. Psihologia Comunicarii
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
CURSUL:
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII
Lect. univ. dr.
Dumitru BORȚUN
C U P R I N S
P R E F A Ț Ă / p. 2
I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1. Geneza și problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu
2. Ramurile psihologiei sociale
Note și trimiteri bibliografice
II. STUDIUL ȘTIINȚIFIC AL PERSOANEI
1. Influența factorilor socioculturali asupra comportamentului psihic al persoanei
2. Statutul și rolul persoanei
Note și trimiteri bibliografice
III. STUDIUL RELAȚIILOR INTERPERSONALE
1. Definirea și caracterizarea actului interpersonal
2. Comunicarea – formă fundamentală a interacțiunii interpersonale
Note și trimiteri bibliografice
IV. MOTIVAȚIA CONDUITEI ȘI ACTIVITĂȚII PERSOANEI
1. Nivelul de aspirații și comportamentul persoanei
2. Moduri de interacțiune interpersonală în viața socială
Note și trimiteri bibliografice
V. STUDIUL GRUPURILOR MICI
1. Definirea, caracterizarea și clasificarea grupurilor mici
2. Problema liderului și a conducerii în microgrupuri
Note și trimiteri bibliografice
VI. STUDIUL GRUPURILOR MARI ȘI AL FENOMENELOR DE MASĂ
1. Particularitățile grupurilor mari
2. Fenomenele de masă și particularitățile lor psihosociale
Note și trimiteri bibliografice
VII. SOCIALIZAREA ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ
1. Conceptul de “socializare”; mecanisme și forme ale socializării
2. Socializarea în România post-comunistă
Note și trimiteri bibliografice
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
P R E F A Ț Ă
Acest curs se predă sudenților din anul al II-lea al Cursurilor Academice Postuniversitare (toate formele de învățământ). Scopul predării Psihologiei comunicării este adaptat la specificul postuniversitar al Cursurilor Academice: familiarizarea studenților cu problematica psihologiei sociale (disciplină care, în cadrul învățământului superior de lungă durată, nu se studiază decât în câteva facultăți de profil), precum si inițierea studenților în mecanismele psihologice ale comunicării sociale în diferitele ei variante (comunicarea în masă, comunicarea politică, educațională etc.).
Așadar, faptul că majoritatea studenților nu au urmat niciodată un curs de Psihologie socială ne-a obligat la abordarea unor aspecte foarte generale ale acestui domeniu, specifice unui curs de inițiere și sensibilizare: obiectul și problematica psihologiei sociale; exigențele de principiu în studiul știintific al persoanei, noțiunile de statut si rol; principiile de bază în studiul relațiilor interpersonale și al grupurilor mici, problema liderului și a conducerii în grupurile mici; motivația conduitei și activității indivizilor ca parsoane și ca membri ai grupului; specificul grupurilor mari și al fenoemenlor de masă, semnificația acestora pentru cunoașterea grupurilor-țintă și anticiparea corectă a comportamentului lor în situații determinate (de pildă, a comportamentului de consum, a celui politic sau a celui electoral).
Pe de altă parte, având în vedere că studiul faptelor și fenomenelor de psihologie socială nu este un scop în sine, că el trebuie să servească pregătirii profesionale a viitorilor specialiști în Relații Publice, am oferit o interpretare a proceselor psiho-sociale din perspectiva comunicării (mai ales în unele note de la sfâșitul fiecărei teme); de asemenea, o serie de paragrafe conțin referiri exprese la procesul comunicării sociale (evitându-se, însă, o aprofundare care ar fi condus la paralelisme inutile cu alte discipline): comunicarea ca formă fundamentală a interacțiunii interpersonale, manifestările psihice legate de actul comunicării, caracteristicile conduitei oamenilor în situații de comunicare; etapele formării opiniei publice, legile condiționării psiho-sociale a opiniei publice, rolul mass-media în modelarea opiniei publice; aspecte ale socializării și re-socializării în România postcomunistă. Atât cursul cât și seminarul de Psihologie socială sunt concepute în vederea transmiterii unor cunoștinte utile și utilizabile în activități diverse, cum ar fi cele de management, relații cu publicul sau crearea de imagine.
Predarea si seminarizarea se realizează prin intermediul procedeelor calsice, precum și al celor active si interactive. Desfășurarea seminariilor va cuprinde și aplicații practice (teste de personalitate, teste sociometrice, teste de creativitate în grup etc.), folosindu-se facilittățile oferite de cabinetele și laboratoarele de specialitate ale facultății.
La disciplina Psihologie comunicării, absolvirea cursului se face pe baza verificării pe parcurs. Studenții au de optat între urmatoarele variante: a) prezentarea unor referate în cadrul seminarului; b) elaborarea unor lucrări pe baza unei tematici dinainte anunțate; c) susținerea unei probe de verificare scrise, pe baza tematicii cursului și seminarului.
AUTORUL
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Geneza și problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu
Ramurile psihologiei sociale
1. Geneza și problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu
A. Geneza și problematica. Psihologia socială este o disciplină relativ nouă și cu un puternic caracter interdisciplinar; ambele trăsături au generat o vastă discuție în jurul statutului de știință al acestei discipline.
Pentru ca o disciplină a cunoașterii să fie știință, ea trebuie să întrunească trei condiții elementare:
a să aibă un obiect de studiu ireductibil;
b să aibă metode adecvate obiectului și obiectivelor sale;
c să aibă concepte specifice.
a) În ceea ce privește obiectul, acesta există de când omenirea, deoarece geneza fenomenelor de psihologie socială este concomitentă cu geneza omului cu nașterea lui atât ca ca ființă conștientă, cât și ca ființă socială. Antropogeneza nu poate fi concepută în afara relațiilor interindividuale:
prin intermediul acestor relații, individul își fixează scopuri, își motivează acțiunile, își modelează acțiunea;
relațiile cu semenii sunt nu numai generatoare, dar și însoțitoare; ele sunt prezente în gândire și acțiune, scopuri și fapte, în comunicare și învățare.
În concluzie, relația cu semenul este una dintre cele mai importante surse de socializare a naturii umane, deci de umanizare a individului uman. Ea îndeplinește mai multe funcții:
– antidot la izolare și înstrăinare;
– factor de echilibrare neuro-psihică;
– mijloc de cunoaștere și autocunoaștere;
– cadru de comunicare a emoțiilor și informațiilor;
– instrument de acțiune asupra naturii, societății și sinelui.
De aceea, psihologia socială studiază nu numai relațiile afective dintre oameni (cum se consideră de obicei), ci și procesele de cunoaștere, comunicare, socializare și inculturație.
Comentariu
Una dintre premisele de la care pornește orice abordare psiho-socială a fenomenului uman este situarea “esenței umane” în afara individului în sine, fetișizat, scos din ansamblul concret al viețuirii sale, considerat în opoziție cu relațiile sociale la care participă, pe care le produce și le reproduce atât în activitatea cotidiană, de-a lungul vieții sale, cât și în acțiunea socială, de-a lungul istoriei(1 .
Acest lucru a devenit evident abia în zorii epocii moderne, când revoluția industrială, masificarea muncii, socializarea proceselor productive, urbanizarea populației, mondializarea progresivă a comerțului, descoperirea unor noi culturi și civilizații, precum și mari evenimente istorice, cum a fost Revoluția Franceză, au scos din conul de umbră al cunoașterii sociale tocmai relațiile dintre indivizi și dintre grupuri, dintre economiile naționale și dintre culturi. Înlocuirea treptată a dezvoltării în plan local cu dezvoltarea în plan universal a condus la o altă viziune asupra omului și a lumii sale. Deși în urmă cu două mii de ani Aristotel definise omul ca zoon politikon, esența umană începe să fie gânditâ în contextul relației individului cu semenii săi abia odată cu Hegel. În Fenomenologia spiritului (B. IV. A, # 148), acesta scria: “Conștiința-de-sine este în sine și pentru sine atunci când și pentru aceea că ea este în și pentru sine pentru altă conștiință-de-sine; adică ea este doar ca ceva recunoscut” (1, p.107). Preluându-i mesajul dar traducându-l în termenii realismului istoric, Marx avea să afirme în celebrele sale Teze despre Feuerbach: “Esența umană nu este o abstracție inerentă individului izolat; în realitatea ei, ea este ansamblul relațiilor sociale” (Teza 6).
Afirmațiile de mai sus par astăzi indiscutabile unor oameni instruiți; dar ele s-au impus ca adevăruri științifice mult mai târziu decât formularea lor filosofică, abia odată cu impunerea noii paradigme în științele naturii.
Psihologiei clasice îi era caracteristică ignorarea dimensiunii sociale, făcând abstracție de o serie de realități psihologice:
efectul psihologic al aprecierii sociale;
determinantele socio-afective ale conduitei;
fenomenele psihologice generate de mecanismele de grup.
Prin acestea, psihologia tradițională era individualistă, abstractă și speculativă.
Această manieră de abordare a fost înlocuită, în cultura europeană, odată cu revoluția industrială, cu revoluțiile burgheze și cu victoria capitalismului, care au funcționat ca “experimente sociale” în urma cărora s-a constatat rolul decisiv al marilor entități umane (clase, mase, popoare), supra-determinarea vieții psihice a individului de către relațiile interindividuale și factorii supraindividuali.
Ca disciplină a cunoașterii (și ca domeniu de preocupări), psihologia socială s-a născut tocmai la intersecția dintre acest nou punct de vedere și interesul tot mai manifest pentru cunoașterea forțelor motrice ale marilor grupuri: nevoi, interese, motive, aspirații, scopuri și idealuri.
În acest context au apărut paradigme diferite, de la cea gregar-irațională (Gustave Le Bon, Psychologie des foules, 1895) până la cea clasială (Karl Marx). Nu se poate contesta meritul lui Marx de a fi înțeles “ex-centrarea” esenței umane în raport cu “individul izolat”, dar el nu vede alt orizont de viață susceptibil de a participa la nașterea pshismului individual decât clasa socială, pe care o fetișizează în calitate de “creuzet” al individualității. De aici, și speranța lui legată de dispariția claselor, ca o condiție pentru dezalienarea completă a individului și transformarea acestuia într-un “individ istoric-mondial”, adică într-un “om uman”. În paradigma lui Marx, Lenin a încercat să împingă preocupările – nici astăzi finalizate – spre înțelegerea mecanismelor de fuziune a ideologicului cu psihologicul (a “teoriei” cu conduita “reală”).
b) Metoda. Deși ca disciplină s-a născut datorită interesului pentru grupurile mari, psihologia socială a devenit știință abia odată cu trecerea la cercetarea grupurilor mici. Aceasta i-a obligat pe cercetători să înlocuiască viziunea globală, nediferențiată asupra “subiecților în format mare” cu o viziune analitică, mai riguroasă și mai clară, conturându-se metodele și tehnicile de cercetare proprii psihologiei sociale. Mai mult, preocuparea pentru “microstructuri” sociale a determinat îmbogățirea și diversificarea obiectului de studiu, a sistemului de concepte, contribuind la unificarea obiectului cu metoda.
Achizițiile de ordin tehnic, matematic și experimental rezultate din cercetarea grupurilor mici pot fi folosite și în cercetarea grupurilor mari sau a fenomenelor de masă (opinie publică, propagandă, modă, cultură). Dar important este să se evite extrapolarea mecanică a rezultatelor de la “micro” la “macro”, deoarece între aceste două niveluri ale psihologiei sociale nu există o continuitate de tip liniar.
c) Conceptele. Pentru o mai bună înțelegere a acestei exigențe trebuie să plecăm de la cele trei niveluri esențiale ale psihologiei sociale:
i) persoana;
ii) relații interpersonale;
iii) grupul (mic sau mare).
Pentru înțelegerea raporturilor dintre ele, în special a raportului dintre continuitate și discontinuitate, sunt esențiale noțiunile de “personalitate” și “interacțiune”.
Ceea ce la nivel personb) Metoda. Deși ca disciplină s-a născut datorită interesului pentru grupurile mari, psihologia socială a devenit știință abia odată cu trecerea la cercetarea grupurilor mici. Aceasta i-a obligat pe cercetători să înlocuiască viziunea globală, nediferențiată asupra “subiecților în format mare” cu o viziune analitică, mai riguroasă și mai clară, conturându-se metodele și tehnicile de cercetare proprii psihologiei sociale. Mai mult, preocuparea pentru “microstructuri” sociale a determinat îmbogățirea și diversificarea obiectului de studiu, a sistemului de concepte, contribuind la unificarea obiectului cu metoda.
Achizițiile de ordin tehnic, matematic și experimental rezultate din cercetarea grupurilor mici pot fi folosite și în cercetarea grupurilor mari sau a fenomenelor de masă (opinie publică, propagandă, modă, cultură). Dar important este să se evite extrapolarea mecanică a rezultatelor de la “micro” la “macro”, deoarece între aceste două niveluri ale psihologiei sociale nu există o continuitate de tip liniar.
c) Conceptele. Pentru o mai bună înțelegere a acestei exigențe trebuie să plecăm de la cele trei niveluri esențiale ale psihologiei sociale:
i) persoana;
ii) relații interpersonale;
iii) grupul (mic sau mare).
Pentru înțelegerea raporturilor dintre ele, în special a raportului dintre continuitate și discontinuitate, sunt esențiale noțiunile de “personalitate” și “interacțiune”.
Ceea ce la nivel personal este element psihic, la nivel interpersonal devine suport al relațiilor interpsihice. Se stabilesc astfel anumite linii de corespondență:
percepție și gândire relații epistemice
limbaj relații de comunicare
afectivitate relații preferențiale
aptitudini relații funcționale
trăsături tipologice și temperamentale relații de dominație.
La nivelul grupului mic, relațiile interpsihice se cristalizează ca structuri sau rețele: perceptive, comunicaționale, preferențiale, ocupaționale, structuri de putere și de conducere. La nivelul grupurilor mari, aceste rețele devin suportul unor fenomene de masă: zvonurile, moda, opiniile, gusturile, atitudinile și comportamentele colective.
De la un nivel la altul, valorile psihice emise de persoană se amplifică și chiar se metamorfozează, dar nu-și pierd identitatea (nu devin anonime). Ceea ce se schimbă cu adevărat este regimul de funcționare: de la puternic informal (relații interpersonale de mare intimitate) spre unul din ce în ce mai formal și mai instituționalizat (la nivelul activităților de masă). În ultimă instanță, însă, persoana reprezintă unica celulă socială producătoare de viață psihică, principalul cadru de referință al fenomenelor psihice.
Este important de înțeles că în raporturile dintre cele trei niveluri (personal – interpersonal – grupal), nivelul superior este prefigurat și anunțat în interiorul nivelului inferior. De pildă, axa statut–rol–comportament (definitorie pentru primele două niveluri) este atât de implicată în psihologia de grup, încât constituie liantul și scheletul principalelor ei parametri: coeziune, conformism, eficiență etc.
B. Obiectul de studiu al psihologiei sociale. Pentru a înțelege cât mai bine în ce constă obiectul de studiu al acestei științe sociale, vom aborda trei probleme:
a) Raportul societate – individ;
b) Raportul ideologie – psihologie socială;
c) Definiția sintetică și definiția analitică a psihologiei sociale.
a) Raportul societate–individ. Punctul de vedere psihosocial asupra omului (cf. 2, cap. 1) presupune acceptarea următoarelor presupoziții:
1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie modelat social;
2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondență și implicații psihologice.
Conform primei teze, socialul participă de la început la construcția, funcționarea și dezvoltarea proceselor psihice umane, constituind sursa umanizării, culturalizării și integrării individului în seturi de valori. Socializarea fondului biologic nu înseamnă, însă, dispariția acestuia. Fiecare individ este o sinteză bio-psiho-socială, o îmbinare de variabile înnăscute și dobândite, biologice și sociale, individuale și de grup. Ceea ce trebuie precizat de fiecare dată este ponderea fiecărei variabile și modul în care se ierarhizează și interacționează ele în procesul umanizării.
Fiecare funcție psihică general-umană a fost mai întâi o relație socială a doi oameni, după care a devenit o funcție internă. Reacția individuală de tip general-uman nu este conținută în individ într-o formă definitivată (și nici măcar embrionară), ci se naște din formele vieții colective, din interiorizarea cooperării interpersonale. La construcția psihologiei general-umane, socialul participă încă din primele momente, revărsându-se în individ prin multiple canale ale învățării. Această psihologie este studiată de “psihologia generală” (știința general-umanului din psihicul uman).
Dar dezvoltarea social-istorică a omului cuprinde și planul particular-social, care este mult mai bogat în conținut, deoarece conține determinările spațio-temporale, culturale, ocupaționale, grupale ale vieții indivizilor. Prin intersectarea lor cu datele individuale și cu cele general-umane, se nasc o serie de psihologii particular-umane (socio-culturale), în care se reflectă particularitățile orizontului de viață (particularități de clasă, de cultură, de familie, de vârstă sau de profesie)(2. Studiul acestor particularități este una dintre preocupările psihologiei sociale.
Modelarea socio-culturală apare nu numai la nivelurile superioare ale vieții psihice (gândire, memorie, sentimente), ci și la nivelurile inferioare (senzații, percepții). După cum se exprimă tranșant psihologul Otto Klineberg, “percepția a devenit în foarte mare măsură un fapt de psihologie socială” (3, p.229).
Factorii care determină percepția pot fi grupați în:
factori structurali (derivând din natura stimulilor sau din natura efectelor lor asupra sistemului nervos central);
factori funcționali (derivând din trebuințe, dispoziții, experiența anterioară, memoria subiectului).
Factorii funcționali operează selectiv, ”tendențios”, un rol important avându-l norma socială a grupului, după cum au dovedit-o o serie de experimente:
experimentele Sherif: renunți în grup, subiecții tind să-și centreze atenția vizuală într-un punct de vedere “colectiv”, oferind răspunsuri convergente (4);
experimentul Zilling: influența atitudinii sociale asupra a ceea ce se percepe (5, pp.58-106);
testul Rorsharch: influența culturii asupra percepției (perceperea privilegiată a porțiunilor albe se explică prin valoarea simbolică a albului; de aceea au fost obținute răspunsuri asemănătoare în comunitățile în care originalitatea era disprețuită).
În ceea ce privește nivelul funcțiilor psihice “superioare”, o serie de repere familiale, ocupaționale și culturale îi fac pe subiecți să memoreze cu precizie unele date (și nu altele), să gândească anumite conținuturi, să se emoționeze la anumiți stimuli (și nu la alții), să acționeze instituționalizat (și nu anarhic). Numeroase experimente și cercetări etnologice au surprins:
conexiunea memoriei cu interesele, aptitudinile și prejudecățile subiectului (M. Zilling);
modificarea reproducerii unui mesaj (formă, conținut, versiune) sub influența comunicării interpersonale (W. Stern);
memorarea (parțială sau globală) în funcție de caracterul (definit sau indefinit) al raporturilor dintre zeitățile prezente în cultura subiecților (S.F. Nadel);
variabilitatea criteriilor inteligenței în funcție de cultura, situația și sarcina subiectului.
Dacă avem în vedere condiționările despre care am vorbit până acum (cele general–umane și cele particular–sociale), se naște o întrebare legitimă: Cum se explică variabilitatea individuală a personalităților, unicitatea insului uman ?
Specificul inductibil al fiecărui individ se explică prin modurile singulare în care a decurs contactul acestuia cu sarcinile, semenii și situațiile sociale:
mai profund sau mai superficial, proporție determinată de factorul genetic și întîmplare;
selectiv (voluntar) sau întâmplător, proporție determinată de factorul genetc și întâmplare;
mai frecvent sau mai rar, proporție determinată de întâmplare;
mai larg sau mai restrâns, proporție determinată de întâmplare;
mai lent sau mai rapid, proporție determinată de factorul genetic;
tardiv sau la momentul oportun, proporție determinată de întâmplare.
În concluzie: una dintre direcțiile cele mai importante ale cercetării psihosociale este evidențierea la nivel de individ a efectelor psihice provocate de împrejurările și situațiile istorice concrete pe care le-a străbătut acesta până la un anumit stadiu al vieții lui.
b) Raportul ideologie–psihologie socială. După cum se știe, în viața socială orice legitate acționează prin intermediul conștiinței oamenilor (în speță, prin intermediul conștiinței sociale). Acest lucru îi conferă determinismului social un specific ireductibil în raport cu determinismul natural: el este un determinism mediat și tendențial.
Fenomenele psihologice nu sunt doar o “sursă de informații” pentru generalizările teoretice, doar o “materie primă” pentru raționalizarea ideologică, și nici o copie pasivă a ideologiei. Acestea sunt forme de viață de sine stătătoare, care dispun de propriii lor mediatori (3 :
– sistemul de valori (conținut în obiceiuri, deprinderi, tradiții);
– relațiile interpersonale și de grup, care funcționează ca un “ecran” mediator între individ și societate.
Pe de altă parte, șansa ideilor (ideologiilor) de a se impune în realitate, de a deveni “forțe materiale”, este nulă dacă ele nu “cuprind masele”, adică dacă nu devin elemente de psihologie socială. Oricât ar fi de “adevărată”, ”salvatoare” etc., orice intervenție din afara psihologie existente rămâne ineficace; pentru ca intervenția să aibă succes trebuie să fie îndeplinite câteva condiții psihologice:
existența unor trebuințe și interese ale indivizilor concreți;
sisteme de valori compatibile;
relații sociale permisive.
Concluzie: orice intervenție de “sus în jos” (cultural-științifică, ideologică, educațională, propagandistică sau publicitară) trebuie să se întâlnească cu elemente ale experienței nemijlocite. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu devine fapt de comportament și nu are efectele sociale scontate. Eventual, prin alterare și distorsiune, intervenția poate avea efecte neașteptate sau chiar contrare.
În majoritatea manualelor și tratatelor se poate găsi afirmația că viața spirituală a societății se compune din două niveluri: ideologia și psihologia socială, care ar alcătui împreună “conștiința socială” (= totalitatea formelor de reflectare subiectivă a “existenței sociale”). În această paradigmă, să-i spunem “didacticistă”, conștiința socială este prezentată ca fiind formată din două niveluri:
i. nivelul ideologic (elaborat, sistematizat, rațional);
ii. nivelul psihologic (psihologia socială).
Ideologia a primit, de-a lungul celor două secole de când este folosit termenul, nenumărate definiții. Pentru discuția noastră sunt de reținut doar următoarele sensuri: a) generalizarea teoretică a legilor realității și a manifestării acestora în diferitele forme ale conștiinței sociale: filosofie, morală, drept, estetică, politică, religie etc.; b) viața spirituală elaborată, sistematizată, raționalizată a societății; c) elaborare “conștientă” și “mediată” (mediată cultural).
Psihologia socială este o variantă a conștiinței sociale a) mai direct dependentă de condițiile de viață și de cadrele sociale, mai cantonată în experiența de viață a comunităților; b) mai dominantă de elementul stihinic involuntar, neintențional (“irațional”), având un caracter difuz; c) o reflectare “nemediată” a realității în forma percepțiilor, reprezentărilor, noțiunilor, sentimentelor, gusturilor și preferințelor colective.
Comentariu
Din perspectiva acestei clasificări/ierarhizări de manual, este limpede că activitatea de Public Relations se desfășoară la nivelul al doilea, vizând percepțiile și reprezentările grupului-țintă, sentimentele, gusturile și preferințele acestuia, precum și mecanismele de identificare și de proiecție specifice indivizilor care formează un astfel de grup. Dar lucrurile nu sunt așa de simple, iar cantonarea într-o astfel de prejudecată academică ne-ar limita nu numai obiectul muncii, dar și eficacitatea și eficiența demersului. De pildă, ar însemna ca relaționiștii să nu-și poată propune influențarea judecăților de valoare împărtășite de membrii unui grup (nivelul ideologic), ca ei să se limiteze la influențarea judecăților preferențiale (nivelul psihologic). În publicitate, un astfel de obiectiv poate fi suficient, dar într-o campanie de comunicare politică această limitare ar fi dezastruoasă. Ea s-a dovedit perdantă chiar și în cazul campaniilor electorale, considerate mai “conjuncturale” și efemere (4.
În viziunea noastră, dihotomia ideologic-psihologic este o moștenire hegeliană (Hegel vorbea de raportul “spirit obiectiv”–“spirit subiectiv”), iar la rigoare – o moștenire creștină (dihotomia spirit–suflet). De altfel, tot o moștenire hegeliană, de tip speculativ, considerăm că este și dihotomia conștiință socială – existență socială, preluată de marxismul oficializat din scrierile de tinerețe ale lui Marx și Engels (în special, Ideologia germană – 1845), când aceștia încă nu se eliberaseră de moda intelectuală a epocii, hegelianismul.
Un punct de vedere mai profitabil din punct de vedere științific este cel al lui Lucien Goldmann, care vorbește de “conștiință reală” și “conștiința posibilă” (6, pp.39-47).
După opinia noastră, între cele două niveluri există mult mai multă continuitate decât discontinuitate, continuitatea realizându-se prin intermediul referențialelor culturale (7, cap.III). De asemenea, considerăm că prin nivelul său “psihologic”, conștiința socială devine parte integrantă a existenței sociale. De altfel, așa cum am mai spus, opoziția “conștiință socială–existență socială” reprezintă o reminiscență de limbaj hegeliană, speculativă și neproductivă. Epigonii lui Marx au transformat-o, însă, în motiv teoretic care a susținut numeroase “teorii ad-hoc” (K. Popper), tocmai bune pentru justificarea pe cale “științifică” a insucceselor endemice ale socialismului real (de pildă, teza ceaușistă a “rămânerii în urmă a conștiinței sociale față de existența socială”, care este o inepție din punct de vedere analitic).
O panoramă a cercetărilor de psihologie socială vizând raportul dintre ideologic și psihologic ne oferă Jean-Pierre Deconhy (8), care trasează “jaloanele pentru o definiție psiho-socială a ideologiei” (lucr.cit., pp.235-249).
Între “ideologie” și “psihologie socială” există următoarele raporturi(5:
fenomenele psihosociale sunt obiect de analiză și generalizare pentru diferitele forme ale ideologiei;
ideologia are o influență reglatoare asupra psihologiei sociale, de la simpla direcționare (“manipulare”) la îndoctrinare;
psihologia socială nu este un receptor pasiv; ea selectează presiunile din partea ideologiei, prin cei doi “mediatori”, care filtrează și chiar transformă elementele de ideologie(6;
ideologia nu poate pătrunde în comportamentul oamenilor dacă nu devine psihologie; bătălia forțelor politice pentru cucerirea societății civile se dă pe această baricadă(7.
Conform unor importanți autori români cum sunt Mihai Ralea și Traian Herseni (9, p.93), conștiința socială cuprinde:
conștiința general-umană (conștiința existenței ca “om”, a apartenenței la genul uman);
conștiința sexuală (conștiința apartenenței la unul dintre sexe);
conștiința generațională (infantilă, juvenilă, adultă, senilă);
conștiința familială (maternă, paternă, filială, comunitară);
conștiința teritorială (rurală, urbană, regională, provincială, centrală);
conștiința cetățenească;
conștiința profesională;
conștiința de clasă (cel mai greu de realizat în planul psihologic, datorită caracterului non-empiric al atributelor clasiale);
conștiința comunitară (locală, regională, națională etc., cu derivatele lor deformate, cum ar fi etnocentrismul și xenofobia).
c) Definiția sintetică și definiția analitică a psihologiei sociale. Fiind un fenomen de viață concretă, parte a existenței sociale, psihologia socială reprezintă latura activă (operațională) a ideologiei. Deși întregul social este un sistem guvernat de legi obiective, funcționarea lui angajează psihologia socială. De aici marea importanță practică a studierii sale teoretice – iar în măsura în care se poate, științifice. În concluzie, obiectul de studiu al psihologiei sociale poate fi definit: 1) sintetic și 2) analitic (cf. 2).
1) Definiția sintetică: Psihologia socială se ocupă cu studiul particularităților psihice ale omului ca ființă socio-culturală și ale conduitei sale în cadrul grupurilor din care face parte, precum și cu studiul particularităților psihologiei de grup, colective și de masă așa cum se manifestă ele în activitățile oamenilor, în conduitele și trăirile lor comune, în comunicarea dintre ei.
2) Definiția analitică: În obiectul psihologiei sociale pot fi incluse următoarele probleme:
trăsăturile psihice ale omului în calitatea lui de exponent al unei anumite epoci, orânduiri, clase, națiuni, profesii, vârste, sex;
particularitățile manifestării componentelor psihologiei individuale în colectiv și în masa de oameni;
particularitățile psihologiei structurale ale diferitelor grupuri sociale;
procedee de comunicare și de interinfluențare psihosocială a indivizilor în grup și a grupurilor între ele;
particularitățile mecanismului psihologic al reflectării mediului social și al influențării lui de către grupuri și mase de oameni;
legile conduitei de grup și ale conduitei colective;
legile formării și evoluției psihologiei diferitelor grupuri și straturi sociale.
