Preluarea Sondajelor de Opinie In Presa Scrisa

Cuprins

Introducere

Capitolul I.

Opinia publică – fenomen psihosocial complex

Analiza a conceptului de „opinie publică“

Analiza critică privind definirea opiniei publice

Modelul tridimensional al opiniei publice

Capitolul II

Opinia publică și sondajele de opinie

Ce este sondajul de opinie publică

Apariția și evoluția sondajelor de opinie

Funcțiile și imporțanta sondajelor

Capitolul III

Preluarea sondajelor de opinie în presa scrisă

Presa scrisă și construirea opiniei publice

Preluarea sondajelor de opinie în presa scrisă

Studiu de caz: Idolii românilor

Concluzii

Bibliografie

Pagini 56

BIBLIOGRAFIA TEMEI:

Abraham, Dorel. (2001). Cum se evaluează rezultatele sondajelor de opinie? România socială, 1, 50-53.

Abraham, Dorel și Lăzăroiu, Sebastian. (2001). Sondajele de opinie și alegerile. Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 4-5, 22-28.

Abraham, Dorel, Datculescu, Petre, Kivu, Mircea, Lăzăroiu, Sebastian, Mărginean, Ioan, Sandu, Dumitru. (2004). Forum Sociologie Românească. Sondajele de opinie publică în România de azi. Sociologie Românească, II, 3, 5-25.

Aldea, Andra, Chiriburcă, Dan et al. (2001). Sondajele de opinie. Mod de utilizare. București: Editura Paideia.

Allport, Floyd H. (1937). Toward a science of public opinion. Public Opinion Quarterly, 1, 7-23.

Aluaș, Ion și Drăgan, Ion (eds.). (1971). Sociologia franceză contemporană. Antologie. București: Editura Politică.

Attali, Jaques. (1972). Les modèles politiques. Paris: PUF.

Berger, Gaston. (1957). L’opinion publique, phénomene humain. În G. Berger et. al. L’opinion publique. Paris: PUF.

Bernays, Edward. [1923](2003). Cristalizarea opiniei publice. București: Editura Univers Enciclopedic.

Black, Sam. (1993). The Essentials of Public Relations. Londra: Kogan Page Ltd.

Blumer, Herbert. (1948). Public opinion and public opinion polling. American Sociological Review, 13, 5, 542-549.

Bondrea, Aurelian. (1996). Sociologia opiniei publice și a mass media. București: Editura Fundației “România de Mâine”.

Bourdieu, Pierre. (1990). Public Opinion Polls: A Science Without Scientist. In Other Words. Cambridge: Polity.

Bryce, James. [1888](1889). The American Commonwealth (2 vol.). Londra: Macmillan and Co.

Bücher, K. (1917). Die Aufänge des Zeitungswesens. Die Entstehung der Volkswirtschaft, vol. 1, ed. 10, 257.

Champagne, Patrick. (2002). „Opinia publică” și dezbaterea publică. În Isabelle Paillart. (2002). Spațiul public și comunicarea. Iași: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc, Ioan. (1998). Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva: Editura Destin.

Chelcea, Septimiu și Ivan, Loredana. (2000). Metodologia și practica sondajelor finale, cu referire la alegerile de la 26 noiembrie 2000 din România. Sociologie Românească, 3-4, 119-131.

Chelcea, Septimiu. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu și Iluț, Petru (coord.). (2003). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu și Jderu, Gabriel. (2004). Preluarea datelor din sondajele de opinie publică în mass-media din România în anul electoral 2004: incorectitudine, subiectivitate și ambiguitate. Sociologie românească, II, 3, 96-107.

Chelcea, Septimiu, Abraham, Dorel și Lăzăroiu, Sebastian. (2005). Sondaj de opinie publică: idolii, eroii și antieroii românilor azi. Sociologie Românească, 2 (în curs de apariție).

Cohen-Almagor, Raphael. (2003). Relatarea obiectivă în mass-media: între iluzie și panacea. Jurnalism și comunicare, 3, 3-12.

Cohen, Bernard C. (1963). The Press and Foreign Policy. Princeton: Princeton University Press.

Crespi, Irving. (1997). The Public Opinion Process: How the People Speak. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.

Derivery, Daniel. (1996). Opinia publică. În Boudon, Raymond, Bernard, Philippe, Cherkaoui, Mohamed, Lécuyer, Bernard-Pierre (coord.). (1996). Larousse. Dicționar de sociologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Dictionnaire de la Langue philosophique. (1962). Paris: PUF.

Dobb, Leonard W. (1948). Public Opinion and Propaganda. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Dobrescu, Paul. (2000). Un despot modern-opinia publică. Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 2-3, 13-30.

Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina. (2002). Mass media. Puterea fără contraputere. București: Editura Bic All.

Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina. (2003). Mass media și societatea. București: Editura SNSPA.

Durkheim, Émile. [1895](2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom.

Ellul, Jacques. (1967). Histoire de la propagande. Paris: Presses Universitaires de Frances.

Gallup, George H. și Rae, Saul F. (1940). The Pulse of Democracy: The Public Opinion Poll and How It Works. New York: Simon and Schuster.

Galtung, Johan și M.H. Ruge. (1965). The Structure of Foreign Affairs News. Journal of Peace Research, 11, 145-156.

Habermas, Jürgen. [1962](1998). Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze. București: Editura Univers.

Henessy, Bernard [1965](1981). Public Opinion (ediția a V-a). Monterey: Brooks/Cole.

Ladd, Everett C. (1980). Polling and the Press: The Clash of Institutional Imperatives. Public Opinion Quarterly, 51, 527-538.

Lang, Kurt și Lang, Gladys E. (1966). The Mass Media and Voting, în B. Berelson și M. Janowitz (eds.). Reader in Public Opinion and Communication (ediția a II-a). New York: Free Press.

Lazarsfeld, Paul F., Merton, Robert. (1948). Mass Communication, Popular Taste and Organized Social Action.

Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard R. și Gaudt, Hazel. (1994). The People’s Choice: How the Voter Makes up his Mind in a Presidential Campaign. New York: Columbia University Press.

Lippman, Walter. [1922](1991). Public Opinion. New Brunswick: Transaction Publishers.

Maintz, Renate, Holm K., și Hübner P. (1969). Einführung in die Methoden der empiriche Soziologie. Köln: Westdeutscher Verlag.

Marinescu, Valentina. (2005). Metode de studiu în comunicare. București: Editura Niculescu.

Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom.

Mills, Wright C. (1956). The Power Elite. Oxford: Oxford University Press.

Mitofsky, Warren J. (1991). A Short History of English Polls. Polling and Presidential Election Coverage. Londra: Sage Publication, Inc.

Moscovici, Serge. [1981](2001). Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor. Iași: Institutul European.

Neculau, Adrian (coord.). [1995](1997). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale (ediția a II-a). Iași: Editura Polirom și Societatea Stiință & Tehnică S. A.

Noelle-Neuman, Elisabeth. [1980](2004). Spirala tăcerii. Opinia Publică-învelișul nostru social. București: Editura Comunicare.ro.

Osborne, Thomas și Rose, Nikolas. (1999). Do the Social Sciences Create Phenomena? The exemple of public opinion. British Journal of Sociology, 50, 3, 367-396.

Parra Morzán, Carlos. (1991). La opinion pública. Lima: Ama Llulla.

Pânzaru, Petru. (coord.). (1974). Sociologia opiniei publice. Academia “Ștefan Gheorghiu” Sectorul de documentare și informare științifică. Caiet documentar 7.

Ralea, Mihai și Hariton, Traian. (1962). Sociologia succesului. București: Editura științifică.

Ramonet, Ignacio. [1999](2000). Tirania comunicării. București: Editura Doina.

Rotariu, Traian și Iluț, Petru. [1997](2001). Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Iași: Polirom.

Russeau, Jean-Jacques. [1744](1964). Depeches de Venise, XCI. La Pléiade, vol 3, 1184. Paris: Gallimard.

Sauvy, Alfred. (1956). L’opinion publique. Paris: PUF.

Schuman, Howard. (1990). A Review: The Times’s Israeli Poll on the Eve of Shamir’s Visit. Public Opinion Quarterly, 54, 3, 408-414.

Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr. [1988](2002). Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Editura Polirom.

Shamir, Jacob și Shamir, Michal. (2000). The Anatomy of Public Opinion. Ann Arbor, The University of Michigan Press.

Stoetzel, Jean [1943](1971). Teoria opiniilor. În I. Aluaș și I. Drăgan (eds.) Sociologia franceză contemporană. Antologie. București: Editura Politică.

Stoetzel, Jean. (1943). Théorie des opinions. Paris: PUF.

Stoetzel, Jean și Girard, Alain. [1970](1975). Sondajele de opinie publică. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Stone, Philip J. (1966). A Perspective on Content Analysis. The General Inquirer: A Computer Aproach to Content Analysis. Cambridge: The MIT Press.

Stuart Mill, John. [1859](1994). Despre libertate. București: Editura Humanitas.

Tarde, Gabriel. (1901). L’opinion et la foule. Paris: Librairie Felix Alcan.

Teodorescu, Alin. (1993). Problema socială. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

Tönnies, Ferdinand. (1922). Kritik der öffentliche Meinung. Berlin:Julius Springer.

Ungureanu, Ion. (1993). Elita. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

Verba, Sidney. (1996). The Citizen as Respondent: Sample Surveys and American Democracy. The American Political Science Review, 90, 1, 1-7.

Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

***(2005). Idolii Românilor. Jurnalul Național. Ediție de colecție, nr. 3652, p. 4-23.

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

Abraham, Dorel. (2001). Cum se evaluează rezultatele sondajelor de opinie? România socială, 1, 50-53.

Abraham, Dorel și Lăzăroiu, Sebastian. (2001). Sondajele de opinie și alegerile. Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 4-5, 22-28.

Abraham, Dorel, Datculescu, Petre, Kivu, Mircea, Lăzăroiu, Sebastian, Mărginean, Ioan, Sandu, Dumitru. (2004). Forum Sociologie Românească. Sondajele de opinie publică în România de azi. Sociologie Românească, II, 3, 5-25.

Aldea, Andra, Chiriburcă, Dan et all. (2001). Sondajele de opinie. Mod de utilizare. București: Editura Paideia.

Aluaș, Ion și Drăgan, Ion (eds.). (1971). Sociologia franceză contemporană. Antologie. București: Editura Politică.

Bernays, Edward. [1923](2003). Cristalizarea opiniei publice. București: Editura Univers Enciclopedic.

Bondrea, Aurelian. (1996). Sociologia opiniei publice și a mass media. București: Editura Fundației “România de Mâine”.

Champagne, Patrick. [2002] (2002). „Opinia publică” și dezbaterea publică. În Isabelle Paillart. Spațiul public și comunicarea. Iași: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan și Cauc, Ioan. (1998). Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva: Editura Destin.

Chelcea, Septimiu și Ivan, Loredana. (2000). Metodologia și practica sondajelor finale, cu referire la alegerile de la 26 noiembrie 2000 din România. Sociologie Românească, 3-4, 119-131.

Chelcea, Septimiu. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu și Iluț, Petru (coord.). (2003). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu și Jderu, Gabriel. (2004). Preluarea datelor din sondajele de opinie publică în mass-media din România în anul electoral 2004: incorectitudine, subiectivitate și ambiguitate. Sociologie românească, II, 3, 96-107.

Chelcea, Septimiu, Abraham, Dorel și Lăzăroiu, Sebastian. (2005). Sondaj de opinie publică: idolii, eroii și antieroii românilor azi. Sociologie Românească, 2 (în curs de apariție).

Cohen-Almagor, Raphael. (2003). Relatarea obiectivă în mass-media: între iluzie și panacea. Jurnalism și comunicare, II, 3, 3-12.

Derivery, Daniel. (1996). Opinia publică. În Boudon, Raymond, Bernard, Philippe, Cherkaoui, Mohamed, Lécuyer, Bernard-Pierre (coord.). (1996). Larousse. Dicționar de sociologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Dobrescu, Paul. (2000). Un despot modern-opinia publică. Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 2-3, 13-30.

Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina. (2002). Mass media. Puterea fără contraputere. București: Editura Bic All.

Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina. (2003). Mass media și societatea. București: Editura SNSPA.

Durkheim, Émile. [1895](2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom.

Habermas, Jürgen. [1962](1998). Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze. București: Editura Univers.

Ladd, Everett C. (1980). Polling and the Press: The Clash of Institutional Imperatives. Public Opinion Quarterly, 51, 527-538.

Marinescu, Valentina. (2005). Metode de studiu în comunicare. București: Editura Niculescu.

Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom.

Moscovici, Serge. [1981](2001). Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor. Iași: Institutul European.

Noelle-Neuman, Elisabeth. [1980](2004). Spirala tăcerii. Opinia Publică-învelișul nostru social. București: Editura Comunicare.ro.

Pânzaru, Petru. (coord.). (1974). Sociologia opiniei publice. Academia “Ștefan Gheorghiu” Sectorul de documentare și informare științifică. Caiet documentar 7.

Ralea, Mihai și Hariton, Traian. (1962). Sociologia succesului. București: Editura științifică.

Ramonet, Ignacio. [1999](2000). Tirania comunicării. București: Editura Doina.

Rotariu, Traian și Iluț, Petru. [1997](2001). Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Iași: Polirom.

Shamir, Jacob și Shamir, Michal. (2000). The Anatomy of Public Opinion. Ann Arbor, The University of Michigan Press.

Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr. [1988](2002). Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Editura Polirom.

Stoetzel, Jean și Girard, Alain. [1970](1975). Sondajele de opinie publică. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Stuart Mill, John. [1859](1994). Despre libertate. București: Editura Humanitas.

Teodorescu, Alin. (1993). Problema socială. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

Ungureanu, Ion. (1993). Elita. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

***(2005). Idolii Românilor. Jurnalul Național. Ediție de colecție, nr. 3652, pp. 4-23.

=== l ===

Introducere

În întreaga lume, cu precădere în țările democratice, faptele organelor puterii sunt supuse aprecierii tuturor. Organisme din ce în ce mai numeroase și mai competente, care lucrează pe baze științifice, au menirea de a cerceta și a face cunoscută opinia publică cu privire la o problemă ivită: idealuri, gusturi, preferințe, constrângeri, toate sunt scrutate zilnic, în toate sensurile, pentru ca, mai apoi, fiecare să poată lua cunoștință de mișcările „cele mai aparente și cele mai ascunse care străbat și animă conștiința colectivă” (J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 7).

Importanța cunoașterii opiniei publice este dată de rolul acesteia în cadrul sistemului politic al unei țări. Privită din prisma teoriei sistemelor, așa cum a propus prima dată David Easton (1965), opinia publică este atât un element al input-urilor, cât și un feedback al sistemului politic. Ca feedback joacă un rol important în evaluarea performanțelor guvernării, iar ca input influențează politicienii și, în cele din urmă, politica (S. Chelcea, 2002, 158).

Sondajele de opinie publică, efectuate pe diferite probleme de mare interes public, urmăresc să surprindă în principal opiniile: părerile, atitudinile, evaluările etc. oamenilor legate de aceste probleme. Într-o societate democratică ele nu sunt doar o componentă a cunoașterii științifice a socialului, ci și un reper privind evaluarea diverselor elemente ale „mecanismului” social, puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor și tacticilor forțelor politice (T. Rotariu și P. Iluț, 2001, 53).

Preluarea sondajelor de opinie în presa scrisă are, de multe ori, de suferit datorită jurnaliștilor, care, deși nu sunt calificați în ceea ce privește interpretarea datelor de sondaj, se pronunță în acest domeniu pe care nu-l cunosc foarte bine. Iar o consecință a acestui fapt este că populația își pierde, în mare parte, încrederea în sondaje, nemaicooperând cu operatorii de teren. Am inițiat o cercetare pe tema preluării sondajelor de opinie publică în presa scrisă deoarece consider că este important de atras atenția asupra legăturii existente între procesul de formare și schimbare a opiniilor și presa scrisă. Pe această linie, studiul de caz pe care l-am realizat are în vedere preluarea în ziarul Jurnalul Național a unui sondaj despre eroii, antieroii și atitudinea românilor față de propria țară și față de conaționali. Am urmărit modul în care jurnaliștii s-au lansat în diferite aprecieri pe baza datelor de sondaj pentru a dezvălui existenta unor posibile erori în prezentarea lor, ambiguitatea interpretării rezultatelor, încercarea de influențare a opiniei prin diverse comentarii, factori care duc la distorsionarea percepției asupra subiectului sondajului de opinie și, în final, formarea unei opinii greșite asupra realității.

Este important de precizat faptul că, în această direcție Septimiu Chelcea și Gabriel Jderu au întreprins un studiu cu privire la preluarea în mass media din România a datelor din sondajul Gallup International de la sfârșitul anului 2003, studiu ale cărui rezultate au fost publicate în revista Sociologie Românească (2004, 96-107). Concluziile celor doi sociologi au dezvăluit incorectitudinea, subiectivitatea și ambiguitatea interpretării rezultatelor acestui sondaj. În finalul studiului amintit sunt prezentate propuneri privind modul în care agențiile de sondare a opiniei publice ar trebui să prezinte rezultatele sondajelor în vederea difuzării în mass media.

Primul capitol al lucrării are în vedere clarificarea conceptului de „opinie publică”, având, totodată, în vedere erorile ce pot să apară în definirea lui. De asemenea, am prezentat „modelul tridimensional al opiniei publice”, elaborat de către Septimiu Chelcea, privitor la modul în care o opinie poate fi abordată la nivelul proceselor psihice individuale și colective. Cel de-al doilea capitol este consacrat sondajelor de opinie publică: definire, funcții, importanța, apariția și evoluția acestora. Ultimul capitol (capitolul al treilea) se concentrează asupra legăturii dintre opinia publică și mass media, construirea și schimbarea opiniei publice sub influența mediilor de comunicare în masă. Mai departe m-am referit la modul de preluare a sodajelor de opinie publică în presa scrisă, prezentând un studiu de caz pe baza preluării în Jurnalul Național a sondajului Idolii românilor. În încheiere sunt prezentate concluziile la care am ajuns în urma realizării acestui material.

Capitolul I.

