Investigatia Sociologica. Studiul Structurilor Microgrupului Militar Obiect al Investigatiei Sociol

Capitolul 1 Investigația sociologică

1.1.Sociologia – știința studiului relațiilor interumane

Ne aflăm la începutul secolului XXI, într-o lume care ne îngrijorează profund și care totuși este plină de cele mai extraordinare promisiuni pentru viitor. Este o lume în plină și continuă schimbare, marcată de adânci conflicte, tensiuni și divizări sociale, dar și de agresiunea distructivă a tehnologiei moderne asupra mediului înconjurător. Și, totuși, avem posibilitatea de a ne controla destinul și de a ne crea o viață mai bună, imposibil de imaginat de generațiile anterioare. Cum s-a format această lume? De ce condițiile noastre de viață sunt atât de diferite de cele ale părinților si bunicilor noștri ? În ce direcții se va produce schimbarea în viitor? Aceste întrebări și multe altele sunt o preocupare primordială în societate, un domeniu de studiu cu un rol fundamental, în consecință , în cultura intelectuală modernă.

Pentru toate aceste întrebări s-a născut și dezvoltat sociologia , știința specializată mai ales în studiul relațiilor interumane a diferitelor tipuri de colectivități și grupuri sociale, știință a societății globale în unitatea și diversitatea ei, dar și ca știință aplicativă , a observației sistemice și a experimentelor sociale, ca o disciplină capabilă să contribuie la mai buna integrare a colectivităților sociale și a indivizilor în cadrul acestora.

Tocmai de aceea un număr mare de autori definesc sociologia ca o știință a vieții colective a oamenilor , a colectivităților și unităților sociale. Astfel, sociologul polonez Jan Szczepanski , pornind de la ideea că sociologia este o „știință despre societate” și că noțiunea de „societate” este o denumire generică pentru toate „tipurile de colectivități”, consideră că sociologia poate fi definită ca „știința colectivităților umane” , iar obiectul cercetărilor acesteia îl constituie fenomenele si procesele de apariție a diferitelor forme de viață colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivități, fenomenele și procesele care intervin în cadrul acestora, interacțiunile lor reciproce, forțele integratoare și forțele care dispersează aceste colectivități, mutațiile și transformările care au loc în cadrul lor.

Constituindu-se ca știință distinctivă, sociologia face parte din ansamblul științelor empirice pentru că :

posedă un obiect empiric propriu de cercetare;

posedă un sistem conceptual specific cu ajutorul căruia realitatea obiectivă este transformată într-un obiect de cercetare al științei;

discursul științific este constituit prin respectarea legilor generale ale logicii;

există modalități practice prin care se testează validitatea discursului.

Vizând raporturile omului cu ceilalți, ea are o sferă mult mai largă de cuprindere decât alte științe sociale și poate avea ca obiect de studiu: instituții sociale, grupuri sociale, comunități umane teritoriale determinate (sate, orașe), fenomene sociale (delicvență, sinucidere, etc.)

Activitatea la nivel empiric constă în abordarea concretă a realității sociale cu ajutorul metodelor și tehnicilor de investigație empirică.

1.2.Teoria investigației sociologice

1.2.1. Scopurile investigației sociologice

Ne putem interesa de fenomenele exterioare nouă, fie cele din natură, fie cele sociale, urmărind mai multe scopuri:

din curiozitate, căci curiozitatea este un motiv suficient ca omul să caute să afle pe ce lume trăiește, să stabilească cu ea relații și în felul acesta să ajungă să se cunoască pe sine. Necesitatea cunoașterii este una din trăsăturile fundamentale ale psihologiei umane, omul fiind prin definiție, dacă nu chiar „sapiens”, în tot cazul „cogitans”! El nu contenește, nici până la adânci bătrâneți, să pună mereu aceeași întrebare cu care își sâcâia părinții de mic: „Asta ce este?”.

În calitatea sa de om, el caută deci „adevărul”. Nu degeaba vechiul mit al mărului din pomul cunoașterii, simbolizează începutul carierei umane a lui Adam.

din necesități de acțiune, căci omul este și un „homo faber”, căruia cunoașterea îi folosește ca unealtă în acțiunea lui practică. Ca să trăim avem nevoie să manipulăm și să prelucrăm realitățile concrete din natură, pentru a scoate din ele cele de nevoie traiului nostru. Dar pentru aceasta , trebuie să cunoaștem felul de a fi al realităților naturale. Întreaga istorie a culturii umane constă de aceea într-un necontenit efort de a domina, din ce în ce mai mult, natura prin cunoașterea legilor ei. „Savoir c’est prevoir, afin de pouvoir” este o afirmație care nu l-a așteptat pe Compte ca să fie lozinca de căpătâi a umanității.

E util ca sociologul să nu uite nici una din aceste rădăcini ale cunoașterii, adică „curiozitatea” și „ dorința de putere” și, deci să nu neglijeze pe una în dauna celeilalte. Amândouă, curiozitatea și acțiunea eficientă, teoria și practica, sunt corelate, într-un fel care merită să fie analizat mai îndeaproape, pentru a ajunge să cunoaștem astfel, în detaliu, treptele ce duc de la simpla descriere, care ne satisface curiozitatea, la înțelegere și explicare, care ne îngăduie acțiunea eficientă, toate fiind dominate în ultimă instanță de necesitatea fiziologică de a pătrunde, totuși, dincolo de pitorescul descrierilor și de eficiența practică, până la marile enigme ale prezenței noastre in Cosmos.

1.2.2. Regulile investigației sociologice

Orice cercetător sau echipă de cercetare trebuie să aibă în vedere în organizarea și desfășurarea unei investigații sociologice respectarea unor reguli. Astfel, în lucrarea „Introducere în metodologia investigației sociologice”, exprimându-și încrederea în posibilitățile demersului sociologic de a realiza nu numai o descriere și o analiză calitativă a realității sociale, ci și o măsurare cantitativă a faptului social, Vasile Miftode formulează un set de reguli ce trebuie să stea la baza oricărei investigații sociologice:

1)Regula priorității faptelor în raport cu opiniile (cu reflectarea lor în conștiință),

autorul își exprimă convingerea că studiile în care se atribuie prioritate opiniilor sau ale căror concluzii sunt extrase din informații indirecte, nu sunt studii de sociologie, ci mai degrabă de psihologie socială.

2)Regula unității dintre teoretic și empiric, dintre principii, legi, ipoteze, fapte (dintre concepte și datele de teren),

această regulă este, în fapt, un principiu cu valoare generală în metodologia științelor și exprimă faptul că raționamentele bazate pe cunoștințe teoretice orientează cercetarea directă observațională, iar aceasta, la rândul ei, conferă valoare de adevăr intuiției teoretice.

3)Regula „setului de tehnici”,

aceasta vizează faptul că orice investigație sociologică presupune utilizarea unor tehnici, instrumente de cercetare și procedee diferite. Ea nu poate duce la rezultate reprezentative dacă s-a sprijinit pe datele oferite doar de una dintre metodele sau tehnicile sociologiei. Necesitatea respectării unei astfel de reguli este determinată de insuficiențele pe care le prezintă fiecare tehnică și, deci, de caracterul fragmentar al datelor obținute, dar și de utilitatea confruntării și testării informațiilor obținute pentru a avea certitudinea valorii lor. Întrucât metodele de cercetare sociologică (cu subdiviziunile lor datorate tehnicilor folosite) cel mai des utilizate sunt: observația sociologică, interviul, ancheta sociologică, analiza documentelor și experimentul sociologic, se consideră că o îmbinare a lor, atunci când este posibil, nu poate fi decât benefică pentru valoarea investigației sociologice.

4) Regula obiectivității faptelor,

înțeleasă ca ideal al cunoașterii științifice, obiectivitatea vizează necesitatea de a realiza descrierea și explicarea fenomenelor independent de opțiunile valorice și de particularitățile subiectului cunoscător.

în sociologie și în științele sociale și umane în general, distorsiunea subiectivă ce poate interveni în procesul cunoașterii se datorează și unor situații specifice pe care astfel de științe le creează (spre deosebire de științele naturii):

a) multe din datele pe care sociologia le utilizează nu reprezintă înregistrări făcute direct de către cercetător, cu instrumente special construite, ci percepții ale membrilor colectivității studiate asupra realității lor sociale („observatori naturali”): date rezultate din interviuri, chestionare. În acest caz , cercetătorul poate fi indus în eroare de distorsiunile subiective ale percepției membrilor colectivității studiate.

b) presiunea structurii de interese și a sistemului de valori al colectivității, al clasei, grupului social din care cercetătorul face parte și care tinde să confere cunoașterii sale un caracter ideologic.

5) Regula determinării faptelor sociale,

această regulă este fundamentată pe supoziția din științele sociale conform căreia realitatea socială este guvernată, ca și natura, de legi obiective, pe care știința urmează să le descopere. Emil Durkheim a exprimat în modul cel mai clar opțiunea deterministă a sociologiei: “faptele sociale nu trebuie explicate prin conștiința autorilor lor, ci prin alte fapte sociale”.

condițiile obiective de viață ale oamenilor le determină comportamentul, inclusiv conținutul conștiinței lor.

6) Regula totalității solidare,

exprimă faptul că orice investigație trebuie să țină seama de totalitatea relațiilor de independență și intercondiționare care se manifestă în fenomenul studiat, ca fapt particular, și societate ca totalitate și integralitate. Marius Mauss arată, în acest sens, că nimic nu se înțelege pe deplin dacă nu se raportează la întreg. Cu alte cuvinte, aplicarea teoriei sistemice la realizarea investigațiilor constituie o necesitate obiectivă.

7) Regula cercetării cauzelor cu prioritate față de cercetarea funcțiilor,

datorită complexității realității sociale, pentru a evidenția determinismul sociologic, s-au cristalizat în sociologia actuală mai multe scheme explicative: schema cauzală, schema sistemică și schema structurală. Se pare că datorită orientării sale finaliste, activitatea socială prezintă în mod special, un determinism de tip funcționalist, specific sistemelor deschise. Vasile Miftode, prin formularea acestei reguli, fundamentează ideea priorității cercetării cauzale aducând ca argument aprecierea lui Durkheim conform căreia „a arăta la ce este util un fapt, nu înseamnă a explica cum a apărut, ci cum este ceea ce este .”

8) Regula subordonării obiectivelor cercetării sarcinilor și obiectivelor practice ale colectivităților investigate,

aceasta este regula eficienței practice a investigației. Cercetătorul va colabora în permanență cu instituția care este interesată de rezultatele investigației pentru ca scopurile urmărite să fie corelate și, în ultimă instanță, subordonate scopurilor și sarcinilor legate de dezvoltarea socială concretă.

Fără a subaprecia valoarea metodologică a regulilor expuse, se cuvine să menționăm însă și alte reguli, exprimate sub forma unor principii metodologice de către Septimiu Chelcea într-una dintre lucrările sale:

principiul unității dintre înțelegere și explicație, care pune în discuție relația dintre subiectul și obiectul cunoașterii în științele sociale și comportamentale;

principiul unității dintre cantitativ și calitativ, care impune utilizarea convergentă a metodelor statistice și cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative și calitative (ex.: analiza conținutului );

principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative, care presupun angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste și a idealurilor naționale.

1.2.3. Etapele investigației sociologice

Scopul demersului de față îl reprezintă identificarea și analiza problemelor care intervin într-o cercetare socioa totalității solidare,

exprimă faptul că orice investigație trebuie să țină seama de totalitatea relațiilor de independență și intercondiționare care se manifestă în fenomenul studiat, ca fapt particular, și societate ca totalitate și integralitate. Marius Mauss arată, în acest sens, că nimic nu se înțelege pe deplin dacă nu se raportează la întreg. Cu alte cuvinte, aplicarea teoriei sistemice la realizarea investigațiilor constituie o necesitate obiectivă.

7) Regula cercetării cauzelor cu prioritate față de cercetarea funcțiilor,

datorită complexității realității sociale, pentru a evidenția determinismul sociologic, s-au cristalizat în sociologia actuală mai multe scheme explicative: schema cauzală, schema sistemică și schema structurală. Se pare că datorită orientării sale finaliste, activitatea socială prezintă în mod special, un determinism de tip funcționalist, specific sistemelor deschise. Vasile Miftode, prin formularea acestei reguli, fundamentează ideea priorității cercetării cauzale aducând ca argument aprecierea lui Durkheim conform căreia „a arăta la ce este util un fapt, nu înseamnă a explica cum a apărut, ci cum este ceea ce este .”

8) Regula subordonării obiectivelor cercetării sarcinilor și obiectivelor practice ale colectivităților investigate,

aceasta este regula eficienței practice a investigației. Cercetătorul va colabora în permanență cu instituția care este interesată de rezultatele investigației pentru ca scopurile urmărite să fie corelate și, în ultimă instanță, subordonate scopurilor și sarcinilor legate de dezvoltarea socială concretă.

Fără a subaprecia valoarea metodologică a regulilor expuse, se cuvine să menționăm însă și alte reguli, exprimate sub forma unor principii metodologice de către Septimiu Chelcea într-una dintre lucrările sale:

principiul unității dintre înțelegere și explicație, care pune în discuție relația dintre subiectul și obiectul cunoașterii în științele sociale și comportamentale;

principiul unității dintre cantitativ și calitativ, care impune utilizarea convergentă a metodelor statistice și cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative și calitative (ex.: analiza conținutului );

principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative, care presupun angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste și a idealurilor naționale.

1.2.3. Etapele investigației sociologice

Scopul demersului de față îl reprezintă identificarea și analiza problemelor care intervin într-o cercetare sociologică, modul în care se procedează pentru rezolvarea lor și asigurarea unui studiu sistematic, controlat și verificabil, cerut de logica cunoașterii sociale.

În literatura de specialitate există abordări diferite ale numărului etapelor unei cercetări: de la evidențierea principalelor activități sub forma a trei etape, la enumerări mai amănunțite. Astfel, Septimiu Chelcea citează autori care evidențiază 5, 6, 12 sau 15 etape ale unei cercetări, 8 etape evidențiază I. Cauc., culminând cu individualizarea a 43 de etape de către I. Mărginean în lucrarea „Proiectarea cercetării sociologice”.

În ceea ce mă privește, am optat pentru etapizarea fazelor unei investigații pe 3 etape mari: pregătirea cercetării, culegerea informației, valorificarea informației.

La rândul lor, aceste etape au fost subetapizate.

1.2.3.1. Pregătirea cercetării

1)Alegerea problemei (temei) de investigare.

Nu putem trece la investigarea faptelor fără a determina mai întâi care este domeniul care ne interesează și unghiul din care el trebuie observat. Aici intervin concepția și metodologia investigației, care ne îndrumă către categoriile de fapte ce trebuie căutate, fără de care nu se poate afla ceea ce este important și necesar.