2. Ramurile psihologiei sociale
Dacă – așa cum am arătat în primul capitol al cursului – nimic nu există în societate care să nu aibă componente și implicații psihologice, va trebui să admitem că în sectoarele vieții sociale vom găsi un ansamblu de fenomene psiho-sociale care le asigură funcționarea.
Astfel, sistemul psihologiei sociale (ca știință) poate fi divizat în discipline de ramură, după criteriul tipului de relații sociale pe care fenomenele psihice studiate le reflectă. Iată tabloul acestor corespondențe propus de psihlogul Pantelimon Golu (2):
– de producție
Relații materiale – de schimb Psihologia socială a vieții materiale
– de consum (industrială, agrară, comercială, cotidiană)
– ale vieții cotidiene
– interpersonale
psiho-sociale – de grup Psihologia socială generală
– colective
Relații spirituale – politice Psihologia socială a politicii
– juridice Psihologia socială juridică – filosofice Psihologia socială filosofică
ideologice – etice Psihologia socială a moralei
– pedagogice Psihologia educației
– estetice Psihologia socială a artei
– religioase Psihologia socială a religiei
– științifice Psihologia socială a științei
Împreună cu psihologia generală, aceste “psihologii de ramură” formează SISTEMUL PSIHOLGIEI SOCIALE ca disciplină de cunoaștere (ca știință).
Comentariu
Din schema de mai sus rezultă că se poate vorbi de existența unui nivel psihosocial al conștiinței sociale. Asupra lui își exercită influența nu numai relațiile sociale (obiective, materiale), ci și relațiile ideologice (subiective, spirituale). De aceea se poate vorbi de o latură ideologică a psihologiei sociale (impregnarea psihologiei oamenilor cu idei politice, juridice, filosofice, etice, religioase etc.). Aceste relații nu sunt, însă, pur spirituale, nu sunt simple fapte de conștiință, ci se împletesc nemijlocit cu activitățile materiale care asigură producerea schimbulului și a comunicării. Cercetarea legilor care guvernează aceste tipuri de relații, indiferent de sectorul de activitate în care se manifestă, este de competența psihologiei sociale generale.
Fenomenele ideologice nu pot fi nici separate, nici suprapuse fenomenelor psihosociale. Ele sunt impregnate de psihologia oamenilor, de aceea se poate vorbi de o “latură psihosocială a conștiinței ideologice” (2). Ea este studiată de o serie de ramuri ale psihologiei sociale.
Pentru a ne familiariza cu problematica pe care o vom aborda în continuare, să trecem în revistă problematica fiecărei ramuri.
Psihologia socială a vieții politice(8 studiază:
manifestările psihice legate de activitatea politică,
caracteristicile conduitei oamenilor în situații politice,
legile condiționării sociale a atitudinii politice a maselor,
locul și rolul organizațiilor politice în modelarea psihologiei sociale și a concepției despre lume a oamenilor,
participarea oamenilor la viața politică, la conducerea statului, precum și aspectele psihologiei ale “jocului democratic”,
formarea opiniei publice la diferite segmente ale populației,
influența îndoctrinării politice a maselor asupra structurii și dinamicii vieții sociale.
Psihologia socială juridică se ocupă de studierea următoarelor aspecte psihologice implicate în raportul dintre legislație și conduita oamenilor:
conștientizarea și internalizarea normelor social-juridice,
cauzele și consecințele psihice ale abaterii de la norme,
căile redresării conduitelor psihice ale abaterii de la norme,
căile redresării conduitelor anomice, infracționale,
problemele delincvenței juvenile.
Psihologia socială a moralei studiază rădăcinile socio-psihologice ale normelor etice și ale comportamentelor morale:
baza psihologică a atitudinilor morale fundamentale,
baza psihologică a influențării morale a oamenilor,
aspectele psihologice ale confruntării dintre sistemele de valori morale.
Psihologia socială a educației studiază fenomenele ce se petrec în:
microgrupuri școlare,
relații interpersonale dintre elevi și profesori, elevi și conducătorii școlii,
munca instructiv-educativă,
grupurile educaționale școlare și extrașcolare (rolul liderului, influența educațională a grupurilor asupra persoanei etc.).
Psihologia socială a artei studiază problemele psihologice ale:
genezei atitudinii estetice față de realitate,
influenței factorilor social-istorici asupra creației artistice și asupra receptării operei de artă,
formării preferințelor estetice și a gustului pentru frumos,
mecanismului transpunerii valorilor estetice în conduita reală a indivizilor și grupurilor umane.
Psihologia socială a științei cercetează:
– rădăcinile social-psihologice ale științei,
influența atmosferei social-psihologice asupra stilului gândirii științifice și asupra caracterului cercetării,
semnificația psihosocială a răspândirii cunoștiințelor științifice în rândurile maselor.
Psihologia socială a filosofiei studiază:
originea social-psihologică a unor teme filosofice sau chiar a unor probleme (vezi, de pildă, așa-numita “problemă fundamentală a filosofiei”, pe care Engels o origina în trăirile sufletești ale omului primitiv, legate îndeosebi de experiența visului(9.
influența unor particularități psiho-sociale (de ordin clasial, național etc.) asupra gândirii filosofice.
Psihologia socială a religiei încearcă să cotribuie la:
elucidarea mecanismului influențelor religioase asupra conștiinței omului,
înțelegerea mecanismului de convertire religioasă,
conduitele de grup și de masă în cotextul fenomenului religios (ritualuri, acțiuni protestatare, războaie religioase).
Psihologia socială industrială se ocupă de studierea:
relațiilor interpersonale (“om–om”) din întreprinderea industrială,
relațiile pe “axul vertical” al organizării întreprinderii, care include probleme de organizare; decizie; comunicare; circulațiața informației; cooperarea între niveluri; selecția și promovarea cadrelor;
relațiile de pe “axul orizontal” al întreprinderii, incluzând probleme cum sunt :relații interpersonale din cadrul echipei; relații psihologice dintre echipe, ateliere, sectoare, secții, birouri; relațiile cu alte întreprinderi; relații cu consumatorii;
problemele social-psihologice ale colectivului de producție;
premisele unei bune structurări a colectivului;
condițiile unei distribuții eficace a funcțiilor și rolurilor între membrii colectivului;
conturarea celui mai eficient stil de conducere.
Psihologia socială agrară studiează:
efectele psihosociale ale mutațiilor ce au loc în agricultură,
implicațiile psihologice ale relației sat–oraș,
consecințele calificării (recalificării) forței de muncă.
Psihologia socială comercială cercetează:
momentele psihologice ale interacțiunii vânzător–cumpărător,
particularitățile și preferințele publicului consumator,
probleme ale acțiunii de prezentare și desfacere,
influența tradiției asupra conduitei consumatorilor.
Psihologia socială a vieții cotidiene se ocupă de probleme ale modului de trai :
sistemul deservirii și autoservirii comunale cotidiene,
relațiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de petrecere a timpului și de organizare a spațiului,
probleme psihosociale ale timpului liber (psihologia loisir-ului).
N O T E
1. Este vorba de a gândi esența umană în aceeași termeni în care fizicienii contemporani (post-relativiști) concep esența unei entități fizice: ea nu se află în interiorul acesteia, ci în relația ei cu altă entitate. Ne aflăm în fața unei schimbări de paradigmă, în care entitatea centrală a universului de cunoscut nu mai este obiectul, ci relația. Nu se mai pune problema de a “desface” obiectul în părți componente, da a face lista acestora, de a le ierarhiza și – în cel mai bun caz – de a stabili relațiile dintre părți; sarcina subiectului cunoscător este de a contextualiza obiectul, de a-l înțelege în intercațiunile sale complexe cu alte obiecte, cu sistemul căruia îi aparține, pentr ca – pe această bază – să-i înțelegem și alcătuirea internă. Astăzi, cercetătorii din științele naturii vorbesc despre abordarea “ecologică” sau “organizațională” a oricărei entități.
Insistăm asupra “infrastrucuturii epistemologice” a psihologiei sociale tocmai fiindcă acest principiu teoretico-metodologic vine adeseori împotriva “evidențelor” simțului comun. În multe sectoare ale acestuia, esența umană este considerată inerentă individului izolat – fie în varianta dură a biologismului (“conținutul” personalității este pre-determinat de codul genetic), fie în varianta mai slabă a psihologismului (este recunoscută o anumită “influență a mediului”, dar aceasta este raportată la un “individ pre-existent”, care este dotat cu toate datele esențiale înainte de a intra în câmpul relațiilor sociale). Vom vedea, cu altă ocazie, că această concepție nu este străină de poziția pe care adepții ei o au în ansamblul relațiilor sociale, de statutul lor socio-profesional sau de prestigiu: cei cu un statut înalt vor fi tentați să-și explice situația lor socială prin propriile “calități personale”, diminuând la maxim aportul condițiilor sociale; dimpotrivă, cei cu poziții sociale marginale își vor explica “soarta” prin condițiile sociale “vitrege”, alunecând, de această dată, în eroarea polară – sociologismul. [Aceste probleme vor face obiectul unei teme de seminar].
2. Într-o perspectivă actualizată nu trebuie trecut cu vederea factorul aleator (“întâmplarea”), care nu poate fi codificat științific și care este foarte rar conștientizat de către subiect. Profesorii lui Beethoven i-au pus în vedere, de mai multe ori, să lase muzica, fiindcă nu are nici o șansă; profesorii lui Thomas Edison, inventatorul becului electric, l-au propus pentru exmatriculare, considerându-l “un cretin incapabil să rețină și să raționeze”. Pe Albert Einstein, până la vârsta de patru ani, când a început să vorbească, familia îl considera debil mintal, iar profesorii l-au lăsat repetent din cauza matematicii (nici la fizică nu avea note prea mari). Walt Disney a fost concediat de trei firme specializate în filme de desene animate, pe motiv că “nu are talent și nici un dram de imaginație”; la vârsta de 14 ani, Michel Jordan, celebrul baschetbalist din NBA, a fost dat afară din echipa de baschet a clasei, iar profesorul de sport nota în fișa psihologică a acestuia: “un tăntălău fără pic de talent”. În toate aceste cazuri, ce a fost determinant în evoluția persoanei: mediul socio-cultural, care a stimulat aptitudinile native, sau întâmplarea? După cum am văzut în exemplele de mai sus, două instanțe fundamentale ale socializării (familia și școala) s-au împotrivit actualizării aptitudinilor latente ale persoanelor evocate; concluzia este că în condiții socio-culturale defavorizante, prohibitive, întâmplarea (un mic amănunt din biografia individului, de cele mai multe ori trecut cu vederea chiar de acesta) poate favoriza autoactualizarea persoanei în pofida unui mediu socio-cultural ostil.
3. În discuția actuală despre “schimbarea mentalității” românilor există tendința de a se aluneca în iluminism (Discursul Rațional!), tocmai datorită eludării acestor mediatori. Prea mulți “specialiști” își închipuie că un popor poate fi educat prin intermediul Discursului (moralizator, critic și autocritic sau rațional). Eludarea mediatorilor duce, pe de altă parte, la psihologizare (reducerea problemei la psihologia individuală), de unde și o serie de paradoxuri de genul “românii sunt niște oameni extraordinari, dar societatea românească nu funcționează” (când valorizăm “românul” pozitiv, facem aprecieri în câmpul psihologiei individuale sau, cel mult, al psihologiei grupului mic; când apreciem conduitele sociale ale românilor – corupția, politicianismul etc. – sau funcționarea instituțiilor, ne situăm în planul psihologiei grupurilor mari și al fenomenelor de masă (de pildă, al culturii), unde rolul mediatorilor este mult mai important.
4. Vezi, de pildă, campania de imagine realizată, în vara anului 2000, de SAACTHI & SAATCHI ADVERTTISING, pentru candidatul PNȚCD la funcția de Primar General al Capitalei, Cătălin Chiriță. Concepută ca o campanie de publicitate, ea a promovat “produsul Cătălin Chiriță” ca pe orice alt produs lansat pe piață (de pildă, un detergent). Când a trebuit să apară în dezbaterile televizate alături de contracandidații săi, “detergentul” a început să vorbească; din acest moment, candidatul a început să scadă în sondajele preelectorale progresiv și ireversibil, până în ziua primului tur de scrutin. Chiriță nu a intrat în turul al II-lea.
Cei care își închipuie că o campanie electorală (specie a comunicării politice) se poate duce exact ca o campanie publicitară ignoră diferența dintre nivelul “psihologic” și cel “ideologic” al conștiinței sociale.
5. Gradul de apropiere dintre psihologic și ideologic poate fi analizat și evaluat teoretic, fiind de mare importanță teoretic-explicativă și chiar predictivă (de pildă, raportul dintre morala capitalistă și etica protestantă). Dar pentru această analiză este mult mai indicat cuplul noțional “conștiință reală” – “conștiință posibilă” (L. Goldmann) sau cel folosit de Pierre Janet și Jean Piaget: “valori de finalitate” și “valori de randament” (la care ne vom referi pe larg în capitolul VII, paragraful 2).
Pentru înțelegerea rădăcinilor adânci ale legăturilor dintre psihologic și ideologic este utilă consultarea cărții lui H.J. Eysenck, Psihologia politicii, în special capitolul 6, intitulat “Ideologie și temperament”.
Eyseck pornește de la ipoteza că indivizii ar putea fi distribuiți de-a lungul axei radicalism–conservatorism în funcție de atitudinile lor sociale, iar modul în care sunt exprimate aceste atitudini depinde de caracteristicile temperamentale ale celor ce împărtășesc punctele de vedere respective (de pildă, religios sau neofascist în partea dreaptă a scalei și pacifist sau comunist – în partea stângă).
O altă ipoteză a fost că “duritatea” reprezintă o proiecție a tipului de personalitate extrovertit, iar “sensibilitatea” – o proiecție a tipului introvertit. El a asociat extroversiunea persoanei cu tăria de caracter și invers: introversiunea cu caracterul slab.
Cercetările coordonate de Eysenck au ajuns la concluzia că această corelație, între tăria de caracter și personalitatea extrovertită, are valori diferite la adepții diferitelor ideologii politice:
liberalii (bărbați și femei) – corelație pozitivă 56;
socialiști bărbați – corelație 51:
socialiști femei – 42;
conservatori femei – 27;
conservatori bărbați – 22.
Alte studii, care au folosit țeluri proiective (Coulter ș.a.) au ajuns la concluzia că fasciștii și comuniștii au un indice al tăriei de caracter foarte asemănător – cu un ușor avantaj de partea fasciștilor; dar și unii și alții aveau o tărie de caracter mai mare decât a grupului martor (soldați).
Astfel de cercetări oferă date prețioase pentru strategiile de comunicare politică; ele deschid calea spre o adecvare a tipului de mesaj la tipul de personalitate dominant într-o anumită “familie politică” [Desigur, e vorba de situații sociale în care “familiile politice” se formează după criteriul adeziunii oneste la o anumită ideologie, ceea ce în societatea românească a anilor ’90 se întâmplă mai rar.]
6. Un exemplu de produs prin transformare este folclorul politic (cunoscutele “bancuri politice”); în planul conștiinței estetice, exemplul cel mai elocvent este kitsch-ul, pe care Abraham Moles îl consideră “un sistem estetic de comunicare pentru masele largi” (10, p. 68) .
7. A se vedea conceptul absurd de maturizare ideologică a maselor, folosit de aparatele de propagandă comuniste, care este tributar unei viziuni liniare asupra faptelor de conștiință. El implica presupoziția că asimilarea unei noi ideologii – în speță, a celei comuniste – ar fi doar un proces de creștere, de evoluție cantitativă. Este aceeași presupoziție care i-a făcut pe Enciclopediști să creadă că simpla acumulare de cunoștințe științifice va determina o trecere în masă de la religiozitate la ateism (această iluzie iluministă a fost preluată și de ideologia oficială a regimurilor comuniste, care se declarau adversare ale ideologiei burgheze!).
Din punct de vedere epistemologic, este vorba de o presupozuiție constitutivă paradigmei clasice a modernității (raționalității liniare). La nivelul simțului comun o întâlnim, de pildă, atunci când un părinte este convins că urmașii lui au alte preferințe, alte obiective, aspirații și idealuri pentru că nu au suficientă “experiență de viață”. Un astfel de om crede că simpla acumulare de cunoștințe îi va face pe copiii lui să simtă și să gândească la fel ca el, adică “normal” (“O să vă vină vouă mintea la cap!”).
8. Preocupările de psihologie politică au început cu Aristotel, care a încercat o tratare psihologică a organizării politice a societății. Lucrările lui Hobbes, Spinoza, Lock sau Rousseau consacrate teoriei contractului social conțin multe elemente de psihologie socială a vieții politice. În secolul XIX a predominat abordarea conceptuală a acesteia; abia în secolul XX apar primele cercetări concrete – în special în domeniul opiniei publice și în selectarea și pregătirea oamenilor politici. În zilele noastre, aportul psihologiei sociale constă și în cunoașterea particularităților psihice naționale, foarte importantă în relațiile politice dintre state.
9. Iată cum explica Engels geneza psiho-socială a problemei raportului dintre gândire și existență, despre care credea că ar fi “marea problemă fundamentală a oricărei filosofii”: “Din timpurile cele mai îndepărtate, când oamenii, care nu știau încă nimic despre structura propriului lor corp, au ajuns, sub impresia viselor, la reprezentarea că gândirea și simțirea nu sunt o activitate a trupului lor, ci a unui suflet deosebit de el, care sălășluiește în acest trup și îl părăsește la moarte, încă din acele timpuri ei au fost nevoiți să se întrebe care este raportul dintre acest suflet și lumea exterioară” (11, p.342).
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Editura Academiei, București, 1965
Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Otto Klineberg, Psychologie sociale, PUF, Paris, 1963
M. Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, 1936
M. Zilling, “Eisstelung und Aussage”, în “Zeitschrift fűr Philosophie”, 1928
Lucien Goldmann, Sociologia literaturii, Editura Politică, București, 1972
Dumitru Borțun, Semiotică – limbaj – comunicare. Bazele epistemologice ale comunicării, curs, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București, 2000
Jean-Pierre Deconchy, Psichologie sociale. Croyances et idéologie, Paris, Méridiens Klincksieck, 1989
Mihai Ralea, Traian Herseni, Introducere în psihologia socială, București, Editura Științifică, 1996
Abraham Moles, Psihologia Kitsch-ului. Arta fericirii (traducere: Marina Rădulescu), Editura Meridiane, București, 1980
Friedrich Engels, “Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane”, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, vol.II, ediția a III-a, Editura Politică, București, 1967
CAPITOLUL II
STUDIUL ȘTIINȚIFIC AL PERSOANEI
1. Influența factorilor socioculturali asupra comportamentului psihic al persoanei
2. Statutul și rolul persoanei
1. Influența factorilor socioculturali asupra comportamentului psihic al persoanei
Psihologia socială își începe acțiunea de cunoaștere și intervenție de la nivelul particular-social, iar nu de la cel general-uman. Ca orice știință, ea trebuie să se ridice de la particular la general; este rațiunea pentru care punctul ei de pornire e persoana, pentru că la acest nivel al existenței începe să se manifeste viața psihică întru-un mod particular, concret și sintetic.
Dar ca orice știință care se dorește aplicativă, psihologia socială nu-și poate permite să rămână la abstracții (acestea nu pot fi aplicate în realitate în mod nemijlocit, oricât de corect ar fi construite din punct de vedere analitic). Adevărul abstract va trebui tradus în adevăruri concrete, aplicabile. Iar această aplicare a cunoștințelor vizează, până la urmă, tot persoana. Iată, deci, că persoana reprezintă atât punctul de plecare cât și punctul de sosire al cercetărilor de psihologie socială; de aceea, conceptul de “persoană” reprezintă o categorie centrală a psihologiei sociale, în ciuda faptului că ea nu se ocupă doar de psihologia individului uman.
A. Conceptul de “persoană”. Termenul vine din latina clasică, unde “persona” însemna :
– masca pe care o îmbrăca actorul (în sens de aparență exterioară);
– rolul interpretat de actor (în sensul de manifestare pentru alții);
– actorul care juca un rol (în sensul de agent, de purtător al convenției);
– personaj cu valoare socială – economică, politică, juridică etc. (în sensul de îndeplinire a unor atribuții pe care individul le primește prin convenție socială).
Deși în aparență aceste accepții originare fac abstracție de “conținutul intern” propriu fiecărui individ, ele sunt compatibile cu actuala paradigmă a psihologiei sociale, deoarece atrag atenția asupra laturii exterioare, observabile, socializate a personalității. Ele ne sugerează că încă de la început, psihologia socială a intuit un adevăr la care s-a ajuns cu greu pe cale experimentală: unitatea esențială între “interior” și “exterior”, inexistența unei “personalități-în-sine”, abstrasă din contextul relațional și indiferentă la influențele sociale. Altfel spus, influența factorilor sociali asupra comportamentului persoanei nu reprezintă o acțiune exterioară și ulterioară constituirii persoanei; ea reprezintă un factor constitutiv al personalității.
Dar înainte de a vedea în ce constă această “influență”, să vedem ce se poate înțelege prin persoană ca sistem dinamic, ca organizare a subsistemelor psihofiziologice care, în cazul unui anumit individ, îi permite dar îi și limitează adaptarea la mediu. De unde vine originalitatea ireductibilă a acestei adaptări?
Psihologul american Gordon Allport (1, pg. 48) înțelege prin conceptul de “persoană” următoarele:
ansamblul dispozițiilor înnăscute sau dobândite de individ ;
organizarea ierarhică a dispozițiilor individuale ;
organizarea structural-funcțională a dispozițiilor ;
organizarea adaptată a acestora, rezultată în urma interacțiunilor cu mediul social (care se caracterizează prin unicitate și irepetabilitate).
După cum se poate vedea, Allport are o viziune funcționalistă (antiesnțialistă) asupra însușirilor personale; acestea nu sunt considerate a fi a priori în raport cu relațiile sociale ale individului. Dar dacă acceptăm caracterul constitutiv al factorului “social”, aceasta nu înseamnă să negăm un fapt elementar: independența relativă a proceselor psihice (dată de constantele percepției, gândirii, afectivității), independență ce face ca persoana să nu se adapteze “la nesfârșit” la situațiile stimulative, ci să le și selecteze, să le evite sau să le producă – altfel spus, să se adapteze activ, punându-și “amprenta” sa inconfundabilă asupra mediului social, participând la producerea acestuia .
Componența psihică a persoanei poate fi sistematizată astfel :
latura intelectuală (totalitatea proceselor cognitive);
latura dinamico-energetică (temperament, afectivitate, motivație);
latura proiectivă (aspirații, scopuri, idealuri) ;
latura relațională (trăsăturile de caracter);
latura instrumentală (deprinderi, priceperi, capacități, aptitudini).
Definitoriu pentru persoană nu este atât cantitatea componentelor psihice, cât gradul de armonizare și integrare a acestora, adică sinteza lor. Pierre Janet scria, la timpul său, că ”persoana” se circumscrie unor noțiuni foarte generale: unitate, individualitate, distincție (2, p.6). Unificarea și distincția sunt tendințe spontane (idem, p.9), încastrate în psihismul primar, în timp ce individualitatea este stimulată (sau nu) de factorii socioculturali(1.
Persoana funcționează ca un ansamblu de condiții interne (stări, însușiri, atitudini, montaje, predispoziții) ale reflectării psihice și ale conduitei omului. Efectul psihologic al acestora (imaginea, atitudinea, reacția) este mediat și condiționat de particularitățile persoanei, care se prezintă ca o “prismă” cu multiple fațete :
– gradul de “prezență” în situație;
– starea de oboseală / de odihnă;
– starea de boală / de sănătate;
– istoria dezvoltării individuale.
Particularitățile menționate mai sus formează un “filtru” pentru condiționările exterioare individului; datorită acestui “filtru”, ele se manifestă într-o “ecuație” unică, irepetabilă de la un individ la altul. Pe de altă parte, combinarea lor limitează individualizarea, care nu ajunge niciodată atât de departe încât între doi indivizi umani să nu existe nici o asemănare; ea creează “spațiul de joc” pentru afirmarea “spontaneității” persoanei în determinarea conduitei sale. Altfel spus, nu vom întâlni niciodată o spontaneitate absolută, o conduită total nedeterminată și nepredictibilă. Apare, astfel, posibilitatea cunoașterii și anticipării comportamentului indivizilor în împrejurări determinate. Conceptul de “persoană” ne permite să prevedem ce va face cineva într-o situație dată.
B. Acțiunea factorilor socio-culturali. Problemele pe care trebuie să ni le punem, din punctul de vedere al psihologiei sociale, sunt următoarele: Cum se îmbină psihologicul cu socialul în comportamentul oamenilor? Cum devin particularitățile psihice și psihofiziologice ale persoanei suport al rolurilor ei sociale? Cum se manifestă interacțiunea dintre acestea?
Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să luăm în considerare următoarele date obiective ale persoanei:
i – persoana este omul ca individ social;
ii – persoana este subiect al acțiunii;
iii – persoana nu este un sistem închis, suficient sieși, ci un subsistem deschis la alte subsisteme, precum și la macro-sistemul integrator.
i. Ca purtător al anumitor roluri, funcții și relații, omul este și obiect și subiect al procesului istoric; în această dublă calitate, el este produsul epocii, al țării, al evenimentelor contemporane, care conturează evoluția istorică a societății, precum și un produs al biografiei lui (al propriei sale istorii). De aceea, studiul persoanei trebuie să abordeze condițiile sociale ale devenirii ei: epoca, țara, organizarea socială, clasa, grupul de muncă, colaboratorii și adversarii, familia (de proveniență și de apartenență) etc. etc.
Toate aceste condiții constituie, prin intersectarea lor, ceea ce B.G. Ananiev a numit generic “situații sociale ale dezvoltării persoanei” (3, cap.VII). În tentativa noastră de a determina “spațiul de joc” al dezvoltării personalității, care în urmă cu două decenii era redus de marxismul oficializat la apartenența de clasă, mediul de proveniență (rural/urban), ocupație, nivel de instruire, vârstă și sex, am elaborat un concept similar: orizontul de viață (4).
Pe măsura dezvoltării persoanei, crește gradul ei de activism și de “subiectivitate”, ceea ce se exprimă în conturarea pozițiilor proprii ale persoanei în interiorul unui statut social dat(2. Aceste poziții se construiesc în forma unui sistem ierarhic de relații sociale, privilegii, orientări, scopuri și valori care condiționează prestigiul, reputația și popularitatea persoanei. Prin aceasta, persoana își depășește propriul ei cadru individual și devine un puternic “centru emițător” de influențe psihosociale, provocând adesea efecte comportamentale neașteptate(3.
i i. Omul nu înseamnă doar relații și poziții sociale, ci și o totalitate de activități. Ele este nu doar persoană, ci și subiect. Coincidența dintre “persoană” și “subiect” este o coincidență fericită, însă mai rară decât contradicția dintre ele și se exprimă în exterior prin dăruirea socială a persoanei (principalul indicator fiind abnegația, în sensul antic al termenului).
Cercetările experimentale arată că atunci când coincidența nu are loc, efectele psihosociale sunt nefaste: destrămarea structurii persoanei, dedublarea acesteia (cazul fiind un fenomen de masă în regimul totalitar din România) sau polarizarea funcțiilor în direcția “persoane-lideri” / “subiecți-lideri” (grupuri scindate pe axa funcțional–oficial)(4.
iii. Omul nu este un sistem izolat, ci unul care se integrează cu alte sisteme: relații interpersonale, grupuri, colective. Fiecare dintre aceste sisteme repartizează funcții și roluri fiecărui membru. Prin intermediul acestor micromedii, persoana interacționează cu macromediul social. Modul în care persoana inteacționează cu aceste micromedii și cu macromediul determină formarea modului de viață al individului. El poate fi mai mult sau mai puțin uniform în cadrul unui “orizont de viață” (sau “situație socială” – după Ananiev), în funcție de aportul original al individului(5.
Modul de viață poate deveni în asemenea grad “a doua natură” a omului, încât individul poate să lupte pentru păstrarea lui la fel de acerb ca pentru supraviețuire. Se cunosc numeroase cazuri în care indivizii au preferat să moară decât să-și schimbe modul de viață (de exemplu, epidemia de sinucideri în rândurile oamenilor de afaceri și ale acționarilor la declanșarea crizei din 1929–1933).
În marea majoritate a cazurilor, persoana este un sistem mobil, ale cărui granițe sunt relative: ele se lărgesc sau se restrâng pe axa microsocial–macrosocial; se mută în funcție de schimbarea grupului și a rolului. Întotdeauna există pericolul ca individul să nu poată trece ușor și/sau complet dintr-un rol în altul (de exemplu, trecerea de la rolul de “studentă” la cel de “mamă”); acest lucru are ca efect ratarea unui comportament pentru care persoana are, totuși, dispozițiile necesare.
