la instrumentele gandirii, a intereselor senzo-motorii si glosice, daca se ia ca punct de referinta evolutia intereselor de cunoastere);

de la 3 la 6-7 ani- varsta prescolara (etapa gandirii prin imagini intuitive globale sau etapa intereselor subiective concrete)

de la 6-7 ani la 12 ani- varsta scolara mica (etapa gandirii prin actiuni mintale obiectuale sau etapa intereselor obiective concrete);

4. de la 12 la 18 ani – varsta scolara mijlocie si mare, preadolescenta si adolescenta ( etapa gandirii cu ajutorul propozitiilor formale, prin utilizarea simbolurilor sau etapa intereselor subiective pentru valori).

II.2.2.1. VARSTA ANTEPRESCOLARA

De la unu la trei ani, copilul realizeaza cuceriri importante: mersul si vorbirea. Pe masura ce se constituie, mersul permite cucerirea spatiului apropiat si astfel se accelereaza intreaga lui evolutie mintala.

Cercetarile de specialitate au aratat necesitatea existentei unui partener care il ajuta pe copil sa cucereasca spatiul si timpul in care se dezvolta. Copilul lasat prea mult singur, fara contacte sociale si afective suficiente se dezvolta mai incet. Prezenta mamei este necesara, lipsa acesteia are repercusiuni grave asupra dezvoltarii ulterioare a copilului.

Sugarul este neajutorat, total dependent din punct de vedere fizio-psihic de mama, insa in al doilea an de viata el incepe sa-si castige putin cate putin independenta: dintr-o fiinta manipulate de altii, el devine o fiinta initiatoare de actiuni. Achizitiile primordiale ale acestei perioade sunt mersul si limbajul.

Limbajul stimuleaza, mai ales, progresele gandirii copilului, ii ofera acces la lumea simbolurilor.

Chemarea si incurajarea mamei il vor ajuta pe copil sa paseasca mai sigur, sa se obisnuiasca cu primele cazaturi, sa doresca sa rostesca cuvinte si propozitii (la varsta de 3 ani vocabularul lui cuprinde cam 1000 de cuvinte, iar limbajul isi indeplineste toate functiile).

Invatarea limbajului se desfasoara pe parcursul mai multor ani dar intre 1-3 ani, cand imitarea adultilor de catre copii este mai intensa se impune o serie de precautii.

Adultul trebuie sa vorbeasca rar, limpede, sa pronunte ingrijit, sa folosesca o serie de cuvinte si fraze simple, sa corecteze greselile si sa indrume ,,vanatoarea de cuvinte “, pe care o fac copiii. Toate acestea sunt necesare pentru a facilita trecerea de la limbajul cresei la limbajul adult.

Catre sfarsitul varstei de trei ani, obiectele nu-i mai ofera copilului doar placerea de a le manipula, ci incep sa-l intereseze ca obiecte in sine. Acum incep sa se fixeze primele amintiri. Se contureaza simpatii si antipatii accentuate. Formarea intelectuala la varsta antreprescolara nu presupune nici o forma de invatamant organizat, ea se realizeaza printr-un sir de activitati fata de care copilul; manifesta interes spontan. Diversele circumstante solicita copilului o miscare de adaptare, de organizare a activitatilor, de angajare a posobilitatilor sale pentru a raspunde intereselor multiple, si astfel educatia realizeaza dezvoltarea.

Activitatea parintelui consta in a-i alimenta cum se cuvine corpul si activitatile sale tot mai numeroase. Masurile ce se cer avute in vedere se refera deopotriva la igiena corporala cat si la igiena mintala.

Arta educatorului in perioada de la 0 la 3 ani consta dupa cum arata M. Debesse, in a urma progresele maturizarii organice pentru a realize un nivel optim al dezvoltarii psihice. In aceasta ultima etapa a dezvoltarii, rolul principal in formarea si dirijarea activitatii revine mediului familial si in special mamei.

Copil iubit si acceptat de familie inseamna sa i se accepte caracteristicile sale proprii, stare lui imatira, ignoranta, slabiciunea, pornirea sa spre zgomot si miscare, trebuinta sa de experiente fara numar.

Copilul este un ,, eu “ in devenire, cu aspiratii si vise uneori diferite de ale parintilor, iar acceptarea sa intagrala este limitata doar de trebuintele socializarii sale si ale vietii in comun. Mediul familial se imbogateste prin ,,copil “, iar acesta este ajutat la randul sau sa se ,, imbogateasca “ fizic si psihic prin mediul familial.

CONDUITELE SOCIO- AFECTIVE ALE

ANTEPRESCOLARULUI

Conduitele socio-afective ale copilului suporta modificari importante in aceasta perioada.

Datorita largirii spectrului cunoasterii ca urmare a progresului motricitatii, reprezentarii si limbajului, ca si datorita diversificarii relatiilor cu adultii sau cu cei de aceeasi varsta, diversificarea ce are loc, nu numai in procesul satisfacerii trebuintelor bazale, ci mai ales in cadrul jocului, afectivitatea anteprescolarului capata caracteristici noi.

Desi trairile afective ale copilului de 1-3 ani continua sa fie extrem de fragile, fluctuante, superficiale, capricioase, desi ele presupun o descarcare instantanee si adeseori extrem de violenta, in sfarsit, desi ele isi pastreaza inca multa vreme caracterul situational, totusi, constatam o oarecare organizare a lor. Astfel, par a fi mai clar determinate de anumite cauze, spre deosebire de cele din perioada anterioara care pareau a nu avea o cauza precisa, orientarea lor spre anumite obiecte sau persoane este mult mai evidenta, expresiile emotionale se socializeaza si capata chiar un inceput de conventionalizare, datorita aparitiei

capacitatii de retinere in memorie a experientelor traite si a capacitatii de anticipare prin gandire a posibilului, ele se desprind intr-o oarecare masura de momentan, de actual, capatand un caracter generalizat. Starile afective au o mare valoare pentru viata si existenta copilului. Ele se repercuteaza asupra tuturor functiilor organismului (un copil poate voma, urina, se poate imbolnavi din cauza unor emotii). Desi ,, puterea “ emotiilor este destul de mare, totusi copilul anteprescolar este mai putin subjugat de ele, se distanteaza intr-o oarecare masura de ele si asta pentru ca el dispune de o serie de mijloace compensatoare ( de pilda, in loc de a-si descarca sonor sau verbal emotiile, o face lovind sau certand papusa sau o mobila).

In evolutia afectivitatii anteprescolarului se contureaza doua faze specifice. Una dintre ele este faza opozitiei, situata in jurul varstei de doi ani si jumatate, ce se caracterizeaza prin comportamente ,, ciudate “ ale copilului, invers decat ar trebui sa fie. Acesta se exprima in fragilizarea si fluctuatia extrema a starilor afective (copilul trece cu usurinta de la starile de bucurie la cele de tristete, de la iubire la agresivitate). H.Wallon considera ca aceasta faza este de fapt expresia crizei de independenta a copilului, ea aparand mai ales atunci cand dorintei copilului i si impun interdictiile parintilor in a vrea sa realizeze ceva singur.

Cand copilul vrea sa-si experimenteze si sa-si verifice propriile posibilitati si este impiedicat, atuncea se revolta, manifesta comportamente opozante. Uneori o face si din dorinta de a vedea cam pana unde ar putea merge, cat de tolerant este adultul cu el. Totodata opozitia sa ar putea proveni si din tendinta adultului de a nu tine seama de intentionalitatea actelor copilului.

El isi propune sa faca ceva siadultul netinand seama de aceasta intervine, impiedicandu-l sa-si realizeze scopul. Ca urmare apare diferentierea care va declansa negativismulcare se va manifesta vehement. Lupta impotriva negativismului se poate face prin antrenarea copilului in alte activitati concurente dar care prezinta interes pentru el. Copilul este curios si acesta caracteristica a lui trebuie folosita. O alta combatere a negativismului, o constituie alternarea copilului in activitati in care acesta sa-si manifeste independenta.

Cea de-a doua faza a dezvoltarii afectivitatii, opusa primei, este cea de cooperare cu adultul, bazata pe o oarecare disciplinare a conduitei afective a copilului, pe intelegerea si interzicerea unor interdictii pe care copilul incepe sa si le impuna chiar singur.

Vedem uneori cum un copil se apropie de o priza, sta si se uita la ea, apoi da din cap si spune cu voce tare ,, nu, nu “. La aparitia acestei conduite contribuie increderea pe care copilul o capata fata de adult, iubirea acaparatoare a acestuia.

Doua conduite ale adultului ar putea submina aceasta incredere: amenintarea copilului cu retragerea iubirii (,,daca nu esti cuminte mama nu te mai iubeste “) sau atitudinea de toleranta extrema echivalenta cu lipsa de interes fata de copil. In primul caz, copilul se inchide in sine, punandu-se bazele unei docilitati mascate, a meschinariei, in cel de-al doilea caz, copilul fiind lipsit total de orice indrumari, directive, poate manifesta conduite deviante. Din randul acestor copii se recruteaza de regula viitorii delicventi.

II.2.2.2. VARSTA PRESCOLARA –

SUBSTADIILE PRESCOLARITATII

A. PRESCOLARUL MIC (3-4 ANI)

Copilul la aceasta varsta este foarte putin deosebit de anteprescolar. El are dificultati de adaptare la mediul gradinitei deoarece este dependent de mama, dar si datorita faptului ca nu intelege prea bine ce i se spune si nu stie sa se exprime clar. Principala lui forma de activitate este jocul, presarata cu cateva activitati sistematice, scurte ca durata si relative simple in continut, care iau insa tot forma jocului. Manifesta preferinta pentru jocuri de manipulare a jocurilor sau a altor obiecte.