Opinia publică – fenomen psihosocial complex

Analiza a conceptului de „opinie publică“

Preluat din limba engleză, termenul de „opinie publică” (public opinion) face referiri la părerea, gândirea poporului. Etimologic, termenul provine din limba latină, opinio derivat din cuvântul opinari, care înseamnă opinie, iar publicus, derivat de la populus, semnifică popor. Cu toate că precizările etimologice sunt clare, iar termenul de „opinie publică” este utilizat destul de frecvent, elaborarea unei definiții riguroase pare dificilă datorită impreciziei ce caracterizează această noțiune (S. Chelcea, 2002, 13-14).

Cel care a fost creditat că ar fi folosit pentru prima dată termenul l’opinion publique este Jean-Jacquesoriei lui Vincent Price, conceptul modern de „opinie publică” este, în cea mai mare parte, un produs al Iluminismului și este asociat cu momentul în care distincția dintre stat și societate, dintre persoanele oficiale specializate și publicul larg devine parte integrantă a concepțiilor democratice și liberale din secolul al XVIII-lea. Aceasta este perioada în care termenii mai vechi de „opinie” și de „public” se reunesc dând naștere unui termen nou, cu înțelesul de judecăți colective în afara sferei guvernării, dar care au impact asupra procesului de luare a deciziei: „opinia publică” (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2003, 16).

În articolul „Opinia publică” și dezbaterea publică, Patrick Champagne (2002) identifică trei stări ale opiniei publice, stări aflate în strânsă relație cu structurările succesive ale câmpului politic și care, totodată, definesc spații de dezbateri publice tot mai extinse. Astfel, prima stare a opiniei publice se întinde începând cu Revoluția franceză și până la cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă noțiunea de „opinie publică” desemna opinia elitelor sociale într-un domeniu nou, care abia începea să se deschidă, anume cel al luptei politice deschise și al competiției electorale în vederea desemnării reprezentanților în adunările legislative. Prin urmare, la origini „opinia publică” nu a fost decât opinia minorităților active politic – a elitelor politice, a parlamentarilor, a aleșilor poporului – „opinia publică” nu era opinia tuturor cetățenilor. „Opinia publică” legitimă aparinea acelor oameni ale căror opinii se considera că merită să fie făcute publice, opiniile simplilor cetățeni, care erau spontane si negândite nu meritau a fi luate în considerare. O dată cu apariția votului universal masculin din anul 1848, poporul a reușit să se implice în mod direct în viața politică. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea încep să se dezvolte noi forme colective de protest care vor fi expresia voinței populare. În această perioadă se conturează un nou personaj politic: jurnalistul, care, prin articolele sale, contribuie la impunerea noilor teme de discuție și la crearea opiniei publice. Același efect il va avea și aparitia radioului în prima jumătate a secolului al XX-lea. Această a doua stare a opiniei se va menține până la sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial. În această stare „opinia publică” este produsul complex al luptei sub diferite forme (defilări, greve etc.) care se poartă între trei categorii distincte: oamenii politici, jurnaliștii și alegătorii. Conceptul rămane totuși vag, fiecare actor politic îl poate invoca drept principiu al legitimității.

Începând cu anii ’50 situația s-a schimbat în mod radical. Această schimbare a fost marcată de apariția institutelor de sondare a opiniei, care încep să se facă cunoscute prin operațiunile lor de estimare a rezultatelor electorale. Noțiunea de „opinie publică” înregistrează o nouă transformare, ea începe să fie măsurată printr-o cvasiconsultare politică a tuturor cetățenilor. Precizia cu care s-au făcut de-a lungul timpului aceste măsurători, a făcut să crească încrederea populației în fiabilitatea acestor anchete, iar în prezent cei care credeau că pot intui „voința populară”, în special aleșii, au fost nevoiți să renunțe la această pretenție și să înceapă să comande în mod regulat anchete de opinie (P. Champagne, 2002, 26-28).

Conceptul de „opinie publică” a fost definit în diferite moduri, de către diverși sociologi și filozofi, încât nu se poate vorbi despre o definiție unanim acceptată. Aceasta deoarece premisele teoretice, cât și sistemul de referință sunt diferite de la un autor la altul. S-a pus chiar sub semnul îndoielii utilizarea acestui termen în limbajul științific, datorită impreciziei, unii considerând opinia publică a fi doar ceea ce măsoară sondajele de opinie, acestea din urmă fiind văzute la rândul lor, de alții, ca un mijloc de manipulare, opinia publică evaluată astfel reprezentând doar o mistificare (D. Derivery, 1996, 193).

În lucrarea Public Opinion, apărută în 1922, Walter Lippman, eseist și analist american, „Pontiful presei”, după cum îl numește Herbert Altschull în From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism (1990), prezintă o definiție a conceptului de „opinie publică”, conform căreia aceasta reprezintă „imaginile din mintea oamenilor, imagini despre ei înșiși, despre alții, despre nevoile, scopurile și relațiile dintre ei” (apud P. Dobrescu, 2000, 18). Astfel, imaginile construite de către grupuri de oameni sau de către persoane ce acționează în numele unor grupuri alcătuiesc ceea ce Walter Lippman numește opinia publică (apud P. Dobrescu, 2000, 18).

Părintele relațiilor publice, unul dintre cei mai importanți 100 de americani ai secolului al XX-lea datorită contribuției incontestabile aduse dezvoltării domeniului relațiilor publice, după cum precizează revista Life în 1990, Edward L. Bernays, publică în anul 1923 Crystallizing Public Opinion – primul manual universitar de relații publice, în care se regăsesc trimiteri la concepțiile lui Walter Lippman. Această lucrare, considerată a fi încă de actualitate în domeniu, înfățișează opinia publică – după cum subliniază Sam Black – într-o triplă ipostază: 1) „ca judecăți prost definite, instabile și schimbătoare ale indivizilor și grupurilor”; 2) „ca agregat al opiniilor individuale când uniforme, când contradictorii, ale bărbaților si femeilor care formează societatea sau anumite grupuri ale societații”; 3) „ca opinii uzuale ale persoanelor despre unele aspecte ale vieții publice si individuale” (apud S. Chelcea, 2002, 22). În viziunea lui Edward L. Bernays, „opinia publică este termenul care definește un grup difuz, nestatornic și schimbător de judecăți individuale. Opinia publică este rezultanta opiniilor individuale – când consensuale, când conflictuale – ale oamenilor care alcătuiesc societatea sau orice grup social. Pentru a înțelege opinia publică trebuie să ne întoarcem asupra individului care face parte din grup” (E. L. Bernays, 1923/2003, 73). De asemenea, referitor la gândirea omului obișnuit, Edward L. Bernays (1923/2003, 73-94) afirma că aceasta este un cumul de judecăți cu privire la majoritaea subiectelor cu care intră în contact viața sa psihică sau mentală. Cu toate că se confruntă zilnic cu ele, aceste judecăți nu au bază logică sau științifică, cel mai adesea ele fiind expresii dogmatice acceptate sub autoritatea profesorilor, părinților, bisericii și liderilor sociali, economici sau de altă natură. Nici o idee sau opinie nu poate fi un factor izolat, ea este înconjuată și influențată de precedente, autorități, obiceiuri și de toate celelalte motivații umane.

Relevându-i latura psihologică și emoțională, psihosociologul american Kimball Young (1931) definește conceptul de „opinie publică” printr-o „o apreciere de grup mai mult sau mai putin rațională” (S. Chelcea, 2002, 23). Prin urmare, opinia publică este văzută ca un fenomen de psihologie colectivă, o judecată evaluativă, care apare în situații de criză, când emoționalitatea este cea care primează, nu factorii individuali.

Definiția opiniei publice elaboarată de Virginia Sedman în 1932, subliniază că opinia publică este o „forță activă sau latentă, derivată dintr-un amestec de gânduri, sentimente și impresii individuale, care amestec este măsurat prin gradul de influență variabil al diferitelor opinii în interiorul agregatului” (apud S. Chelcea, 2002, 23). Prin definiția propusă, autoarea scoate în evidență faptul că opinia publică există atât în mod manifest, cât și latent, că nu este nici unitară, nici morală.

Punând accentul pe legătura dintre opinie și acțiune, Floyd H. Allport (1937) considera că „termenul de opinie publică designează o situație sau mai mulți indivizi care se exprimă sau pot fi chemați să se exprime în termeni de aprobare sau de susținere (sau de dezaprobare sau de opoziție) a unei situații, persoane sau propuneri larg împărtășită de o proporție, intensitate și constantă, astfel încât rezultă probabilitatea unei acțiuni efective directe sau indirecte în raport cu obiectivul implicat” (apud S. Chelcea, 2002, 23). Ideea principală în viziunea lui Allport, este comunicarea în cadrul unui grup mare de oameni aflați în aceeași situație care este percepută de aceștia ca fiind problematică și tranzitorie.

Jean Stoetzel (1943), profesor de psihologie socială în cadrul Facultății de litere și științe umane de la Sorbona, publica Théorie des opinions, lucrare de referință în domeniu, unde este dezvoltată o teorie complexă asupra opiniilor, în cadrul căreia se conturează câteva definiții ale opiniei publice. Printre acestea, o primă definiție, ce are un caracter operațional și care pune în evidență modul de evaluare a opiniilor, precizează că „opinia unui individ este poziția pe o scală obiectivă a propoziției căreia îi acordă adeziunea sa totală” (apud S. Chelcea, 2002, 23). O altă definiție, Doob (1948, 35) a analizat opinia publică raportând-o la atitudinile sociale, și fiind rezultatul interacțiunii indivizilor confruntați cu o problemă importantă pentru ei: „opinia publică se referă la atitudinile oamenilor față de o problemă dacă sunt membri ai aceluiași grup social” și „opinia publică desemnează comportamentele aceluiași grup social față de cutare sau cutare problemă” (J. Habermas, 1962/1998, 301). De asemenea, Jürgen Habermas (1962/1998, 302) apreciază că opinia publică dobândește atributul caracterului public numai prin intermediul situării ei în contextul proceselor de grup, iar tentativa de a defini opinia publică drept o sumă de opinii individuale trebuie înlocuită prin analiza relațiilor de grup. Totodată, Leonard W. Dobb a evidențiat existența a patru tipuri de opinie: 1) opinia publică externă, ce reiese din evaluările membrilor unor grupuri; 2) opinia internă, care se exteriorizează numai în anumite condiții de asigurare a securității indivizilor din cadrul grupurilor; 3) opinia manifestă, care este exprimată deschis de către grupurile majoritare; 4) opinia latentă (convingerile oamenilor), care are o orientare opusă opiniei majorității (S. Chelcea, 2002, 23).

C. Wright Mills în Elita puterii (1956), prin contrapunerea „public și masă”, dezbate criteriile necesare pentru definirea opiniei publice. Astfel, autorul precizează că în cadrul unui public se poate presupune că există atâția indivizi care exprimă opinii, câți sunt și cei care le primesc; sistemul de comunicare permite un răspuns imediat și efectiv pentru oricare opinie exprimată public; orice opinie rezultată din astfel de discuții își găseste cu ușurintă o ieșire într-o acțiune concretă, chiar și împotriva puterii, dacă este necesar; instituțiile puterii nu pătrund în publicurile care beneficiază de o oarecare autonomie (J. Habermas, 1962/1998, 309).

Potrivit sociologului francez Gaston Berger (1957, 2), „opinia publică se dezvoltă ca o forță particulară, acolo unde interesele sunt puternice și situațiile complexe, acolo unde oamenii sunt direct afectați de consecințele diferitelor acțiuni posibile, fără a avea nici mijloacele, nici dispoziția de a întreprinde un studiu obiectiv și aprofundat asupra problemei… Opinia este întotdeauna divizată. Atunci când ea tinde să devină unanimă și când opoziția tinde să dispară, ea se transformă într-o credință profundă, inerentă și constitutivă grupului” (apud A. Bondrea, 1996, 26).

În anul 1962 Dictionnaire de la Langue philosophique prezenta cititorilor săi o definiție a opiniei publice, prin aceasta înțelegându-se „acel sentiment dominant în cadrul unei comunități sociale, însoțit la subiecți, mai mult sau mai puțin clar, de impresia că acest sentiment le este comun”, de asemenea, „opinia publică este un arbitru, o conștiință, aproape că noi spunem că aceasta este un tribunal, lipsit, fără îndoială, de puterea juridică, dar de temut. Este forul interior al unei națiuni” (apud A. Bondrea, 1996, 18).

Harwood L. Childs (1965) a evidențiat aproximativ 50 de semnificații diferite asociate termenului de „opinie publică”, atrăgand totodată atenția asupra confuziei existente între conceptele de „mase”, „mulțime” și „opinie publică” (D. Derivery, 1996, 193). Sociologul american definește la rândul său acest concept ca fiind „orice grup de opinii individuale”, cu precizarea că „grup de opinii individuale” se referă la structura opiniilor indivizilor. Totodată Harwood L. Childs semnalează faptul că noțiunea de „opinie publică” trebuie rapotată la un public specific și că totalitatea cetățenilor nu însumează un singur public coerent (apud S. Chelcea, 2002, 24).

„Intensitatea opiniei – susțin unii analiști – exprimă gradul de acceptare sau de refuz față de obiectul avut în vedere. Ea exprimă rezistența eventuală a subiectului la o presiune, nesiguranță ori implicare personală a subiectului față de obiect. Intensitatea exprimă, în același timp, ceea ce este esențial, percepția subiectivă a consecințelor pe care un individ le prevede, ca urmare a unei acțiuni, rezultatele din opinia pe care el o exprimă” (J. Attali, 1972, apud A. Bondrea, 1996, 154). Prin această definiție a opiniei publice, Jacques Attali precizează că aceasta, în limbajul comun, reprezintă expresia unui individ asupra unei probleme, iar o opinie este caracterizată prin anumite trăsături, intensitatea fiind caracteristica esențială, definitorie a acesteia.

Mai aproape de zilele noastre, în 1989, Georges Burdeau a văzut în opinia publică „o forță socială ce rezultă din similitudinea judecăților făcute asupra anumitor subiecte de către o pluralitate de indivizi și care se exteriorizează în măsura în care devine conștientă de ea insăși” (G. Ferreol, 1991/1998,146, apud S. Chelcea, 2002, 25). Cu alte cuvinte, sociologul francez accentuează ideea conform căreia opinia publică apare în urma discuțiilor referitoare la un anumit subiect, când există posibilitatea de a opta între mai multe alternative. În concluzie, noțiunea de „opinie publică” este legată de cea de „democrație”, opinia publică fiind un produs al acesteia din urmă.

Specialiștii israelieni în domeniul opiniei publice, Jacob Shamir și Michal Shamir, în lucrarea The Anatomy of Public Opinion (2000), abordează conceptul de opinie publică pornind de la ideea că aceasta reprezintă „un fenomen multidimensional ce nu poate fi redus la o singură expresie a lui” (op. cit., 3). Acest fenomen prezintă patru dimensiuni sau fațete, care sunt reprezentate de climatul opiniei, dimensiunea prospectiv-informațională, dimensiunea evaluativă și cea comportamentală. În interacțiunea lor, luând în calcul discrepanțele, contradicțiile și convergențele, cele patru dimensiuni formează opinia publică, ca entitate social-dinamică ce-și păstrează frecvent status quo-ul și întârzie schimbarea, deși uneori o anticipează și o precipită. Ideea centrală a concepției celor doi specialiști este asemănarea sistemului opiniei publice cu un pod ce face legătura între forțele normative, culturale și structurale ale societății și evenimentele trecătoare ale zilei. Această concepție furnizează un context valoros în vederea unei explorări detaliate a dinamicii opiniei publice.

Daniel Derivery (1993/1996, 193) a identificat patru abordări diferite ale „opiniei publice”, care se verifică reciproc și pe care sociologii le-au combinat în mod variabil, multiplicându-i accepțiile. Un prim tip de evaluare este cea cantitativă a distribuției opiniilor, „opinia publică” fiind în acest caz doar reacția indivizilor la recomandări și întrebări formulate în condițiile anchetei prin interviu. Pentru acest tip de abordare Jean Stoetzel este reprezentativ.

A doua abordare prezintă „opinia publică” în calitate de forță politică, după cum precizează V.O. Key (1961) „opinia publică însumează opiniile cetățenilor, de care guvernanții consideră că este prudent să țină cont.”

Al treilea tip de abordare are în vedere „opinia publică” ca organizație. Noțiunea de „opinie publică” nu desemnează suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacțiunii dintre liderii de opinie si mase. Reprezentanții acestui tip de abordare sunt Charles A. Ellwood (1925) si Kimball Young (1931).

Un ultim tip de abordare vizează „opinia publică” sub raportul comunicării politice. În acest caz „opinia publică” este definită prin existența și recunoașterea de către indivizi sau grupuri a unei probleme politice, în care ei găsesc un pretext pentru comunicare și întreprind acțiuni pentru influențarea autorității politice (D. Derivery, 1996, 193).

Există și autori care consideră că opinia publică nu există, afirmând că ea este o creație a sondajelor de opinie. Thomas Osborne și Nikolas Rose (1999) au demonstrat într-un studiu că științele sociale, precum științele naturii, au capacitatea de a crea fenomene. Oamenii și-au exprimat opiniile de când au devenit homo sapiens sapiens, însă despre opinie publică nu s-a vorbit decât după ce au apărut sondajele. Pe aceeași linie se înscrie și afirmația lui Pierre Bourdieu (1990), conform căreia sondajele de opinie publică sunt doar un fel de „sociologie spontană” iar opinia publică reprezintă un fenomen creat de tehnicile și procedeele utilizate pentru cercetarea ei, mai precis, de sondajele de opinie (S. Chelcea, 2002, 229).

Analiza critică privind definirea opiniei publice

Conceptul de „opinie publică” este unul central în cadrul discuțiilor despre anchetă și sondaj, de aceea este foarte important ca „opinia publică” să fie bine definită și înțeleasă, înțelegerea corectă a acestui fenomen ajutând la eliminarea erorilor ce survin în interpretarea lui. Principalele elemente ale „opiniei publice”, relevate în definițiile ei de largă circulație, după cum observă Traian Rotariu și Petru Iluț (2001), se referă la:

1) Aprecierea unei probleme ca fiind de o importanță generală, fapt ce presupune, în primul rând, că avem de a face cu o chestiune disputată, controversată și, în al doilea rând, că nu orice problemă, chiar și disputată, poate să facă obiectul opiniei publice, ci numai aceea care are o relevanță, o importanță socială.