După cum vom vedea în punctul 2 al acestei teme, prin intermediul prescripțiilor, sancțiunilor și întăririlor sale, grupul creează persoanei anumite așteptări pe linie de rol, din care decurge conduita concretă a persoanei sub forma îndeplinirii funcțiilor sociale ce i-au fost atribuite (a “rolului”).
2. Statutul și rolul persoanei
Una dintre concluziile abordării problematicii de până acum este că analiza psihologică a persoanei trebuie completată (însoțită) de o analiză psihosocială, pentru a vedea modul în care diferite forme sociologice (mijloace de comunicare în masă, ideologii sau tipuri de cultură) sunt mediate de orientările, etaloanele și stereotipurile persoanei, precum și modul în care o serie de fenomene psihosociale (imitația, sugestia, conformismul) acționează asupra fenomenelor sociale.
Analiza psihosocială caută corelatele socioculturale ale diferitelor procese psihice, iar cursul nostru dă prioritate punctului de vedere situațional (analizei concrete a relației dintre persoană și situație). În cadrul acestui curs se va pune accent pe motivații, obișnuințe, raportarea indivizilor la valorile sociale; aceste aspecte de dinamică comportamentală, generate de raportul persoană–situație, își găsesc expresia în două categorii fundamentale ale psihologiei sociale: “statutul” și “rolul” persoanei.
A. Noțiunea de “statut” exprimă faptul că în cadrul grupurilor și colectivităților, comportamentul persoanelor se diferențiază potrivit pozițiilor, funcțiilor și locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri și situații sociale. Statutul constă într-o colecție de reguli și obligații – desemnate, de regulă, prin termeni ca “mamă”, “profesor”, “medic” etc. El exprimă o poziție de bază a persoanei în structura socială – poziție ce poate fi raportată la un rang mai înalt sau mai scăzut.
Conform unei definiții clasice, statutul reprezintă: “ansamblul de comportamente la care cineva se poate aștepta în mod legitim din partea altora” (Stoetzel – 8, cap.XII). Astfel, statutul de “profesor” desemnează totalitatea comportamentelor pe care cel ce ocupă această funcție este îndreptățit să le aștepte de la elevi, de la părinții acestora, de la inspectori, de la alți profesori – deci de la persoanele în raport cu care se definește (ibidem)(6.
Grupul social se prezintă ca un ansamblu de status-uri. Fiecare individ ocupă, în orice societate, cel puțin un statut – și aceasta, de-a lungul întregii sale vieți (de la statutul de “sugar” la statutul de “muribund”). Majoritatea indivizilor ocupă, concomitent, mai multe poziții. Nimeni nu poate ocupa, însă, toate pozițiile recunoscute într-un grup.
Contribuția fiecărui statut la atingerea scopurilor de grup constitiue funcția statutului; ea este dată prin normă de grup. În contexte sociale diferite avem de-a face cu funcții diferite ale aceluiași statut (de pildă, statutul de “copil” sau cel de “femeie” diferă în diferite culturi și/sau în diferite epoci).
Status-urile pot fi prescrise sau câștigate; în societățile închise predomină cele prescrise (și invers, în societățile deschise, de tip modern, mobilitatea socială și ideologia meritismului permit individului să-și schimbe statutul de mai multe ori în timpul vieții). Primele se numesc “societăți de status”; în cadrul acestora, individul are un control slab asupra distribuirii status-urilor . Un bun exemplu este România în perioada 1947–1989, care era organizată de comuniști după principiile unei societăți închise. În aproape toate domeniile esențiale ale vieții sociale, partidul unic controla distribuirea status-urilor, inclusiv a celor profesionale(7.
B. Noțiunea de “rol”. Din orice statut rezultă relații de reciprocitate și de complementaritate (statutul de “părinte“ îl presupune pe cel de “fiu”, cel de “soț” – pe cel de “soție” etc.). Acest lucru se exprimă în noțiunea de “rol” (un fel de revers al statutului): “ansamblu comportamentelor pe care alții le așteaptă în mod legitim de la noi” (Stoetzel – ibidem).
Se poate vorbi de un rol general și de roluri particulare. Rolul de “mamă” este în primul rând cel de a oferi asistență copilului (îngrijire, protecție, învățare), dar el presupune și roluri specifice (în raport cu copiii vecinilor, colegii copilului, învățătorul, medicul pediatru).
Rolurile pot fi ideale sau reale. Afecțiunea, ajutorul sau fidelitatea sexuală exprimă rolul ideal de “membru al cuplului conjugal “, dar conduita concretă se poate îndepărta mai mult sau mai puțin de rolul ideal; ea constituie rolul real. O îndepărtare prea mare (până la contradicție) reprezintă o sursă de conflict. Când rolul real nu contravine celui ideal, ci, dimpotrivă, îi corespunde aproape perfect, persoana devine personaj(8.
Rolurile mai pot fi prescrise, interzise sau emergente. Cele prescrise sunt date prin norma socială a grupului și constau în acțiunile considerate esențiale pentru rol, ca decurgând în mod necesar din statut. Cele interzise sunt formate din acțiuni considerate în contradicție cu statutul, iar cele emergente sunt la latitudinea individului și țin de competența sa creativă.
(Comportamentele de mamă după T.M. Newcomb – 9, p. 404)
Conform autorului citat (7), dacă vrem să departajăm ceea ce este prescris și ceea ce nu este prescris într-un rol dintr-o societate dată, trebuie să obținem pe un eșantion reprezentativ următoarele informații:
– o listă amplă de comportamente care pot intra în prescripția de rol (listă elaborată în urma unei pre-anchete);
– proporția persoanelor interesate care consideră fiecare comportament ca obligatoriu sau doar permis (criteriul consacrat este ponderea de cel puțin 50%).
Prescripția rolului va cuprinde toate comportamentele considerate de cel puțin 50% din persoanele interesate ca fiind cerute de toți oamenii care îndeplinesc rolul respectiv. Se face, apoi, lista comportamentelor cerute, a celor permise și a celor interzise.
În zona “comportamentelor cerute” se conturează rolul prescris; în zona “comportamentelor permise” se conturează rolul emergent; în zona “comportamentelor interzise” – rolul interzis. Toate cele trei roluri sunt importante, iar cunoașterea lor este esențială în activitatea creatorilor de imagine (de pildă, în campania de imagine a unui candidat la o funcție politică sau administrativă).
După cum am văzut în capitolul 2, statutul reprezintă poziția socială a persoanei, iar rolul – îndeplinirea statutului. După Ralph Linton (10, pp.110-115), rolul reprezintă aspectul dinamic al statutului. Dar el nu decurge doar din statut, ci depinde și de calitățile psihice ale persoanei.
Rolul apare, astfel, ca o sinteză între statutul și comportamentul persoanei, fiind o verigă între social și psihologic.
C. Relația statut-rol-comportament. Persoana nu este doar un ansamblu de relații sociale, ci și un subiect activ, care transformă aceste relații. Individul se adaptează la prescripțiile rolului într-un mod propriu, realizând un compromis între ceea ce-și dorește și ceea ce este posibil.
În general, comportamentul unei persoane se subsumează prescripțiilor, ea fiind constrânsă la aceasta de sancțiunile cuprinse în alte status-uri, corelate cu statutul său. Nu vom întâlni nici un individ care să-și
determine rolul 100% conform 100% zero dorințelor personale, după cum nu
vom găsi conformare100% nici la
prescripțiile ce decurg dintr-un statut
(vezi figura alăturată, în care zona zero 100%
din mijloc reprezintă spațiul în care
evoluează orice individ normal).
O persoană poate îndeplini de-a lungul vieții multe roluri, dar cu un succes mai mare sau mai mic. Una dintre cauzele eșecului este, cum am mai spus, incapacitatea de a trece la timp dintr-un rol în altul. O altă cauză este apartenența simultană la grupuri cu prescripții diferite (familia, grupul de joacă sau grupul școlar – la copilul mic; familia și grupul de vârstă – la adolescent). De regulă, plasticitatea psihică a persoanei îl salvează pe individ, ajutându-l să evite comportamentul deviant. De asemenea, atunci când diferențele sunt mici sau în curs de micșorare, individul are tendința de a se conforma prescripțiilor de statut din fiecare grup în parte. Schimbarea status-ului antrenează schimbări în comportament. Un statut ce prescrie mai multă responsabilitate va duce la responsabilizarea individului (mai ales la copii!). Esențial în această dinamică a rolurilor este nivelul de aspirații.
N O T E
1. Pierre Janet le numește “noțiuni generale” pentru că le atribuie o universalitate și o primordialitate similare cu ale categoriilor a priori din filosofia kantiană. Într-o astfel de viziune, trebuința psihică de unitate explică legea disonanței cognitive, nu este rezultatul acțiunii acesteia. Ea poate explica, de asemenea, alte trebuințe secundare, cum ar fi nevoia de “tablou unitar al lumii”, din care derivă multe dintre manifestările ideologice. În mod similar, trebuința de distincție explică o lungă serie de manifestări psiho-sociale (de la dorința primitivului de a se împodobi, până la faptul că pacientul unui spital din zilele noastre preferă să îmbrace pijamaua personală, adusă de-acasă).
În ceea ce privește trebuința de individualitate, manifestarea ei depinde de tipul de cultură: există culturi în care această nevoie este inhibată în favoarea “personalității colective”, iar originalitatea individului este sancționată negativ în numele tradiției (“societățile închise” descrise de K. Popper), după cum există culturi în care indivduația este stimulată prin sancțiuni pozitive, iar originalitatea devine o condiție a succesului social (în epoca Renașterii, la Florența erau pedepsiți indivizii care se îmbrăcau identic, tocmai pentru a se stimula originalitatea vestimentară și, pe această cale, imaginația și creativitatea).
2. Din această cauză se poate vorbi de produși pasivi și produși activi ai situațiilor sociale. Toți oamenii pot fi considerați niște “produși” ai condițiilor de viață, dar unii sunt mai activi decât alții (de pildă, “filistinul”, așa cum ni l-au descris Fichte, Nietzsche sau Marx, este unul dintre cele mai notorii tipuri de produs-pasiv-al-mediului-social, contribuind prin conformismul său psihologic la reproducerea și conservarea mediului social al cărui produs este; la polul opus, “vizionarul”, “martirul”, iar în epoca modernă “pionierul”, “reformatorul” și “revoluționarul” reprezintă prototipuri ale produsului-activ, care își pune amprenta pe mediul social care l-a produs și, prin aceasta, pe propria lui devenire).
Această dialectică a pasivismului și activismului în relația dintre individ și mediul social ar trebui să devină un motiv de meditație mai aprofundată într-o perioadă ca a noastră, numită “de tranziție”. Prea mulți oameni invocă așa-zisele “condițiile de pe vremea comunismului” pentru a-și justifica lașități, comodități, abdicări sau doar absența din situațiile trăite; o astfel de justificare nu face decât să le reproducă abdicările de dinainte de 1989, să le re-atesteze lașitatea sau comoditatea, contribuind la o nouă absență din situație – de această dată, din “tranziție”.
Este evident că supralicitarea determinării individului de către mediul social duce la o viziune fatalistă asupra dezvoltării personalității, pe când supralicitarea determinării mediului de către individ duce la o viziune voluntaristă. Înțelegerea corectă a libertății presupune evitarea celor două viziuni polare, iar psihologia socială oferă instrumentele intelectuale necesare pentru evitarea celor două erori.
3. Se știe că în declanșarea revoltei populare de la Timișoara, care a fost uvertura revoluției române din 1989, un rol decisiv l-a avut pastorul reformat Laszlo Tökes, devenit în câteva zile un centru de iradiere, o adevărată “instituție”. Acest lucru nu se poate spune despre o serie de persoane considerate în 1989 “dizidenți” și nici despre unele grupuri cum au fost “Grupul celor șase” sau grupurile “Trocadero” și “ADIRI”, unele fiind instituționalizate abia după revoluție, sub forma unor organizații civile.
Din păcate pentru evoluția post-decembristă a societății românești, în țara noastră astfel de "persoane-instituție” au fost extrem de puține în timpul regimului totalitatr. Absența unor Andrei Zaharov, Vaslav Havel, Adam Michnik sau Lech Valensa s-a făcut resimțită în întregul deceniu al 10-lea românesc. În schimb, strategiile auto-justificării au creat așa-numitul “Complex Solejenițân”, de care suferă aproape toți intelectualii noștri; aproape toți consideră că, într-o formă sau alta, au “rezistat” la presiunile deformatoare ale mediului social, că s-au comportat activ în raport cu acesta.
4. Din punctul de vedere al temei discutate aici, fenomenul “Piața Universității”, a fost o tentativă a oamenilor de a se manifesta nu numai ca “persoană”, ci și ca “subiect”. După etapa “eroică” a revoluției, când mulți bucureșteni au fost sau doar s-au simțit subiecți, a urmat o perioadă de re-cădere a acestora în condiția de persoană (sau de “simplu cetățean”, după expresdia lansată de presă); evoluția evenimentelor îi trimisese înapoi, în fața televizorului. De altfel, încercarea disperată a “revoluționarilor veniți din stradă” de a prelungi “zilele glorioase” a început să se manifeste încă de la începutul anului 1990, când noua putere începuse să se instituționalizeze, iar mecanismele deciziei se formalizau de la o zi la alta. Este celebru cazul grupului de tineri înarmați care s-au baricadat în sediul fostului Comitet Central al PCR, pe care îl ocupaseră pe 22 decembrie. Întrebați de un reporter de televiziune de ce nu pleacă acasă, unul dintre ei a răspuns: “Acasă ce să facem? Să ne întoarcem la viața de dinainte?”.
Pentru a înțelge mai bine de ce tinerii revoluționari români nu doreau în ruptul capului să se întoarcă la “viața de dinainte”, să urmărim considerațiile lui Erich Fromm (7, pp.482-483) cu privire la situațiile de excepție, cum sunt războaiele și revoluțiile, când sunt favorizate impulsuri umane profunde, precum altruismul și solidaritatea, impulsuri înăbușite de egoismul și spiritul de competiție din “vremurile normale”. Fromm se referă aici la război: “Dacă ținem seama de faptul că viața omului de rând este plicticoasă, monotonă și lipsită de aventură, zelul de a merge la război se poate interpreta ca o dorință de a pune capăt rutinei plicticoase a vieții cotidiene și de a se lansa într-o aventură, singura, de fapt, la care omul de rând poate spera să aibă parte în această viață. (…..) În timp de război, omul se regăsește ca om și are o șansă să se distingă, indiferent de privilegiile pe care statutul său social i le conferă ca cetățean”. Când folosește sintagma “omul se regăsește ca om”, autorul se exprimă în limbaj marxian (limbajul tânărului Marx), care era, la rândul lui, un ecou al celui hegelian (suficient de abstract pentru a nu avea corespondențe în limbajul științific). În termeni psihologici este vorba de faptul că în condițiile decrise, omul se regăsește ca subiect. Care ar fi condițiile pentru ca o societate “normală” să încurajeze în masă manifestarea persoanei ca subiect? Ne-o spune tot Erich Fromm: să ofere “elemente de aventură, de solidaritate, de egalitate și de idealism care se pot găsi în război” (ibidem). În cele aproape trei decenii care s-au scurs de la publicarea studiului “Anatomia distructivității umane” (1973), societățile moderne au găsit o serie de soluții sau au inventat o serie de pseudo-soluții. Acestea vor face obiectul unei dezbateri de seminar.
5. O dezvoltare foarte interesantă a raportului dintre individ și mediul său socio-cultural a realizat-o Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai eminenți sociologi contemporani și cel mai influent sociolog francez din zilele noastre. Școala lui Bourdieu apare ca o “a treia voce” între o fizică a faptelor sociale în care individul nu este văzut decât ca un epifenomen al structurilor sociale și o antropologie în care individul izolat este considerat cel care dă sens și finalitate socialului. Bourdieu arată că opoziția dintre “agent” și “structură”, dintre individ și societate, subiect și obiect nu ține cont de realitate; căci structurilor sociale le corespund structurile mentale ale agenților, într-o relație de inter-exprimare și interacțiune. Sarcina sociologului este să transgreseze “tabuurile explicației” (5) și să descopere ce se ascunde în aceste structuri, adică să demonstreze că societatea nu este niciodată așa de transparentă cum suntem tentați să credem.
Sociologia lui Bourdieu a pus în circulație două concepte care au făcut carieră în sociologia occidentală din ultimele patru decenii: cel de capital cultural și cel de habitus. Societatea este un proces de diferențiere și de distingere: a fi înseamnă a fi diferit; a exista socialmente înseamnă a te distinge (6). În interiorul spațiului social, agenții și grupurile se distribuie după două principii de diferențiere: capitalul economic și capitalul cultural. Pornind de aici, Bourdieu analizează statul ca pe o concentrare de capitaluri diverse, ca pe un “meta-capital” cu putere asupra altora, care impune acele categorii de percepție cărora agenții le acordă autoritate și valoare. Poziția pe care individul o ocupă în spațiul social comandă reprezentările lui despre acest spațiu și motivează atitudinile pe care le va avea față de el (de a-l conserva sau de a-l transforma). Aceste atitudini sunt niște dispoziții durabile sau niște habitus-uri; în concluzie, un habitus reprezintă încorporarea structurilor lumii sociale, căci între societate și individ există un fel de complicitate originară, socialul punându-și amprenta chiar și pe corpul individului.
În concepția lui Bourdieu și a adepților săi, indivizii sunt agenți sociali – dar ei nu sunt numai niște cauze mecanice și nici nu sunt pe deplin conștienți de sensul acțiunilor lor; întotdeauna, ei sunt animați, însă, de un sens practic, adică de un sistem de preferințe, gusturi și scheme de acțiune (5). Căci habitus-ul este în același timp o artă de a anticipa, într-o situație dată și după reguli date, viitorul.
6. Statutul prescrie cu precizie comportamentul social al individului și comportamentul altora față de el. Este o sursă de satisfacție și un sistem protector pentru individ, permițându-i să avanseze cu încredere în viață. Stabilitatea lui face posibilă previzibilitatea experienței.
7. De pildă, înscrierea la doctorat era condiționată de recomandarea din partea comitetelor județene de partid, iar păstrarea statutului de “profesor de filosofie și științe sociale” a fost condiționată, după 1974, de intrarea în rândurile membrilor de partid.
8. În anii ’80 devenise legendar locotenentul Ciobanu din cadrul Inspectoratului Județean Vaslui al Ministerului de Interne, Direcția Circulație. Nu numai că el aplica legea și regulamentele fără nici o abatere, indiferent de statutul social al contravenienților, dar într-o zi, aflându-se la volan, Ciobanu s-a amendat pe sine însuși, constatând că, din neatenție, circula pe sens interzis. Această persoană a deveni “personaj” tocmai pentru că rolul real se apropia, aproape până la identificare, de rolul ideal. Când cineva acceptă în mod conștient condiția de “personaj”, își asumă un risc, căci este greu de spus ce anume primează în astfel de situații: avantajele sau dezavantajele? În mod cert, “personajele” sunt condamnate la singurătate.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
G.W.Allport, Personality. A.Psychological interpretation, New York, 1937
Pierre Janet, L’ évolution psychologique de la personalitaté, Paris 1929
B.G. Ananiev, Celovek kak predmet poznania, Izd. Leningradskogo Universitet,1968
Dumitru Borțun, “Omogenizarea socială și înflorirea personalității”, în “Revista de filosofie”, nr.5/1980
Pierre Bourdieu, Le Sens pratique, Minuit, Paris, 1980
Pierre Bourdieu, La Distinction, Minuit, Paris, 1979
Erich Fromm, Texte alese, trad. Nicolae Frigioiu, Editura Politică, București, 1983
J. Stoetzel, La Psychologic sociale, Flamarion, Paris, 1963
T.M. Newcomb, Manual de psychologie sociale, PUF, Paris, 1970
Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalității, București, Editura Științifică, 1968
CAPITOLUL III
STUDIUL RELAȚIILOR INTERPERSONALE
1. Definirea și caracterizarea actului interpersonal
2. Comunicarea – formă fundamentală a interacțiunii interpersonale
1. Definirea și caracterizarea actului interpersonal
Din analiza întreprinsă în capitolul II al acestui curs s-a putut desprinde concluzia că în abordarea științifică a persoanei este la fel de eronată sociologizarea omului (căci persoana nu poate fi dizolvată în rețeaua status-urilor, rolurilor și relațiilor sociale) ca și psihologizarea omului (pentru că persoana nu poate fi redusă la un ansamblu de procese, însușiri și stări psihice interne). Abordarea persoanei se poate face atât din perspectivă “substanțială” (“Ce este omul?”, “Care sunt componentele sale structurale?”), cât și din perspectivă “relațională” (“Cum se comportă omul în raport cu situațiile sociale în care este plasat?”). Cercetarea din cea de-a doua perspectivă implică urmărirea ei din punctul de vedere al unei interacțiuni:
– acțiunea persoanei asupra altora,
– influența inversă pe care ea o suportă din partea acestora.
Interacțiunea nu trebuie privită ca o reciprocitate statică, ci ca una dinamică, ce implică ideea de “feedback”, de “cuplaj retroactiv”, sau de “retroacțiune”. Ceea ce au comun toate formele de interacțiune observabile este suita de comportamente a două sau mai multe persoane. În procesul interacțiunii, fiecare individ se adaptează la celălalt; se produce o ajustare a comportamentelor ambilor indivizi. Adaptarea poate merge de la simpla remarcare a celorlalți și perceperea comportamentului lor, până la înalta sincronizare (un cuplu de dansatori profesioniști sau o echipă sportivă). Reciprocitatea adaptării provine din faptul că: pe de o parte, fiecare acționează, percepe și este perceput simultan, iar pe de altă parte, că fiecare se adaptează la un lucru la care el însuși a contribuit.
În procesul interacțiunii, individul se îndreaptă spre altul înarmat cu un ansamblu de ipoteze cu privire la felul în care îl evaluează celălalt. Asemenea ipoteze reprezintă variabile intermediare între comportamentul real al lui B față de A și adaptarea lui A la acest comportament(1. Interacțiunea implică, în fond, confruntarea a trei categorii de elemente:
1. particularitățile psihice individuale (trebuințe, motive, preferințe);
2. ceilalți indivizi (cu atitudinile lor individuale și de grup, cum sunt percepute de subiect);
3. situația în care indivizii interacționează.
Astfel, interacțiunea apare ca un liant între psihologia persoanei, particularitățile psihice de grup și situația socială. Din această structură internă a interacțiunii interpersonale rezultă următoarele caracteristici ale acesteia:
Se deosebește de relația om–obiecte fizice. Obiectul suportă pasiv influența omului și este neutru față de ea. Această reacție este unilaterală, asimetrică și noncomplementară. Obiectul nu “așteaptă” anumite comportamente din partea subiectului; în consecință, informația inversă obținută de subiect din partea obiectului este “pură”, necontaminată.
Se deosebește de relația om–animal. Deși este interpsihologică, această relație rămâne asimetrică. Pentru animal, ea rămâne limitată la nivel perceptiv și direct-comportamental; osmoza psihică “om–animal” este fie total exclusă, fie superficială (animalul nu-și formulează ipoteze și nu-și planifică niciodată comportamentele)(2.
Se deosebește de relația om–om care nu este interpersonală: medic – pacient leșinat, om care doarme – om treaz, mamă – copil mic (la limită, relația om viu – om mort) sau relația om–om mediată până la abstractizare: producător–consumator, guvernant–guvernat, comandant de armată – soldat, director–muncitor).
Având în vedere toate aceste caracteristici (definite negativ), relația interpersonală poate fi definită ca o “uniune psihică, conștientă, directă, bazată pe o legătură inversă complexă – uniune ce cuprinde minimum două persoane” (1, pag.131). Actul interpersonal(3 nu se reduce la dimensiunea atracție–repulsie afectivă. Întotdeauna, el reprezintă o țesătură de percepții, acte simpatetice și acte de comunicare.
2. Comunicarea – formă a interacțiunii interpersonale
A. Componentele comunicării interpersonale. Relația interpersonală este un proces mediat de comunicare. Comunicarea este principala formă de manifestare a interacțiunii psihosociale, deoarece toate efectele interpersonale (perceptive, simpatetice sau funcționale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul esențial al mesajului este atragerea atenției receptorului asupra unui lucru oarecare – mai precis, asupra obiectului de referință și asupra caracteristicilor lui.
Principala proprietate formală a mesajului este caracterul simbolic. Condiția obligatorie a succesului acțiunii de codificare/decodificare este corespondența directă a celor două sisteme de simboluri, după cum se poate vedea în figura de mai jos (apud 1):
Cunoașterea de către Cunoașterea proprietăților Cunoașterea de către
emițător a aceluiași obiect receptor a
a proprietăților proprietăților
obiectului de referință obiectului de referință
Utilizarea unui cod acceptat
Codarea Decodarea
mesajului COMUNICAREA mesajului
Din punct de vedere psihologic, mesajele se disting, în primul rând, după criteriul informație/incertitudine. A reduce incertitudinea înseamnă a reduce numărul de posibilități conținute în mesaj (numărul obiectelor de referință posibile și numărul de caracteristici posibile).
Nu toate interacțiunile interpersonale se bazează pe transmiterea unui mesaj codat și transmis anume către receptor (comunicare intențională); există, deci, și comunicare nonintențională. Sunt cazuri în care recepționarea mesajului se face doar prin perceperea celuilalt (caz în care avem comunicare non-verbală și non-intențională). Acest fel de comunicare nu implică în mod necesar producerea unui comportament de răspuns, și nici utilizarea premeditată a simbolurilor.
Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect (nonintențional) se datorează unui proces de învățare socială. În interiorul grupului se formează anumite norme cognitive, sub influența cărora indivizii învață că anumite evenimente sunt indici ai anumitor stări de lucruri. Se naște o “semantică” comună, care constă în ansamblul semnificațiilor asemănătoare pe care emițătorul și receptorul le atribuie diferitelor simboluri (cuvinte, gesturi etc.). Codul comun permite ca masajul să fie transmis/ receptat cu o anumită certitudine că este transmis/receptat cu exactitate.
Transferul de semnificație între doi indivizi depinde de gradul de asemănare dintre structurile cognitive ale acestora. Cu cât asemănarea este mai mare, cu atât transferul de semnificație va fi mai rapid, mai complet și mai exact(4.
B. Fenomenele psihologice care însoțesc comunicarea. Comunicarea este însoțită întotdeauna de o serie de fenomene psihologice pe care nu le putem evita, dar le putem cunoaște și controla. Luarea sub control a acestora este una dintre dimensiunile cele mai importante ale competenței comunicaționale și o premisă necesară pentru ridicarea performanței comunicaționale.
Le vom aborda, în continuare, atât din punctul de vedere al emițătorului, cât și din punctul de vedere al receptorului.
i – În ceea ce privește emițătorul:
motivația transmiterii mesajului:
a – utilitatea pentru emițător;
b – utilitatea pentru receptor.
În afara relațiilor de cooperare, utilitatea pentru receptor apare ca o utopie din punct de vedere psihologic: “Câți oameni sunt cu adevărat interesați ca altul să primească o semnificație utilă dacă el nu se află într-o relație de colaborare cu emițătorul?”. Ea nu mai apare ca o utopie decă ținem cont de regula psihologică a egalizării informației, care este o sursă de satisfacții și de confort psihic. De altfel, ea stă la baza uneia dintre interacțiunile cu cel mai bogat conținut psihologic, care este prietenia, așa cum sesiza foarte bine Constantin Noica (3).
motivația alegerii receptorului pentru un anumit mesaj:
a – dacă receptorul este predestinat, apare problema alegerii mesajului;
b – dacă mesajul este predestinat, apare problema alegerii receptorului.
Situațiile de tipul (a) apar de fiecare dată când vrem cu tot dinadinsul să abordăm o persoană, dar nu știm cum (nu știm ce mesaj ar face-o abordabilă). Situațiile de tipul (b) se regăsesc ori de câte ori suntem în posesia unui mesaj care ni se pare important sau deosebit de interesant și nu știm cui să-l transmitem; aici intervine regula egalizării informației, ca sursă de satisfacții. De la această regulă fac excepție următoarele cazuri:
– emisia involuntară de mesaj;
– emisia repetitivă (copiii care-și vorbesc lor înșiși);
– emisia de mesaj înșelător (în situațiile competitive) (5.
ii – În ceea ce privește receptorul:
sarcina receptorului este de a organiza activitatea de recepție și înțelegere a masajului:
a – activitatea lui se întrepătrunde cu cea a emițătorului într-o ordine cronologică inversă (pentru el, recepționarea mesajului nu este punctul final, ci începutul proceselor psihice organizate în jurul motivației sale);
b – informația este selectată și asociată cu stocul de informație preexistent;
c – el întâmpină mesajul în mod activ, producând ”reacții de orientare” în raport cu elementele de surpriză ale mesajului;
d – receptorul își poate pune mai multe întrebări, legitime din punct de vedere psihologic:
– “De ce am fost ales tocmai eu pentru a recepta mesajul?”