Deși în alegerea temei intervine și subiectivitatea cercetătorului (preferința, înclinațiile, experiența), deseori intervin cel puțin următoarele elemente cu caracter de constrângere:

tematica de cercetare a instituției la care el lucrează;

faptul că nu va putea aborda decât acele teme a căror investigare este posibilă;

faptul că orice investigație sociologică este o muncă de echipă și, în consecință, fiecare membru al ei va fi marcat de profilul colectivului din care face parte;

apariția unor teme „la modă”;

bibliografia și datele statistice de care dispune cercetătorul la un moment dat.

2)Studiul bibliograf.

Acest studiu permite sociologului o ameliorare a rezultatelor muncii sale din perspectiva unor factori cum sunt:

delimitarea precisă a obiectului investigației;

utilizarea unor factori sau scheme explicative a căror valabilitate a fost testată

folosirea unor ipoteze de lucru rezultate dintr-o cunoaștere prealabilă a domeniului;

aplicarea unor metode, tehnici, instrumente care au condus deja la rezultate consistente în domeniul respectiv.

3)Precizarea conceptelor.

Este o operație legată de precedenta pentru că ea nu se poate realiza fără cunoașterea încercărilor (reușite sau nu) ale predecesorilor.

În general, conceptului i se atribuie trei funcții importante în cadrul cercetării empirice:

să organizeze percepția;

să ghideze observația;

să prezică fapte noi.

Pentru un sociolog, prima operație logică este de a clarifica conceptele care reprezintă procese sociale. În acest scop trebuie folosită metoda analitico-sintetică care combină în mod adecvat, descompunerea ideilor generale și abstracte cu compunerea celor particulare și concrete. În această operație trebuie evitată căutarea originalității și păstrată prioritatea logică. Aceasta pentru că, așa cum se apreciază, în sociologie este o „inflație” de concepte insuficient precizate.

Este necesară , așadar, definirea principalelor concepte cu care se va lucra pe parcursul investigației, iar, pe cât posibil, definirea să se facă pe linia uniformizării limbajului (deci în mod similar altor cercetări pentru comparabilitatea datelor ).

4)Operaționalizarea conceptelor.

Odată precizate, conceptele trebuie definite operațional, adică traduse în elemente observabile. O asemenea operație este necesară mai ales pentru faptul că în sociologie, ca și în alte științe socio-umane, conceptele au, de cele mai multe ori, semnificații diferite de la un autor la altul.

Definirea operațională a conceptelor permite desubiectivizarea acestora prin găsirea indicatorilor specifici și gruparea lor în dimensiuni. Potrivit părerilor majorității teoreticienilor contemporani, există două tipuri de concepte operaționale:

concepte operaționale „totale”, adică complet „acoperite” de un număr finit de indicatori, ele putând fi atât simple (au un singur indicator – conceptul de „subgrup profesional”) cât și complexe (cu un număr mai mare, dar limitat de indicatori – conceptele de „status social”);

conceptele operaționale deschise, care nu pot fi determinate în întregime printr-o serie finită de indicatori (ex. conceptul de „satisfacție profesională”).

Sunt cunoscute două modalități de operaționalizare a conceptelor:

una orizontală bazată pe raportul general-particular;

una vertical propusă de Robert Merton pe baza „teoriei de rang mediu” și care constă în desfășurarea conceptelor în subconcepte, ierarhic inferioare, sub aspectul nivelului de reflectare, trecându-se de la conceptele fundamentale ale teoriei generale la concepte din ce în ce mai puțin abstracte.

5)Stabilirea ipotezelor de lucru.

O investigație sociologică nu se desfășoară niciodată în afara unei ipoteze, ele având posibilitatea să existe și sub formă nespecificată, atunci când cercetătorul vrea să studieze o problemă fără „idei preconcepute”.

Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii științifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoașterea faptelor la cunoașterea legilor de producere a acestor fapte. Ipoteza constituie o explicație plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele din observație.

Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoștințele verificate anterior. Deci, pentru a fi plauzibile, în cadrul științei normale, ipotezele trebuie să aibă coerență externă. În același timp, ele trebuie să fie și coerente intern adică să nu conțină elemente contradictorii (Septimiu Chelcea).

Obținerea unor noi cunoștințe constituie principala funcție a ipotezelor în cunoașterea științifică.

6)Alegerea metodelor și tehnicilor de investigare.

În funcție de tema propusă pentru investigare, de concepția teoretico-metodologică a cercetătorului, de experiența și de mijloacele de care dispune se aleg cele mai adecvate modele de metode și tehnici de investigație.

În conformitate cu cerințele impuse de regula „setului” de tehnici, metodele și tehnicile de cercetare se pot combina între ele pentru a se realiza o verificare cât mai deplină a validității informațiilor obținute pe parcursul investigației. Astfel, de pildă, ancheta sociologică este deseori însoțită de observația sociologică, de analiza documentelor sau de interviu.

7)Constituirea instrumentelor de cercetare.

Instrumentele de cercetare necesare atât culegerii informațiilor de pe teren (chestionare, ghid de interviu sau convorbire, formulare statistice), cât și cele necesare prelucrării datelor au o mare importanță în desfășurarea eficientă a întregii activități de cercetare. Ele concretizează, materializează o tehnică de investigare oarecare; cel mai folosit instrument este chestionarul.

Orice instrument trebuie să îndeplinească cel puțin două cerințe fundamentale, și anume:

Fidelitatea care exprimă capacitatea sa de a reproduce în mod constant anumite însușiri constante ale fenomenului;

Validitatea care exprimă capacitatea instrumentului de cercetare de a dezvălui ceea ce urmărește cercetătorul. De exemplu, într-un chestionar, întrebările sale trebuie să fie relevante pentru problema studiată și să surprindă cât mai exact și complet realitatea studiată.

Problema validității instrumentelor de cercetare este una majoră, pentru că de calitatea instrumentului depinde calitatea cunoștințelor dobândite.

8)Delimitarea universului de studiu și al eșantionului.

Această operațiune vizează decuparea din realitatea obiectivă a totalității obiectelor purtătoare ale însușirilor supuse cercetării (a zonei asupra căreia se vor extinde rezultatele investigației ). Aceasta se realizează la două nivele:

stabilirea sferei de generalitate a populației supuse investigației;

stabilirea colectivității de selecție sau a eșantionului.

Pentru a descoperi proprietățile și relațiile statistice care nu sunt proprii fiecărei unități în parte dintr-un anumit tot, este necesar să fie cercetate toate unitățile din ansamblul respectiv până la epuizarea lor, fie un număr suficient de mare (reprezentativ) de asemenea unități (colectivitatea de selecție). Cercetarea exhaustivă se întreprinde doar atunci când colectivitatea este relativ mică. Când însă, numărul unităților (subiecților) din ansamblul respectiv este foarte mare, cercetarea întregului este fie practic imposibilă, fie neindicată din motive de timp, mijloace, personal calificat etc.

Eșantionul este astfel o subpopulație aleasă pe baza unor principii statistice derivate din teoria matematică a probabilităților sau pe temeiul unor cunoștințe obținute în practică și poate suplini cercetarea întregului. Orice eșantionare trebuie să se facă pe baze strict științifice, elementul de control fiind gradul de reprezentativitate. Un eșantion este reprezentativ în condițiile în care subiecții au fost stabiliți la întâmplare dintr-o populație cunoscută și dacă erorile de eșantionare sunt neînsemnate. Eșantioanele reprezentative pot duce la rezultate eronate, neoferind posibilitatea generalizărilor.

9)Organizarea acțiunii practice de cercetare.

De regulă, o investigație sociologică necesită personal numeros și un timp îndelungat la dispoziție. De aceea, este necesar ca această activitate complexă să fie judicios organizată. Pentru aceasta se impune:

planificarea riguroasă, din timp, a tuturor etapelor și operațiilor care se vor realiza;

planificarea modului de gospodărire a mijloacelor materiale avute la dispoziție;

repartizarea precisă și clară a sarcinilor pentru fiecare membru din echipa de cercetare.

10)Studiul–pilot.

Atunci când se vizează probleme noi sau se utilizează instrumente de lucru inedite, este necesar un studiu pilot, adică o repetiție generală a activității ce urmează a fi desfășurată. Un asemenea studiu–pilot se organizează în cadrul anchetelor sociologice. El are ca obiective principale:

testarea instrumentelor de culegere a datelor (mai ales a chestionarelor);

familiarizarea operatorilor cu instrumentele de lucru și cu munca de teren;

obținerea de sugestii de la aceștia în vederea prelucrării datelor.

1.2.3.2. Culegerea informațiilor

Aceasta se realizează pe parcursul desfășurării efective a cercetării în conformitate cu planul întocmit.

1.2.3.3. Valorificarea informațiilor

După culegerea datelor se trece la verificarea lor din punct de vedere al completitudinii și exactității lor, a modului în care au fost trecute în formularele de înregistrare. O dată verificată calitatea informației și înlăturate eventualele erori de răspuns sau de înregistrare, instrumentele de cercetare trebuie pregătite pentru prelucrare.

În situația în care numărul instrumentelor de cercetare este mare, redactarea rezultatelor finale nu poate fi realizată decât în urma unor prelucrări statistice. Pentru aceasta se construiesc unele tabele simple de frecvență și se calculează o serie de procente, medii și de valori ale diferiților indicatori, care ne vor arăta, într-o primă formă, tendința de grupare (împrăștiere) a indivizilor în jurul unor valori medii.

Deseori, este necesară și o fază prealabilă , pregătitoare acestei prelucrări (postcodificări, analize de conținut a unor texte sau întrebări deschise din chestionar, etc.). Dacă prelucrarea datelor se realizează pe calculator, informația trebuie adusă la o formă adecvată pentru a putea fi transferată în memoria acestuia. Urmează apoi prelucrarea și analiza datelor în profunzime, adică îmbinarea variabilelor (corelații, asociații, regresii ) și constituirea unor modele de dependență. Acest fapt este necesar pentru testare ipotezelor explicative avansate la începutul investigației și obținerea unor informații de natură predictivă asupra evoluției fenomenelor studiate.

Pe parcursul tuturor fazelor de prelucrare a datelor și, apoi, după terminarea lor se vor degaja concluziile investigației.

În finalul activității de investigare se trece la redactarea raportului de cercetare. Acesta trebuie să aibă o prezentare clară, cu o prezentare grafică sugestivă, iar textul să fie concis. Cu precădere se vor accentua laturile aplicative ale studiului și soluțiile desprinse în scopul optimizării aspectelor sociale urmărite. Literatura de specialitate recomandă ca un asemenea raport de cercetare să cuprindă:

a) o introducere în problema studiată;

b) un istoric al proiectului de cercetare;

c) un rezumat al cercetării anterioare;

d) o formulare clară a problemei;

e) redactarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea și prelucrarea informațiilor;

f) prezentarea detaliată a rezultatelor;

g) un rezumat cu interpretarea rezultatelor .

În ceea ce privește descrierea metodelor și tehnicilor de cercetare utilizate, din raport trebuie să reiasă că acestea au fost adaptate problemei supusă spre studiu, iar eșantionul (în cazul în care s-a folosit) are un grad de reprezentativitate satisfăcător cu precizarea limitelor de confidență pentru valorile calculate și a nivelului de probabilitate în care diferiți coeficienți sunt semnificativi.

1.3.Metode și tehnici de cercetare sociologică

Înainte de a prezenta conținutul și specificul principalelor metode utilizate în cercetarea sociologică se impun câteva precizări terminologice cu privire la sensul noțiunilor de „metodă”, „tehnică”, „procedeu” și „instrument de investigare”.

Prin metodă se înțelege un anumit mod de investigare, un sistem de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective. Ea reprezintă aspectul teoretic cel mai activ al științei care jalonează calea dobândirii de noi cunoștințe. Metodele din științele socio-umane pot fi clasificate în raport de anumite criterii:

după criteriul temporal, facem distincție între metodele transversale care urmăresc să descopere relațiile între laturile, aspectele, fenomenele și procesele socio-umane la un moment dat (observația, ancheta, testele sociometrice) și metodele longitudinale care studiază evoluția fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiul panel);

după gradul de intervenție al cercetătorului asupra obiectului său de studiu: metode experimentale (experimentul sociologic), metode de observație (studiul documentelor sociale, observația);

După numărul unităților sociale supuse studiului: metode statistice care desemnează investigarea unui număr mare de unități sociale (ancheta socio-demografică, sondajul de opinie, analiza statistico-matematică), metodele cazuistice care semnifică studiul integral al câtorva unități sau fenomene socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică);

După numărul ocupat în procesul investigației: metode de culegere a informațiilor (analiza statistică, studiul de teren, ancheta), metode de prelucrare a informațiilor (cantitative, calitative), metode de interpretare a datelor (comparative, interpretative).

Termenul de „tehnică” desemnează „ansamblul de prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera producției spirituale (tehnici de cunoaștere, de calcul, de creație) precum și în cadrul altor acțiuni umane (tehnici de luptă, tehnici sportive – Dicționarul de filozofie 1978). Modul în care acest termen este utilizat în științele sociale și comportamentale nu satisface pe deplin, întrucât este ambiguu și nu se face întotdeauna distincția cuvenită între metode și tehnici sau între tehnici și procedee.

Procedeul reprezintă maniera de acțiune, de utilizare a instrumentelor de investigare. În afara autoadministrării, într-o anchetă, chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, individual sau colectiv, expediate prin poștă sau tipărite în ziare și reviste.

Instrumentul de investigare reprezintă uneltele materiale (foaia de observație, fișa de înregistrare, ghidul de interviu, etc.) de care se folosește cercetătorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor cercetate.

Între metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele de investigare există legături de subordonare și supraordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care operează (abstract, concret), ca și de raportul în care se află cu nivelul teoretic. Pentru o mai bună particularizare a lor și pentru evidențierea modului concret în care aceste metode, împreună cu tehnicile, procedeele și instrumentele lor specifice, se utilizează. În cele ce urmează vom prezenta o descriere scurtă a celor mai importante dintre ele.

1.3.1. Observația sociologică

Ca metodă de cercetare, observația este considerată una din cele mai importante modalități de sondare a realității, dar și cea mai neglijată dintre acestea. Ea constituie o percepere sistematică a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor dintre indivizi, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare.

Obiectul observării se precizează pe baza scopului teoretic urmărit și vizează diferite manifestări psihosociale ale persoanelor, timpul de producere și locul sau contextul social al acestora. Din combinarea variantelor de roluri adoptate de observator cu posibilitățile de înregistrare a datelor rezultă trei tipuri de observație:

observația structurată în care observatorul adoptă rolul de cercetător și utilizează tehnici de investigare cum sunt: listele de control, scalele de evaluare, sistemele de codificare a interacțiunilor, descrierea narativă, etc.;

observația nedistorsionată care constă în utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfășurarea lor naturală;

observația participativă presupune implicarea observatorului în activitățile sociale ale indivizilor și grupurilor studiate pentru a înțelege mai profund mecanismele lor constitutive și a le supune analizei teoretice ulterioare.