2) Pentru a constitui obiectul opiniei publice, acel ceva trebuie să fie concret și actual, să vizeze interesele unui număr semnificativ de persoane.

3) Publicul este populația preocupată de o anumită problemă. Există mai multe publicuri și fiecare public constă din totalitatea indivizilor afectați de o anumită situație, iar opiniile sunt strâns legate de interese. Pentru că indivizii fac parte în același timp din mai multe grupuri socio-demografice, economice și sunt afectați de mai multe probleme, ei pot să aparțină concomitent mai multor publicuri.

4) „Opinia publică” este un complex de păreri. Pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate si directii diferite iar, pe de altă parte, publicul are și răspunsuri complexe cu privire la o problemă, nu se rezumă doar la „da” si „nu”. Există, așadar, o multitudine de idei.

5) „Opinia publică” nu arată doar faptul că ne confruntăm cu opiniile unui public, ci și că opiniile sunt exprimate public. Exprimarea poate fi verbală, iconică sau pe planul acțiunilor deschise. La baza opiniilor exteriorizate stă opinia publică latentă, iar transformarea opiniei publice latente în opinie publică exprimată depinde de gradul de cristalizare a opiniilor, de intensitatea acestora și a intereselor implicate și, nu în ultimul rând, de accesul la canalele de comunicare și de toleranța socială față de opiniile în cauză (T. Rotariu, P. Iluț, 2001, 34-35).

În privința erorilor ce pot să apară în definirea și înțelegerea „opiniei publice”, este important să se elimine confuzia și indeterminarea acestui termen. O eroare des întalnită constă în personificarea și reificarea opiniei publice. Harwood L. Childs (1965) atrăgea atenția că uneori opinia este confundată cu masele, cu mulțimea. Astfel, exprimări metaforice precum „opinia publică se pronunță pentru…”, „opinia publică este avertizată…” etc., sunt luate ad litteram în limbajul comun. Trebuie precizat, în acest caz, că nu opinia publică este agentul acțiunii, ci poporul, muțimea (S. Chelcea, 2002, 16).

O altă eroare este reprezentată de prezumția unanimitătii opiniilor la scară națională. Potrivit autorilor Jean Stoetzel și Alain Girard (1975, 31-32), opinia publică nu este niciodată unanimă. In lipsa unor date concrete (sodaje) nu putem avea certitudinea că un curent de opinie publică este majoritar sau minoritar. Alături de curentul cel mai puternic întotdeauna vor subzista câțiva factori de dezacord, la care unii indivizi sunt sensibili. Opinia publică nu șterge opiniile divergente, însă opinia publică și opinia particulară coexistă.

Se consideră incorectă utilizarea termenului de „opinie publică” pentru a desemna opiniile indivizilor și nu ca un rezultat al interacțiunii acestora. Opinia publică nu este un lucru și nu este nici suma opiniilor individuale, totuși opinia publică nu există decât legată de indivizi (J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 29). Totodată, trebuie să se țină cont de faptul că opinia publică nu poate fi rezumată la rezultatele brute ale anchetelor de opinie. Însumarea răspunsurilor dintr-un sondaj nu conduce la aflarea opiniei publice ci, în cel mai bun caz, la determinarea opiniei populare. Termenul de „opinie populară”, introdus de George H. Gallup in 1965, a devenit concept cheie la Robert Nisbet în 1975.

Opinia publică nu poate fi identificată cu totalitatea opiniilor manifestate public. Pozițiile manifestate la radio, la televizor, în presa scrisă, sau prin intermediul oricăror alte mijloace de comunicare în masă, în ciuda audienței lor, cad în afara sferei publicului efectiv. „Părerile și opiniile propagate de acestea nu pot fi incluse în noțiunea de opinie publică nici pentru motivul că exprimă «opinia» unor structuri sociale determinate – a claselor, a păturilor, a organizațiilor” (P. Pânzaru, 1974, 58).

Conferirea unor persoane statutul de reprezentanți ai opiniei publice este una dintre cele mai frecvente erori, care uneori este cultivată în scopuri propagandistice și comerciale. Jurnaliști, editorialiști, oameni politici sau alte personalități se autoproclamă purtători de cuvânt ai maselor, vorbesc în numele opiniei publice, considerând că opinia lor este opinia publică, bazându-se doar pe impresii, fără a studia înainte starea opiniei. Această eroare ce constă în „identificarea opiniei publice cu pozițiile adoptate de editorialiștii și comentatorii informației colective, îin numele unui public inaccesibil” se numește „confuzie jurnalistică”, după cum precizează Floyd H. Allport (apud J. Stoetzel și A. Girard ,1975, 26). De altfel, în prima ediție a revistei Public Opinion Quarterly, apărută în 1937, Floyd H. Allport a încercat să facă ordine în multitudinea de concepții privitoare la termenul de „opinie publică”, prin examinarea literaturii de specialitate și specificarea câtorva greșeli care au dat naștere unor neânțelegeri, atrăgând, astfel, atenția „asupra unor aspecte imaginare ca: 1) personificarea opiniei publice; 2) personificarea publicului; 3) eroarea de grup; 4) eroarea dării parțiale în folosință a termenului «public»; 5) ceea ce se numește ficțiunea entității ideaționale; 6) teoria ce se formează; 7) teoria eulogistică; 8) eroarea de presă” (apud P. Pânzaru, 1974, 41).

Altă eroare constă în confuzia ce apare între termenii de „opinie individuală”, „opinie publică” și „opinie populară”. „Opinia populară” desemnează reacțiile efemere ale oamenilor la evenimentele care se desfășoară în societate, dar nu se pot confunda cu atitudinile profunde, relativ stabile, ale cetățenilor. „Opinia individuală” se referă la enunțul despre evaluarea unui obiect (fapt, eveniment sau persoană) atunci când informațiile sunt insuficiente. Este important de precizat că antonimul „opiniei publice” este „opinia privată”, nu „opinia individuală”. De asemenea, trebuie menționat că opinia publică nu se formează în lipsa unui climat, starea de spirit a indivizilor influențând opiniile acestora. De aceea, pe lângă direcția și intensitatea opiniilor, trebuie să se determine și „climatul” în care acestea se manifestă. Termenul „climatul opiniei” a fost utilizat prima dată de catre filosoful englez Joseph Glanvill in 1661, uitat timp de trei secole și „redescoperit” în 1984 de către Elisabeth Noelle-Neumann, care l-a utilizat în teoria sa „spirala tăcerii”, referitoare la geneza opiniei publice (S. Chelcea, 2002, 17-18).

Alfred Sauvy, citat de Septimiu Chelcea (2002, 17), atrăgea atenția că trebuie să se facă distincție între „opiniile permanente” și „curentele de opinie”, primele fiind opinii de durată, în timp ce acestea din urmă au o existență limitată. Curentele de opinie se nasc în urma apariției unui eveniment nou, mai mult sau mai puțin important.

Modelul tridimensional al opiniei publice

Mai mulți autori au atras atenția asupra faptului că opinia publică presupune o serie de abordări, diferite în funcție de dimensiunea luată în calcul. În acest sens, Vincent Price a propus un model bifactorial al opiniei publice, aducând în discuție nivelul proceselor psihice individuale și nivelul proceselor psihice colective.

În 1997, reputatul cercetător american în domeniul opiniei publice, Irving Crespi, definind opinia publică drept un „proces interactiv tridimensional”, construiește un „model interactiv complex” al acesteia. Astfel, autorul citat prezintă cele trei dimensiuni ale opiniei publice sau trei probleme de care ar trebui să ținem seama: „1) cum se formează și cum se schimbă opiniile individuale; 2) cum devin aceste opinii individuale opinie publică; 3) cum influențează opinia publică guvernarea.” Acestor dimensiuni a proceselor opiniei publice Irving Crespi le atribuie subprocesele: „1) tranzacțiile individului cu mediul social în care trăiește; 2) comunicarea dintre indivizi și colectivitățile din care face parte; 3) legitimarea politică a forței colective emergente – opinia publică” (apud S. Chelcea, 2002, 41).

În acest context, Septimiu Chelcea propune tot un model tridimensional, luând în calcul, însă, dimensiunea psihologică, dimensiunea psihosociologică și dimensiunea sociologică.

Dimensiunea psihologică a opiniei publice are în vedere modul în care se formează opiniile la nivel individual. După cum afirmă Septimiu Chelcea (2002, 42) în Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, precizările cu privire la reprezentările sociale sunt în bună măsură valabile și în cazul opiniei publice: „reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi” (A. Neculau, 1995/1997, 9, apud S. Chelcea, 2002, 42).

În 1961 Serge Moscovici a distins trei condiții necesare apariției unei reprezentări sociale: „dispersia informației (datorată complexității obiectului), focalizarea (datorată poziției specifice a grupului față de obiectul reprezentării) și presiunea la inferență (raportată la necesitatea oamenilor de a produce conduite și discursuri coerente în legătură cu obiecte pe care nu le cunosc destul de bine” (apud S. Chelcea, 2002, 42). Pornind de la lipsa relativă de rigoare constatată în cadrul condițiilor relevate de Serge Moscovici, Pierre Moliner (1995) a formulat cinci întrebări în legătură cu obiectele de reprezentare: 1) Ce obiecte de reprezentare? 2) pentru ce grupuri? 3) Cu ce scopuri? 4) În raport cu cine? 5) Reprezentare sau ideologie?” (ibidem). Aceste întrebări, după cum remarcă profesorul Septimiu Chelcea, sunt aplicabile și în analiza obiectelor generatoare de opinie publică. Ca și în cazul reprezentărilor, nu există opinii fără obiect, însă nu orice obiect generează opinii. Observăm astfel, că opiniile apar ca răspuns la un stimul social care poate fi un obiect investit cu valoare simbolică, un fenomen social, grup uman etc., iar răspunsul este mediat de cogniții și afecte (ibidem).

Gaston Berger (1957) aprecia că opinia publică este, în primul rand, o judecată, un fapt de conștiință: „ea traduce un raționament și esența ei este de a afirma” (apud S. Chelcea, 2002, 43). De remarcat este faptul că într-o serie de lucrări relativ recente este accentuată raționalitatea opiniei publice și caracterul ei „chibzuit” (reasonableness). Legată de gândirea și de sentimentele publicurilor, opinia publică apare ca ansamblu al opiniilor exprimate deschis (overt opinions), când membrii publicurilor țin seama de apariția unei probleme sociale sau ca sumă a răspunsurilor la diferite întrebări, cum este cazul sondajelor de opinie publică. În acest sens, însă, sociologul francez Gaston Berger consideră că sondajul de opinie publică nu creează opinia publică (ibidem).

Având în vedere faptul că opiniile sunt judecăți și raționamente, din perspectivă psihologică este necesară analiza legăturii dintre opinia publică și cogniția socială, mai exact cum procesează oamenii în mod spontan informațiile sociale. După cum remarca Serge Moscovici (1994, 36), când individul își exprimă opinia cu privire la un obiect, înseamnă că el și-a reprezentat deja ceva din obiectul respectiv. Răspunsul nu reprezintă doar o reacție la un stimul, ci, până la un anumit punct, este chiar originea stimulului. Dacă reprezentarea socială este o „pregătire pentru acțiune”, acest fapt nu se întâmplă numai în măsura în care ea ghidează comportamentul, ci, mai ales, în măsura în care aceasta remodelează și reconstituie elementele din mediul înconjurător în care urmează să se desfășoare comportamentul. În cele din urmă, cogniția este socială în măsura în care este luată în considerare posibilitatea de a fi influențată de către relațiile interpersonale și intergrupale.

Totodată, în formarea opiniilor, sunt de reținut și factorii de personalitate. „Schemele despre propria persoană” (self-schemas) organizează cunoștințele despre noi înșine, acordând o semnificație mai mare doar unora dintre trăsăturile de personalitate din propria schemă. Astfel, când evaluăm trăsăturile de personalitate ale altui individ, tindem să identificăm și la acesta ceea ce am considerat a fi important în propria noastră schemă, iar în final, opiniile despre alții poartă amprenta self-schemas (S. Chelcea, 2002, 53).

Înainte de a trece la o abordare psihosociologică a opiniei publice, trebuie menționată teza formulată în lucrarea Théorie des opinions, de către sociologul francez Jean Stoetzel în anul 1943, teză larg acceptată, conform căreia natura opiniei este psihosocială. Autorul citat consideră că producerea și evoluția opiniei publice sunt atributele vieții de grup, vieții colective care, de altfel, reprezintă mediul prielnic pentru formarea opiniilor publice. Este posibil ca opinia publică să poată fi exprimată prin persoane particulare dacă acestea gândesc public dând glas unei „conștiințe publice” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2003, 20).

Analizând opinia publică din perspectivă psihosociologică, vom porni de la definiția elaborată de Bernard Hennessy (1965) potrivit căreia „opinia publică este complexul de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală” (apud S. Chelcea, 2002, 53). Autorul precizează că opiniile apar în jurul unei probleme importante, în situații de criză, înțelegând prin problemă „o situație actuală cu o probabilitate de neplăcere” (ibidem). În acest sens, problema socială este definită ca fiind „o situație apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenția pentru corectarea (modificarea), eliminarea sa” (A. Teodorescu, 1993, 453), cu completarea că unii autori fac distincție între problema socială negativă și problema socială pozitivă. Astfel, în timp ce primele reprezintă „disfuncții ale sistemelor sociale”, cele din urmă sunt „stări, caracteristici dezirabile pentru a căror realizare sistemul face un efort, rezultatul fiind perfecționarea, dezvoltarea” (ibidem). Deci, pentru ca o problemă să existe, trebuie să apară o situație care nu este în mod obligatoriu negativă, dar care trebuie să fie conștientizată, o dificultate va deveni problemă numai prin conștientizare. Desigur, este important de văzut cine declară că ne aflăm în fața unei probleme, pentru ca nu cumva să ne confruntăm cu o falsă problemă.

O altă notă definitorie a opiniei publice privită din perspectivă psihosociologică, este natura publicurilor. Sociologul peruan Parra Morzán (1991) definește în sens larg publicul ca fiind „un ansamblu de persoane diseminate în spațiu, care sunt însă atente și reacționează la un stimul, care, în general, provine de la mass media: presă, radio, tv” (apud S. Chelcea, 2002, 54). În același timp, autorul citat identifică unsprezece însușiri ale publicului: „1) Este o grupare elementară, spontană și neplanificată; 2) Are regulile distinctive ale unei societăți, nu formează o organizație; 3) Este un grup amorf, ce nu are conștiința identității sale; 4) Afirmațiile ce se fac constituie subiect de critică; 5) Apare în legătură cu o problemă pusă în dezbatere; 6) Publicul este variabil; 7) Relațiile dintre persoanele din grup sunt conflictuale; 8) Interacțiunile nu sunt atât de puternice ca în cazul mulțimilor; 9) Persoanele din public nu își pierd capacitatea critică, așa cum se întâmplă în situația de mulțime; 10) În public se obține un tip special de unitate și se pot lua decizii collective denumite opinie publică; 11) În anumite circumstanțe, publicul se poate transforma în mulțime” (ibidem).

În Sociologia succesului (1962, 339), Mihai Ralea și T. Hariton (Traian Herseni) precizează că publicul este „un aspect funcțional, o activitate de moment a oamenilor care trăiesc laolaltă.” Totodată, cei doi autori au atras atenția asupra existenței, în limba română, a numeroase expresii echivalente cuvântului „public”: „de față cu toată lumea”, „în văzul lumii”, „în lume”, „în rând cu lumea”, „ce zice lumea?”, „de ochii lumii”, „gura lumii”, „gura satului”, „ca lumea”, „lauda lumii”, „multă lume”, „ne vede lumea”, „om de lume”, „să ne ferim de lume” (op. cit., 357-364).

În funcție de modul în care a fost pus accentul, și anume pe psihologia colectivă sau pe cea individuală, sub influența socială termenul „public” a cunoscut diferite conceptualizări, iar literatura de specialitate prezintă cititorilor săi diferite clasificări ale publicurilor. O clasificare realizată de către W.J.H. Sprott (1954) împarte publicurile în „publicul general”, „publicuri secționate” și „publicuri grup” (apud S. Chelcea, 2002, 55). Harwood L. Childs (1965), citat de Septimiu Chelcea (2002, 57), afirma că „există publicuri organizate și neorganizate, primare și secundare, numeroase și puțin numeroase, puternice și lipsite de putere, chibzuite și nesăbuite, importante și nimportante.”

În primul număr al revistei Public Opinion Quarterly (1937) Floyd H. Allport prezintă un studiu în care „publicul general” reprezintă totalitatea populației determinată de granițe geografice sau politico-statale (S. Chelcea, 2002, 56). Pentru Herbert Blumer (1946) „publicul este o categorie de grup amorf, a cărui mărime și ai cărui membrii variază în funcție de problemă; în loc de a avea activități prescrise, publicul este angajat într-un efort de a ajunge la o acțiune și, de aceea, este obligat să-și creeze acțiuni proprii” (apud S. Chelcea, 2002, 55). Totodată, psihosociologul american amintit distinge trei caracteristici ale publicului ca grup uman: „a) este confruntat cu o problemă; b)este divizat după cum se raportează la această problemă; c)se angajează în discuții despre problema respectivă” (ibidem). Însă, după cum precizează profesorul Septimiu Chelcea, toți oamenii dintr-o țară nu constituie un public în înțelesul termenului dat de Herbert Blumer „pentru că o bună parte a cetățenilor nu se interesează de problema pusă în discuție, chiar dacă îi privește și pe ei” (S. Chelcea, 2002, 56). În acest sens, editorul revistei Public Opinion Quarterly, Vincent Price aduce în discuție faptul că opinia publică nu este ceea ce măsoară sondajele de opinie publică, acestea măsurând, de fapt, opinia maselor. Vincent Price susține că opinia indivizilor, oricât de mulți ar fi ei, nu reprezintă același lucru cu opinia publică, ce rezultă în urma dezbaterilor, controverselor și deciziilor colective. De asemenea, autorul face distincția între „electorat” și publicul general, precizând că, în condițiile în care își exercită dreptul democratic de a participa la alegeri, este foarte probabil ca electoratul să exprime cel mai exact opinia publică. Și aceasta în ciuda faptului că nu toți participanții la alegeri sunt sufficient de informați cu privire la temele politice ale momentului. Pornind de la aceste afirmații se trece la o delimitare a publicului interesat (attentive public) de publicul activ. Volumul publicului interesat variază în funcție de problema generală care a determinat aparitia opiniei publice, însă acest public constituie, în general, o mică parte din ansamblul populației unui stat. Publicul activ este alcătuit din persoanele care își dispută publicul interesat, care concurează pe piața opiniei în încercarea de a câștiga suport pentru alegerile parlamentare. Publicul activ, angajat politic (membrii de partid și susținătorii lor) este mai redus numeric și este denumit de unii specialiști elite politice (ibidem).