Copilul se joaca mai mult singur, iar jocul practicat este sarac, mai dagraba o repetare stereotipa a unei actiuni. Atitudinea lui fata de realitate este insa circumspecta, realitatea subiectiva fiind mult dilatata, in defavoarea celei obiective, deoarece predomina inca egocentrismul. Procesele cognitive sunt impregnate de actiune. Prescolarul mic este curios, atras de obiecte din fier, investigative chiar, percepe ceea ce ii ,,sare in ochi “, memoreaza relativ usor, darn u-si propune deliberat acest lucru. Gandirea sa este subordonata actiunii cu obiectele, procesele de gandire fiind operatii ajutatoare cuprinse nemijlocit in activitatea practica. Limbajul sau pastreaza un pronuntat caracter situativ. Comunicarile din timpul jocului sunt reduse, neintelegand prea bine indicatiile verbale care i se dau. In plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta,traieste foarte intens emotiile.

Aceeasi instabilitate, o intalnim si la nivelul motricitatii: este neindemanatec, face miscari bruste, insufficient coordinate. Manifesta interes pentru adulti, ii place sa fie plimbat de acestia, in timpul plimbarilor, adresand adultului nenumarate intrebari, in lant, un raspuns devenind pretext pentru o noua intrebare. Acest joc mintal este practicat cu multa voluptate, fapt care ii exaspereaza adesea pe adulti.

B. PRESCOLARUL MIJLOCIU (4-5 ANI)

Se adapteaza cu mai mare usurinta mediului gradinitei. Daca la prescolarul mic, formele de neadaptare sau de adaptare dificila persista inca mai multa vreme la inceperea gradinitei (9-10 saptamani), la prescolarul mijlociu acestea dureaza mai mult timp (3-4 saptamani). Preocuparile lui devin adesea mai variate, jocul mai bogat in continut, activitatile obligatorii mult mai solicitante. Realitatea externa incepe sa-l preocupe din ce in ce mai mult, ca atare, intreaga dezvoltare psihica a copilului se va produce intr-un mod alert.

Specific pentru procesele intelectuale este desprinderea lor treptata de actiune si instituirea lor in procese de sine-statatoare, independente. Maxima receptivitate a prescolarului mic fata de lume, ii dezvolta perceptia, care devine un process orientat cu sarcini si modalitati proprii de realizare. Se dezvolta mult limbajul (se castiga cam 50 de cuvinte pe luna), se amplifica puterile imaginative si creatoare ale copilului. Totodata se contireaza caracterul voluntar al celor mai multe dintre procesele psihice (memorie, imaginatie). Asistam chiar la aparitia unor modalitati psihocomportamentale noi.

Una dintre acestea este formarea limbajului interior, spre varsta de cinci ani, care va constitui o cotitura psihica esentiala pentru dezvoltarea psihica a copilului. Reactiile emotive sunt mai controlate si mai in acord cu cerintele adultilor sau al colectivului de copii. Faptul ca prescolarul mijlociu renunta uneori la dorintele sale trecatoare, demonstreaza ca are loc un inceput al organizarii vointei. Caracteristic pentru aceasta perioada este ritmul socializarii copilului.

El devine mai sensibil la unele manifestari, evenimente colective din familie, din gradinita. Jocurile capata un caracter colectiv, de la insingurare, rivalitate si competitie se trece la cooperare. Pregnant este la aceasta varsta si procesul identificarii cu grupul educativ din care face (prescolarul mijlociu vorbeste cu mandrie despre ,,gradinita sa “ care este mai frumoasa ca a altor copii). Se largesc interesele, incep sa se inchege primele atitudini, se instaleaza mai evident unele trasaturi caracteriale, care constituie nucleul viitoarei personalitati.

C. PRESCOLARUL MARE (5-6-7 ANI)

Se adapteaza relativ rapid, nu numai la mediul gradinitei, ci si in contact cu orice tip de situatie noua. La aceasta varsta alaturi de joc, care ramane activitatea dominanta isi fac loc din ce in ce mai mult si activitatile de invatare sistematica. La gradinita, programul formativ este intens, activitatile obligatorii mai numeroase, cerintele mai sustinute.

De pe acum incepe pregatirea pentru scoala, pentru noile responsabilitati ce ii revin, si mai ales pentru competitia scolara careia va trebui sa-i faca fata. Toate acestea, schimba radical atitudinea fata de realitatea fizica si umana in care traieste. El isi va organiza mai bine propriile activitati, va manifesta o atitudine critica fata de ele. In aceste conditii, diversele capacitati psihice sufera si ele modificari importante.

De exemplu, perceptia, transformata de mult in observatie, se exerseaza, devine pricepere; limbajul capata o structura mult mai inchegata decat in etapele anterioare fiind constriut dupa regulile gramaticale. Apar primele forme ale gandirii logice, orientate spre sistematizare si orientarea faptelor particulare; sunt utiltzate unele procedee de memorare; atentia voluntara isi prelungeste durata. Prescolarul mare dispune de mai multa forta si agilitate, chiar si de capacitatea de a se inhiba.

Prescolarul mare se adapteaza usor, se ataseaza repede, opozitia fata de adult oscileaza cu tendinta de reconciliere cu acesta. Organizarea diferitelor structuri psihocomportamentale, insertia mai buna a mediului social, constituie premise importante pentru intrarea in scoala.

II.3 ROLUL FAMILIEI IN CRESTEREA SI

DEZVOLTAREA PRESCOLARULUI SI SCOLARULUI

Intre trei si sase ani este perioada celei mai autentice copilarii. Esenta profilului psihologic al acestei etape de dezvoltare se exprima prin trezirea sentimentului de ,, personalitate “. Acesta este relevant de o anumita ,, atitudine de pozitie “, cum spunea Wallon, spirit de contrazicere, obraznicie, apoi, printr-o anumita ,,parada a eului “, relevata prin agilitatea copilui, ,,gratie stangace, dar plina de farmec “, care este folosita pentru a determina atentia si admiratia celor din jur, de asemenea prin imitarea parintilor pe care copilul o practica in jocurile sale sub forma identificarii cu persoane pe care el le socoteste importante.

Activitatea prin care se realizeaza exersarea functiilor psihice este jocul: ,,copilaria este facuta pentru a te juca “, spunea psihologul elvetian E. Claparede. Jocul corespunde nevoii de miscare si creatiea copilului. La copilul mic, anteprescolar, jocul trebuie sa fie sustinut si de parinti, care trebuie sa se antreneze si sa ia parte cu copilul pentru a-i deschide noi orizonturi ale imaginatiei.

Deosebirea dintre munca si joc la aceasta varsta consta in faptul ca in timp ce jocul este interupt dupa bunul plac al celui ce se joaca, munca are un inceput si un sfarsit, presupune mentinerea unei directii in actiune.

Prin intermediul jocului, copilul cunoaste realitatea. Gandirea sa are caracter global intuitiv, in sensul ca el percepe ansambluri concrete, situatii inca

prea putin diferentiate, nu este capabil inca de analiza si sinteza, nu stie sa scrie sis a povesteasca dupa criterii logice. Dar, fabuleaza si inventeaza, are tendinta de a crede ca fiintele si obiectele exista pentru folosinta si interesul sau. Copilul gandeste, in primul rand cu ochii, cu urechile, cu mainile, cu corpul, dar treptat incepe sa gandeasca tot mai mult prin cuvinte.

Educatia la aceasta varsta, dupa cum arata M. Debesse, are in vedere trei directii importante: educatia simturilor, educatia imaginatiei, educatia caracterului.

Educatia simturilor implica atat antrenarea analizatorilor in formarea si diferentierea senzatiilor, cat si obtinerea unor perceptii variate. In educarea simturilor este important sa se aiba in vedere caracterul global al gandirii prescolarului. Astfel actiunea de cunoastere porneste de la perceptii de ansamblu, inca slab diferentiate, din care se desprind treptat detalii, si nu invers.

Putem spune ca educarea simturilor incepe cu educarea mainii. Mana este un instrument de cunoastere si de creatie. Pipaitul este cel mai sigur dintre simturi, el corecteaza iluzia unor date senzoriale. Dezvoltarea motricitatii care la inceput este globala, presupune exercitiu, prin care se creeaza posibilitatea de a se perfectiona miscarile, gesturile, economisindu-se energie. Prin activitati de colorat, punctat, colaj, impletit, destramat se realizeaza un antrenament indelungat de dezvoltare a motricitatii. Parintii trebuie sa aiba in vedere coordonarea acestor deprinderipe fagasul normal, sa ofere copilului o gama larga

de posibilitati, astfel incat sa trezeasca interesul pentru unele activitati si deprinderi ale comportarii civilizate: spalatul dintilor, suflatul nasului, stersul mainilor si al picioarelor, inchisul si deschisul usii, utilizarea tacamului, servetelului, creionului, culorilor, formarea grafismului.

Desenul constituie o activitate agreata de copil. Progresele realizate in desen corespund celor realizate in gandire. Prin desen, ca expresie libera, copilul realizeaza o activitate creatoare. Desenul pregateste initierea in deprinderea scrisului si a cititului. Activitatea ochiului se trezeste inaintea activitatii mainii. Sugarul este un privitor activ si avid. Educarea privirii devine obiect al grijii parintelui si educatorului.