1.3.2. Ancheta sociologică

În general ancheta sociologică este definită drept o metodă de cunoaștere a realității sociale ce încorporează tehnici, procedee și instrumente interogative de culegere a informațiilor, specifice interviului și chestionarului sociologic. Este o metodă foarte răspândită astăzi, obiectul ei de abordare constituindu-l evenimentele, fenomenele și procesele caracteristice vieții sociale, atitudinile oamenilor față de acestea, semnificațiile pe care ei li le atribuie, sfera lor de interese și preocupări, opțiunile preelectorale, activitățile de timp liber, etc.

Ancheta sociologică se impune în cercetarea sociologică printr-o serie de calități ce se constituie în adevărate avantaje pentru aceasta:

cuprinderea unei tematici foarte largi;

posibilitatea răspunsurilor standardizate;

prelucrarea rapidă a datelor;

realizarea sa pe mase mari de oameni și în timp scurt, cu minimum de cheltuieli;

ușurința aplicării ei în condiții variate.

Toate acestea, calitatea anchetelor, atingerea obiectivelor și scopurilor propuse, depind de:

organizarea riguroasă și atentă a acestora;

elaborarea științifică a instrumentelor de cercetare;

asigurarea caracterului reprezentativ al eșantionului;

confruntarea datelor obținute prin anchetă cu datele obținute prin alte metode de investigare.

Un factor important care poate influența calitatea anchetei și a rezultatelor pe care le obține îl constituie și tipul de anchetă. În cercetarea sociologică se cunosc mai multe tipuri de anchetă în raport de criteriile avute în atenție la clasificarea lor:

după domeniul cercetării sunt anchete realizate asupra domeniului economic, cultural, științific, problemele tineretului, sănătatea publică, etc;

după natura aspectelor studiate: anchete de opinie (sondarea preferințelor, părerilor și aprecierilor subiecților în raport cu diferite fenomene sociale); ancheta de atitudini (poziția anumitor grupuri față de evenimentele sociale); ancheta de aptitudini (legate de îmbrățișarea unei anumite profesiuni);

după natura tehnicilor utilizate: anchete documentare (statistici, documente personale sau colective); anchete „pe viu” (aplicarea chestionarelor, interviul, observarea);

după natura tehnicilor utilizate sub aspectul dimensiunii: anchete individuale (interviuri); anchete de grup.

Chestionarul este, fără îndoială, instrumentul cel mai întrebuințat în cadrul cercetărilor empirice, fapt pentru care, de multe ori, sociologul este denumit în limbajul cotidian „omul cu chestionarul”. Chestionarul reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigație constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice ordonate logic și psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.

1.3.3. Interviul

Interviul este o tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane. O delimitare precisă, riguroasă a interviului de anchetă, ca metodă de cercetare, este greu de realizat. Aceasta pentru că interviul este o modalitate specifică de cercetare care nu se identifică cu ancheta sociologică, dar nici nu se deosebește în mod radical de aceasta. Specificitatea acesteia rezultă din:

prezența directă a anchetatorului care pune întrebări și consemnează răspunsurile;

specificul instrumentelor folosite;

interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri ca și chestionarul.

Clasificarea tipurilor de interviu utilizat în investigația sociologică este destul de dificilă din cauza marii aplicabilități a acestuia și înmulțirii, în ultimii ani, a formelor în care el este aplicat.

Din punct de vedere al conținutului comunicării se face distincție între interviul de opinie și cel documentar, iar în funcție de calitatea informațiilor obținute se disting interviurile extensive și cele intensive. Interviurile diferă foarte mult între ele și în funcție de gradul de libertate lăsat interlocutorilor, în prezența și forma întrebărilor, cât și de nivelul de profunzime al acestuia. Din acest punct de vedere, dar și în raport cu modalitatea de aplicare a interviului se pot distinge tipuri aparte de interviuri:

după modalitatea tehnicilor generale de aplicare a interviului, distingem:

interviul neformal, care la rândul lui poate fi: liber (convorbire liberă provocată sau interviu non-dirijat spontan), dirijat (liber-organizat, structurat, convorbire dirijată pe temă);

interviul formal – desfășurat pe baza unui chestionar (întrebări redactate anterior);

b) după particularitatea tehnicilor de aplicare (ceea ce impune gradul de libertate și profunzime). M. Grawit dă următoarea clasificare a interviurilor:

interviul clinic (se orientează spre amintirile subiectului; are rol terapeutic);

interviul în profunzime (operatorul sugerează tema, dar lasă subiectului libertate deplină );

interviul cu răspunsuri libere (întrebările nu sunt formulate dinainte și lasă anchetatorului deplină libertate de acțiune);

interviul centrat (constă mai mult în ajutarea subiectului de a-și dirija acțiunea unor factori asupra lui );

interviu cu întrebări deschise; interviu cu întrebări închise (comportă un chestionar standardizat).

1.4. Metode și tehnici de cunoaștere a grupului

Cu toate că literatura sociologică este bogată în ceea ce privește contribuțiile de ordin teoretico-metodologic aduse în legătura cu caracterizarea grupurilor sociale, cele privind metodele de investigare a grupului sunt limitate, cele mai multe dintre acestea fiind adaptări ale unor metode folosite în investigația de tip psihoindividual.

Ca atare, găsirea unor metode proprii de cercetare a grupurilor în vederea cunoașterii lor rămâne în continuare o problemă deschisă. Cu toate acestea, preluând din cadrul psihologiei sociale anumite modalități de investigare verificate în timp, sociologia grupurilor mici utilizează cu precădere următoarele metode și tehnici de cercetare: autobiografia grupurilor, observația grupurilor pe baza categoriilor informaționale, tehnica sociometrică.

1.4.1. Autobiografia grupurilor

Această metodă a fost fundamentată de către Bany și Jonson, referindu-se la grupurile clasă, ei considerau că profesorul, în loc să-i solicite pe elevi să își întocmească propria lor biografie, ar putea să le ceară acestora să își amintească momentele mai importante din evoluția grupului lor, situațiile pe care le-au trăit și, mai ales, modul în care acestea au influențat comportamentul individual sau al întregului grup. În acest fel, s-ar putea obține o caracterizare a grupului făcută chiar de membrii acestuia și, deci, autobiografia grupului.

O asemenea metodă poate fi utilizată nu numai în cadrul grupurilor școlare, ci în orice tip de grup social. Ea ar putea furniza numeroase date despre grup , așa cum este el văzut de către membrii săi, despre fenomenele ce au avut loc și despre modul în care ele au fost trăite și resimțite afectiv de fiecare dintre membrii săi.

Această metodă ar putea avea nu numai o valoare diagnostică (evidențiind situația de fapt), ci și o valoare de prognoză (în sensul anticipării evoluției viitoare a grupului). Utilizând o asemenea metodă în cercetarea grupurilor studenților , Mielu Zlate consideră că obținem importante informații atât cu privire la momentele mai importante ale constituirii grupului, cât și asupra unor fenomene cu caracter psihosocial cum ar fi:

deschiderea membrilor grupului spre relații;

dinamica relațiilor interpersonale;

contextele care favorizează sau le limitează;

efortul de intercunoaștere;

rivalități apărute în cadrul grupului;

solidarizarea membrilor grupului în fața unor opinii defavorabile

despre grup;

transformarea liderului formal în lider informal;

evoluția coeziunii grupului.

Deși autobiografia grupului este o metodă liberă, în sensul că subiecții o construiesc așa cum cred de cuviință, pornind de la câteva indicații generale, ea poate fi totuși dirijată astfel încât să permită obținerea unor anumite informații care ne interesează la un moment dat.

1.4.2. Observația sistematică a grupurilor pe baza

categoriilor informaționale

Observația presupune urmărirea și consemnarea manifestărilor de comportament (individual sau interacțional) în diferite situații sociale, cât și analiza particularităților psihologice ale grupului. În cazul de față, observația sistematică utilizează ca relevatori ai fenomenelor psihosociale din cadrul grupului o serie de categorii comunicațional-informaționale. Această metodă de observație a fost fundamentată de către Robert Bales care încearcă prin aceasta să răspundă la întrebări cum ar fi : Ce se întâmplă în grup la nivelul microinteracțiunilor dintre membri? Cine cu cine comunică? Ce comunică? Care este sensul și valoarea celor comunicate? Cum participă fiecare membru al grupului și, mai ales, grupul în întregul său la acest proces de comunicare?

Observând în mod sistematic comportamentul interacțional al membrilor diferitelor categorii de grupuri, Bales ajunge la concluzia că aceștia schimbă mesaje între ei, își schimbă opiniile, se deschid sau își manifestă neîncrederea , sunt brutali, împiedică grupul să ajungă vreo soluție. Această varietate de comportamente dă naștere unor categorii interacționale, deci unor comportamente tipice, manifestate în procesul comunicării stabilind 12 astfel de categorii:

1) manifestarea solidarității;

2) manifestarea destinderii;

3) aprobarea pasivă;

4) emiterea de sugestii;

5)emiterea de opinii;

6) emiterea de informații;

7) solicitarea de informații;

8) solicitarea de opinii;

9) solicitarea de sugestii ;

10) dezaprobarea pasivă;

11) manifestarea tensiunii;

12) manifestarea antagonismului.

Aceste categorii reprezintă instrumente utile în procesul cunoașterii care nu numai coordonează și facilitează realizarea observației fenomenelor psihosociale, dar dau semnificație acestora , permițând în final interpretarea lor.

1.4.3. Tehnica sociometrică

Alături de cele două metode prezentate anterior, în investigarea micro-grupurilor sociale este utilizată pe o scară largă și tehnica sociometrică. Aceasta a fost inițiată de J. L. Moreno, psihosociolog american de origine română. Ea are și astăzi o largă utilizare în investigarea relațiilor interpersonale ce au loc în cadrul grupului mic și, mai ales, a relațiilor afectiv-simpatetice de preferință sau de respingere.

Tehnica sociometrică este concepută ca un ansamblu de subtehnici sau procedee articulate între ele (testul sociometric, sociomatricea, indicii sociometrici) și urmărește să realizeze măsurarea relațiilor interpersonale afectiv-simpatetice între membrii grupului, stabilirea rolului acestora în dinamica și evoluția grupurilor sociale mici.

Principalul instrument de lucru utilizat în cadrul acestei metode este testul sociometric. Acesta are o dubla destinație:

să permită determinarea locului pe care îl ocupă un individ oarecare în contextul relațiilor interpersonale din grup ( cât de popular sau, dimpotriva, cât de izolat, respins, ignorat este);

să permită detectarea structurii psihologice globale a grupului, cu diferitele lui substructuri, centre de influența, grade de coeziune, etc.

Prin intermediul testului se încearcă o studiere a socialului (a structurilor de grup) prin prisma factorilor psihologici, în speța, a atracțiilor și a repulsiilor care se manifestă în interiorul grupului.

Cercetarea prin testul sociometric străbate mai multe etape:

alcătuirea și aplicarea testului;

defalcarea testului și aplicarea testului;

întocmirea sociogramei;

reorganizarea grupului potrivit imaginii rezultate din test.

În cursul primei etape se construiesc și se aplică itemii sociometrici, prin care li se cere subiecților să-și exprime preferințele, repulsiile și indiferențele fașă de ceilalți membri ai grupului din care fac parte în prezent sau din care ar putea face parte în viitor, în legătură cu participarea la o activitate comună (muncă, învățătură, petrecerea timpului liber) sau la o situație comună (locuit în comun). Sunt vizate nu toate relațiile interpersonale, numai relațiile preferențiale (simpatetice, afective) și relațiile perceptive având drept conținut reflectoriu preferința simpatetică.

Deosebit de importante, pe linia asigurării capacității de penetrație a testului în problematica investigată, sunt criteriile care stau la baza lui.

Unele criterii au o sferă de manifestare extinsă, fiind întâlnite în colectivitățile sociale(criteriul preferinței pentru partenerul de muncă în comun pentru partenerul de coabilitate, de petrecere a timpului liber în comun, etc).

Alte criterii vizează domenii de preferință oarecum mai particulare (vânatul și pescuitul în comun, etc) și au o sferă mai restrânsă.

Testul sociometric poate cuprinde unul sau mai multe criterii, în funcție de complexitatea structurii grupului, de vârsta și experiența subiecților, de obiectivele urmărite n investigație. Pe fondul unui și aceluiași criteriu preferențial pot fi înregistrate variate categorii de mobiluri ale preferinței simpatetice și diferite grade de intensitate ale exprimării preferinței.

Itemii cuprinși în testul sociometric se adresează fie aspectului pozitiv (atracției), fie celui negativ (respingerii) sau, în interacțiune nulă, indiferenței interpersonale.

Atracțiile, respingerile și indiferențele pot fi înregistrate fie într-un nelimitat, fie într-unul limitat, sau se poate recurge la o procedură potrivit căreia subiecții au libertatea să-și exprime un număr nelimitat de preferințe, în prelucrarea datelor ținându-se, însă seama, doar, de un număr limitat al lor.

Cercetarea prin test sociometric se continuă prin operația de defalcarea rezultatelor și de alcătuire a sociomatricei. Ea constă în înscrierea subiecților într-un tabel cu dublă intrare, în dreptul fiecărui subiect trecându-se, pe orizontală, alegerile și respingerile emise, pe verticală, alegerile și respingerile primite.

Se procedează la citirea sociomatricei, degajându-se, în primul rând, elementele nodale ale sistemului preferențial: reciprocitățile (pozitive și negative), și opozițiile de sentimente.

Se calculează apoi o serie de indici sociometrici care, în principal, ne informează: asupra statusului sociometric al fiecărui subiect, rezultând din jocul atracțiilor și respingerilor primite; asupra expansiunii primite, rezultând din jocul atracțiilor și respingerilor emise; asupra statusului sociometric perceput (indicele de transpătrundere) rezultând din jocul atracțiilor și respingerilor “ghicite”, de subiect; asupra expansiunii afective percepute (indicele de transparență socială) rezultând din “ghicirea” de către un subiect al partenerilor care se cred atrași sau respinși de el; asupra coeficientului de coeziune al grupului, care este cu atât mai mare cu cât este extinsă, în câmpul interacțiunii psihosociale, dimensiunea atracției și invers; asupra disonanței sociometrice a grupului, rezultând din diferența dintre valoarea relației sociometrice și valoarea percepției sociometrice și exprimând gradul de cunoaștere interpersonală a membrilor grupului.