Termenul de „elite” a fost impus în sociologie datorită contribuției celui mai de seamă membru al „Școlii elitiste italiene”, Vilfredo Pareto (1848-1923), care înțelegea prin acesta „indivizii ale căror performanțe sunt considerate ca fiind superioare mediei clasei sau grupului din care fac parte” (I. Ungureanu, 1993, 215). Conform ideii generale a concepției sociologice a elitelor, societățile contemporane sunt divizate în mase și elite. Iar în cadrul acestor societăți elitele au rol și funcții active în viața politică și socială, în timp ce masele sunt amorfe, dezorganizate, supuse și dependente deoarece nu pot și, prin urmare, nu au inițiativă politică sau socială (ibidem). Așadar, într-o societate nu întâlnim un singur public, ci o multitudine de publicuri, iar în această direcție modelul sociologic al publicului confirmat de cercetările sociologice empirice moderne relevă patru straturi: publicul general, electoratul, publicul interesat și publicul activ (elitele). Fiecare dintre aceste straturi aduce o contribuție variabilă la construirea opiniei publice, și, indiferent de faptul că unele influențează mai mult decât altele, trebuie să se țină cont că granițele dintre diferitele tipuri de publicuri sunt mobile și premeabile.

Modul încare este exprimată reprezintă o altă notă definitorie a opiniei publice. Pornind de la terminologia sociologului german Ferdinand Tönnies (1922), care aprecia că opinia publică există în diferite stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă, s-a ajuns la idea că opinia publică nu apare pe de-a-ntregul cristalizată, ea existând în mai multe stadii. Prin urmare, considerând spirala tăcerii ca reprezentând starea lichidă a opiniei publice (E. Noelle-Neumann, 1980/2004, 85), opinia latentă (adusă în discuție de către Leonard W. Dobb) echivalentul stării gazoase a opiniei publice, observăm că opinia publică, ce se manifestă deschis, este asociată cu opinia publică în stare solidă (S. Chelcea, 2002, 59).

În anul 1956, Alfred Sauvy în L’opinion publique a distins patru forme ale opiniei: opinia clar exprimată, căreia câteodată i se face o largă publicitate; a doua formă a opiniei se referă la părerea verbală, exprimată uneori în șoaptă, într-o formă pe care o imprimă zvonurile; o a treia formă a opiniei este aprobarea generală sau referendumul; în fine, cea de-a patra formă a opiniei este reprezentată de referendumul cu vot obligatoriu. Totodată, autorul făcea precizări cu privire la „grupurile restrânse”, ca fiind un ansamblu de voci, care „atunci când este relativ bine închegat formează opinia” (apud A. Bondrea, 1996, 32).

Volumul publicului este un factor important în analiza opiniei publice, știut fiind faptul că, pentru a putea vorbi despre existența unei opinii publice, este nevoie de un public larg. Însă forța opiniei publice nu depinde doar de un număr mare de personae interesate de o problemă socială, ci și de intensitatea și structura opiniilor. Problemele minore sau cele individuale nu duc la apariția curentelor de opinie publică. De asemenea, numărul persoanelor interesate de o problemă se poate modifica în timp și variază în funcție de problema apărută. Există o multitudine de factori care contribuie la nașterea curentelor de opinie publică. În acest sens s-au invocat factorii de natură economică, psihologică și culturală, însă nici unul dintre aceștia nu epuizează cauzalitatea producerii opiniei publice. Acești factori trebuie sa fie priviți în interdepentență și, de asemenea, într-o coacțiune de durată (S. Chelcea, 2002, 59-60).

Pe această linie se înscrie modelul „pâlnia cauzalității”, propus de Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren E. Miller și Donald E. Stokes în anul 1960. Autorii precizează că pentru a se ajunge la o opinie publică legată de o problemă strict determinată, se parcurg mai multe etape. Factorii care contribuie la construirea sau însușirea opiniei publice acționează independent sau în conjuncție. Acești factori, după cum afirma Bernard Hennessy (1961), pot fi predispozițiile culturale, influența diferitelor persoane, cunoștințele, stimuli noi, iar acești factori, sub influența mass media, conduc la emergența opiniei publice. Modelul „pâlnia cauzalității” sugerează că de la o idee generală asupra lucrurilor se ajunge, în timp, la decizii punctuale care, în final, sunt înregistrate în sondajele de opinie (S. Chelcea, 2002, 60-61).

În întâmpinarea abordării sociologice a opiniei publice sunt binevenite afirmațiile sociologului francez Jean Stoetzel cu privire la faptul că „studiul opiniilor limitat la psihologie aproape că nu are sens, dacă nu este completat de o abordare sociologică” (I. Aluaș și I. Drăgan, 1971, 123). Astăzi opinia publică apare ca un domeniu de studiu independent, chiar dacă pentru cunoașterea acestui fenomen sunt semnalate contribuții venite din partea psihologiei, sociologiei, politologiei sau filozofiei.

Dimensiunea sociologică a opiniei publice presupune focalizarea atenției asupra mai multor aspecte. Astfel, un prim aspect este considerarea opiniei publice ca fiind un fapt social, în sensul consacrat de Émile Durkheim (1858-1917) în Regulile metodei sociologice (!895/2002, 35), și anume fapte reprezintă „orice fenomen ce are loc înăuntrul societății, dacă el prezintă câtuși de puțin, cu oarecare generalitate, vreun interes social”.

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare în vederea abordării sociologice a opiniei publice, este tratarea fenomenului ca un tot, un întreg, adică acțiunea de a-l analiza sub toate aspectele: istoric, lingvistic, psihologic, informațional, statistic etc. Fiecare aspect în parte trebuie urmărit îndeaproape, pentru a putea fi cunoscut în profunzime în vederea evidențierii relațiilor ce se stabilesc între factorii demografici, istorici etc.

În Teoria opiniilor (1943) Jean Stoetzel subliniază că „există două forme de opinii: publică și privată. Prima este de ordin sociologic și trebuie să fie interpretată pe plan sociologic. A doua este de ordin psihologic. Psihologia este singura capabilă să o studieze adecvat. Opinia publică aparține societății. Ea contribuie la construirea și la exprimarea ei” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2003, 21). Însă din perspectivă sociologică opinia publică nu există decât în condițiile în care membrii comunităților își fac cunoscute punctele de vedere privitoare la problemele sociale care îi afectează pe cel puțin o parte din ei. Comunicarea se poate realiza de la om la om, dar și prin intermediul mass media. În aceste condiții, sociologii afirmă că ne confruntăm cu tot atâtea opinii publice, câte publicuri se formează în societate, la momentul respectiv.

Capitolul II

Opinia publică și sondajele de opinie

Ce este sondajul de opinie publică

Sondajele de opinie reprezintă cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei publice, fiind o variantă a anchetei. Sinonim cu termenul de „cercetare selectivă” sau cu cel de „eșantionare”, termenul de „sondaj” se referă la reducerea populației statistică efectiv cercetată, la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile întregului (T. Rotariu, P. Iluț, 2001,52). Prin urmare, sondajul de opinie reprezintă o metodă de cunoaștere ce se bazează pe modalitătile interogative de culegere a informațiilor și pe tehnicile de eșantionare, având ca notă diferențială restrângerea ariei de cunoaștere la opinia publică. Însă el nu trebuie confundat cu alte tipuri de anchete, cum ar fi sondajele de marketing și audiență, recensământul populației sau alte tipuri de cercetări care recurg la culegerea de informații prin adresarea unor întrebări. „Particularitatea sondajului de opinie publică este aceea de a fi, așa cum se denumește, un studiu de opinie reprezentativ pentru întreaga populație la care urmează să se generalizeze rezultatele” (I. Mărginean, 2004, 8). După cum remarca Bernard Hennessy (1965/1981, 4), sondajul de opinie publică are ca scop cunoașterea „complexului preferințelor exprimate de un număr semnificativ de persoane referitoare la o problemă de imporțantă generală” (apud S. Chelcea, 2001, 152). Este de precizat faptul că materialul sondajelor, constituit din opinii oarecare ale unor grupuri de populație oarecare, nu se poate califica drept opinie publică doar prin simplul fapt că se constituie din „păreri, hotărâri și măsuri relevante” din punct de vedere politic, social, economic (j. Habermas, 1962/1998, 304).

În lucrarea Ancheta sociologică si sondajul de opinie, Traian Rotariu și Petru Iluț au surprins notele caracteristice ale unui sondaj de opinie, care, după părerea lor, ar fi:

1) Sondajele de opinie sunt centrate, dacă nu exclusiv, cel puțin cu preponderență, pe aspectul opinional, subiectiv al realității sociale. Ceea ce se urmărește prin sondaje este testarea gradului de satisfacție față de activitatea și notorietatea diferitelor organisme, a persoanelor cu funcții înalte sau a personalităților politice, opțiunile electorale, raportarea la anumite sisteme de valori etc.; 2) sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes în rândul publicului; 3) sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunțat caracter descriptiv. Ele nu au ambiții explicative iar descrierea fenomenelor este adesea realizată doar în linii foarte generale, fără detalieri și particularizări; 4) sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple și clar structurate și pe eșantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite; 5) rezultatele sondajului sunt prezentate beneficiarului sau publicului într-o formă simplă, pe înțelesul tuturor; 6) sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt altele decât cele științifice, sau sunt făcute de anumite institute specializate, în momentele în care o problemă stârnește un interes general, prin publicarea rezultatelor instituția respectivă făcându-se cunoscută publicului larg; 7) sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, o componentă a cunoașterii științifice a socialului și parte inseparabilă din viața societății respective, un reper în evaluarea diverselor elemente ale „mecanismului” social și puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor și tacticilor forțelor politice (op. cit., 53, 54).

În concluzie, sondajul este o formă „populară” de anchetă, ce urmărește o problemă de interes general, și ale cărei rezultate sunt aduse la cunoștința publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, în general, reprezentări grafice ale frecvențelor exprimate procentual.

O altă caracterizare a sondajelor de opinie ne este prezentată în lucrarea Sondajul de opinie. Mod de utilizare (2001), în care autorii acesteia precizează că:

1) Sondajele de opinie evaluează opiniile, mai exact, opiniile publice. Pentru a putea vorbi despre opinii publice, acestea trebuie să indeplinească câteva condiții, și anume: existența unei probleme sociale, existența unei informații incomplete (un fenomen, o persoană etc. de interes public despre care nu se posedă informații suficiente pentru a se formula o judecată certă sau verificată pe moment) și, în fine, opinia publică presupune diversitate (o întrebare la care 95% din eșantion răspunde la fel nu exprimă o opinie).

2) Sondajele de opinie sunt doar sondaje. Ele nu ne oferă decat o aproximare cat mai precisă a distribuției opiniilor tuturor membrilor unei populații, pe baza investigării unui eșantion reprezentativ din populația respectivă. De asemenea, este important de precizat că un eșantion mai mare nu este, în mod obligatoriu, și un eșantion mai bun, iar diferențele de până la +/– 3 % reprezintă gradul de imprecizie relativă cu care poate fi folosit acest „instrument de măsură” (A. Aldea et al., 2001, 91-93).

Pe lângă aceste precizări elementare, trebuie amintit faptul că sondajul de opinie este probabil cea mai „publică” formă de analiză profesionistă în domeniul științelor sociale, de cele mai multe ori fiind destinat explicit „consumului” public. Ioan Mărginean (2004, 8) atenționează asupra faptului că, aplicat în concordanță cu cerințele teoretico – metodologice adecvate, sondajul de opinie publică devine științific și furnizează date despre componenta subiectivă a vieții sociale (opinii, motivații, aspirații, satisfacții, orientări de valoare, percepții și evaluări ale populației), cu privire la o diversitate de fenomene și evenimente din societate. Din această cauză, realizarea sondajului de opinie, cât și prezentarea publică a acestuia, trebuie duse la îndeplinire cu maximă exigență, fapt ce presupune nu doar o pregătire de specialitate în domeniul social (sociologie, politologie, antropologie, psihologie), însă și o foarte bună colaborare între specialiștii domeniului social și cei din mass-media.

O formă distinctă a sondajelor electorale o reprezintă „sondajele finale” (exit polls), care mai sunt cunoscute și ca „sondaje la urne” sau „sondaje la ieșirea de la urne”. Aceste sondaje se realizează în timpul desfășurării scrutinului, după ce alegătorii au votat, făcând referiri la ce au făcut aceștia, nu la ce au de gând să facă, precum în cazul sondajelor preelectorale. Scopul acestor sondaje este acela de a prezice câștigătorul alegerilor înaintea numărării voturilor, cât și de a analiza cauzele pentru care oamenii votează într-un anume fel, luându-se, astfel, în considerare „caracteristicile socio-demografice sau opiniile față de anumite probleme considerate relevante” (S. Chelcea și L. Ivan, 2000, 119). Reușita sondajelor finale se bazează pe o definire cât mai precisă a electoratului și a caracteristicilor acestuia. Pentru ca votul estimat să fie cât mai aproape de cel real, trebuie să se determine cât mai corect procentul populației care se prezintă la vot din totalul populației cu drept de vot. De asemenea, în vederea obținerii unor predicții cât mai corecte ale distirbuției electoratului se au în vedere acuratețea sondajele realizate de-a lungul campaniei electorale și felul în care sunt evaluați cei care răspund că sunt „indeciși”, având în vedere că în alegerile reale nu există această categorie. Spre deosebire de sondajele preelectorale, în cazul sondajelor finale analiștii utilizează o metodă mult mai riguroasă de calcul a marjei de eroare, pentru a se evita, pe cât posibil, anticipările eronate. În general, estimarea rezultatelor votului este făcută la o oră după ce s-au închis secțiile de votare, însă, în cazul curselor electorale strânse, câștigătorul nu se poate afla decât foarte târziu sau chiar a doua zi, după o numărare parțială a voturilor.

Apariția și evoluția sondajelor de opinie

În SUA, cu ocazia alegerilor prezidențiale din 1824, în ziarele Harrisburg Pennsylvanian și Raleigh Star au fost publicate pentru prima dată rezultatele a două „voturi de paie” care aveau să înregistreze un mare succes nu doar în SUA, ci și în alte părți. Realizate în cea mai mare parte, în periada electorală, „voturile de paie” încercau să confrunte forțele politice aflate în luptă. Aceste voturi erau cercetate apelând la cele mai variate procedee: buletine tipărite în ziare, care se decupau și se restituiau cu răspunsul, cărți poștale trimise prin poștă la adrese scoase din anuare, cutii pentru scrisori sau chiar birouri de vot instalate in cartierele animate ale orașelor, reporteri care solicită răspunsuri de la trecători etc. De la un procedeu la altul, era evidentă încercarea unei perfecționări tehnice, iar „moda voturilor de paie” a dispărut greu, însă practica acestor voturi marchează trezirea interesului presei la idea „știrilor privind opinie publică” (J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 41-42). Unii specialiști consideră că anul 1824 marchează nașterea sondajului de opinie preelectoral.

Apariția primelor sondaje de opinie organizate se datorează lui George H. Gallup (1901-1982) care, după ce și-a încheiat studiile la Universitatea din Iowa, și-a susținut, în 1928, teza de doctorat în psihologie cu titlul O metodă obiectivă de măsurare a interesului cititorilor față de conținutul ziarelor, în care este fundamentată teoretic metoda sondajelor. Cu prilejul alegerilor generale din anul 1934, sunt puse în practică ideile susținute în această teză, și anume necesitatea chestionării directe a publicului și posibilitatea studierii pe grupe reprezentative. Un an mai târziu, în 1935, George H. Gallup pune bazele primului institut specializat în sondarea opiniei publice, American Institute of Public Opinion (AIPO), cunoscut și sub numele de Institutul Gallup, iar în 1939 înființează Audience Research Institute (C. Zamfir și L. Vlăsceanu, 1993, 569).

Institutul AIPO și-a dobândit o mare popularitate și un prestigiu deosebit, cu ocazia alegerilor prezidențiale din 1936, când majoritatea observatorilor politici erau convinși de viitorul eșec al lui Franklin D. Roosevelt. Pe baza lansării de către revista Literary Digest a 10 milioane de buletine de vot (din care au mai fost recuperate doar 2 milioane) se anunțase victoria candidatului republican, Alfred M. Landon, contracandidatul lui Franklin D. Roosevelt. Între timp, AIPO a proiectat și realizat un sondaj, sub îndrumarea lui George H. Gallup, Elmo Roper și Archibal Crossley, chestionând doar 5.000 de persoane și pronunțându-se în favoarea democratului F. Roosevelt. Victoria lui F. Roosevelt, estimată de AIPO cu o abatere de 6,5%, i-a determinat pe unii specialiști precum Jean Stoetzel și Alain Girard, să considere că acest success în prognozarea opiniei publice constituie actul de naștere al sondajelor de opinie publică. De-a lungul timpului, istoria sondajelor preelectorale Gallup nu a înregistrat numai succese, ci și eșecuri la fel de răsunătoare, ceea ce a dus la apariția criticilor la adresa metodologiei sondajelor, iar mai târziu, la perfecționarea metodelor și tehnicilor de măsurare a curentelor de opinie.

