. Perioada Adolescentei Si Consumul DE Droguri
Cuprins
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………3
Capitolul I. Adolescența și evoluția acesteia ………………………………………………4
1.1. Caracteristici generale ale perioadei adolescenței ……………………………………..4
1.2. Dezvoltarea identității adolescentului……………………………………………………..7
1.3. Problemele generale ale adolescenței ……………………………………………………..10
Capitolul II. Drogurile, o problemă socială gravă ………………………………………. 13
2.1. Definiții si clasificare generală a drogurilor ……………………………………………13
2.2. Principalele tipuri de droguri întalnite în traficul ilicit ……………………………….16
2.3. Consumul și dependența de droguri …………………………………………………….27
Capitolul III. Prevenirea consumului de droguri în perioada adolescenței………………..31
3.1. Controlul asupra drogurilor în România………………………………………………….31
3.2. Rolul familiei în cazul adolescenților dependenți de droguri ………………………….37
3.3. Tratamentul și prevenirea consumului și abuzului de droguri…………………………42
Studiu de caz privind adolescenta si consumul de droguri
Metodologie ………………………………………………………………………………50
Studii de caz ……………………………………………………………………….. …….51
V. Concluzii generale …………………………………………………………………………54
Bibliografie……………………………………………………………………………………55
INTRODUCERE
Consumul de droguri reprezintă o problemă de mare importanță și complexitate pentru noi toți. El semnifică o speranță sau o provocare pentru tineri, o problemă serioasă pentru părinți și pedagogi și un semnal de alarmă pentru societate. Adolescența este vârsta la care apărea nevoia de identificare, de a se găsi și înțelege pe sine și pe cei din jur. Este vârsta experiențelor personale, vârsta căutării coordonatelor proprii sufletului și corpului, vârsta descoperirii dimensiunilor realității.
Drogul are de multe ori forma unei astfel de experiențe, care reunește: curiozitatea, dorința de a încerca ceva nou, de a experimenta totul, dorința de a-și ridica performanțele intelectuale și chiar dorința de a fi modern pur și simplu. Autori americani care au studiat fenomenul, au demonstrat că există o adevarată "foame" de a descoperi și cunoaște realitatea înconjuratoare în toate ipostazele incitante și sensurile ei profunde.
Un alt aspect deosebit este că drogul începe să fie din ce în ce mai prezent în principalele grupuri în care se poate afla adolescentul la această vârstă: anturajul și școala. Este ceea ce determină formarea unui model biopsihosocial, care este dezvoltat de interacțiunea dintre factorii psihologici, de mediu și cei fiziologici.
Astfel, schimbările datorate dependenței trebuie interpretate prin raportarea nivelului individual la contextul sociocultural în care are loc comportamentul dependent-consum de droguri, la mediul din care face parte tânarul adolescent. Personalitatea în formare a acestuia este într-o permanență căutare de repere valorice, de modele și puncte de referință. Drogul și consumatorii lui (liderii în special) pot îndeplini de multe ori aceste roluri.
Adesea, atât în mediul școlar și universitar, cât și în anturajele obișnuite, are loc un fenomen de imitație în grup, în care adolescenții, copiindu-și "eroul", recurg la drog, și în care factorul psihologic este determinant. Orice consumator dovedește, de asemenea, o dorință patologică de a-și face adepți, personalitatea lui fiind neînțeleasă de cei care nu au venit în contact cu drogul. Este cert însă că, sub efectul drogului, adolescenții par a depași dificultățile și incertitudinile și își găsesc o iluzorie siguranță și identitate.
Astfel, cei care cercetează acest fenomen spun că halucinogenele le permit consumatorilor "să plutească"; este un voiaj care îi face să iasă din dificultățile și contradicțiile cotidiene și să se simtă stăpâni pe situație. Adolescența este și vârsta tensiunilor emoționale și angoaselor, aparent insurmontabile și de neînțeles pentru cei din jur. De multe ori, pentru adolescenții bulversați de propriile întrebari, de barierele și agresiunile, mai mult sau mai putin reale, din exterior, drogul pare singura și cea mai bună soluție.
În profilul psihologic al tânărului consumator domină trasăturile nevrotice, dependența afectivă, intoleranța la frustrare, angoasele de separație, izolarea și dependența afectivă, iritabilitatea, timiditatea și hipersensibilitatea. Are loc o opoziție a eului împotriva lumii, pe care o consideră un element agresiv, nedrept și opresiv. Soluția pe care adolescentul în cauză o găsește pentru a rezolva aceste conflicte este retragerea într-o lume construită, determinată și întreținută de drog. Această lume îl face fericit, îi satisface instinctele primare, îi estompează pentru un timp conflictualitatea.
În urma unor studii s-a constatat de altfel, la consumatorii de droguri, prezența unei stări emoționale necontrolate și demonstrative, în sensul alienării față de cei din jur și al unui slab control al impulsivității. Autocunoașterea și autodefinirea, rezolvarea propriilor probleme este limitată, pe langă acestea, și de imaturitatea cognitivă a adolescentului.
Astfel, principalii factori de risc ce pot determina consumul de droguri ar putea fi: toate tulburările emoționale, anxietățile, depresiile, insingurările, frustrările și conflictele interpersonale. Faptul că unii tineri adolescenți consumă droguri arată în continuare că există baraje de netrecut între oameni și generații.
Capitolul: I. Adolescența și evoluția acesteia
Caracteristici generale ale perioadei adolescenței
Adolescența este perioada de vârsta cea mai complexă, precedând tinerețea care reprezintă împlinirea personalității umane. Adolescența este continuarea copilăriei și se întinde de la 12 la 18-20 ani, având ca primă subetapă preadolescența sau adolescența pubertară între 12-16 ani, și ca etapă secundară adolescența juvenilă între16-18 ani. În condițiile societății evoluate din zilele noastre adolescența se prelungește și peste 18 ani, chiar până la 24 ani în ceea ce privește atitudinea față de viață, structura de caracter și temperamentul.
( Conf.univ.dr.Maria .Constantinescu, 2006, pag.157).
Caracteristicile cele mai importante ale adolescenței sunt: dezvoltarea conștiinței de sine, afirmarea propriei personalități și integrarea treptată în valorile vieții.
1. Dezvoltarea conștiinței de sine este un proces complex care include, pe de o parte, raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, iar pe de alta parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia traiește. Prin conștiința de sine individul își înțelege propria persoana ca subiect al activității sociale, ca membru activ și util al mediului social în care trăiește.
Dezvoltarea conștiinței de sine este determinată de mulți factori. Deasemenea un rol important îl joacă în relațiile cu adulții, aprecierile acestora față de calitățile și munca adolescentului, precum și aprecierea colectivului din care face parte. Comportarea în școală și în afara de școală, rezultatele la învațătura îl diferențiază de ceilalți colegi, făcându-l să-și dea seama că este o ființă cu o anumită individualitate, care gândește, simte și acționează într-un mod specific. O caracteristică a adolescenței este și proiectarea idealului în viitor. Un aspect al acestei preocupări este și în interesul pentru profesia pe care o va îmbrățișa, determinându-l la reflecții asupra vieții sale interioare, care adesea se manifestă foarte intens. Un factor important care contribuie la orientarea adolescentului spre reflectarea de sine îl constituie „lectura”, întrucât aceasta nu este decat un raspuns la propriile preocupări, la problemele care îl framântă. Momentul reflecției de sine nu este indiferent, ci el este determinat de o anumită dispoziție sufletească, când subiectul este liniștit și calm, lipsit de agitație sau nepreocupat de anumite idei. Este foarte interesant de cercetat efectul reflecției de sine. Pentru unii are efect tonic, ducând la învioarare, curaj, optimism, speranță, în timp ce pe alții îi duce la stări depresive, de melancolie, de teamă.
Unii psihologi afirmă că preocuparea de propria persoană conduce către solitudine. Motivele care îi îndeamnă la singurătate pe adolescenți sunt diverse. Unii adolescenți caută liniștea, îndepartandu-se de tumultul străzii, iar alții, pentru a fugii de ochii iscoditori ai adultului, spre nu fi expuși criticii. (ȘT. Zisulescu, 1968, pag.54/59).
2. Afirmarea de sine
O caracteristică de prim ordin a adolescenței este tendința de afirmare a propriei personalități, de evidențiere a acesteia prin toate mijloacele posibile. Dorind să atragă atenția asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forțele proprii sunt considerate superioare fața de ale celorlalți oameni, părere care decurge dintr-o insuficiență cunoaștere de sine. Afirmarea de sine este la unii puternică, la alții mai temperată, dar în nici un caz inexistentă, ea fiind prezentă chiar și la adolescenții care nu s-au emancipat total de sub tutela părintească.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, prin îmbrăcămintea croită cu gust, prin maniere, eleganța mișcărilor, etc. (ȘT. Zisulescu, 1968, pag.61).
Un alt mod de afirmare de sine cultivat de adolescenți este limbajul, iar ceea ce îl interesează în mod deosebit este bogăția exprimării și originalitatea ei, redarea unui conținut într-o formă mai atrăgătoare.Adolescenții au chiar expresii pe care nu le înțeleg decât cei care fac parte dintr-un anumit colectiv.
Limbajul se nuanțează și câștigă în melociditate, vocabularul conținând concepte abstracte ce fac posibilă cuprinderea unui larg câmp de evenimente. Dezvoltarea limbajului și creșterea debitului verbal denotă un salt remarcabil, ca urmare a organizării sensurilor și semnificațiilor ce intervin în comunicare. ( Conf.univ.dr.Maria .Constantinescu, 2006, pag.169).
O altă modalitate de afirmare o reprezintă semnătura. O dată cu adolescența, scrierea pierde caracterul de stângăcie și nesiguranță din perioada copilăriei, trăsăturile devenind mai sigure, dar în aceelași timp mai personale și mai originale. Semnătura este unul dintre cele mai frecvente mijloace de individualizare, de afirmare de sine și de deosebire față de alte persoane. Oricum ar fi semnătura, ea exprimă tendința afirmării de sine, evidențierea în fața societății.
