Abandonul Copilului Ca Fenomen Social. Studiu de Caz In Judetul

Cuprins:

Capitolul I: Abandonul copiluiui-fenomen social

Societatea de tranziție și probleme sociale specifice (sărăcie,
șomaj, violență, devianță) 2

Situația familiei și copilului în perioada de tranziție 5

l .3. Importanța alegerii temei 10

Capitolul II: Clasificări conceptuale: abandonul, neglijența, abuzul
asupra copilului 12

Capitolul III: Abandonul.

Cauzele abandonului 18

Evoluția fenomenului 19

Capitolul IV: Consecințele abandonului 21

Capitolul V: Aspecte psihosociale ale abandonului 24

Capitolul VI: Prevenirea abandonului 27

Capitolul VII: Cadrul juridic privind situația abandonului 30

Capitolul VIII: Analiza conceptului de „Copil în dificultate" 34

Capitolul IX: Măsuri de protecție pentru copilul aflat în dificultate.

9. l. Abordare teoretică 36

9.2. Analiza practică a fenomenului 36

Capitolul I:

Abandonul copilului-fenomen social

1.1.Societatea de tranziție și probleme sociale specifice

I.Sărăcia este problema socială principală. Sărăcia nu este nici necesară, nici suficientă pentru a provoca instituționalizarea în majoritatea cazurilor. Sărăcia și nesiguranța materială creează condițiile în care este mai probabil să se producă instituționalizarea ca reacție la alte evenimente, mai ales abandonul și destrămarea familiei.

Studiile lui Legalman arătau că există trei tipuri de sărăcie:

a. Sărăcia tradițională, sărăcia experimentală temporar pentru o perioadă
scurtă;

b. Sărăcia marginală, subiecții au de regulă o slujbă nesigură și prost plătită,
aceștia sunt la limita dintre sărăcie și trai decent, au nevoie de o perioadă
de timp ca să iasă din criză;

c. Sărăcia reziduală, săracii trăiesc sub nivelul mediu de existență, aceștia
de vin dependenți de binefaceri pentru traiul zilnic.

Cauze ale sărăciei:

-una dintre cauze se regăsește în căderea economică și în funcționarea defectuoasa a economiei de piață din ultimii 12 ani. La aceasta adăugându-se și factori de risc legați de creșterea inegalităților economice și saiariale, strâns legate de deficiențele de funcționare a economiei. Faptul că sistemul de protecție socială a persoanelor aflate în situații de risc a funcționat defectuos, beneficiile sociale depreciindu-se rapid în raport cu salariile a dus la o adâncire în sărăcie a „clienților" protecției sociale.

Accentul cade pe lipsa resurselor. Este vorba de lipsa resurselor economice, ca resursă generală esențială a celor mai multe activități care compun viața noastră. A fi sărac înseamnă a fi lipsit de resurse.

Pentru România, definirea sărăciei, ca fenomen social, face trimiteri la sensul absolut al sărăciei (carența sau absența resurselor pentru satisfacerea trebuințelor vitale legate de hrană, îmbrăcăminte, încălzire).

-nevoilor de natură socio-economică din familiile sărace le pot fi adăugate un alt set de probleme ce țin de organizarea familiei și măsura în care părinții coordonează și urmăresc dezvoltarea copiilor din punct de vedere educațional, social, în această categorie pot fi incluse următoarele probleme:

-dezorganizarea familiei: în care putem menționa mediul

familial dezagregat, caracterizat de certuri generate de situația economică, violență, factori care se asociază situației de sărăcie extremă existentă în aceste familii și care au efecte negative asupra psihicului copilului, a capacității lui de asimilare, precum și asupra comportamentului acestuia în comunitate.

-lipsa controlului asupra activității copiilor în timpul liber:

fapt care se datorează mediului familial dezorganizat, fie faptului că părinții sunt de multe ori nevoiți să caute de lucru, neputând astfel să își supravegheze copiii.

2.Șomajul este fenomenul de ocupare a forței de muncă în perioada de tranziție la economia de piață, caracterizat prin profunde dezechilibre macroeconomice. Șomajul înseamnă „a nu avea de muncă". Șomajul mai poate fi definit ca „fenomen economic caracteristic societății capitaliste, care constă în aceea că o parte dintre salariați rămân fără lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea și oferta de forță de muncă".

Șomajul este mai ridicat în rândul bărbaților decât în al femeilor, și în rândul minorității etnice decât în rândul albilor. Creșterea recentă a șomajului i-a afectat îndeosebi pe tineri. Șomajul este consecința unei lipse de putere de a cumpăra bunuri. Consecința imediată este pierderea venitului.

Rata standard a șomajului ar trebui suplimentată cu încă două categorii: „muncitorii descurajați", care ar avea o slujbă, dar nu pot să lucreze când găsesc una și renunță să mai caute și „muncitorii involuntari cu program redus", persoane care nu pot găsi o slujba cu normă întreagă, chiar dacă își doresc. Șomajul împiedică participarea la viața socială. Șomajul afectează persoana în ansamblul său, schimbările fiind vizibile încă din momentul instalării lui, sau mai târziu pot apărea efecte aparent fără o clauză

declanșatoare. Șomajul afectează stima de sine, auto-realîzarea, sănătatea fizică și mentala, comportamentul în ansamblul său.

Șomerii beneficiau de ajutor de șomaj, maxim 9 luni, ajutor de integrare profesionala pentru persoanele care provin din învățământ, o perioadă de maxim 9 luni și alocație de sprijin, după expirarea perioadei de 9 luni, durata fiind de 18 luni.

Din punct de vedere al intensității șomajului, avem 3 forme de șomaj:

a. Total, pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității;

b. Parțial diminuarea activității unei persoane, în special prin reducerea duratei de
lucru și cea legală, cu scăderea renumerării;

c. Deghizat, numeroase persoane au o activitate aparentă cu eficiență mică.

O altă formă de șomaj este cel de lungă durată, referindu-se la cel acre depășește un an. Este specific ultimelor decenii, pentru că durata lui poate fi nelimitată. Cei mai afectați sunt tinerii, femeile, persoanele vârstnice, minoritățile etnice. Șomerul de lungă durată este persoana aptă de muncă care nu poate fi încadrată din lipsa locurilor de muncă disponibile, conform cu pregătirea sa și care îndeplinește condițiile de acordare a alocației de sprijin ca formă de protecție socială.

Șomajul prelungit afectează persoanele peste 50 de ani, cei necalificați, persoanele cu handicap, bolnavii mintal, sporindu-le mai mult dependența. Oamenii vor resimți efectele presiuni șomajului prelungit în diferite domenii ale vieții lor în funcție de caracteristicile și situațiile individuale.

3. Violența.

Putem defini violența domestică drept abuzul fizic exercitat de unul dintre membrii familiei asupra altuia sau și a celorlalți. Al doilea tip de violență este cel exercitat de soți împotriva copiilor mici și a soților.

Casa este locul cel mai periculos din societatea modernă, în termeni statistici, o persoană de orice vârstă sau sex poate fi mult mai ușor supusă unei agresiuni fizice în propria casă decât noaptea pe stradă. Uneori, se susține că femeile sunt aproape la fel de violente acasă, atât față de soți, cât și față de copii. Totuși violența femeilor e mai restrânsă și episodică, fața de cea a bărbaților și este mult mai puțin probabil să se producă un rău fizic de durată. Bărbații care abuzează fizic de copii e foarte probabil că o fac mai des decât femeile, producând răni mai mari.

Legaturile de familie sunt în mod normal încărcate puternic afectiv, adesea amestecând dragostea cu ura. Violența familială are o natură relativ restrânsă, putându-se revărsa cu ușurință în cele mai severe forme de agresiune. Violența în interiorul familiei reflectă și trăsături mai largi ale comportamentului violent. Mulți soți care abuzează fizic de soțiile și copiii lor se comportă violent și în alte împrejurări. Un studiu efectuat de Seffrey Păgân și colectivul său asupra unui eșantion de soții bătute, a arătat că mai mult de jumătate dintre soți erau violenți atât față de alții cât și față de partenerele lor.