În 1937 a apărut prima revistă de opinie publică la School of Public and International Affairs de la Universitatea Princeton (SUA), numită Public Opinion Quarterly. Revista, al cărei editor este profesorul Vincent Price își continuă și astăzi apariția, ca publicație trimestrială a Asociației Americane pentru Cercetarea Opiniei Publice. Standardul ridicat de calitate al publicației este menținut prin studii interdisciplinare aprofundate și prezentarea unor cercetări avansate în metodele de anchetă și de măsurare a opiniilor (S. Chelcea, 2002, 194-195).

În anul 1940 se înființează, sub conducerea profesorului Hadley Cantril, Biroul de Cercetări al Opiniei Publice, iar în 1941 Centrul Național de Cercetare a Opiniei Publice de pe lângă Universitatea din Denver (C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), 1993, 569).

Perfecționarea metodelor de cercetare a opiniei publice a continuat, iar în anul 1947 apare, din inițiativa lui George H. Gallup și Claude Robinson, prima asociație a profesioniștilor din domeniul sondajelor de opinie publică: American Association for Public Opinion Research (AAPOR) ai cărei membrii Paul F. Lazarsfeld, Herbert H. Hyman, Samuel A. Stouffer, Elmo Roper, Clyde W. Hart, Angus Campell, George H. Gallup și Harold D. Lasswell au contribuit la îmbunătățirea metodelor de cercetare a opiniei publice. În același an, în Mexic, a apărut prima revistă internațională consacrată cercercetării opiniilor și atitudinilor, International Journal of Opinion and Attitude Research (S. Chelcea, 2002, 195).

Între anii 1930-1940, în SUA s-au născut mai multe institute de sondare a opiniei publice iar în universități încep să se țină prelegeri despre opinia publică. The New York Times este primul ziar care a organizat servicii de cercetare a opiniei publice, după acesta urmând și alte ziare sau reviste precum Washington Post și USA Today, respectiv Time și Newsweek. De asemenea, rețelele de televiziune ABC, CNN și NBC și-au dezvoltat propriile lor departamente de sondare a opiniei publice. Între anii 1971-1972, în SUA existau 107 organizații de studiere a opiniei publice, în present Gallup Poll și Harris Poll fiind cele mai cunoscute institute de sondare a opiniei publice nu doar din SUA, ci din întreaga lume (S. Chelcea, 2002, 195-196).

George H. Gallup a fost, totodată, și promotorul internaționalizării sondajelor de opinie comerciale prin dezvoltarea unei rețele de agenții independente ce au preluat metodologia AIPO (S. Chelcea, 2002, 196). Prima agenție de acest fel a fost înființată în anul 1937, în Marea Britanie, sub conducerea lui Harry Durant, care a realizat în 1938 primul sondaj preelectoral. În Franța, Jean Stoetzel este cel care a fondat în 1938, primul institut de sondare a opiniei publice : Institutul Francez de Opinie Publică (IFOP). În timpul și imediat după cel de-al doilea război mondial, sub îndrumarea lui George H. Gallup, și-au început activitatea institute de sondare a opiniei publice în Austria (1940), Canada (1941), Danemarca (1943) și Elveția (1944), iar între anii 1945-1946 în Finlanda, Olanda, Italia, Norvegia și R F Germania. Toate aceste institute foloseau aceeași metodologie ca și AIPO (ibidem)

În 1948, Elmo C. Wilson înființează Asociația de Cercetare Internațională și inițiază sondajele mondiale (world poll), la început în țările din America Latină, iar apoi în alte 20-30 de state ale lumii. Începând cu anii 1974, în țările capitaliste din Europa se realizează, de două ori pe an, eurobarometrele comandate de Comunitatea Economica Europeană, pentru monitorizarea opiniilor și atitudinilor, în vederea integrării europene (S. Chelcea, 2002, 197). Cuprinzând întreaga lume, Asociația mondială pentru studiul opiniei publice (WAPOR) are statut consultativ la Unesco, ținând congrese în fiecare an. (J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 62).

Sondajele finale au o istorie scurtă, ele fiind inițiate în SUA, aproape întâmplător în 1964, după cum precizează Warren J. Mitofsky (1991). Aceste sondaje s-au aplicat în SUA cu ocazia alegerilor prezidențiale și locale din 1968. La început, prin sondajele finale se urmărea estimarea rezultatelor votului, însă mai târziu, la începutul anilor ’70, sondajele finale CBS au pus accentual pe cunoașterea motivației alegătorilor și pe modul în care sunt percepuți candidații. În anul 1972 s-a înființat un department specializat în domeniul sondajelor finale, Voter New Service (VNS), în cadrul CNN. Acest department era condus de către Warren J. Mitofsky, în prezent considerat a fi „decanul sondajelor finale” (S. Chelcea, 2002, 231).

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează apariția în SUA și Marea Britanie a „sondajelor deliberative” (deliberative polls) propuse de James S. Fishkin. Totodată, anii ’90 aduc în atenție „sondajele online” (online polls) care și-au câștigat o mare popularitate în 1995.

În România, primul institut de cercetare a opiniei publice (AIPO) a fost înființat în anul 1935, însă acesta și-a încetat activitatea odată cu instaurarea comunismului, la 23 august, 1944, când au fost desființate atât Institutul de Stiințe Socialeal României, cât și sociologia ca materie din învățământul superior. Abia în anul 1966 specializarea sociologică a fost reintrodusă la Universitatea din București iar apoi la cele din Iași și din Cluj. În perioada 1967-1980 a funcționat o instituție specializată în sondarea opiniei publice – Oficiul de studii și sondaje al radioteleviziunii, condus de Pavel Câmpeanu. În anii ’70 a fost înființat Institutul de Sociologie al Academiei R.S. România, odată cu alte laboratoare de cercetări sociologice.

După cum precizează Dorel Abraham și Sebastian Lăzăroiu (2001, 25), în România nu se poate vorbi despre o tradiție a sondajelor de opinie, acestea lipsind din spațiul public după cel de-al doilea război mondial „într-o societate totalitară, caracterizată de atomizare, retragere în grupuri primare, represivă în orice domeniu al comunicării politice”. Evenimentele din decembrie 1989 au atras după ele schimbări în activitatea de cercetare a curentelor de opinie, noile institute de sondare a opiniei publice datorându-și apariția acestor evenimente, sociologia, de altfel, revenind în atenția publică începând cu anii ’90. În lipsa unor experiențe similare, însă având ca sprijin contribuția remarcabilă, din timpul regimului comunist, la dezvoltarea metodologiei cercetării sociologice ale unor profesori consacrați în domeniu, precum Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Lazăr Vlăsceanu și alții, institutele și-au început activitatea cu pași timizi, care însă, au dovedit o „profesie în curs de construire-reconstruire, precum și eforturi pentru importarea unor instrumente utile, dezvoltate în spații culturale diferite” (D. Abraham și S. Lăzăroiu, 2001, 25).

În 1990, sub conducereea lui Petre Datculescu, s-a înființat Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP), al cărui prim sondaj de opinie publică a fost realizat în perioada 15-19 ianuarie 1990 și a pus în discuție cele două Decrete lege emise de Consiliul Frontului pentru Salvare Națională, sub presiunea manifestațiilor din 12 ianuarie, și care vizau reintroducerea în Codul Penal a pedepsei cu moartea și scoaterea Partidului Comunist Român în afara legii. La scurt timp după apariția IRSOP, au fost înființate mai multe institute de sondare a opiniei publice. Astfel, au apărut în 1991 Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS), condus de Alin Teodorescu, în 1995 Centrul de Sondare a Opiniei Publice (CSOP), Centrul de Sociologie Urbană și Regională, al cărui director este Dorel Abraham. De asemenea, au apărut și institute academice, precum Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), înființat în 1990 sub conducerea lui Cătălin Zamfir. Toate aceste institute și-au concentrat activitatea spre realizarea sondajelor de opinie publică. Activitatea de sondare a curetelor de opinie s-a extins și în afara Capitalei, în alte orașe ale țării, iar în acest sens este de menționat Institutul Metro Media, înființat în 1996, la Cluj-Napoca, sub conducerea lui Vasile S. Dâncu. Mai recent, s-a început sondarea opiniei publice și în cadrul filialei Institutului Gallup în România și Republica Moldova, a Institutului Italian de evaluare a audienței (AGB) și a Institutului Austriac de Cercetare a Pieței (JFK), iar din 1999, în cadrul Institutului Național pentru Studii de Opinie și Marketing (INSOMAR) (S. Chelcea, 2002, 201).

Funcțiile și imporțanta sondajelor

În societățile democratice problema importanței sondajelor de opinie publică este strâns legată de rolul opiniei publice și de sistemul politic. Prin caracteristicile ei relevate în sondaje, opinia publică arată natura democratică a sistemului politic. Sondajele de opinie sunt imposibile în lipsa democrației, după cum afirmă Mircea Kivu (2004, 7), director IMAS, care-și susține afirmația completând că succesul sondajelor depinde, în primul rând de convingerea publicului că orice opinie este legitimă iar exprimarea liberă a acesteia, indiferent de circumstanțe, nu-i va aduce nici un prejudiciu de orice natură. De altfel, faptul că opinia publică are un rol important în deciziile luate de conducători a fost remarcat din cele mai vechi timpuri. Astfel, încă din anul 1671, diplomatul și scriitorul englez William Temple (1628–1699) preciza că „opinia formează baza și temeiurile oricărei guvernări…De fapt, se poate considera că orice guvern se întărește sau slăbește, în măsura în care favoarea de care se bucură, în ochii opiniei generale, cei care guvernează, crește sau scade” (apud J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 21).

„Opinia publică există tocmai pentru că noi toți am interiorizat – iar politologii probabil interiorizează mai mult – structurile politice de tip democratic, în specificația lor actuală (votul ca formă de alegere legitimă, egalitatea în drepturi, legea majorității ca tehnică de decizie, statul, națiunea, cetățeanul etc.)” (P. Champagne, 2002, 21). Și ce mijloc mai bun de a cunoaște opinia tuturor există, decât cel de a o afla de la fiecare? De aici intenția de a măsura opinia publică prin sondaje. Astfel, sondajele de opinie publică au un „rol de termometru, de fotografiere a situației la un moment dat” (D. Abraham, 2001, 50). Chiar dacă realitățile sunt schimbătoare, fotografiile obținute sunt corecte, redând imaginea la momentul respectiv. „Prin sondajele de opinie se exprimă vocea minorității sociale (care sunt mai zgomotoase), decât o dată la patru ani” (D. Abraham, 2004, 6).

Dorel Abraham precizează că sondajele de opinie reprezintă un dat al societăților democratice, ele având rolul de a măsura periodic starea de spirit a populației, respectiv opinia publică (op. cit, 6). Pentru a înțelege relația dintre sondajele de opinie și democrație, Sebastian Lăzăroiu, director CURS, ne propune să ne imaginăm cum ar fi fost realizarea unui sondaj de opinie în vremea regimului communist, în care oamenii ar fi fost întrebați dacă sunt de acord sau nu cu politicile pro-nataliste. Acest lucru ar fi fost, probabil, greu de imaginat în condițiile în care multe dintre politicile guvernamentale din acea perioadă nu aveau nici o legătură cu voința populară, ceea ce este specificul regimurilor dictatoriale (S. Lăzăroiu, 2004, 7). Sondajele de opinie publică riguros științifice, inițiate de George H. Gallup, la jumătatea anilor 1930, au contribuit, în timp, la întărirea și la extinderea democrației în SUA, oferindu-se astfel, posibilitatea cetățenilor de a participa la viața politică. Este important de menționat faptul că populația, prin intermediul sondajelor de opinie, devine conștientă de sine și de forța sa de a influența deciziile în sensul în care dorește (D. Abraham, 2004, 6).

O primă funcție a sondajelor de opinie este cea de cunoaștere de tip fundamental – academic, deși majoritatea sondajelor au ca finalitate un scop practic (un beneficiar acțional). Această cunoaștere permite explicarea unor fenomene sociale. După cum afirmau Jean Stoetzel si Alain Girard (1970/1975, 37), sondajele au fost concepute și sunt organizate în vederea aducerii de informații tuturor, de aceea funcția lor este de cunoaștere și de observație. Atunci când sunt publicate, sondajele arată că nu toată lumea gândește la fel, oamenii au păreri diferite, argumente diferite, fapt ce duce la existența mai multor minorități.

O a doua funcție se referă la rezultatele anchetelor și sondajelor de opinie, care au rolul de a informa publicul larg asupra stării de spirit și tendințelor ce animă conștiința colectivă. În acest caz vorbim despre domenii frecvent întalnite în sondaje, nu ne referim numai la domeniul politicului. Prin această funcție, de informare, oamenilor li se satisface nevoia de curiozitate, însă informațiile oferite pe această cale îi pot ajuta pe oameni să se orienteze în activitățile zilnice (T. Rotariu, P. Iluț, 2001, 206).

În măsura în care aplicațiile lor privesc actualitatea, informațiile oferite de rezultatele sondajelor de opinie pot interveni în decizii, pentru a aduce claritate în acțiune. Cu alte cuvinte, funcția de suport decizional, pe care o îndeplinesc sondajele, este de mare importanță în cazul instituțiilor, organizațiilor și asociațiilor de orice fel care vor să fie eficiente. De altfel, instituțiile guvernamentale, administrative și comerciale utilizează rezultatele sondajelor într-un sens clar aplicativ, urmându-și strategiile, planurile și producțiile în funcție de ele (ibidem).

La nivelul cel mai înalt al aplicativului putem afirma că sondajele de opinie reprezintă un element esențial și indispensabil al funcționării democrației în cadrul unei societăți. Această funcție este argumentată prin faptul că cei ce conduc folosesc sondajele pentru a „lua pulsul” societății, pentru a afla ce-i preocupă pe oameni, așteptările lor față de conducători etc., în timp ce, pentru cetățenii obișnuiți, sondajele reprezintă prilejul de a evalua în mod permanent prestația guvernanților aleși, transmițându-le semnalele potrivite (op. cit., 206). Sondajele devin o componentă importantă a democrației, în aceeași măsură ca și votul universal. Petre Datculescu (2004, 10), director IRSOP, afirmă că, atunci când domeniul de studiu este reprezentat de științele politice, sondajul de opinie se află într-o dublă relaționare cu democrația. În acest caz, sondajele electorale ce interesează atât populația, cât și politicienii, măsoară nu numai intențiile de vot, ci și atitudinea alegătorilor față de temele economice, sociale și politice ale campaniei.

Este posibil ca orientarea unei politici să fie „deviată“, „acelerată“ sau „contrariată“, în urma răsunetului pe care îl au datele sondajelor de opinie în cercurile conducătoare. Fiindcă ele constituie un element al situațiilor, datele preluate din rezultatele sondajelor au devenit, în lupta politică, o armă de care se servesc partidele care se înfruntă sau oamenii care dețin puterea. Iar rezultatele sondajelor nu pot să satisfacă, în același timp, pe toți protagoniștii scenei politice (J. Stoetzel și A. Girard, 1975, 9-12). Rolul sondajelor de opinie, acela de măsurare a opiniei publice și de informare, nu poate fi negat, în ciuda faptului că cei nemulțumiți de rezultate pun sub semnul îndoielii capacitatea institutelor de a produce date valide. De altfel, această reacție este normală, peste tot în lume sondajele sunt lăudate atunci când sunt convenabile și acuzate când nu convin (D. Abraham, 2004, 6).

Importanța pe care o au sondajele de opinie poate fi determinată de virtuțile acestora, conturate de sociologul Dorel Abraham (1995, 299-300): 1) furnizează tuturor cetățenilor informații valide și reprezentative privind opinia publică; 2) constituie un mijloc de informare rapid, sistematic și cu un grad mare de precizie; 3) cunoscând opinia alegătorilor, oferă o posibilitate reprezentanților aleși de a-și elabora deciziile și de a testa reacția populației față de deciziile luate; 4) facilitează conducerilor democratice cunoașterea problemelor comunităților și a gradului de informare publică; 5) arată că opinia anonimă, așa-numita „opinie silențioasă”, este la fel de aptă ca și opinia elitelor de a sesiza interesele profunde ale colectivității; 6) oferă posibilitatea acumulării rezultatelor obținute și identificării, pe această bază, a morfologiei realității sociale; 7) facilitează cunoașterea unor domenii variate, asupra cărora nu se pot realiza recensăminte; asigură costuri reduse, comparativ cu recensămintele, și viteză mai mare de realizare, comparativ cu anchetele sociologice propriu-zise (apud S. Chelcea, 2002, 201-202)

Fiind un exercițiu al democrației, sondajele de opinie vor avea un rol pozitiv în societățile democratice numai dacă sunt realizate cu profesionalism, de către institute independente de sondare a opiniei publice, dând astfel coerență opiniilor și atitudinilor ce apar amorfe, atomizate, neinteligibile în răspunsurile celor chestionați (S. Chelcea, 2002, 202).

Valoarea sondajelor de opinie este condiționată de modul în care sunt realizate de către cercetător, cât și de modul în care rezultatele sondajelor sunt difuzate în mass-media. Stoetzel și Girard (1975) consideră că funcția principală a sondajelor este cunoașterea opiniei publice, urmărirea ei zi de zi pe toată întinderea câmpului său, difuzarea informațiilor obținute, precum și dezvoltarea unei reflecții teoretice asupra fenomenelor observate. Acesta este motivul pentru care au apărut și s-au dezvoltat instituții specifice destinate să-și asume acest rol și a căror organizare se explică prin această funcție fundamentală.

George H. Gallup și Saul F. Rae, în lucrarea The Pulse of Democracy (1940), precizau că sondajele de opinie au un triplu rol în societățile democratice, anume acela de a reechilibra raportul dintre puterea elitelor și masele populare, rolul de a descentraliza puterea politică a elitelor și, nu în ultimul rând, rolul de a contrabalansa influența grupurilor dominante din societate. Totodată, G.H. Gallup mai menționează că sondajele de opinie ajută să se afle ce știu oamenii despre problemele cu care se confruntă guvernul și, în același timp, ajută guvernul să ia decizii mai bune (S. Chelcea, 2002, 202).