– “De ce mi s-a dat cutare sau cutare răspuns?”
– “Ce motive l-au determinat pe emițător să-și formuleze mesajul?”
– “Cât de adevărat este mesajul?”
Aceste întrebări arată că recepționarea mesajului este o chestiune de alegere a unei variante din mai multe posibile și de amplificare a informației (de reducere a incertitudinii).
Alegerea pe care o face receptorul este influențată de:
– conținutul mesajului;
– atitudinea lui față de obiectul de referință, caz în care există trei situații:
1 – informația întărește atitudinea anterioară, situație în care ea va fi încorporată firesc, ceea ce duce la menținerea echilibrului;
2 – informația pune în pericol fondul de informații preexistent, ceea ce implică re-organizarea acestuia – situație în care informația fie este respinsă, fie este încorporată;
3 – informația nu are nici un raport cu informațiile anterioare, situație în care încorporarea depinde în mare măsură de structura și expresivitatea mesajului (6.
– atitudinea receptorului față de emițător, caz în care există tot trei situații:
1 – emițătorul este considerat demn de încredere, situație în care informația va fi încorporată, chiar și cu prețul schimbării atitudinii anterioare;
2 – emițătorul nu este considerat un informator demn de informația pe care o transmite, situație în care informația va fi respinsă;
3 – emițătorul este greu de apreciat, situație în care informația va fi verificată pe alte căi sau va fi integrată/respinsă tacit, în timp, funcție de atitudinea anterioară față de obiectul de referință și funcție de alte informații receptate ulterior (7.
În actul interpersonal, rolurile de emițător și receptor sunt complementare și interșanjabile. Ambele roluri se concretizează în forme de comportament motivate psihologic. Prelungită în timp, comunicarea duce la uniformizarea cognitivă, atitudinală și comportamentală; indivizii se vor influența in direcția menținerii uniformității.
B. Formele comunicării. Clasificarea fenomenelor de comunicare se poate face după mai multe criterii:
i. după criteriul numărului persoanelor implicate:
a – comunicare în masă (transmiterea mesajelor la mai multe persoane deodată);
b – comunicare interpersonală (transmiterea mesajelor de la o persoană la alta, în cadrul unei relații primare);
c – comunicarea intrapersonală (deliberarea interioară).
ii. după criteriul instrumentului cu care se codifică informația și se transmite mesajul:
a – comunicarea verbală;
b – comunicarea non-verbală.
a. Comunicarea verbală (sau “lingvistică”) se realizează prin intermediul limbilor naturale, care constituie cel mai complex limbaj, deoarece ele îndeplinesc toate funcțiile posibile ale acestuia: cognitivă, comunicativă, reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie, ludică și dialectică.
Din punct de vedere psiho-social, limbajul verbal reprezintă o activitate instituționalizată, care comportă:
– forme stabile și recunoscute (proclamația, discursul, coversația etc.);
– ocazii corespunzătoare formelor evocate mai sus;
– distribuția rolurilor în comunicare (în funcție de importanța status-ului);
– situații tematice (abordarea anumitor teme se reglează prin jocul obligațiilor, tabuurilor și conveniențelor).
Prin intermediul limbajului verbal, persoana atrage atenția asupra sa, se impune, influențează și primește influențe. Interinfluențarea variază după gradul de intensitate. Sub acest raport, se pot distinge (cf. 1):
a’ Comunicarea verbală simplă: transmiterea anumitor informații în vederea coordonării conduitei unui individ (sau grup) cu conduita altor indivizi (grupuri), precum și cu acțiunea unor factori sociali externi. Comunicarea simplă nu are ca finalitate o influență importantă asupra psihicului și conduitei partenerului, cum ar fi modificarea orientărilor, percepțiilor sau deprinderilor de gândire).
Exemple: “Șase!”; “De săptămâna viitoare, pe ecrane va rula filmul Trahir”; “Bursele se vor plăti începând din ziua x, între orele y–z”.
a’’ Convingerea: o formă care implică restructurări de montaj psihic: informația transmisă determină apariția unui nou sistem de principii și orientări al receptorului sau le influențează esențial pe cele anterioare. Convingerea se formează pe două căi:
– calea demonstrației logice, care presupune atitudinea conștientă a receptorului;
– calea exemplificării, care poate fi abstractă sau concretă (semi-intuitivă); cea abstractă presupune și ea atitudinea conștientă.
a’’’ Sugestia: o formă care presupune și ea restructurări de montaj psihic, dar care se bazează pe receptarea necritică a mesajului și implică incapacitatea receptorului de a controla conștient fluxul informației primite. Sugestia poate cunoaște mai multe variante:
– încrederea nelimitată în sursa informației,
– așa-numita “hipnoză în masă”,
– mecanismele psihologice proiective (de la proiecția de tip narcisist, în care eu-l receptorului "colorează" mesajul, până la schema raportării la “grupurile de referință”, asupra căreia vom zăbovi în capitolul V, paragraful 1).
Sugestia utilizează cu precădere funcțiile expresivă și persuasivă ale limbajului, din care cauză comunicarea devine un schimb de informație emoțională. Spre deosebire de a’ și a’’, unde avem de-a face cu o retroacțiune dezvoltată (a’ – schimb reciproc de informații; a’’ – dezbaterea, disputa, lupta de opinii), în cazul lui a’’’ avem o retroacțiune rudimentară, mesajul impunându-se de pe poziții “autoritare”.
b. Comunicarea non-verbală (sau “pre-lingvistică) folosește ca instrumente aparența fizică, mimica sau gestul, care nuanțează mesajul, ajută emițătorul să se exprime:
– aparența fizică (îmbrăcăminte, aspect fizic etc.) transmite mesaje adevărate sau înșelătoare cu privire la statutul emițătorului;
– gestul indică natura psihofiziologică, socială și culturală a persoanei–emițător, fiind o cale de cunoaștere a intențiilor acesteia;
– mimica explicitează intenția și nuanțează mesajul verbal (atunci când nu-l înlocuiește cu altul).
Cele trei instrumente comunică mesajele pe calea percepției interpersonale. Comunicarea devine percepție, iar percepția devine comunicare. Această formă de comunicare depinde foarte mult de ceea ce psihologii numesc “relații perceptive”.
c. Comunicarea paraverbală (sau “paralingvistică), în care mesajul nu se transmite prin intermediul cuvintelor, dar nici nu s-ar putea transmite în absența vorbirii. După unii autori (vezi, de pildă, 4, p.77), “subsistemul paraverbal” este format din următoarele elemente:
– intonația; – volumul vocii;
– intensitatea vocii; – ritmul vorbirii;
– tonalitatea; – folosirea pauzelor;
– dicția și accentul; – timbrul vocii.
Cu excepția unor domenii de activitate strict determinate (teatru, cinematografie, televiziune sau publicitate), comunicarea paraverbală este neglijată în mod sistematic, astfel că instrumentele ei nu sunt luate sub control. Pentru creatorii de imagine, "șlefuirea" acestor instrumente reprezintă un obiectiv profesional de maximă importanță, care ar trebui să se regăsească în planul de învățământ al oricărei facultăți de profil.
În țările cu o cultură a comunicării dezvoltată, instrumentele comunicării nonverbale și ale celei paraverbale sunt exersate încă de pe băncile școlii – fie sub forma disciplinelor de învățământ, fie sub forma unor activități facultative (cum sunt, de pildă, festivitățile, spectacolele dedicate unui eveniment sau cercurile de artă dramatică). În Statele Unite, trupele de teatru pot fi întâlnite în mai toate școlile, colegiile și facultățile; ele sunt nelipsite în instituțiile de învățământ care pregătesc specialiști în comunicare.
N O T E
1. Să ne gândim la doi indivizi care se simt atrași unul de celălalt, la jocul fascinant al ipotezelor și al ajustărilor de comportament în funcție de răspunsul celuilalt; cu toții avem amintiri din perioada pre-adoloscenței și adolescenței: cât de chinuitoare era îndoiala cu privire la ipotezele cu privire la celălalt, mai ales la modul în care ne evaluaează!
2. În legătură cu această relație asimetrică și noncomplementară, marele pedagog polonez Komensky, întemeietorul sistemului școlar modern, sesiza cu umor că singura ființă indiferentă la statutul social al prinților este calul; dacă nu ști să călărești, el te aruncă din șa, indiferent cine ești. De aceea, conchidea Komensky, singurul meșteșug pe care un prinț este obligat să-l învețe cu adevărat este arta călăriei.
3. În ultimele lucrări de psihologie socială, actul interpersonal este distins de relația interpersonală. Actul nu poate fi surprins decât observațional; în relație sunt cuprinse și trecutul și viitorul interacțiunii. Testele sociometrice surprind relațiile, iar nu actele.
4. O analiză detaliată a condițiilor cognitive, lingvistice și culturale favorabile comunicării se poate găsi în cursul nostru, Semiotică – limbaj – comunicare (2).
5. Aici nu avem de-a face totdeauna cu excepții de la regulă; uneori este vorba tocmai de specularea regulii “egalizării informației”, deoarece emițătorul mizează pe iluzia receptorului că între el și emițător informația s-ar fi egalizat.
6. Este vorba de acea situație în care un mesaj îi descoperă receptorului o problematică (o “lume”) a cărei existență nici n-o bănuia, situație în care se petrece așa-zisa “revelație” sau “trezirea intelectuală” de care vorbea Gaston Bachelard, foarte frecventă în sistemele educaționale instituționalizate (învățământ etc.). Pentru mass-media, aceasta este situația cea mai dificilă: mesajul va trebui să aibă o expresivitate aparte și să cuprindă “elemente pregătitoare”.
7. De regulă, informația aflată în suspans “gestează” o perioadă de timp, dar receptorul, fără să-și dea seama, devine mai receptiv față de informațiile care se leagă de cea inițială. În plan subiectiv el are senzația că în ultimul timp “se vorbește mai mult” despre “acest lucru”, despre care înainte nu vorbea nimeni. Când are loc o asemenea impresie, aceasta este un semn că, până la urmă, informația care a “gestat” va fi asimilată.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
1. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
2. Dumitru Borțun, Semiotică – limbaj – comunicare. Bazele epistemologice ale comunicării, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, SNSPA, București, 2000
3. Constantin Noica, “Interpretare la Lysis”, în Platon, Opere, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pp.165-212
4. Petru Andrei, Alexandrescu Florin, Personalitate și comunicare. Tactici de influență interpersonală, Editura Licorna, București, 1999
CAPITOLUL IV
MOTIVAȚIA CONDUITEI ȘI ACTIVITĂȚII PERSOANEI
1. Nivelul de aspirații și comportamentul persoanei
2. Moduri de interacțiune interpersonală în viața socială
1. Nivelul de aspirații și comportamentul persoanei
A. Nivelul de aspirații și raportul acestuia cu comportamentul persoanei. Caracterul deschis al sistemului care este persoana se exprimă prin existența dorințelor, speranțelor, așteptărilor, aspirațiilor, scopurilor și idealurilor spre care aceasta tinde.
Ele formează latura proiectivă a conștiinței umane și exprimă specificul motivațional al conduitei omului (stimularea ei din perspectiva viitorului, reprodusă în plan mintal prin imaginea anticipativă). Formulându-și ipoteze și scopuri, persoana se deplasează comportamental de la un obiectiv la altul, de la un nivel de activitate la altul, de la un “partener” la altul, de la un grup la alt grup. Astfel, ea se înconjoară de un veritabil câmp de interacțiune prin care mecanismele proiective reglează contactele cu alte persoane, făcând posibilă comunicarea, compararea și cunoașterea interpersonală(1.
Aspirațiile și așteptările sunt implicate peste tot unde este vorba de viitorul profesional al individului, de “mișcarea” sa în sistemul sarcinilor, funcțiilor și pozițiilor sociale – altfel spus, în desfășurarea biografiei sale ocupaționale, morale și sociale. În literatura de specialitate, latura proiectivă a persoanei este exprimată prin termenul nivel de aspirații, lansat de “școala dinamistă” a lui Kurt Lewin. Nivelul de aspirații se alimentează din trei surse principale:
i) interacțiunea subiect–sarcină;
ii) interacțiunea persoană–semeni;
iii) normele grupului.
i) Interacțiunea subiect–sarcină. Kurt Lewin (2, p.137) alege exemplul unei persoane care, trăgând la o țintă al cărei centru are valoarea de 10 puncte, realizează 6 puncte. La încercarea următoare se decide să realizeze 8 puncte și realizează 5 puncte; este dezamăgită, dar pentru următoarea încercare se decide să realizeze din nou 6 puncte. După modelul lui Lewin, într-o asemenea secvență distingem următoarele elemente:
1 – performanța anterioară;
2 – punerea în funcțiune a nivelului de aspirații;
3 – executarea acțiunii și obținerea noii performanțe;
4 – reacția la nivelul de realizare;
5 – sentimentul de succes/eșec;
6 – abandonarea acțiunii sau continuarea ei pe un nou nivel de aspirații.
În legătură cu punctele 2 și 3 se ridică următoarele întrebări: Ce anume determină nivelul de aspirații? Care sunt reacțiile la realizarea/nerealizarea lui? Kurt Lewin identifică următorii factori: scopul acțiunii, scopul ideal, diferența internă și nivelul de încredere.
Scopul unei acțiuni este doar o parte din scopul total al individului. Acest scop total poate include scopuri himerice, o dorință ceva mai realistă, un nivel pe care persoana îl consideră de atins în momentul imediat următor (nivelul 1 încredere) și, în sfârșit, nivelul cel mai coborât (în condiții potrivnice). Scopul unei acțiuni se apropie sau se depărtează de scopul ideal. Aceasta este “diferența internă”. Mai există și “diferența de scop sperată”: diferența dintre nivelul scopului și nivelul performanței sperate (11). Diferența de “scop sperată” depinde de gradul subiectiv de probabilitate, evaluat de subiect. Expresia probabilității subiective este nivelul de încredere. Nivelul noii performanțe (punctul 3 din secvența Lewin) reprezintă “scorul reușitei”. Diferența dintre nivelul de aspirații și scorul reușitei (în exemplul nostru – 5 puncte) constituie “diferența de reușită”; ea poate fi pozitivă sau negativă (de unde satisfacții nesperate de genul “mi-a pus Dumnezeu mâna pe cap” sau, dimpotrivă insatisfacții nesperate, echivalate de subiect cu “ghinionul”)(2.
Sensul și mărimea diferenței de reușită determină decisiv reacția la diferență (la noua performanță). Este evident că o mare diferență pozitivă va implica perseverarea în acțiune de pe un nivel superior de aspirații, realizându-se așa numita “autonomie funcțională a motivației”.
În concluzie, persoana funcționează ca un sistem reglat din punct de vedere motivațional, printr-un mecanism de feedback pozitiv (Prigogine), care o împinge în direcția dezvoltării nivelului de aspirații. În societățile moderne (deschise), acest mecanism psihosocial este una dintre principalele cauze ale dinamicii sociale. Totodată, el poate avea efecte perverse, printre care “maxima incompetență” (Peter).
ii) Interacțiunea persoană–semeni este cea de-a doua sursă din care se alimentează nivelul de aspirații. Pentru majoritatea indivizilor, aspirațiile sunt determinate în bună măsură de performanțele altor indivizi. Acești indivizi pot aparține aceluiași grup sau unor grupuri adverse – egale, inferioare sau superioare ca statut și rol social.
În general, individul tinde să se identifice cu grupul său: nivelul mediu de reușită al grupului devine normă a sa, prin care-și definește statutul. Cercetările experimentale au impus următoarele concluzii:
– subiecții care au reușite superioare mediei grupului își asumă niveluri de aspirații inferioare posibilităților lor;
– subiecții care au reușite inferioare mediei au un “scor de diferență” pozitiv, iar cei ce se apropie de media grupului au un scor ușor pozitiv;
– nivelul de aspirații crește când subiectul se compară cu un grup inferior care are performanțe mai bune (studentul care se compară cu elevii mai performanți ca el);
– nivelul de aspirații scade când subiectul se compară cu un grup superior care are performanțe mai slabe (elevul care se compară cu studenții mai puțin performanți decât el).
iii) Normele grupului sunt determinate cultural. Ele afectează profund aspirațiile indivizilor. Indivizii consideră, de obicei, că nu este de dorit să te situezi nici sub norma de grup, dar nici deasupra normei. Ei tind mai degrabă spre un optimum decât spre un maximum.
Un factor important în orientarea subiectului spre sarcini tot mai diferite îl constituie dorința de a depăși actuala “zonă accesibilă” de activitate; totalitatea regiunilor de activitate accesibile se numește, în psihologia socială, spațiul liberei mișcări (în limbajul filosofiei sociale, se poate spune “orizont de viață”).
Lărgirea acestui “spațiu social” este un factor stimulator pentru evoluția persoanei în sistemul status-urilor și rolurilor sociale. Ea explică multe dintre fenomenele de “ecologie socială” (trecerea dintr-un grup profesional în altul, din rural în urban, din orașe mici în orașe mari, din țări subdezvoltate în țări dezvoltate, din societăți închise în societăți deschise).
Așa cum conformarea la normele de grup explică reproducerea pe scară largă a grupurilor, a status-urilor și rolurilor (vezi reproducerea profesională în cadrul unei familii), tendința de depășire a normelor, de lărgire a “spațiului liberei mișcări” este o explicație a dinamicii sociale, a circulației indivizilor între sectoarele și nivelurile unei societăți. Diferența dintre cele două atitudini se explică și prin factori de personalitate (ambiția, prudența, curajul de a face față realităților potrivnice), dar ea se datorează în ultimă instanță situațiilor sociale și normelor de grup, care sădesc în persoană nivelul de aspirații.
Butada conform căreia “în traista fiecărui soldat zace un baston de mareșal” este mai degrabă literară decât științifică; cercetările efectuate de școala lui Pierre Bouridieu pe tema biografiei și a destinului personal dovedesc că de-a lungul vieții, un individ se poate deplasa “în sus” față de poziția inițială (statutul familiei de proveniență), dar în marea majoritate a cazurilor această ascensiune este limitată (cu cât urcă mai “sus”, cu atât urcă mai greu, până când ascensiunea se blochează); cazurile de cariere strălucitoare, gen Napoleon Bonaparte, se explică fie prin situația social-istorică excepțională (război, revoluție etc.), fie prin traseul atipic parcurs de un individ (în răspăr cu normele sociale ale evoluției pe scara socială). Așa se explică, în ultimă analiză, caracterul relativ “ordonat” al dinamicii sociale, pe care Bourdieu îl surprinde în conceptul de “reproducere” (3), echilibrul ce există între conservare și schimbare, între stabilitate și dinamică socială. Tocmai această “ordine” relativă a evoluției sistemelor sociale face posibilă cunoașterea științifică a acestora.
2. Moduri de interacțiune interpersonală în viața socială
După cum am văzut în paragraful 1 al capitolului precedent, esența relațiilor interpersonale o constituie interacțiunea (faptul, banal la prima vedere, că fiecare dintre subiecții relației îl stimulează pe celălalt și îi răspunde).
În literatura de specialitate, interacțiunea a fost tratată mult timp ca un fenomen legat exclusiv de grupurile mari și de fenomenele sociale, făcându-se – mai mult sau mai puțin – abstracție de aportul individual al persoanei. Dar interacțiunea trebuie privită și ca funcție a participării indivizilor la viața grupului (mic sau mare); de aceea, ea trebuie inclusă printre mecanismele psiho-sociale generatoare de motivație.
Astfel, orice tip de interacțiune – de pildă, competiția – poate fi tratat pe de o parte doar ca un proces social vag, iar pe de altă parte, ca o formă specifică de interacțiune între doi indivizi, de manifestare a unuia în raport cu celălalt, precum și în raport cu grupul de apartenență. Competiția, de pildă, poate fi înțeleasă și ca funcție a însușirilor psihice individuale, dar și ca o relație dintre două tipuri de personalitate. De asemenea, ea este o realitate de grup care poate avea efecte diferite, chiar diametral opuse, asupra unor personalități diferite (3.
A. Sociabilitatea – baza interacțiunii psiho-sociale. Suportul interacțiunii psiho-sociale este o trebuință umană universală, considerată de specialiști inerentă naturii umane: sociabilitatea. Aceasta se traduce prin faptul că pentru a-și trăi viața în mod normal și pentru a-și asigura integritatea psihică, omul are nevoie de relații cu alți oameni. Când această nevoie nu este satisfăcută, individul uman resimte disconfort psihic și anxietate.
Conform teoriei lui Shultz (apud 4, Partea I, cap.I), această nevoie fundamentală se concretizează în următoarele trebuințe:
i – trebuință de incluziune,
ii – trebuință de control,
iii – trebuință de afecțiune.
i. Trebuința de incluziune este primordială, făcându-și apariția încă din prima perioadă de viață (copilul mic): apetitul de comunicare și contact, efortul de a atrage atenția, dorința de a fi îngrijit, teama de a fi uitat sau neglijat. Cel care a fost abandonat în copilărie (sau a crezut că i se întâmplă acest lucru) devine un adult frustrat, a cărui personalitate va fi puternic marcată de acest episod biografic.
ii. Nevoia de control este nevoia individului de a-și exercita autoritatea asupra celorlalți sau de a fi dirijat de alții. Această trebuință apare în a doua copilărie (3–7ani) și se continuă la adult, unde-și găsește satisfacerea prin intermediul ierarhiilor de statut.
iii. Nevoia de afecțiune este nevoia de a dărui afecțiune și de a primi răspuns afectiv. Apare din prima copilărie și se instalează pentru toată viața, fiind dozată de caracteristicile psihice individuale. Această nevoie se satisface cu predilecție în relațiile diatice, dar nu numai; un obstacol în satisfacerea ei deplină este caracterul său de reciprocitate, care, deși este o condiție obligatorie, se realizează mai rar decât ne-am dori. Atunci când se realizează, ea permite înflorirea unor relații considerate de mulți gânditori drept expresii supreme ale umanizării: de la prietenie, așa cum o descrie Platon în celebrul său dialog Lysis (5, pp.213-234), până la dragoste, așa cum o înțelege, de pildă, Erich Fromm(4.
Într-o lucrare devenită celebră (Our inner conflicts, New York, Norton, 1945), psihiatria Karen Horney (7, pp.42-81) distingea la pacienții săi trei tendințe de manifestare a sociabilității, a căror cunoaștere este utilă pentru psihologia comunicării sociale: a) căutarea celorlalți, b) mersul împotriva celorlalți și c) fuga de ceilalți.
a) Indivizii din prima categorie au o puternică trebuință de afecțiune, de aprobare, de a-și găsi un partener (prieten/prietenă, amant/amantă, soț/soție) capabil să le satisfacă această nevoie. Ei simt nevoia să fie căutați, doriți, iubiți, stimați, să se simtă acceptați, apropiați, apreciați, să fie necesari și chiar indispensabili celorlalți; la limită, ei simt nevoia de a fi protejați și chiar conduși.
b) Indivizii din a doua categorie sunt duri și agresivi; ei resimt lumea ca pe o arenă în care vor supraviețui numai cei dotați; de aici, trebuința lor primordială de a-i domina și a-i folosi pe ceilalți. Ei simt nevoia de a fi cei mai buni, de a reuși în toate, de a se bucura de prestigiu – indiferent de mijloacele și costurile pe care le implică realizarea acestor obiective.
c) Indivizii “detașați” au trebuința internă de a stabili o distanță emoțională între ei și ceilalți. Autonomia și retragerea satisfac nevoia lor de independență (să nu fie influențați, constrânși, obligați, implicați emoțional). Nu suportă conformarea la normele de comportament acceptate. Detestând lupta de tip competitiv, nu urmăresc să se distingă, de aceea nici nu fac eforturi în această direcție. Pentru astfel de oameni, “l infern c est l autres” (J.-P. Sartre) (5.
Fie că se manifestă în formă sincretică (la copil), fie că se manifestă în formă diferențiată, evoluată până la nivelul fixării ei în status-uri și roluri stabile, sociabilitatea exprimă o caracteristică esențială a omului; în lumea de azi, care a devenit un “mitwelt” (Heidegger), “une monde avec autrui”, ea a devenit o condiție obligatorie a existenței cotidiene – și chiar o dominantă a acesteia; sociabilitatea este atât de puternică, încât poate duce la alienare în aceeași măsură ca și absența ei (6. Izolarea totală de contacte umane actuale a devenit, în zilele noastre, un fenomen foarte rar (eventual, o practică pustnicii). Izolarea voluntară nu înseamnă, însă și o izolare totală. Celebra analiză pe care o făcea Hegel în Fenomenologia spiritului experiențelor denumite “robinsonade” tocmai acest lucru îl demonstra: Robinson Crusoe nu era, pe insula lui, absolut singur, ci împreună cu o întreagă civilizație: aceea în care fusese socializat.
Izolarea forțată de împrejurări duce la nebunie sau la sinucidere. Atunci când este cauzată de o boală psihică sau mentală, izolarea întărește și agravează boala, instaurându-se un feedback pozitiv, adică un “cerc vicios” pe care terapeuții încearcă să-l “rupă” prin diferite metode de re-socializare (de pildă, cea a grupului de discuții).
B. Nivelurile macrosocial și microsocial al relațiilor interumane. La nivel macrosocial, interinfluențarea și apropierea dintre oameni au loc în cadrul maselor, al marilor colectivități (inclusiv popoare). În acest caz, cercetarea culturii materiale și spirituale a acestora este suficientă pentru a explica diferențele dintre ele. Dar la acest nivel, sociabilitatea este mai mult extensivă, desemnând o manieră de a fi împreună, “une maniere detre ensemble” (Gurwitch), de a trăi în legături colective – mai mult sau mai puțin abstracte –, de la distanță. În acest caz, conștiința comună este slabă, superficială și instabilă; “noi” înseamnă mai mult “noi-ca-număr”, o relaționare în care persoana se manifestă superficial (“le-moi-numero”). Sociabilitatea și interacțiunea se bazează mai ales pe similitudinea unor situații sau evenimente exterioare.
La nivel microsocial, sociabilitatea și interacțiunea se manifestă în grupuri restrânse –“communion”, cum le numesc unii psihosociologi francezi (1, cap.II). Mentalitatea comunională înseamnă câteva lucruri elementare pentru societățile care au prezervat-o, dar care în societățile post-comuniste, unde regimurile totalitare au distrus-o, par astăzi niște utopii:
– indivizii își asumă aceeași sarcină și același proiect;
– partenerii caută să se dăruiască fără rezerve, fără ca prin aceasta să-și înstrăineze ceva din personalitatea lor;
– interacțiunea este pronunțat intensivă (“le-moi-intime”), ducând la relații intime și stabile (prietenie, dragoste);
– individul se poate manifesta mult mai intens și mai profund ca persoană.
În psihologia comunicării sociale este foarte importantă cunoașterea regulilor psiho-sociale ce guvernează comportamentele la cele două niveluri Există multe organizații civice (ale societății civile) sau politice care corespund nivelului microsocial. Dar în societățile moderne, ele au un impact redus asupra vieții politice; pentru a-și mări impactul, multe se transformă în partide (de exemplu, organizațiile ecologiste din unele țări occidentale).
O întrebare primordială pentru domeniul comunicării politice este: Cărui nivel de sociabilitate îi aparține un partid politic? Experiența arată că în cazurile cele mai fericite, doar conducerea acestora poate deveni o “comuniune”, restul partidului funcționând după regulile nivelului macrosocial. Este rațiunea pentru care în lumea contemporană, multe partide au renunțat la aplicarea criteriului cantitativ în ceea ce privește membrii, conturându-se cunoscutele sfere de “apartenență”: membri, simpatizanți, alegători. Politica acestor partide și a organelor lor de presă este puternic diferențiată în funcție de aceste sfere; de aici, importanța excepțională pe care au dobândit-o sondajele de opinie publică și valoarea pragmatică a cercetărilor orientate spre “publicuri-țintă”.
Fără un control eficace exercitat între cele două niveluri ale partidului (macro și micro), riscul ruperii lui și chiar al dispariției sale este foarte mare. Așa s-a întâmplat cu Partidul Democrat-Creștin din Italia, care la sfărșitul anilor ’70 ajunsese un “mamut” al cărui “cap” nu mai putea transmite semnale “trupului”; așa se explică neantizarea peste noapte a Partidului Comunist Român, partid în care legile nivelului microsocial nu mai funcționau nici măcar în interiorul Comitetului Politic Executiv, considerat în toate partidele comuniste aflate la putere nucleul dur al Comitetului Central și pe care Kolakowsky l-a numit “partidul interior”; interacțiunile de tip comunional fusesră confiscate de “cuplul conducător”, care prin acest demers a finalizat procesul de confiscare a partidului și a oricărei vieți de partid; cei doi conducători au dus “partidul” cu ei, în mormânt. Actuala criză a Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat din România se datorează tot unei fracturi fără leac între nivelul microsocial și cel macrosocial ale partidului.