4. Devianța.

Devianța poate fi definită drept non-conformism față de un set de norme, care sunt acceptate de un număr semnificativ de oameni, în cadrul unei comunități sau a unei societăți. Anvergura conceptului de devianță este foarte largă. Devianța nu se referă doar la comportamentul individual., ea are în vedere și activitățile grupurilor.

Comportamentul devîant se referă la acțiuni care trec dincolo de normele acceptate în mod obișnuit. Ceea ce e socotit drept deviant se poate schimba uneori, comportamentul „normal" într-un anumit cadru social poate fi etichetat drept „deviant" în altul. Comportamentul deviant ne învață că nici unul dintre noi nu este atât de normal pe cât ne-ar plăcea să credem. Totodată ne ajută să înțelegem că persoanele al căror comportament pare de neînțeles sau straniu pot fi considerate ființe raționale atunci când înțelegem din ce motiv acționează în telul respectiv.

Studiul devianței ne îndreaptă atenția către puterea socială și către influența clasei sociale, diviziunile dintre bogați și săraci. Atunci când considerăm devianță sau conformarea de la regulile și normele sociale, trebuie întotdeauna să avem în vedere întrebarea „ale cui reguli?"

1.2. Situația familiei și copilului în perioada de tranziție

O familie devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că, în perioada în care se află împreună ei dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei „căminul lor" și în care se definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați (Hardman și Laird, 1983).

Familia poate fi definită și ca „un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție, gospodărindu-se împreună, interacționând și comunicând între ele de pe poziția rolurilor sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră, creând și menținând o cultură comună" (Burgess, Locke și Thomas, 1971, apud Hartman, Laird, 1983).

Familia constituie nucleul social primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge și adopție. Familia cuprinde și persoane ce au între ele raporturi de alianțe, adopție, copiii unui alt tată sau ai altei mame, în cazuri de deces, divorț urmat de recăsătoriri, adopții, etc.

După Elise Boulding (1972) familia, ca celulă socială: menține și transgresează forme de stabilitate socială (tradiții, obiceiuri comune), pe de altă parte cuprinde o potențialitate de schimbare datorită tineretului său ca factor de recepționare foarte activ al schimbărilor din viața socială, dar are relații și cu persoane ce au traversat evenimente deosebite, perioade de mari transformări (războaie, crize economice) și consecințele acestora. In familie se petrec evenimente, separări, decese, boli, decădere morala sau progres de statut social al membrilor săi.

La acestea se adaugă cantitatea de cultură și aspirații spre cultură ale familiei, crize de tensiuni, crize de identitate ce sunt provocate de presiunile sociale ce acționează asupra familiei. In cazul apariției copiilor în familie, mama trebuie să facă o întrerupere a activității profesionale de doi ani pentru fiecare copil. După Jacques Laffreg (1980) există trei feluri de structuri ale familiei cu consecințe asupra dezvoltării copiilor: structura slaba, ce se caracterizează prin reguli și ordine contradictorii; structura rigidă, solicitantă de disciplină severă fără explicații și cerințe explicite logice și structura suplă propice dezvoltării. Cele trei tipuri de structuri sunt de frecvență inegală în diferite medii sociale (rurale, urbane, de profesii).

în fața evenimentelor imprevizibile, reacțiile băieților sunt diferite, în cele trei tipuri de familii, de cele ale fetelor. Există o serie de studii ce se referă la diferențele psihoindividuale datorate rangului în familie. J. Dewey vorbește de o geometrie familiala pe care a surprins-o prin interviuri și sondaje sociale. Primul născut poate fî adeseori victima ambiției și lipsei de experiență a părinților (prunul născut poate deveni timid, neliniștit sau invers, mândru, discret, tvoltării copiilor: structura slaba, ce se caracterizează prin reguli și ordine contradictorii; structura rigidă, solicitantă de disciplină severă fără explicații și cerințe explicite logice și structura suplă propice dezvoltării. Cele trei tipuri de structuri sunt de frecvență inegală în diferite medii sociale (rurale, urbane, de profesii).

în fața evenimentelor imprevizibile, reacțiile băieților sunt diferite, în cele trei tipuri de familii, de cele ale fetelor. Există o serie de studii ce se referă la diferențele psihoindividuale datorate rangului în familie. J. Dewey vorbește de o geometrie familiala pe care a surprins-o prin interviuri și sondaje sociale. Primul născut poate fî adeseori victima ambiției și lipsei de experiență a părinților (prunul născut poate deveni timid, neliniștit sau invers, mândru, discret, tiranic). Mezinul este de multe ori avantajat de

experiența educativă a părinților, de aceea este adesea mai destins, suferă însă de faptul ca este ignorat de frații mai mari pe care nu-i poate egala.

Copiii tonici pun alte probleme, ei fiind mai inteligenți, dar mai puțin sociabili.. Părinții iubesc sau neglijează copii, îi controlează sau îi lasă necontrolați. Copiii ce trăiesc într-o atmosferă excesiv de severă au dificultăți în a da sau a primi afecțiunea altora și tind a-și forma o imagine negativă despre sine sau au tendințe de derogare de sine. Există și forme de contagiune afectivă în familii. Buna dispoziție, aroganța sunt contagioase. Anthony E. James a stabilit un profil individual de risc la copii, în componența acestuia a fost încorporat un risc genetic (psihoze la adolescenți), risc congenital (boli și traumatisme în perioada gesîației și la naștere), risc constituțional (handicapuri), risc de dezvoltare, risc medical (boli cronice și acute), risc existențial (viață dificilă din punct de vedere material).

Kari Killen (1998) definește, pe baza propriilor cercetări, precum și a literaturii de specialitate, subliniind în același timp că nu există părinți perfecți, șapte funcții parentale, pe care părinții le îndeplinesc în măsura abilităților pe care le au:

l .Abilitățile părinților de a da prioritatea satisfacerii nevoilor de bază ale copilului. Această abilitate presupune în primul rând cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților de a-și sacrifica propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor copilului.

Dacă nu cunosc importanța:

-de a vorbi copilului în timpul când îi acordă îngrijire;

-de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui;

-de a stimula tactil copilul;

-de a răspunde chemărilor copilului;

-de a reconforta copilul când plânge, luându-1 în brațe și vorbindu-i cu blândețe.

O mare parte din părinți nu vor face toate acestea, fără a putea fi însă găsiți vinovați de inabilitățile și dezvoltarea ciuntită a unor capacități ale copilului.

Z.Abilități de a oferi copilului în fața universului, având marea sarcină de a descoperi lumea în care există, ca un cercetător. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe, care îl sperie adesea pe cel dintâi prin riscul pe care ele îl incubă și pe care copilul nu îl cunoaște încă. Datoria părintelui este de a-și stăpâni

propria anxietate și a asista cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Căci ceea ce descoperă copilul este modul în care funcționează lucrurile, dai" și propriile iui limite, precum și limitele îngăduinței și ale cunoașterii celor din jur.

3.Abilitatea de a avea o relație empatica cu copilul sau. Această relație va permite să-ți cunoști copilul dincolo de cuvinte, căci empatia îți îngăduie o trăire în propria ta ființă a trăirilor celuilalt. Kari Killen (1998) dă o definiție a empatiei, preluată după Letouman (1981) și bazată pe trei elemente:

-abilitatea de a diferenția și a identifica sau numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane;

-abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul celeilalte persoane;

-abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.

O bună capacitate empatîcă îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristețea descoperirile copilului. Este o comuniune cu copilul, care poate însă, la limita extremă, să dezvolte la părinte o atitudine hiperprotectoare, de „posesiune cu căldură", care să împiedice buna dezvoltare a copilului. Dacă părintele are o einpatie scăzută față de copil, există un mare risc ca și cea mai puțin intensă trăire de stres să fie descărcată asupra copilului.