Autoeducatiei vizuale a copilului, practicate din instinct, in contact cu situatiile interesante, i se asociaza actiunea educatorului care ii arata ce trebuie vazut, asociaza impresiile vizuale cu cele verbale. In tren, de exemplu, copilul vrea sa vada, se aseaza langa geam. Dorinta de a vede si atinge depaseste orice joc senzorial, ea implica si obliga la activitate atentia, memoria, gandirea, imaginatia.

,, Copilaria nu dispare niciodata din viata, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vietii noastre. “ –G.Calinescu

Dupa varsta de trei ani, mediul familial se confrunta cu o noua problema: copilul merge la gradinita. Este necesara gradinita ? De ce ?

Raspunsul este cu hotarare: da!

Pentru ca gradinitele de copii au un deosebit rol formativ prin desfasurarea in cadrul lor a activitatilor obligatorii si ofera conditii de adaptare la relatii sociale mai nuantate .

Gradinita are program educativ progresiv, cu intentionalitati clare, solicita expres copilul pentru a se exprima, gandi, il atrage in sfera unor interese cognitive mai largi;in comparatie cu familia, creeaza o mai mare coerenta a capacitatilor de cunoastere si obisnuieste pe copil cu situatia de colectiv.

Necesitatea integrarii copilului de gradinita nu exclude insa participarea familiei. Dimpotriva, copilul are nevoi pe care si le satisface in continuare in si cu ajutorul familiei.

Deja copilul incepe sa ,, paraseasca “ familia si sa-si traiasca parti din timp in afara acesteia, incercand sa invete sa se descurce si singur in alte imprejurari. Atmosfera de siguranta si loc caldut, pe care familia o ofera, in general, copilului va disparea. Viata in colectiv ii va oferi copilului si situatii neplacute, uneori frustrante, carora copilul trebuie sa le faca fata. Aici rolul familiei este foarte important: ea nu trebuie sa se substituie copilului, ci trebuie sa inteleaga cauzele si sa incerce impreuna cu educatorul sa-l ajute pe copil sa le depaseasca.

Pentru ca asa cum am mentionat in capitolele anterioare, copilul este educat si in familie, dar educatia dirijata prin gradinita si scoala are specificul ei.

In fiecare etapa a cresterii, prima misiune a educatiei este de a oferi copilului un mediu favorabil. Pentru a-l educa in mod corespunzator, ca si in perioada anterioara, copilul trebuie cunoscut sub toate aspectele: fizic si psihic.

Astfel, dezvoltarea fizica a prescolarului are urmatoarele caracteristici: cresterea are tendinte usoare de incetinire, cu un puseu discret de crestere in jurul varstei de cinci ani; procesul de osificare este active la nivelul epifizelor osoase lungi, a oaselor toracice, claviculare ;

Muschii se dezvolta dar sunt inca palizi, abia spre sfarsitul acestei perioade structural or devenind tot mai intense, iar silueta lui mai longilina.

Din cauza cutiei toracice late si scurte, rezistenta organismului este mica.

Sistemul nervos: perioada prescolara se caracterizeaza printr-o mare excitabilitate, creste rolul coordonator si reglator al scoartei cerebrale, copilul isi dezvolta treptat capacitatea de a-si retine impulsurile; are loc o disciplinare a conduitei. Organele de simt devin mai active, perceptiile vizuale preiau masiv experienta celorlalti analizatori.

Somnul copilului incepe sa se modifice sub impresia celor petrecute in timpul zilei, copilul are vise ( cosmaruri ).

In perioada prescolara se afirma finetea acuitatii auditive. Sensibilitatea fata de ritm si melodie, reprezinta o conditie a dezvoltarii auzului. Activitatile musicale se cer alternate cu activitati si momente de tacere, care au o valoare afectiva dar si tacere mintala.

Dansul asociat cu activitatea motorie si vizuala, ca si desenul, reprezinta un mod de expresie libera, favorizeaza educarea echilibrului in miscari, dar si a auzului si a simtului ritmic. In activitati de dans apare sentimentul de grup.

Educarea imaginatiei reprezinta, alaturi de educarea senzoriala, o alta fata a educatiei intelectuale la aceasta varsta. Prin forta si capacitatea imaginativa, copilul intra in lumea umana. Ii plac istorioarele si povestile extraordinare, inventeaza el insusi personaje imaginare. Adesea amesteca realul cu imaginarul, scorneste tot felul de lucruri si este incantat de ceea ce inventeaza. ,,Inventand mereu, copilul se inventeaza cate putin pe sine “, spune P.Lengrand.

Mijloacele de educare a imaginatiei sunt povestirile, basmele, desenele animate, jocurile spontane si de creatie. In educarea imaginatiei se impune un anumit echilibru, o selectie si masura intre imaginar si real, in raport de copil.

Celor ,, prozaici “ li se va stimula imaginatia, celor care traiesc in vis cu ochii deschisi, li se vor oferi povesti mai realiste. Acest lucru este necesar pentru a preveni dereglarile de imaginatie, dar la copilul de trei-sapte ani este specifica o anumita pendulare intre real si imaginar.

Educarea caracterului este in relatie cu dezvoltarea functiilor psihice de cunoastere si exprima gradul de socializare a copilului, reflecta modalitatile si mijloacele de stabilire a legaturilor cu mediul social. La varsta prescolara, socializarea face progrese datorita dezvoltarii limbajului si contactului tot mai variat (familie,strada,gradinita). Se formeaza atitudini de simpatie si antipatie. Jocul in care se identifica cu mama, cu tata, cu educatoarea devine o activitate esentiala in educarea sensibilitatii, a atitudinilor, ca si in relevarea propriilor dificultati a imaginii despre sine ce incepe sa se contureze astfel. Manifesta cerinte crescande a nevoii de tandrete din partea familiei. Asimiland in mod treptat, in forme inca rudimentare, diferite modele de conduita, copilul se manifesta la aceasta varstaca individualitate, darn u ajunge inca la nivelul unei constiinte morale. El traieste comportarea si nu o justifica. Mediul social –familia si gradinita –joaca un rol mobilizator. Cumintenia este virtutea principala. Ascultarea se bazeaza pe ordinele ce i se dau si pe interdictiile ce i se fac. Pe aceasta cale incep sa se contureze o serie de deprinderi de conduita.

Pentru conturarea unei personalitati puternice, sanatoase, trebuie avuta in vedere evitarea frustratiilor inutile, sa se faca o educare aidentitatii si corectitudinii.

Nu putem disocia toate aceste fenomene pentru ca ele se desfasoara impreuna,se se interfereaza si se conditioneaza. Familia nu exista intr-o lume, ea face parte din societate si cea mai potrivita atitudine a acesteia este de a armoniza si completa actiunile si viata sa cu actiunile si cerintele gradinitei.

Ce poate realize familia pentru prescolar ?

Ea trebuie sa fie factor prezent in viata lui si sa i-l ajute pe acesta sa se supuna sa se implice in respectarea unor reguli noi si a unor cerinte mereu noi si, pe masura ce copilul creste, tot mai numeroase.

O familie conservatoare, hiperprotectoare, va da grupului social copii dificili, care se vor adapta cu dificultate.

Familia trebuie sa mentina relatii de apropiere si colaborare cu gradinita si mai apoi cu scoala. Parintii trebuie sa participe uneori la desfasurarea programului in gradinita, sa discute cu educatorii, sa-i cunoasca si pe parintii celorlalti copii, sa manifeste interes pentru problemele legate de educatia copiilor lor.

Scopul este comun si pentru familie si pentru gradinita: copiii sa creasca armonios si in conformitate cu exigentele lumii din care acestia fac si vor face parte.

Majoritatea copiilor vin din familii oficial inchegate dar diferentele sunt foarte mari si ele provin din simplul fapt ca oamenii sunt diferiti prin atitudini, grad de cultura, stare de sanatate. Familia trebuie sa asigure prescolarului o atitudine linistita si prietenoasa.

Nu toti parintii au studii de specialitate privind educatia si particularitatile copilului, dar parintii trebuie sa isi observe copiii permanent si sa fie capabili prin aceasta sa dea specialistilor informatiile necesare atunci cand va fi nevoie de ele.

In dialogul educational cu familia este binevenita realizarea unei sensibilizari a parintilor pentru a semnala prompt orice probleme speciale care apar cu privire la manifestarile si dezvoltarea copilului prevenind unele intarzieri sau ,,handicapuri “ in planul maturizarii fizice, psiho-motrice, intelectuale sau socio-afective; in acelasi sens, se impune adoptarea unui program educational unitar gradinita-familie, pentru a rezolva oportun problemele pe care le pun anumiti copii.

II.3.1. VARSTA SCOLARA MICA (6-7-12 ANI )

PROFILUL PSIHOLOGIC AL SCOLARULUI MIC

Prioritatea este faptul ca incepand cu varsta de sapte ani, copilul divine scolar. Unii cercetatori au numit perioada de 6-7 ani si 10-11 ani (perioada scolara mica ) ,,cantecul de lebada al copilariei “. ,,Este copilaria adulta varsta celui de-al doilea intarcat “, spunea A.Munteanu.

Este vorba ca acum copilul poarta o ,, intarcare “ afectiva trecand trecand dintr-o perioada puternic impregnata afectiv, in care jocul ocupa primul loc, intr-o perioada cu mediu neutru din punct de vedere afectiv, unde el va descoperi ca si altii au aceleasi drepturi ca si el.