Corespondența, în special cu sexul opus, este de asemenea un mijloc de afirmare. Pentru adolescent orice propoziție scrisă reprezintă o noutate, orice figură de stil constituie un fel de „pecetă unică” în analele scrisului. Unii adolescenți, pentru a produce o impresie mai puternică asupra partenerului, nu se sfiesc să presare cuprinsul scrisorii cu fraze copiate din diferiți autori greu de controlat, lăsând să se înțeleagă că paternitatea le aparține.
Gesturile constituie, de asemenea, un mijloc de afirmare. Pentru a atrage atenția asupra sa, adolescentul recurge la mișcări exagerate ale brațelor și corpului, care sunt în relație perfectă cu cuvintele exprimate.
Spiritul de contradicție este foarte frecvent în adolescență. Părerile adolescentului trebuie să primeze,chiar dacă dreptatea nu-i aparține. Uneori adolescentul ia atitudine contradictorie cu scopul de a-l șicana pe interlocutor, dar în majoritatea cazurilor din dorința de a atrage atenția asupra sa și de a se afirma astfel. De aici, rezultă că adolescentul dorește să facă impresie, să atragă atenția, să fie luat în seamă și considerat ca un adult. El își dă seama perfect că nu mai este copil, deoarece atitudinea lui în fața vieții este alta decât în copilărie. Deci aproape toți adolescenții își amintesc cu multă plăcere de anii copilăriei, dar totuși nici unul nu dorește să fie tratat ca un copil.
Timiditatea este o trăsătură foarte des întâlnită la adolescenți, mai ales când se simt observați și se găsesc într-un mednți, pentru a produce o impresie mai puternică asupra partenerului, nu se sfiesc să presare cuprinsul scrisorii cu fraze copiate din diferiți autori greu de controlat, lăsând să se înțeleagă că paternitatea le aparține.
Gesturile constituie, de asemenea, un mijloc de afirmare. Pentru a atrage atenția asupra sa, adolescentul recurge la mișcări exagerate ale brațelor și corpului, care sunt în relație perfectă cu cuvintele exprimate.
Spiritul de contradicție este foarte frecvent în adolescență. Părerile adolescentului trebuie să primeze,chiar dacă dreptatea nu-i aparține. Uneori adolescentul ia atitudine contradictorie cu scopul de a-l șicana pe interlocutor, dar în majoritatea cazurilor din dorința de a atrage atenția asupra sa și de a se afirma astfel. De aici, rezultă că adolescentul dorește să facă impresie, să atragă atenția, să fie luat în seamă și considerat ca un adult. El își dă seama perfect că nu mai este copil, deoarece atitudinea lui în fața vieții este alta decât în copilărie. Deci aproape toți adolescenții își amintesc cu multă plăcere de anii copilăriei, dar totuși nici unul nu dorește să fie tratat ca un copil.
Timiditatea este o trăsătură foarte des întâlnită la adolescenți, mai ales când se simt observați și se găsesc într-un mediu mai puțin cunoscut. Adolescenților timizi nu le place să facă vizite împreună cu părinții la rude, prieteni sau cunoscuți, spre a nu fi expuși privirilor iscoditoare ale acestora. Așadar, la această vârstă, tutela părintească nu mai poate fi suportată cu ușurință. (ȘT. Zisulescu, 1968, pag.64/71).
3. Integrarea socială
În adolescență, mai ales spre sfârșitul acestei perioade, se manifestă tot mai vizibil integrarea tânărului în societate. Cu cât înaintează în vârstă tânărul acestei perioade este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit. Dorința de a cunoaște valorile sociale și culturale se manifestă viguros și tenace, mulți tineri ai acestei vârste fiind dominați de pasiunea cunoașterii întregului univers.
Tendința de integrare în normele și valorile sociale se realizează cu atât mai rapid, cu cât adolescentul este mai prins de grijile vieții, cu cât devine factorul răspunzător al întreținerii familiei. Acest fapt se observă destul de bine la tinerii rămași orfani, care sunt nevoiți să muncească singuri pentru asigurarea propriei lor existențe și a celorlalți membrii ai familiei. Un alt factor care contribuie la integrarea mai rapidă în normele vieții sociale este căsătoria. Adolescenții căsătoriți, fiind preocupați de grijile vieții, purtând răspunderea familiei, se temperează și abordează problemele într-un mod mai serios. Mediul în care trăiesc și muncesc adolescenții contribuie la integrarea lor în normele vieții sociale. Modul de acțiune al adolescentului sau tânărului este puternic influențat de concepția sa de viață, el putând lua hotărâri prompte și eficace atunci când situația o cere. Adolescentul nu e pesimist, nu urăște viața, ci manifestă o intensă dorință de a trăi cu toate greutățile pe care le întâmpină.
O altă particularitate a adolescentului nostru este aceea că tinde să se afirme nu numai individual, ci și prin colectiv. Din acest punct de vedere, un rol important îl are participarea la diferite concursuri de colective, de clase și de școli. Țelurile în comun îi fac pe cei mai mulți dintre adolescenți să manifeste între ei o solidaritate principală, contribuind și pe această cale la închegarea colectivului. (ȘT. Zisulescu, 1968, pag.75/82).
Comportamentele de învățare dobândesc și ele un anumit specific pentru această perioadă, dat fiind faptul că sunt numeroase forme ale inteligenței, ale afectivității și ale motivației ce imprimă întregii activități un caracter selectiv. Aceste forme îl plasează pe adolescent într-un context mai larg în care se exprimă atributele adaptării. Adaptarea adolescentului la viața școlară este facilitată de capacitatea decodificării de cunoștiințe, imagini și reprezentări pe care le ordonează, le seriază și le include în sisteme ale cogniței și comprehesiunii ce îi sunt caracteristice.
Prin urmare, până la vârsta de 17-18 ani, gândirea se realizează după o formulă combinatorie ipotetico-deductivă, complexă, iar între 20-24 ani (adolescența prelungită), sensurile potențiale implicate în activitatea psihică superioară permit însușirilor sau atributelor, ale relațiilor și conceptelor la generalitățile și cauzalitățile cu care se operează. Unii autori apreciază că la 16-18 ani, inteligența atinge nivelul maxim de operativitate și implicarea acesteia în rezolvările de probleme denotă maturizarea ei. ( Conf.univ.dr.Maria .Constantinescu, 2006, pag.173/174).
Dezvoltarea identității adolescentului
Personalitatea adolescentului se va forma sub influența compexă a școlii, familiei și societății, ponderea acesteia crescând și datorită faptului că el este angrenat simultan în mai multe activități sociale. ( Conf.univ.dr. Maria Constantinescu, 2006, pag.158).
În adolescență se formează și se consolidează trăsăturile de caracter ale adolescentului datorită procesului instructiv – educativ și al autoeducației. Caracterul este, în primul rând, un produs al educației exercitate de școală, familie, colectivul de muncă, organizația de tineret și de diferite instituții sociale.
Între caracter și temperament există o legătură strânsă, caracterul fiind un sistem complex de legături temporare, care s-au format în decursul dezvoltării individului, sub influența învățăturii și a educației. Formarea acestor legături temporare nu este însă numai rezultatul educației, ci este influențată și de particularitățile individual-tipologice ale activității nervoase superioare. Luarea unei hotărâri este o trăsătură de caracter, dar se manifestă diferit, după cum individul aparține unui anumit temperament.
Trăsăturile de caracter pot fi grupate în două categorii: trăsături care derivă din orientarea persoanei, și anume față de alți oameni, față de muncă și față de sine însuși, și trăsături voluntare care derivă din voința omului, cum ar fi: stăpânirea de sine, spiritul de hotărâre, perseverența, independența.
În ceea ce privește atitudinea față de ceilalți, găsim o serie de trăsături de caracter, cum ar fi: colectivismul, sociabilitatea, umanismul, etc, iar în ceea ce privește atitudinea față de propria persoană trăsăturile de caracter sunt: modestia, spiritul autocritic, sentimentul demnității personale.
Școala are cel mai decisiv rol în formarea caracterului în perioada adolescenței, iar influența acesteia începe când copilul intră în contact cu ea. În adolescență, cerințele școlii se impun cu mai multă stringență, deoarece însușirea materialului necesită un efort precum și un mare simț de răspundere. Pe măsură ce se dezvoltă conștiința, că învățătura este o datorie socială, cerințele școlii nu mai sunt privite ca sarcini exterioare, ci se interiorizează, sunt îndeplinite din convingere proprie. Formarea convingerilor proprii contribuie la dezvoltarea spiritului de independență, adolescentul ne mai dorind să fie tutelat în acțiunile sau în opiniile lui, precum și la formarea unei alte atitudini față de învățătură.
Cunoștiințele dobândite în școală, deprinderile însușite, convingerile proprii, îl ajută pe adolescent să-și formeze o conceptie despre lume și viață, care devine o forță motrice a caracterului. Concepția de viață are o puternică influență asupra formării caracterului, deoarece îl face pe adolescent să aibă o anumită atitudine față de oameni, de muncă și față de sine însuși.
Nu numai școala contribuie la formarea caracterului adolescentului, ci și familia. Familia trebuie să fie în primul rând un model de comportare, trebuie să continuie și să consolideze ceea ce școala se străduiește să formeze, să nu acționeze de pe poziții diferite, plecând de la principii diferite. ( Șt. Zisulescu,1968, pag. 232/236 ).
Conștiința de sine implica identitatea egoului și plasarea subiectului în realitate, constituind una din dimensiunile fundamentale ale personalității intelectuale și morale ale individului. Comparația cu alții, aprecierile, analizele critice mai ales, ale acțiunilor și rezultatelor, conduc la formarea unei imagini despre sine pe care însuși adolescentul urmarește să o transforme dupa un model ales. Retragerea în solitudine poate fi o manifestare a adolescenței, căci în ea adolescentul își poate adâncii și depăna gândurile. Evidențierea propriei personalități este legată de formarea caracterială reprezentând manifestarea independenței și eliberarea de sub tutelă, premise ale activității creatoare ulterioare.