Importanța sondajelor de opinie a cunoscut o creștere progresivă, atât ca frecvență de realizare, cât și prin varietatea domeniilor de interes aplicativ (electoral, demografic, publicitate, marketing etc.). Deși sunt acuzate de manipulare, absența sondajelor favorizează manipularea opiniei publice mai mult decât prezența lor. În timpul campaniilor electorale, numărul predicțiilor făcute de către politicieni, comentatori politici sau jurnaliști, fără nici o bază științifică, este mult mai mare, comparativ cu indiciile cvasiprognostice oferite de sondajele de opinie. Sondajele profesioniste reprezintă o informație rațională și o sursă de „obiectivizare” a comunicării pre-electorale (P. Datculescu, 2004, 7).

În Ancheta sociologică și sondajul de opinie (2001), Traian Rotariu și Petru Iluț prezintă câteva critici aduse sondajelor de opinie, identificate de către N. Bradburn și Seymour Sudman (1988), potrivit cărora: „1) sondajele politice, în special cele preelectorale, sunt învinuite că influențează alegerile; 2) se invocă invadarea, prin chestionar, a vieții private, a intimității individului; 3) se acuză sondajele de simplificarea nepermis de mare a unor probleme complexe; 4) se apreciază că sondajele sunt lipsite de importanță deoarece conțin erori și, oricum, se ocupă de o realitate foarte fluctuantă (lumea părerilor)”(op. cit.,207). Pe lângă aceste critici, autorii punctează și principalele argumente împotriva acestor teze. Împotriva primei acuze se poate formula afirmația că sondajele și publicarea rezultatelor, chiar dacă influențează alegerile, nu o fac mai mult decât alți factori. În plus, renunțarea la sondaje ne-ar întoarce într-o perioadă în care, oricum, se făceau prognoze cu privire la rezultate și se exercitau influențe, însă bazate pe date fragile, subiective și lipsite de precizie. Cea de a doua acuză poate fi respinsă prin faptul că respondentul este liber să refuze participarea sa la anchetă, nemaifiindu-i invadată, astfel, viața privată. Cu privire la cea de a treia critică, putem observa că multe informații, în special cele vehiculate în mass media, simplifică realitatea, fiind, chiar, imposibil să ofere publicului toate informațiile legate de o anumită problemă. Mai mult, publicul însuși este cel care, în general, reclamă asemenea tip de informație: simplă și sintetică. Referitor la cea de a patra acuzație, trebuie să admitem că în toate domeniile cunoașterii intervin erori, iar în sondajele de opinie publică eroarea de selecție este controlabilă și poate fi făcută oricât de mică (op. cit., 207).

O problemă pe care o ridică practica sondajelor de opinie este aceea de a evalua în ce măsură atitudinea anchetatorului poate să influențeze natura răspunsurilor celor chestionați. Pe lângă atitudinea anchetatorului, Se mai atrage atenția și asupra așteptărilor sale privind atitudinea respondenților, deoarece acestea pot să joace un rol important în rezultatele pe care le va obține.

În 1945, Leo P. Crespi denunța sondajele de opinie pentru frecventele distorsiuni apărute ca urmare a dezinteresului cetățenilor față de problema pusă în discuție, a oboselii ce survine în cazul chestionarelor prea lungi, a dorinței de a părea persoane foarte bine informate și a dorinței celor chestionați de a-i ajuta pe operatorii de interviu, formulând, astfel, răspunsurile care cred ei că sunt așteptate din partea lor. Și Herbert Blumer (1948) a adus critici la adresa sondajelor de opinie, acuzând artificialitatea metodelor de eșantionare, precizând că opinia publică nu înseamnă însumarea opiniilor individuale, ci rezultatul unui proces social în care indivizii și grupurile cu prestigiu și cu putere de influențare diferențiată interacționează. Autorul completează că societatea nu reprezintă doar un număr de indivizi separați, ci un sistem de grupuri funcționale, în cadrul căruia indivizii au poziții sociale diferite. Aceste grupuri participă în mod diferit la crearea opiniei publice. Totodată, reputatul sociolog american mai reproșa „raritatea, dacă nu absența totală, a generalizărilor despre opinia publică, în ciuda cantității mari de sondaje de opinie publică realizate”, cu alte cuvinte, faptul că nu există un interes susținut în vederea decupării opiniei publice ca obiect de studiu, nu se discută despre dimensiunile acestui fenomen (apud S. Chelcea, 2002, 227).

Tot în privința criticii aduse sondajelor de opinie, este de reținut punctul de vedere al lui Sidney Verba (1996) care acuză faptul că, în urma selecției aleatoare, persoanele participă în mod egal la construirea imaginii opiniei publice. Conform precizărilor autorului, „sondajele de opinie sunt o modalitate de a da fiecăruia o voce, dar ele nu reflectă intensitatea vocii” (apud S. Chelcea, 2002, 228-229). Vocea persoanelor cu nivel ridicat de școlarizare și cu un status socio-economic mai ridicat răsună mai puternic decât vocea celor cu nivel minim de școlarizare și neâncadrate profesional. Iar în sondajele de opinie, principiul „un om, un vot” conduce la o contribuție egală a respondenților la ceea ce pare a fi opinia publică, dar, în fond, nu este. O altă critică adusă de același autor se referă la ideea conform căreia sondajele de opinie prezintă interesele elitelor, dat fiind faptul că elitele sunt cele care inițiază aceste sondaje. Cu alte cuvinte, setul de probleme din sondajele de opinie diferă de ceea ce consideră masele că este într-adevăr important (ibidem).

O altă acuză adusă practicii sondajelor de opinie, este conturată de catre D. Abraham și S. Lăzăroiu în Revista română de comunicare și relații publice (2001), referindu-se în principal la lumea politică. Astfel, liderii de partide sau alte voci autorizate din peisajul publicistic critică intervenția sondajelor în competiția electorală, argumentâd că, dacă acestea modelează preferințele electorale, atunci pot să apară fenomene dintre cele mai diverse și mai periculoase pentru jocul democratic: se poate încerca manipularea opiniilor publice și a opiniilor individuale prin falsificarea rezultatelor sondajelor, de asemenea, prin măsurători profesioniste și oneste se pot consolida ierarhii sau scoruri forțând alegerea indivizilor din zona preferințelor ideologice în zona preferințelor raționale, bazate pe loterii cu învinși și învingători (op. cit, 26). În schimb, Johan Galtung (1967) acuză sondajele de opinie că dau cetățenilor falsa convingere că pot influența politica, socotindu-se egali cu politicienii. Mai mult, după alți autori (I. Crespi, 1989; J. Lukes, 1974) sondajele, departe de a influența agenda politicienilor, creează artificial priorități pentru problemele cetățenilor și controlează opinia publică (apud S. Chelcea, 2002, 227).

Strâns legate de febra competițiilor electorale, sondajele finale își pierd din importanță atunci când aceasta nu se anunță a fi una antrenantă. În cazul în care competiția electorală este strânsă, sondajele finale pot genera dezbatri intense pe scena mediatică, sporind sau anulând prestigiul partidelor sau candidaților. Richard Morin, directorul cotidianului Washington Post, se pronunță în favoarea sondajelor finale, subliniind faptul că acestea „aduc informații valoroase nu numai despre cine a câștigat și cine a fost învins, ci și despre motivațiile votanților și structura demografică și economică a electoartului” (S. Chelcea și L. Ivan, 2000, 129).

Patrick Champagne, în „Opinia publică” și dezbaterea publică (2002, 33-36) precizează că, în ciuda tuturor criticilor aduse practicii sondajelor, “opinia publică” creată de operatorii de sondaje, după cum susțin unii analiști, ar putea să reprezinte un lucru bun, însă doar din punct de vedere strict politic, și asta în măsura în care „opinia publică” ar avea un rol în reglarea vieții politice. Faptul că operatorii de sondaje au contribuit la crearea unui nou spațiu de joc, adică „piața opiniilor publice”, îi obligă pe actorii clasei dominante la o dezbatere publică între ei, pentru a convinge marele public, care, în general, ocupă poziția de spectator. Cu alte cuvinte, oamenii politici sau cei care dețin puterea de decizie nu pot avea o guvernare durabilă în aceste vremuri, dacă se plasează contra opiniei măsurate de anchetatori. Ei nu se mai pot ascunde în spatele experților, ci trebuie să-și construiască deciziile în funcție de un public în majoritate profan și incompetent, iar în final, trebuie să-și facă acceptate deciziile de către cei mai mulți. Cu privire la anchetele din domeniul politic, anchete așa-zis de opinie, P. Champagne își exprimă dezaprobarea față de aceste practici care urmăresc „măsurarea vizibilității mediatice și aprecierea gradului de aprobare sau de dezaprobare cu privire la mesajele propuse”, cu scopul de a ajusta un mesaj politic care poate să nu aibă nici o legătură cu realitatea, în virtutea unei logici mai mult a publicității decât a democrației. Autorul își argumentează opinia susținând că științele sociale ar trebui să aibă sarcini mult mai utile de îndeplinit, altele decât cele de a-și trimite „suplinitorii grăbiți să tot pună întrebări care nu interesează pe nimeni altcineva, decât pe cei ce le comandă”. Științele sociale ar trebui să surprindă situația reală a oamenilor și ceea ce gândesc ei cu adevărat, decât să participe la acțiuni de „narcisism politic” prin care cei ce domină se asigură că cei dominați îi consideră buni din punct de vedere mediatic.

Adevăratele sondaje de opinie se bazează pe o activitate științifică specializată și foarte laborioasă, în care sunt implicate sociologia, statistica, psihologia etc. Ele nu se compară cu sondajele produse de unele firme apărute în număr mare în perioadele de campanie electorală și care dispar, la fel de repede, după terminarea acesteia. Faptul că aceste firme produc și publică date de sondaj este regretabil, deoarece se creează confuzie la nivelul publicului nespecializat, fapt care poate afecta, pe ansamblu, credibilitatea sondajelor. Teama de sondajele electorale, mai precis de rezultatele acestora și de efectele pe care ar putea să le aibă asupra populației, a determinat pe unii actori aflați în competiție, să dezvolte strategii complexe de contracarare a efectului sondajelor asupra opiniei publice. În acest sens, s-au inițiat acțiuni de publicare a rezultatelor unor sondaje imaginare în spații publicitare, acțiuni de negare a rezultatelor sondajelor și de răspândire a îndoielii asupra profesionalismului sau bunei credințe a celor care le realizează, s-a trecut la difuzarea unor rezultate „reale” ale unor sondaje deja publicate sau în curs de publicare, amenințarea cu reglementarea juridică a condițiilor de realizare și publicare a sondajelor preelectorale (D. Abraham și S. Lăzăroiu, 2001, 27).

Capitolul III

Preluarea sondajelor de opinie în presa scrisă

Presa scrisă și construirea opiniei publice

Încă de la apariție presa a jucat un rol semnificativ în informarea oamenilor. După cum constata James Bryce în The American Commonwealth (1888/1889, 263), „presa, în particular ziarele, constituie organul suprem al opiniei publice” (apud S. Chelcea, 2002, 109). Totodată, autorul citat completează că „ziarele sunt puternice în trei moduri: ca naratori, ca avocați, ca bogați conducători”. Activitatea de selectare și de reducere a realității complexe la câteva scheme structurale simple, în vederea înțelegerii, este tot mai mult preluată de către mass media. Iar faptul că mass media joacă un rol important în constiturea cunoștințelor de fundal, în articularea schemelor de procesare a informațiilor noi, face ca interpretarea noastră să fie influențată (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 98-104). Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește de rolul important pe care îl are mass media în formarea și schimbarea opiniei publice. Desigur, această influență variază în funcție de obiectul opiniei. Asupra unor anumite tipuri de probleme, cum ar fi starea de sărăcie, fiecare își fundamentează opinia, în mare măsură, pe propria experiență (S. Chelcea, 2002, 110).

Odată cu ivirea societății de masă, presa devine prima sursă, originea tuturor opiniilor difuzate instantaneu și fără intermediar în întreaga lume. Încă de la apariție, presa a întors oamenii dinspre la viața publică, din spațiile deschise reprezentate de cafenele, teatre etc., înspre viața privată din interiorul locuințelor, izolându-i și modelându-i după bunul său plac. Și pentru că a reușit să înlocuiască, în mare parte, conversația, ea o și domină parțial. Când la orizont se profilează un pericol, o schimbare socială, economică sau politică, toți oamenii se transformă în cititori așteptând nerăbdători articolele ziariștilor. Prin urmare, presa nu își crează publicul și influența în mod direct, ci prin intermediul bârfelor, pe care „le stimulează, făcând din ele propriile-i cutii de rezonanță” (S. Moscovici, 2001, 190).

Faptul că presa de informație a evoluat în sensul unei prese de opinie a fost semnalat și de către K. Bücher (1917): „din simple publicații de știri, ziarele s-au transformat în purtătoarele și călăuzitoarele opiniei publice […] Pentru editorul de ziar însă, acest lucru a însemnat transformarea lui dintr-un vânzător de știri într-un comerciant de opinie publică” (apud J. Habermas, 1962/1998, 237).

Presa furnizează societății informațiile, luminează mai puternic anumite fenomene, evenimente, în defavoarea altora, cu alte cuvinte, presa organizează percepția socială a actualității. De altfel, puterea de care se bucură presa în societate provine din însuși rolul pe care aceasta îl îndeplinește „de a organiza pentru societate informațiile, de a ușura, dar și de a orienta percepția socială a diverselor fenomene” (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 36). Asupra acestui fapt Walter Lippman a atras atenția în Public Opinion (1922), susținând că „presa este precum lumina unei lanterne, care se mișcă încolo și încoace și aruncă lumină asupra unui episod sau altul” (op. cit., 98). Oamenii privesc și interpretează segmentele realității prin „ochelarii” pe care presa îi pune la dispoziție prin simpla publicare a informației.

Pornind de la ideea lansată de Walter Lippman (1922) potrivit căreia „mass media reprezintă sursa principală a imaginilor din mintea noastră”, Bernard C. Cohen (1963) a expus esența teoriei „stabilirii ordinei de zi” (agenda setting) prin care se preciza că este posibil ca presa „să nu aibă succes în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor ce să gândească, dar ea are un succes surprinzător spunându-le cititorilor la ce să se gândească” (apud S. Chelcea, 2002, 116-117). De asemenea, Kurt Lang și Gladys E. Lang (1966, 468) au observat că „mass media influențează atenția acordată anumitor probleme. Mass media construiește imaginea publică a personalităților politice. Mass media prezintă constant lucrurile, sugerând despre ce anume să gândească, despre ce să cunoască și despre ce să își formeze sentimentele” (op. cit., 117).

Din lumea cu care venim în contact percepem ceea ce suntem pregătiți să percepem, confruntându-ne cu noile fapte și situații, având un fond cultural și de experiență. Acest fond de cunoștințe este de cele mai multe ori condensat în stereotipii de natură intelectuală, prin intermediul cărora privim și încercăm să înțelegem realitatea. Prin urmare, realitatea este interpretată diferit, uneori complet diferit, de către persoane diferite, fiecare raportându-se la o situație în spiritul culturii căreia îi aparține și cu structurile mentale pe care un spațiu cultural sau altul le modelează în fiecare persoană (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 41-42). Astfel, la originea reacțiilor și a inițiativelor oamenilor se află mediul de reprezentări, pseudo-environment-ul, care modelează pozițiile și interpretările noastre. Acesta este motivul pentru care oamenii, deși trăiesc în aceeași lume exterioară, gândesc și simt în lumi diferite. Aceste observații sunt surprinse de Walter Lippman (1922): „opinia publică este în primul rând o versiune codificată și moralizată a faptelor. Ceea ce încerc să argumentez este că structura stereotipurilor, aflată în centrul codurilor noastre, determină în mod substanțial ce grupuri de fapte vom vedea și în ce lumină le vom privi” (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 43).

Jacques Ellul (1967), considera că opinia publică propriu-zisă apare numai în grupurile secundare, în societățile globale, acolo unde indivizii nu se cunosc direct și nu au o experiență comună cu privire la problemele asupra cărora trebuie să se pronunțe. În acest sens, prezența unor puternice mijloace instituționale de informare este absolut necesară, acestea având rolul de a satisface nevoia de informare cât mai bună a oamenilor. Prin intermediul acestor mijcoace intermediare persoanele particulare au posibilitatea cunoașterii situațiilor asupra cărora trebuie să se pronunțe. Însă mijloacele de informare condiționează și conduc, într-un anume fel, opinia publică (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 53).

Mass media oferă oamenilor și cuvintele cu care aceștia să își poată apăra punctul de vedere. În situația în care oamenii nu regăsesc în mass media un curent asemănător cu cel la care aderă ei, dacă nu găsesc cuvinte sau imagini repetate care să le împărtășească opiniile, ei rămân muți. Este ceea ce sugerase Walter Lippman (1922), și anume că „opinia publică este echivalentă cu opinia publicată, cea preluată de mass media” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 244).

Septimiu Chelcea (2002, 118) sublinia faptul că opinia devine publică prin comunicarea acesteia în public, iar în acest fel presa contribuie la emergența opiniei publice chiar și numai prin faptul că oferă oamenilor subiecte de discuție. De altfel, Gabriel Tarde (1910, 76) afirma că „un simplu articol de ziar pune în mișcare un milion de conversații” (apud S. Moscovici, 2001, 190).

Modelul „glonțului magic” (magic bullet) are în vedere această influență și putere nelimitată a mass media, accepate la începutul secolului trecut. Septimiu Chelcea (2002, 111) precizează că acest model are la bază teoria conform căreia „comunicarea în masă are o putere mare, care se exercită instantaneu și uniform asupra tuturor oamenilor.” „Glonțul magic” țintește în persoane identice, aflate într-un vacuum social și care nu au relații unele cu altele, reacționând într-o manieră identică la mesajele mass media.