4.Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive Iară a le răsfrânge în relația cu copilul: fiind vorba despre exprimarea verbală și fizică a frustrării. Există părinți a căror agresivitate se manifestă doar în familie. Ei sunt periculoși însă pentru dezvoltarea normală a copilului, în special dacă sunt purtătorii convingerii potrivit căreia „a bate copilul înseamnă a face om din el". Există însă un număr de părinți care au o agresivitate crescută și care se revarsă și în afara familiei.

Kari Killen enumera printre cauzele tratamentului agresiv aplicat de către părinte copilului:

-problemele emoționale ale părinților;

-psihozele;

-retardul mintal;

-dependența de alcool și droguri.

S.Capacitatea de a avea așteptări realiste țață de copil: aceste așteptări ale părinților susțin conduita lor față de copil provocându-1 la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi confirmate de evoluția copilului. O mamă care va repeta mereu copilului că nu este bun de nimic va face acest copil să ajungă astfel, în vreme ce una care-i va exprima mereu încrederea ei în capacitățile lui va dezvolta la copil aceste capacități. Așteptările prea mari sau prea mici față de copil conduc la frustrări sau la lipsa de stimulare. Așteptările trebuie să fie în permanență pozitive și în acord cu capacitățile și vârsta copilului. Copilul poate fi surmenat de sarcinile școlare care trebuie satisfăcute toate la maximum sau poate să înceapă să mintă și să ascundă carnetul cu note. Pe de altă parte, exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea responsabilității și a capacității de a rezolva probleme. Copilului îi este subminată dezvoltarea autonomiei.

6.Capacitatea de a percepe copilul în mod realist. De modul în care percepem copilul depind atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care o avem despre el. în situațiile conflictuale dintre părinți și copii, este necesară evaluarea modului în care părinții își percep copii. Adesea, părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile proprii nivelului de dezvoltare la care se află copilul, în momentul în care este copleșit de conflicte maritale sau de probleme din afara familiei, dar care condiționează viața familiei, părintele poate atribui copilului propriile lui frustrări și agresivități.

7.Abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul. Această abilitate parentală se leagă de cele expuse anterior: a fi empatic cu copilul, a-1 vedea realizat. Copilul are nevoie de încurajări și aprecieri. Numeroși părinți considera că, atunci când copilul face ceea ce ei, părinții, îi cer, este normal și nu mai trebuie să-i mulțumească acestuia sau să-1 răsplătească într-un fel. în momentul când copilul greșește, părinții penalizează imediat greșeala.

Numeroși părinți pedepsesc cu asprime copilul când acesta vine de la școală aducând o notă mica. Acești părinți trec însă sub tăcere momentul când copilul le prezintă o notă bună.

Pentru un copil, cea mai semnificativă persoană este părintele. Copilul face orice pentru a fi pe placul acestuia, iar una dintre cele mai importante funcții parentale este aceea de a răspunde pozitiv, valorificându-și copilul în scopul realizării de lucruri bune

pe care le face. Răsplătindu-1 îi va arăta clar ce se așteaptă de la el și i se va menține un focar de excitație permanentă dorința de a face ceea ce trebuie.

1.3. Importanța alegerii temei

Tema urmărește mai multe aspecte legate de ajutorul ce trebuie dat copiilor abandonați. In primul rând. exercitarea meseriei de asistent social ține de sentimentul de bunătate și compasiune față de copii, care nu au nici o vină că s-au născut și au fost abandonați de către cei ce le-au dat viață. Un alt motiv, odată constatat abandonul, rolul asistentului social sau a (mamelor) asistentului matemal, profesionist devine foarte important. La fel de important este rolul instituțiilor abilitate, care intervin în sprijinul copiilor abandonați sau maltratați de proprii lor părinți.

Cei din jurul nostru (vecini, rudenii, prieteni) nu trebuie să rămână nepăsători la ce se întâmplă cu acești copii. Rezolvarea problemelor tuturor copiilor neajutorați depinde de felul în care sunt înconjurați, de ajutorul material și suportul afectiv pe care îl acordăm. Ei nu trebuie să simtă că sunt ai nimănui. Misiunea celor care se ocupă de creșterea și educarea lor nu este ușoară, dar dând dovadă de calitățile sufletești pe care le moștenim de la strămoșii noștri, eforturile trebuie să dea roade.

Pe lângă cele arătate, nu trebuie omisă educația în ceea ce îi privește pe părinți, arătând importanța lor în creșterea și educarea propriilor copii. Nu întâmplător am ales această temă. în familia mea. din nefericire a avut loc un caz de abandon, fiind vorba de tatăl meu care a fost abandonat după doar șapte luni de către mama sa. După ce a fost abandonat, tatăl fiind internat la fostul leagăn de copii, actualmente Centrul de plasament nr. l. Oradea, unde a stat timp de trei ani, urmând a fi luat acasă de străbunicul meu. Nici după 55 de ani, bunica mea care trăiește la Timișoara nu s-a interesat de soarta tatălui meu.

Dorința mea este de a da un semnal de alarmă în legătură cu abandonul părinților care nu este o soluție, având efecte negative asupra copilului prin traumele sufletești la care aceștia au fost supuși astfel într-un mod cu totul involuntar pentru ei, care îi va marca întreaga lor viață.

Bibliografia capitolului I:

l.Chipea,F. -Familia contemporana, tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București, 2001, p.59.

2.Kîilen, K. -Copilul maltratat, Editura Eurobit, București, 1997, p. 106. S.Neamțu, G. -Tratat de Asistența socială, Editura Polirom, lași, 2003, p.261.

Capitolul lI: Clasificări conceptuale 1. Abandonul

Este definit ca „părăsirea copilului, tară ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea copilului" (Pecora, 1992, p. 195). Conceptul de abandon definit de Pecosa se potrivește cazurilor de copii abandonați de mame în maternități sau copiilor abandonați în spitale.

Dicționarul de politici sociale definește abandonul ca fiind „acțiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către persoanele care au obligații legale de întreținere față de copil".

A.Parot afirmă ca „definiția abandonului se situează într-un dublu registru, cel al psihologiei și cel al socialului, adesea însă se manifestă o a treia implicare, aceea a psihiatriei". El descrie abandonul ca fiind „absența, slăbirea sau ruperea unei legături afective de susținere, antrenând cel mai adesea falimentul obligațiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta". (Elena Dumitrana, 1998).

„E starea anomică care dezintegrează ideea dinamică de perpetuare a sistemului familial" (Tratatul de Asistență – Socială, 2003). Abandonul e cauza unei stări anomice pentru că afectează dezvoltarea socială a copilului provocând identitatea și socializarea slaba, perceperea dificilă a realității.

Semantic, cuvântul abandon înseamnă renunțare. A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunța la un bun sau la un drept, într-un sens corelat, dar independent, are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor. Abandonul e renunțarea voită la propriul copil. Este o problemă grava determinată de acțiunea mai multor factori:

-decesul părinților;

-familii sărace cu dificultăți materiale și financiare;

-indiferența și lipsa responsabilității părinților;

-problemele medicale sau psihice ale părinților și ale copilului;

-familii cu un singur părinte, familii monoparentaie;

-opinia comunității față de copiii nelegitimi;

-familii care nu au sprijinul rudelor.

Abandonul reprezintă o urgență, deoarece în prima perioadă mama poate fi reîntoarsă la copilul ei, fiind cunoscut faptul că starea psihoafeetivă poate cunoaște cu trecerea timpului tulburări ireversibile. Lărgind sensul cuvântului, putem considera copilul abandonat ca fiind cel lăsat la o parte, cel care nu mai are dovezi de afecțiune și care nu mai prezintă interes pentru nimeni.

Termenul de semi-abandon se referă la neglijarea și respingerea copilului, aceasta prezentând o formă particulară de maltratare, de abuz asupra copilului. Seini- abandonul se referă la abandonul copilului în plan afectiv, la lipsa de interes față de copil și privarea acestuia de orice formă de stimulare.