Pentru psihologia comunicării politice este importantă tratarea sociabilității și a interacțiunii pe axa formal/informal (sau, altfel spus, pe axa social/psihologic). În acest sens, J.L.Moreno arată că a descrie comportamentul psihologic al unei colectivități luate în ansamblu este imposibil, deoarece procesul psihologic total se divizează în numeroase procese particulare și individuale (vezi 9, pp.145-172, unde este prezentat celebrul studiu pe 600 de fete dintr-o colonie de reeducare). După Moreno, singurul lucru pe care îl putem face este să ținem evidența combinațiilor posibile (“diade”, “triunghiuri”, “pătrate”, “cercuri”) și să comparăm structura informală cu aceea care este de dorit.
C. Interacțiunile psihologice simetrice. Acest tip de interacțiune presupune ca persoanele aflate în acest raport să se situeze una față de alta pe aceeași poziție și să-și răspundă tot timpul prin atitudini și conduite similare, fiecare contribuind activ la menținerea simetriei.
Principalele forme de manifestare sunt: i) competiția, ii) cooperarea și iii) conflictul.
i. Competiția reprezintă rivalitatea reciprocă pentru atingerea unui scop indivizibil. Contrar unor teorii biologiste, ea nu exprimă porniri native ale ființei umane, fiind determinată de cultură, tradiții și învățarea socială.
Cercetările etnologice (M. Mead, G. Murphy ș.a.) arată că în unele culturi, competiția este stimulată și chiar idealizată, în altele este doar acceptată, iar în altele este prohibită prin norme sociale sau lipsește cu desăvârșire. În cultura contemporană de tip european, ea apare la copii de la vârsta de 4–5 ani, bazându-se pe modelele oferite de familie, grup de joacă sau școală (cu aportul consistent al cadrelor didactice).
Experimentele dovedesc că intensificarea competiției peste un prag critic duce la sporirea “producției” și la scăderea “calității”. Condițiile favorabile unei competiții puternice sunt: a) rivalii sunt aproape egali; b) competitorii sunt familiarizați cu sarcina. Cercetările au pus în evidență efecte negative: creșterea frustării și creșterea anxietății. Pentru Karen Horney, competiția este un centru constant de conflicte nevrotice.
Unii autori (cu formație intelectuală de sorginte protestantă) au propus înlocuirea competiției-cu-alții prin competiția-cu-sine-însuși; alți autori, inspirați de ideologia comunistă, au propus înlocuirea competiției cu …cooperarea!
ii. Cooperarea reprezintă coordonarea eforturilor spre atingerea unui scop comun, care nu poate fi atins pe calea eforturilor strict individuale. La copii, conduita de cooperare apare în jurul vârstei de 3 ani. O serie de studii (G.Murphy ș.a.) au pus în evidență avantajele cooperării în raport cu efortul individual și cu competiția (a se vedea, de pildă, cunoscutul experiment numit “dilema prizonierului”).
Adevărul care s-a impus în frontul desfășurat al cercetărilor de psihologie socială este că nu se poate stabili, in abstracto o ierarhie a acestor forme de interacțiune simetrică. În majoritatea cazurilor, unul sau altul dintre cele două tipuri este superior în funcție de situație (de obiectiv).
Cele mai multe atitudini sociale sunt o combinație între competiție și cooperare (de exemplu, activitatea unei comisii sau a unui juriu). Dacă una dintre ele încetează să dea rezultate, indivizii optează pentru cealaltă formă de interacțiune. Ponderea celor două forme diferă în funcție de nivelul interacțiunii (micro sau macro); în societățile “normale”, la nivelul microsocial domină competiția, iar la nivelul macrosocial – cooperarea.
iii. Conflictul este o opoziție raportată la o țintă indivizibilă legată de prestigiu sau de o recompensă. El este mai degrabă intermitent decât permanent și poate izbucni în anumite momente ale interacțiunii stabile. Unii autori (Park și Burgess) consideră că de regulă, un conflict se naște din competiție, dar el poate să apară ori de câte ori un sentiment individual, puternic motivat, este frustrat de către partener.
Conflictul este interacțiunea cea mai puternic simetrică(7, căci presupune un răspuns de aceeași intensitate (simțul comun a spus-o demult: “Ca să iasă cu bătaie, este nevoie de doi nebuni!”).
D. Interacțiunile psihosociale bazate pe modificarea de esență a relațiilor. Interacțiunea interpersonală poate fi privită nu numai ca act, ci și ca relație. Aceasta ia naștere prin cumularea și condensarea interacțiunii, rezultând configurații relaționale stabile, în cadrul cărora psihologiile individuale suportă transformări esențiale.
Transformările pot fi de mai multe feluri, dar toate fac trecerea spre psihologia și conduita de grup.
i. Acomodarea reprezintă creșterea adaptării (ajustării) mutuale. Unii autori văd în acomodare un compromis pentru suspendarea conflictului (suspendare care este adesea temporară). Totuși, esența acomodării stă în aceea că, în procesul interacțiunii, se trece de la obiceiuri, atitudini, valori și interese deosebite – la acceptarea și respectarea unor standarde comune (între părinți și copii, între soți, între prieteni, între membrii unei echipe de lucru, între sindicat și patronat, între societatea civilă și regimul politic). La limită, acomodarea poate deveni asimilare.
ii. Asimilarea este produsul cel mai înalt al interacțiunii sociale (cf. Park și Burgess). Ea este un proces de interpenetrare și fuziune în care persoanele (grupurile) capătă memoria, sentimentele și atitudinile altor persoane (grupuri), pătrunzându-se de experiența și istoria acestora, încorporându-le în propria lor viață spirituală (soții în căsnicii îndelungate și fericite, asimilarea unor minorități de către majoritate, a “veneticului” de către comunitate, a imigrantului de către patria adoptivă etc.).
iii. Alienarea este procesul opus asimilării; indivizii (grupurile) evoluează spre o interacțiune dezarmonică. Ea presupune “dezvoltarea separată” (apartheid-ul, “viața separată” a soților etc.). Se rezolvă numai prin conflict (război civil, divorț etc.).
iv. Stratificarea este procesul prin care persoanele/grupurile ajung să dobândească diferite status-uri (ranguri) în interiorul grupului/societății.
N O T E
1. Rolul laturii proiective a conștiinței în geneza vieții sociale, deci în antropogeneză, este analizat cu o profunzime excepțională de Jűrgen Habermas în studiul “Probleme de legitimare în capitalismul târziu” (1, p.230 ș.u.), precum și în “Preliminarii la o teorie a competenței comunicative” (idem, p.190 ș.u.).
2. Există situații obiective în care nivelul de aspirații este depășit în mod spectaculos de scorul reușitei. Efectul este destructurarea persoanei. Acest mecanism explică o multitudine de comportamente observabile în societatea românească de după 1989, atât în lumea afacerilor, cât și în viața politică sau în sfera administrației publice. Comportamentele considerate atât de frecvent ca “aberante” nu trebuie judecate doar după canoanele normalității, căci ele nu sunt produsul unor situații de viață “normale”; persoanele respective au fost, pur și simplu, destructurate sub impactul “diferenței de reușită” foarte mari: un scor al reușitei situat mult peste nivelul de aspirații (existent, de pildă, la mijlocul lunii decembrie 1989).
În aceeași ordine de idei putem lua în discuție cazul celor care câștigă, peste noapte, o sumă de bani nesperat de mare, cu mult peste gradul subiectiv de probabilitate (sau nivelul de încredere, în termenii lui Lewin). În aceste cazuri este vorba de o imensă “diferență de scor sperată”, căci nici un jucător la loterie nu joacă fără să aibă o speranță, oricât de mică ar fi ea… Când această diferență este mult prea mare, efectul ei asupre persoanei și biografiei sale este același: destructurarea.
3. Liberalismul radical este o filosofie socială falsă din mai multe motive. Unul dintre ele este că acest “liberalism utopic” face abstracție de diversitatea concretă a tipurilor de personalitate: unele sunt apte pentru competiția economică, altele nu (fără ca prin aceasta să poată fi considerate inferioare din punct de vedere social); efectele competiției pot fi pozitive sau negative asupra persoanei – în funcție de tipul de personalitate. Așadar, efectele economiei de piață nereglementate nu au o legătură directă cu justiția socială așa cum pretind doctrinele cunoscute sub numele generic de “conservatorism liberal” (L. Von Mises, Fr. Hayek) sau “libertianism”. A accepta ca ierarhia socială să fie dictată exclusiv de legile economiei de piață este, în fond, și o formă de antiumanism, care intră, mai devreme sau mai târziu, în contradicție cu filosofia democrației. De altfel, în nici o țară a capitalismului dezvoltat nu a fost aplicat vreodată “liberalismul pur”; o economie performantă și o democrație satisfăcătoare nu pot merge împreună în absența unui vast sistem de protecție socială, prin care sunt redistribuite șansele de realizare umană (de auto-actualizare a personalității) pentru toate tipurile de personalitate.
4. În celebrul său studiu din 1955, “Societate alienată și societate sănătoasă” (6, pp.45-206), Erich Fromm inventariază căile prin care omul poate ajunge la comuniune: prin supunere (față de o altă persoană, față de un grup, față de o instituție sau față de Dumnezeu), prin dominație (unirea cu lumea prin exercitarea puterii asupra ei, moment în care ceilalți sunt percepuți de subiect ca parte a lui însuși) și prin dragoste. Numitorul comun al primelor două căi, spune Fromm, constă în existența relațiilor simbolice, precum și în faptul că cele două părți își pierd deopotrivă integritatea și libertatea. Spre deosebire de supunere și de dominație, dragostea răspunde nevoii de comuniune repectând întru totul și integritatea, și individualitatea persoanei.
Iată cum descrie Erich Fromm dragostea, ca formă supremă de socializare a ființei umane, în care socializarea nu se opune individuației, ci dimpotrivă, o presupune și o potențează: “Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea și independența ființei iubitoare. Este o experiență de participare și de comuniune care permite dezvoltarea activităților personale. Nu-i nevoie câtuși de puțin de iluzii: nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane, deoarece realitatea activă a participației și a dragostei duce la transcenderea existenței individuale, făcând în același timp ca omul să se simtă posesorul forțelor active care constituie actul de a iubi. Ceea ce interesează este calitatea dragostei, și nu obiectul ei. Dragostea este interioară solidarității umane, sentimentului erotic care leagă bărbatul și femeia, gingășiei materne pentru copil și, de asemenea, interesului pe care și-l poartă omul sieși ca ființă umană. Dragostea există în experiența mistică a contopirii. Prin actul dragostei eu sunt una cu Totul, fără a înceta să fiu eu însumi, unic, izolat, limitat, muritor. De fapt, chiar în afara acestei polarități între separație și contopire, dragostea se naște și re-naște” (idem, pp.62-63).
Am acordat mai mult spațiu acestei concepții despre dragoste datorită valențelor ei comunicaționale. Este evident că în momentul “sfânt” al contopirii a două eu-ri, fără ca acest lucru să însemne pierderea unuia în celălalt, devine posibilă comunicarea totală, comunicarea deplină, în toate formele inventariate în paragraful anterior (lingvistică, paralingvistică și non-lingvistică). Conform dialecticii "închidere/deschidere" teoretizate de Constantin Noica, în momentele de grație ale comuniunii eu-rile se deschid și se îmbogățesc, fiecare ajungând să-l conțină pe celălalt, dar fără a-l anihila, fără a-l neantiza. Nu este vorba de acel extratererstru dintr-o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu, în care “De atâta dragoste pentru libelulă / Extraterestrul s-a transformat în libelul”, ci dimpotrivă, de o mișcare ascendentă pe scara umanizării. Concepția lui Fromm continuă mai degrabă teoria lui Max Sheller, care considera că dragostea înseamnă “sesizarea valorii celuilalt și dorința ca ea să se realizeze”; aceeași pozționare a dragostei, în registrul axiologic, o găsim și la eseistul român Alexandru Paleologu, atunci când scrie: “Fără filosofie, dragostea rămâne o chestiune de narcisism și secreție”. O astfel de imagine a dragostei poate funcționa, din punct de vedere psihologic, ca model ideal pentru situațiile de comunicare eficace, în care producția de sens și transferul de semnificații nu sunt perturbate de factori psihologici perturbatori.
5. După Horney, când un individ își privește vecinul, el își poate pune trei categorii de întrebări, în funcție de categoria din care face parte: a) “Oare îi plac?”; b) “Care este, oare, forța acestui adversar?” sau “Ar putea să-mi fie util?”; c) “Acest om mă va deranja sau mă va lăsa în pace?”.
Este cert că în realitatea socială aceste categorii nu se vor întâlni în stare “pură”. Dar combinația dintre ele poate să aibă ca rezultat dominația unuia sau altuia dintre tipurile descrise de Horney. Totodată, este posibil ca un individ să treacă, pe parcursul vieții, de la o dominantă la alta (marile vedete ale vieții politice, ale celei sportive sau ale spectacolului trec adeseori de la (a) la (c) sau de la (b) la (a). În acest caz, decisiv este rolul factorilor sociali (între care mass-media au un rol hotărâtor).
6. Sociabilitatea nu reprezintă doar o condiție a echilibrului psihic, ci și una a cunoașterii lumii. Fără aportul Celuilalt, însăși perceperea realității înconjurătoare este grav afectată.
7. Un alt exemplu de interacțiune în care simetria se impune ca o condiție de existență este respectul. Când cineva reproșează lipsa de respect al altora pentru propria persoană sau se consideră neînțeles și nedreptățit, ar trebui să ia în considerare acest aspect. Situația descrisă mai sus este valabilă în orice interacțiune, între orice subiecți, nu numai în interacțiunile interpersonale (de pildă, în cele dintre formațiunile politice, unde se întâmplă adesea ca o formațiune să acuze alte formațiuni de lipsă de respect – îndeosebi în campaniile elctorale, dar nu numai).
La polul opus, ca exemple de interacțiuni asimetrice pot fi date constrângerea, sugestia și imitația. Dacă vrem să folosim aceste tipuri de intercațiune în comunicarea socială, va trebui să ținem cont de caracterul lor asimetric.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
Jürgen Habermas, Cunoaștere și comunicare, București, Editura Politică, 1983
K. Lewin, Psychologie dynamique, Paris, PUF, 1967
Pierre Bourdieu, J.-C. Passeron, La Reproduction, Minuit, Paris, 1970
Jean Maisonneuve, La psychologie sociale, Paris, PUF, 1974
Platon, Opere, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Erich Fromm, Texte alese (selecția textelor: Ileana Răceanu și Nicolae Frigioiu; traducere din limbile franceză și engleză: Nicolae Frigioiu), Editura politică, București, 1983
Karen Horney, Conflictele noastre interioare, Editura IRI, București, 1998
Jean Maisonneure, op. cit., cap.II
J. L. Moreno, Fondements de la Sociometrie, PUF, 1979, pp.145-172, unde este prezentat celebrul studiu pe o colonie de fete (500–600 fete trimise la reeducare).
CAPITOLUL V
STUDIUL GRUPURILOR MICI
1. Definirea, caracterizarea și clasificarea grupurilor mici
2. Problema liderului și a conducerii în microgrupuri
1. Definirea, caracterizarea și clasificarea grupurilor mici
După cel de-al doilea război mondial, accentul cercetărilor de psihologie socială s-a mutat de la studiul instituțiilor la studiul comportamentului concret. S-a dezvoltat, astfel, funcția aplicativă a acestei științe, scăzând interesul pentru generalizările filosofice.
Specialiștii din psiho-sociologie (ca și cei din sociologie, antropologie sau istorie) s-au orientat tot mai mult spre cercetarea grupurilor sociale mici. Interesul pentru aceste grupuri se justifică atât printr-o fecunditate sporită a cunoașterii, cât și prin îmbogățirea tehnicilor de măsurare și cuantificare a fenomenelor de psihologie socială. Unii autori au ajuns chiar să susțină că dacă reușim să rezolvăm problemele grupului mic, atunci problemele psiho-sociale ridicate de marea societate vor deveni mai ușor de înțeles și de rezolvat.
A. Definirea grupului mic. Dacă vom corobora cele mai importante definiții ale grupului mic, elaborate de Klineberg, Sherif, Burges și Newcomb (1, p.437; 2, p.144; 3, cap.X; 4, p.492), putem inventaria următoarele trăsături specifice ale acestuia:
existența a cel puțin doi indivizi;
delimitarea poziției în interiorul grupului printr-o rețea de status-uri și roluri;
îmbinarea și interacțiunea acestor status-uri și roluri;
existența unui sistem de norme și valori comune tuturor membrilor.
Ca entități psiho-sociale, grupurile mici se disting prin caracterul nemijlocit al relațiilor interpersonale, care dau naștere diverselor structuri sau “rețele de grup”. Astfel, într-un grup pot fi distinse:
– structura de rol (configurația pozițiilor și funcțiilor formale și informare ale membrilor);
– structura de comunicare (liniile de comunicare interpersonală);
– structura cognitivă (configurația percepțiilor interpersonale);
– structura ocupațională (specializarea sarcinilor diferiților membri și a relațiilor funcționale dintre ei);
– structura de putere (aranjamentul modalităților în care se iau deciziile);
– structura sociometrică (distribuția relațiilor simpatetice, a afinităților dintre membri);
– structura locomotorie (sistemul de mijloace prin care indivizii se pot deplasa de la o poziție la alta în cadrul grupului).
Cu adevărat interesant pentru specialiștii din domeniul comunicării sociale este modul în care aceste structuri intră în legătură și se conectează în configurații definitorii pentru grup. De pildă, structura de comunicare (care exprimă accesul unor membri la alți membri) este generatoare de distanțe sau apropieri, de poziții de popularitate sau de impopularitate, deci de structură de rol. Dar aceasta se bazează fie pe relații de subordonare, caracterizate prin bariere statutare între membri, fie pe relații de amiciție și de fraternitate, deci pe o structură de putere.
Modalitățile de combinare a diferitelor structuri nu sunt atât de rigide cum s-ar putea crede; acestea se pot cupla funcțional în momente aparent contradictorii. Altfel, în familie, relațiile părinți–copii se pot caracteriza în același timp prin subordonare (ca în cadrul unui grup militar) dar și prin puternică atracție reciprocă sau mare accesibilitate în comunicare (ca în cazul unei secte religioase, de pildă).
Deși se pot combina variat și atipic, aceste tipuri de structuri interferează, totuși, după anumite reguli. Astfel, accesul la comunicare se combină cu atracția pozitivă (și invers). Distanța dintre membrii grupului tinde să se reproducă de la un tip de structură la alta: de la structura de rol la cea sociometrică, de la cea de comunicare la cea sociometrică, de la cea ocupațională la cea de comunicare și la cea sociometrică. Afirmația specialiștilor în Relații Publice conform căreia într-o organizație sunt mai importante traseele informale ale comunicării interne decât organigrama – oficială! – se bazează pe o realitate psiho-sociologică.
B. Particularitățile grupului mic. Analiza structurilor grupului mic ne permite înțelegerea proprietăților acestuia și a fundamentului său. Vom prezenta doar câteva aspecte ale acestei chestiuni.
Atunci când formează un sistem închegat, grupul mic și proprietățile sale se mențin constante, deși relațiile de interacțiune dintre membrii săi se pot modifica.
PRINCIPIU: Când limitele între care evoluează proprietățile constante ale grupului(1 sunt depășite, grupul ori își corectează excesele, ori dispare ca grup.
La crearea proprietăților de grup contribuie decisiv modalitățile de structurare a relațiilor interpersonale. De pildă, cooperarea dă naștere productivității (2; o organizare și mai bună a răspunsurilor interpersonale generează, în grupurile cooperante, intimitatea.
PRINCIPIU: Maniera de organizare și de utilizare a resurselor de grup determină proprietățile grupului.
Proprietățile grupului pot fi clasificate astfel:
Proprietăți principale: mărimea, distribuția spațială, conformitatea, consensul,
capacitatea de autoorganizare, coeziunea, eficiența (sau productivitatea) (3.
Proprietățile secundare (derivate din primele):
– autonomia (gradul în care un grup funcționează independent de alte grupuri);
– controlul (tendința grupului de a regla conduita membrilor);
– stratificarea (dezvoltarea unei ierarhii a statutelor);
– permeabilitatea (masura în care grupul acceptă noi membri);
– flexibilitatea (gradul de informalitate și de libertate în grup);
– omogenitatea (gradul de similitudine a caracteristicilor sociale și psihologice ale grupurilor);
– tonul hedonic (gradul în care apartenența la grup este însoțită de un sentiment de plăcere);
– intimitatea (măsura în care membrii grupului sunt apropiați);
– forța (măsura în care grupul are sens pentru membrii grupului);
– participarea (măsura în care membrii grupului cheltuiesc timpul și energia în slujba îndatoririlor și acțiunilor de grup)
– stabilitatea (rezultă din îmbinarea caracteristicilor de mărime, așezare spațială, consens, coeziune și eficiență).
Cele două categorii de proprietăți formează un sistem unitar de variabile interdependente, în cadrul căruia o componentă este condiționata de celelalte și condiționează, la rândul ei, constituirea și funcționarea celorlalte.
C. Clasificarea grupurilor. În ceea ce privește clasificarea, unii autori fac distincția între criteriile organizării psihologice și criteriile organizării sociale a grupului.
1. Criteriile psihologice:
a) fiecare membru, ca și grupul întreg, trebuie să existe în câmpul psihologic al fiecăruia dintre ceilalți membri ai grupului;
b) diferiți membri trebuie să se afle în interacțiune dinamică cu ceilalți.
2. Criteriile sociale:
a) produsele culturale (construcții, îmbrăcăminte, cântece, formule ritualice etc.);
b) denumirile și simbolurile colective;
c) sistemele de credință colectivă;
d) factorii de constrângere.
Pentru clasificarea grupurilor mici sunt mai operaționale criteriile de la (1) decât cele de la (2), care sunt mai aplicabile grupurilor mari (vezi 5, p.368 ș.u.).
i. O clasificare bazată pe criteriul relațiilor interpersonale propune M. H. Krout (6, pp. 226-228):
a) parazitismul (grup bazat pe relații prădalnice, fără comunicare și fără cooperare, foarte asemănător cu ceata de animale);
b) camensemismul (asociație fără relații contractuale – de exemplu: locuitorii unui hotel, pacienții unui spital, pasagerii unui avion);
c) mutualismul (grup bazat pe relații contractuale, cu beneficii mutuale);
d) sociabilitatea (grup bazat pe interdependență și și intercomunicare între egali – de exemplu: soții, prietenii, colegii de muncă).
Pentru psihologia comunicării în grup sunt importante situațiile (c) și (d).
ii. Grupurile sunt primare și secundare – după C. H. Cooley (7, cap.III):
1. grupurile primare – familia, grupul de joacă, grupul de vecini – se bazează pe relații intime, de tipul face-to-face;
2. grupurile secundare au la bază contacte mai impersonale, mai indirecte, mai puțin frecvente și mai distanțate în spațiu și timp (organizații politice, statul, națiunea).
Granița dintre cele două categorii este greu de stabilit. Clasa de elevi sau grupa de studenți sunt grupuri primare, în timp ce efectivul școlii și, respectiv, al facultății sunt grupuri secundare. Ce fel de grup va fi, însă, anul de studii? Unde va fi granița în cadrul unei întreprinderi? Secția de producție este grup primar sau grup secundar? Pentru a răspunde va trebui să luăm în considerare și alte criterii.
În literatura de specialitate se mai operează frecvent cu următoarele clasificări:
iii. Grupurile formale și informale, după măsura în care se manifestă tendința societății de a instituționaliza (formaliza) viața de grup, de a-i imprima din exterior o anumită ordine și anumite canale de comunicare oficială. Gradul de formalizare depinde de mărimea grupului.
iv. Grupurile de apartenență și de referință (la care individul aspiră sau se raportează). Aspirația acționează ca un puternic factor motivațional. Raportându-se la grupul său de referință, individul intră într-un proces de învățare, își interiorizează normele și standardele acestui grup. Procesul nu este lipsit de conflicte, de crize și de eșecuri; ele afectează personalitatea individului și relațiile lui cu alte persoane și cu grupul de apartenență (4.
v. Grupuri naturale și artificiale reprezintă categoriile unei alte clasificări a grupurilor mici; cele artificiale se constituite în vederea anumitor experimente sau, de ce nu, chiar experiențe. În psihologia socială se lucrează mult cu grupuri artificiale, în ordine experimentală; în psihoterapie se apelează frcvent la grupuri artificiale, mai ales pe post de “grup-martor”.
vi. Grupurile se mai clasifică după următoarele criterii:
– caracterul comun al activității (grupurile profesionale);
– legătura de sânge (familiile, clanurile);
– similitudinea unor caracteristici fizice și psihice (grupurile de vârstă și cele de sex);
– distribuția spațială (grupuri de vecini, de consăteni, “găștile de cartier” etc.);
– similitudinea intereselor culturale (melomanii, pasionații după lectură, pictură, sport etc. sau filateliștii, numismații etc.).
Din orice categorie ar face parte, orice grup mic este influențat de caracteristicile profesionale, fizico-psihice, sexuale sau culturale ale indivizilor care îl compun. Ei își pun amprenta asupra vieții de grup, iar unii dintre ei o pot chiar determina. În acest context devine relevantă problematica liderului.
2. Problema liderului și a conducerii în microgrupuri
A. Noțiunea de lider. De regulă, grupul mic se caracterizează prin centrarea eforturilor individuale asupra unei sarcini comune, dar contribuția membrilor la îndeplinirea acestei sarcini diferă atât cantitativ (ca intensitate), cât și calitativ (ca natură). Unele contribuții pot fi mai reduse, altele mai importante, iar unele – chiar indispensabile.
Membrii ale căror contribuții capătă o semnificație deosebită pentru grup au șansa să devină lideri. În funcție de măsura în care sunt percepuți de ceilalți ca sursă demnă de încredere, stimă, considerație, ei sunt și recunoscuți ca lideri.
Poziția de lider nu se alimentează întotdeauna din calitățile intrinseci sau conduitele specifice ale individului. În unele cercetări pe grupuri diferite au fost relevate 79 de trăsături eligibile. Aproape jumătate apărea pe 20 de liste. O singură trăsătură, inteligența, figura pe 10 liste. Între aceste liste existau nu numai diferențe, ci și contradicții.
Termenii de definire a liderului variază în funcție de înălțimea treptei ierarhice: la nivelul treptelor superioare prestigiul și autoritatea depind cu precădere de poziția funcției în ierarhie, iar la nivelul formațiunilor de muncă autoritatea și prestigiul depind cu precădere de calitățile individuale ale oamenilor (8, p.212).
Poziția de lider se alimentează mai ales din relațiile individului considerat cu alți indivizi; aceasta este expresia unei relații de rol, al cărei țel este facilitarea demersului către scopurile de grup.
Una dintre distincțiile primordiale care se fac în literatură este aceea dintre liderul formal (instituțional, oficial) și liderul informal (neinstituțional, neoficial). Liderul formal ocupă o poziție ce decurge dintr-o structură socială prestabilită, fixată în organigrama grupului (responsabilul de clasă, directorul de întreprindere, comandantul unei subunități militare sau președintele unui partid). Autoritatea și puterea lui rezultă cu precădere din valoarea socială a funcției pe care o îndeplinește, nu din valoarea intrinsecă a persoanei. Liderul informal reprezintă o poziție câștigată în procesul structurării raporturilor preferențiale din grup. Dintr-un motiv sau altul, membrii grupului doresc să se asocieze cu o anumită persoană în vederea unei anumite activități. Aceasta devine persoană preferată. Cercetările de sociometrie arată că ea poate să ocupe o poziție centrală din punctul de vedere al influenței pe care poate să o exercite asupra grupului, grație căruia liderul informal îl poate eclipsa pe cel formal(5.
Este de la sine înțeles că dacă vrem să transmitem un anumit mesaj într-un grup, va trebui să-l direcționăm mai degrabă spre liderul informal, căci el va juca rolul “comunicatorului mare și frumos”, funcționând ca multiplicator al mesajului.
După diferiți autori, trăsăturile considerate decisive pentru ca o persoană să devină lider sunt diferite:
– exercită cea mai mare influență în grup;
– este persoana centrală în grup, datorită atenției ce i se dă și interesului particular ce i se poartă;
– se angajează în actele de conducere, datorită unui dinamism excepțional.
S-au făcut încercări de sistematizare a funcțiilor unui lider de microgrup. Krech și Cretchfield (5, pp.417-422) au întocmit o listă de 14 funcții, reieșite din studierea rolului corespunzător statutului de lider: executant, planificator, responsabil al disciplinei, expert, reprezentant al grupului în exterior, controlor al relațiilor interne, administrator de pedepse și recompense, arbitru, exemplu, simbol al grupului, substituent al responsabilității individuale, ideolog, purtător al “imaginii tatălui” și “țap ispășitor”.