Si gradinitele au fost un mediu organizat ca si scoala, dar aici activitatea dominanta este invatarea. Copilul intrand in scoala se va confrunta cu probleme de adaptare. Pentru o mai buna adaptare in mediul scolar trebiue sa se tina seama de problemele afective ale copilului si de pregatirea pentru scoala a copilului, in gradinita.

Parintii trebuie sa-i obisnuiasca pe copii in gradinita, cu un regim de lucru sustinut care sa se imbine armonios cu suficiente ore de activitati libere si joc.

Sub efectul cresterii si al mediului educativ, gandirea scolarului se organizeaza in jurul catorva notiuno fundamentale, care unifica datele sensibile, notiunea de timp, da spatiu, de cauza, de miscare. Ele formeaza suportul gandirii logice. Sa ni uitam insa ca la scolarul mic, notiunea se afla la jumatatea drumului intre experienta sensibila si ideea generala, ea neavand inca plenitudinea unei distractii si puritatea unui concept.

Gandirea utilizeaza scheme si simboluri. In lumea concreta a scolarului mic, patrunde o cantitate uriasa de simboluri (semen de circulatie, litere, cifre, etc.) si mai multe simboluri se conceptualizeaza. Se invata operatiile gandirii: citirea ceasului, insusirea algoritmilor de lucru, de control, de recunoastere, identificare.

Pe langa schimbarile in fizionomia si dezvoltarea fizica, intervin transformarile ce se produc in gandirea si comportamentul scolarului, ce pun in evidenta o noua structura mintala.

Capacitatea de cunoastere sporeste si datorita memoriei ale carei posibilitati cresc rapid. Incepand cu varsta de 9 ani, scolarul poate invata orice, invata pe dinafara din joaca, asa cum invata sa mearga, sa vorbeasca. Se contureaza de pe acum, diferitele tipuri de memorie: vizuala, auditiva, chinestezica.

Tot la aceasta varsta se manifesta primele aptitudini cu caracter general ce potenteaza succesul la toate materiile de invatamant. Treptat acestea se diferentiaza in functie de specificul activitatii in care exerseaza cu predilectie elevul.

Complexitatea dezvoltarii psihice in cursul acestei etape, confera scolii un rol special. Fara a subestima importanta mediului familial, care ramane considerabila, rolul activitatii scolare este important la aceasta varsta. Scoala contribuie atat la formarea si educarea inteligentei, cat si a caracterului. Totusi actiunea celor doi factori –familie si scoala – se cere sa fie mereu coordonata, solidara. Familia si scoala vor actiona pentru stimularea dezvoltarii biopsihosociale, prin mijloace specifice de care dispune fiecare si de asemenea, vor colabora in orientarea pozitiva a actiunii altor factori educativi, care exercita influente puternice in aceasta perioada. Astfel de factori sunt: strada, grupul de prieteni, locul de joaca, mijloacele mass media, etc.

Activitatea care declanseaza dezvoltarea psihica este procesul de invatamant. Organizarea si metodica acestuia va tine seama de caracteristicile fizice, psihice si sociale ale devenirii umane.

Mediul familial trebiue sa fie propice dezvoltarii intelectuale. Scolarul are inca nevoie de afectiunea caminului, de ingrijire si incurajare, de consolare, iar scoala i le poate oferi cu greu.

Mediul scolar si mediul familial sunt complementare: fiecare are rolul sau prin raporturile pe care copilul le are cu anturajul. Aceste raporturi sunt mai individuale si mai dominate de pasiune in familie, iar la scoala sunt mai colective si mai intelectuale. Viata familiala isi pune amprenta si pe viata scolara a copilului. Efortul facut de cele doua medii in vederea educarii copilului trebuie sa fie egal.

Daca familia va vedea in prifesor un rival posibil, profesorul va vedea in parinti niste posibili intrusi, atunci vom avea o nereusita pe plan educational. Este de dorit deci, o colaborare.

In sanul familiei copilul trebuie sa gaseasca un adapost cald, primitor, securizant sau altfel spus, un camin care este reglementat de reguli simple, dar clare. – A. Munteanu.

Familia, la fel ca si scoala trebuie sa stimuleze atat autonomia in actiune, cat si pe cea din gandirea esentiala pentru destinul sau cultural.

Educatia in familie, constituie o parte fundamentala in procesul formarii constiintei morale a omului si a conduitei sale. In dezvoltarea moral intelectuala a finite umane, din primul an si pana la insusurea graiului, acest process de initiere are limite si poate duce, in anumite situatii la rezultate negative.

Viata de familie cultivate ca bun in sineduce la negarea propriei substante pozitive si se transforma in contrariul ei, si anume in spirit de casta familiala prin izolarea fata de tot ce nu apartine familiei, in atitudine de neincredere si suspiciune fata de ,, ceilalti “ din afara familiei. Este de la sine inteles ca acesta atitudine va avea asupra copilului un impact urias si il va face sa devina un neadaptat, atat in mediul scolar, cat si dupa depasirea acestuia.

Prima forma prin care scoala, prin cadrele didactice patrunde in mediul familial este comunicarea verbala. Cu tact, cadrele didactice ii pot determina pe membrii adulti ai familiei sa comunice si sa invete, in acelasi timp, sa asculte.abordarea problemelor de educatie prezinta mari dificultati pentru un motiv caracteristic: procesul educational familial este contextual si implicat in variate aspecte de viata familiala. Probemele de educatie in familie se rezolva ,, din mers “, pe viu. Solutiile pot fi in functie de locuinta familiei, de amenajarea acesteia; ele sunt dependente de un buget familial sufficient sau nu. Mediul familial este extreme de divers, iar fiecere familie are alte probleme.

In majoritatea familiilor, copilul are un statut pozitiv, parintii isi manifesta dragostea ocrotindu-l, dreandu-I sentimental de siguranta de care el are nevoie. Copilul nu-si poate alege statutul in familie, dar din pacate, exista si copii al caror statut este negative.

Cauzele sunt multiple; cel mai des intalnite sunt familiile cu compozitie perturbata in care unul din soti nu este parintele copilului, cand copilul nu este dorit, cand exista un regim de viata tensionat in care certurile si bataile sunt frecvente. In astfel de situatii, copilul ia de multe ori partea unui parinte si invata sa minta, sa insele, sa fie dur pentru a putea supravietui.

Insasi regimul de sanctiuni care se aplica copilului, ii perturba dezvoltarea, copilul manifestandu-se in tulburari psihomotorii si de comportament: ticuri, amnezie, timiditate, nervozitate si instabilitate, violenta, tendinta de minciuna, furt.

Scoala nu trebuie sa se constituie in educator al familiei, dar trebuie sa o cunoasca pentru a putea actiona corespunzator in vederea educarii copilului.

Cuvantul echivalent cu succesul in educatia copilului in ceea ce priveste rolul familiei si al scolii este, colaborare.

CAPITOLUL III

CAUZE SI CONSECINTE ALE DEZORGANIZARII

FAMILIEI ASUPRA DEZVOLTARII PSIHICE

A COPILULUI

III.1. FAMILIA CA SISTEM

Mentinerea coeziunii familiale reprezinta un obiectiv prioritar in practica sociologica, integrarea familiei din perspective sistemica contribuie la abordarea corecta a acsteia ca entitate culturala, sociala, economica care garanteaza satisfacerea necesitatilor si implinirea aspiratiilor membrilor sai, asigurand securitate emotionala, sociala, economica, sexuala.

Membrii familiei au drepturi regementate juridic, reguli si obligatii corespunzatoare functiilor familiei dintr-o societate careia ii este proprie un anumit model cultural.

Familia ca sistem este mai mult decat suma partilor componente. Este evident faptul ca indivizii care compun sistemul familial interactioneaza si se influenteza reciproc, dezvoltand raporturi interumane complexe.

Familia este un exemplu caracteristic pentru ceea ce specialistii numesc ,, dualism “.

Acest concept explica faptul ca fiecare sistem are doua calitati: prima consta in faptul ca sistemul este compus din sisteme mai mici, cea de-a doua decurgand din faptul ca sistemul este o parte componenta a unui sistem mai mare. Familia ca sistem este compusa din subsisteme (subsistemul marital, subsistemul parental, subsistemul copiilor si subsistemulbunicilor) si, in acelasi timp, reprezinta o parte componenta semnificativa a sistemului comunitar si social.

Fiecare familie dezvolta o structura proprie a repartizarii responsabilitatilor, devenind un agent de socializare, prin intermediul caruia membrii ei isi interiorizeaza norme si valori, preiau roluri si dezvolta abilitati de rezolvare a problemelor.

Specifice oricarui sistem sunt nu numai limita interioara si exterioara care departajeaza elementele componenteunele fata de celelalte, dar si conflictul. Acesta poate fi considerat ca o manifestare a emotiilorsi tensiunilor acumulate.

Copilul poate fi expus, cu sau fara protectie acestor conflicte care devin surse de dificultati familiale si motivatie pentru nevoia de protectie sociala. Intrucat tensiunea si conflictul sunt experimentate in orice sistem, este important ca la nivel familial acestea sa fie tinute sub control. Reducerea tensiunii si solutionarea conflictului reprezinta scopul interventiei a sistemului social, fara a se omite faptul ca acumularea tensiunilorinterne in familie poate sa faciliteze inovatia si schimbarea sociala.

La fel ca in orice sistem si sistemul familial tinde sa realizeze un echilibru intre componente, echilibru care poate fi statuar si dinamic. Familia reprezinta un exemplu relevant pentru echilibrul dinamic deoarece in contexte diferite familia este provocata sa raspunda in mod sensibil la stress, conflicte, tensiuni din interior si exterior, identificand modalitati specifice de adaptare.