Putem nota și „teama de abandon" care desemnează o stare afectivă a copilului determinată de anumite evenimente declanșatoare (ex. decesul unui membru din familie, probleme familiare, plasarea într-o instituție, apariția unui alt copil în iamilie, etc.). Această teamă de abandon este trăită de copil mai mult în plan imaginativ.

Deci, conceptul de abandon este unul complex, cu diverse fațete, putându-se vorbi de un abandon clasic, un abandon camuflat (semi- abandon) și o teamă de abandon.

l.Negijența

Dicționarul explicativ al limbii române definește neglijența ca „atitudinea de nepăsare, de delăsare în îndeplinirea unei datorii" sau „atitudinea, faptă care denotă lipsă de grijă, de atenție, interes față de ceva de cineva sau de sine".

Neglijarea copilului include diferite forme de dezinteres, manifestate din partea persoanelor menite să-1 îngrijească. Aceasta include:

a. Neglijarea fizica și a siguranței fizice a copilului ca:

-insuficiența îngrijirii care conduce la nedezvoltarea copiilor, la o stare de malnutriție și nedezv oltarea psihică;

-neglijarea alimentației copilului;

-neglijarea îmbrăcămintei adecvate;

-lipsa asigurării unei locuințe adecvate, a unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit;

-neglijarea asigurării masurilor de supraveghere și protecție, neglijarea medicală;

b. Neglijarea educației copilului și deprivarea lui culturală:
-neîiicadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ;
-neglijarea nevoilor speciale de educație a copilului;

-orientarea copilului spre alte activități (îngrijirea fraților, animalelor); -neocrotirea de influențe negative;

c. Neglijarea emoțională a copilului:
-în propria familie;

-în afara familiei biologice (instituții, plasament, încredințare, adopție);

d .Abandonul temporar sau definitiv al copilului:

-expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopții, dezinteresul față de lipsa de

acasă a copilului;

-lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;

-abandonarea copilului într-un spital sau la o persoană.

Factorul cel mai adesea incriminant în cazurile abandonului copilului este atitudinea parentală perturbată, datorită relației copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfimcții în relații, care după C.CiofU (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice și familiile cu personalități nevrotice sau cu părinți incapabili de a se adapta la caracterul copilului.

Cea mai culpabilă poate fi atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (depresii nevroze situaționale, tulburări de lactație,, imaturitate emoțională, schizofrenie și altele), poate omite asigurarea condițiilor de creștere adecvate nevoilor și vârstei copilului. Abandonarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacții la factori adresanți din mediul psihosocial, în cazul mamelor asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multiplii: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soț sau prin dezinteresul acestuia, nepregatirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleșirea mamei de obligații profesionale, fie în urma unor ambiții profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei din partea rețelei ei sociale, în cazul unui părinte cu mai mulți copii, afecțiunea scăzută față de unul anume se poate pune în relație cu anumite caracteristici fizice sau

psihice care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparație cu trăsăturile fratelui sau sorei.

3. Abuzul asupra copilului.

Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de concepții teoretice care, toate, iau drept „punct comun de la plecare înțelegerea abuzului ca fiind cauza intențională a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului" (RFreude, 1989).

Definiția dată de dr. Popescu și dr. Răduț aduce ca și completare ideea că abuzivă poate deveni și omiterea unor acțiuni, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului „maltratarea este orice formă de acțiune voluntară sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi". Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele personalității: cel fizic, cel psihic (emoțional), cel moral și cel sexual. De obicei, relele tratamente cuprind și laturile fizice ale personalității, iar abuzurile sexuale sunt însoțite cel mai adesea de vătămări fizice și întotdeauna de vătămări emoționale.

De asemenea, abuzurile fizice sau adesea represiuni psihice și uneori au motivații sexuale sau sunt însoțite în mod expres de un comportament sexual. Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă consecințele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalității copilului, putând induce tulburări în dezvoltarea personalității pe plan cognitiv, emoțional, moral și sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic și sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoțional și la consecințe fizice pe plan psihosomatic.

Abuzul de orice formă înseamnă proliferarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil, desconsiderarea personalității celui de-al doilea. El poate fi regăsit oriunde și oricând în istoria și în prezentul societății românești, în artă, în literatură, în legendele omenirii și în poveștile pentru copii. Abuzul înseamnă violența adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în realitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, în funcție de valorile noastre și de tradițiile pe care le urmărim în creșterea copiilor și de capacitatea noastră de a ne controla impulsurile.

Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie „copilul Bătut" pentru ca apoi să fie folosit pentru toate formele de maltratare.

în literatura de specialitate există o diferență uzuală între următoarele tipuri de maltratare:

-copii expuși abuzului fizic;

-copii neglijați;

-copii expuși abuzului emoțional;

-copii expuși abuzului sexual.

Bibliografia capitolului II:

l. Dumitrana, E. -Copilul instituțional, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1998, p.5.

2.Neamțu, G. -Tratat de Asistență Socială, Editura Polirom, lași, 2003,

p.181.

Capitolul III: Abandonul

3.1. Cauzele abandonului

Abandonul s-a înregistrat în pătura din ce în ce mai largă a familiilor atinse de sărăcie, caracterizat printr-o rată ridicată a natalității și un interes scăzut pentru planificarea familială, în special după 1980. Acestei situații i s-a adăugat o politică de protecție a copilului în dificultate în care statul substituia rolul familiei în creșterea și educarea acestuia și încuraja protecția copilului în instituții de ocrotire. Schimbarea politicii demografice a României după 1990 ar fi trebuit să determine imediat o reducere drastică a numărului de copii abandonați.

Persistența până la 1997 a politicii de protecție a copilului moștenite de la sistemul comunist, lipsa serviciilor sociale care să prevină apariția situațiilor de risc de abandon, lipsa unui sistem de servicii alternative la ocrotirea rezidențială a copilului, lipsa serviciilor pentru mamele cu copii, dificultatea pătrunderii metodelor de planificare familială în special în comunitățile izolate, explozia drastică a sărăciei sunt câteva din cauzele care explică menținerea abandonului la cote alarmante în România.

Sărăcia este cauza principală a abandonului, fiind definită ca „lipsa resurselor materiale". Studiile din ultimii 12 ani, axate pe aspectele economice, dar mai ales pe problema complexă a sărăciei, am ajuns la trei concluzii principale:

a. Proporția de copii care se confruntă cu sărăcia și în special cu sărăcia severă este
substanțial mai mare decât proporția de adulți;

b. Sărăcia este foarte sensibilă la creșterea economică, așa cum s-a evidențiat,
relansarea creșterii economice în 2005-2006 va duce în viitorii doi ani la o reducere
substanțială a ratei sărăciei. Această reducere însă va fi substanțial mai modestă în ceea
ce privește segmentul de copii, în prima perioadă a relansării economice copiii vor
beneficia mai puțin prin mecanismele primare ale distribuției veniturilor, de beneficiile
acestei relansări;

d. Sărăcia copilului este diferită de sărăcia celui adult, ea nu se reduce la

resursele necesare unei funcționări sociale minime, ci include totodată nevoia de dezvoltare, necesitatea unor resurse minimale pentru dezvoltarea copilului într-un adult cu oportunități semnificative de funcționare socială normală.

Sărăcia extremă este definită prin cumularea a două condiții distincte:

« Lipsa complectă a resurselor financiare. Există multe familii care utilizează ca unică sursă de venit financiar constant alocația de copii. Unele familii cu copii nu dispun nici măcar de această sursă de venit datorită lipsei actelor de identitate, pierderea alocației pentru copii datorată neparticipării școlare sau în unele cazuri a incapacității morale a familiei de a solicita un asemenea drept.