Etapa următoare a investigării prin test sociometric o constituie alcătuirea sociogramei, un instrument de figurare a datelor, un fel de “hartă “ a configurației parțiale sau totale a relațiilor preferențiale care ne permite “ să vedem ” tipologia rețelelor și substructurilor simpatetice ale colectivității ( “ perechi” , “triunghiuri”, “lanțuri”, etc) , care sunt “liderii” (informali) ai grupului și care sunt “izolați”(din punct de vedere preferențial).

Se pot alcătui sociograme individuale, redând poziția unui membru în contextul preferințelor din grup și sociograme colective, redând rețelele de interacțiune interpersonală ca un tot.

Exigențele sociometriei reclamă ca investigarea efectuată prin testul sociometric să se încheie, în mod firesc, prin operația de restructurare practică a colectivității “măsurate” sociometric, de așa manieră încât structura ei formală să fie pusă în concordanță cu structura informală, relevată de test, membrii grupului căpătând astfel convingerea că participarea lor la studiul fenomenelor preferențiale din grup a avut un sens.

Eficiența investigării prin testul sociometric este asigurată nu numai de acuratețea întocmirii și aplicării testului, ca atare, ci și de îmbinarea lui cu alte metode între care testele de personalitate (îndeosebi, cele proiective), scările de atitudini, tehnicile de evaluare obiectivă a personalității și cu celelalte metode și tehnici de investigare specifice științei sociologice.

Capitolul 2 Studiul structurilor microgrupului militar – obiect al investigatiei sociologice

2.1. Grupul militar din perspectivă sociologică

Necesitatea de a oferi răspunsuri dintr-o perspectivă sociologica problemelor deosebit de complexe pe care le-au ridicat în ultimii ani unele conflicte militare, un exemplu elocvent fiind războiul din Golf, a determinat pe sociologii militari să dea o atenție sporită stării morale a militarilor și, în general, aspectelor legate de influența grupurilor primare asupra comporatamentului în luptă.

Pornim astfel în demersul nostru de la o realitate incontestabilă, și anume, că asigurarea funcționalității și eficienței procesului instructiv-educativ desfașurat la nivelul acestor grupuri primare presupune cu necesitate cunoașterea acelor caracteristici ale subunității ce o definesc ca entitate distinctă, ca grup, a acelor trăsături de natură psihosocială ce-i creează o identitate inconfundabilă: structura si natura relațiilor interpersonale, coeziunea, dinamica, climatul socioafectiv.

2.1.1. Analiza conceptului de grup – definire și

caracterizare

În pofida bogatei literaturi de specialitate dedicată microgrupurilor sociale, precizarea unor aspecte teoretice care țin de acest nivel al existenței sociale prezinta o certă dificultate din cel puțin două motive:

marea complexitate și diversitate a acestei realități psihosociale face dificilă desprinderea unor atribute esențiale, necesare și suficiente pentru delimitatrea fenomenelor de grup în cadrul mai larg al fenomenelor sociale și psihosociale din care fac parte;

în strânsă legătură cu primul aspect, se profilează și o dificultate

epistemiologică nu mai puțin importantă: deși există un număr considerabil de studii si lucrări experimentale dedicate microgrupurilor sociale, nu putem afirma că există o teorie unitară a grupurilor, unanim acceptată, care sa ofere un cadru conceptual riguros.

În pofida acestor observații, se pot desprinde totuși câteva caracteristici generale care ne pot conduce spre o definire a conceptului de “grup”. Astfel, în general, se acceptă că microgrupurile sociale prezintă urmatoarele caracteristici distincte:

desfășoară o activitate comună

au un număr redus de membri, care face posibilă o percepție interpersonală directă și reciprocă, permițând și numeroase alte conexiuni interindividuale (informale, actionale etc.)

relații interpersonale (de tipul “față în față”) puternice

relații afective foarte intense (simpatie, antipatie, etc.)

foarte strânsă interdependență a membrilor grupului, născută în contextul acțiunilor comune si având la bază sentimentul de solidaritate al acestora

diferențierea rolurilor între membrii grupului

existența unor scopuri și valori comune, pe fondul cărora se desfașoară relațiile interpersonale ale membrilor grupului.

Cu toate că aceste caracteristici sunt relevante în sine, nu toate sunt prezente cu aceeași intensitate la toate tipurile de grup, având în vedere modul specific de constituire, diferitele faze pe care le parcurge grupul în cursul formării, organizării si structurării sale.

Ne-am propus ca în cele ce urmează să surprindem câteva opinii, doar acelea pe care le-am considerat mai semnificative din punct de vedere al rigurozității și al capacității lor de a fundamenta științific conținutul conceptelor utilizate.

Astfel spus, ne-am limitat la a evidenția doar acele demersuri explicative care, cu toate dificultațile existente, au încercat să ofere o definiție operațională a conceptului de grup social.

Un astfel de demers este cel realizat de M. Sherif (1969) care,în mod deliberat, se oprește la un număr redus de note care definesc grupul: ”Un grup este o entitate socială constând dintr-un număr de indivizi care se găsesc unii cu alții în relații de rol și status, stabilite după o perioada de timp și care posedă un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciprocă, cel puțin în probleme ce privesc grupul”. Conform acestei prime definiții propuse, esențiale pentru delimitarea unui grup sunt relațiile de status și rol, stabilite în timp între un anumit număr de indivizi și care sunt în măsură să reglementeze activitatea și comportamentul comun al acestora.

În continuare, încercăm o caracterizare mai riguroasă a grupului social, prezentând convingerea sociologului roman Achim Mihu (1970) că pentru o definire științifică a grupurilor mici ar trebuie să fie suficientă evidențierea următoarelor trăsături:

faptul că ele includ anumite relații sociale (legătura cu genul proxim, socialul);

aceste relații se manifestă sub forma unor relații directe (nemijlocite) fapt ce le conferă o calitate de sine stătătoare în raport cu alte grupuri sociale (diferența specifică);

grupurile mici nu sunt suma membrilor lor și a relațiilor lor interindividuale, ci unitatea lor;

ele reprezintă un sistem complex de relații de diferite tipuri (de comunicare, sociometrice, de dominare) orientate si structurate în funcție de sarcinile lor, sistem influențat atât de personalitațile indivizilor care-l constituie și de relațiile lor interindividuale cât și de mediul social în care el își desfășoară activitatea.

Deși meritorie, această caracterizare nu surprinde, după opinia noastră întreaga varietate a parametrilor ce definesc un grup social.

Dumitru Cristea (1984), pornind de la aprecierile lui T. Parsons si R. F. Bales (1953), conform cărora grupul nu este altceva decât un sistem complex de căutare și realizare a scopurilor și încercând să identifice factorii cu rol determinat în elaborarea normelor și valorilor care reglează activitatea comună a membrilor grupului asigurând coeziunea acestuia, consideră că microgrupul social este o mulțime de persoane care posedă următoarele caracteristici:

participă nemijlocit și constant la realizarea unei sarcini comune impusă din afară sau adoptată prin consens;

interacționează direct pe tot parcursul realizării sarcinii, pe baza unor modele și norme comportamentale acționale și atitudinale impuse sau\și adoptate de grup;

au conștiința apartenenței la grup și se recunosc reciproc ca membri ai aceluiași grup.

Remarcăm faptul că, spre deosebire de opiniile anterioare, autorul citat pune un accent aparte pe factorul “conștiință de grup” care apare și se manifestă în strânsă legatură cu activitatea de realizare a sarcinii asumate în comun de către membrii grupului.

Conștiința apartenenței la grup are, îndeosebi în cazul grupurilor de muncă, educaționale, militare și în general, al tuturor grupurilor pentru care sarcina comună reprezintă principala dimensiune formativă, un rol esențial în contituirea sistemelor axiologic-normative ale grupului și în ultima instanța, în asigurarea unitații de acțiune a acestuia.

Pe lângă aportul pe care orientarea cognitivă îl aduce la clasificarea teoretică a problemelor pe care le generează investigarea grupurilor sociale, considerăm că un demers explicativ asupra microstructurilor sociale nu poate fi pe deplin realizat fără a specifica contribuția relațiilor interpersonale la structurarea microgrupului social și, în general, la întreaga dinamică a acestuia.

Această precizare se impune deoarece permite o mai nuanțată întelegere a diferitelor procese și fenomene psihosociale cum ar fi de pildă, climatul și coeziunea, considerate în general, ca reprezentând expresii superioare a funcționării eficiente a raporturilor intragrupale.

În consecință, din perspectiva tuturor aspectelor aduse în discuție putem concluziona că:

definitoriu pentru un microgrup social este aspectul de interacțiune și dependență reciprocă ce caracterizează relațiile stabilite între membrii săi, fundamentat în timp și conferind acțiunilor lor comune raționalitate, normativitate si coerență;

ceea ce unește și, în același timp, structureaza grupul este sarcina comună pe fundamentul căreia iau naștere nu numai diverse raporturi funcționale ci și un întreg sistem de relații de comunicare, de preferențialitate și de influentă;

orientând și reglementând activitatea și comportamentul membrilor săi în conformitate cu anumite norme și valori care-i sunt proprii, grupul social determină un adevărat consens spiritual și acțional, o convergență interindividuală.

Diversitatea formelor pe care le îmbraca relațiile interpersonale, caracteristicile lor sociopsihologice, cât și modul diferit în care acestea își pun amprenta asupra întregii dinamici a grupului, capătă sensuri și semnificații cu totul aparte atunci când grupul supus analizei face parte dintr-un mediu existențial specific, așa cum este, de pildă, mediul militar.

În cele ce urmează, pornind de la cele cîteva repere desprinse din analiza noastră vom încerca să sintetizam trăsăturile definitorii ale grupului militar și pe această bază urmărim evidențierea structurilor sale specifice.

2.1.2. Subunitatea militară – grup primar specific

Din toate cele afirmate anterior desprindem faptul că subunitatea militară întrunește caracteristicile, notele specifice, definitorii pentru un grup mic.

Dacă până acum cercetarile sociologice vizând institutia militară erau orientate îndeosebi spre studiul caracteristicilor sale organizaționale sau al diverselor conexiuni pe care ea le realizează cu societatea globală în care este integrată, acum se impune descifrarea marilor necunoscute pe care le conține însă acest sistem complex de procese și fenomene – microgrupul militar.

Un astfel de studiu este realizat de Frederick Manning (1991) care analizând fenomenul de coeziune manifestat de militarii participanți la operațiunea “Furtună în deșert” ajunge la concluzia că principalul factor care motivează și în același timp potentează comportamentul militarului pe câmpul de luptă îl contituie sentimentul apartenenței sale la grupuri mici, informale. Conform opiniei autorului, factorul hotărâtor în cadrul acțiunilor de luptă îl constituie convingerea individului că în caz de dificultate are pe cineva alături care “posedă bunăvoința și este capabil să-l apere”, convingere care reprezintă, în fapt, baza relațiilor din grup.

Ajungem așadar la concluzia că armata nu este numai o organizație normativ-autoritară, un sistem de funcții cu caracter impersonal, ci și un sistem de indivizi care tind să-și afirme personalitatea, stabilesc contacte personale, simt nevoia unuia de celălalt.

Analiza structurilor primare, informale, care iau naștere pe această bază sunt astfel la fel de importante pentru definirea specificului instituției militare după cum, pentru analiza armatei ca sistem acțional, hotărâtoare sunt structurile secundare, formale. Deși structurile primare pot fi întâlnite și la nivelul grupurilor mari, ele caracterizează mai ales grupurile din categoria celor “mici” care favorizează în cea mai mare măsură contactele și dialogul direct, intim între membrii acestora.

Specific acestor grupuri este faptul că ele au un dublu statut, în sensul că sunt, în același timp, grupuri educaționale organizate în vederea realizării procesului instructiv-formativ, dar și grupuri actionale pregătite în vederea executării unor misiuni de luptă. Acest fapt are implicații îndeosebi asupra structurii statusurilor și rolurilor caracteristice microgrupurilor militare și, în general, asupra tuturor fenomenelor și proceselor psihosociale ce au loc în cadrul lor.

Analiza tot mai specializată la care au fost supuse în ultimii ani microgrupurile militare au relevat trăsăturile lor particulare, structura și funcțiile lor specifice, aspecte ce le conferă o identitate inconfundabilă cum sunt:

caracterul grupal al integrării tinerilor în mediul militar;

particularitațile și implicațiile raporturilor dintre structura formală și cea informală în dinamica grupului militar;

rolul liderului militar, a relațiilor de influență, autoritate și prestigiu în realizarea coeziunii grupului, a climatului psihosocial, în asigurarea eficienței grupului.

De o mare importanță în analiza microgrupurilor militare sunt și parametrii generali și particulari care se concretizează la nivelul acestei structuri organizatorice militare.

O primă determinantă primară a oricărui grup, inclusiv subunitatea, este numărul indivizilor ce-l compun. Dincolo de simplitatea expresiei aritmetice, mărimea în sine a grupului are consecinte psihosociale importante. Valorile numerice ale subunității variază de la 3-4 (grupă, echipă, echipaj) până la 25-30 de militari (pluton).

Mărimea în sine a subunitații influentează o seamă de procese care au loc în interiorul acesteia, cum ar fi:

frecvența și intensitatea comunicării, a contactelor directe;

nivelul reciproc de intercunoaștere;

viteza și amploarea procesului de asimilare de noi membri;

posibilitatea formării unor rețele distincte de relații preferențiale între anumiți membri ai grupului.

Cea de-a doua determinare primară a oricărui grup uman este scopul. Din acest punct de vedere, subunitatea militară face parte din categoria grupurilor cu scop perfect precizat și anume pregătirea pentru apărarea patriei, imperativ pentru membrii săi și constant pe toată durata existenței sale.

Comunitatea scopului reprezintă o notă definitorie pentru grupul militar, întrucât își pune amprenta puternic asupra gradului de constientizare de către fiecare militar a îndatoririlor deosebite ce-i revin în procesul instructiv-educativ.

Gradul de subordonare a militarilor unei subunități indică polarizarea colectivă, iar eforturile depuse pentru îndeplinirea sarcinilor comune definesc nivelul participării la viața colectivă.

Natura activitații este o trăsătură definitorie a grupului miltar, care se află într-o strânsă corelație cu scopul constituirii sale. Prin specificul său, subunitatea îndeplinește o gamă largă de acțiuni, bogate în diversitatea lor.

Pentru a asigura o eficiență sporită în îndeplinirea misiunilor încredințate subunității, se vor avea în vedere o serie de factori:

acțiunea concretă, practică, procesul prin care se realizează misiunea la nivelul subunitatii;

nivelul de complexitate a misiunii și timpul necesar pentru realizarea ei;

repartiția optimală a efortului fizic și psihic pe această durată;

tipurile de raporturi interpersonale pe care le favorizează sau defavorizează;

mijloacele de influențare pozitivă (individuală și colectivă) avute la dispozitie.