Mentinerea echilibrului familiei prin identificarea si diminuarea pana la eliminare a surselor de dificultate, reprezinta un aspect al homeostaziei familiei.

Avand in vedere faptul ca sistemul este un tot unitar complex, este evident ca orice schimbare a unei componente a sistemului atrage dupa sine modificarea intregului sistem, determinand aparitia acelor mecanisme care, declansandu-se contribuie la adaptare.

Din perspective sistemica pot fi abordate urmatoarele idei vizand familia:

-dreptul la o familie naturala permanenta;

-bunastarea copilului;

-prevenirea disfunctiilor in familie (violenta domestica, tulburari de comportament ale copiilor si tinerilor, abuzul fizic, emotional, neglijarea si abuzul sexual asupra copilului, etc.);

-dreptul la crestere, dezvoltare si educatie normala;

-dreptul la protectie sociala.

STRUCTURA PUTERII IN FAMILIE

Puterea in familie reprezinta capacitatea unui membru de a produce schimbari in opiniile si comportamentele altor membri ai familiei. Intre puterea exercitata in familie si procesul de decizie exista o relatie intrinseca, deoarece structura de putere este orientate spre mentinerea coeziunii familiei,

iar procesul decisional vizeaza toate aspectele ce converg spre o functionalitate a sistemului, repartizarea sarcinilor, drepturi corespunzatoare regulilor, administrarea bugetului de bani, de timp, de energie, etc.

III.2. DEZORGANIZAREA FAMILIEI

SI CONSECINTELE ASUPRA DEZVOLTARII

PSIHICE A COPILULUI

Functiile clasice ale familiei pot cunoaste in unele cazuri abateri de la exigentele functionalitatii normale, unele lacune si fisuri, deficiente si deformari. Normalitatea vietii de familie este o expresie care desemneaza intregirea functiilor, manifestarea lor in directia asigurarii armoniei conjugale, a integrarii indivizilor in viata sociala, a stabilitatii si coeziunii. Normalitatea priveste intregul ansamblu al functiilor, atat interne cat si externe. In literatura de specialitate intalnim diferite concepte care se refera, in esenta, la aceeasi problema: lipsa de functionalitate. Expresiile utilizate sunt: familie dezorganizata, carenta, deficitara, dezbinata, descompletata, vulnerabila, cu probleme. Problematica pe care o comporta aceste familii este deosebit de complexa, antrenand o serie de consecinte negative pentru individ si pentru colectivitatea respectiva. Cele mai multe din aceste probleme pot fi considerate esecuri ale procesului de socializare.

Atunci cand socializarea primara nu se realizeaza din diferite motive si in primul rand in situatiile de deces al unuia din parinti, divort, abandon familial sau parasire, slaba autoritate parentala, relatii conflictuale dintre soti, pot avea loc manifestari deviante si delincvente la minori.

Efectele divortului asupra copiilor variaza in functie de varsta acestora, maturitatea lor intelectuala si emotionala, capacitatea de a accepta divortul

parintilor, de a face fata durerii si pierderii suferite, de timpul petrecut cu cei doi parinti si de reactia parintilor insisi si de reactia prietenilor de scoala sau de joaca.

Procesul de adaptare a parintilor si copiilor la un nou stil de viata este dependent de tipul relatiilor si de natura comunicarii dintre cele patru subsisteme ale sistemului familial: marital, parental, subsistemul bunicilor si subsistemul copiilor. Ca si parintii, copiii trec prin aceleasi etape ale dinamicii divortului.

Reactiile copiilor in fata acestei pierderi cauzate divortului parintilor difera in functie de etapa de varsta, astfel incat, prescolarii intre doi ani si jumatate si sase ani, adesea ofera prin comportamentul lor semnele unui stress puternic, multi dintre ei plangand, avand tulburari in activitatea de hranire-odihnire, manifesta o agresivitate in relatia cu ceilalti copii; ei pot experimenta sentimentul de culpa, considerandu-se vinovati de divortul parintilor.

Copiii de varsta intre 6 si 12 ani sunt supusi unei puternice presiuni psihice, avand sentimente negative fata de unul sau ambii parinti si manifestandu-si furia si dezacordul fata de ceea ce se intampla, prin comportamente precum: minciuna, furt; acesti copii sunt marcati de diferite tulburari somatice (dureri de cap, de stomac).

Adolescentii intre 6 si 15 ani, simt manie, depresie, vina si disperare; devin ingrijorati in privinta perspectivei financiare, incep viata sexuala foarte devreme ca un raspuns individual la provocarea puternica a divortului parintilor sai.

Copiii sunt deosebit de afectati de divortul parintilor, chiar daca nu au o reprezentare conceptuala a relatiei intrerupte intre parinti.

Varsta copiilor la momentul divortului conteaza foarte mult: cu cat copiii au mai putine amintiri legate de divort, cu atat se adapteaza mai bine etapele de dezvoltare emotinala ale copiilor si de factorii care influenteaza noilor familii, adica familiei reconstituite sau familiei monoparentale.

Relatiile post-divort dintre parinti, reprezinta un factor important in functionarea sistemului familial: cu cat contactele sunt mai continuie, mai calitative, cu atat efectele divortului sunt mai diminuate.

Absenta tatalui a fost corelata cu comportamentul deviant al copilului si cu tulburarile de comportament, precum si tulburarile din viata sexuala. Fara indoiala ca absenta tatalui reprezinta un factor in functie de care putem explica diferite tulburari de comportament ale copiilor, insa acesta nu trebuie confundat cu alti factori cum ar fi: saracia, de exemplu, deoarece factorii psiho-sociali, impreuna cu cei economici si emotionali contribuie la crearea unei imagini cat mai complexe asupra diferentelor de adaptare individuala si sociala a copiilor afectati de divort.

La intrebarea ,,Care sunt sarcinile cu care sunt confruntati copiii afectati de divortul parintilor ? “, se poate raspunde diferntiat in functie de echilibrul in sistemul familial.

A. CUNOASTEREA SEMNELOR REALE ALE DIVORTULUI

In timpul procesului de adaptare la noua situatie generala de divort, copiii se tem de o incertitudine a viitorului, se simt vinovati de ceea ce s-a

intamplat in familie, sunt ostili, irascibili, tristi, au tendinta de suicid, sunt obositi, au dificultati in concentrare, isi pierd apetitul si pot por inregistra scaderi ale performantei scolare. Cei mai multi dintre copii, se confrunta cu realitatea divortului, intelegand-o la sfarsitul primului an de separare al parintilor.

B. DISTANTAREA DE CONFLICTELE PARENTALE

Greutatile intampinate de copiii cu parintii divortati, in activitatile scolare sau sociale sunt resimtite in special in primul an ce urmeaza separarii oficiale a parintilor. Cei mai multi copii sunt capabili sa se situeze la o anumita distanta fata de conflictele parentale, la sfarsitul primului an si jumatate care urmeaza divortului.

C. CONFRUNTAREA CU PROBLEMA PIERDERII

Pierderea reprezinta una din cele mai dificile ,,sarcini “ cu care trebuie sa se confrunte copilul: pierderea parintelui cu care nu mai locuieste, pierderea sentimentului de securitate sau de afectiune din partea unuia dintre parintii cu care nu mai are contacte zilnice, pierderea unei traditii familiale si a ritmului vietii familiale, pierderi la nivelul emotional si fizic. Unii copii nu reusesc sa faca fata acestor sentimente si multi dintre ei sunt marcati o mare parte din viata pentru pierderile din copilarie.

D. SARCINA ANULARII FURIEI SI AUTOCONDAMNARII

Foarte multi copii reusesc sa inteleaga odata cu trecerea timpului, ca divortul a reprezentat o optiune a parintilor si incearca sa-si atenueze, pana la disparitia totala, sentimentul de auto-blamare, incercand sa exercite control asupra propriei vieti.

E. ACCEPTAREA ASPECTULUI PERMANENT AL DIVORTULUI

Separarea si divortul parintilor nu sunt acceptate din punct de vedere psihologic, de catre multi copii care continua sa spere la reintregirea familiei, la refacerea cuplului parental si la reechilibrarea familiei, chir daca cei doi parinti s-au recasatorit. In timp, aceasta situatie devine acceptatasi, in mod special, inteleasa in stadiul adolescentei sic el al adultilor tineri.

F. FORMAREA UNOR SPERANTE REALISTE

CU PRIVIRE LA URMATOARELE RELATII

Multi copii si tineri care sa-u adaptat situatiei provocate de divort, pastreaza totusi o rezerva, fata de o posibila relatie intima din viitorul lor, rezerva motivate de teama repetarii experientei parintilor lor. Astfel foarte multi se indoiesc de probabilitatea ,, recuperarii “ dragostei pierdute in copilarie, printr-o viitoare relatie intima personala.