• Inexistența unei locuințe sau existența unor condiții mizere de locuire, datorită unor mecanisme sociale declanșate în perioada tranziției există un număr în creștere greu de estimat de familii care și-au pierdut, într-o împrejurare sau alta, locuința și care trăiesc în stradă, în canale, în locuințe improvizate cu totul improprii pentru Iamilii și creșterea unui copil într-o lume civilizată, în această categorie intră atât copiii fugiți, abandonați în stradă, cât și iamilii cu mulți copii.

Copiii sunt victime sigure ale sărăciei. Sărăcia este asociată cu schimbarea din rău în foarte rău a nivelului de trai. Aprecierea nivelului de trai de către o persoană ca fiind insuportabil depinde de mai mulți factori. Condițiile de trai înseamnă o manieră de a acționa, de a trai. Sărăcia este un fenomen social și nu indiv idual.

3.2. Evoluția abandonului (1989-2006)

In ultimii ani asistăm la o creștere rapidă a numărului de copii abandonați provenind nu numai din nașterile din afara familiei, ci și din familiile care nu mai au mijloace de a se întreține. Există un număr rnare de cazuri în care familia încredințează temporar copiii instituțiilor statului, pentru că nu îi pot întreține. Așa cum datele indică, acest abandon

definitiv, indiferent de resursele utilizate, sprijinul colectivității pentru aceasta categorie de copii nu poate înlocui mediul unei familii normale, suportive.

în ultimele două decenii proporția copiilor abandonați plasează România printre țările europene cu riscul cel mai ridicat, în prezent, înjur de 1% dintre copii se fală în situația de abandon legal. La această situație au concurat mai mulți factori:

• Politica agresiv prenatală a regimului comunist adoptată în 1966. Aceasta
a produs o largă generație de copii nedoriți, născuți în afara familiei sau în familii cu
posibilități financiare precare;

» Procesul de sărăcire a populației în anii 1980 a agravat în mod accentuat situația familiilor sărace cu mulți copii accentuând tentația lor de a-i plasa pe aceștia, temporar sau definitiv, în îngrijirea statului;

Răspunsul politic al regimului socialist la această situație a fost în loc de a
susține social și financiar menținerea copilului în familie, regimul a favorizat preluarea
lor în instituțiile de îngrijire a copiilor;

Politica confuză din prima perioada a tranziției: accentul a căzut pe
îmbunătățirea condițiilor materiale de viață din instituțiile pentru copii. lntr-un mod tacit
s-a încurajat încredințarea copiilor în instituții datorită lipsei de suport a familiilor cu
copii;

Deși proporția copiilor nedoriți a scăzut rapid după 1989, datorită cuplării
unui complex de factori, lipsei de acces la planificarea familiala, sărăcie, procese de
dezorganizare sociala, numărul copiilor abandonați în loc să scadă a fost într-o continuă
creștere, atât în termeni relativi (la numărul de noi nașteri) cât și în termeni absoluți.

Capitolul IV:Consecințele abandonului

Efectele deprivării materne, adică efectele separării copilului de mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă, oferind copilului o relație stabilă, personală, afectivă) au fost descrise după cel de-al doilea război mondial de R.A. Sptiz (1946), iar târziu de către J. Bowlby (1951,1958,1975), M. Ainsworth (1952), M. Rutter (1971) și alții.

în condițiile instituționale ale creșterii sugarilor și copiilor mici, în mod nediferențial, lipsit de afecțiune, copiii observați de Spitz au prezentat un sindrom de nedezvoltare psihică, de apatie, pe care autorul 1-a denumit „depresie anaclitică" (anaclitic= lipsă de sprijin), adică depresie datorată lipsei de suport. Copii caracterizați de Spitz, deși aflați la vârsta când ar fi trebuit să se ridice și să pășească, stăteau imobili, cu ochii inexpresivi, într-o stare instabilă. Ei prezentau adesea comportamente auto stimulative, autoerotice. Această descriere a fost recunoscută ca fiind tipică pentru cei crescuți în condiții de hospitalism, într-un sistem instituțional cu caracter medical, în care copiii sunt bine îngrijiți din punct de vedere strict medical, dar nu sunt tratați ca persoane autonome, cu trebuințe și tendințe proprii, având o istorie personală.

J. Bowlby aduce date importante privind efectele, considerate de el practic irecuperabile, ale separării durabile de mama în copilăria timpurie. Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați (Talfree, 2000) trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi în casa de copii, experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și de multe ori, chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relatii.

apropiate și intime. Calitatea redusa a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

Pentru a se dezvolta și pentru a crește armonios fizic și psihic, copilul nu are nevoie doar de hrană, îmbrăcăminte, adăpost. Unele nevoi esențiale, instituția în care ajunge copilul nu le poate îndeplini:

Să aibă dragostea părinților;

Să se simtă protejați;

Să simtă că aparține unei familii;

Să se știe că este dorit de părinți.

în cazul copilului abandonat, dacă aceste nevoi sunt îndeplinite, poate să ducă la:

-probleme emoționale: tristețe, suferă că e singur, sentimente de vinovăție, închidere în sine, caută permanent afecțiunea cuiva;

-probleme de comportament: furie, mânie, încăpățânare, teribilism, consum de alcool, tutun, droguri;

-probleme de adaptare: dificultăți în a respecta regulile de conduită, înclinare spre acte antisociale, rezultate slabe la învățătură;

-probleme de sănătate: tulburări ale somnului, accentuarea handicapului fizic sau psihic.

Copiii care au fost privați de afectivitate și de o relație de atașament puternic și stabil dezvoltă un comportament agresiv cu cei din jur, cu care vor să țină de apt adulții la distanță. Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuințelor primare de alimentare, dragoste, comunicare, acceptare psihologică determinând dezechilibrul biologic și psihic numit de Geux „sindromul carenței materne" ce constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin internarea sa în leagăn. Copiii abandonați au întotdeauna dificultăți de învățare a abilităților de funcționare în mediu. Ei au idei confuze despre mediul înconjurător, nu știe cum să reacționeze la ceea ce este în jur de aceea vor accepta un comportament duplicitar, într-un fel gândește și în altul acționează.

Copilul abandonat într-o instituție se simte dezrădăcinat și dezvoltă un sentiment al non-valorii, a faptului că nu a fost dorit sau iubit. Aceasta poate duce la auto-

interiorizare, a auto-culpabilitâții. Sentimentul de inferioritate e foarte des întâlnit la adolescenții care au trăit (din) în instituții.

Un alt factor frustrant pentru vârsta adolescenței îl reprezintă „complexul de proveniență" atitudinea tata de familia de proveniență având diferite manifestări. Neavând răspunsuri la întrebări ca cine sunt, cine le sunt părinții, de ce 1-au părăsit, de ce nu-1 vizitează, de ce nu sunt doriți și iubiți, la nivel psihic se stabilizează sentimentul „de a nu fi al nimănui".

Mama mai are posibilitatea de a ști unde a fost plasat copilul. Știri despre copil nu se furnizează decât o dată la trei luni și acestea se rezumă numai la a informa dacă copilul este în viață. Dacă la un moment dat mama dorește să-și readucă copilul lângă ea, trebuie să restituie cheltuielile făcute cu întreținerea copilului, numai dacă dovedește că are resurse economice corespunzătoare.

CapitolulV:Aspecte psihosociale ale abandonului

Din punct de vedere psihologic, abandonul e definit drept „o acțiune de părăsire a unei ființe și de lipsa de neocupare pentru soarta acestuia, fapt care duce la slăbirea sau ruperea relațiilor afective, a încrederii în sine determinând stări nevrotice depresive sau tulburări de comportament". (Dicționarul de psihologie, 1997)

Abandonul poate determina în unele cazuri un disconfort psihic intens și poate afecta toate structurile psihice ale personalității. Abandonul duce în unele cazuri la instalarea de boli psihotice și chiar la sinucideri, în funcție de intensitatea, semnificațiile psihice afective ale celui abandonat față de cel ce abandonează.