Problema principală a perioadei pubertății și adolescenței este aceea a identificării de sine sau dezvoltării conștiinței de sine. Dezvoltarea conștiinței de sine este prevăzută și în perioada școlară mică și se conturează pe baza regulilor activității și a compensației și raportării acesteia la ceilalți și la cerințele lor.
Imaginea corporală devine din ce în ce mai centrală încorporându-se în conștiințe de sine și începe să fie percepută ca atare. Fară imaginea corporală nu se poate organiza identificarea.
Identificarea nu este un proces simplu și direct. Copilul și-a construit în timp o imagine de sine din experiența sa generală conturată prin ochii celorlalți. Întrucât în pubertate și adolescență percepția de sine se modifică și se corectează mereu, procesul de autoidentificare ramâne deschis. Personalitatea totală al cărei nucleu devine „eul” și sinele este prin aceasta, duală. Sinele cuprinde trei feluri de elemente, sinele corporal material se referă la corp, veșminte, familie, cămin, dar și prieteni, vecini, etc., deci sinele material se referă la tot ce posedă o persoană. În ceea ce privește sinele social, acesta constă din reputația și recunoașterea unei identități anume, considerația pe care o obține o persoană în mediul său. În ceea ce privește sinele social, acesta constă din reputația și recunoașterea unei identități anume, considerația pe care o obține o persoană în mediul său. Sinele social încorporează o experiență socială de roluri și de statute sociale. A treia componentă a sinelui este a sinelui spiritual și se exprimă prin conștiința propriei activitate, a tendințelor și aptitudinilor psihice.
Imaginea de sine este însă puternic afectată de aspirațiile și idealurile noastre, în elaborarea ei intervenind masiv scara valorilor personale și eul dorit, acesta din urmă condensând, la rândul lui, felul în care percepem așteptările personale, semnificative față de noi.
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, mecanismul circularității cauzale funcționând aici deosebit de pregnant. Asfel, tinerii cu estimații de sine înalte și cu bună acceptanță în colectiv primesc sarcini sociale, școlare, cu încredere. Tinerii care au estimația de sine joasă manifestă inițiative, nu au încredere, nu vor să se exprime ca să nu greșească sau să supere pe alții, adeseori au această atitudine pentru că nu vor să atragă atenția.
Psihologi, pedagogi, asistenți sociali, sociologi și experți din alte domenii, precum și o parte a opiniei publice insistă că trebuie acordată o mai multă atenție formării la elevi, la copii și tineri, în general a unei concepții de sine pozitive și a unei încrederi în propria persoană active și angajate în viața socială.
Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condițiile de dependență sau în situațiile în care se mențin forme infantile de independență.
Independența emoțională ( de apartenență și confort afectiv) este dificil de dobândit mai ales în cazul tinerelor fete. Dependența afectivă ca și cea material – economică sunt deosebit de active față de parinți, în pubertate și adolescență complicându-se astfel obiectivarea tendințelor naturale spre independență. ( Conf. Univ. Dr.Maria Constantinescu, 2006, pag. 159/167 )
Probleme generale ale adolescenței
Adolescența constituie obiectul unor preocupări deosebite, atât în țara noastră cât și în străinătate determinate de importanța cunoașterii profunde a acestei vârste, viu discutate. Psihologii, pedagogii, oamenii de știință de diferite specialități, ziariști și scriitori, sunt preocupați de problemele pe care le ridică adolescența. Niciodată nu s-a vorbit atât de mult despre adolescență ca astăzi, cercetătorii fiind animați de găsirea unui limbaj comun, de aflarea celor mai indicate metode de cercetare a însușrilor personalității adolescentului, precum și a celor mai eficace căi educative. Deși numărul cercetărilor este mare, totuși tabloul adolescenței e departe de a fi unitar nu numai în privința particularităților specifice de vârstă, dar și a definiției obiectului de cercetare însuși, unii punând accentul pe latura biologică, alții pe cea psihologică, iar alții pe latura sa socială. În psihologie, notiunea de adolescență nu se bucură de o accepție unanimă, părerile fiind foarte împărțite, din cauza cercetărilor care nu au un punct de vedere unitar în definirea și delimitarea acestei perioade de vârste.
Nici cercetătorii actuali nu cad de acord asupra definiției adolescenței. Astfel, Doroty Rogers afirmă că adolescența poate fi definită în diferite moduri: ca o perioadă a dezvoltării fizice, ca o perioadă cronologică sau ca un fenomen sociologic. Ar trebui adăugat un al patrulea punct de vedere, psihologic, care consideră adolescența ca o perioadă de transformări sufletești profunde. Adolescența, în sensul biologic al cuvântului, începe cu prima manifestare a pubertății și se sfârșește în momentul când dezvoltarea fizică este aproape terminată, către 20 ani.
Cercetătorii sovietici V.A. Krutețki și I.S. Lukin împart perioada adolescenței în două etape: preadolescența, de la 10 -11 ani la 13-14 ani corespunzător vârstei școlare mijlocii, și adolescența propriu-zisă, de la 13-14 ani la 17-18 ani, corespunzător vârstei școlare mari.
În definirea adolescenței, după părerea noastră, trebuie să ținem seama de trei criterii: biologic, psihologic și social. Din punct de vedere biologic adolescența începe cu importante transformări ale organismului, precum și cu apariția maturizării sexuale, care se desăvârșește la sfârșitul acestei perioade de vârstă. Din punct de vedere social observăm că adolescentul se integrează din ce în ce mai bine în valorile sociale, conștiința apartenenței la colectivul din care face parte crește, iar spiritul său de independență este în continuă dezvoltare. În general în această perioadă de vârstă adolescentul dorește să fie tratat ca adult, să muncească alături de acesta pentru promovarea idealurilor colectivului, să i se încredințeze sarcini asemănătoare adultului etc. Din punct de vedere psihologic, constatăm de asemeea mari transformări, procesele psihice fiind diferite calitativ de ale perioadei anterioare. Astfel gândirea începe să devină mai abstractă, spiritul critic se ascute, iar memoria devine mai logică. Aceste noi particularități se datoresc procesului instructiv-educativ, îmbogățirea experienței, contactului permanent cu un material din ce în ce mai complex, care cere un efort intelectual mai intens, o capacitate de generalizare mai vastă. Micul școlar se orientează mai bine în materialul cu care vine în contact direct, percepându-l și înțelegându-l mai ușor. Gândirea lui desprinde cu mai multă abilitate însușirile obiectelor concrete, stabilește mai rapid și mai exact relațiile dintre diferitele fapte sau fenomene pe care le percepe direct.
Dar numărul obiectelor și fenomenelor pe care i le prezintă școala crește pe măsura înaintării în anii de studiu, astfel procesul instructiv-educativ promovează gândirea abstractă în strânsă dependență cu procesul de formare a noțiunilor. Pe măsură ce materialul devine mai bogat și cu mai multe semnificații, gândirea este și mai solicitată, iar generalizările devin mai largi. În preadolescență, gândirea rămâne în fond preponderent concretă, însă începe să devină abstract-logică, datorită factorilor formativi ai educației.
Adolescența are două faze: preadolescența de la 11-15 ani și adolescența propriu-zisă de la 15-16 ani la 19-20 ani. În preadolescență fetele devansează băieții cu 1-2 ani, dar în adolescență sexele se echilibrează din punct de vedere psihic; fetele se deosebesc însă din punct de vedere fizic, atât în ceea ce privește înălțimea și greutatea, cât mai ales forța musculară.
Trebuie relevat faptul ca preadolescența nu este identică cu pubertatea, așa cum afirmă unii cercetători, întrucât, din punct de vedere biologic, pubertatea este vârsta când începe maturizarea sexuală, pe când preadolescența se plasează mai devreme cu 1-2 ani, și anume în perioada în care copilul suferă transformări generale de natură fizică și psihică. Sexualitatea este un fenomen care apare la un moment dat, ca efect al maturității biologice. La declanșarea ei nu trebuie exclusă participarea factorilor naturali și sociali. De aceea nu sexualitatea este factorul care determină viața psihică a preadolescentului, ci complexul de factori bio-psiho-sociali.
Cercetările făcute asupra pubertății au arătat că schimbările care duc la apariția ei sunt departe de a fi cunoscute pe deplin. Ca punct de reper se ia, la fete, apariția menstruației, iar la băieți dezvoltarea sistemului pilos la pubis. La băieți pubertatea este mai greu de stabilit decât la fete. Concluzia care se desprinde este că, la băieți, pubertatea apare mai târziu decât la fete, cu 1-2 ani, deci în medie la 14-15 ani. Psihicul uman nu se dezvoltă numai în virtutea maturizării biologice, ci dezvoltarea sa se face sub influența factorului social al educației. La fel de inacceptabilă este și teoria crizei juvenile pe care majoritatea psihologilor o consideră rezultatul maturizării sexuale. După acești psihologi, până la aproximativ 13-14 ani când apare pubertatea, viața sufletească a copilului se dezvoltă în mod normal, fără nici un fel de perturbare.
Constatarea, descrierea, și explicarea fenomenelor psihice ale adolescenței nu se fac în mod fragmentar, izolat, metafizic, neținând seama de raporturile dintre ele, ci în strânsa lor interdependență, în relațiile reciproce, în mod dialectic. De asemenea, se ține seama și de factorul social, care are o mare importanță în explicarea proceselor psihice și a particularităților specifice fiecărei vârste. În țara noastră acesta este un factor de bază în educația tinerei generații, contribuind la formarea unui om nou, capabil să ducă o activitate susținută în vederea construirii comunismului. Idealurile adolescentului, sentimentele lui morale, trăsăturile de caracter nu se formează de la sine, ci printr-o strânsă conlucrare a tuturor factorilor educativi care au menirea de a-l forma pe tânăr într-un anumit sens, într-o anumită direcție. ( Șt. Zisulescu, 1968, pag.3/9 ).