În urma unei cercetări inițiate în anul 1940 în SUA, de către Paul F. Lazarsfeld, Bernard R. Berelson și Hazel Gaudet, s-a constatat că mesajele mass media au un impact relativ redus asupra opiniilor și comportamentelor de vot. Infirmându-se modelul „glonțului magic”, ipoteza noii teorii care s-a conturat – „fluxul comunicării în două trepte” – marchează o schimbare de perspectivă: indivizii nu mai sunt înfățișați ca entități uniforme și izolate, aceștia intră în relații interpersonale și intergrupale, iar transmiterea mesajelor se realizează de la sursă la anumite persoane care, în general, sunt mai bine informate și care urmăresc mai frecvent radioul, televizorul, presa scrisă, aceștia fiind numiți „lideri de opinie” (prima treaptă) și de la aceștia, pe canale informale, către persoanele mai puțin expuse mesajelor media (cea de-a doua treaptă) (op. cit., 112-116).

Procesul prin care opinia publică se formează și se împrăștie este surprins de teoria „spirala tăcerii”, elaborată de către fosta directoare a Institutului de Demoscopie din Allensbach (R.F. Germania), Elisabeth Noelle-Neumann, în anul 1974. Această teorie arată importanța pe care o are mass media ca factor de schimbare a opiniilor, a atitudinilor și a comportamentelor, susținând că persoanele care percep că sunt în minoritate și resimțind o presiune din partea celorlalți, fie se asociază opiniei majoritare, fie nu își mai exprimă propriile opinii, păstrând tăcerea. După cum precizează autoarea în Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social (1980/2004, 27), forța care pune în mișcare procesul spiralei tăcerii este teama de izolare. Elisabeth Noelle-Neumann este de părere că mass media reprezintă un factor care influențează percepția indivizilor asupra climatului opiniei. Autoarea consideră că opinia publică își îndeplinește funcțiile în momentul în care aduce o problemă în câmpul atenției publice. Procesul de formare a opiniei publice stabilește direcția în care se va îndrepta opinia și pentru cât timp.

Așadar, conform teoriei „spirala tăcerii”, oamenii care au aflat care este opinia majoritară se vor asocial opiniei dominante, aceasta devenind și mai puternică. Acesta este ceea ce Paul F. Lazarsfeld, Bernard R. Berelson și Hazel Gaudet (1948) au numit bandwagon effect, sau efectul de „regrupare în jurul învingătorului” și care se referă la trecerea bruscă de la o poziție la alta. Se pare că efectul de „regrupare în jurul învingătorului” acționează mai puternic asupra publicului decât efectul de „regrupare în jurul celui învins” (underdog effect). Termenul de underdog effect a fost lansat în 1949 de către participanții de la Conferința despre cercetarea opiniilor și atitudinilor de la Iowa (N.C. Meier și H.W. Sanders, 1949, apud S. Chelcea, 2002, 132). Între efectele de regrupare și teoria „spirala tăcerii” există asemănări și deosebiri care au fost semnalate de Elisabeth Noelle-Neumann. Astfel, în timp ce motivația asocierii în cazul „spiralei tăcerii” este dată de teama de izolare, în cazul efectelor de regrupare acționează tendința de conformare. De asemenea, timpul alocat asocierii este diferit: în cazul „spiralei tăcerii” este nevoie de o perioadă de timp foarte mare pentru ca opinia majoritară să devină și mai dominantă, în timp ce bandwagon effect presupune un timp foarte scurt pentru trecerea de la o poziție la alta (S. Chelcea, 2002, 132-133).

Mass media au puterea de a hotărî ce poate fi spus sau făcut în spațiul public și asta deoarece, după cum informează Werner J. Severin (1992), acestea sunt „cumulative, omniprezente și consonante” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 242). În cele mai multe cazuri, impactul pe care mass media îl exercită asupra oamenilor nu este conștientizat, iar astfel, efectele sunt cumulative, putând fi detectate doar pe termen lung. Expunerea la mesajele media poate conduce la schimbări atitudinale, însă aceste schimbări sunt anevoioase, graduale, se realizează într-o modalitate complexă. Joseph Kappler (1960) precizează că în unele cazuri, schimbarea de atitudine nu se finalizează în momentul în care încetează expunerea la mesaj. Printr-un studiu s-a dovedit că un text, a cărui citire nu necesită mai mult de un sfert de oră, poate să producă o schimbare de atitudine observabilă abia peste opt luni. Mai mult, există situații în care schimbările atitudinale devin evidente după o perioadă considerabilă de timp și aici vorbim despre sleeper-effect (op. cit., 146).

Faptul că mass media exercită o influență absolut considerabilă asupra unei forțe din ce în ce mai semnificative a lumii de azi – opinia publică, este incontestabil. Astfel, dacă prima etapă a afirmării presei este marcată de înfruntarea dintre aceasta și putere pentru câștigarea libertății presei, astăzi miza este câștigarea opiniei publice. Jean-François Revel în Cunoașterea inutilă (1993) afirmă că „puterea se teme de presă nu atât pentru că ce se spune este adevărat, ci fiindcă presa modelează opinia publică. Indiferent dacă o face prin adevăr sau minciună” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 256).

Ideea nu este nouă, ea fiind semnalată anterior de către John Stuart Mill în eseul Despre libertate (1859/1994, 24-72), surprins de rolul pe care îl au ziarele în construirea opiniilor oamenilor, în defavoarea altor instituții care în mod tradițional îndeplineau această funcție. Aceeași idee se regăsește și la Jürgen Habermas, în lucrarea Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze (1962/1998, 184-185), care observă că domnia opiniei publice apare ca domnia celor mulți și mediocri: „Și ceea ce reprezintă o inovație încă și mai semnificativă este faptul că, în prezent, făuresc opiniile prin intermediul demnitarilor Bisericii sau ai statului, pe baza unor îndrumări sau scriituri care să se situeze mai presus de obișnuință. De modul lor de gândire se îngrijesc oamenii de aproximativ aceeași teapă, care, sub impulsul momentului, li se adresează pe calea ziarelor”.

Analiza întreprinsă de Walter Lippman în Public Opinion (1922) relevă faptul că presa se substituie opiniei publice, devenind Tribunalul acesteia, răpind celorlalte instituții și puteri din rolul lor legitim. Pe această linie, ascensiunea presei este văzută de către autor ca un rezultat al eșecului acestor instituții de a organiza o adevărată „mașinărie a cunoașterii”. Acționând zilnic asupra fiecărui om, timp de 30 de minute, presa câștigă teren strategic, creând o forță mistică – opinia publică, forță care, în cele din urmă, va profita de slăbiciunea instituțiilor publice (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 45).

Unii analiști sunt de părere că publicul nu are alte opinii în afară de cele furnizate de diferite instituții publice. Pe de altă parte, însă, alți autori suțin că ziarele și celelalte medii nu au alte standarde în afara celor oferite de public, prin urmare ele nu influențează în mod semnificativ opiniile. Și o dovadă a acestui fapt este modul în care ziarele își selectează știrile. Toate ziarele își doresc știri importante, însă ceea ce pentru un ziar reprezintă o știre, pentru altul poate să nu aibă nici o importanță. Problema majoră, în acest caz, este publicul, care cere ca anumite știri să fie omise sau publicate (E. Bernays, 1923/2003, 89-105).

Informația, materia primă a opiniei publice, variază în funcție de fluxul de date în legătură cu un fenomen sau altul, care sosesc la redacțiile ziarelor. Este greu de imaginat apariția, evoluția sau schimbarea opiniei publice, în afara unor informații care să o întemeieze și să-i ofere argumente de modificare. Așa cum este imposibil ca oamenii să aibă o părere despre nimic, la fel este puțin probabil ca aceștia să-și schimbe opiniile dacă, între timp, nu au apărut elemente noi care să sugereze o asemenea schimbare. Desigur, informația nu determină în mod obligatoriu transformarea opiniei publice, modificarea propriu-zisă nu survine în urma unei singure informații, indiferent de importanța acesteia. Noua informație este doar o „invitație la schimbare”, iar în acest sens forța media constă în controlul pe care îl dețin asupra informației (P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 257).

Reporterii nu pot acoperi și nu pot reflecta tot ce se întâmplă în lume, de aceea fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecții cu privire la ce fapte se dau publicității, sub ce formă, sub ce dimensiune, iar toate aceste criterii sunt ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicații. În acest sens, Walter Lippman (1922) prezintă o viziune critică asupra presei, considerând că aceasta contribuie la apariția unei boli a opiniei publice. În condițiile în care „știrile și adevărul nu sunt totuna”, autorul solicită o distincție clară între informație și adevăr. Considerând că o problemă așa de importantă, precum construirea opiniei publice, nu poate fi lăsată pe seama presei, autorul american propune formarea unor echipe de experți care să analizeze în mod obiectiv faptele, contribuind astfel, la formarea unei „opinii sănătoase” (P. Dobrescu, 2000, 23-24).

Profesor la Universitatea din Haifa din Israel, Raphael Cohen-Almagor, într-un eseu intitulat Relatarea obiectivă în media: între religie și panaceu (2003, 3-12), avertizează asupra faptului că jurnaliștii nu sunt obiectivi în ceea ce privește relatarea evenimentelor pentru că nu pot evita procesul de selecție și pentru că preferă să interpreteze. Acest fapt se datorează dorinței jurnaliștilor de a evidenția un anumit aspect, cele mai pertinente “scuze” aduse acestei practici fiind creșterea ratingului și a vânzărilor. Cu toate acestea, trebuie să se ia în considerare și faptul că presa presupune o informare rapidă și alocă spații restrânse informațiilor pe care urmează să le publice, formulează concluzii ferme și este într-o permanetă căutare de informații noi (E.C. Ladd, 1980, 544).

Preluarea sondajelor de opinie în presa scrisă

Relația dintre mass media și sondajele de opinie publică a dat naștere la numeroase studii și dezbateri științifice, iar aici ar fi de menționat simpozionul Polls and the New Media (1980) (S. Chelcea și G. Jderu, 2004, 96). Astăzi, în vederea preluării în mass media a rezultatelor din sondajele de opinie publică sunt acceptate cerințele formulate de Howard Schuman (1990, 413): „reproducerea cuvânt cu cuvânt a întrebărilor, precizarea ordinii întrebărilor, specificarea intervalului de timp în care s-au cules datele de teren, descrierea tipului și volumului eșantionului utilizat (ceea ce permite calcularea marjei de eroare și a nivelului de încredere), prezentarea datelor în funcție de apartenența la gen afilierea politică, niveluri de școlaritate, venituri (cross-tabulation)” (apud S. Chelcea și G. Jderu, 2004, 96).

Everett Carll Ladd (1980, 577) preciza că, în ciuda faptului că cercetarea curentelor de opinie produce știri, în sensul de informații importante, de interes general, cu privire la viața socială și politică, ea este, în mare parte, incapabilă să producă știri importante în sens jurnalistic. În urma unui studiu, Paul F. Lazarsfeld și Robert Merton (1948/1960) au observat că în cazul asimilării unei cantități prea mari de informații, indivizii cad într-o stare de apatie sau de pasivitate. Mai mult chiar, expunerea excesivă la „informații” (neobișnuite, anormale, extraordinare) poate induce, multora dintre membrii audienței, o prespectivă redusă a ceea ce este normal, uzual, obișnuit. Iar știrile sunt adesea definite ca fiind neobișnuite. „Când anormalul devine normal și neobișnuitul devine obișnuit, atenția asupra știrii scade în mod frecvent, chiar dacă este vorba despre o crimă” (W.J. Severin și J.W. Tankard, 2002, 331).

Marile cotidiene comandă masiv sondaje, nu doar pe tema audienței, ci și cu privire la alte probleme de interes general, pentru ca, în final, datele sondajelor să fie, nu de puține ori, comunicate ca știri „tari”, de senzație. Prezentarea datelor de sondaj în presa scrisă conferă acestora valori diferite prin locul și contextual în care sunt prezentate (pagina, poziția în pagină, mărimea prezentării, existența sau lipsa imaginilor associate etc.). Totodată, din motive de spațiu și timp, însă și, în mare măsură din cauză că însuși publicul dorește asta, presa condensează extreme de mult informația transmisă. Această condensare are ca rezultat o simplificare foarte accentuată a rezultatelor sondajelor, ceea ce atrage după sine două urmări negative. O primă urmare se referă la faptul că, prin selectarea a doar câtorva întrebări (care, alături de variantele de răspuns, suferă adesea modificări) și prin scoaterea acestora din conetxtul chestionarului și al anchetei, se îngreunează înțelegerea de către public a semnificației exacte a rezultatelor. Cea de-a doua urmare se referă la posibilitatea influențării, în mod intenționat și în diferite direcții a opiniei publice, prin selectarea și comprimarea informației transmise (T. Rotariu și P. Iluț, 2001, 209).

Semnificativă în privința problemei preluării în mass media a rezultatelor sondajelor de opinie publică este teoria “pazei la barieră” (gatekeeping). Aceasta se fondează pe afirmația conform căreia orice material prezentat pentru publicare în mass media trece printr-un proces de gatekeeping, adică printr-un proces de selecție practicat de către gatekeeper-i, prin care materialul este respins sau acceptat. Selecția se realizează în afara criteriilor subiective, avându-se în vedere criterii obiective generale. În privința preluării în presă a rezultatelor sondajelor de opinie publică funcționează o parte din criteriile care conferă valoare de știre și filtrează fluxul știrilor. Criteriile au fost identificate de J. Galtung și M.H.Ruge (1965):

“1) prestigiul institutelor de sondare a opiniei publice. Publicarea rezultatelor din sondajele efectuate de institute obscure, ce apar în preajma alegerilor electorale și apoi dispar la fel de rapid cum au apărut, poate indica o tendință de manipulare;

2) importanța problemei sociale care a generat curentele de opinie puse în evidență prin sondaj. Este de așteptat ca rezultatele sondajelor pe probleme grave ale țării să fie preluate în presă mai degrabă decât cele pe probleme care afectează doar unele segmente ale populației. Când apar în mass media date din sondaje pe probleme puțin semnificative, putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva este vorba de o încercare de manipulare;

3) proximitatea, apropierea dintre datele sondajelor de opinie publică și importanța pe care o acordă oamenii problemelor puse în discuție;

4) consonanța: mai curând sunt preluate în mass media rezultatele sondajelor care sunt conforme cu așteptările și stereotipurile catățenilor decât rezultatele unui sondaj care le contrazic;

5) imprevizibilitatea rezultatelor din sondajele de opinie publică sporește probabilitatea de a atrage atenția gatekeeper-ilor;

6) continuitatea datelor influențează decizia de a fi preluate în presă: efectuarea sondajelor pe aceleași probleme sociale, cu o anumită periodicitate, mărește șansa de a fi incluse în fluxul mass media;

7) “încadrarea” intervine în preluarea de către mass media a datelor din sondajele de opinie publică. Dacă rezultatele sondajelor au o poziție, se încadrează firesc în ansamblul comunicării, atunci foarte probabil că vor fi incluse în emisiunile tv sau în edițiile ziarelor;

8) valorile socio-culturale ale societății și/sau ale gatekeeper-ilor influențează decizia de includere în mass media a rezultatelor obținute în sondarea opiniei publice” (S. Chelcea, 2002, 135-136).

Judecând după toate aceste criterii, se poate explica faptul că unele sondaje beneficiază de atenție din partea mass media și altele nu, că unele ziare preiau rezultatele unui sondaj, în timp ce altele nu, de ce se acordă spațiu tipografic mai mare sau mai redus sondajelor devenite știri.

Studiu de caz: Idolii românilor

La data de 16 mai 2005 ziarul Jurnalul Național (nr. 3.652) s-a distribuit împreună cu o ediție de colecție, intitulată Idolii românilor. În paginile acestei ediții de colecție românii au putut să descopere rezultatele unui sondaj despre visele, dorințele, atitudinile față de conaționali și față de România și, mai ales, care sunt idolii românilor. Sondajul, realizat de CURS în perioada 20 – 28 aprilie 2005, la solicitarea Jurnalului Național, a fost efectuat pe un eșantion probabilist de 2.441 de subiecți, cu vârsta de peste 15 ani la momentul chestionării. Interviurile s-au desfășurat față în față, la domiciliul subiecților. Sondajul prezintă o eroare maximă de +/-2% la o probabilitate de 0,95.

În SUA, sondajele de opinie ce abordează tema celor mai admirați oameni, bărbați și femei, au început să fie realizate în 1947, când George H. Gallup a avut idea de a adresa americanilor întrebarea „Ce persoană, în viață azi, despre care ați auzit sau ați citit, admirați cel mai mult?” De atunci această întrebare, sub diferite forme, a fost anual adresată americanilor, iar mai târziu și europenilor (S. Chelcea et al, 2005, 2). În acest context, sondajul CURS realizat în aprilie 2005, a pus în evidență faptul că românii au idoli, iar aceștia provin din cele mai variate medii, culturi sau timpuri. Pe de altă parte, prin acest sondaj s-a urmărit dezvăluirea atitudinii românilor față de țara lor și față de ceilalți români.

Aspecte metodologice. În vederea observării modului în care au fost preluate și comentate rezultatele de către jurnaliștii de la Jurnalul Național, am analizat din perspectivă calitativă articolele apărute, mai exact, comentariile jurnaliștilor, făcute pe marginea rezultatelor sondajului, iar pentru aceasta am avut în vedere „analiza discursului”. De asemenea, din perspectivă cantitativă am măsurat întinderea articolului.

Analiza conținutului comunicării reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, atât a conținutului manifest, cât și a conținutului latent al acesteia. După cum afirmă Ole Hosti, profesor la Universitatea din Stanford, „analiza conținutului reprezintă acea tehnică de cercetare care permite inferențe prin identificarea sistematică și obiectivă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text” (P.J. Stone, 1966, 5, apud S. Chelcea et al., 1998, 376). Prin urmare, un text este analizat pentru a se trage concluzii de natură psihologică și sociologică. În acest sens, Renate Mayntz (1969, 151) precizează că prin identificarea, descrierea sistematică și obiectivă a caracteristicilor lingvistice ale unui text, utilizând analiza conținutului, se are în vedere ajungerea la concluzii asupra particularităților nonlingvistice ale persoanelor și structurilor sociale (apud S. Chelcea et al., 1998, 377).

Analiza conținutului s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca reacție la modul subiectiv, intuitiv și speculativ al criticii literare. Așa cum remarca Roger Duval, clasica analiză literară, precum și analiza conținutului au ca scop relevarea intențiilor autorului și reconstituirea cadrului social prin studiul limbii și al stilului (S. Chelcea et al., 1998, 378). Această tehnică a fost utilizată, în special, în studiul interviurilor, al bibliografiilor sociale, jurnalelor intime, descoperirea propagandei camuflate etc. (op. cit., 389).