Abandonul este perceput de copil încă din primele zile de viață, după lunile de apropiere absolută cu mama, în care inima și vocea acesteia sunt auzite continuu de câtre făt, urmează nașterea, o traumă la tel de greu de suportat, atât pentru copil, cât și pentru mamă. Ajuns la pieptul mamei, simțindu-i vocea, inima, căldura și dragostea nou născutul se liniștește și acceptă schimbarea mediului. Despărțirea de mamă îi produce prima disperare, când prin toate simțurile înțelege că mama nu mai există pentru el, alunecă îiitr-o resemnare pasivă, manifestată prin prăbușire imunitară, întreținută de carențele alimentare, se declanșează hospitalismul.

în cadrul de referință al psihopedagogiei, abandonarea îmbracă aspecte diferite:

Existența situației de abandon în starea de fapt; copilul este realmente
părăsit, părinții săi naturali nu vor sau nu pot să se ocupe de el;

Starea de semi-abandon, când copilul trăiește cu părinții, dar în fapt este
neglijat sau chiar respins de aceștia;

Sentimentul de abandon, ce poate apărea la copii, cu sau iară legătura cu
realitatea, uneori acest sentiment este trăit în legătură cu situația de abandon
sau semi-abandon. Când acest sentiment devine copleșitor și complet
neconfortabil pentru copil se poate ajunge la nevroza de abandon;

Angoasa primară de abandon, această formă este normală la copilul mic,
care o manifestă ori de câte ori una din nevoile sale nu este satisfăcută;

aceasta poate dispărea complet sau numai temporar, putând să apară mai târziu când copilul va trebui să se confrunte cu situații conflietuale.

Aiia abandonului este divizată în două mari sectoare:

-cel al situației elective de abandon;

-cel al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire.

Atât copilul aflat în situația concretă de abandocn, cât și cel care simte trăind această situație, trec prin stări emoționale la fel de intense. O separare mai mult de o lună produce la un copil de șapte luni depresiuni puternice și tulburări de dezvoltare psihică ce se realizează în trei faze (R. Spitz). In prima fază (câteva zile) apar tulburări de somn, scădere a tonusului muscular și o creștere a acroșeurilor afective față de persoanele din jur. în a doua fază, apar frecvente tulburări gastrice, refuzuri de alimentare, uneori pneunomii.

Copiii devin apatici, somnolenți, cu priviri vagi, în ultima fază care este faza a treia.

Bibliografia capitolului V:

l. Șchiopu, U. -Coordonator -Dicționar de psihologie, Editura Babei,

Capitolul VI: Prevenirea abandonului

Prevenirea abandonului reprezintă soluția cea mai ieftină șî cu efectele cele mai semnificative pentru dezvoltarea copilului, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, iar acordarea de servicii de ajutorare, sprijin sau întărire a capacităților părinților de a-și îndeplini obligațiile pe care le au față de copii s-a dovedit a fi cea mai bună soluție.

Lipsa unor rețele extinse de specialiști (asistenți sociali, psihologi, sociologi) în cadrul S.P.S.P.D.C.-urilor are ca efect incapacitatea structurală de creare susținere și dezvoltare a unor astfel de activități, în județul Bihor există mai multe centre de consiliere, majoritatea acestora fiind însă organizate și finanțate de către sectorul nonprofit, cu sau fără implicarea structurilor publice. Numărul lor redus are drept consecință directă lipsa de eficacitate a acestora în prevenirea în masă a abandonului.

„Centrele mamă-copil" sunt înființate fie în cadrul secțiilor de maternitate ale spitalelor, oferă acoperiș, hrană, asistență medicală și consiliere a cuplurilor mamă-copil, în cazurile acelor mame cu risc crescut de abandon. Serviciile oferite unui cuplu mamâ-copil se pot întinde pe durata a 6 luni, în cursul cărora se încearcă convingerea mamei, a familiei acesteia, a tatălui sau a altor rude de a-și asuma creșterea copilului, dând în același timp și posibilitatea mamei de a-și întări legătura cu copilul și de a dezvolta un atașament afectiv față de acesta. Aceste centre, datorită costurilor enorme pe care le presupun, nu pot găzdui mai mult de 8 cupluri mamă-copil concomitent. Soluția centrelor de acest tip a fost îmbrățișată cu același entuziasm ca și crearea rețelelor de asistenți matemali, în mare parte datorită finanțării extrabugetare a acestora. Costurile legate de susținerea acestor centre sunt foarte ridicate, reprezentând mai degrabă soluții ineficiente de prevenire a abandonului.

în Bihor, există și câteva centre de zi pentru supravegherea și consilierea copiilor proveniți din familii cu risc crescut de abandon. S-a încercat să se acorde ajutoare mamelor părăsite de soți, divorțate, văduve, tinerelor tete sau ai căror soți sunt în

27

închisori, dar acțiunea nu a fost satisfăcătoare. Aceste ajutoare nu se acordă decât pentru copiii de 0-3 ani.

Schimbări care și-au dovedit eficiența în reducerea numărului de copii abandonați:

• Apariția serviciilor publice pentru protecția copilului;

» Descentralizarea puterii de decizie și a responsabilităților de la nivel central la nivelul autorităților administrației publice locale;

Apropierea activităților de protecție a copilului de client;

Apariția serviciilor de prevenire a situațiilor de risc și menținerea copilului
alături de familia sa (rețeaua de asistenți sociali comunitari, centrele
maternale);

Serviciile de sprijin ale părinților pentru îndeplinirea responsabilităților față
de copil (centre de zi, centre de consiliere pentru părinți, centre de sprijinire
a integrării-reintegrării copilului în familia naturală);

Dezvoltarea formelor alternative de protecție a copilului (servicii de
plasament familial și la asistentul materna! profesionist).

Acolo unde măsuri preventive ale abandonului nu au dat rezultate corespunzătoare, intră în acțiune forma de asistență pentru acești copii, prin instituția care dă cele mai bune rezultate medico-sociale, respectiv „plasamentul familia dirijat".

Prin această formă de asistență se înțelege alegerea unor familii corespunzătoare, cu o situație materială bună și cu o moralitate aleasă. La o familie crescătoare nu se repartizează mai mult de doi copii. Statul asigură acestor (copii) familii sumele corespunzătoare necesare pentru creșterea acestor copii mici. In multe cazuri, familiile respective, atașându-se de copilul pe care-1 îngrijește, îl înfiază, rezolvându-se deci refacerea unui nucleu familial pentru acești copii abandonați.

Politica de suport pentru copilul abandonat are câteva caracteristici generale:

• Centrarea pe sistemul instituțional:

-accentul a căzut pe îmbunătățirea condițiilor specifice în instituții;

-instituția, chiar dacă este bine organizată e structural mai proastă decât mediul de tip familial;

-în paralel, s-a difuzat o nouă concepție de organizare a instituțiilor: instituții de tip familial. Aceste instituții au fost dezvoltate cu sprijinul unor fundații occidentale.

28

« Dezvoltarea în ultimul timp, mai ales după anul 2001, a unui program structurat de prevenire a instituționalizării și de dezinstituționalizare:

-prevenirea instituțîonalizării s-a redus la ajutor material pentru familiile în dificultate, slab dublate de suport în servicii de asistență socială. Fluctuația resurselor financiare și lipsa unui sistem de asistență socială a familiilor cu risc ridicat de abandon au făcut ca acest sistem să fie slab dezvoltat.

-programul de asistenți maternali. Acest program trebuie articulat într-un pachet coerent de acțiuni de suport al copilului pe termen lung. Răspunsul dat de asistentul rnaternal ca alternativă la instituție nu este de natură a rezolva situația copilului din instituție decât temporar. Cel mai adesea, copilul trebuie mutat sau preluat de părinții naturali sau adoptivi, fapt ce devine stresant pentru evoluția emoțional-alectivă a copilului. După un prim entuziasm, devine tot mai clar că există un deficit în sistemul de servicii de suport și monitorizare a sistemului de asistenți matemali.