Îndeplinirea la timp, integrală și de calitate a misiunilor la nivelul subunității presupune cu necesitate sesizarea evoluției concrete a acțiunii (individuale sau de grup), introducerea oportună a corecțiilor impuse de situațiile concrete care apar, evaluarea corectă a rezultatelor și, eventual, reorientarea “din mers” a acțiunii, dacă situația impune acest lucru.

Tradițiile și experiența subunitații îndeplinesc rolul de premise valorice care tind să se transmită și să fie asimilate de către grupul de militari, determinând motivația acestuia de a asigura continuitatea prin păstrarea “zestrei” contingentelor anterioare fapt ce se concretizează în creșterea nivelului de aspirație și performanțelor ridicate în procesul instructiv-educativ.

Nivelul aspirațiilor grupului militar reprezintă o caracteristică psihosocială proiectivă, ce se definește în funcție de nivelul și calitatea performanțelor pe care subunitatea își propune să le atingă în activitatea sa. Existența unei aspirații superioare în raport cu un obiectiv eliberează, la nivel psihologic și chiar fiziologic, o cantitate mai mare de energie pentru atingerea acestuia. Ea decurge din identificarea psihologică cu obietivul respectiv, căruia i se atribuie, astfel, o importanță deosebită în sistemul de referință al militarului. Se poate afirma că de nivelul aspirațiilor depind, în bună măsură rezultatele în activitatea de pregătire de luptă.

Cunoașterea microgrupului militar prin prisma atributelor psihosociale ce însoțesc criteriile sale fundamentale de constituire, pe care le-am analizat succinct mai sus, reprezintă un prim pas spre relevarea structurii psihosociale a grupului, a arhitecturii sale interne. Într-un anume sens, raporturile dintre militari și sistemul stabil de relaționare pe care le generează reprezintă tot o caracteristică psihosocială a grupului.

Datorită gradului ridicat de complexitate, am optat pentru tratarea distinctă a structurilor ce iau nastere în cadrul subunităților și a modului de cunoaștere a grupului prin intermediul lor.

2.2. Structurile specifice microgrupului militar

Structura grupului reprezintă “un ansamblu de modele relativ stabile și interdependente ale poziției diferitelor elemente constitutive ale grupului (membri, relații etc.) unele în raport cu altele, stabilite în cursul activității de realizare a sarcinilor” (Achim Mihu 1970).

Microgrupul militar este cadrul în care membrii săi interactionând, percepându-se nemijlocit și comunicând unii cu alții în vederea realizării sarcinilor individuale sau comune, învată să se cunoască și să manifeste atitudini unii fată de alții.

Ca urmare a acestui ansamblu de interacțiuni și interrelaționări ce iau naștere între membrii microgrupului, se creează anumite structuri ale acestuia, elemente esențiale în asigurarea funcționalității sale.

Principalele tipuri la care se opresc majoritatea autorilor sunt:

structura statusurilor și rolurilor pe care le au membrii grupurilor în cadrul activității comune;

structura puterii – reflectând poziția membrilor, a unor relații interpersonale în ierarhia autorității;

structura comunicării – vizând ansamblul de legături de comunicație posibile pe timpul activității grupului;

structura afectiv-axiologică – reflectând poziția membrilor grupului din punct de vedere al simpatiei de care se bucură în grup și care exprimă valoarea în raport cu a altor elemente ale grupului.

2.2.1. Structura statusurilor și rolurilor

Ca urmare a investirii oficiale cu diferite roluri a membrilor grupului, la nivelul acestuia se constituie o structură formală, instituționalizată care reprezintă aspectul fundamental al oricărui tip de grup organizat pe principii normativ-autoritare. Datorită acestei investiri, în microgrupul militar sarcinile și responsabilitățile vor fi strict delimitate în conformitate cu prevederile unui întreg sistem de reguli și proceduri formale.

Exprimând într-o formă grafică structura formală a grupului, organigrama acestuia va reda astfel ansamblul relațiilor ierarhice, funcționale și de cooperare instituite la nivelul său.

Ca rezultat “firesc, spontan și natural al opțiunii psihologice a fiecărui membru al grupului pentru ceilalți parteneri” ( Ioan Nicola 1991) alături de structura oficială se formează și o structură neoficială, informală a statusurilor și rolurilor. Rolul fiecărui membru în cadrul grupului se va exercita în acest caz, nu datorită unei investiri oficiale, ci datorită poziției pe care o deține în grup și a influenței pe care o exercită în consecința asupra acestora.

Rolul militar, ca totalitate a normelor valorilor și modelelor actional-comportamentale care asigură funcționalitatea unui membru al grupului miltar vizează așadar, comportamentul pe care ceilalți membri ai grupului îl pot pretinde de la acesta, într-o situație dată, în raport de poziția, de statusul său în structura relațiilor formale din cadrul grupului.

Integrarea tinerilor în structura internă a microgrupului militar nu inseamnă însă numai o schimbare de status și rol ci și deprindrea unor noi comportamente și obișnuințe rezultate din supunerea necondiționată față de superiori, conviețuirea în comun, maximizarea eforturilor depuse, gradul înalt de depersonalizare și obiectivizare a autorității.

2.2.2. Structura puterii

Acest tip de structură, denumită și structura ierarhică a grupului se constituie în strânsă legatură cu structura rolurilor și reflectă pozițiile membrilor grupului (militarilor) în cadrul microgrupului și relațiile dintre aceste poziții.

Fiecare membru se bucură de un anumit prestigiu și o anumită autoritate în cadrul grupului în raport de calitățile sale, de gradul de participare la realizarea sarcinilor.

Astfel se creează în grup o anumită ierarhie a autorității, prestigiului și influenței care surprinde, în ultimă instanță, posiblitățile pe care unii membri ai grupului le au în influențarea activității celorlalți. Fiind un grup strict formalizat, structura ierarhică a grupului prezintă caracteristici aparte, determinate de tipul de dependența internă care se exercită în cadrul său.

Ca atare, în microgrupul militar structura autorității se realizează în raport de nivelurile ierarhiei funcționale. Datorită faptului că în regulamentele militare sunt precizate toate obligațiile ce revin fiecărei funcții, drepturile și îndatoririle acesteia, cât și diversele relații între nivelurile ierarhice, structura și repartiția autorității din cadrul grupului se cunoaște în cele mai mici detalii.

Aspectul care nu poate fi însă precizat în aceste regulamente îl constituie modalitatea concretă în care liderii oficiali din cadrul subunității își pot organiza activitatea astfel încât autorităților oficiale cu care sunt investiți să li se adauge și prestigiul care potentează activitatea și sporește eficacitatea.

În al doilea rând remarcăm faptul că în vederea depășirii unor efecte disfuncționale, determinate de modul ierahic de organizare a structurilor militare, s-au creat premisele aplicării unui nou model de organizare în care să se reducă la minimum ritualismul și formalismul, iar factorul uman să constituie elementul determinant. Un astfel de model, asemănător modelului participativ de organizare imaginat de către Likert, nu mai consideră militarul un simplu executant al deciziilor luate ierarhic și autoritar, ci îl motivează pe acesta în participarea efectivă la orientarea și fundamentarea unor sarcini de grup, și chiar la controlul îndeplinirii acestora.

În aceste condiții, insăși activitatea de control care este considerată în general, o funcție a ierarhiei, devine un control de grup și chiar un autocontrol al fiecărui militar în parte. Formarea acestuia devine și prin aceasta, după opinia noastră, o veritabilă modalitate de autoformare profesională.

Rolul-cheie în cadrul structurii ierarhice a grupului îl deține însă comandantul subunității, ca lider formal, oficial al acesteia, impus grupului din exterior în virtutea funcției pe care o îndeplinește și a statusului său de cadru permanent al structurilor militare.

El este investit cu putere și răspundere pentru a exercita prerogativele comenzii, a organiza și conduce activitățile grupului în vederea îndeplinirii sarcinilor acestuia. Comandantul subunității este astfel cel care stabilește prioritățile pentru activitatea instructiv-formativă, execută controlul îndeplinirii sarcinilor, introduce corecțiile necesare realizării la timp și în mod eficient a acestora, aprecizează sau, dimpotrivă, sancționează acțiunile și coduitele subordonaților săi.

În același timp, la nivelul microgrupului are loc o delegare a autorității în sensul că la rândul său, comandantul subunității va impune în grup ajutoarele sale pe linie de comandă (locțiitorul comndantului de pluton, comandanții de grupă, diverși responsabili cu activități precis delimitate).

Investirea cu funcții și responsabilități a acestor militari se face, de regulă, în raport de rezultatele pe care aceștia le obțin în procesul instructiv-formativ, de cunoștințele și trăsăturile lor caracteriale.

Hotărâtoare însă, pentru buna funcționalitate a grupului, pentru natura climatului instaurat în cadrul acestuia este capacitatea comandantului subunității de a numi în aceste funcții pe cei ale căror calități psihologice favorizează stabilirea unor relații preponderent pozitive cu ceilalți membri ai grupului.

În afara acestor lideri oficiali, ca urmare a distribuirii și structurării relațiilor socioafective, preferențiale, în cadrul grupului vor ieși în evidență și cei asupra cărora se vor concentra cele mai multe preferințe: liderii informali.

Spre deosebire de liderii formali care sunt investiți cu funcția de conducere, liderii informali câștigă această poziție datorită calităților personale recunoscute, apreciate și acceptate de către ceilalți membri ai grupului.

Influența și autoritatea liderilor informali poate fi benefică pentru funcționalitatea grupului atunci când aceștia cooperează cu membrii investiți în mod oficial cu diferite responsabilități la nivel grupal, sau dimpotrivă, disfunctională, atunci când aceasta actionează ca factor distorsionant, de frânare a actiunilor îndreptate spre scopul comun. De aceea comandantului subunității îi revine rolul hotărâtor în atenuarea eventualelor disensiuni ce pot apărea între aceștia și, pe cât posibil, în numirea ca ajutoare ale sale în vederea exercitării comenzii pe cei care întrunesc calitățile de lideri informali ai grupului.

2.2.3. Structura comunicării

Realizarea interacțiunilor dintre membrii grupului, îndeplinirea sarcinii comune, nu ar putea avea loc în afara comunicării, a unui schimb de informații.

Comunicarea reprezintă, în fapt modul fundamental de interacțiune psihosocială a indivizilor, realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor social generalizate cu scopul obținerii stabilității grupului sau a unor modificări de comportament individual sau grupal. Sub aspectul ei cel mai general, comunicarea poate fi reprezentată ca un ansamblu de acțiuni succesive de emitere și receptionare a unor mesaje informaționale, de codificare și de decodificare a lor prin mijlocirea unor canale (rețele) comunicaționale care leagă între ele diferitele elemente ale sistemului, cât și sistemul cu mediul în care ființează.

Microgrupul militar integrează acțiunile indivizilor ce-l compun și este caracterizat de interacțiuni care sunt mijlocite comunicativ. Analiza gradului de integrare a militarilor în cadrul grupului și a modalitaților concrete în care aceasta se realizează necesită o cercetare atentă a comunicării interpersonale și de grup, ea fiind după unii autori, calea cea mai sigură pentru a identifica mecanismul integrării în grupul social.

Atât structura formală cât și cea informală a microgrupului militar, presupun și în același timp facilitează o anumită structurare a comunicării care va reflecta o anumită dispunere a membrilor grupului în funcție de calitatea lor de emițător și/sau receptor de mesaje. Raportarea unora la alții se face prin intermediul rețelelor de comunicare de tip orizontal care pot lua forme diferite în raport de sensul circulației mesajelor între membrii grupului și dispunerea lor spațială.

Cunoașterea particularităților comunicării la nivel grupal, a caracterului reciproc sau unilateral al acesteia, a formelor pe care le îmbracă diversele rețele și structuri de comunicare utilizate mai frecvent în cadrul microgrupului militar ne permite să facem anumite aprecieri atât cu privire la locul pe care fiecare militar îl ocupă în grup, cât și asupra unor aspecte ce vizeză personalitatea grupului ca unitate socială distinctă.

Unul dintre aspectele care ies cel mai pregnant în evidență îl constituie predominanța retelelor de comunicare de tip vertical care iau naștere între liderii oficiali și ceilalți membrii ai grupului. Acest fapt se explică, după opinia noastra, prin caracterul complet formalizat al sistemului rol-statusurilor ce se constituie în cadrul grupului și prin aceasta, a relațiilor de subordonare strictă ce caracterizează grupul militar.

Ierarhia militară apare astfel în totalitatea ei, ca o retea de comunicare oficializată mai ales sub forma ordinului, care presupune subordonarea necondiționată a celui ce îl recepționează.

Astfel, ordinul reprezintă un cod prin care grupul militar sau oricare dintre membrii acestuia este pus în “tensiune” în vederea declanșării și desfășurării diferitelor acțiuni. Formularea, transmiterea și decodificarea ordinului de către cel căruia îi este adresat, reprezintă momente esențiale din actul comunicării a căror eficiență depinde, în primul rând, de calitățile acestuia. Avem în vedere printre altele:

adecvarea conținutului la împrejurări;

exprimarea într-o formă concisă a ideilor;

stabilirea clară a sarcinilor și a modalităților de îndeplinire.

În legătură cu acest aspect precizăm faptul că un sistem operativ de comunicare între treptele ierarhice ale grupului militar este de neconceput în lipsa unei comunicări esențializate, degrevată de informația inutilă sau insuficient precizată.

Aceste calități sunt, într-o oarecare măsură, asemănătoare cu cerințele limbajului utilizat în comunicarea verbalizată, evidențiată de literatura de specialitate și anume: accesibilitatea, precizia și simplitatea.

Spunem “într-o oarecare măsură”, deoarece caracterul de comunicare imperativă, necondiționată a ordinului presupune nu numai o exprimare condensată, cu un grad sporit de esențializare, ci și o anumită rigiditate a raporturilor dintre șefi și subordonați cu scopul de a îngusta cât mai mult posibil câmpul de acțiune al manifestărilor indezirabile.

2.2.4. Structura afectiv-axiologică

Comunicând și cunoscându-se reciproc, membrii microgrupului vor adopta unul față de altul atitudini de apreciere, pozitive sau negative, sentimente de atracție, de respingere sau de indiferență.

Aceste tipuri de relații constituie aspectul dominant al structurii informale a microgrupului, formând ceea ce literatura psihosociologică denumește strctura afectiv-apreciativă (afectiv-axiologică).

Inițiat odată cu școala sociometrică a lui Moreno, studiul structurii socio-afective a grupului facilitează într-o mare măsură procesul dirijării influenței formativ-instructive.

Liderul oficial al grupului – în cazul nostru comandantul subunității – trebuie să cunoască faptul că persistența unor relații de atracție, de simpatie între membrii grupului vor da naștere unui climat social cald, uman, apropiat, care stimulează comunicarea și, în ultimă instanță performanțele grupului. Dimpotrivă, predominarea unor relații de respingere, de antipatie va crea o atmosferă tensională, conflictuală care va genera disfuncționalități, blocaje în activitatea întregului grup.