În funcție de localizarea semnificației mesajelor analizate, în literature de specialitate se face distincția între analiza conținutului calitativă și cea cantitativă. Analiza conținutului din perspectivă cantitativă are în vedere testarea ipotezelor referitoare la „relațiile cauzale dintre caracteristicile sursei (emițătorului) unei mulțimi de mesaje și caracteristicile mesajelor în sine. Analiza calitativă a conținutului este utilizată în vederea studierii comunicării din perspectivă „ritualistă”, „interpretativă” (V. Marinescu, 2005, 110). B. Gunter (2000, 83) precizează că în cadrul analizei calitative se diferențiază analiza structuralist-semiotică, analiza de discurs, analiza retorică, analiza narativă și analiza interpretativă (apud V. Marinescu, 2005, 111). Dintre toate aceste tipuri de analiză am apelat la analiza de discurs în vederea realizării cercetării de față. Analiza discursului reprezintă un „tip de cercetare calitativă a textelor ce se bazează pe asumpția că limbajul are funcția de construcție a obiectelor, cu impact asupra practicii sociale” (S. Chelcea și P. Iluț, 2003, 34). Prin analiza discursului textul este segmentat în „unități sintagmatice” care apoi sunt regrupate în „clase de echivalențe”, constituite din elementele care pot să apară într-un context asemănător sau chiar identic. Prin aceast tip analiză cercetătorul are posibilitatea de a recunoaște apariția în texte a acelorași idei în forme diferite (ibidem).

Aplicarea tehnicii analizei conținutului constă din codificarea sau introducerea unităților de înregistrare în schema de categorii. În acest sens, schema de categorii pe care am aplicat-o studiului pe care l-am realizat, cuprinde atitudinea neutră, atitudinea pozitivă și atitudinea negativă. Am utilizat aceste categorii în vederea clasificării unităților de înregistrare care, la rândul lor, sunt reprezentate de răspunsurile intervievaților. Această repartizare pe scheme de categorii a unităților de înregistrare a luat forma tabelelor care reprezintă distribuția răspunsurilor intervievaților în funcție de atitudini (vezi Tabelul 3. și Tabelul 4.). Totodată, am urmărit să determin măsura în care titlul atribuit are capacitatea de a ilustra conținutul articolului analizat.

Prima problemă abordată în cercetarea de față este atitudinea românilor față de țara lor și față de frații lor. Astfel, după ce a văzut distribuția răspunsurilor la întrebările „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «România»?” și „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «român»?”, sub titlul Tare mândri, jurnalistul C. A. comentează: „Mai toți românii sunt mândri de țara lor, sunt mândri că sunt români, sunt mândri de frații lor, români și ei. Suntem o nație de mândri, dar nu știm de ce!” (J.N., nr. 3.652, ed. de colecție, p. 4). Acest articol, cuprinzând prezentarea rezultatelor la cele două întrebări, comentariul jurnalistului și două tabele cu distribuția răspunsurilor, sub titlul Tare mândri, s-a desfășurat pe o întreagă pagină de ziar.

Într-o primă etapă, pentru a vedea dacă afirmația jurnalistului cu privire la faptul că „mai toți românii sunt mândri de țara lor” este justificată sau este doar o concluzie personală și nefondată, am analizat atitudinile respondenților cu privire la prima întrebare, și anume „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «România»?”, pe baza răspunsurilor intervievaților, prezentate în Tabelele 1. și 2. Prin urmare, am clasificat răspunsurile intervievaților în funcție de atitudinile pe care le implică, având astfel, o diferențiere în funcție de atitudinea pozitivă, atitudinea negativă și atitudinea neutră. Având în vedere faptul că „opinia este expresia verbală a atitudinii” (S. Chelcea, 2002, 71), am realizat un tabel în care am surprins atitudinile intervievaților, pe baza opiniei exprimate. Pe această linie am considerat că mândriei față de România îi corespunde atitudinea pozitivă, opiniilor exprimate prin însușiri negative la adresa României le corespunde atitudinea negativă, iar poziției nedeterminate, imprecise îi corespunde atitudinea neutră. Am eliminat din analiză nonrăspunsurile și pe cele de la categoria altele, considerându-le nerelevante pentru ceea ce am urmărit.

Am urmărit ca în categoria „atitudine pozitivă” să existe numai acele răspunsuri care ar putea trăda mândria față de România (țară bogată, admirație, respect, mândrie, modernitate, țară europeană). În acest sens, la categoria „atitudine neutră” am inserat cuvintele care ar putea implica o apreciere pozitivă la fel de mult cum ar putea să implice o apreciere negativă, însă nu ar putea să implice faptul de a fi mândru de propria țară. Am considerat că aceste răspunsuri (acasă, locul natal, un nume de țară, patrie, spirit național, țară de libertăți democratice) nu pot fi încadrate la categoria „atitudine pozitivă” deoarece asupra lor planează și posibilitatea de a ascunde o atitudine negativă. Prin urmare, semnificația acestor cuvinte, neputând fi clar delimitată în nici o direcție (pozitivă sau negativă), le-am catalogat ca definind o „atitudine neutră”. În fine, în categoria „atitudine negativă” am inserat răspunsurile care denotă o caracteristică negativă a României (sărăcie, corupție, țară de nimic, de rușine, fără viitor), considerând că acestea implică și o atitudine negativă față de România.

Tabelul 3. Clasificarea răspunsurilor la întrebarea „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «România»?”, în funcție de atitudini.

După cum reiese din Tabelul 3., aproximativ 50% dintre români au o atitudine neutră față de România, 21% au o atitudine negativă, iar 7,9% dintre cei intervievați au o atitudine pozitivă, în sensul că sunt mândri de țara lor. În această situație, în care 7,9% dintre români sunt mândri de țara lor, observația jurnalistului de la Jurnalul Național, cu privire la faptul că „mai toți românii sunt mândri de țara lor […]” este nejustificată.

După modelul de mai sus am procedat și în cazul celei de-a doua întrebări a sondajului, „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «român»?”, alcătuind următorul tabel:

Tabelul 4. Clasificarea răspunsurilor la întrebarea „Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziți cuvântul «român»?”, în funcție de atitudini.

După cum se poate observa și în acest caz, procentul din populație care simte mândrie când este vorba despre români este de 28,3%. Acest procent care nu desemnează majoritatea dintr-o populație, a constituit, în viziunea jurnalistului C. A., „mai toți românii”. Pentru ca afirmațiile jurnalistului să fie fondate pe datele sondajului, ar fi fost necesar ca procentele de români mândri de țara lor și de frații lor să fi fost cu mult mai mari decât cele de 7,9%, respectiv 28,3%. Aceste procente sugerează, mai degrabă, că ne confruntăm cu o populație în minoritate față de restul, care nu-i împărtășește mândria față de propria țară și față de conaționalii săi.

„Suntem o nație de mândri, dar nu știm de ce!” concluzionează același jurnalist la finalul articolului. Observația este întărită de un semn al exclamării, prin care jurnalistul își exprimă propria uimire cu privire la conținutul afirmației făcute. Nu se știe cum a ajuns la concluzia că românii nu ar ști de ce sunt mândri, în condițiile în care cele două întrebări la care au răspuns cei intervievați au vizat atitudinea acestora, nicidecum motivația lor legată de sentimentele de mândrie națională. Prin urmare, concluzia jurnalistului C. A. nu doar că induce cititorul în eroare cu privire la statutul nostru de „nație de mândri”, însă, prin completarea că „nu știm de ce” suntem mândri, el sugerează că am fi un popor de oameni cel puțin naivi, care nu au o motivație precisă pentru acțiunile sale, acționează fără să gândească. Această afirmație, formulată pe un ton ironic la adresa românilor, are menirea de a întări celelalte observații făcute de același jurnalist. Așadar, întreg conținutul comentariului, realizat pe baza rezultatelor sondajului de opinie, este nejustificat, nu are în vedere realitatea. Afirmațiile făcute sunt părerile personale ale jurnalistului, care nu pornesc de la situația relevată de rezultatele sondajului, ci de la propriile interese, concepții, prejudecăți etc. Ne confruntăm, prin urmare, cu simțul comun care, după cum l-au definit Serge Moscovici și Miles Hewstone (1984), este un „corpus de cunoștințe fondat pe tradițiile împărtășite și îmbogățite de mii de observații și experiențe sancționate de practică” (apud S. Chelcea, 2001, 21). În acest context, urmărind situația rezultatelor sondajelor, vom vedea că aceasta nu poate să stabilească o corelație cu titlul Tare mândri, atribuit de jurnalist. Astfel, în timp ce titlul articolului promite cititorului dezvăluirea unui fenomen de mare amploare în rândul populației României, rezultatele sondajului, prin contrast, arată că, de fapt, ne confruntăm cu două minorități ce reprezintă populația care se declară mândră de propria țară (aprox. 7,9%) și populația care se declară mândră de „frații” ei (aprox. 28,3%).

De altfel, am putea presupune că, prin comentariul realizat, jurnalistul a încercat, de fapt, să satisfacă gustul și dorințele cititorului. Ne place că suntem români, suntem mândri de noi, dar scăparea noastră este că nu știm exact de ce suntem mândri. Important este că suntem o „nație de mândri”, ceea ce, ar fi putut crede jurnalistul, mulțumește orgoliul cititorului. Iar acest fapt va duce, mai târziu, la aprecierea ziarului respectiv de către cititorii care și-au regăsit opiniile în paginile sale.

Având în vedere rolul important pe care îl deține presa în constituirea cunoștințelor care, mai târziu, vor fundamenta opinia publică, este important ca informațiile furnizate prin intermediul acestui mijloc de comunicare, să fie adevărate. După cum preciza Jean-François Revel (1993), „presa modelează opinia publică, indiferent dacă o face prin adevăr sau minciună” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 185). În aceste condiții, un articol de întinderea celui pe care l-am analizat în mod sigur va determina o oarecare schimbare sau o „invitație la schimbare” pe plan atitudinal, la nivelul populației. Și aceasta indiferent de intențiile jurnalistului, indiferent dacă procesul de influențare a opiniei publice a fost voit sau nu, prin simpla relatare a unor informații eronate. Faptul că, după cum observase Gabriel Tarde (1910), „un singur articol de ziar pune în mișcare un milion de conversații” (apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 2002, 91), ar trebui să îndrepte jurnaliștii spre relatări obiective. Oamenii privesc problema abordată în presă prin intermediul viziunii jurnalistului C. A. care, condus de propriile credințe, valori etc., a realizat acest comentariu pe baza rezultatelor sondajului realizat de CURS, inducând, astfel, în eroare cititorii.

Un alt aspect, care trebuie menționat, este faptul că rezultatele sondajului nu beneficiază de o prezentare științifică. De cele mai multe ori, în presa scrisă, funcția de comentator al datelor de sondaj este asumată de către jurnaliști. Comentariile de specialitate apar, cu preponderență în lucrările tehnice, adresate comunității specialiștilor. Datele sondajului ar fi trebuit comentate prin raportare atât la situația actuală, cât și la evoluția ei, relevând astfel trend-ul, tendința de evoluție în timp a distribuție răspunsurilor, iar acest fapt ne ajută să înțelegem mai bine unele fenomene sociale. În cazul de față, jurnalistul C. A. a comentat datele sondajului pe baza experienței personale, întreaga pagină a ziarului fiind acoperită cu povestirea datelor ce reies, de altfel, din cele două tabele, fără nici o comparație cu alte sondaje de acest gen și fără nici o trimitere la lucrări de referință în domeniu. Singurul comentariu asociat rezultatelor relevate în cele două tabele este cel al jurnalistului amintit, care, după cum am văzut, prezintă o viziune nefondată teoretic. Desigur, ziarul J. N. se adresează unui public variat, în consecință articolele publicate trebuie să satisfacă o paletă variată de gusturi. Ca și comentariu de specialitate, pe baza aceluiași sondaj-Idolii românilor, este de menționat articolul Sondaj de opinie publică: idolii, eroii și antieroii românilor azi, articol în curs de apariție la revista Sociologie Românească, și realizat de către Septimiu Chelcea, Dorel Abraham și Sebastian Lăzăroiu. Spre deosebire de articolul din J. N. pe care l-am analizat, acest articol și-a păstrat obiectivitatea cu privire la realitatea ce reiese din datele de sondaj. De altfel, diferența între tipurile de abordări este evidentă, în condițiile în care într-un caz datele au fost comentate de o echipă de specialiști, iar în celălalt caz, de către un jurnalist.

După cum observase Everett Carll Ladd (1980, 544), presa presupune o informare rapidă, formulează concluzii ferme și este în permanetă căutare de informații noi, în timp ce culegerea informațiilor pentru sondajele de opinie presupune o muncă de durată, uneori putându-se ajunge la câteva săptămâni, întârziindu-se publicarea în presă a rezultatelor. Acest fapt face ca, uneori, problema abordată să nu mai fie de mare actualitate iar interesul pentru datele sondajelor să se piardă.

Conform precizărilor lui Ignacio Ramonet (1999/2000, 82), rapiditatea cu care este difuzată reprezintă elemental hotărâtor al valorii unei informații, iar în prezent instantaneitatea a ajuns să fie rapiditatea „optimă”. Acest fapt constituie un factor periculos pentru calitatea informației. Particularizând, am putea presupune că relatarea eronată a jurnalistului C. A. se datorează tocmai acestei dorințe de a publica informații noi într-un timp scurt. Faptul că, în zilele noastre, presa scrisă se află în criză în privința audienței, se datorează influenței televiziunii, care ocupă un loc preponderant în clasamentul mijloacelor de difuzare a informațiilor, răspândind propriul său model. Astăzi, a informa înseamnă „a arăta istoria în desfășurare”, mai exact, a ne face să asistăm, în direct, dacă este posibil, la evenimente. În acest mod televiziunea provoacă șocul emoțional, condamnând la indiferență faptele care nu pot oferi imagini. Astfel, în mințile oamenilor se instalează, încetul cu încetul, idea că un eveniment este cu atât mai important cu cât cantitatea de imagini atribuite este mai bogată. De asemenea, un eveniment prezentat în direct și în timp real este mai remarcabil decât cel care rămâne „invizibil” și „a cărui importanță este abstractă”. Prin urmare, în noua tendință de informare, cuvintele sau textele nu echivalează cu imaginile (op. cit., 147-149).

În această situație, pentru a ține pasul cu celelalte medii de informare mai rapide și mai puternice, presa scrisă încearcă diferite modalități de a atrage publicul, fără însă, a ține seama de faptul că o informare rapidă scade uneori din calitatea informației.

Pe de altă parte, după cum preciza Raphael Cohen-Almagor (2003, 7), relatările obiective ale jurnaliștilor sunt împiedicate de presiunile editorilor asupra acestora. În briefing-urile lor se pune accentual asupra „competiției cu alte organizații media, aupra informațiilor de interes imediat sau a rating-urilor în creștere” (ibidem). Așadar, jurnaliștilor li se cer, de către editori, dar și de către public, „povești care se vând”, iar acest fapt se datorează nevoii de senzațional. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care jurnalistul C. A. a formulat această exagerare cu privire la mândria românilor. Dacă sondajul nu a scos în evidență nimic șocant, senzațional, jurnalistul a încercat să-l facă, cel puțin, să pară a fi de senzație.

Desigur, informațiile date publicității stau sub umbra unei suite de selecții ghidate de criterii subiective. Fiecare publicație are propriile ei evaluări asupra știrilor, mai mult, fiecare jurnalist are propriul background cultural, care influențează relatările sale, iar toate acestea duc, uneori, la distorsionarea informației sau, cum observase Walter Lippman (1922), la apariția unei „boli a opiniei publice”. În concluzie, pentru o informare corectă și pentru evitarea acestei „boli a opiniei publice”, jurnaliștii ar trebui să cedeze locul de comentator al datelor de sondaj unor specialiști care sunt în măsură să ofere o viziune obiectivă a situației, cât și explicații psihologice, psihosociologice și sociologice.

Concluzii

Întrucât media acționează într-un context social și cultural dat, ea modelează factorii de natură culturală, psihologică și economică, factori care în continuare joacă un rol important în modelarea opiniilor indivizilor. Relatarea obiectivă în mass media și, implicit, preluarea în mod corect a rezultatelor sondajelor de opinie ar duce la o mai bună informare a publicului, la o percepție corectă asupra vieții sociale, mai mult, acțiunile oamenilor ar putea fi ghidate de informații corecte, reale. Cum ar mai putea funcționa democrația în cadrul unei societăți dacă se încearcă manipularea opiniei publice prin distorsionarea realității? Sondajele de opinie vizează probleme de importanță generală, ele asigură o conștientizare a atitudinilor și a așteptărilor reciproce ale principalilor actori sociali și politici. De aici rolul important al sondajelor de opinie în cadrul unei democrații.

Analiza modului în care au fost prezentate în mass media rezultatele sondajului Idolii românilor a pus în evidență subiectivitatea unui jurnalist cu privire la interpretarea datelor unei cercetări sociologice. Sondajele de opinie pot spune mai multe decât arată o primă imagine a cifrelor, însă cei ce le prezintă publicului prin intermediul mass media, au adesea abilități limitate în interpretarea rezultatelor. Acest fapt va conduce, mai târziu, după cum am arătat în capitolul anterior, nu doar la distorsionarea percepției publicului asupra realității, ci și pierderea încrederii acesteia în sondaje. Este importantă prezentarea corectă, în presă, a datelor sondajelor, dar nu trebuie scăpate din vedere nici explicațiile de natură sociologică, psihologică și psihosociologică, interpretarea, observarea evoluției în timp a distribuției răspunsurilor, ceea ce, în cazul sondajului analizat, au avut de suferit. În acest context, ar fi mult mai util ca viitoarele comentarii pe baza rezultatelor sondajelor de opinie publică, realizate de jurnaliști, să facă loc interpretărilor bazate pe o specializare în domeniu, pe studiul sistematic și îndelungat și, nu în ultimul rând, pe experiența de cercetare.