Adopția, ca soluție alternativă pentru copilul abandonat. Adopțiile naționale
până în anul 2000 au fost în mod practic inhibate; în multe cazuri, ele au fost
chiar descurajate. Adopțiile internaționale au explodat ca amploare,
generând numeroase scandaluri cu efecte morale și politice dezastruoase:
trafic ilegal de copii, afaceri profitabile prin manipularea cadrului legal ca o
sursă continuă de corupție, iar în unele situați, expunerea copiilor adoptați la
riscuri datorită lipsei de control în perioada postadopție.

Opțiunea de a descuraja abandonul a dus la neglijarea formelor de preluare a
copiilor abandonați. Datorită acestui deficit de mecanism social sunt excesiv
de multe cazuri de copii uciși sau abandonați în condiții inumane care le pun
în pericol sănătatea și viața.

Forme de suport și protecție pentru familie și copil:

-educația gratuită și suport pentru participarea școlară pentru familiile sărace și cu mulți copii (manuale gratuite, burse sociale);

-asistență sanitara gratuită (pentru maternitate, pentru mama și copil); -protecție socială deosebită pentru copii cu nevoi speciale; -sprijin educativ și integrare pentru copiii delicvenți.

29

Capitolul VII Cadrul juridic privind situația abandonului

Abandonul copilului reprezintă o hotărâre judecătorească (Legea nr.47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului) luată ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat în mod vădit de copil o perioadă mai mare de 6 luni. Ca urmare a declarării judecătorești a abandonului, instanța deleagă exercițiul drepturilor părintești Consiliului Județean, respectiv consiliilor locale, care le îndeplinesc prin Comisia pentru Protecția Copilului.

Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedid cu orice probă adusă de autoritatea tutelară sau serviciul public pentru protecția copilului. Instanța competentă poate decide, la cererea unuia sau a ambilor părinți, în situația în care copilul nu a fost adoptat, redarea exercițiului drepturilor părintești, daca au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului.

Hotărârea judecătorească a abandonului determină consecințe juridice în ceea ce privește statutul juridic al copilului. Prin declararea judecătorească a abandonului, relația părinte-copil este încheiată, soluția reintegrării în familia biologică dispare, singura măsură de protecție care poate fi definitivă și care este posibilă devine adopția. Există largi dezbateri între specialiști cu privire la efectele declarării juridice a abandonului.

Mulți dintre specialiști consideră aceasta hotărâre judecătorească, în special pentru copilul de vârstă mare ocrotit pe perioade lungi de timp în instituții de ocrotire, ca nefiind în interesul superior al copilului. Neeligibil pentru adopție, fără șansa reintegrării în familia biologică, la vârsta de 18 ani, acest copil rămâne fără nici un sprijin (Nina Petre).

Declararea judecătoreasca a abandonului de copii se deosebește de decăderea din drepturile părintești, din cel puțin trei puncte de vedere: motivele aplicații sancțiunii, efectele sancțiunii, posibilitatea părinților firești de a păstra legături personale cu copilul. Abandonul de familie constă în săvârșirea, de către persoane care au obligația legală de întreținere fața de copil, a uneia dintre următoarele fapte:

Părăsirea, alungarea sau lăsarea Iară ajutor, expunându-1 la suferințe fizice
sau morale;

Neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor legale de întreținere;

Neplata cu rea-credință timp de două luni a pensiei de întreținere stabilite
prin hotărâre judecătorească.

Pot fi declarați abandonați pe cale judecătorească copiii aflați în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată; copiii aflați în îngrijirea serviciului public specializat sau a unui organism privat autorizat; copiii încredințați unor persoane fizice (Legeanr.47/1993, art.l, aliniatul 1).

Autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege (Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului). Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

De dispozițiile prezentei legi beneficiază:

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;

Copiii cetățeni români aflați în străinătate;

Copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;

Copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție privind statutul și
regimul refugiaților în România:

Copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență
constatate, de către autoritățile publice române competente.

Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile fața de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia, în subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care tac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrative publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la

copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.

Drepturile prevăzute de prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor iară nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limba, religie, naționalitate, situație materială, statutul (de) la naștere sau de statutul dobândit.

Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale. Copilul este
înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul de a dobândi o cetățenie,
și dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia.

Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu
părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de
atașament. Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu
aceștia, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie,
în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl privește. Copilul are dreptul de a fi ascultat. Este
obligatoriu ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.

Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Ambii părinți sunt
responsabili pentru creșterea copiilor lor.

Copilul are dreptul să fie crescut în condiții în care sa permită dezvoltarea
sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.

Orice copil are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe
care o poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare
pentru asigurarea realizării efective a acestui drept. Părinții sunt obligați să solicite
asistența medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge și pentru a preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea
copilului.

Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea
aptitudinilor și personalității sale.

Măsurile de protecție speciala a copilului sunt:

-plasamentul;

-plasamentul în regim de urgență;

-supravegherea specializată.

Capitolul VIII Analiza conceptului de „copil în dificultate"

în concepțiunea dată de O.U.G. nr. 26 din 1997 privind protecția copilului în dificultate, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.

Convenția O.N.U. privind drepturile copilului ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 definește categoria copiilor care necesită o protecție deosebită prin „copil care trăiește în situații deosebit de dificile".

Din perspectiva copilului, ambele abordări se referă la limitarea sau inexistența resurselor și condițiilor ca un copil să se dezvolte din punct de vedere fizic, intelectual, spiritual sau moral corespunzător vârstei pe care o are. Constrângerile pot fi de natură individuală, familială sau socială. Indiferent de natura constrângerii, copilul în dificultate trebuie să se bucure de protecție și un ajutor special din partea familiei, a colectivității din care face parte sau a statului.

Cauzele pentru care un copil poate fi în dificultate sunt multiple și diferă de la țară la țară, în funcție de dezvoltarea economică, specificul cultural, nivelul protecției sociale.

Situația economică a familiei poate fi principala cauză care generează imposibilitatea părinților de a-și îndeplini responsabilitățile privind creșterea și educarea copilului, ceea ce determină nevoia protejării copilului de către colectivitatea din care acesta tace parte. Distuncții ale familiilor, consumul de alcool, constrângerile sociale, culturale și, sau religioase reprezintă alte surse care generează situații de dificultate pentru copil.

Bibliografia capitolului VIII

1.*** -Codul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1994, p.93.

Capitolul IX

Măsuri de protecție pentru copilul aflat în dificultate

9.1.Abordarea teoretică

Protecția copilului reprezintă un ansamblu articulat și coerent de măsuri de natură legislativă, financiară, materială, medicală, educațională și culturală prin care se promovează și susține dezvoltarea armonioasă și bunăstarea copilului. Din punct de vedere al dimensiunii, protecția copilului se deosebește de protecția altor categorii vulnerabile.

în condițiile tranziției, politica de protecție socială a copilului ar trebui să reprezinte o prioritate absolută. Putem distinge mai multe forme de protecție a copilului:

Suport material universal pentru familiile cu copii. Se referă la alocațiile
pentru copii, posibile reduceri de impozite, gratuități de diferite tipuri;

Educația gratuită și suport pentru participarea școlară (manuale gratuite,
burse)

Asistență sanitară gratuită (pentru maternitate, pentru mamă și copil);

Protecție socială pentru copiii cu nevoi speciale.

9.2. Analiza practică a fenomenului

în anul 2000 s-au modificat aranjamentele instituționale:

La nivel național, D.S.P.D.C. a fost reorganizată și denumită Agenția
Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (A.N.P.D.C.);

La nivel județean, toate unitățile, secțiile de spital pentru copiii distrofici și
infectați cu HIV/SIDA. Școlile internat pentru copii cu handicap sunt
preluate de către fostele D.S.P.D.C.-uri.

Măsuri de protecție:

a. încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism
privat autorizat;

b. încredințarea copilului în vederea adopției;

c. încredințarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;

d. Plasamentul copilului la o familie sau o persoană;

e. Plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism
privat autorizat;

f. Plasamentul copilului în regim de urgență;

g. Plasamentul copilului într-o familie asistată.