Faptul că microgrupul militar reprezintă nu numai un mediu de formare socio-profesională, ci și un mediu comun de viață și activitate neântreruptă pentru toți membrii săi, constituie un factor important în structurarea raporturilor preferențiale dintre aceștia.

În general se constată o corelație pozitivă semnificativă între proximitatea spațială și atracția interpersonală. Gradul sporit de proximitate fizică ce caracterizează microgrupurile militare nu determină de la sine relații socio-afective pozitive. El poate constitui doar un factor favorizant în intensificarea contactelor reciproce dintre militari, o condiție necesară, dar nu și suficientă. Aceasta pentru că, așa cum afirma Septimiu Chelcea, “într-un spațiu limitat se pot naște și relații socio-afective negative” ceea ce explică după părerea noastră, într-o măsură mult mai mare, că fenomenul de atracție interpersonală este și în cazul microgrupurilor militare identitatea sau asemănarea opiniilor, atitudinilor și valorilor promovate de către membrii acestora.

Conform ipotezei similarității, formulată din perspectiva unei abordări cognitiviste, convergența convingerilor și atitudinilor determină o convergență a preferințelor interpersonale. Frecventele situații în care militarii sunt nevoiți să acționeze împreună, schimbând între ei opinii și cunoștințe fundamentate pe un anumit sistem de valori, creează condiții favorizante unor raporturi preferențiale între aceștia.

Din această perspectivă procesul de homofilie la care făcea referire J. Maisonneuve (1969) constând într-o intensificare a acestor raporturi în condițiile participării membrilor la un nucleu de valori comune, iese mai pregnant în evidență în cadrul acestor tipuri de grupuri sociale. Explicația o găsim, printre altele, în sistemul de valori care structurează raporturile interpersonale din cadrul grupului militar a cărui specificitate aparte este dată de mediul social care îl înglobează.Am inclus în acest sistem valoric, în primul rând, acele valori morale cu largi semnificații pentru orice militar și anume: disciplina, spiritul de răspundere și de sacrificiu, curajul, eroismul, devotamentul, altruismul, onoarea militară, spiritul de camaraderie.

Subliniind rolul socialului în determinarea actului preferențial, vom conchide în favoarea cadrelor sociale și a situațiilor specifice în care membrii unui grup acționează considerând că în aceste condiții, acestia își vor sistematiza și consolida nu numai relațiile strict funcționale, ci, îndeosebi, relațiile de prietenie, de afecțiune reciprocă.

În consecință, ne exprimăm convingerea că realizarea în cadrul microgrupului militar a unui climat social în care să predomine relațiile de atracție între membrii săi, necesită transformarea acestuia într-un spațiu social de omogenitate atitudinal-valorică în care divergențele de opinii, atitudini și valori să fie reduse la minim. Prin mijlocirea diferitelor instrumente de investigare sociologică și, îndeosebi, a tehnicilor sociometrice, se poate “sonda” gradul în care s-a realizat acest lucru, modul în care sunt structurate la un moment dat relațiile preferențiale în cadrul grupului. Ele ne oferă informații utile în analiza structurii preferențiale a microgrupului la trei nivele distincte: individual, interpersonal și grupal.

Astfel, dacă analiza la nivel interpersonal, de pilda, evidențiază tipurile de relații dintre militari și felul cu sunt ele repartizate între aceștia, măsură în care ele sunt reciproce sau unilaterale, analiza la nivel grupal evidentiază existenta în grup a unor variate structuri socio-afective, de la simpla relație diodica până la structuri complexe cum ar fi: lanțul de atracții (respingeri), triunghiul de atracții (respingeri), pătratul de atracții (respingeri), cercul de atracții (respingeri), steaua atracțiilor (respingerilor).

De remarcat că prezența în grup a unor structuri preferențiale de tip triunghi, pătrat, cerc, ne-ar putea sugera subdividerea și constituirea unor subgrupuri. De asemenea, steaua atracțiilor sau respingerilor pune în evidență, pe de o parte liderul informal al grupului, iar pe de altă parte, individul respins de către grup.

Concluzia care rezultă din toate aceste aprecieri ne întăreste convingerea că o cunoaștere cât mai realistă a acestor structuri preferențiale oferă posibilitatea comandantului microgrupului de a pătrunde în intimitatea structurilor informale ale acestuia și prin aceasta, să orienteze procesul de întărire a coeziunii grupale, ca expresie superioară a funcționării eficiente a raporturilor interpersonale.

În același timp, precizăm faptul că o astfel de cunoaștere trebuie privită în dinamica sa întrucât însuși structura grupului militar nu reprezintă o schemă fixă, ci un model de acțiune supus în permanență transformărilor menite să îl adapteze cerințelor, aflate și ele, într-o permanentă schimbare.

O asemenea adaptare la specificul mediului militar determină trăsături proprii nu numai structurilor analizate anterior ci și proceselor psihosociale de grup ce au loc în cadrul acestor structuri.

Concluzionând asupra principalelor tipuri de structuri care se constată la nivelul microgrupului militar putem aprecia faptul că o atentă si profundă cunoaștere a lor este deosebit de benefică pentru comandantul de subunitate pentru optimizarea activitaților și proceselor ce au loc în cadrul subunității.

Dată fiind complexitatea fiecăreia dintre aceste structuri dar și specificitatea metodelor de investigație care pot fi utilizate în abordarea fiecăreia dintre acestea am considerat că în cele urmează ne putem opri cu o mai mare atenție doar asupra uneia dintre acestea, insistând asupra modului în care trebuie realizată o investigație fundamentată pe principiile științei sociologice.

În consecință am optat pentru analiza structurii socio-afective, preferențiale, cunoscându-se faptul că stabilirea unor relații de acest tip și preponderent pozitive, de atracție, între membrii microgrupului militar influențează într-o mare măsură performanțele grupului și, în general, funcționalitatea acesteia. Iată de ce, în cele ce urmează, vom încerca să propunem un model de investigare a acestui tip de structură specifică microgrupurilor militare utilizând pentru aceasta metodele și procedeele consacrate în cercetarea sociologică tradițională.

2.2. Investigarea structurii afectiv-axiologică

(preferențială) din microgrupul militar

În capitolele anterioare am tratat, pentru început, caracteristicile, modul de desfășurare și metodele și tehnicile specifice invetigației sociologice, am continuat cu analiza cadrului teoretic vizând problematica microgrupurilor militare și îndeosebi a structurilor constituite la nivelul acestora, toate acestea constituind însă doar o primă etapă absolut necesară în descifrarea aspectului specific al mediului militar.

Astfel, în cele ce urmează, lucrarea noastră își propune să meargă mai departe în cunoașterea microgrupului militar prin analiza în amănunt a structurii afectiv-axiologice din cadrul acesteia, ca instrument ce poate favoriza, dinamiza sau dimpotrivă, frâna procesul instructiv-educativ, și ca fenomen ce poate fi dirijat și transformat într-o forță optimizantă și folositoare a acestui proces.

În consecință, considerăm că doar confruntarea concretă cu datele experienței empirice realizată prin investigația relațiilor preferențiale constituite la nivelul microgrupurilor militare, ne poate oferi o imagine veridică asupra multiplelor aspecte ale acestui fenomen și, în același timp, posibilitatea desprinderii unor concluzii de ordin teoretic și practic.

2.3.1. Metodologia cercetării. Principii metodologice utilizate

Înteleasă ca “ansamblul metodelor folosite în cunoașterea realității sociale” (Achim Mihu, 1992), metodologia sociologiei este apta astazi să ofere suficiente posibilități de investigare a tuturor domeniilor de activitate socială, indiferent de complexitatea lor, domeniul militar fiind desigur unul dintre ele.

Anumite consecințe metodologice esențiale pentru sociologia proceselor și fenomenelor militare decurg însă, așa cum sublinia și sociologul polonez J.Wiatr (1974) din specificul aparte al acestora si în primul rând din faptul că, deși în armată predomină legatura formală, aceasta instituție este formată din grupuri în care predomină legatura personală.

Acceptând ca axiomatic enunțul conform căruia indiferent de tehnica de cercetare utilizată, esențială este problema principiilor metodologice după care se conduce investigația, am considerat necesar evidențierea câtorva reguli orientative.

Astfel, un principiu metodologic fundamental l-a constituit abordarea fenomenelor supuse investigației în strânsă corelație cu aspectele analoage din afara mediului militar, instituția militară nefiind altceva decât un element al structurilor sociale mai largi.

În același context, întrucât apelul la o singură metodă de investigare este limitativă atât din punct de vedere empiric cât și explicativ, am aplicat în toate fazele investigației o strategie de corelare și complemetarizare a metodelor de investigare. O asemenea modalitate de lucru ne-a permis să abordăm fenomenele supuse investigației dintr-o perspectivă multiplă: descriptivă, analitică, explicativ- interpretativă.

De asemeni, deși în investigațiile întreprinse am utilizat diverse metode și tehnici prin mijlocirea cărora am obținut un mare volum de informații utile am considerat că faptele trebuie să aibă prioritate în raport cu opiniile exprimate, situație în care, apelul la informația nemijlocită a constituit o regulă proritară pe tot parcursul studiului. De astfel, analiza documentelor a fost metoda pe care ne-am bazat pentru menținerea investigației într-un cadru faptic cât mai real.

Și, în fine, un principiu care a orientat încă de la început demersul nostru oferindu-i, sperăm, finalitate și eficiență practică, l-a constituit imprimarea unui caracter acțional, practic-aplicativ întregii noastre investigații. Atât concluziile finale, cât și cele care s-au impus pe parcursul studiului ne-au permis nu numai să construim un model de cercetare operatională, riguroasă a fenomenelor psihosociale de grup, ci și să sugeram liderilor militari anumite modalitați de intervenție conștientă în dinamica subunităților pe care le conduc, menite să contribuie la optimizarea relațiilor interpersonale și la constituirea în cadrul acestora a unui climat favorabil unor rezultate cât mai performante.

2.3.2 Ipotezele și obiectivele investigației

Așa cum am prezentat în prima parte a lucrării, printr-o abordare descriptivă și analitică a aspectelor ce privesc microgrupurile militare și structurile ce se stabilesc la nivelul acestora am realizat un cadru teoretic în perimetrul căruia vom formula câteva ipoteze de lucru și obiective necesare investigației noastre:

semnificația mare pe care structurile preferanțiale o au pentru atmosfera socioafectivă a subunității ca și pentru eficiența acesteia;

prin analiza structurilor preferențiale putem sugera unele modalități de intervenție în colectiv în vederea ameliorării atmosferei lui psihologice;

implicația relațiilor interpersonale și intragrupale în obținerea performanțelor subunității;

investigația ne poate furniza o serie de informații despre statutul preferențial și prestigiul, autoritatea personală a fiecarui militar în cadrul colectivului, calitățile interpersonale de personalitate existente și dorite, însușirile de personalitate respinse;

elaborarea unui sistem de dimensiuni, indicatori, indici care să definească cât mai exact caracteristicile și implicațiile structurii preferențiale asupra subunității;

perfecționarea instrumentelor de investigare și a programului acesteia în scopul realizării cunoașterii tuturor aspectelor legate de structura afectiv-apreciativă a subunității supuse studiului.

2.3.3. Cadrul conceptual al investigației

În paralel cu elaborarea ipotezelor de lucru și a obiectivelor am stabilit un cadru conceptual în care să fie circumscrisă investigatia noastă constând dintr-o cât mai exactă definire a conceptelor de bază și, în primul rând a celui de “structură a microgrupului militar”.

Considerăm că este sugestivă abordarea problematicii microgrupurilor militare și în special a structurilor acestuia din prima parte a lucrării și în consecință vom folosi aceste aspecte, în special, cele care se referă la structura studiată de noi în continuare, respectiv cea afectiv-axiologică.

2.3.4. Universul investigat

Investiagția noastră s-a desfășurat în cadrul a trei subunități din companii diferite din cadrul U.M. 01551, din garnizoana Galați.

În timp, investigația noastră s-a extins pe o perioadă cuprinsă între 08.07.2002– 15.08.2002, perioadă care a coincis cu desfășurarea unui stagiu de comandă în unitatea respectivă.

Acest fapt a dus la o interacțiune foarte bună cu militarii subunitaților respective, și cu ajutorul dat de comandanții de subunități am realizat o observare sistematică a subunitaților, iar recoltarea datelor și informațiilor necesare investigației s-au desfășurat într-o manieră foarte bună. În același timp, această interacțiune a favorizat nu numai cunoașterea cât mai adecvată a stării de fapt din cadrul subunității, cât și stabilirea unor relații mai puțin oficiale cu toți cei care au contribuit la culegerea informațiilor necesare investigației.

Ca unitate de cercetare am utilizat subunitățile oficial constituite, acestea fiind de nivel pluton. Specialitățile militare și numărul de subiecți din fiecare subunitate este cea prezentată în tabelul 1.

Vârsta subiecților a fost cuprinsă între 19–21 de ani, iar din punct de vedere al originii lor sociale și al mediului de rezidență, distribuția subiecților pe subunități este cea prezentată în tabelele 2 și 3.

2.3.5. Metode și tehnici utilizate

În raport cu sarcinile elaborate pentru fiecare etapă a investigației, am utilizat atât metode directe, cât și metode indirecte, combinate între ele atunci când situația a impus-o.

Metodele și tehnicile utilizate în cadrul acestei investigații sunt: observația, analiza documentelor și testul sociometric.

2.3.5.1. Observația

Desfășurată în mod sistematic, pe baza unui plan elaborat din timp, observația directă sau indirectă a comportamentului individual și interacțional al subiecților investigați, a manifestărilor psihosociale asociate acestui comportament a constituit pentru noi o modalitate permanentă de verificare a concluziilor rezultate pe parcursul investigației.

În primele faze ne-am limitat mai mult la observațiile proprii, confruntate de fiecare dată cu informațiile privind aspectele vizate, deținute de comandanții subunităților respective.

Pe măsură ce investigația noastră devenea tot mai profundă, am simțit nevoia de a pătrunde și mai adânc în intimitatea proceselor și fenomenelor psihosociale specifice microgrupurilor militare, de a găsi modalitați concrete de a ne apropia de aceste aspecte.

Astfel, convorbirile ocazionale sau organizate ale conducătorului grupului cu subordonații ne-au oferit un mijloc important de informare asupra naturii relațiilor interpersonale (afectiv-apreciative, de atracție, de respingere și indiferență, de apreciere pozitivă sau negativă) existente în colectiv precum și asupra elementelor concrete care le-ar putea explica.