Alte cercetări, care au întrebuințat analiza factorială, au dus la decelarea a patru factori ortogonali ai poziției de lider:
– considerație pentru subordonați (49,6%),
– inițiativă de structurare (33,3%);
– menține nivelul de performanță al grupului,
– se asigură că rolul său este bine înțeles,
– are o atitudine tranșantă,
– îi atribui fiecăruia o sarcină;
– pretențios în ceea ce privește performanțele (9,8%);
– insistă să conducă echipele aflate în întrecere,
– încurajează munca suplimentară,
– stimulează membrii grupului pentru un efort mai mare;
– receptivitate (7%)
– este dispus să accepte schimbări în know how,
– nu blamează pe membrii care comit erori,
– nu face din subordonați “țapi ispășitori”,
– este sensibil la ceea ce se întâmplă în grup (mai ales la conflictele care pot interveni).
Un alt autor, J. K. Hemphil (10), a relevat 1790 de trăsături de comportament ale liderului, dintre care 150 au fost selecționate și împărțite în 10 categorii.
În sinteză, liderul trebuie să îmbine două tipuri de competență, pe care cercetarea psiho-sociologică le-a numit “specialistul tehnic al sarcinii” și “specialistul problemelor socio-afective”.
B. Stiluri de conducere în activitatea de grup. Stilul de conducere al liderului reprezintă o variabilă cu o puternică penetrație în toate aspectele vieții de grup.
În literatura de specialitate se vorbește despre următoarele stiluri de conducere:
i. Stilul autoritar:
– liderul determină toată politica grupului,
– decide tehnicile și etapele activității,
– rămâne în afara celor care participă la activitate;
ii. Stilul democratic:
– problemele și deciziile sunt discutate/luate prin participarea întregului grup,
– grupul este încurajat de lider,
– perspectivele și etapele acțiunii sunt schițate de la început,
– liderul sugerează câteva tehnici dinte care grupul poate alege,
– membrii sunt liberi să își aleagă colaboratorii,
– liderul este “obiectiv” sau “realist” în elogii și critici,
– încearcă să apară ca membru al grupului dar fără a depune un volum de muncă prea mare;
iii. Stilul laisez-faire:
– grupul și indivizii au toată libertatea de a decide;
– liderul nu se amestecă în desfășurarea activității;
– el furnizează diverse materiale sau informații suplimentare, dar fără să se intereseze de mersul evenimentelor.
Desigur, ceea ce avem mai sus nu este decât o tipologie, valabilă doar analitic; în viața reală nu vom găsi niciodată tiputile de mai sus în “stare pură”, ci combinații în care va prevala unul sau altul dintre tipurile descrise.
N O T E
1. Când vorbim de “proprietăți constante ale unui grup” ne referim la mărime, coeziune, conformism etc.
2. A se vedea experimentele lui M. Deutsch (vezi 8, p.173)
3. Proprietățile principale se vor dezbate la seminar. Se recomandă studierea lucrării profesorului clujean Achim Mihu despre sociologia americană a grupurilor mici (9).
4. Literatura a propus, de-a lungul timpului, nenumărate personaje a căror dramă își are sursa în conflictul dintre presiunile practic-nemijlocite ale grupului de apartenență și reperele axiologice furnizate de grupul de referință. În literatura română modernă, unul dintre primii scriitori care au sesizat acest conflict și l-au exploatat ca sursă a dramatismului este George Mihail-Zamfirescu, în piesa Domnișoara Nastasia (1927). Trăind într-o mahala, Nastasia visează să trăiască în acea parte a orașului în care “străzile sunt pavate, oamenii merg cu trăsura, iar femeilor li se sărută mâna”. La presiunile familiei, care urmărea să o mărite cu cărciumarul Vulpașin, un individ grobian dar bogat, un fel de “rege al mahalalei”, Nastasia răspunde cu refuzul absolut: se sinucide. Prin acest act suprem (de libertate, ar spune A. Camus), eroina lui G.M.- Zamfirescu anulează un alt act, care ar fi zădărnicit ireversibil visul său de a trăi “dincolo de Barieră” (cum sună, inspirat, titlul filmului realizat după Domișoara Nastasia).
Evocăm acest episod nu datorită valorii sale literare (în Istoria sa, G. Călinescu îl sancționa astfel: “scriitorul pierde contactul cu pământul și ne dă o mahala idealizată”, iar “scrierea obosește prin lungime și prin metoda poetică”). Dar din punctul de vedere al raportului grup de apartenență-grup de referință, G.M.-Zamfirescu a intuit corect câteva fenomene psiho-sociale: a) raportarea la grupul de referință o fac pe Nastasia să perceapă mai obiectiv propriul său grup, să-i surprindă limitele și marile hibe în ordine morală (se instituie, astfel, un proces de învățare socială, un fel de “socializare simulată” sau de “socializare virtuală”, care poate duce la de-centrare și la progres în obiectivitate); b) raportarea la valorile altui grup decât cel de apartenență o fac pe eroină să pară a fi (sau chiar să fie, nu se poate ști niciodată) alt-ceva decât ceilalți membri ai grupului (decât ceilalți locuitori ai mahalalei), ceea ce-i atrage pe de o parte venerația unora (vezi adulația obsedantă a lui Vulpașin), iar pe de altă parte, aversiunea altora (se instituie, astfel, o dialectică a venerației și aversiunii care nu ajunge niciodată la o acceptare deplină, dar nici la respingerea totală a individului); c) balansarea persoanei între două lumi – una reală (grupul de apartenență) și alta virtuală (grupul de referință) o destructurează din punct de vedere pshic, mărindu-i constant “disonanța cognitivă” și conducând-o spre o formă aparte de schizofrenie (orice individ aflat într-o astfel de situație este o ființă nefericită, șansa lui fiind să părăsească grupul de apartenență pe care l-a depășit în plan ideal; dacă mecanismerle mobilității sociale nu-i permit acest lucru, el este condamnat la destructurare psihică, adică la nebunie sau sinucidere); c) un om subjugat total de grupul de referință luptă pentru valorile acestuia cu aceeași pasiune și conscvență ca ale persoanelor care luptă pentru valorile propriului lor grup (a se vedea riscurile asumate și sacrificiile personale îndurate de “pro-occidentalii” din societățile “anti-occidentale”, cum au fost societățile comuniste sau cum sunt, astăzi, unele societăți islamice); d) a interzice unei persoane posibilitatea de a se raporta la grupul de referință este la fel de distrugător ca și când i-ai interzice unei persoane “etnocentriste” să împărtășească valorile grupului de apartenență (sinuciderea Nastasiei comunică foarte bine cu sinuciderile în lanț provocate de crash-ul Bursei din New York în 1929, când numeroși americani au preferat moartea unei schimbări drastice a “modului de viață”); în esență, este vorba de faptul că valorile grupului de referință participă la construirea identității personale într-o măsură comparabilă cu a valorilor grupului de apartenență).
Este lesne de înțeles că mecanismele descrise mai sus, legate toate de raportarea la grupul de referință, pot fi utilizate cu folos în comunicarea socială (de la publicitate până la campaniile de promovare a imaginii de țară). Este greu de crezut că schimbarea unor stereotipuri mentale și a unor reprezentări sociale se poate face fără a se apela la mecanismele proiective, printre care și raportarea la grupul de referință. Ele sunt de neocolit și în comunicarea politică (inclusiv în campaniile electorale).
Multe comportamente sociale de după 1989 se explică prin raportarea în masă a indivizilor la alte grupuri decât cele de apartenență. Astfel, fenomenul “Piața Universității” în etapele sale inițiale, adică înainte de a deveni un “iarmaroc” și de a atrage grupurile abonate etern la astfel de distracții populare, s-a bazat pe proiectarea câtorva mii de oameni (în marea lor majoritate absolvenți ai unor instituții de învățămnt superior) în limbajul, valorile și atitudinea unui grup de intelectuali creatori, care a funcționat pentru ei ca grup de referință. Cine se întâlnea seară de seară cu acest grup “de elită” avea sentimentul că aparține “elitei”, că el însuși este – sau ar putea fi – un intelectual creator. Toți ceilalți, care nu defilau pe sub “Balconul de la Universitate” și nu se închinau celor care vorbeau și cântau în “Balcon”, erau considerați în cel mai bun caz plebei sau “cantonați în proiect” (adică proști, conform unei semantici propuse de dl. Gabriel Liiceanu), iar în cel mai rău caz – “marxiști”, “criptocomuniști” sau “securiști”. În lumea protipendadei bucureștene, în special a intelectualilor cu veleități elitiste, a funcționat o veritabilă “spirală a tăcerii”, care i-a excomunicat din “lumea bună” pe toți cei care n-au participat la acest carnaval politic.
Același mecanism a fost repus în funcțiune de dl. Nicolae Manolescu când a inițiat, în vara anului 2000, campania de strângere a semnăturilor pentru candidatura premierului Mugur Isărescu la alegerile prezidențiale; ea a debutat prin întocmirea unui “grup de sprijin” format din “medici, vestiți, mari profesori, reprezentanți de seamă ai științei, culturii, ai artei”, grup “care reprezintă o parte semnificativă a societății civile, numerică,, dar mai ales calitativă (subl.ns. – D.B.)”, după cum stătea scris în mesajul premierului din 16.08.2000, care a fost făcut public de dl. Nicolae Manolescu în conferința de presă organizată în aceeași zi, la Casa Scriitorilor.
5. Acest lucru se întâmplă adesea în sânul partidelor politice. Un exemplu ilustrativ este Partidul Național Liberal, în perioada 1998–2000. Deși liderul formal era dl. Mircea Ionescu Quintus, în această perioadă a început să se impună ca lider informal dl. Valeriu Stoica, prim-vicepreședintele partidului, care a devenit persoana preferată a majorității membrilor conducerii PNL, exercitând o mare influență asupra acestora și eclipsându-l adesea pe liderul formal în planul politicii curente. Sesizând acest nou raport de putere, rezultat din evoluțiile cumulate și congruente ale mai multor structuri de grup (sau “rețele”), președintele PNL a procedat înțelept, devenind principalul “aliat” al subalternului său în bătălia pentru modernizarea partidului. Dl. Mircea Ionescu Quintus a înțeles că “membrii grupului doresc să se asocieze cu o anumită persoană în vederea unei anumite activități” și că persoana respectivă se numea Valeriu Stoica. Acesta devenise liderul informal al “coaliției dominante” și, implicit, al partidului.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
O. Klinberg, Social Psychology, H. Holt, New York, 1954
M. Sherif și C. W. Sherif, An outline of social psychology, New York, Harper, 1956
G.W. Bruges, Personality and the social group, University of Chicago Press, 1929
T. M. Newcomb, Social Psychology, New Zork, 1950
D. Krech și R. S. Crutchfield, Theory and Problems of Social Psychology, New York, Mc. Grow-Hill, 1948
M. H. Krout, Introduction to Social Psychology, New York, Harper, 1942
C. H. Cooley, Social Organization, New York, 1909
Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Diddactică și Pedagogică, București, 1974
Achim Mihu, Sociologia americană a grupurilor mici, București, Editura Politică, 1970
J. K. Hemphil, Leader Behavior Description, Ohio, State Univers, Columbus,1950
CAPITOLUL VI
STUDIUL GRUPURILOR MARI
ȘI AL FENOMENELOR DE MASĂ
1. Particularitățile grupurilor mari
2. Fenomenele de masă și particularitățile lor psihosociale
Pentru psihologia socială, persoana reprezintă o formațiune elementară, un punct de plecare. Grupul mic este o “celulă” fundamentală deoarece tocmai la nivelul acestuia se petrec acele fenomene specifice de intercomunicare, interacțiune și interinfluență care evidențiază noi însușiri și particularități psihice ale persoanei. Atunci când cercetarea psihosocială este orientată asupra “celulei” ca atare, desfășurându-se până la unitatea ei de bază – relația interpersonală –, ne aflăm în domeniul psihologiei sociale a grupului mic. Când ea se centrează pe grupaje de “celule”, desfășurându-se până la marile colectivități, de tipul popoarelor, ne aflăm în domeniul psihologiei sociale a grupurilor mari.
Grupul mare este un grup secundar, de mari dimensiuni, în interiorul căruia se amplifică elementele de viață formală, instituționalizată, diminuându-se ponderea comportamentelor psihologice nemijlocite, datorită slăbirii contactelor directe, interpersonale.
Unii autori (vezi, de pildă, 1, pp.833-876) derivă din criteriul mărimii și alte criterii: frecvența reuniunilor, focalizarea atenției, identificarea (înclinația individului de a se considera membru al grupului).
1. Particularitățile grupurilor mari
Când se vorbește de grupuri mari, în literatura psihologică și sociologică se folosesc termenii de “grămadă”, “gloată”, “aglomerație”, “mulțime”, insistându-se asupra conotației spontane a acestora. În acest sens este paradigmatică viziunea lui Gustave Le Bon (2): în spatele instituțiilor, artelor sau credințelor unui popor se află anumite caractere morale și intelectuale, de care depinde evoluția sa și care formează “sufletul rasei” (impus tuturor indivizilor prin ereditate).
Dar apropierea unor indivizi în vederea unei acțiuni dă naștere unor caracteristici psihologice noi, care se suprapun celor de rasă, “caracterului național”. După Le Bon, mulțimile se caracterizează prin următoarele diferențe specifice (în raport cu individul izolat):
– inferioritate mentală (inconștientul domină conștientul);
– omogenitate;
– orientare într-un singur sens (prin sugestie și contagiune);
– tendința acțională (propensiunea de a transforma imediat ideile în acțiune);
– comportament violent (conduită anarhică și distructivă).
Mulțimile nu sunt, însă, grupuri sociale în sensul propriu al cuvântului. Ele sunt stări psihosociale intermediare, pasagere, care îndeplinesc un rol funcțional temporar. Din acest punct de vedere, poporul nu poate fi confundat cu mulțimile (aglomerația, gloata, mari ansambluri umane); el este un grup social (1.
După modul de formare se disting mai multe feluri de mulțimi (apud 3, p.242):
a – mulțimi organizate anticipat (de pildă, cele formate la manifestări publice);
b – mulțimi convenționale (publicul unui spectacol, mulțimea de pe o plajă).
c – mulțimi spontane (de exemplu, adunările de “gură-cască”).
Mulțimile de tipul (a) au și lider și norme, cel de tipul (b) nu au lider, iar cele de tipul (c) nu au nici lider nici reguli.
Spre deosebire de mulțimi, grupul social reprezintă o formațiune psihosocială bine definită, cu o ierarhie unitară și durabilă de status-uri și de roluri, structurată în jurul anumitor seturi de norme și valori (4, p.75).
2. Fenomenele de masă și particularitățile lor psihosociale
La nivelul grupurilor mari, relația interumană cea mai proeminentă este comunicarea indirectă, ca modalitate de legătură și interactiune de la distanță. Ea se traduce în diverse fenomene și procese de masă: informația colectivă (publică),propaganda, cultura, moda, modelele educaționale, zvonurile, conștiința de grup.
A. Opinia publică. Influența ei asupra vieții sociale a fost sesizată cu mult înainte de a fi cercetată (încă din antichitate), iar iluminiștii au fetișizat-o. Ea aparține ambelor niveluri ale conștiinței sociale (psihologic și ideologic), formându-se la ambele niveluri, iar unele elemente ale ei reprezintă combinații între cele două niveluri.
Opinia publică este un fenomen ambivalent: psihologic și social. Ea suportă influența a două categorii de factori: instituționalizați (de exemplu, mass media) și alții, mai puțin structurați (de pildă, comunicarea interpersonală).
Opinia publică este un fenomen contradictoriu, complex, care nu se identifică cu nici unul dintre fenomenele conștiinței sociale (ideologia, știința, conștiința comună); este un fenomen sincretic (este de toate la un loc, dar nici una separat). Ea este o stare a conștiinței de masă, în care se formează toate “sectoarele” conștiinței sociale. Este o expresie mai vie, dar și mai solubilă, mai elastică, a conștiinței sociale.
Datorită faptului că între conștiința socială și existența socială există întotdeauna un grad de corespondență subunitar, în fața cercetătorilor stau două probleme:
a – În ce măsură reflectă opinia publică starea de lucruri?
b – Care este natura opiniei publice despre un fapt? (care sunt procesele ce o generează?).
Opinia publică nu este doar o formă de reflectare a realității, ci și o formă de raportare la acestea. De aceea, cercetarea acesteia ne furnizează:
informații despre stări de lucruri pe care nu le putem surprinde direct;
informații despre structura mentală și afectivă a populației investigate (de aceea, opinia publică este și un indicator al psihologie de grup).
Opinia publică nu se formează instantaneu, ci procesual. Young (5, pp.324-335) distinge patru stadii:
I – apariția unei probleme care interesează o parte considerabilă a comunității;
II – discutarea preliminară, exploratorie, cu expunerea diferitelor fațete ale problemei;
III – apropierea de specificul soluției problemei, cu acceptarea de către grup a
laturilor acesteia și cu apariția unor noi manifestări ale conduitei de masă;
IV – consensul desfășurat, din care derivă opinia majorității (2.
Participarea membrilor colectivității la elaborarea opiniei publice variază în funcție de cadrul sociologic în care se produce aceasta. S-au constatat, astfel, deosebiri între comunitățile de tip tradițional (număr mai mic de membri, o diferențiere mai redusă a rolurilor și ponderea mare a tradiției) și comunitățile de tip industrial (densitate umană mare, specializare puternică a rolurilor, mare mobilitate a relațiilor dintre membri și o funcționalitate ridicată a acestora) (3. După cum remarcă Jean Stoetzel (3, cap.XVIII), în comunitatea modernă individul se află în situația că trebuie să opineze.
În ceea ce privește nivelul teoretic (sistematizat) al formării opiniei publice, un rol esențial revine informațiilor colective de ordin politic, juridic, etic, filosofic, propagate prin mass-media. Desigur, mass-media îndeplinesc și alte funcții: recreerea; psihoterapia; întărirea aparteneței sociale (6, pp.37-42); dar când este vorba despre formarea opiniei publice, esențială este funcția informativă (difuzarea știrilor).
Publicarea diverselor știri este un proces selectiv, de alegere, ierarhizare, interpretare și atribuire de semnificații apreciative. Acest proces se produce într-un context ideologic, fiind ghidat, volens-nolens, de interese (în cel mai inocent caz, de “interesele de cunoaștere”, în sensul lui Habermas).
Informația colectivă nu este niciodată receptată de un individ izolat; de aceea, nu provoacă efecte nemijlocite. Informația este receptată de individ în cadrul grupului de apartenență, unde intră în joc paradigma culturală a grupului, relațiile interpersonale, fenomenele de autoritate și influență, de imitație și sugestie. În acest context, deosebit de important este rolul liderului de opiniei, căruia îi aparține inițiativa în formularea și/sau transmiterea anumitor enunțuri.
Din confruntarea dintre informația oficială (formală) și elementele informale ale psihologiei de grup rezultă efectele comunicării în masă, manifestate după modelul “a two-step-flow of communication” (7). În “primul pas” are loc propagarea mesajului în sens direct, vertical, de la sursă la liderii de opinie. Aceștia sunt “indivizi-relee”, care au dobândit competență și/sau autoritate în diferite domenii și care au aptitudini de a se face ascultați și urmați. În al “doilea pas” are loc propagarea indirectă, orizontală a mesajului, (retransmiterea lui pe canalele comunicării interpersonale, de la liderul de opinie la ceilalți membri ai grupului.
Modelul “two-step” explică faptul că rezultatul final poate fi ori acceptarea mesajului ori o anumită rezistență față de el.
Una dintre legile opiniei publice este că ea se formează numai în legătură cu probleme încă nerezolvate. Un mecanism psihosocial al constituirii opiniei publice este discuția, convorbirea. Atât participarea indivizilor la elaborarea opiniei publice cât și probabilitatea modificării opiniei fiecăruia dintre ei depinde de poziția în contextul relațiilor interpersonale și de grup(4, dar și de ocaziile individului de a conversa cu indivizi care au o opinie contrară.
Dacă notăm cu m și cu n numărul indivizilor care formează majoritatea și, respectiv, minoritatea, probabilitatea ca un individ al majorității să întâlnească un individ cu opinie opusă din minoritate va fi n:(m+n), iar cea ca un individ al minorității să întâlnească un individ al majorității va fi m : (m+n).
Dacă se consideră k un coeficient de proporționalitate, atunci probabilitatea ca unul sau altul să își modifice opinia va fi după cum urmează (cf. 3, idem):
– pentru cel din majoritate va fi m (kn) : (m+n);
– pentru cel din minoritate va fi n (km) : (m+n).
B. Zvonul. Ca fenomen psihosocial, zvonul este o informație neoficială și neverificată, a cărei natură șocantă determină răspândirea și amplificarea ei, având un impact important asupra publicului. Zvonul nu a părăsit scena vieții comunitare, sociale și politice odată cu întronarea mass-media pe aceste spații. Precursor al mass-media, zvonul este în continuare o prezență, o reflectare a imperativului psiho-social de împrăștiere și împărtășire a informației. Pe de o parte, acest imperativ psiho-social dă un sens manifestării apartenenței și identității; pe de altă parte, el minimalizează tensiuni și incertitudini (9).
i. Zvonul ca fenomen de actualitate
Zvonul este o prezență a culturii populare, a cărei principală trăsătură este oralitatea sa. A vorbi este parte a vieții de zi cu zi. Așa cum observă John Fiske (10), a povesti este un mijloc important de a-i face pe ceilalți prezenți și atenți la existența noastră ca indivizi. A povesti este un mod esențial de reasigurare, mai ales a unor relații interpersonale și a statutului în cadrul grupului de apartenență. A vorbi înseamnă a reduce însingurarea, incertitudinea și a produce înțelesuri în conformitate cu un micro-cod, paralel sau dincolo de ordinea socială, care scapă disciplinei impuse de aceasta.
Zvonurile deschid calea pentru subversiuni, inversiuni de date sau de valori, parodii, inoculări de idei, profitându-se de tensiunea unui anumit moment. Astfel, zvonurile pot iradia dinspre microsocial sau pot fi injectate în microsocial.
Multe dintre zvonurile injectate în microsocial au viață scurtă. Așa sunt cele despre otrăvirea apei. Au o mare încărcătură emoțională, se propagă rapid și sunt destinate să provoace panică în situații tensionate, cum sunt cele de război, de revoluție etc. Ele pot fi o armă puternică în mâna forțelor ostile; de aceea, chiar dacă sunt dezmințite relativ rapid în mass-media, reapar în diverse locuri la mare distanță în timp și în spațiu, oferind subiecte de discuție(5. Situațiile complicate, grave, sunt propice apariției zvonurilor, care vin cu explicații simple, indică vinovați (reali sau nu), reducând astfel tensiunile.
ii. Procesul de distorsiune caracteristic zvonului
Acest proces a fost studiat de psihologia socială, delimitându-se trei tendințe interdependente: a) concentrarea, b) accentuarea și c) asimilarea.
a) Concentrarea este acel proces (realizat de memoria socială) de reducere a textului unui zvon la detalii foarte precise, care nu mai îngăduie distorsiuni ulterioare, care îl fac ușor de reprodus fidel și, eventual, nu solicită decât memorarea mecanică pentru a fi reținut.
Astfel, fie și numai dorința de conversație poate determina o persoană să repete un zvon, pe care procesul de transmitere l-a făcut concis, clar, deci “la îndemână”. Reducția de detalii nu se face la întâmplare. Amănuntele care sunt deja pline de înțeles sau sunt umplute de înțeles de către cel care vorbește, cele care își dovedesc utilitatea în structurarea povestirii, cele care pot stârni din partea receptorului o reacție dorită de vorbitor vor fi păstrate atât timp cât sunt relevante, uneori chiar până la sfârșit.
b) Accentuarea se manifestă prin perceperea, reținerea și reproducerea selectivă a unui număr limitat de detalii, componente ale unui context mai larg. Reducția presupune, inevitabil, accentuarea. Vor fi reținute expresii și cuvinte frapante, se vor exagera detaliile numerice, iar evenimentele vor tinde să fie plasate la timpul prezent.
Detaliile care apar încă de la începutul povestirii au șanse mai mari să fie reținute decât cele care apar pe parcurs. Mai ales acele detalii care reprezintă simboluri familiare – acestea fiind o “monedă” curentă în comunicarea la nivel microsocial – vor fi recunoscute și menținute. Pentru ca un zvon inoculat să circule într-un grup, el trebuie să stârnească interesul, dar să poarte și anumite însemne familiare grupului respectiv. Altfel, acesta va fi antrenat pe coordonatele de evaziune și rezistență proprii oricărui grup, zvonul fiind fie ignorat, fie restructurat pe cu totul alte baze, încetând să mai servească scopul pentru care a fost lansat.
Contrar părerii larg răspândite că zvonul ar porni de la un nucleu și apoi ar crește precum un bulgăre de zăpadă, zvonul devine din ce în ce mai concis pe parcursul transmiterii. Ceea ce se amplifică nu este substanța zvonului, ci forța de impact a acestuia. Tocmai prin simplitate zvonul acoperă și face să rezoneze multiple trasee de transmitere, devenind astfel o prezență marcantă.
c) Asimilarea zvonului este pregătită de reducție și accentuare, deci de selectare, dar și de atracția pe care o exercită asupra receptorului, adresându-se deprinderilor, intereselor și sentimentelor acestuia.
Uneori, asimilarea are loc datorită simplității, coerenței, logicii cu care este exprimată tema principală – desigur, atunci când aceasta prezintă interes. Detaliile mai ciudate sunt ajustate până când se ajunge la “ceea-ce-ar-trebui-să-fie”. Senzaționalul este sacrificat în favoarea simplității. Coerența presupune o bună înșiruire. Detaliile incomplete vor fi completate în raport cu tema principală sau vor fi eliminate dacă nu-și găsesc locul în configurația mentală corespunzătoare temei. Asimilarea este în raport de strictă proporționalitate cu efortul mic de memorare. Astfel, unele detalii fuzionează. Precizia este sacrificată în favoarea simplității.
Asimilarea presupune nu doar eliminare de detalii, ci și ajustare de detalii, după modul de gândire al celui ce transmite. Agentul de transmitere potențial va percepe și va reține detaliile conforme unor automatisme emoționale și de gândire. Acest tip de asimilare este cunoscut ca “asimilare prin anticipare” (11).
În cazul în care zvonul cuprinde expresii care sunt stereotipii verbale pentru individ în grupul său, simpla prezență a acestora poate declanșa asimilarea. Frapante, proiective și familiare, aceste cuvinte vor constitui un pașaport de circulație comunicațională, datorită căruia zvonul trece de filtrul impus de limbajul și mentalitea grupului.
De obicei, asimilarea de zvonuri este motivată de interes și de prejudecăți. De exemplu, interesul unei femei pentru vestimentație poate să o determine să asimileze o temă în care sunt câteva detalii interesante din punct de vedere vestimentar, sau chiar să reducă tema la cele câteva detalii care o interesează. De asemenea, prejudecățile pot duce la deformări sensibile ale temei principale(6.
Transmiterea și menținerea în circulație a unui zvon este în strânsă legătură cu un proces de consolidare a zvonului prin simplificare, concizionare, adaptare la anumite caracteristici și stereotipii, deci cu un proces de subiectivizare, ce implică oralitatea și deformarea, caracteristice zvonului.
Procesul de structurare subiectivă a informației are loc atunci când un stimul informativ este imprecis, susceptibil de a fi interpretat în moduri diferite și, totodată, prezintă pentru individ un interes (fie și numai un interes de implicare, de manifestare a sa ca membru al grupului, prin rostirea zvonului). Procesul este complex. Complexitatea corespunde efortului de transformare a informației incerte în structură simplă și semnificativă, adaptată intereselor și experienței individului, utilă și actuală pentru acesta.
Probabilitatea ca zvonul să se schimbe este cu atât mai mare cu cât persoanele implicate în transmiterea lui sunt mai multe. El încetează să se transforme atunci când atinge concizia unui aforism, pasibil de memorare mecanică.
Noutatea informației primite este profund încadrată în dinamica vieții mentale a individului, astfel încât acesta proiectează în ceea ce transmite propriile deficiențe de memorare, nevoile emoționale, angoasele, dorințele, sentimentele de ură. Probabil că fiecare agent de transmisie va proiecta ceva caracteristic. Rezultatul seriei de reproduceri va reprezenta cel mai mic numitor comun al necesităților culturale, amplitudinea memoriei, sentimentelor, prejudecăților de grup.
Zvonul ocupă o poziție de prim-plan în viața de zi cu zi. El este, încă, o soluție alternativă la mass-media în momentele de incertitudine și disconfort psihic. Poate fi punct de plecare pentru bârfă și divertisment, pentru bancuri. Din aceste motive, el este uneori preluat de media, caz în care aspectul de divertisment îl concurează pe cel de informare.