Principalele activități care s-au dezvoltat în cursul anului 2007 pentru protecția copilului aflat în dificultate:

închiderea Centrului de Recuperare și Reabilitare a Copilului cu Handicap
Bratca și crearea la servicii alternative de tip familial. Proiectul a fost realizat în
colaborare cu Fundația Sera România și-a constat în achiziționarea și dotarea a două case
de tip familial în Oradea pentru 30 de copii cu dizabilitați. Casa „Peștișorul Auriu" cu un
număr de 16 copii și Casa „Steaua Norocoasă" cu un număr de 14 copii. Pe perioada
verii, fostul centru de recuperare a fost transformat în Centrul de Recuperare și Petrecere
a Timpului Liber Bratca, beneficiarii lui fiind copiii aflați în sistemul de protecție. S-a
înființat Centrul de îngrijire și Asistență pentru Tineri cu Dizabilitați Bratca pentru un
număr de 30 de tineri cu dizabilitați.

închiderea Centrului de Plasament nr. l Oradea și crearea de servicii
alternative de tip familial. Proiectul este realizat în colaborare cu Fundația Hope and
Homes tor Children și a constat în achiziționarea a 10 terenuri, construirea a 10 case de
tip familial pentru 12 copii fiecare, dotarea acestora, finalizarea lor fiind în martie 2005.

Oferirea de servicii specializate pentru copiii abuzați, neglijați și copii cu

probleme psihosociale. In anul 2007 au fost:

-53 de sesizări cu copii neglijați, soluționate astfel: 6 copii au fost dați în îngrijire în familia lărgită, 17 copii au fost dați în îngrijire la (asistenți matemali) organisme private autorizate, 8 copii sunt la asistenți maternali profesioniști, 15 copii au fost dați în îngrijire la serviciul public specializat, 2 copii au fost consiliați împreună cu părinții lor, iar 5 dosare sunt în lucru.

-4 sesizări de abuz fizic, soluționate astfel: l copil a fost dat în îngrijire la serviciul public specializat, l copil a fost dat la o familie, l copil este la un organism privat autorizat, iar l copil este în spitalul de copii;

-2 sesizări de abuz economic, copiii au fost consiliați împreună cu (copii) părinți.

Popularizarea drepturilor copiilor și sensibilizarea opiniei publice în
legătură cu problematica specifică a copilului și a familiei în dificultate,

Reducerea numărului de copii din Centrele de Plasament prin reintegrarea
familială sau plasament la familii, persoane, asistenți matemali profesioniști, astfel că în
2004 au fost dați în îngrijire în Centrele de Plasament 75 de copii, iar 198 au ieșit din
centre după cum urmează:

-27 de copii au fost reintegrați în familia naturală;

-73 de copii au absolvit școala;

-93 de copii au fost dați în îngrijire la asistenți maternali profesioniști;

-5 copii au fost dați în îngrijire la familii, persoane.

Tabelul nr.l Situația copiilor, în județul Bihor, cu statut juridic adoptați este ur(Sursă: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor) în anul 2003, se observă că în primele opt luni nu a existat nici un copil cu statut juridic adoptabil. Luna cu cei mai puțini copii adoptabili a fost luna septembrie, iar lunile cu cei mai multi copii adoptabili din punct de vedere juridic sunt octombrie și noiembrie. Luna decembrie este luna fară nici un copil adoptabil. In anul 2004, situația este diferită, lunile cu cei mai puțini copii adoptabili devenind septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie în timp ce lunile cu cei mai mulți copii adoptabili fiind: aprilie, iulie și august. La începutul anului, se observă o creștere a numărului copiilor adoptabili, la mijlocul anului

numărul acestora scade brusc, în anul 2005, se observă că numărul copiilor cu statut juridic adoptabil crește, la jumătatea anului scade, dar la sfârșitul anului atinge cote înalte. In lunile ianuarie, iulie, iunie au fost cei mai puțini copii adoptabili, iar în lunile noiembrie și decembrie se observă un număr mare de copii adoptabili. în anul 2003, se poate constata că în lunile iunie și iulie au existat cei mai mulți copii adoptabili, în timp ce lunile: octombrie, noiembrie, martie și septembrie au fost lunile cu cei mai puțini copii adoptabili. Anul 2004, a avut în lunile mai și noiembrie sunt luni iară copii adoptabili. în lunile august, iulie, octombrie sunt puțini copii adoptabili, iar în lunile ianuarie, aprilie, septembrie sunt cei mai mulți copii adoptabili juridic.

Se observă că în anul 2007, numărul copiilor cu statut juridic adoptabil a scăzut față de anii 2004, 2005,2006 și a crescut față de anul 2003.

Tabelul nr.2 Vârsta copiilor cu statut juridic adoptabil prin sentință judecătorească în Bihor:

^^ <1 l l-2~ 3-6" 7-9 l 10-13 |T447~ >18 l Total

2004 53 17 13 2 f 3 ~88

2005 12 43 "7 j 4 T – j – 66

2006 l 33 l 26 6 l 11 3 | l 80

2007 _- 29 J 21 4 l | – 55

Total j 74 j 143 34 | 29 | 5 | ' 4 | 289 '

Se poate constata că în anul 2004, cei mai multi copii abandonați au fost cei cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani, urmați de cei cu vârsta între 7 și 9 ani. Putem observa că cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani sunt abandonați într-un număr mai mic. Anul 2005, se prezintă cu un număr mare de copii abandonați cei cu vârsta între 3 și 6 ani precum și cei cu vârsta între l și 2 ani. Se poate observa că dup 14 ani nu a fost abandonat nici un copil. In anul 2006, sunt mai mulți copii abandonați cei cu vârsta între l și 2 ani și 3 și 6 ani. După 14 ani, numărul copiilor abandonați scade brusc. Anul 2007, se prezintă cu un număr mare de copii abandonați cu vârsta între l și 2 ani, respectiv 3 și

6 ani, iar după 13 ani, nu au niai fost cazuri de abandon. Se poate observa faptul ca, vârsta copiilor abandonați mai frecvenți este cea între 3 și 6 ani.

Tabelul nr. 3 Mediul de proveniență a copiilor cu statut juridic adoptabil prin sentință judecătorească:

_^—•==^T' T Rural i Urban Total ~

2004 65 23 88

2005 ! 47 j 19 ) 66

2006 61 19 80

2007 | 42 j 13 | 55

Total 215 j 74 | 289 j

Anul 2004. prezintă cei mai mulți copii abandonați provin din mediul rural, în anul 2005, se poate observa o rată mai mare a copiilor abandonați din mediul rural. Situația se prezintă identică și pentru anii 2006 și 2007.

Tabelul nr.4. Locul unde sunt, sau au fost, când au obținut statut juridic adoptabil:

mătoarea:

Anul 2004, se prezintă cu un număr mare de copii care în timp ce au fost sau mai sunt la asistenți matemali profesioniști au obținut statut juridic adoptabil. Se poate observa un număr relativ scăzut de copii care în momentul când au obținut statutul juridic adoptabîl se aflau în familii.

în anul 2005, se observă o rată mai mare a celor cu statut juridic adoptabil la asistenți matemali profesioniști. Se poate observa un număr foarte scăzut a copiilor care

au obținut statut juridic adoptabil când se aflau la un serviciu public specializat. Anul 2006, putem spune că se constată o rata ridicată a copiilor care în momentul obținerii statutului juridic adoptabil se aflau la asistenți maternali profesioniști și o rată mică a celor care se aflau la un serviciu public specializat. In anul 2007 am constatat un număr mare de copii care au primit statutul juridic adoptabil când se aflau la asistenți maternali profesioniști.

Putem observa că cei mai mulți copii care au obținut statutul juridic adoptabil se aflau în momentul respectiv ia asistenți maternali profesioniști.