III.3. DIFICULTATI DE EXERCITARE A

ROLURILOR SOCIAL-EDUCATIVE

IN FAMILIILE (MONO)PARENTALE

Potrivit unei siteze succinte realizate de B. Bawin (1988), studiile asupra familiilor monoparentale cochid, in esenta, ca: probabilitatea de a identifica nasteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard in dezvoltarea psiho-afectiva a acestora, tulburari de comportament, abandon/ esec scolar, ori chiar delicventa este mai mare in aceasta categorie de populatie. Familiile monoparentale se adapteaza mai greu modelului cultural consumatorist actual, fiind victime ale ,, noii saracii “. Ele au tendinta de a se auto-reproduce (copii proveniti din astfel de familii au sanse mari de a repeat experienta in calitate de adulti), reproducand si extinzand, astfel, un lant intreg de probleme sociale. (Mono)parentalitatea, in special cea rezultata din divort, este corelata cu o diminuare a activitatii educative, si mai ales, cu o adecvare si o eficienta mai mici ale eforturiloreducative: rolul matern este este caracterizat in termenii suprasolicitarii ( materiale, emotionale, relationale ), ai unui dezinters relative sau ai unui conflict de rol ( dominate de problemele create de separate si de propriile stari afective, mamele sunt mai putin disponibile pentru copil, exact in momentele in care acesta ar avea mai multa nevoie de atentie si nevoi sporite ), in timp ce rolul patern este analizat in termenii ,,absentei paterne “, ,,depravarii paterne “, ,, deresponsabilizarii paterne “. Aceasta opinie este exemplar exprimate de Louise Miron intr-un studio, care reprezinta, de altfel, o foarte buna sinteza a cercetarilor efectuate de psihologi, cu privire la consecintele divortului asupra copiilor.

,, Capacitatea de a exercita adecvat sarcina de parinte este puternic diminuata in anii care urmeaza rupturii. Acaparata de suferinta proprie, anxioasa, deprimata, furioasa, marcata de sentimente contradictorii fata de fostul sot, fata de rupture, fata de trairile anterioare, mama, sau parintele caruia i s-a incredintat copilul, reuseste cu greu sa ramana centrata asupra nevoilor copiilor, atenta la manifestarile lor. Aceasta se verifica mai ales cand copiii sunt mici si coplesiti de anxietate si disterare, dornici sa restaureze unitatea familiei, cateodata chiar in stare de soc. Tatii incearca, de asemenea, ca si fostele sotii, un plus de anxietate, de manie, de depresie, de sentimente de respingere si incompetenta, in comparative cu tatii neseparati care au copii mici de caeeasi varsta. Le este teama sa ia copii ci ei, se simt dezradacinati, fara sens, fara un camin, in timp ce mamele care au copilul pot trai sentimentul unui plus de continuitate, dar il traiesc si pe acela al unei pierderi de identitate, de statut, si un sentiment general de neputinta.

Asadar, avem parinti aflati in mare suferinta, care trebuie sa se ,, randuiasca “ atat cu schibarile inentitare, cat si cu cele ale capacitatii lor emotionale de adaptare. Rezulta ca ei comunica mai bine cu copiii, infantilizandu-i, aratandu-se adesea mai putin coerenti in ceea ce le cer, mai putin afectuosi, si controlandu-le mai putin comportamentul “. (M. Louise)

Teza carentelor educative este sustinuta cu argumente privind dezvoltarea psiho-afectiva a copiilor si integrarea lor sociala. Copiii aflati sub incidenta divortului sunt marcati de numeroase probleme psihologice si relationale.

Reactia lor este diferita in functie de varsta, sex, timpul trecut de la ruperea intervenita intre parinti, calitatea relatiei trecute si prezente cu fiecare

dintre acestia, climatul ce caracterizeaza relatiile dintre ei in timpul divortului si dupa separare, raporturile cu fratii si surorile, suportul folosit de retetele de sociabilitate.

Pe termen scurt, copii de varsta mica (sub 6 ani) sunt cel mai puternic afectati: ei par a deveni mai dependenti, mai neascultatori, mai agresivi, mai putin afectuosi decat cei ce raman in familii complete, dezvoltarea lor generala fiin bulversata. Copiii de sase-opt ani sunt marcati de o anumita tristete, de sentimente de frustrare, confuzie si anxietate, de conflicte de loialitate, multi dintre ei cautand contactul cu parintele absent. La caste varste, baietii sunt mai vulnerabili: ei inregistreaza mai frecvent esc scolar si dificultati de integrare sociala, se restabilesc mai greu.

Pentru copiii intre 9 si 12 ani, perceptia rupturii este mai clara, modalitatile de manifestare mai sobre. Ei sunt capabili sa puna in functiune diferite mecanisme de protectie si sa lupte impotriva propriilor stari psihologice. Totusi multi dintre ei reusesc cu greu sa-si controleze anxietatea, rusinea, durerea si sentimentul neputintei, revarsandu-si furia asupra ambilor parinti sau, asupra celuia pe care il considera vinovat.

Nici in adolescenta, experienta divortului nu este suportata fara probleme: furia, tristetea, sentimental de amenintare si de neliniste in legatura cu viitorul, deceptia, indignarea morala, chiar dispretul sunt evidentiate de cercetatori.

Reactiile se manifesta cu cea mai mare putere, in primul an dupa separarea parintilor. Cu timpul ele se atenueaza, dar nu in toate cazurile.

Daca studiile de psihologie releva consecintele divortului, starii psihice

a parintilor si asupra dezvoltarii cognitive si mai ales afective a copilului, sociologii vorbesc despre problemele materiale ale familiilor monoparentale, victime ale ,, noii saracii “, dupa supraincarcarea si conflictul de rol traite de femeia obligate sa adauge la sarcinile cotidienede ingrijire si educatie, si pe acela` de aducator principal de venituri si de exercitare a autoritatii, despre criza de autoritate. In consecinta, copiii care traiesc in familii de acest tip sunt considerati ,,populatie cu risc “, condamnata la a ingrosa randurile celor care traiesc la limita subzistentei, celor care esueaza scolar, ai ale deviantilor si delicventilor.

III.4. SEPARAREA PARINTILOR ECHIVALEAZA

CU O CONDAMNARE EDUCATIVA A COPIILOR ?

In plan psihologic, contoversele pe aceasta tema sunt legate de acelea, mai generale, intre sustinatorii normalitatii/legitimitatii unui model familial unic- cel al familiei conjugal-parentale- si cei care revendica drepturile individului de a allege o alternativa de viata familiala dintre mai multe posibilitati.

Aceste controverse corespund, in planul teoriei sociologice, opozitiei dintre perspectivele macrosociologice (functionaliste, structuraliste, sistemice, ,,clasice “) si cele microsociologice. Ideologia care face din familia conjugal-parentala un model universal, asociaza in mod necesar acestui tip de organizare familiala o functie educative, modificarea structurii conducand, in opinia sustinatorilor acestui punct de vedere, la o diminuare sau chir la o pierdere a functiei. Merton(1949) a observat posibilitatea ,,substitutelor “ functionale, elemente nespecializate care care preiau functia paterna (materna), fara a putea evita suprasolicitarea si conflictul de rol rezultate aici.

Pe de alta parte, conceptia privind carentele educative ale familiei monoparentale este marcata atat de limite logice. Ea se bazeaza pe postulatul conform caruia structurile familiale biparentale reprezinta nu numai mediul care poate asigura nivelurile cele mai inalte de dezvoltare psiho-afectiva si integrare sociala a copilului, ci singurul care permite o dezvoltare normala; rezulta ca orice alt mediu impiedica aceasta dezvoltare. O concluzie este inferata pornind de la o premise care ar trebui formulate mai curand in termenii ipotezei. In plus, aceasta concluzie este rezultat al unei inductii incomplete (singura pe care orice ancheta empirica o permite) in care cazurile investigate sunt selectionate in functie de criteriul esecului educativ: esantioanele sunt alcatuite din din copii cu esec scolar sau din copii delicventi, iar daca intr-un astfel de esantion, cei mai multi copii provin din familii parentale, se trage concluzia, a carei validitate este discutabila, ca exista in mod necesar o carenta educative a acestui tip de familie.

Un studiu citat de Saxton-1990- arata ca modul angajarii fostilor soti in relatia parentala dupa divort influenteaza situatia copiilor. Copiii care la cinci ani dupa divort au deposit in mare masura socul initial sunt beneficiarii unei atitudini de angajare din parte ambilor parinti, impreuna sau separat (contactele cu tatal sunt frecvente iar relatiile cu ambii parinti sunt descries ca bune). Dimpotriva, situatia celor care ,,esueaza “ reflecta ,,un esec “ al divortului: copiii sunt utilizati frecvent ca ,,paratasnet “ al conflictelor care nu inceteaza intre parinti, in consecinta atat relatiile cu mama, cat si cu tata se deterioreaza dupa divort.

Separarea sotilor nu conduce automat la o rupture cu modul de angajare parentala si familiala inainte de divort. Experientele traite in familiile de origine, distributia rolurilor domestice si educative in familia conjugal-parentala, natira raporturilor conjugale si a relatiilor copilului cu fiecare dintre parinti, modeleaza implicarea educativa a acestora.

III.5. SENTIMENTALIZAREA RAPORTURILOR

INTRAFAMILIALE IN SOCIETATILE MODERNE

Sentimentul copilariei apare, potrivit opiniei istoricului francez Ph. Aries, treptat, in doua etape. In secolul al-XVI-lea sunt descoperite naivitatea, inocenta, dragalasenia copilului care devine sursa de amuzament pentru adulti. Acest prim sentiment al copilariei se asociaza atitudinii traditionale de indiferenta fata de copil. Sensul inocentei consta in obligatia de a-l proteja pe copil de aspectele ,,murdare “ ale vietii si de a-i dezvolta caracterul, rationalitatea.