Capitolul: II. Drogurile, o problemă socială gravă
2.1. Definiții și clasificare generală a drogurilor
Din punct de vedere farmaceutic drogurile pot fi definite ca o materie de origine vegetală, animală sau minerală, care servește la prepararea anumitor medicamente. În acest context, activitatea de drogare constă în administrarea exagerată de medicamente care duce la obișnuință, la necesitatea măririi continue a dozei, fapt care are repercusiuni asupra organismului. În sensul cel mai apropiat de acceptiunea comună, utilizată de limbajul omului modern, drogul este orice substanță susceptibilă de a da naștere toxicomaniei. ( Jenică Drăgan, 2005, pag.102).
Un drog „ilegal” este o substanță chimică, naturală sau sintetică, care, spre deosebire de medicamente, acționează asupra creierului, produc stări euforice, tulburări psihice, halucinații, reacții panaroice etc. Exceptând drogurile ilegale, există și droguri „legale”, dintre care, alături de alcool, cofeină și tutun, cea mai mare parte este constituită din medicamente.
Dacă ignoram deosebirea dintre droguri legale și ilegale, cea mai simplă și mai la îndemână definiție a drogului se referă la un set de substanțe cu anumite proprietăți chimice și efecte biologice.
În perioada contemporană, termenul de drog, ca atare, este asociat numai cu substanțele interzise ( cu drogurile ilegale ), deși în limba engleză aceeași noțiune este utilizată pentru a desemna diversele medicamente. Pentru acest motiv, cea mai mare parte a populație nu consideră alcoolul sau tutunul ca fiind droguri. În sens psiho-activ, alcoolul este totuși un drog, deoarece este luat în scopuri recreative, adică pentru efectele sale care influențează psihismul individului. La rândul său, consumul de tutun, dependența de nicotină produce anual sute de mii de victime din întreaga lume, care mor de cancer la plămâni sau boli la inimă.
Un criteriu și mai specific în definirea naturii drogurilor îl reprezintă impactul lor asupra sănătății oamenilor. Unele droguri sunt extrem de periculoase pentru sănătate.
Pentru a găsi o definiție satisfăcătoare a drogurilor trebuie, mai întâi,
identificate criteriile sau dimensiunile în baza cărora se poate stabili ce sunt, cum acționează și cum sunt privite substanțele care poartă denumirea de drog. Din acest punct de vedere, cele mai obișnuite criterii, care se corelează între ele, sunt următoarele:
a) psiho-activitatea – se referă la capacitatea unei anumite substanțe de a influență psihicul uman. Marea majoritate a consumatorilor utilizează droguri, precum alcoolul, LSD – ul, sau amfetaminele pentru a se simți „high” adică a
atinge o stare de „beatitudine”
b) utilitatea medicală – desemnează acele substanțe acceptate din punct de vedere social (medical) și folosite pentru vindecarea corpului sau psihicului. printre ele se numără: penicilina, aspirina, morfina, etc.
c) ilegalitatea – vizează acele substanțe a căror posesie și comercializare sunt definite de către public ca fiind împotriva legii și pot determina arestarea individului. Cocaina, heroina și LSD-ul – toate sunt coniderate ca fiind droguri ilegale.
d) definirea publică – se referă la acele substanțe pe care majoritatea populației le denumește ca atare, atunci când este întrebată ceea ce este un drog.
Dintre toate criteriile menționate, cel al psiho-activității și cel al egalității par să definească cel mai strâns esența așa-numitelor droguri ilegale, deși definirea publică pare a fi criteriul care desemnează mai bine ceea ce este un drog. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu,2006, pag.23/27).
În literatura de specialitate și în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii, cele mai cunoscute fiind: dupa efectul produs asupra SNC (sanatate în nume colectiv), dupa originea lor, după regimul juridic al substanțelor sau după dependența generată.
Clasificarea drogurilor în funcție de efectul asupra SNC,se consideră în general cea mai adecvată fiind cea utilizată în practica de organismele O.N.U.
1. Stimulentele: denumire data substanțelor cu efecte stimulente asupra SNC și a comportamentului. Din această categorie fac parte: frunzele arbuștului de coca, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, și psihostimulenții.
Acestea se subclasifica în:
stimulente ale veghii: amfetaminele, cafeina, cocaina, cathina, în doze moderate întrețin starea de veghe, cresc activitatea mentală și creează o senzație de bine;
stimulente ale umorii: antidepresoare care îndepartează starea depresivă, din categoria acestora făcând parte: IMAO și substanțe triciclice.( Jenică Drăgan,2005, pag.296);
2. Depresoarele sunt substanțe care încetinesc activitatea SNC în general ele având efecte analgezice și sedative. Principalele substanțe care fac parte din această categorie sunt: opiul și derivații săi (morfina și heroina), medicamente pe baza de opiu sau derivați ai acestuia, morfinice de sinteză, barbiturice, tranchilizante și hipnoticele; ( Jenică Drăgan,2005, pag.92).
3. Halucinogenele sunt substanțe care perturbă activitatea SNC și provoacă alterări ale percepției, temporale și spațiale. În această categorie sunt cuprinse: canabisul, LSD 25, mescalina, etc.( Jenică Drăgan,2005, pag.49).
O altă clasificare a drogurilor este realizată în funcție de originea produsului: droguri naturale, droguri de semisinteză, droguri de sinteză.
1. Drogurile naturale sunt toate substanțele stupefiante și psihotrope extrase sau preparate din plante, altele deci decât cele de sinteză, fără a fi prelucrate chimic, de exemplu: canabisul, cocaina, frunzele de coca, morfina, opiul.( Jenică Drăgan,2005, pag.105);
2. Drogurile de semisinteză sunt cele realizate prin procedee chimice pornind de la o substanță naturală extrasă dintr-un produs vegetal ( heroina, LSD); ( Jenică Drăgan, 2005, pag.106);
3. Drogurile de sinteză sunt elaborate în întregime prin sinteze chimice: metadona, mescalina, LSD 25, amfetamina, designer-drugs, ecstasy ori alte substanțe psihotrope obținute în laboratoare clandestine. Tot în această categorie sunt incluși și solvenții volatili și alte produse cu poprietăți asemănătoare drogurilor. Tot droguri de sinteză sunt considerate mai multe produse ce sunt deturnate de la folosirea lor tradițională, fiind totodată larg răspândite și ușor de procurat. Acestea antrenează o puternică dependență psihică și uneori fizică producând totodată și fenomenul de toleranță. ( Jenică Drăgan, 2005, pag.106)
În funcție de regimul juridic al substanțelor acestea se împart în două categorii:
– substanțe a căror fabricare și administrare sunt supuse controlului ( morfina, barbituricele ) sunt folosite în tratamente medicale;
– substanțe total interzise ( LSD, heroină, ecstasy, cocaină ). ( Jenică Drăgan, 2005, pag.299);
Un alt criteriu important de clasificare, îl constituie dependența generată ( clasificare de ordin medical ). În funcție de aceasta, drogurile se împart în trei categorii:
Droguri ce creează dependență fizică – în cazul abuzului de droguri se manifestă la reducerea dozelor, la întreruperea completă a administrării sau la amânarea acesteia peste limitele suportabile de către organism. În consecință, apar o serie de tulburări fizice care, în ansamblu, îmbracă aspectul sindromului de sevraj, greu de suportat de organism. Pentru a-i înlătura efectele neplăcute se recurge la o nouă administrare. Modul de manifestare a sindromului de sevraj diferă în funcție de drog, atât în ceea ce privește natura simptomelor, cât și intensitatea lor. Astfel, este accentuat la opiacee și la barbiturice, dar este moderat sau poate să lipsească la celelalte forme de dependență.
Droguri ce creează dependență psihică – dorința imperioasă și irezistibilă ce oblligă pe toxicoman să continue utilizarea drogului care i-a adus dependența, pentru a înlătura disconfortul psihic. Se întâlnește în toate cazurile de dependență, cu anumite particularități pentru fiecare drog în parte. Ea poate fi însoțită sau nu de dependență și toleranță.
Droguri ce creează dependență mixtă – din această categorie fac
parte cele mai multe stupefiante; ( Jenică Drăgan, 2005, pag.91 ).
Una dintre principalele clasificări este aceea statuată în dreptul internațional conform căreia în funcție de plasarea pe unul dintre cele două tablouri ale Convenției unice privind stupefiantele din anul 1961 și respectiv patru tablouri din Convenția privind substanțele psihotrope din anul 1971, drogurile se împart în stupefiante – substanțe sau produse naturale, sintetice ori semisintetice; consumate excesiv, în afara unei motivații medicale duc la dependență; și substanțe psihotrope – substanțe care pot induce dependență, precum și o stimulare sau o depresie SNC, dând naștere la halucinații sau la tulburări ale funcției motrice, a judecății ori a comportamentului, a percepției sau a umorului. ( Jenică Drăgan, 2005, pag 264).
2.2 Principalele tipuri de droguri întâlnite în traficul ilicit
Drogurile, așa cum sunt ele definite reprezintă substanțe ori produse naturale, de sinteză sau de semisinteză, care consumate irațional, atunci când nu constituie tratament în baza unei prescripții medicale, conduc fără îndoială la o dependență sigură a consumatorului față de ele. ( Ion Suceavă, 1995, pag. 13);
Opiul sau opiumul – este latexul uscat, exsudat în exterior după incizarea capsulelor necoapte ce aparțin speciei de mac, papaver somniferum. Înainte de maturizarea completă, la 8-10 zile de la căderea petalelor, capsulele de mac se incizează după-amiaza și seara. Latexul alb ce apare pe suprafața capsulelor sub formă de picături, în contact cu aerul, se brunifică și se întărește. Picăturile de opiu se recoltează a doua zi, se usucă la umbră timp de mai multe zile, după care se aglomerează în bucăți mai mari. În final se obține opiul brut sau opiul propriu-zis, care se comercializează sub formă de bucăți, turte, chifle, batoane rotunde sau conice. Au culoare brună, miros caracteristic, gust amar, și cântăresc între 0,50 – 3 kg. Uneori, la suprafață sau la interior se observă semințe ori fragmente de opiu. Aceste caracteristici îl fac ușor de recunoscut și de identificat, iar mirosul specific și pătrunzător permite depistarea drogului cu ajutorul câinilor speciali antrenați. De aceea, în traficul ilicit, se recurge la disimulare prin ambalarea opiumului în cutii metalice, ermetic închise, folii de plastic, pânză, pentru a evita capturările.