Observația este foarte utilă pentru cunoașterea fizionomiei colectivului, ca și pentru cea a militarilor luați separat, prin intermediul, în principal, a comandantului de subunitate (pluton). Felul și motivul relațiilor interpersonale dintre membrii grupului pot fi stabilite prin observarea unor aspecte ca:

tonul și conținutul discuțiilor, al ironiilor și glumelor;

atitudinea față de acei membri care încearcă să se sustragă de la îndeplinirea unor îndatoriri;

reacțiile față de succesele, eșecurile, greutățile și frământările unora;

felul în care aceștia se grupează în timpul liber și natura preocupărilor lor.

Reacțiile de apreciere pozitivă și de simpatie reciprocă pot fi surprinse (observate) de către comnadantul de subunitate cu ajutorul unor indici cum sunt:

tendința de a acționa împreună în serviciu sau în afara lui;

acordarea de ajutor în activitate;

petrecerea timpului liber împreună;

folosirea în comun a unor obiecte.

Prin analogie pot fi determinate și aprecierile negative și antipatiile reciproce sau unilaterale.

2.3.5.2. Analiza documentelor

Ca metodă derivată din metoda generală a observației, analiza documentelor ne-a dat posibilitatea nu numai să verificăm o serie de informații obținute cu ajutorul celorlalte metode, ci și să realizăm o mai bună cunoaștere a personalității fiecărui militar, a performanțelor dobândite de acesta în mod individual sau cu subunitatea în care-și desfășoară activitatea.

Am întreprins aceastî analizî cu scopul de obține unele date în legatură cu mediul sociocultural de proveniență a militarilor, cu aptitudinile și trăsăturile lor de personalitate, cu nivelul lor de instruire și cultură din momentul încorporării.

Analiza documentelor am realizat-o și pentru a surprinde performanțele obținute de militari în procesul instructiv-formativ. Am urmărit pentru aceasta atât rezultatele individuale ale militarilor obținute în cadrul verificărilor și exercițiilor practice, cât și calificativele primite de subunitățile investigate în cadrul acțiunilor colective (exerciții și aplicații tactice, trageri de luptă, activități sportive).

Ca documente ce au fost supuse acestei analize exemplificăm: carnetul comandantului de pluton, bilanțurile saptămânale ale companiei, fișele de evidență și cele de cunoaștere a militarilor, registrul de evidență a pregătirii pentru luptă al companiei, registrul de controale al unitații, fișele pazei, registrul de evidentă a abaterilor disciplinare și a evenimentelor grave, documente de analiză periodică a stării disciplinare a trupei și cele de analiză a îndeplinirii planului de pregătire pentru luptă.

2.3.5.3. Testul sociometric

Pentru a cunoaște structura preferențială a relațiilor socio-afective ce există între membrii fiecărei subunități, și modul cum aceștia reflectă relațiile respective am aplicat un test sociometric.

Așa cum am prezentat și în capitolul anterior, testul sociometric face parte din ansamblul tehnicilor sociometrice și este un instrument relativ simplu prin care se încearcă măsurarea relațiilor afectiv-apreciative dintre membrii unui colectiv. Constă în formularea unor întrebari, prin intermediul cărora se solicită fiecărui militar să-și exprime aprecierile față de ceilalți membri ai colectivului, simpatiile și antipatiile.

Cunoscându-se faptul că în timpul satisfacerii stagiului militar, soldații vor participa la diverse acțiuni colective în cadrul exercțiilor și aplicațiilor tactice, a taberelor de instrucție, a tragerilor cu armamentul din dotare sau la alte activități specifice, aceștia au fost solicitași să-și exprime preferițele pentru cei alături de care vor dori (sau nu vor dori) să-și desfșoare astfel de activități.

Un alt criteriu pe care au fost exprimate alegerile și respingerile militarilor a fost cel al petrecerii timpului liber, cunoscându-se faptul că pe timpul învoirilor sunt create suficiente premise pentru manifestarea preferințelor personale.

Am considerat că utilizarea numai a două criterii în raport cu care subieții să-și exprime preferințele, va face mult mai operantă investigația, având în vedere și faptul că acestea exprimă situații întru-totul reale, specifice și semnificative pentru microgrupurile militare.

Preferința are –afirma Achim Mihu (1967)– un caracter complex ce nu poate fi reflectat pe deplin cu ajutorul testului sociometric oricât de multe criterii s-ar utiliza pentru aceasta. Pentru completarea imaginii asupra structurii afectiv-axiologice a microgrupurilor studiate se impune utilizarea, în paralel a altor metode și procedee de investigare, lucru pe care, de astfel, l-am realizat și noi.

Astfel am apelat ori de câte ori a fost posibil la observarea reacției afective a subiecților în situațiile reale de grup, la raportarea preferințelor exprimate prin intermediul testului, la atitudinile afective manifestate de aceștia în aceste situații.

În cadrul testului, în scopul creșterii operativității am adoptat procedeul limitării numărului alegerilor și respingerilor exprimate la 3, aceasta oferind o posibilitate mai mare de a accentua anumite calcule statistice și probabilistice.

Pentru o analiză mai aprofundată a statusurilor sociometrice a subiecților investigați, a tipurilor de reciprocități sau a tipurilor de subgrupe existente în cadrul subunităților am utilizat diferite grade de intensitate, solicitând subiecților să-i indice pe cei aleși (respinși) în ordinea preferințelor.

Întrebările incluse în test au fost însoțite de cerința motivării răspunsurilor oferite, convinși fiind de faptul că aceasta poate aduce un plus de informație, necesară evaluării cât mai exacte a gradului de cunoaștere interpersonală la nivelul microgrupurilor investigate.

În afara aspectelor preferențiale, testul a vizat și domeniul percepțiilor interpersonale, soclicitându-se fiecărui subiect supus testării să numească (“ghicească”) câte doi militari care îl vor alege (respectiv care îl vor respinge) în raport cu criteriile menționate. Aceasta ne oferă, după părerea noastră o imagine mai completă asupra percepțiilor interpersonale și în final asupra gradului de integrare a membrilor grupurilor investigate.

În ceea ce privește administrarea testului, acesta s-a efectuat concomitent pentru toti militarii subunității, după ce în prealabil ei au primit informatiile necesare, referitoare la scopul urmărit, la caracterul neobligatoriu al răspunsurilor cât și la confidențialitatea strictă a răspunsurilor și informațiilor oferite.

2.4. Prezentarea rezultatelor investigației

2.4.1. Prezentarea rezultatelor reieșite din analiza documentară

Utilizarea unor fișe personale ale militarilor sau a unor sinteze vizând procesul instructiv-formativ desfășurat în cadrul unității respective, ne-a dat posibilitatea obținerii unui volum important de informații ce caracterizau mai mult sau mai puțin, militarii investigați sau subunitățile din care fac parte în ansamblul lor.

Astfel de informații ne-au fost foarte utile pe întreg parcursul investigației, orientând acțiunile noastre și argumentând interpretările pe care le-am dat rezultatelor obținute în urma aplicării testului sociometric.

Având în vedere faptul că unul din obiectivele importante pe care l-a urmărit investigația noastră l-a constituit identificarea influențelor pe care relațiile interpersonale de preferențialitate le au asupra performanțelor obținute de militari în procesul instructiv-formativ, un loc aparte în cadrul acestei analize a revenit determinării nivelului de performanță atins de subunitățile investigate în cadrul acestui proces.

Pentru aceasta, din documentele care evidențiau rezultatele obținute de militari în mod individual la examene și verificări sau cele obținute de subunități cu ocazia aplicațiilor tactice, a tragerilor de luptă sau exercițiilor aplicativ-militare, am extras datele necesare calculării indicelui de performanță pentru fiecare subunitate investigată în parte.

Întrucât în documentele menționate o parte din informații, îndeosebi cele vizând rezultatele obținute cu întreaga subunitate sunt înregistrate pe categorii de pregătire în limitele a patru calificative, pentru prelucrarea datelor am atribuit fiecărui calificativ un anumit punctaj după cum urmează:

pentru calificativul “foarte bine” – 10 puncte;

pentru calificativul “bine” – 8 puncte;

pentru calificativul “satisfăcător” – 6 puncte;

pentru calificativul “nesatisfăcător – 4 puncte.

La constituirea indicelui de performanță am ales la nivelul fiecărui individ cât și la nivelul subunităților, un sistem de șapte indicatori comuni reprezentând probele în raport cu care, în mod curent, se face evaluarea performanțelor militare (pregătire teoretică fundamentală, pregătire militară generală, cunoașterea regulamentelor, instrucția tactică, instrucția tragerii, rezultate la trageri, pregătire fizică). Calculând valorile medii ale acestor indicatori pentru fiecare subunitate am reușit, ca pe baza acestora, să determinăm indicii de performanță ai subunităților investigate. Situația centralizată a acestora o prezentăm în tabelul 4.

2.4.2. Analiza și prelucrarea datelor rezultate

din testul sociometric

Prima operațiune pe care am efectuat-o după aplicarea testului sociometric subunităților supuse investigației, a fost ordonarea și cuantificarea datelor obținute. Pentru aceasta am întocmit matricea sociometrică pentru fiecare subunitate în parte, sub forma unor tabele cu dublă intrare, unde, în dreptul fiecărui subiect investigat am trecut pe orizontală alegerile și respingerile emise, iar pe verticală, alegerile și respingerile primite. În partea inferioară a acestor tabele, pe coloane, au fost înscrise totalizările obținute, iar alegerile, respingerile și percepțiile exprimate de către subiect au fost înscrise în mod diferențiat în raport cu cele două criterii utilizate în test.

Deși unii dintre autori cosideră că este indicat ca pentru fiecare criteriu ce s-a avut în vedere în formularea întrebărilor din testul sociometric să se construiască câte o matrice separată, am considerat că un asemenea procedeu nu numai că ar multiplica inutil efortul de prelucrare a datelor, dar nu ne-ar da nici posibilitatea de a avea o imagine globală asupra întregului sistem de relații preferențiale constituite la nivelul subunităților respective. În consecință, am trecut în rubricile corespunzătoare fiecărui subiect investigat, toate informațiile obținute, astfel încât cele două cifre vor indica criteriile utilizate, iar valoarea lor, intensitatea alegerii efectuate. Pentru indicarea respingerilor am utilizat semnul ”-„ .

O primă analiză pe care am realizat-o pe baza datelor înscrise în sociomatricele construite, a vizat nivelul individual al structurilor preferențiale ale acestor subunități, astfel spus, poziția ocupată de fiecare membru al grupului în cadrul acestor structuri.

Pentru aceasta am calculat indicele de status sociometric și apoi indicele de status preferențial pentru fiecare subiect în parte, acest indice fiind considerat de unii autori (Mielu Zlate, Camelia Zlate 1982 ) ca fiind mult mai sensibil decât indicele de status sociometric, calculat anterior, întrucât, ia în considerare atât alegerile cât și respingerile primite de acesta.

Formula de calcul utilizată pentru calculul statusului sociometric a fost:

Iss = na / N-1

iar pentru indicele de status preferențial:

Isp= (na-nr) / N-1

unde: na = numărul alegerilor primite de către subiect

nr = numărul respingerilor primite

N = numărul membrilor grupului.

Așa cum era de așteptat, valorile indicelui de status preferențial au fost foarte diversificate, fiind pozitive, negative și chiar nule, punând astfel în evidență poziția diferiților indivizi în cadrul subunităților: populari, lideri, nesemnificativi (indiferenți), izolați, respinși.

Cunoașterea acestor poziții ne-a dat posibilitatea relevării gradului de incluziune socială a membrilor acestor subunități, măsura în care ei sunt acceptați sau nu de către subunitățile lor de apartenență.

Importantă pentru analiza noastră, a fost îndeosebi evidențierea ponderilor în care erau distribuite statusurile pozitive și negative în cadrul celor trei subunități investigate, diferențiate la rândul lor pe cele două criterii menționate în test.

Astfel, după cum se poate vedea din tabelul 5, în cadrul celor trei subunități, statusurile preferențiale pozitive au valori mai mari în cadrul diferențierii subiecților în raport cu criteriul acțiunii comune. Aceasta denotă, după opinia noastră, faptul că situația coacțională reprezintă un important mijloc de influențare a vieții relaționale a acestor subunități, de orientare pozitivă a preferințelor membrilor în raport cu sarcina comună a grupului.

Faptul că la subunitatea T2, ponderea statusurilor preferențiale negative este destul de mare în raport cu acest criteriu (reprezentând 41,6% din totalul statusurilor calculate) indică o mai slabă capacitate a subunității respective de a corela eforturile unui cât mai mare număr de membri în vederea realizării unor sarcini comune. Existența în cadrul acestei subunități a unui număr relativ mare de subiecți cu un status preferențial negativ, care îi situează pe aceștia în poziții nefavorabile din punct de vedere al relațiilor preferențiale, afectează desigur climatul de muncă ce se constituie în cadrul acestui colectiv.

Prezența în cadrul statusurilor preferențiale determinate prin intermediul socimatricilor, a unor statusuri preferențiale nule, evidențiază existența în cadrul subunităților a unor subiecți aflați în relații de indiferență cu ceilalți colegi. Situația este desigur normală, însă atunci când numărul acestora devine mai mare (ex. subunitatea T2) situația trebuie să dea de gândit comandanților respectivi.

În analiza indicilor de status preferențial, o atenție aparte am acordat-o valorilor pe care aceștia le înregistrează în dreptul acelor subiecți investiți de către comandanții de subunități cu anumite responsabilități în cadrul grupului și care, prin această instituire se prezintă în postura de „sublideri” formali ai acestor subunități. Ceea ce a surprins mai mult în urma acestor analize a fost numărul mare de astfel de subiecți (6 din cei 9 comandanți de grupă) care au un status preferențial negativ, fapt ce denotă o mai mare frecvență a respingerilor exprimate față de ei de către colegii lor în raport cu alegerile pe care le-au primit de la aceștia.

Aceasta înseamnă că, cel puțin la momentul aplicării testului, comandanților de grupă le lipsesc însă acele repere cognitive necesare în structurarea funcțională a subunităților pe care le comandă.

Pentru a trece la un nivel superior de analiză a datelor cuprinse în socimatrice, avem în vedere aici nivelul interpersonal al relațiilor socio-afective constituite în cadrul subunităților investigate, am considerat absolut necesară elaborarea sociogramelor corespunzătoare celor două subunități aflate în studiu.

Cu ajutorul lor am putut urmări și în plan intuitiv configurația de moment a structurii socio-afective a microgrupurilor analizate, măsura în care relațiile de alegere sau de respingere exprimate sunt reciproce sau unilaterale.Ca formă de prezentare grafică a sociogramelor am ales sociograma-țintă concepută de către M.L. Northway și care cuprinde un sistem de cercuri concentrice în care subiecții sunt dispuși în funcție de popularitate.