Pe latura informațională, zvonul aduce, prin iluzia de a ști, iluzia de putere. El “deconspiră” o realitate pe care microgrupul n-ar fi trebuit să o știe, o realitate “furată”, care va oferi deliciul consumării acestuia în cadrul microgrupului (conf. 12).
Zvonul poate fi o dovadă a existenței unui mod de gândire diferit, deci poate fi o reacție la o anumită temă, acțiune, informație, o dovadă a dinamicii sociale în plan comunicațional (vezi 12). În alte cazuri, el poate însemna îmbrățișarea unui punct de vedere care doar subliniază ceea ce este larg acceptat.
Ca afirmație generală care nu se poate verifica, zvonul nu poate constitui o bază pentru credințe și comportamente; mai degrabă, el este o proiecție a acestora, unul dintre modurile de speculare a informației în comunicare pentru a se întâmpina și a se împlini un interes.
*
Opiniile, atitudinile, moda, zvonurile sunt fenomene psihosociale vii, care se situează foarte aproape de conduita reală a oamenilor și care exercită o puternică funcție reglatoare asupra comportamentului.
Ele se disting printr-o mare “deschidere” față de influențele socioculturale externe. Fiind plastice, prin modificarea lor se poate interveni la nivelul indivizilor și al colectivităților ca subiecți ai comportamentului de masă. Iată de ce, de-a lungul timpului, aceste fenomene au focalizat interesul forțelor politice, al aparatelor de propagandă ale acestora, dar și al laboratoarelor strategico-militare sau al marilor corporații. În prezent, activitatea de Relații Publice nu poate face abstracție de mecanismele ce guvernează aceste fenomene de masă.
De aceea, cercetarea lor devine esențială în condițiile democratizării României, atât pentru că prin intermediul lor se poate acționa în direcția modernizării conduitelor sociale și politice, cât și pentru că procesele de influențare pot fi mai ușor controlate și păstrate în limitele impuse de filosofia democrației.
N O T E
1. Din această perspectivă, poporul este un grup social mare, care se distinge prin dimensiuni psihologice specifice: limbă, obiceiuri, tradiții (stabile și generalizate). Acest lucru a fost sesizat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului trecut, de către doi germani, filologul M. Lazarus și filosoful H. Steinthal (“Idei introductive în psihologia popoarelor”, publicat în numărul I din 1860 al “Revistei de Psihologia popoarelor și Filologie”). Ei au lansat ideea integrării psihologiei individului în psihologia colectivă a popoarelor, idee preluată de psihologul W. Wundt (Psihologia popoarelor, 1900–1919). Wundt s-a oprit la trei elemente constitutive: miturile, obiceiurile și limba. Această direcție de cercetare s-a făcut puternic resimțită în cultura română interbelică (C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, C. Noica), cu ecouri până astăzi.
După cel ce-al doilea război mondial, preocupările pentru specificul național al românilor au fost reluate abia în anii 1972–1973, când s-a realizat prima cercetare concretă, în cadrul unui program de schimburi culturale România–S.U.A. Ea a fost realizată în zona Câmpulung Muscel, de un grup de studenți ai Facultății de Filosofie a Universității București (I. Bănșoiu, D. Borțun, S. Coposescu, I. Goian, V. Mureșan, Gh. Roșculeț, G. Stănescu ș.a.), fiind condusă de unul dintre foștii elevi ai lui Dimitrie Gusti, profesorul Vasile V. Caramelea, și primind un sprijin considerabil din partea conducerii Facultății (profesorii Tudor Bugnariu – prodecan și Alexandru Valentin – decan).
Cercetarea de la începutul anilor ’70 a fost continuată în special de antropologul Gheorghiță Geană, în cadrul secției de Antropologie a Institutului “Victor Babeș”, ajungându-se la un “munte” de date în vederea redactării “Atlasului axiologic al poporului român”. Aceste date au rămas neprelucrate, dintr-o cauză care în România reprezintă numitorul comun al regimului comunist și societății post-comuniste: lipsa de fonduri pentru cercetarea fundamentală.
Un interesant studiu empiric asupra identității naționale a românilor a fost coordonat, în ani ’80, de psiho-sociologul Septimiu Chelcea. El a identificat autostereotipurile etnice ale românilor – pozitive: ospitalitatea (16,4 %), hărnicia (11,2 %), omenia (10 %) și negative: necinstea (6,4 %), hoția (6,2 %), lenea (5,2 %), etc. [procentele exprimă frecvența răspunsurilor la nivelul eșantionului național].
După cum declară coordonatorul acestei cercetări, numărul total al autostereotipurilor a fost 181: 83 pozitive și 98 negative (vezi Septimiu Chelcea, “Stereotipurile – marcatori ai identității naționale”, în “Dilema”, nr. 396, 15-21 septembrie 2000, p.6).
2. Multe sondaje de opinie se realizează fără un fundament psihologic solid, deoarece institutele care funcționează pe baze comerciale acceptă necritic comenzi din partea unor clienți nerăbdători; aceștia vor să afle care este “opinia publică” referitoare la unele evenimente care încă nu au devenit o “problemă” pentru o parte semnificativă a comunității sau care au devenit, dar despre care încă nu s-a fomat acel “consens desfășurat” de care vorbește Young.
O altă eroare care se întâlnește frecvent în practica sondării opiniei publice este testarea acesteia pe grupuri care nu au o legătură organică cu evenimentul de referință (pentru care acesta încă nu reprezintă o “problemă” demnă de interes sau pentru care nu va reprezenta niciodată o astfel de problemă). De altfel, cele mai multe sondaje “naționale” înregistrează cote foarte ridicate de non-răspunsuri. Unii cercetători români sunt surprinși când aud de sondaje nord-americane realizate pe eșantioane de câteva sute de subiecți, la o populație de peste 200.000.000 de locuitori (în România, un eșantion național oscilează în jurul cifrei de 1.200, la o populație de zece ori mai mică). Eșantioanele reduse ale unui institut cum este Gallup se explică prin decuparea “populației interesate”, ceea ce în țara noastră se practică mai puțin (de regulă, în studiile de piață).
3. În România, industrializarea din perioada postbelică a “deschis” comunitățile tradiționale, impunându-se tot mai mult elementele culturii și psihologiei specifice societății deschise. Acest proces a generat și continuă să genereze confruntări între diferite segmente ale societății românești, între diferite segmente socio-profesionale și între generații. Confruntările, care pot ajunge până la stadiul de conflict, nu numai că reflectă actualul stadiu de modernizare a României, dar ele afectează puternic procesul de finalizare a modernizării, concretizându-se în lipsa de coerență a conduitelor sociale (civice), politice (electorale), sau culturale (ideologice). De aceea, cunoașterea profundă a formării și evoluției opiniei publice la diferite segmente ale societății a devenit o sarcină de mare actualitate.
Institutele specializate în sondarea opiniei publice au apărut în România abia după 1989, dar ele nu sunt suficiente pentru efortul de cunoaștere științifică a fenomenului opiniei publice ca fenomen de masă. Ele oferă doar “fotografii la minut” ale acesteia, iar în cele mai bune cazuri – o simplă descriere a evoluției sale (atunci când un institut de sondaje elaborează studii sintetice pe baza rezultatelor obținute într-o perioadă mai mare de timp); ele nu pot oferi, însă, explicații generalizatoare sau prognoze pe termen lung, adică o cunoaștere teoretică. În acest proces cognitiv, un rol deosebit de important îi revine psihologiei sociale ca disciplină, în speță – institutelor specializate, ca instituții corespunzătoare acestei forme de cunoaștere.
4. În prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France în ziua de 2 decembrie 1970 (cf. L’ordre du discours, Gallimard, 1971), Michel Foucault atrăgea atenția că “în orice societate, producerea discursului este deopotrivă controlată, selecționată, organizată și redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri” (8, p.15). Foucault le numește “proceduri de excludere” și analizează opt astfel de proceduri; cea mai evidentă și mai familiară dintre ele este interdicția, care se manifestă în trei direcții:
a) nu avem dreptul să spunem totul;
b) nu putem vorbi despre orice în orice împrejurare;
c) nu oricine poate vorbi despre orice.
Ultima direcție este foarte importantă pentru studiul psiho-social al comunicării, căci ea ne atrage atenția asupra legăturii dintre statutul unei persoane și tipul de discurs la care aceasta are acces (pe care îl poate produce în mod legitim). De altfel, tema centrală a prelegerii lui Foucault este existența constrângerilor care acționează asupra discursului: “nu toate zonele discursului sunt la fel de deschise și penetrabile; unele sunt vădit mai apărate (…), în timp ce altele par a fi deschise tuturor posibilităților și puse la dispoziția oricărui subiect vorbitor, fără nici o restricție prealabilă” (idem, p.33). Una dintre cele mai puternice restricții este selecția subiecților vorbitori.
Descriind în Moromeții “climatul comunicațional” din Poiana lui Iocan, unde “elita” din Siliștea-Gumești se întâlnea ca într-o Agora ancestrală, Marin Preda surprinde cu precizie de chirurg mecanismul de selecție a vorbitorilor, criteriul principal fiind statutul social al acestora – în principal, statutul lor economic (de pildă, Țugurlan nu avea “dreptul la cuvânt” fiindcă nu avea “lot”).
5. În perioade de război, zvonurile pot căpăta o importanță națională. De exemplu, în timpul celui de-al doilea război mondial, zvonurile legate de Pearl Harbor au luat o amploare deosebită deoarece îndeplineau cele două condiții de propagare în legătură cu subiectul zvonului: importanță și ambiguitate (vezi, 9). Importanța decurgea din faptul că urmarea atacurilor îngrozitoare despre care se vorbea ar fi fost mobilizarea, ceea ce ar fi afectat, direct sau indirect, pe aproape toată lumea. Ambiguitatea – din faptul că nimeni nu părea să știe exact nici amploarea atacului, nici cauzele și nici consecințele posibile ale acestuia.
După cum relatează Allport și Postman, (9, VIII, pp. 61-81), zvonurile aveau o amploare atât de mare, încât președintele Roosevelt va ține un discurs radiodifuzat (celebrul discurs din 23 februarie 1942), în care va dezminți oficial acest curent de opinie. Cu trei zile înainte, un sondaj de opinie efectuat asupra unui eșantion de studenți arătase că din răspunsurile pe care aceștia le dăduseră la întrebarea “Cum considerați pierderile de la Pearl Harbor față de cifrele oficiale?”, 68% au fost: “mult mai mari” sau “mai mari” decât în rapoartele oficiale. La două zile după discurs, 44% dintre studenții chestionați asupra aceluiași aspect erau încă mult prea marcați de evenimente și zvonuri pentru a găsi discursul prezidențial liniștitor. Zvonurile care exagerau pierderile navale se “lăfăiau” alături de altele, ostile armatei, aliaților, marinei, administrației – toate, urmări ale incertitudinii și fricii. Se vorbea că armata ar lăsa fără carne cartiere întregi, că negrii constituie focarul unor revolte iminente, că rușii își ung armele cu unt american, că evreii s-ar înrola masiv.
Analiza făcută de Allport și Postman asupra unui eșantion de 1.000 de zvonuri culese în 1942, din toate regiunile S.U.A. (vezi ibidem), arată că 66% dintre acestea erau ostile unui grup, 25% vorbeau de cumplite accidente, desigur imaginare, iar 2% reflectau dorințe (7% n-au putut fi clasificate).
6. Iată un exemplu construit de Allport și Postman. O temă cum ar fi: “un alb cu briciul în mâna discută cu un negru” va deveni, prin lanțul de transmiteri, deformată de clișeele verbale și de anticipările convenționale, ajungându-se la: “un negru cu un brici în mână atacă un alb”. Cercetările de psihologie socială au arătat că, de cele mai multe ori, conformarea la opinia grupului față de un alt grup perceput ca “străin” precede ca importanță sentimentele ostile.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
G. Lindzey, Handbook of Social Psychology, 1954
Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990
Jean Stoetzel, La Psychologie sociale, Flamarion, Paris, 1963
Pantelimon Golu, “De la psihologia individuală la psihologia de grup și colectivă”, în “Analele Universității București”, seria Psihologie, București, 1969
K. Young, Social Psychology, New York, Appelton-Century-Crofts, 1956
J. Stoetzel, “Fonctions de la presse à coté de l’information”, în “Etudes de Presse”, nr.1/1961
E. Katz, P. F. Lazarfeld, Personal Influence: The Part Played by People in the flow of Mass Communication, Glencoe, The Free Press, 1955
Michel Foucault, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs (traducere de Ciprian Tudor), EUROSONG & BOOK, București, 1998
Gordon W. Allport, Leo J. Postman, Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of Sciences, Series II, 1945
John Fiske, Reading the popular, Boston, UNWIN, HYMAN, 1989
Jean Noël Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, 1993
Vincent Lemieux, “Les masses”, “Chaiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985
P. Watier, K. Stebler, “La socialité”, “Chaiers Internationaux de sociologie”, LXXVIII, 1985
CAPITOLUL VII
SOCIALIZAREA ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ
1. Conceptul de “socializare”; mecanisme și forme ale socializării
2. Socializarea politică în România post-comunistă
1. Conceptul de “socializare”; mecanisme și forme ale socializării
A. Conceptul de “socializare” are două sensuri în literatura sociologică și socio-psihologică: un sens tare și un sens slab. În sens tare, prin “socializare” se înțelege transformarea unui individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, prin inculcarea unor moduri de gândire, de simțire și de comportament (cf. Dictionaire de la Sociologie, Larousse, 1993). Această definiție se aplică în cazul copiilor, iar la adulți în cazuri limită (astăzi, aproape de neântâlnit).
În sens slab, “socializarea” se poate defini ca re-socializare, deci ca proces de inculcare a unor moduri de gândire, simțire și comportament diferite de cele interiorizate până acum de un individ. Este cazul indivizilor care trec dintr-o cultură în alta prin schimbarea grupului de apartenență sau al transformărilor sociale bruște, care antrenează schimbarea normelor și valorilor pe care individul trebuie să le interiorizeze pentru a fi capabil de un comportament performant. În primul caz, socializarea poate defini un fenomen de grup; în al doilea caz, ea este un fenomen de masă.
Faptul că procesul socializării vizează atât perticularitățile psihice ale individului cât și mecanismele psiho-sociale ale grupului sau fenomenele de masă explică de ce coceptul de “socializare” aparține atât psihologiei persoanei și psihologiei sociale, cât și sociologiei. El este un concept transdisciplinar.
Socializarea are în același timp rolul de a integra individul într-un sistem de norme și valori, de reguli sociale (care prin definiție sunt exterioare individului) (1 și rolul de a întări solidaritatea între membrii grupului.
Studiile clasice asupra socializării (care încep odată cu Durkheim – 1922, 1925), au pus în evidență procesele prin care un individ interiorizează conținuturi și structuri și au analizat efectele acestei interiorizări asupra comportamentului. Unul dintre principalele obiective ale acestor studii a fost acela de a oferi o soluție la problema permanenței, de-a lungul generațiilor, a culturilor și subculturilor specifice anumitor grupuri, precum și la problema comportamentului indivizilor supuși aclorași tipuri de obișnuință care pot fi de natură lingvistică, cognitivă, politică sau morală.
Dar aceste studii au evidențiat că există o puternică dimensiune a continuității – de pildă, o mare similitudine de comportamente politice între copii și părinții lor (Kembell, 1960), dar au arătat mai puțin cum are loc schimbarea comportamentelor.
De asemenea, studiile cele mai cunoscute au încercat să vadă felul în care sistemul de valori propriu clasei sociale determină destinul individului care interiorizează acest sistem de valori (de pildă, sensul solidarității colective este mai puternic caracteristic clasei muncitoare, în timp ce reușita individuală este cararteristică clasei de mijloc).
Aceste studii au operat cu o definiție a “socializării” care presupune
(1) prioritatea societății asupra individului,
(2) exercițiul unei constrângeri printr-o autoritate considerată legitimă,
(3) un obiectiv definit la nivel social.
În plus, ea fundamentează o teorie rudimentară a învățării – înțeleasă ca simplă condiționare. Individul este gândit ca o ființă pasivă, al cărui comportament se rezumă la reproducerea schemelor deja achiziționate. Acestei viziuni super-deterministe i se poate opune o concepție mai suplă, care ia în considerare relativa autonomie a individului, capacitatea acestuia de a-și adapta dispozițiile achiziționate la situațiile de viață și chiar de a modifica, la nevoie, normele și valorile interiorizate, în funcție de problemele pe care este constrâns să le rezolve.
Viziunea dialecticizată asupra socializării este reprezentată în abordări teoretice mai recente și chiar în cercetări empirice – unele vizând în mod expres socializarea politică.
În abordarea mecanismelor socializării, este tot mai evidentă desprinderea de determinismul sociologist grosier.
B. Mecanisme și forme ale socializării. Una dintre abordările cele mai interesante din perspectiva domeniului nostru de specializare (comunicarea socială) este abordarea socio-lingvistică a socializării, întreprinsă de sociologul englez Bazil Bernstein (1; 2). Bernstein consideră că unul dintre cele mai importante evenimente produse în cercetarea științifică în secolul XX este convergența științelor naturii și a științelor sociale în studiul aspectelor lingvistice ale comunicării. El sesizează, însă, că sociologia a rămas în urmă, datorită faptului că puțini sociologi au studiat limbajul ca instituție socială (după modelul familiei, religiei etc.). Cu excepția unor lucrări ale americanului George Mead (1863–1931), reprezentant de frunte al Școlii de la Chicago, în studiile despre socializare nu se găsește nici o cercetare empirică în care să se examineze rolul vorbirii ca proces prin care copilul dobândește o identitate socială specifică.
Astfel de preocupări au fost dezvoltate în antropologia americană (Franz Boas și Edward Sapir), unde s-a ajuns la concluzia că pentru individ, “limbajul este un ghid în realitatea socială” (Sapir, 1921). Dar tradiția antropologiei americane impune teza că modurile de vorbire determină relațiile sociale (Whorf), altfel spus: legătura limbaj-cultură-moduri de gândire, nu este modelată de structura socială. Bernstein susține că, dimpotrivă, modurile de vorbire (codurile) sunt determinate de forma relațiilor sociale. Structura socială generează coduri, iar acestea transmit cultura și condiționează comportamentul. În mod implicit, schimbările din structura socială determină formarea și transformarea unei culturi prin efectul lor în planul modurilor de vorbire. Testată de autorul ei în cercetarea proceselor de instruire (educație), această ipoteză este foarte promițătoare pentru înțelegerea procesului de socializare (resocializare) din România de azi. Și aceasta, mai ales pentru că ea poate explica formele atât de diferite ale socializării și ale construirii identității: în concepția lui Bernstein, în cadrul aceluiași limbaj (ca un cod general), apar coduri specifice (moduri de vorbire) care induc la vorbitori tipuri diferite de raportare la realitate (la obiecte și la alte persoane).
Cum determină forma relației sociale aceste moduri de vorbire? Locutorii pot alege: ceea ce spun, momentul în care spun, felul în care spun. Forma relației sociale reglează opțiunile locutorului atât la nivel sintactic cât și la nivel lexical (de pildă, un adult care vorbește unui copil).
Când copilul învață să vorbească (deci când învață codurile de vorbire), el învață cerințele structurii sale sociale, care devin, prin consecințele procesului lingvistic, substratul experienței sale. De câte ori copilul vorbește sau ascultă, în el se întărește structura socială din care face parte, este modelată identitatea lui socială.
Prin modelarea actelor sale de vorbire, structura socială devine realitatea psihologică a copilului. Stabilizate cu timpul, modurile de vorbire ajung să joace un rol important în reglarea orientărilor intelectuale, sociale și afective. Astfel, structura socială devine un refernțial, pe care adultul de mai târziu îl va căra după el și îl va percepe ca “realitate”.
În funcție de probabilitatea de anticipare a elementelor organizatoare ale modurilor de vorbire, Bernstein împarte codurile de vorbire în coduri elaborate (când locutorul alege dintr-un număr mare de variante și probabilitatea este mică) și coduri restrânse (când locutorul alege dintr-un număr mic de variante și probabilitatea este mare); codurile din a doua categorie apar în închisori, unități militare operative, grupuri de vârstă ale copiilor sau ale adolescenților etc. (vezi 5, pp. 53-105).
Marele merit al programului teoretic al lui Bernstein este desprinderea de reducționismul sociologist, dar și evitarea “reducției lingvistice”. El redescoperă adevărul formulat la 1848 de Helmut Von Humboldt: “În cursul vieții, omul înțelege lumea după imaginea pe care i-o dă limbajul”. În acest fel, Bernstein oferă o explicație faptului că anumiți indivizi (grupuri) selectează anumite valori, interiorizează anumite norme, respingând altele sau doar opunându-le rezistență.
Marea lipsă a teoriei lui Bernstein este că nici ea nu reușește să explice convingător SCHIMBAREA(2.
2. Socializarea în România post-comunistă
A. Schimbare socială și re-scoalizare. Schimbările sociale sunt de mai multe feluri: bruște sau lente, parțiale sau globale, radicale sau superficiale, distructive sau constructive, organice sau provocate. Există o complexă tipologie a schimbării.
Schimbarea socială care are loc în România după 1989 este, în mod neândoielnic, o schimbare bruscă și globală. Cât este ea de radicală/superficială încă nu se poate spune, iar acest aspect este strâns legat de raportul organic/provocat, care încă nu a fost clarificat la nivelul cercetării științifice.
Fiind o schimbare bruscă și globală, tranziția a determinat un vast proces de socializare. Dar acest proces trebuie văzut ca un proces de re-socializare. Pentru aceasta, trebuie să renunțăm la imaginea idilică a unei populații care timp de patru decenii a așteptat, în stare “virgină”, răsturnarea comunismului. În cei 40 de ani au avut loc procese de socializare, chiar dacă în forme contradictorii, paradoxale etc. Ruptura care a avut loc după 1989 în toate planurile (instituții, valori, comportamente) a pus diferite straturi și segmente ale populației în fața unui proces obligatoriu de re-învățare socială, care are loc cu viteze foarte diferite și chiar în direcții diferite.
Cum se explică aceste diferențe?
În ceea ce privește viteza, diferențele provin din diferențele în ceea ce privește vârsta, nivelul de instrucție, statutul ocupațional, zona geografică (geo-economică). Cei care își percep șansele cele mai mari în procesul schimbării sunt tinerii, cei instruiți, cei care au meserii și locuri de muncă adaptabile la economia de piață, cei aflați în zone dezvoltate. Faptul că impresia lor subiectivă (reieșită din sondajele de opinie) nu coincide cu șansele reale este mai puțin important; în contextul schimbării sociale, psihologicul poate fi mai important decât sociologicul.
În ceea ce privește direcția re-socializării, diferențele se explică prin faptul că sensul tranziției nu este definit la nivel social. Aparent, există un acord quasi-general asupra țelurilor (democrația, economia de piață, statul de drept, separația puterilor, respectarea drepturilor omului). Dar țelurile sunt codificate în limbaje diferite, ceea ce duce la dissens și chiar la conflicte – atât în rândurile clasei politice, cât și în ale populației. Unul dintre marile obstacole în calea re-socializării este gradul înalt al incertitudinii (conform unui sondaj IRSOP/iunie 1994, din trei români, doi nu știau încotro se îndreaptă societatea românească). Marea derută a început imediat după Decembrie 1989, când ultimul țel comun fusese atins. Ea s-a putut măsura în marele consum de mass-media, care constituia, în 1991, un record european (90% dintre cetățenii adulți ai României se uitau la televizor peste 6 ore pe zi).
Strategiile comportamentale fixate înainte de 1989 nu mai sunt valabile, de unde rezultă o gravă criză a valorilor. Dintr-un studiu realizat de IRSOP (mai, 1994) pentru un beneficiar din SUA, rezultă că în Transilvania exista, la ora respectivă, patru “filosofii de viață”, în următoarea ordine a frecvenței:
I. Tradiționalistă (axată pe familie, sănătate, religie);
II. Pragmatică (centrată pe bani și succes);
III. Hedonistă (bazată pe activități de loisir, dar fără legătură cu banii, și nici cu munca);
IV. Etica muncii (centrată pe muncă, aceasta corelându-se cu familia, dar nu și cu religia, ca la Max Weber, ci mai mult cu tradiția).
Dacă etica muncii ieșea pe ultimul loc în Transilvania, ne-am putea aștepta la surprize și mai mari în cazul că cercetarea ar viza alte regiuni ale țării.
Criza valorilor se manifestă și în alt plan: ambiguitatea sistematică a orientărilor de valoare, ceea ce denotă slaba dimensiune cognitivă a vectorului atitudinal (de pildă, informații cu privire la economia de piață). Astfel, în 1994, curentul de opinie dominant era favorabil privatizării (67% – după un studiu IMAS/martie și 58% – IRSOP/iunie). Dar o mare parte din subiecții favorabili privatizării respingeau consecințele acestora (șomajul, inegalitatea socială etc.). Această “schizofrenie” a valorilor are antecedente în perioada de dinainte de 1989 (caracterizată printr-o sensibilitate supradimensionată la autoritate, la propagandă). A percepe lumea prin intermediul unor clișee, al unor stereotipuri , al unor idei primite de-a gata (des idées reçues) și, mai ales, a o verbaliza conform unor clișee verbale împrumutate de la alții înseamnă, în fond, “pseudogândire” (Erich Fromm)(3, dar din punct de vedere psiho-social este vorba de un fenomen de masă pe care suntem datori să-l identificăm, să-l explicăm și, eventual, să-l remodelăm.
B. Socializarea prin valori. Decalajul dintre practica materială și practica educațională a unei colectivități determină o configurație stranie a valorilor și trăirilor afective, implicit a motivațiilor și comportamentelor. Acest decalaj duce la formarea în masă a unor “personalități aglutinate “ și, în consecință, a unor conduite sociale incoerente, adesea chiar contradictorii.
În acest context problematic, pentru instanțele socializării se pun câteva întrebări esențiale: Ce valori trebuie să fie transmise prin educație?; Transmiterea lor este suficientă pentru apariția conduitelor sociale scontate?; Care este raportul optim între idealul educațional al unei societăți și “ora exactă” a procesului istoric de dezvoltare a acesteia?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este utilă valorificarea unei distincții teoretice operate de psihologul Pierre Janet și dezvoltată de Jean Piaget (6, p. 44 și urm.), distincția valori de finalitate – valori de randament:
Valorile de finalitate sunt împărtășite de individ în funcție de concepția lui despre lume, fiind însușite odată cu aceasta pe cale educativă (culturală); ele dictează conduite “neinteresate”.
Valorile de randament sunt împărtășite de individ după criteriul costuri/câștiguri, sunt impuse de condiții concrete de viață și dictează conduite “interesate” (4.
Dualitatea comentată de Piaget devine prolifică în explicarea multor fenomene sociale greu de înțeles – de la comportamentul cotidian al individului oarecare, până la conduitele unor mari grupuri sociale:
– participarea la luptele revoluționare (de la Revoluția Franceză din 1879 la Revoluția Română din 1989) a unor “indivizi fără căpătâi”, care păreau că nu au nimic sfânt;
– realizarea consensului și solidarității de excepție în stare de război sau de calamitate naturală (valori de randament cum sunt “confortul”, “sănătatea”, “propria viață” sunt înlocuite cu valori de finalitate – “patria”, “poporul”, “pământul natal”, “viitorul națiunii”, “libertatea”, “independența”, “dreptatea”, “demnitatea” etc.).
Înlocuirea valorilor de randament prin valorile de finalitate facilitează mobilizarea unui mare număr de oameni sub un comandament unic, favorizând colaborarea și compasiunea, toleranța și comprehensiunea reciprocă – implicit, socializarea și umanizarea conduitelor la cel mai înalt nivel posibil în momentul istoric dat. În prezent sunt puțin studiate condițiile în care valorile de randament cedează rolul conducător celor de finalitate, precum și mecanismele psihice prin care individul trece dintr-un registru în altul. În condiții “normale”, hegemonia o dețin valorile de randament, iar situațiile de viață în care conflictul dintre cele două seturi de valori apare de nerezolvat sunt situații tragice(5.
Pentru majoritatea indivizilor, valorile de finalitate sălășuiesc undeva în “cerul tradiției” (după o expresie a lui Habermas) sau licăresc la “orizontul aspirațiilor”. Atunci când stau la temelia organizării sociale, ele participă la viața cotidiană doar tacit, fără a fi verbalizate de toți membrii societății în toate situațiile de viață. În mod explicit, ele sunt invocate doar în situații atipice: discuțiile “de principiu”, dezbaterile organizate în cadre instituționale, conflicte interpersonale (când se face apel la “omenie”, “dreptate”, “cinste”, “adevăr”). Dacă un individ și-ar propune să trăiască non-stop conform valorilor de finalitate pe care le împărtășește în mod tacit, fie că el ar eșua într-o ineficacitate cronică a acțiunilor sale, fie că ar intra în conflict cu psihologia socială a grupului de apartenență (6.