Compoziția chimică a opiului constă intr-un conțiunut de 20-25% alcaloizi, restul fiind format din gume, zaharuri, săruri minerale, acizi organici, etc. Principalii alcaloizi și proporția în care se găsesc sunt: morfina 10-14%, narcotina 4-8%, tebaina 0,2 – 0,4%, codeina 2-4%, narceina 0,2 %.
Din punct de vedere chimic, aparțin celor două clase:
alcaloizi cu nucleu morfinic: morfeina, codeina și tebaina;
alcaloizi cu nucleu izochinolic: papaverina, narcotina, narceina, fară efect asupra SNC.
Prezintă acțiune spasmolitică și nu dau dependență.
Întrebuințările opiului, sunt în principal, două: medicale și industriale.
În scop medical nu se utilizează direct sub forma în care este recoltat, ci după ce în prealabil, este transformat în opiu medical, cu un conținut standardizat de alcaloizi, în special în morfină. De asemenea, poate fi utilizat pentru prepararea de: opiu pulbere; extract uscat de opiu; opiu concentrat. În industria farmaceutică, opiul constituie una dintre sursele din care se obțin: morfina, papaverina, narcotina, ca produse principale, iar ca subproduse: tebaina și codeina. Toți acești alcaloizi costituie, la rândul lor, materii prime importante în prepararea altor opiacee. Proprietățile terapeutice ale opiului sunt cunoscute încă din antichitate și se datorează, în primul rând, acțiunii morfinei, la care se adaugă efectele terapeutice ale celorlalți alcaloizi asupra SNC. Dependența la opiu îmbracă aspectele dependenței de tip morfinic și practica de a utiliza acest drog este numită opiomanie sau tebainomanie. Opiul este consumat, de obicei, prin fumat și, în cazuri mai rare, este ingerat sau injectat. Se fumează cu pipe special construite în acest scop ; opiul este supus unei operații de preparare artizanală, produsul obținut fiind denumit opiu preparat. Pentru începători, primele experiențe sunt neplăcute, le provoacă greață, amețeli, dureri de cap, dar, în scurt timp, organismul se obișnuiește cu opiul și apare o stare de excitare trecătoare, euforie, urmată de somn cu vise populate de imagini frumoase, ireale. Treptat se instalează dependența și toleranța de tip morfinic. ( Jenică Drăgan, 2005, pag. 230).
Morfina – derivă din clorhidrat de morfină, sulfat de morfină; opiaceu natural obținut prin extracție de opiu, din capetele de mac sau din concentratul de capete de mac, cu un conținut apreciabil de alcaloizi și substanțe ce însoțesc morfina în produsele naturale. Morfina este un analgezic puternic, acțiune însoțită și de efect narcotic. Consumul său, în scop terapeutic, a scăzut considerabil, locul său fiind luat de substanțele obținute sintetic mai ușor de obținut și care înlătură, în parte, dezavantajele morfinei și, mai ales, riscul crescut pentru instalarea dependenței. Dependența cunoscută sub numele de morfinomanie sau toxicomanie morfinică se caracterizează printr-o serie de manifestări specifice ce definesc depedența de tip morfinic și, alături de opiu, heroină, amfetamină, barbiturice și LSD-25, formează constelația drogurilor cu cel mai ridicat potențial dependogen. Dependența fizică, psihică și toleranță se instalează în scurt timp dupa o administrare regulată, uneori chiar după 2-3 zile, ceea ce obligă organismul la mărirea treptată a dozei pentru atingerea efectului euforic și pentru înlăturarea stării de rău ce se manifestă în urma absenței toxicului din organism. Dozele de consum pot ajunge la cantități mari care, în mod obișnuit, sunt mortale pentru un organism neadaptat. Morfinomania a fost una dintre formele de toxicomanie cele mai larg răspândite în lume și, în special, în rândurile tinerilor. Sindromul de abstinență este deosebit de sever și, din acest motiv, tratarea morfinomaniilor necesită observația medicală în clinici de specialitate, diminuarea treptată a cantităților de drog și substituirea acestora cu alte droguri mai puțin violente, de exemplu: metadona, tilidina,codeina, etc. ( Jenică Drăgan, 2005, pag.206).
Heroina – este un clorhidrat de diacetilmorfină, fiind un produs de semisinteză de culoare albă, cenușie, roz până la brun sau gri închis în funcție de gradul de purificare. Se obține prin tratarea morfinei cu anhidridă acetică sau clorură de acetil. Procedeul necesită o aparatură simplă și poate fi realizat în laboratoare clandestine chiar cu mijloace improvizate. Introdusă în medicină în anul 1898 de firma Bayer, heroina s-a făcut cunoscută de la început ca un analgezic puternic și un remediu foarte eficace contra tusei, problemelor respiratorii ale astmaticilor și tuberculoșilor, folosindu-se de asemenea pentru dezintoxicarea morfinomanilor. În comparație cu morfina este un drog mult mai puternic. ( I. Roibu, Al. Mircea, 1997, pag.19 ).
Induce dependență de tip morfinic, cunoscută sub numele de heroinomanie, care se instalează rapid și cu implicații dintre cele mai severe asupra sănătății consumatorului. Printre consumatori se întâlnesc toate formele de administrare: ingerare, masticare, prizare, inhalare de vapori, injectare intravenoasă. ( Jenică Drăgan, 2005, pag.143 ).
Provoacă aceeleași efecte ca opiu și morfina dar de o factură mult mai pronunțată, dependența foarte puternică fiind indusă rapid. Pe termen lung se pot constata tulburări organice importante precum hemoragii, pneumonii infecțioase, septicemie, hepatită virală. Datorită folosirii la comun a seringelor între toxicomani una dintre cele mai periculoase este infectarea cu HIV. Intoxicația apare după aproximativ 30 de administrări de doze terapeutice. Sindromul de sevraj este de asemenea chinuitor pentru heroinoman manifestându-se prin: hipersecreție nazală, lacrimală, sudoripară, spasme și dureri musculare, crampe abdominale, diaree, deshidratare intensă și o puternică angoasă. Supradozarea sau folosirea unei doze de heroină de o puritate ridicată poate fi fatală consumatorului prin depresiune respiratorie marcantă, stare de șoc, comă. ( I.Roibu, Al.Mircea, 1997, pag.21).
Unele studii au susținut că există cazuri în care administrarea subcutanată sau intravenoasă a heroinei ori inhalarea sa de mai mulă vreme nu conduc la dependență, la fel cum există și cazuri în care dependența apare în scurt timp după prima experiență a drogului. Există, deci o influență diferențiată a drogului în funcție de caracteristicile personalității, care se manifestă prin apariția sau nu a simptomelor dependenței fizice și psihice.
Factorii prin intermediul cărora utilizatorii de heroină și-au reglementat consumul au fost, conform autorilor studiului:
impunerea unor reguli privid folosirea droguilor, reguli referitoare la frecvența și volumul de heroină consumat, accesul la drog, locul în care este administrat;
așteptările pe care narcomanii le au în legătură cu efectele fizice și mentale ale heroinei;
existența unor angajamente sociale – faptul de a avea o slujbă și o locuință proprie, de a menține relațiile sociale și familiale, de nu a avea prieteni consumatori de heroină;
atitudinile și trăsăturile de personalitate, cum ar fi de pildă: abilitatea de a-și exercita controlul asupra propriei vieți, experimentarea directă sau indirectă a daunelor produse de heroină;
percepția stigmei atașată consumului necontrolat și dorința de a evita această stigmă.
Efectele acestei categorii de droguri sunt puternice și imediate, dintre toate narcoticele derivate din opiu, heroina având potențialul cel mai ridicat pentru apariția și dezvoltarea dependenței fizice și psihice. Ea determină încetiirea funcținării organismului și combate durerea fizică și emoțională, producând o senzație de relaxare, calmare, liniștire, detașare și chiar apatie. Efectele heroinei dispar, în mod obișnuit, după 3-5 ore, în funcție de doză. De aceea, utilizatorii experimentați își administrează zilnic chiar și 2-4 doze.
Elementele specifice ale dependenței de aceste droguri sunt: dorința persistentă și necontrolabilă de administrare a drogului, eforturile zadarnice de a reduce frecvența sau intensitatea consumului, apariția sindromului de abstinență, o dată cu încetarea sau reducerea utilizării, apariția toleranței, abandonarea unor activități sociale, profesionale și de timp liber ca urmare a consumului, continuarea utilizării drogului în probleme medicale și sociale grave, determinate de sau agravate de consumul de heroină, tendința de recădere în consum după perioada de abstinență. Dependența fizică și psihică este foarte puternică, astfel încât o persoană heroino-dependentă va fi în stare să facă orice pentru a-și face rost de doza zilnică de drog.
O dată cu administrarea dozei obișnuite, individul experimentează mai multe senzații, inițial dezagreabile: pielea i se înroșește, simte mâncărime, gura i se usucă, urechile îi țiuie, are posibile stări de vomă. Ulterior, el capătă o stare de somnolență, de relaxare și reverie, care îi oferă sentimente de euforie și beatitudine, care durează în medie 3-4 ore. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag 105/109.
Cocaina este extrasă chimic din frunzele arborelui de coca, „Erytroxylon coca” și este definită ca – alcaloid natural, derivat al ecgoninei; este constituentul chimic principal al frunzelor de coca, obținându-se prin extracție. Această operație cuprinde mai multe faze: intermediar, se obține paste de coca, apoi cocaina-bază; în final, ultima este supusă purificării și, prin tratări cu acid clorhidric, este transformată în clorhidrat. Clorhidratul de cocaină este derivatul cu cea mai largă utilizare, atât în scopuri legale cât și în cele ilegale. Acțiunea terapeutică este de analgezic local, cel mai puternic cunoscut până în prezent. Se utilizează în practica medicală sub formă de soluții sau paste care se aplică local, pe mucoase în intervenții chirurgicale de scurtă durată; în stomatologie, în investigațiile de laborator prin intermediul sondelor, a căror aplicare este dureroasă pentru pacient. Cocaina face obiectul unui larg trafic ilicit, în ciuda măsurilor represive luate. ( Jenică Drăgan, 2005, pag.71 ).