Pentru aceasta, în raport cu valorile indicilor de status preferențial calculate pentru fiecare subiect investigat am stabilit un număr de 5 categorii de putere preferențială după cum urmează:

subiecți „foarte populari” având un indice al statusului preferențial cu

valori de peste 0,50;

subiecți „populari” având un indice al statusului preferențial cu valori

cuprinse între 0,20-0,50;

subiecți „acceptați” având un indice al statusului preferențial cu valori

cuprinse între 0-0,20;

d) subiecți indiferenți al căror indice este de valoare nulă;

subiecți ”respinși” al căror indice al statusului preferențial primește

valori negative.

Fiecărei categorii astfel delimitate i-am acordat un indice de putere preferențială a cărui valoare scădea în raport cu scăderea valorii indicelui de status preferențial astfel încât, subiecților din prima categorie le revenea un indice de putere egal cu „+3” mergând spre ultima categorie, aceasta având un indice de putere egal cu „-1”.

O astfel de delimitare a fost necesară pentru constituirea în cadrul sociogramelor a unor zone preferențiale corespunzătoare cercurilor concentrice în cadrul cărora au fost plasați subiecții supuși investigației în raport de puterea lor preferențiala (vezi anexa –).

Plasarea subiecților investigației în zonele preferențiale constituie și relaționarea lor în raport de alegerile (respingerile) emise sau primite ne-a dat mai întâi posibilitatea realizării unei situații statistice atât a alegerilor (respingerilor) reciproce cât și a celor unilaterale, prezentată așa cum se poate vedea în tabelul 6.

În al doilea rând, această separare a membrilor grupului în raport de puterea lor preferențială a orientat atenția noastră spre acei indivizi care au reușit să polarizeze în cea mai mare măsură simpatia unui număr semnificativ de membri, ocupând prin aceasta poziția de lideri informali ai subunităților respective.

Pornind de la faptul recunoscut că formalul poate deveni eficient datorită informalului, investigarea noastră a încercat să surprindă măsura în care existența liderilor informali și raporturile lor cu conducerea formală a avut sau nu vreo influență asupra climatului psihosocial constituit la nivelul acestor subunități.

Coroborând informațiile obținute din analiza matriceală cu datele rezultate în urma prelucrării răspunsurilor oferite de către subiecți pentru motivarea propriilor preferințe, am reușit să construim un model al personalității liderului informal, fundamentat pe o trăsătură considerată de noi ca fiind esențială: centralitatea interpersonală asumată.

O asemenea trăsătură utilizează nu atât capacitatea liderului informal de a concentra asupra sa un mare număr de preferințe din partea celorlalți membri ai grupului, ci mai ales asumarea conștientă și responsabilă a unor roluri ce decurg din această poziție.

Interesante concluzii au rezultat și din analiza sociometrică la nivel grupal, analiză care a evidențiat varietatea structurilor preferențiale ce apar și funcționează la nivelul microgrupurilor militare.

Astfel, cu ajutorul sociomatricilor construite, dar mai ales, prin mijlocirea sociogramelor colective am putut evidenția în afara atracțiilor și respingerilor reciproce și un ansamblu de structuri preferențiale de tip triunghi, pătrat, cerc, stea etc., care ne-au oferit informații suplimentare cu privire la existența în cadrul subunităților a unor grupuri informale de mărimi și consistențe diferite.

Într-o primă fază, studierea acestor structuri preferențiale ne-a oferit unele indicii cu privire la exitența unor posibili lideri informali în cadrul subunităților respective.

Astfel, urmărind sociogramele constituite pentru fiecare subunitate în parte, am putut observa, cu destulă ușurință, așa-numitele ”stele ale atracțiilor” care surprind într-o formă intuitivă persoanele caracterizate printr-o maximă sociocentralitate. De asemeni, detașarea unor astfel de configurații socio-afective complexe, cum sunt triunghiul sau steaua în cadrul subunității T1, au pus în evidență gradul sporit de coeziune ce caracterizează această subunitate.

Dar, posibilitatea ca funcționarea acestor subgrupuri să îndeplinească nu numai un rol pozitiv în desfășurarea procesului instructiv-formativ din cadrul subunităților, ci și unul negativ, prin poziția pe care acestea o pot manifesta față de sarcinile comune și față de normele instituite în grup, ne-a determinat să acordăm atenție acestui aspect și din alte puncte de vedere.

Astfel, ne-a preocupat în primul rând componența acestor subgrupuri sub raportul originii sociale ale militarilor care le compun. Comparând datele din tabelul 2 cu cele rezultate din analiza matriceală, am constatat că în selecția operată pe militarii care se grupează spontan, criteriul apartenenței sociale nu are o semnificație deosebită. Dimpotrivă, aceste subgrupuri cuprind în general membri aparținând unor grupuri sociale dintre cele mai diverse, fapt ce evidențiază caracterul secundar pe care îl au deosebirile sociale în stabilirea relațiilor interpersonale ce se constituie în cadrul acestora.

Continuând analiza datelor incluse în sociomatricele întocmite, am încercat să determinăm măsura în care existența diferitelor structuri preferențiale în cadrul microgrupurilor militare au influențat gradul de coeziune al acestora și, prin aceasta, climatul și eficiența acestora. Pentru aceasta am trecut, într-o primă fază, la calcularea unui indice sociometric, considerat de unii autori (Dinu Grama 1974; Gabriel Dulea 1991) ca fiind suficient de relevant din acest punct de vedere, și anume, indicele de putere preferențială a grupului.

Întrucât valorile acestui indice evidențiază gradul de intensitate a forței de atracție preferențială intragrupală a membrilor unui grup, am considerat că, calcularea acestor valori în raport cu fiecare din cele două criterii menționate în testul socimetric ne va oferi noi argumente în susținerea ipotezelor avansate la începutul investigației noastre.

Pentru calcularea sa am luat în considerare mărimile concrete ale indicilor de putere preferențială individuală, stabilite pentru fiecare militar în parte în cadrul operației de constituire a sociogramelor colective (vezi anexa –), cât și distribuția valorilor indicilor de status preferențial prezentată în tabelul 5.

Formula utilizată este:

IpG= Fip/N

unde: Fip = frecvența indicelui de putere preferențială individuală;

N = numărul membrilor grupului.

Astfel, calculând spre exemplu, indicele de putere preferențială a subunității T1 în raport cu criteriul acțional a rezultat:

IpT1 =(3+6+12+0-5)/23=16/23=0,69

iar pentru criteriul petrecerii timpului liber:

IpT1=(6+8+7+0-7)/23=14/23=0,60.

Procedând în același mod și pentru celelalte subunități am obținut o situație centralizatoare prezentată în tabelul 7.

Concluzia pe care o putem desprinde de aici este că modul semnificativ în care cele două serii de valori se corelează între ele constitue încă un argument în susținerea ipotezei conform căreia, în subunitățile T1 și C1 există un climat psihosocial mai favorabil activității instructiv-formative, decât în cealaltă subunitate supusă studierii.

Un aspect aparte al relațiilor interpersonale ce au luat naștere în cadrul subunităților supuse investigației și surprins prin mijlocirea testului sociometric, l-a constituit gradul de luciditate al militarilor în percepția relațiilor socio-afective.

Formarea unei imagini veridice, nedistorsionate cu privire la dinamica preferențială a subunității reprezintă, după opinia noastră, nu numai o premisă absolut necesară pentru integrarea rapidă a militarilor în structurile acesteia, ci și un mijloc important pentru armonizarea și optimizarea acestor structuri. În consecință, pentru a cunoaște în ce măsură militarii conștientizează relațiile dintre ei și posedă capacitatea de a percepe cu acuratețe relațiile de atracție, respingere sau indiferență din cadrul subunității lor, am calculat, pe baza datelor rezultate în urma aplicării testului, indicele conștientizării relațiilor sociometrice, propus de către Septimiu Chelcea în 1968.

Formula de calcul utilizată este:

I=(Ai+Ri-2x)/2KN

unde: Ai = numărul alegerilor identice în sociograma reală și în sociograma

imaginară;

Ri = numărul respingerilor identice în sociograma reală și în sociograma

imaginară;

X = numărul alegerilor din sociograma reală cărora le corespund

respingeri în sociograma imaginară;

K = numărul alegerilor permise;

N = numărul membrilor grupului.

Astfel, calculând, de pildă, indicele conștientizării relațiilor sociometrice de către militarii din subunitatea T1 prin introducerea în formula de mai sus a datelor înscrise în sociomatricea subunității respective a rezultat pentru criteriul acțiunii comune:

ICRT1=(21+6-6)/2*3*23=21/138=0,15

iar pentru criteriul petrecerii timpului liber:

ICRT1=(26+7-8)/2*3*23=25/138=0,18

Procedând la fel și pentru celelalte subunități am obținut o situație centralizatoare prezentată în tabelul 8.

Urmărind datele din acest tabel se poate observa că T1 și C1 conștientizează mai bine relațiile interpersonale privitoare la criteriul acțiunii în comun decât cealaltă subunitate. Un indice scăzut de conștientizare al acestor relații întâlnim la subunitatea T2. În ceea ce privește criteriul petrecerii timpului liber, cu excepția subunitatii T2 celelalte două subunități se caracterizează prin valori relativ ridicate ale acestui indice, neexistând diferențe semnificative între ele.

Este desigur dificil să tragem anumite concluzii urmărind doar aceste date, întrucât testul percepției sociometrice nu ne poate oferi informații privind măsura veridicității imaginilor pe care le reflectă sau natura factorilor ce ar putea contribui la posibila distorsionare a acestor imagini. El semnalează doar capacitatea subiecților chestionați de a-și percepe propriul status preferențial, de a intui atitudinea pe care o vor adopta ceilalți colegi față de ei. Din acest punct de vedere, apreciem că un astfel de test este util, el punându-ne la dispoziție noi date referitoare la atmosfera de încredere (neîncredere) existentă în subunitatea respectivă, clădită la rândul ei pe o intercunoaștere mai mult sau mai puțin autentică.

Aceste date corelate cu celelalte informații dobândite în urma analizei valorilor pe care le-au înregistrat subunitățile investigate la ceilalți indici calculați de noi pe baza sociomatricilor și sociogramelor colective, verificate la rândul lor, ori de câte ori a fost nevoie, prin observația nemijlocită a activității și comportamentului acestor subunități, ne-au oferit într-adevăr un fundament mai solid pentru degajarea unor concluzii cât mai realiste privind natura climatului psihosocial existent în cadrul lor.

În consecință, aprecierile făcute în urma analizei și prelucrării datelor rezultate din testul sociometric, conform cărora este posibil ca în subunitățile T1 și C1 să existe un climat de grup mai corespunzător activităților desfășurate decât în cealaltă subunitate, par să se confirme și de această dată.

La acest ansamblu de informații, îndeosebi cu caracter cantitativ, am adăugat desigur și informațiile rezultate din analiza și prelucrarea răspunsurilor date de militari la cea de a doua parte a testului sociometric vizând surprinderea suportului motivațional-axiologic al alegerilor (respingerilor) exprimate.

Aceste informații ne-au dat posibilitatea să realizăm o analiză mai profundă, calitativă a structurilor peferențiale existente în cadrul acestor subunități și, mai mult, să încercăm o analiză determinist-cauzală a preferințelor exprimate.

O primă constatare la care am ajuns în urma prelucrării răspunsurilor oferite de militari la întrebarea privind motivarea propriilor preferințe, a fost aceea că, probabil, datorită experienței relaționale reduse a militarilor, expunerea acestor motive a fost făcută în termeni vagi și uneori, destul de impreciși.

Întrucât multe din motive se repetau, după o sintetizare a lor, am constatat că o pondere relativ mare a acestora (36 %) vizează anumite trăsături comportamentale ale militarilor în cadrul subunității, legate nemijlocit de specificul activității militare. Aprecieri cum sunt: ”este demn de încredere”, ”este un bun coleg”, ”se descurcă rapid în situații dificile”, ”are spirit de echipă” și altele, sau dimpotrivă, ”nu manifestă încredere”, ”se consideră superior față de colegi”, ”crede că le știe pe toate”, ”nu manifestă interes față de colectiv” scot în evidență faptul că preferințele exprimate au nu numai un conținut axiologic, ci și o semnificație funcțională, expresie a unor norme și modele comportamentale promovate în cadrul subunității.

O pondere la fel de mare a preferințelor (31 %) au ca suport motivațional constatarea unor asemănări sau dimpotrivă nepotriviri între diferite trăsături de personalitate ale militarilor. A avea (a nu avea) aceleași înclinatii, opinii asemănătoare constituie un fundament motivațional suficient de puternic pentru constituirea unei relații preferențiale între membrii acestuia.

Un alt aspect constatat în urma analizei răspunsurilor oferite, a fost acela că am sesizat o mai mare dificultate în explicarea reținerii pe care militarii o manifestau față de unii dintre colegi, motivându-și în schimb mult mai bine alegerile efectuate, la subunitatea T2 situația prezentându-se exact invers.

Astfel, dacă militarii din această subunitate nu și-au putut motiva suficient de bine alegerile făcute, în schimb au fost foarte “productivi” în motivarea respingerilor exprimate, fapt ce a făcut ca motivația negativă să o depășească cu 12 % pe cea pozitivă.

Aceasta ne îndreptățește să credem că faptul respectiv denotă existența, într-o mai mare măsură, a unor relații mai puțin cordiale în această subunitate, decât o incapacitate de evaluare a unor comportamente sociale de către militarii subunității respective.

În fine, nu putem încheia aceste considerații cu privire la informațiile și concluziile rezultate în urma aplicării testului sociometric microgrupurilor investigate, fără a face unele referiri la valoarea pe care o acordăm acestora. Afirmăm aceasta întrucât, așa cum se subliniează în literatura de specialitate (Ioan Nicola 1974, 1978; Mielu Zlate, Camelia Zlate 1982), cu toate contribuțiile majore ale sociometriei în descifrarea unor aspecte ale relațiilor interpersonale, ea este totuși limitată în posibilitățile ei interpretativ-explicative. Aceste limite sunt determinate, printre altele, de faptul că administrarea testului sociometric unui anumit grup, oferă doar datele necesare pentru o ”radiografie transversală” a acestuia, pentru cunoașterea structurilor prefențiale ale sale la un moment dat.

Tabelul 1: Distribuția subiecților pe subunităti și specialități.

Tabelul 2: Distribuția subiecților după originea lor socială.

Tabelul 3: Distribuția subiecților după mediul de rezidență.

Tabelul 4: Distribuția valorilor indicatorilor și a indicelui de

performanță pe subunitățile investigate.

Tabelul 5: Distribuția statusurilor preferențiale pe criterii

și ponderea lor pe subunități.

Tabelul 6 : Distribuția pe subunități a alegerilor și respingerilor reciproce și unilaterale în raport cu cele două criterii utilizate în test.

Tabelul 7:Valoarea indicelui de putere preferențiala a subunitatilor investigate

Tabelul 8: Distribuția valorilor indicelui de conștientizare a relațiilor existente în subunitățile investigate.