Incepand cu cel de-ai XVII-lea, apare cel de-al doilea sentiment al copilariei, caracterizatprin recunoasterea si atasamentul fata de particularitatile copilului. Orice are legatura cu copilul si cu familia a devenit serios si demn de atentie. Copilul –prezenta si existenta sa pur si simplu, si nu doar viitorul si-au dobandit un loc central in familie.

Acest al doilea sentiment al copilariei este legat de modificari in functia educative a familiei: educatia devine de acum, o miza importanta pentru parinti. Aparitia sentimentului copilariei si cea a interesului parintilor pentru educatia copiilor sunt simultane, cu dezvoltarea educatiei scolare.

,,… Poate ca astazi scoala rapeste copilul familiei sale, dar la vremea aceea, dimpotriva, ea l-a daruit unei familii care nu se ocupase deloc de el inainte. Comunicarea intre el si restul lumii este facuta, incepand din acest moment, prin intermediul familiei. Parintii isi asuma intretinerea sa materiala, dresajul sau moral; pe scurt, scoala a apropiat copilul de familia sa, facandu-l dependent de aceasta. Daca din punct de vedere fizic, ni i-a apropiat in prea multe cazuri, ea a stabilit si mentinut, in schimb, o relatie de dependenta morala a copiilor de parintii lor.

Copilul devine treptat centrul familiei sale, viata cotidiana graviteaza in jurul femeii careia ii revine sarcina educarii lui. Sentimentul copilariei, in diferitele sale forme reprezinta o expresie particulara a sentimentului mai general, care este sentimentul familiei.

Schimbarea afectiva care conduce la a nu mai dori doar aducerea pe lume a copiilor, ci asigurarea viitorului lor prin educatie, cresterea nivelului vietii; schimbarea conduce la civilizarea relatiilor conjugale, la valorizarea cuplului “.

,, Francezii au inceput sa nu mai aiba copii multi atunci cand s-au apucat sa se intereseze de ei “. Sa adaugam ca aceasta conceptie corespunde logicii conjuncturii demografice. Scadera mortalitatii infantile conduce la limitarea nasterilor pentru a preveni o marire a taliei familiilor; ea incita, in egala masura, la a investi mai mult, in plan material ca si in plan afectiv, in copiii ale caror nastere si supravietuire nu mai sunt chiar produsul intamplarii “. (Burgniere, 1972)

Vorbind despre raporturile contemporane parintii-copii, sociologii considera ca este vorba despre o psihologizare a raporturilor familiale, decat despre o sentimentalizare.

CAPITOLUL IV

SITUATII CONCRETE- STUDIU DE CAZ

IV .1. TRAUMA DIVORTULUI

Narcis este elev in clasa a treia. Cand avea cinci ani, parintii sai au divortat. Certurile dintre ei au continuat, baiatul fiind incredintat, insa tatal a venit sa-l vada din ce in ce mai rar si pana la urma vizitele lui au incetat. La randul ei mama se muta la parinti. Bunicii il primesc pe Narcis cu bratele deschise, este alintat, rasfatat si nu i se refuza nimic, situatia materiala a familiei fiind foarte buna. Mandria mamei il impinge pe Narcis la singura scoala particulara din judet. Cu toate acestea Narcis vorbeste urat cu prietenii, este nerespectuos cu adultii, iar rezultatele scolare nu sunt foarte bune. El nu accepta ca cineva sa vorbeasca despre tatal lui in prezenta sa. Mama spune mereu: ,,Eu ii ofer orice baiatului meu. Nu-i lipseste nimic ! “ …….OARE ?

Concluzie: convingerea unor parinti ca au calitatea si competenta de a modela personalitatea si destinul copiilor dupa propriile ambitii este absolute falsa. Nu copilul este confectionat dupa chipul si asemanarea parintelui ce se crede demiurg, ci el evoluiaza natural, in functie de contextul ce i se ofera. Aici intra in discutie si modele umane, incepand obligatoriu cu mama si tata. Ideea eronata ca la unul, doi sau trei ani, copilul nu intelege mai nimic- de pilda- din certurile frecvente ale parintilor, duce deseori la traume tarzii, apparent nemotivate. Sigur ca modelul pozitiv in familie ar fi de dorit intotdeauna. Din pacate, sunt foarte multe cazuri de dezarmonie conjugala; ele se rasfrang asupra copiilor, cu urmari iremediabile.

Deci, copilul are nevoie in permanenta, de atentia si dragostea ambilor parinti pentru a-si creea prin ochii lor, un model de viata pe care il poate urma fara ezitare.

IV.2. NEVOIA DE A LUA PARTE LA VIATA

Am intalnit o fetita de clasa a-IV-a, pe care o chema Cristina. Copilul acesta nu rade, nu stie sa se joace, nu are prieteni; nu pentru ca nu si-ar dori, dar nu stie sa se apropie de ceilalti copii. Cand a venit in clasa intai, in prima zi de scoala a insotit-o tatal ei. M-am gandit ca mamaera la serviciu. Dar ea nu a venit nici la sedintele cu parintii, nu a venit in clasa intai macar o singura data la scoala.

Fetita e unicul copil al familiei. Mama lucreaza, tata se ocupa de copil. Tatal este bine intentionat, dar putin comunicativ. Copilul este hranit, imbracat, trimis la scoala, isi face temele cum poate cu ajutorul tatalui. Am cunoscut-o, in sfarsit pe mama. Am discutat cu ea si s-a uitat foarte mirata la mine cand i-am spus ca fetita ei este ,, flamanda “ de dragoste. La serbarea de Craciun am facut cu copiii cadouri pentru parinti: cadoul nostru pentru ei de Craciun. Fiecare copil facea cate ceva, asculta sfaturile mele, dar Cristina statea deoparte si plangea: ,, eu nu stiu, nu pot sa fac “. O jumatate de ora mi-a trebuit sa o conving sa ni se alature. Este in clasa a-IV-a si nu se permite sa participe acasa la nimic pe motiv ca… tu nu stii.

Concluzie : la scoala incercam cu fiecare copil, dar daca familia nun e ajuta, rezultatele sunt foarte slabe. ,, Timiditatea este o stare completa un amestec de rusine si de teama, avand acest dublu character de a se produce intotdeauna si exclusiv in prezenta oamenilor si de a fi in ea insasi nejustificata si fara obiect, altfel spus, de a fi o falsa rusine si o falsa teama. “ (L.Dugas)

Timiditatea nu se vindeca tratand-o izolat de celelalte trasaturi ale personalitatii. Intreaga educatie din familie si din scoala trebuie sa formeze caracterul si implicit sa combata timiditatea. Copilul timid trebuie ajutat sa obtina succese, sa-i fie incurajate sis a nu i se exagereze insuccesele.

IV. 3. BUCURIA DE A TRAI

Alex are cinci ani si e nemaipomenit de fericit:

,,Duminica e ziua mea si mama imi va face tort. Vor veni verisorii mei, Cosmin si Costel sin e vom juca pana seara “. Alex radiaza de fericire: sip e buna dreptate . Cea mai fericita zi din viata sa este aceea in care primeste foarte multe cadouri. Ziua lui vine odata cu Craciunul, cand Mosul soseste si acasa si la scoala. De ce ? Pentru ca a fost cuminte si ascultator. A meritat efortul !

Concluzie: fiecare copil poate fi studiat ca un caz. Unii sunt cazuri fericite, altii mai putin. Pentru fiecare insa este necesara preocuparea, interesul, dragostea, dorinta de a ajuta acolo unde este nevoie. Recompensa pe care parintii o acorda copilului este dovada faptului ca parintii urmaresc si apreciaza actiunile copilului. Sunt parinti care isi recompenseaza copiii pentru obligatii elementare, ori aceasta este o greseala: recompensele se acorda nu numai pentru fapte deosebite. Cand parintele promite, trebuie sa se tina de cuvant, altfel el va aparea in ochii copilului ca o persoana fara onoare. Deci, inca o lovitura data autoritatii parintelui. Copilul obisnuit sa primeasca in dar tot ce-si doreste, nu-l va putea intelege pe parintele sau cand acesta nu va avea posibilitatea sa-i satisfaca in continuare toate pretentiile. Exista o masura in toate !

CONCLUZIE

In cea mai mare parte copiii vin pe lume in cadrul unei familii. Natural, biologic, copilul are intotdeauna doi parinti. Atunci cand unul dintre parinti lipseste sau comportamentul sau este necorespunzator, primul lovit va fi copilul.

In cadrul familiei, relatiile trebuie sa fie cele care sa ajute copilul, adica sa-I creeze sentimentulde siguranta, sa-I asigure modele pe care sa le urmeze, sa fie ajutat sa se adapteze in societate prin insusirea limbajului, mersului, conduitelor morale.

La inceputul lucrarii imi propuneam sa descopar cat datoreaza omul, familiei in care s-a nascut si a crescut. Nu pot da o cifra, un procent, dar de-a lungul lucrarii am aratat ca familia este necesara, importanta pentru devenirea copilului. Reusita in educatia copilului depinde de armonia cuplului, de atmosfera din familie generate de parinti si copii, de intelepciunea parintilor si de dorinta lor de cooperare cu factorii sociali (gradinita, scoala). Parintii care au ei insisi probleme vor crea probleme si copiilor. Rolul de parinte se invata din viata, dar pentru success este nevoie de colaborare, de comunicare si de multa dragoste. De asemenea nu trebuie sa intoarcem fata experientei celor mai in varsta, dar nici san u devenim sclavii unei dogme, concepte fixe. Societatea evolueaza, copiii trebuie sa faca fata mereu unei anumite cerinte, dar ei trebuie pregatiti pentru acestea.