Este cel mai cunoscut drog excitant , având un potențial de abuz foarte ridicat. Substanța se vinde, de regulă, pe piața ilicită de droguri, sub forma unei pulberi de culoare albă, fină, cristalină sau a unor fărâmituri solide, cunoscute sub denumirea de crack. Poate fi administrată oral, fumată, injectată, dar de cele mai multe ori, este prizată pe nas. Dealerii o diluează, de obicei, cu diverse adaosuri, precum pudră de talc, zahăr, procaină sau diferite alte stimuente, de tipul amftaminelor.
Există mai multe metode prin care cocaina poate fi consumată, una dintre acestea fiind administrarea orală. Deși atipică în S.U.A. sau Europa , o astfel de utilizare a caracterizat, de secole, populația tradițională din America de Sud. Frunzele arborelui de coca erau mestecate de localnici pentru a îndepărta senzațiile de foame și oboseală, o practică ce s-a păstrat și în prezent în anumite comunități. Deoarece frunzele astfel consumate au o concentrație foarte mică de cocaină , sub 1%, efectele drogului sunt, mai degrabă, identice cu cele ale uni stimulent moderat ca intensitate. O altă metodă, apărută tot în aceeași perioadă, a constituit-o fumatul prin inhalarea cocainei bază. Un astfel de mod de administrare a fost preferată de mulți utilizatori, chiar în locul injectării, datorită eficacității și mai mari cu care drogul era absorbit de alveolele pulmonare în sânge și transportat la creier.
Crack-ul se fumează în pipe sau în țigări, uneori în combinație cu marijuana sau tutunul. Așa cum am arătat, acesta este mult mai periculos decât oricare alt mod de consum, deoarece se presupune că primele molecule de cocaină ajung la creier în aproape 6-10 secunde. Starea de euforie este mult mai intensă decât dacă aceeași cantitate de drog ar fi fost prizată. Efectul, nu durează însă mult, punctul maxim al acestuia persistând, în mod obișnuit, numai circa 10-15 minute. Trebuie menționat însă că nu toată cantitatea de crack folosită la o administrare ajunge în organism, deoarece fumatul substanței implică răspândirea unei părți importante din tăria drogului în aer.
În trecutul îndepărtat, frunzele arborelui de coca erau mestecate pentru proprietățîle lor nutritive și energizante, utile muncii severe pe care erau obligați să o desfașoare. Administrată în mod excesiv, cocaina produce o serie de efecte adverse, influențând negativ psihicul. Consumatorii pot manifesta comportament confuz și dezorganizat, iritabilitate, teamă, convulsii, halucinații, violență și agresivitate.
Cantitățile excesive de cocaină pot cauza moartea prin diferite mecanisme , între care cele mai comune sunt fibrilația ventriculară și stopul cardiac. Mai multe decese neașteptate s-au înregistrat, conform informațiilor furnizate de literatura de specialitate, și la consumatorii care sufereau de angină pectorală, insuficiențe coronare și chiar diabet.
Datele culese la nivelul spitalelor, centrelor de tratament și a altor instituții medicale, prin intermediul rețelei „ Drug Abuse Warning Network „ au arătat că în anul 2003, în S.U.A., cele mai multe cazuri prezentate au implicat consumul de cocaină, circa 126.000, adică 20% din total. Pe locurile următoare se aflau, în ordine, utilizatorii de marijuana, cei de heroină și cei ai stimulentelor de tipul amfetaminelor. Aproape jumătate dintre pacienții cu probleme datorate consumului de cocaină s-au înscris în programe de dezintoxicare, în timp ce numai o pătrime dintre consumatorii de heroină, 14% dintre cei de marijuana și 9% dintre cei de amfetamine au făcut acest lucru. Într-o pondere, de asemenea, mai mare față de ceilalți utilizatori, consumatorii de cocaină au avut mai multe tentative de sinucidere – 11%. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag. 122/130. )
Marijuana ( cannabisul ), ea este cel de-al treilea drog recreativ din lume, urmând imediat după alcool și tutun. Unii autori o consideră chiar ca un veritabil drog „social”, deoarece are o mare răspândire socială, mai ales în rândul tinerilor. Farmacologii o consideră însă, în prezent, o categorie distinctă, datorită proprietății ei de a fi o substanță care crește în mod natural.
Făcând parte din categoria drogurilor recreative, marijuana mai este cunoscută și sub denumirea de „ cânepă indiană ( Cannabis Indica ). În țările orientale, de unde a fost importată, ea are denumiri diferite, precum: „hașiș”, „kif”, sau „bhang”. Hașișul constă în rășină pură sau materialul rășinos al plantei, care este colectat, uscat și comprimat în mai multe forme ( biluțe, foițe). În ansamblul ei marijuana este un amestec de culoare verde sau gri, de flori și frunze uscate de cannabis destinat consumului sub formă de țigări sau pipă. Se mai fumează în țigări golite de tutun și reumplute cu marijuana, amestecată, adeseori, cu alte droguri. Unele persoane amestecă marijuana în mâncare sau o folesesc pentru ceai.
Ca substanță psiho-activă consumată pentru a dobândi starea de euforie, marijuana a fost folosită cu mii de ani în urmă. Popularitatea marijuanei ca medicament s-a răspândit de-a lungul Asiei, în Orientul Mijlociu, ajungând pe Coasta de Est a Africii. Unele secte Hindu din India foloseau marijuana în scopuri religioase. Vechii medici prescriau marijuana pentru alinarea durerilor, de exemplu a durerilor de urechi la noii-născuți. Totuși, medicii avertizau asupra consumului excesiv de marijuana, subliniind că poate provoca impotență, orbire și halucinații. Planta nu a fost însă folosită nu mai ca medicament (drog), deoarece există două varietăți de cânepă obținute din rășina aceleiași plante, rășină numită „cannabis sativa”: una există în zonele temperată utilizată la fabricarea frânghiilor și fibrelor necesare pentru navigație, hârtie sau chiar haine, care nu conține în florile ei substanțe psiho-active, și alta există în zonele tropicale, cultivată special pentru substanța psiho-activă existentă în florile ei. Descoperită inițial de către chinezi, această ultimă varietate, de hașiș, a fost utilizată în China Antică nu mai în scopuri medicale, în timp ce în țările hinduse a fost utilizată în scopuri rituale, datorită calităților sale euforice. Utilizarea marijuanei în scopuri medicale, mistice sau industriale s-a răspândit din China spre India și apoi spre Nordul Africii.
Datele cele mai complete și mai sugestive cu privire la modul în care s-a răspândit marijuana în societățile occidentale și cum a ajuns să reprezinte un simbol al protestului tinerei generații provin din studiile, cercetările și comentaiile realizate in S.U.A.
Dacă în deceniul 6, consumatorii de marijuana reprezentau o adevărată „avantgardă culturală „ a societății americane, răspândirea reală a consumului de marijuana în societatea americană a avut loc, de fapt, în deceniul 7, cunoscând apogeul în anul 1979. Astfel, între 1960-1967, 15% dintre tinerii americani cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani au consumat, cel puțin o dată marijuana, pentru că în anul 1972 procentul să ajungă la 48%, cu tendințe de creștere în continuare.
Efectele acute sunt extrem de superficiale și puțin numeroase. Ele sunt simțite de consumator în câteva minute, atingând apogeul în 10-30 minute și pot dura două sau trei ore. Cele mai frecvente efecte sunt uscarea gurii și a gâtului, creșterea ușoară a ritmului cardiac și dilatarea vaselor sanguine care determină înroșirea ochilor fumătorului de marijuana. Alte senzații experimentale ale consumatorului de marijuana sunt starea de euforie, îsoțită de excitația motorie și de confuzia mentală, senzații urmate, în mod frecvent, de reverie, deprimare și somn. Toate aceste efecte sunt în concordanță directă cu tendințele de evaziune ale consumatorilor de marijuana, marijuana inhibând agresivitatea și producând stări letargice de pasivitate și somnolență. De aceea, spre deosebire de alte substanțe psihoactive care pot induce stări antisociale, marijuana determină asocialitatea individului.
„Comentarea efectelor marijuanei este contradictorie, dat fiind amestecul de prejudecăți morale și evaluări pseudoștiințifice care intervin în dezbaterea publică a acestor efecte. Efectele acute ale marijuanei variază de la o persoană la alta, depinzând de mai mulți factori printre care doza administrată, modul de administrare, greutatea, înălțimea și starea de sănătate a consumătorului, dispoziția acestuia, experiența individuală anterioară, amestecul marijuanei cu alte droguri, administrarea individuală sau în cadrul unui grup, acasă sau la petrecere cu prietenii, etc.„ ( Sorin.M. Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag.70/76 ).
Cannabis-ul – termen generic care desemează diferitele forme de droguri obținute din planta cannabis sativa. Compusul psihoactiv principal al canabisului este tetrahidrocannabinolul THC. Concentrația de THC depinde de locul și de modul de cultură al plantei și modul de preparare a produselor obținute din cannabis. Din frunze și inflorescențe uscate și tocate se obține iarba de cannabis – marijuana având aspectul tutunului sau ceaiului, conținând 1-12 THC. Ea poate fi fumată fie ca atare, fie amestecată cu tutun, sau utilizată ca decoct, fiind băută ca atare sau în amestec de alcool. ( Jenică Drăgan, 2005, pag. 49 ). Rășina de cannabis, obținută prin presare, cunoscută sub numele de hașiș poate fi consumată prin ingerare sau se umează în amestec cu tutun sub formă de joint care conține 5-25 THC. Prin ingerare efctul este de 4-6 orii mai mic decât în cazul în aceeași cantitate ar fi fumată. Prin tratarea chimică a rășinei se obține uleiul de cannabis – hash oil – avănd o concentrație de până la 70% THC. Această substanță nu este solubilă în apă ea putând fi ingerată sau fumată. Dozele de THC de peste 10 mg produc deseori halucinații. În doze mici acest drog produce euforie și senzație de bine, iar în doze mari afectează percepția timpului și a realității și puterea de reacție. În exces produce senzația de dezorientare și panică. ( I.Roibu, Al. Mircea, 1997, pag. 34 ).