Folosirea distincției valori de randament – valori de finalitate este obligatorie pentru cine vrea să întemeieze o teorie a comunicării educaționale, a practicii educative, a socializării în general. Ea este utilă și pentru o eventuală politică de re-modelare a mentalităților, ca dimensiune obligatorie a tranziției. Nici un fel de politici – economice, sociale, educaționale – nu poate eluda această dualitate fără să riște inadvertența. O decizie, o normă sau o lege devine inoperantă dacă violentează valorile de randament recunoscute de un anumit segment al societății civile(7, după cum este la fel de inoperantă dacă violentează valorile de finalitate moștenite de colectivitate (8.
În logistica re-socializării unor colectivități mari (cum sunt popoarele), tipurile de decizie trebuie să fie adaptate:
– deciziile pe termen scurt – la valorile de randament;
– deciziile pe termen lung și mediu – la valorile de finalitate.
Dacă cele două condiții nu se îndeplinesc, se ajunge la paradoxul “binelui cu sila” (ceea ce înseamnă a face nu Bine, ci Rău) (9.
Unghiul de divergență dintre valorile de finalitate și valorile de randament poate fi micșorat fie a) prin schimbarea idealului moral al colectivității, fie prin b) activități practice, de umanizare a vieții reale. În România post-comunistă se încearcă adaptarea valorilor de finalitate (cu consecințe incalculabile) pe calea (a), iar calea (b) este nepracticabilă în această etapă.
Primele întrebări la care ar trebuie să răspundem ca anliști ai tranziției din România sunt: La care dintre cele două registre avem o rămânere în urmă?; Cât de mare este unghiul de divergență?; Cui revine sarcina de a micșora unghiul (“schimbării mentalității” sau “dezvoltării economice”)?
În cadrul unei cercetări efectuate pe un eșantion reprezentativ al studenților brașoveni din perioada 1983–1985 (cf. 7), subiecții au vizat următoarele criterii de preferință pentru viitorul lor loc de muncă: timp liber cât mai mult; posibilități de ascensiune în funcții de conducere; posibilitatea efectuării de vizite comerciale în străinătate; posibilitatea unor câștiguri mari, ș.a.m.d.
Studenții nu au enunțat printre primele criterii o serie de alte criterii sugerate de chestionar: “responsabilitate ridicată în muncă”, “disciplinarea spirituală și comportamentală”, “caracterul creator al muncii” etc., deși se arătaseră convinși de faptul că “munca este generatoare de dezvoltare umană, de personalitate”.
Când au spus ei adevărul? În ambele cazuri! Depășirea acestei “contradicții” (vizibile la multe alte cercetări) a avut loc cu prețul descoperirii unei contradicții reale: între valorile de randament și valorile de finalitate. Educatorii își făcuseră datoria; ceea ce suferea era sistemul social real, raporturile de muncă, formele de organizare a acesteia la nivelul societății românești. La fel este și astăzi: simpla schimbare a valorilor de finalitate nu ar fi suficientă (de altfel, nici nu este posibilă în absența unor transformări reale în câmpul muncii sociale).
N O T E
1. În calitate de instrument al reglării sociale, socializarea permite economia de sancțiuni exterioare. Grupul nu mai are nevoie să-i reamintească individului, de fiecare dată, regulile sale și nici să exercite asupra lui o observare continuă. Violarea regulilor induce individului în cauză un puternic sentiment de culpabilitate.
Acest mecanism funcționează de minune în societatea nord-americană, unde disconfortul psihic al individului recalcitrant la normele “modului de viață american” se datorează nu numai sentimentului de culpabilitate, originat în nevoia general-umană de răspuns favorabil din partea celorlalți, ci și temerii că încălcarea regulilor l-ar scoate din definiția simbolică a “americanului adevărat”, l-ar proiecta în categoria “nou-veniților”, al “imigranților de câteva zile”, ceea ce le-ar afecta satisfacerea trebuinței de integrare, de securitate emoțională. Mai nou, acest set de norme sociale restrictive este codificat în expresia “political correctness”, al cărei impact social spune mult despre forța socializatoare anevoii de recunoaștere.
2. Ca și teoria expresivă (Rembell) sau teoria instrumentală (concurentă), care eșuează într-un idealism raționalist.
Trebuie spus, însă, că teoria lui Bernstein a fost preluată și dezvoltată de mulți cercetători ai procesului de socializare. Cu privire la socializarea politică, Jean G. Padioleau a dezvoltat teoria codurilor lingvistice, legându-le de stilurile cognitive și elaborând un interesant “model longitudinal al formării codurilor politice” (3). După Padioleau, copilul parcurge mai multe etape ale socializării politice: recunoașterea domeniului politic (5-7 ani), construirea unei ordini politice intuitive (7-14 ani), elaborarea unei ordini politice problematice și conflictuale (14-17 ani). Asimilarea stilurilor cognitive ale diferitelor coduri politice are loc abia după vârsta de 17 ani, când adolescentul devine capabil să efectueze operații formale. De la această vârstă, el își poate construi o gândire politică abstractă, bazată pe o ideologie.
Până la vârsta de 14 ani, copilul este dependent de cultura politică a familiei, iar aprecierea obiectelor, fenomenelor și evenimentelor are loc în termeni strict subiectivi (judecățile lui sunt preferențiale, nu sunt judecăți de valoare).
Pentru specialiștii în comunicarea politică, pentru scriitorii de discursuri politice și pentru politicieni datele referitoare la socializarea politică sunt foarte utile. Mai ales că în situații de re-socializare politică în masă, cum se întâmplă azi în România, există segmente ale populației adulte care au o “psihogramă” foarte asemănătoare celei descrise de Padioleau cu referire la pre-adolescenți.
3. Fromm ne atrage atenția că în cazul “pseudogândirii”, problema nu este dacă afirmațiile subiectului sunt sau nu sunt logice, ci dacă gândul este rezultatul propriei gândiri, adică al “propriei activități”: “Pseudogândirea poate perfect logică și rațională. Neautenticitatea ei nu se manifestă neapărat prin elemente ilogice. Acest lucru poate fi studiat în raționalizările care tind să explice o acțiune sau un sentiment pe baze raționale și reale, deși acestea sunt, de fapt, determinate de factori iraționali și subiectivi” (4, p. 297). Pentru o înțelegere cât mai bună a diferenței dintre gândirea autentică și pseudogândire – așa cum o propune Erich Fromm – este recomandabilă lectura întregului paragraf 3, intitulat “Conformitate de automat”, din Capitolul V al lucrării Fuga de libertate (idem, pp. 290-307). O atenție specială merită episodul euristic inventat de Fromm cu pescarul și turiștii (idem, pp.294-296), precum și descrierea pe care o face acesta gândirii politice din societatea americană (idem, p. 296).
4. Termenul interes are două sensuri:
i – sensul calitativ-general: în acest sens, orice conduită este interesată, “în măsura în care ea urmărește un scop care are valoare pentru că este dorit “ (6, idem);
ii – sensul strict: “reglaj energetic, care eliberează forțele disponibile …., deci urmărește randamentul și, în această perspectivă, o conduită va fi interesată dacă este menită să sporească randamentele din punctul de vadere al subiectului “ (ibidem).
5. Condiția tragică a “eroului moral” propus de toate variantele umanismului este surprinsă din antichitate (Socrate din “Apologia lui Socrate” a lui Platon sau Antigona lui Sofocle), până în modernitate (la noi, în literatura populară – Manole din balada “Meșterul Manole” sau Gelu Ruscanu, din “Jocul ielelor” a lui Camil Petrescu).
6. Criza de valori specifică adolescenței se datorează faptului că tânărul descoperă că viața nu poate fi trăită prin excelență la înaltul nivel al valorilor de finalitate asimilate de el pe cale educațională (prin intermediul discursurilor moralizatoare oferite de părinți și profesori sau pe cale livrescă). Ulterior, când adolescenții sunt considerați suficient de maturi pentru a da “piept cu viața”, mulți educatori (de regulă, părinții cu preocupări educaționale) îi asaltează cu discursuri “rectificatorii”, încercând să-i “trezească la realitate”, de fapt – să-i re-direcționeze dinspre valorile de finalitate spre valorile de randament.
În Românie de dinainte de 1989, o cauză a “conflictului dintre generații” , manifestat în aproape toate familiile normale, era rezistența adolescenților față de încercările adulților de a le inocula valori de randament, în vederea adaptării la mediul social concret (sintagmele cele mai frecvente fiind de genul: “Viața nu este așa cum v-o închipuiți voi”, “Ești cu capul în nori”, “O să-ți vină vină ție mintea la cap!”, “Mai târziu o să ne dați dreptate, dar o să fie prea târziu!” etc). După 1989 a avut loc o mutație pe care puțini ar fi fost în stare să o anticipeze: tot mai mulți educatori se străduiesc să ofere adolescenților repere din registrul valorilor de finalitate, căci tot mai mulți adolescenți sunt acaparați în totalitate de valorile de randament. [O cercetare de styl of life realizată în 1998 de compania DATA MEDIA pe un eșantion reprezentativ de adolescenți bucureșteni arăta că, totuși, aceștia mai împărtășesc loialitatea față de familie, dar este greu de spus dacă în noul context social aceasta mai reprezintă o valoare de finalitate sau a devenit în primul rând o valoare de randament.]
7. De pildă, deciziile regimului comunist din România prin care, în numele unor valori de finalitate au fost călcate în picioare cele mai elementare valori de randament: așa-zisa emancipare a femeii a însemnat, în condițiile socialismului de stat și ale industrializării forțate, transformarea a milioane de femei în veritabili “sclavi” ai societății socialiste, atentatul la sănătatea lor fizică și psihică fiind un fenomen de masă, cu urmări până în zilele noastre (așadar); așa-zisa omogenizare socială a însemnat un melanj promiscuu între categoriile socio-profesionale – începând cu recunoașterea socială a muncii până la condițiile de locuit –, care a condus, de asemenea, la încălcarea unor valori de randament elementare, cum ar fi, de pildă, salarizarea sau liniștea necesară muncii intelectuale la domiciliu.
8. Exemple: modelul unic (sovietic) de “construire a socialismului” impus popoarelor din țările satelite Uniunii Sovietice; încercările de a impune unor popoare modele de modernizare apărute în alte spații istorice; mai recent, tentativa de modificare a legislației cu privire la relațiile dintre homosexuali în România post-comunistă. În toate aceste cazuri avem de-a face cu încercări de a introduce noi valori de finalitate, care vin împotriva valorilor de finalitate moștenite de o comunitate prin ereditate culturală, sau de a introduce valori de randament ce contravin valorilor de finalitate împărtășite de membrii unei comunități.
Așa cum s-a întâmplat și în procesul “clasic” al modernizării, actualul trend al globalizării se va lovi cu violență de un obstacol greu de surmontat pe parcursul unei singure generații: conflictul dintre valorile de finalitate moștenite de comunitățile locale, pe de o parte, și valorile de randament impuse din afară, precum și valorile de finalitate alternative, care legitimează noile valori de randament – pe de altă parte.
Conflictul dintre cele două seturi de valori condamnă elitele politice din societățile tradiționale (cum este și societatea românească) la practicarea unui dublu discurs: unul pentru interior (centrat pe valori de finalitate moștenite) și altul pentru exterior (axat pe valori de randament care s-au născut în însuși procesul globalizării, precum și pe valorile de finalitate aferente acestora). La practicarea dublului discurs se va putea renunța numai atunci când elita politică dintr-o astfel de țară va putea prezenta noile valori de finalitate (universaliste) ca valori de randament, dezirabile în practica de zi cu zi a țării respective. Iată o sarcină de mari dimensiuni pentru specialiștii în Relații Publice.
Din păcate, însăși activitatea de Relații Publice reprezintă un set de valori de finalitate alternativ la cel moștenit prin intermediul culturii noastre tradiționale (să ne gândim numai la “cultura comunicării”), iar în calitatea ei de inginerie socială propune valori de randament care încă nu sunt recunoscute ca atare de mentalul nostru colectiv. Va trebui ca specialiștii în Relații Publice să lupte, în primul rând, cu stereotipurile care blochează receptivitatea la noile valori (“O fi bună chestia asta, dar să fie acolo, la ei. Să le fie de bine!”; “Nu merge la noi așa ceva, nu se potrivește cu mentalitatea românului!”). Iată de ce procesul de re-socializare prin valori este nu numai un deziderat esențial pentru finalizarea modernizării societății românești, o pre-condiție pentru integrarea ei în procesul globalizării, ci și o premisă pentru practicarea cu succes a noii profesiuni. Pe scurt, prioritatea numărul unu a activității de Relații Publice în România poate fi formulată astfel: Relații Rublice pentru Relațiile Publice!
9. Din acest punct de vedere, intervența NATO în Iugoslavia lui Miloșevici nu putea fi nici “legitimă”, nici “necesară”. Problema legitimității nici nu merită ridicată, fiind o falsă problemă din moment ce intervența Alianței a urmărit tocmai schimbarea tipului de legitimitate în relațiile internaționale (înlocuirea celui consacrat după al doilea război mondial și consființit în Carta ONU). În ceea ce privește “necesitatea”, trebuie să fii de o optuzitate acuturală ca să-ți închipui că o acțiune în forță, care vine împotriva valorilor de finalitate împărtășite de majoritatea zdrobitoare a sârbilor va conduce la schimbarea comportamentului lor față de albanezii din Kosovo sau față de problema națională în general. De altfel, intervenția militară nu a corespuns nici măcar exigențelor elementare ale valorilor de randament, ceea ce s-a dovedit în lunile care au urmat încetării bombardamentelor (prezența trupelor KFOR în Kosovo a agravat problemele inițiale și a creat noi probleme, inexistente înainte de intervenție).
Este evident că diriguitorii Alianței Nord Atlantice nu au învățat nimic din lecția de peste șapte decenii a comunismului real (o încercare gigantică de a face Binele cu sila, împotriva valorilor de finalitate dominante în țările supuse experimentului, dar și împotriva unor valori de randament – în primul rând, a celor economice). Această lecție ar fi trebuit să le servească măcar în elaborarea discursului de justificare a intervenției și a celui de legitimare a Alianței, dacă nu în elaborarea noii identități a acesteia, de după încheierea “războiului rece”.
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
Bazil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Editons du Minuit, 1975
Lazăr Vlăsceanu, “Pentru o teorie a transmiterii mesajului educațional”, studiu introductiv la Bzil Bernstein, Studii de sociologie a educației, ed. cit., pp.3-33
Jean G. Padioleau, “La formation de la pensée politique: développement longitudinal et déterminants socio-culturels”, “Revue française de Sociologie”, vol.XVII, No 3, Juillet-Septembre 1976, pp.451-484
Erich Fromm, Texte alese, trad. Nicolae Frigioiu, Editura Politică, București, 1983
Bazil Bernstein, Studii de sociologie a educației (ediție îngrijită de Lazăr Vlăsceanu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
Jean Piaget, “Problema mecanismelor comune în științele despre om”, în volumul Sociologia contemporană. Al VI-lea Congres mondial de sociologie – Evian, Editura Politică, București, 1967
Dumitru Borțun, Nicolae Madar (coordonator), Emil Poenaru, Valeria Pop, Cornelia Tatu, Ștefan Ungurean, Îmbinarea pregătirii de specialitate cu pregătirea politico-ideologică a viitorilor specialiști. Studiu în Universitatea din Brașov, 1985, fondul Catedrei de Științe socio-umane – Universitatea “Transilvania” din Brașov.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
A:
ALBONY, Serge – Elements de sociologie et de psychologie sociale, Toulouse,1976
ALEXANDRESCU, Ion – Persoană, personalitate, personaj (Insul în dinamica devenirii), Editura Junimea, Iași, 1988
ALLPORT, G.W. – Personality. A.Psychological interpretation, New York, 1937
ALLPORT, Gordon W., POSTMAN, Leo J. – Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of Sciences, Series II, 1945
AMADO, Gilles, GUITTET, Andre – Dinamique des communications dans les groupes, Paris, Armand Colin, 1991
ANANIEV, B.G. – Celovek kak predmet poznania, Izd. Leningradskogo Universitet,1968
ANDREI Petru, ALEXANDRESCU, Florin – Personalitate și comunicare. Tactici de influență interpersobnală, Editura Licorna, București, 1999
B:
BERNSTEIN, Bazil – Langage et classes sociales, Paris, Editons du Minuit, 1975
BERNSTEIN, Bazil – Studii de sociologie a educației (ediție îngrijită de Lazăr Vlăsceanu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
BORȚUN, Dumitru – “Omogenizarea socială și înflorirea personalității”, în “Revista de
filosofie”, nr.5/1980
BORȚUN Dumitru, MADAR Nicolae, POENARU Emil, POP Valeria, TATU Cornelia, UNGUREAN Ștefan – Îmbinarea pregătirii de specialitate cu pregătirea politico-ideologică a viitorilor specialiști. Studiu în Universitatea din Brașov, 1985, fondul Catedrei de Științe socio-umane – Universitatea “Transilvania” din Brașov
BORȚUN, Dumitru – Semiotică – limbaj – comunicare. Bazele epistemologice ale
comunicării, curs, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București, 2000
BOUDON, Raymond – Texte sociologice alese, București, Editura Humanitas, 1990
BOURDIEU, Pierre, PASSERON, J.-C. – La Reproduction, Minuit, Paris, 1970
BOURDIEU, Pierre – La Distinction, Minuit, Paris, 1979
BOURDIEU, Pierre – Le Sens pratique, Minuit, Paris, 1980
BOURHIS, Y. Richard, LEYENS Jacques-Philippe (coord.) – Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri – POLIROM, Iași, 1997
BRUGES, G.W. – Personality and the social group, University of Chicago Press, 1929
C:
CASTELLAN, Yvonne – Initiation a la psychologie sociale, Armand Colin, 1975
CHARLOT, Monica – La persussion politique, Paris, Armand Colin, 1970
CHELCEA, Septimiu – Experimentul în psihosociologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
CHELCEA, Septimiu – Un secol de psihosociologie, ed.a II-a, Editura INI, București,1999
CIOCÂRLAN, V.C. – Raporturile interpersonale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973
COHEN, Herb – Orice se poate negocia, București, Editura Colosseum, 1995
COSMOVICI, Andrei – Psihologie genrală, POLIROM, Iași, 1996
COOLEY, C. H. – Social Organization, New York, 1909
D:
DAVAL, Roger – Traite de psychologie sociale, Paris, PUF, 1967
DECONCHY, Jean-Pierre – Psichologie sociale. Croyances et idéologie, Paris,
Méridiens Klincksieck, 1989
DEMICHEL, Francine – La psychoanalise en politique, Paris, Payot, 1969
DOISE, Willem – “Les relations entre les groupes”, în Psychologie sociale, sous la direction de Serge Moscovici, PUF, Paris, 1992
DOISE,Willem, DESCHAMP, Jean-Claude, MUGNY, Gabriel – Psihologie socială experimentală, POLIROM, Iași, 1996
DOISE,Willem, MUGNY, Gabriel – Psihologie socială și dezvoltare cognitivă, POLIROM, Iași, 1998
DRAI, Raphael – “Science politique et psychalanyse” – Traite de science politque, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985
E:
ENGELS, Friedrich – “Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane”, în Karl
Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, vol.II, ediția a III-a, Editura
Politică, București, 1967
F:
FISKE, John – Reading the popular, Boston, UNWIN, HYMAN, 1989
FLOREA, Georgeta – Ideologie și cunoaștere, Editura Politică, București, 1979
FOUCAULT, Michel – Ordinea discursului. Un discurs despre discurs (traducere de Ciprian Tudor), EUROSONG & BOOK, București, 1998
FROMM, Erich – Texte alese (selecția textelor: Ileana Răceanu și Nicolae Frigioiu; traducere din limbile franceză și engleză: Nicolae Frigioiu), Editura politică, București, 1983
FULCHIGNONI, Enrico – La civilisation de l'image, Paris, Payot, 1969
G:
GOLDMANN, Lucien – Sociologia literaturii, Editura Politică, București, 1972
GOLU, Pantelimon – “De la psihologia individuală la psihologia de grup și colectivă”, în “Analele Universității București”, seria Psihologie, București, 1969
GOLU, Pantelimon – Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
GOLU, Pantelimon – Orientări și tendințe în psihologia socială contemporană, Editura Politică, București, 1988
GRAWITZ, Madeleine – “Pshicologie et politique”, în Traite de science politique, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985
H:
HAAS, C.R. – Practique de la publicite, Dunod, Paris, 1973
HABERMAS, Jürgen – Cunoaștere și comunicare, București, Editura Politică, 1983
HEGEL, G.W.F. – Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Editura Academiei, București, 1965
HEMPHIL, J. K. – Leader Behavior Description, Ohio, State Univers, Columbus,1950
HORNEY, Karen – Conflictele noastre interioare, Editura IRI, București, 1998
J:
JANET, Pierre – L’ évolution psychologique de la personalitaté, Paris 1929
K:
KAPFERER, Jean Noël – Zvonurile, Editura Humanitas, 1993
KATZ, E. P., LAZARFELD, F. – Personal Influence: The Part Played by People in the flow of Mass Communication, Glencoe, The Free Press, 1955
KLINEBERG, Otto – Psychologie sociale, PUF, Paris, 1963
KRECH, D. și CRUTCHFIELD, R. S. – Theory and Problems of Social Psychology, New York, Mc. Grow-Hill, 1948
KROUT, M. H. – Introduction to Social Psychology, New York, Harper, 1942
L:
LACAN, Jacques – De la psychose paranoic dans ses rapportes avec la personalite, Paris, Ed. du Seuil, 1980
LE BON, Gustav – Psychologe des foules, Paris, 1907
LECOQ, Bernard – Les relations publiques. Pourquoi? Comment?, Paris, EME, 1970
LEVY, Andre – Psychologie sociale. Textes fondamentaux anglais et americaines, Dunod, Paris, 1968
LEMIEUX, Vincent – “Les masses”, “Chaiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985
LEVY-LEBOYER,Claude – Psychologie des organisations, Paris, PUF, 1974
LEWIN, K. – Psychologie dynamique, Paris, PUF, 1967
LIEURY, Alain – Manual de psihologie generală, ANTET, București,1996
LINDZEY, G. – Handbook of Social Psychology, 1954
LINTON, Ralph – Fundamentul cultural al personalității, București, Editura Științifică, 1968
LOTREANU, Nicolae – Condiția umană a politicului, București, Editura Politică, 1979
M:
MAISONNEUVE, Jean – La psychologie sociale, Paris, PUF, 1974
MATEI, N.C. – Psihologia relațiilor morale interpersonale, Craiova, Scrisul Românesc, 1981
MIHU, Achim – Sociologia americană a grupurilor mici, București, Editura Politică, 1970
MIRCEA, Corneliu – Intercomunicare (Eseu de antropologie psihologică), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
MOLDOVEANU, Maria, MIRON, Dorina – Psihologia reclamei, București, Editura LIBRA, București, 1995
MOLES, Abraham – Psihologia Kitsch-ului. Arta fericirii (traducere: Marina Rădulescu),
Editura Meridiane, București, 1980
MONTMOLLIN, Germain – L'influence sociale. Phenomenes, facteurs et theories, Paris, PUF, 1977
MORENO, J. L. – Fondements de la Sociometrie, PUF, 1979
MOSCOVICI, Serge – L'Age des foules. Un traite historique de psychologie de masses, Bruxelles, 1951
MOSCOVICI, Serge – Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Universității “Al.I. Cuza”, Iași, 1994
MOSCOVICI, Serge (coord.) – Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, POLIROM, Iași, 1998
MUCCHIELLI, Alex – Noua psihologie, Editura Științifică, București, 1996
N:
NECULAU, Adrian (coord.) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, POLIROM, Iași, 1996
NECULAU, Adrian (coord.) – Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. a II-a, POLIROM, Societatea ȘTIINȚĂ & TEHNICĂ S.A., Iași, 1997
NEWCOMB, T. M. – Social Psychology, New Zork, 1950
NEWCOMB, T.M. – Manual de psychologie sociale, PUF, Paris, 1970
NOICA, Constantin – “Interpretare la Lysis”, în Platon, Opere, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
O:
OLSON, M. – Logique de l'action collective, Paris, PUF, 1978
P:
PADIOLEAU, Jean G. – “La formation de la pensée politique: développement longitudinal et déterminants socio-culturels”, “Revue française de Sociologie”, vol.XVII, No 3, Juillet-Septembre 1976, pp.451-484
PASTI, Vladimir – România în tranziție. Căderea în viitor, NEMIRA, București, 1995
PASTI, Vladimir, MIROIU, Mihaela, CODIȚĂ, Cornel – România – starea de fapt, vol.I – Societatea, NEMIRA, București, 1997
PÂNZARU, Petru – Condiția umană din perspectiva vieții cotidiene, Editura Albatros, București, 1981
PERCHERON, Annick – “La socialisation politique; defense et illustration”, în Traite de science politique, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985
PIAGET, Jean – “Problema mecanismelor comune în științele despre om”, în volumul Sociologia contemporană. Al VI-lea Congres mondial de sociologie – Evian, Editura Politică, București, 1967
PLATON, Opere, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
R:
RADU, Nicolae, FURTUNĂ, Carmen, JELEA-VRANCEA, Gabriela, BĂLAN, Carmen-Cornelia – Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradițională la societatea postcomunistă, Fundația “România de mâine”, București, 1996
RALEA, Mihai, HERSENI, Traian – Introducere în psihologia socială, București,
Editura Științifică, 1996
S:
SAPIR, Edward – Language, Harcourt, Breve and World, New York, 1921
SĒVE, Lucien. Marxismul și teoria personalității, Editura Politică, București, 1974
SEVERIN, Werner J., TANKARD, James, Jr. – Communication theories: origin, methodes, and uses in the mass media, The University of Texas, Austin, Longam, 1992
SHERIF, M. și SHERIF, C. W. – An outline of social psychology, New York, Harper,
1956
SHERIF, M. – The Psychology of Social Norms, New York, 1936
STANTON, Nicki – Comunicarea, Bucurerști, Societatea “Știință & Tehnică” SA, 1995
STOETZEL,J. – “Fonctions de la presse à coté de l’information”, în “Etudes de Presse”, nr.1/1961
STOETZEL, J. – La Psychologic sociale, Flamarion, Paris, 1963
T:
TUCICOV-BOGDAN, Ana – Psihologie generală și psihologie socială, vol.II, Editura didactică și pedagogică, București, 1973
TUCICOV-BOGDAN, Ana (coord.) – Familia interetnică în societatea civilă din România, Fundația Armonia, București, 1998
V:
VLĂSCEANU, Mihaela – Conștiință și cauzalitate, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985
VLĂSCEANU, Lazăr – “Pentru o teorie a transmiterii mesajului educațional”, studiu introductiv la Bzil Bernstein, Studii de sociologie a educației, ed. cit., pp.3-33
Z:
ZAMFIR, Cătălin – Incertitudinea. O perspectivă psihosociologică, București, Editura Științifică, 1974
ZAMFIR, Cătălin – Psihologia organizării și conducerii, București, Editura Politică, 1974
ZILLING, M. – Eisstelung und Hussage, în “Zeitschrift fur Philosophie”, 1928
ZLATE, Mielu, ZLATE, Camelia – Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, Editura Politică, București, 1982
ZLATE, Mielu – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion XXI, București, 1994
Y:
YOUNG, K. – Social Psychology, New York, Appelton-Century-Crofts, 1956
W:
WATIER, P., STEBLER, K. – “La socialité”, “Chaiers Internationaux de sociologie”,
LXXVIII, 1985
Volume colective:
* * * – Psihosociologia culturii de masă, Bucuresti, Editura Did.actică și Ped.agogică, București, 1968
* * * – Opinions et changement d'opinion. Connaissence du probleme. Applications practiques, Paris, ESF, 1969
* * * – Psychologie de la publicite et de la propagande. Connaissance du probleme. Applications practiques, Paris, EME, 1970
* * * – Psihologia socială în România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970
* * * – Studii de sociologie si psihologie socială (Teorie și metodă în științele sociale, vol.IV), București, Editura Politică, 1970
* * * – Introduction a la psychologie sociale, vol.I-II, Paris, Libr. Larousse, 1972–1973 (sous la direction de Serge Moscovici)
* * * – Psychologie et politique, Paris, Editions du Seuil, 1974
* * * – Psychologie de la relation d'autorite.Connaissance du probleme. Applications practiques, Paris, ESF, 1976
* * * – Psihologia cooperării și într-ajutorării umane, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1979
* * * – Psihologia socială. Cercetare bibliografică, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1980
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Psihologia Comunicarii (ID: 164267)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.