,, Sa nu-i educam pe copiii nostril pentru lumea de azi. aceasta lumen u va mai exista cand ei vor fi mari si nimic nu ne permite sa stim cum va fi lumea lor. Atunci sa-i invatam sa se adapteze. (Maria Montessori)

FISA DE CARACTERIZARE PSIHOPEDAGOGICA

A ELEVULUI

I. DATE PERSONALE

Numele si prenumele : Iordache Anca

Locul si data nasterii : Comuna Baltatesti, jud. Neamt 13.02.1994

Domiciliul : sat Valea Arini, comuna Baltatesti

Scoala si clasa in care invata : Valea Arini, clasa I

II. DATE FAMILIALE

Ocupatia si locul de munca al familiei

Tatal : somer

Mama : casnica

Structura si componenta familiei

Tipul familiei:

-normala;

-tatal (mama) decedat;

-parinti despartiti;

-parinti vitregi (unul, amandoi)

b) Frati (surori) mai mici, mai mari

-numarul : 3 frati

-ocupatia : elevi

c) Alte persoane (rude) apropiate familiei

III. ATMOSFERA SI CLIMATUL EDUCATIV

raporturi armonioase, de intelegere intre parinti si intre parinti si copii;

raporturi punctuate de conflicte mici si trecatoare;

dezacorduri puternice in familie, conflice frecvente;

IV. SITUATIA ECONOMICA A FAMILIEI

familie cu doi aducatori de venit;

familie cu un singur aducator de venit;

familie cu venituri in agricultura;

familie cu nici un venit

V. DEZVOLTAREA FIZICA SI STAREA SANATATII

1. caracreristici ale dezvoltarii fizice;

2. imbolnaviri: a) anterioare intrarii in scoala

b) pe parcursul scolarizarii

3.deficiente, handicapuri ( senzoriale, motorii)

VI. PROCESELE COGNITIVE

predomina modalitatea vizuala de receptie a informatiei;

predomina modalitatea analitica de receptie a informatiei;

realitatea difuza superficiala a materialului de invatare;

perceptia complexa (spirit de observare);

VII. NIVELUL DE INTELIGENTA

foarte buna;

buna;

medie;

scazuta;

sub limita;

VIII. CUM ESTE VAZUT DE CEILALTI

foarte bun coleg;

bun coleg;

preocupat mai mult de sine, individualist, egoist;

retras, putin prietenos;

IX. TRASATURI DE PERSONALITATE

TEMPERAMENT

puternic exteriorizat, impulsiv, nestapanit, inegal, iritabil, uneori agresiv, active, cu tendinta de dominare a altora;

exteriorizat, energic, vioi, mobil, echilibrat, usor adaptabil, vorbaret, guraliv, nestatornic;

calm, controlat, retinut, lent, uneori nepasator, rezistent la solicitari, mai greu adaptabil;

hipersensibil, interiorizat, nesigur, anxios;

combinat;

EMOTIVITATE

foarte emotiv, excesiv de timid, emotiile ii perturba activitatea;

emotive dar fara reactii dezadaptive;

neemotiv, indraznet;

DISPOZITIE AFECTIVA PREDOMINANTA

vesel, optimist;

mai mult trist, deprimat;

MEMORIA

foarte buna;

buna;

medie;

slaba;

foarte slaba;

IMAGINATIA

saraca;

bogata;

reproductive;

reproductiv creativa;

pentru activitati tehnice;

LIMBAJUL

vocabular bogat, exprimare frumoasa si corecta;

exprimare usoara si corecta;

vocabular redus, exprimare greoaie;

vocabular foarte sarac, exprimare incorecta;

X. CONDUITA IN GRUP, INTEGRAREA SOCIALA

PARTICIPARE LA VIATA IN GRUP

mai mult retras, rezervat, izolat;

este in contact cu grupul, se integreaza, dar prefera sarcinile executive;

cauta active contactul cu grupul, sociabil, comunicativ;

activ, sociabil, comunicativ, cu initiative;

TRASATURI DE CARACTER IN DEVENIRE

atitudini fata de altii – positive

– negative

2. atitudini fata de sine : – positive

– negative

3.atitudini fata de munca : – positive

– negative

CONCLUZII : Eleva provine dintr-o familie fara situatie materiala, fara posibilitati, cu un tata somer si o mama casnica. Datorita abuzului de alcool tatal devine violent, perturband activitatile elevei. Acest climat influienteaza dezvoltarea psihica, ducand la insuccese scolare. Se recomanda o mai buna relatie parinte copil, un comportament mai bland.

FISA DE CARACTERIZARE PSIHOPEDAGOCICA A ELEVULUI

GRUPA PREGATITOARE :

Gradinita Valea Arini

Numele si prenumele : Crudu Ana – Maria

Grupa : pregatitoare

Date biografice :

Data nasterii : 14 aprilie 1996

Adresa : sat Valea Arini, comuna Baltatesti

Date medicale : evolutie psiho-fizica normala

Structura familiei : mama, tata, o sora mai mica

Profesiunea parintilor : tatal pensionar

mama muncitoare

Conditii de locuit : bune

Climatul educativ in familie : relatii interfamiliale favorabile, organizate

Comportarea copilului in familie : foarte buna

Aspecte ale activitatii copilului : participa la joaca cu ceilalti copii, asculta povesti, coloreaza

ACTIVITATEA COPILULUI IN GRADINITA

Rezultate obtinute de copil : bune

Jocuri preferate : jocuri logice

jocuri de miscare

Conduita copilului in gradinita : si-a insusit deprinderile de comportare, civilizata le aplica in relatiile cu adultii si copii.

Modul de indeplinire a sarcinilor : indeplineste sarcinile intotdeauna

Adaptarea la grupul de copii : usor adaptabila

Rolul pe care il indeplineste in grupul de joc : prefera sa fie condusa

CARACTERISTICI ALE PERSOANEI

Motricitate : controlul si coordonarea miscarilor bune

ritmul miscarilor rapid

Capacitati cognitive : spirit de observatie bun

perceptia foarte buna a formei si marimii

orientarea in spatiu foarte buna

orientarea in timp buna

distributia atentiei foarte buna

memoria : reproduce creator, memoreaza repede

utilizeaza toate operatiile gandirii

Limbajul : bogat, corect , expresiv

Trasaturi de caracter : sociabila, respectuasa, corecta, prietenoasa, uneori timida

CONCLUZII:

Dezvoltarea generala a copilului este foarte buna, este pregatit pentru a merge la scoala. Se recomanda un comportament bland fata de copil.

BIBLIOGRAFIE

1. Mitrofan Iolanda, Diana Vasile, ,, Terapii de familie “, Editura Sper Bucuresti, 2001

2. Cretu Elvira, ,,Psihopedagogia scolara pentru invatamantul primar “, Editura Aramis, 1999

3. Carmen Catalina Ioan, ,,Tehnici de ancheta psihosociala “, Iasi, 1996

4. Stanciulescu Elisabeta, ,,Sociologia educatiei familiale “, Editura Polirom, Iasi, 1997

5. Stanciulescu Elisabeta, ,,Teorii sociologice ale educatiei “, Editura Polirom, Iasi, 1996

6. Mitrofan Ioalanda, ,,Familia de la A la Z “, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

7. Mitrofan Iolanda, ,,Psihopatologia, psihoterapia si consilierea copilului “, Editura Sper, Bucuresti, 2000

8. Mitrofan Iolanda, ,,Psipatologia, psihoterapia si consilierea copilului “, Editura Sper, Bucuresti, 2001

9. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

10. Herseni Traian, ,,Sociologie .Teoria generala a vietii “, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982

11. Vlasceanu Lazar, ,,Metodologia cercetarii sociale. Metode si tehnici “, Bucuresti, 1986

12. Stern H. H., ,,Educarea parintilor in lume “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

13. Schiopu Ursula, Verza E., ,,Psihologia varstelor “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981

14. Debesse Maurice, ,,Etapele educatiei “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981

15. Pantelimon Golu, ,,Invatare si dezvoltare “, Bucuresti, 1987

16. Zlate Mielu, ,,Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI a “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998

17. Munteanu Anca, ,,Psihologia copilului si a adolescentului “, Editura Augusta, Timisoara, 1998

18. Osterrieth Paul, ,,Copilul si familia “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993

19. Sovu George, ,,Cadenta generatiei “

20. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului “, Editura Didactica si Pedagocica, Bucuresti, 1982

21. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului prescolar “, Editura Lyceum, Bucuresti, 1992

22. Vincent Rose, ,,Gradinita, familie, scoala “, Revista de Pedagogie, Bucuresti, 1976

23. Spanu Mariana, ,,Introducere in asistenta sociala a familiei si protectia copilului “, Editura Tehnica, Chisinau, 1998

24. Stanciulesca Elisabeta, ,,Sociologia educatiei familiale “, Editura Polirom, Iasi, 1997

25. Schiopu V., Piscoi V., ,,Psihologia generala si a copilului “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982

26. Neacsu I., ,,Instruire si invatare “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980

27. Barbu H., Dima S., ,,Activitatea ludica a prescolarilor si scolarilor mici “, Bucuresti, 1975

28. Dafinoiu Ion, ,,Personalitatea –Observatia si individual “, Editura Polirom, Iasi, 1997

29. Cucos Constantin, ,,Educatia – Dimensiuni culturale si intelectuale “, Bucuresti, 1996

30. Piaget J., ,,Psihologia inteligentei “, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965

31. Piaget J., ,,Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972