Alte efecte nocive ale marijuanei asupra creierului, sistemului nervos central și altor sisteme de bază ale organismului uman sunt următoarele:
afectarea simțului de coordonare, distorsionarea percepțiilor, a gândirii și a realității;
deteriorarea creierului, prin încetinirea și afectarea transferului de informație, precum și a proceselor cognitive;
dificultăți în formarea conceptelor și ideilor, slabă concentrare, confuzii mentale, pierderea motivației, agresiune și ostilitate, depresiune, anxietate și tendințe de paranoia;
sporirea riscului bolilor de inimă, afectând, mai ales pe aceia care au hipertensiune sau care au deja probleme cu inima;
sporirea riscului bolilor de plămân, a bronșitei cronice, inclusiv a cancerului pulmonar; fumatul unei țigări de marijuana face să crească de peste două ori cantitatea de gudron degajată de țigară, ceea ce amplifică inflamațiile și infecțiile pulmonare;
afectarea sistemului endocrin, prin deteriorarea rețelei de glande, organe și hormoni, care au rol important în procesele de creștere și de dezvoltare, nivelurile de energie și în reproducere; organele și glandele afectate sunt: glanda pituitară, glandă tiroidă, stomacul, duodenul, pancreasul, glandele adrenale, testiculele;
afectarea sistemului reproductiv al bărbaților și femeilor;
Așa cum indică numeroase studii, consumul de marijuana este strâns asociat cu caracteristicile vârstei adolescenței, caracterizată prin atitudini de rebeliune și protest contra adulților.
Căutând să identifice predictorii utilzării ei în perioada adolescenței, diverși cercetători au evidențiat două tipuri de variabile mai importante:
caracteristicile intrapersonale ale fumătorilor de marijuana și care constau în atitudini noncoformiste, de rebeliune, alienare și subestimare;
factori interpersonali care constau în influența exercitată de grupul de prieteni în cadrul căruia substanța are o mare popularitate;
Experimentarea drogului are loc, cu precădere, în cadrul grupului de prieteni, unde adolescentul învață trei lucruri principale:
– să fumeze în așa fel marijuana, încât să producă senzații de plăcere;
– să recunoască aceste senzații și să pună în dependență drogul de ele;
– să se bucure de aceste senzații.
Totuși, în multe societăți europene, consumul cannabisului, la fel ca și în consumul altor droguri, continuă să reprezinte o problemă de interes național care se încearcă a fi rezolvată atât cu mijloace penale, cât și medicale. Un asemenea mod de abordare este caracteristic, de pildă, țării noastre, unde drogurile reprezintă una dintre cele mai importante probleme sociale. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag. 77/80 ).
Ecstasy – produs amfetaminic apărut pe piața ilicită a drogurilor după declinul înregistrat de MDA ( methylene dioxy amphetamine ) și de MDEA ( methylene dioxy ethyl amphetamine). Se constată, după intrarea în vogă a acestui drog de amfetamină, și anume MDMA ( methylene dioxy methyl-amfetamine ), cunoscut în traficul ilicit sub numele de ecstasy ( love drug ) și apariția altei forme MMDA ( 3-methoxy-3, 4-methylene dioxy amfetamina). Traficanții sunt în continuă căutare de formule chimice care nu sunt supuse controlului. ( Jenică Drăgan, 2005. pag. 110).
Ecstasty se prezintă sub formă de tablete, fiind consumat pe cale orală. Consumul de ecstasy produce euforie, senzația de emoții profunde și în doze mari, halucinații. În exces consumul de ecstasy conduce la distrugerea celulelor ce produc serotonină ce influențează starea fizică și psihică a individului, apetitul, durerea și memorarea. Poate provoca depresii și psihoze precum și deshidratare severă, crampe musculare, chiar blocaj renal.
( Emilian Stancu, 2002, pag.623 ).
În unele cazuri de cosum cronic, afectarea memoriei indică faptul că drogul produce o perturbare importantă a porțiunii din creier care controlează procesul memoriei. Unii specialiști subliniază că dozele dăunătoare creierului sunt doar de două sau trei ori mai mari decât cele luate de consumatorii obișnuiți. Pericolele deosebite apar datorită riscului de a folosi în loc de ecstasy, așa numita PMA ( paramethoxyamphetamină), care este un sintetic halucinogen care are efecte stimulatoare similare cu cele ale ecstasy. Deoarece efectele PMA-ului apar într-o perioadă mai lungă timp, consumatorii de ecstasy pot lua mai multă cantitate de drog, fapt care determină decesul prin supradozare.
Un alt pericol îl reprezintă substanțele care se adaugă în ecstasy, așa cum sunt mescalina sau methamphetamina, codeina, etc.
Ecstasy este fabricat, în mod clandestin, în special în Belgia și Olanda care produc 80% din cantitatea de drog consumată în întrega lume. În concordanță cu date Interpol, în anul 1999 au fost în Europa peste 14,1 milioane de tablete iar în 2000 circa 16 mlioane. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, 171/173. ).
LSD-ul – este o substanță cristalină, fără gust și miros, solubilă în apă și alcool. Se găsește în natură în cantități mici, în unele plante sau se poate prepara în laborator prin semisinteză, pornind de la structura de bază – acidul lisergic, sau de la ergotamină. Acțiune terapeutică psihodisleptică, proprietate pentru care este folosit în psihiatrie și în tratamentul unor forme de alcoolism cronic sau al perversiunilor sexuale. Din cauza toxicității, întrebuințarea sa terapeutică este strict limitată la cazuri de absolută necesitate. Este cel mai puternic halucinogen cunoscut, acțiunea sa apare la doze extrem de mici ( 3-6 mg ), în comparație cu alte droguri. LSD-ul produce stări de excitație, euforie, modificări mintale în sfera personalității, a percepției și cunoașterii. Subiectul consumator nu poate face distincție între real și imaginar, instalându-se o stare de reverie, cu imagini viu colorate. Acest drog este considerat o sursă de inspirație divină în practicile mistice de grup; la administrarea repetată se dezvoltă dependență fizică și psihică, apărând de asemenea și toleranța, care însă se pierde în 5-6 zile dacă se întrerupe consumul. Complicația cea mai comună a abuzului de LSD este reacția psihotică asemănătoare în manifestări cu schizofrenia însoțită de panică puternică. Stările de psihoză și depresie îl pot împinge pe consumator la sinucidere ori la săvârșirea de infracțiuni grave. Se comercializează clandestin sub formă de lichid, capsule, comprimate sau pudră, și uneori sub formă de picături absorbite pe hârtie bucăți de ziar sau timbre. LSD nu mai este foarte prezent în traficul ilicit, ca altădată, deși are încă mulți adepți, în special în rândul celor care nu mai sunt mulțumiți de efectele date de drogurile așa-zise ușoare. Se consumă oral iar uneori este injectat. ( Jenică Drăgan, 2006, pag. 180 ).
LSD-ul este administrat, de obicei, sub formă de capsule, tablete ingerabile sau sub forma unor mici pătrate divizate pe o hârtie de sugativă, desenate atrăgător, impregnate cu drog. Fiecare mic pătrat reprezintă o substanța care mai poate fi găsită și sub formă de pudră sau cristale, în formă lichidă, gelatinoasă sau turnată pe un cub de zahăr. Acidul în formă lichidă este mult mai puternic decât tabletele, conținând între 200-400 de micrograme pe picătură.
Dintre toate drogurile, LSD-ul pare cel mai puternic din punct de vedere al efectelor pe care le poduce. Aceste efecte durează circa 4-8, până la 12 ore, în funcție de doza administrată. În general, efectele administrării drogului sunt nepredictibile, depinzând de cantitatea consumată, de personalitatea și starea de moment a consumatorului, precum și de condițiile ambianței în cadrul căreia este utilizată substanța. Efectele fizice cele mai frecvente sunt dilatarea pupilelor, hipertermia, amplificarea bătăilor inimii și a tensiunii arteriale, nivelurile crescute ale glicemiei, transpirațiile abundente, salivație abundentă, pierderea apetitului, uscarea gurii, tremurul membrelor,etc. În schimb, suicidul sau morțile accidentale nu par deloc rare la consumatorii cronici de LSD; unele cercatării arătând că utilizarea prelungită a drogului poate afecta, din punct de vedere organic, creierul, determinănd tulburarea memoriei, confuziile mentale, afectarea capacității de a opera cu concepte abstracte, reducerea capacității de concentrare.
LSD-ul a fost utilizat, de asemenea, în mod ilicit, în tratarea durerilor de cap, provocate de nervii trigemeni ( cranieni ), care provoacă celor afectați dureri extrem de mari. Deși efectele nu au fost investigate în mod formal, rapoartele asupra cazurilor au arătat că LSD-ul poate reduce durerile menționate, ba chiar le pot preveni în viitor.
În prezent, singura țară în care LSD-ul se mai utilizează încă pentru tratament medical este Elvetia.
În S.U.A, LSD-ul este interzis din cauza a trei motive principale:
are un înalt potențial pentru a determina abuzul;
nu are nici o utilitate medicală legitimă;
nu există nici o siguranță pentru folosirea sa sub supraveghere medicala.
2.3 Consumul și dependența de droguri
Din punct de vedere psihologic, o mare parte a explicațiilor pun accentul pe mecanismele de „reîntărire” a conduitei celor care abuză de droguri. În concordanță cu primul tip de explicații oamenii tind să maximizeze sancțiunile primite. În acest sens, consumatorii de droguri sunt persoane care au fost „recompensate pentru acest consum, motiv pentru care continua, în mod constant, consumul de droguri. Senzațiile de plăcere și de euforie produse de consumul de droguri generează, astfel, reinterarea consumului de droguri cu scopul de a obține aceeleași senzații. Aceasta este, de fapt, esența mecanismului de „reîntărire pozitivă” a conduitei consumatorului de droguri. Există însă și un mecanism de „reîntărire negativă” care apare, de exemplu, atunci când un individ urmărește să-și ușureze durerile, consumând în acest scop droguri. Daca individul este dependent din punct de vedere psihic de un anumit tip de drog și întrerupe administrarea drogului din diverse motive, atunci simte o serie de senzații de disconfort și chiar durere, care dispar numai atunci când își administrează o nouă doză.
Reîntărirea pozitivă apare în cazul consumului de droguri euforice, iar cea negativă în cazul drogurilor ce provoacă dependență fizică, așa cum sunt opiaceele. Dintre ambele forme, reîntărirea pozitivă este asociată cu rate ridicate de criminalitate, deoarece individul dependent se va angaja în comportamentele infracționale pentru a obține drogul râvnit. Individul dependent fizic de droguri în căutarea plăcerii se angajează, în acest sens, în stiluri de viață deviante și criminale. Asemenea angajare pare fără sens în cazul urmăririi de către individul dependent a reducerii simptomelor abstinenței, care poate fi realizată cu mai puține eforturi.
În ansamblul lor, mecanismele de reîntărire sunt bazate pe comportamente învățate ca urmare a mai multor variabile prin care istoria și experiența de viață a individului, evenimente cu care s-a confruntat, doza de drog folosită, etc.
Rolul personalității, cred unii cercetători, nu poate fi separat însă de influența factorilor genetici. T.J.Bouchard sublinia, în acest sens, că gemenii au numeroase similarități în personalitate, mai ales în ceea ce privește impulsivitatea, introversiunea sau extroversiunea, dominanța, etc.
Ideea că există anumite persoane definite de o serie de trăsături psihice care determină propensiunea spre devianță este susținută și în prezent de psihologi și criminologi, care încearcă să deceleze următoarele indicii în acest domeniu:
egoism, frustare afectivă, agresivitate,incapacitatea de a discerne conținutul și sensul normativ al prescripțiilor morale și juridice;
incapacitatea de control individual asupra impulsurilor, emoțiilor și sentimentelor;
tulburările de personalitate, egocentrismul, izolarea comunicațională, lipsa afectivității, experiențele traumatizante.
Consumul de droguri apare, pe de altă parte,în cazul indivizilor caracterizați de tulburăi emoționale și dificultăți de adaptare, care folosesc drogurile ca un mijloc de a : evada din realitatea cotidiană. În mod evident, nu toți indivizii care consumă droguri au asemena dificilități de adaptare, unii recurgând la utilizarea lor datorită altor factori, așa cum sunt presiunile sociale sau disponibilitatea drogurilor pe piața neagră.
O explicație psihologică aparte pentru consumul și dependența de droguri evidențiază faptul că acestea sunt răspunsuri sau reacții față de stima de sine scăzută a unor indivizi sau a atitudinilor lor de auto-respingere.
În ceea ce privește dependența, aceasta apare ca urmare a apariției sindromului de dependență. Dacă, la început, drogul este consumat pentru obținerea unor senzații agreabile, de plăcere și satisfacție, ulterior, în ultimul stadiu al stabilirii dependenței, el este administrat, cu precădere, pentru a evita efectele negative ale dependeței, care se manifestă, între altele, printr-o permanentă stare de „rău”.
Noțiunea de „toleranță”, pare să fie, o condiție necesară a dependenței, care reunește un acord mai deplin din partea experților. Toleranța față de efectele unui anumit drog este, de fapt, așa cum evidențiază constatările mai multor studii, un factor cauzal în dependența fiziologică. O asemenea toleranță nu este însă bazată, în întregime, pe procese farmacologice, ci implică mai mulți factori nonfarmacologici, care au devenit, în ultimii ani, un domeniu de interes pentru cercetători, inclusiv cei din domeniul clinic.
În acest sens, probabil cea mai importantă întrebare la care au încercat să răspundă studiile și cercetările întreprinse a fost aceea care vizează diferențele dintre indivizi în legătura cu existența mecanismelor toleranței.
Noțiunea de toleranță este utilizată pentru a desemna o diversitate de efecte. Cercatările în acest domeniu sunt importante pentru determinarea fenomenelor de dependență și adicție, asociate cu administrarea repetată a drogurilor. Există în acest sens, o relație strânsă între dezvoltarea toleranței și dezvoltarea dependenței. Droguri diferite produc diferite forme de toleranță și fiecare drog produce o formă diferită de toleranță pentru fiecare efect al drogului. Aceeași doză de heroină care determină pe un dependent de droguri să atingă starea de euforie poate ucide alte persoane care nu au luat niciodată acest drog.
Dincolo de interesul legitim manifestat de cercetători față de fenomenul de toleranță, trebuie menționat faptul că majoritatea teoriilor bazate pe noțiunea de toleranță nu țin seama de rolul extrem de important al relațiilor interpersonale și al subculturilor de care aparține individul, care reprezenta un predictor, posibil mult mai adecvat decât proprietățile farmacologice ale drogului sau mecanismele organismului în instalarea fenomenelor de dependență și adicție.
Comparativ cu teoriile biologice și psihologice care pun accentul pe factorii de natură individuală, teoriile sociologice accentuează importanța factorilor structurali în consumul și dependența de droguri. Printre acești factori se numără condițiile sociale, relațiile sociale și structurile sociale. Din această perspectivă, utilizarea drogurilor nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup, care se învață, la fel ca orice conduită, în grupuri formate de indivizi care se confruntă cu aceleași probleme de inadaptare și care învață, unii de la alții, elementele caracteristice subculturii drogurilor. Una dintre cele mai cunoscute teorii sociologice, care și-a propus să pună în dependență consumul de droguri de formele de adaptare la condițiile și structurile sociale, este teoria anomiei a celebrului sociolog american Robert King Merton. În concordanță cu această teorie, consumul de droguri constituie un eșec al conformității, adică al conformării indivizilor la mijloace legitime, instituționalizate de realizare a scopurilor sociale.
Dată fiind închiderea căilor de acces la mijloace instituționalizate și dezirabile social, care caracterizează starea anomică, indivizii își adaptează conduita și-și reglează acțiunile la diferite situații sociale în modul următor, prin patru forme de adaptare: conformitatea, inovația, ritualismul, evaziunea și rebeliunea. Evaziunea, care constă în respigerea atât a scopurilor culturale, cât și mijloacelor instituționale de a le realiza, caracterizează, de exemplu, pe consumatorul de droguri, care este, cel mai adesea, un membru al claselor defavorizate, care a încercat să urmeze în mod nerealist scopurile culturale înalt valorizate de societate, dar a eșuat. Date fiind obstacolele existente în utilizarea unor mijloace legitime, individul respectiv este nevoit să caute mijloace ilicite, dar nu are acces nici la acestea.
Teoria asocierii diferențiale și cea a transmisiei culturale evidențiază faptul că, prin intermediul socializării, indivizii învață o serie de norme conflictuale între ele: unele care sprijină conduitele legitime, altele care sprijină comportamentele ilegitime, ei putând decide pe care să le aleagă ca model de referință pentru conduită.
Spre deosebire de concepțiile tradiționale asupra devianței, cu caracter biologist și psihologist, care localizau la nivelul indivizilor cauzale ale fenomenului de încălcare a normelor. Principiul funcționalității se aplică cel mai bine la consumul de medicamente prescrise de medic. Medicamentele ca și substanțe chimice, sintetizate în laborator, au caracter funcțional atât pentru medici, cât și pentru pacienți.
În general, drogurile și medicamentele în particular sunt nu numai funcționale, dar și disfuncționale pentru indivizi și societate. Dependența fizică și cea psihică constituie efectele cele mai disfuncționale ale consumului de droguri. De asemenea, drogurile ilegale nu produc dependență ci afectează viața individuală, familială și socială. La acestea se adaugă costurile sociale determinate de combaterea și prevenirea consumului de droguri, ca și cele implicate de celelalte probleme sociale legate de acest consum. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, pag.182/190).
III . Prevenirea consumului de droguri în perioada adolescenței
Controlul asupra drogurilor în România
Controlul asupra drogurilor reprezintă, probabil, una dintre cele mai importante și presante probleme cu care se confruntă autoritățile din diferite țări. Această problemă angajează numeroase dezbateri, polemici și poziții fie în favoarea criminalizării mai severe a posesiei sau traficului cu droguri, fie în favoarea legalizării drogurilor.
În ultimii ani, dezbaterile asupra problematicii drogurilor au adus în centrul atenției ideea legalizării sau decriminalizării lor, ca “soluție viabilă” față de caracterul ineficient al politicilor de control represiv în acest domeniu.
Legalizarea sau decrimializarea drogurilor nu este însă o politică unitară. Ea poate fi totală în sensul unui acces deschis al tuturor persoanelor la toate categoriile de droguri, sau poate fi parțială, făcând disponibile drogurile ilegale numai anumitor tipuri de pacienți bolnavi. Această legalizare limitată include tratamente substitutive pentru persoanele dependente de heroină, distribuirea de seringi și ace, acordarea unor sentințe mai blânde în cazurile de infracțiuni legate de droguri. Dacă războiul contra drogurilor nu a reușit să producă încă rezultate scontate, apărătorii legalizării apreciază că ea va avea drept
consecințe reducerea ratelor de criminalitate asociate cu drogurile, prevenirea răspândirii unor boli și a deceselor legate de droguri, precum și îmbunătățirea calității vieții în orașe, alături de scăderea cheltuielilor publice pentru lupta împotriva drogurilor.
O asemenea abordare pleacă de la două ipoteze principale:
– deoarece consumatorii de droguri nu vor mai trebui să cheltuiască prea mult pentru achiziționarea drogurilor, cea mai mare parte dintre ei vor renunța să mai comită infracțiuni pentru a face rost de banii necesari;
– întrucât drogurile nu vor mai reprezenta o afacere profitabilă și deoarece consumatorii vor putea să obțină drogurile de care au nevoie din surse legale, furnizorii de droguri de pe piața neagră, printre care traficanții, dealerii și organizațiile criminale vor trebui să dispară.
Pe de altă parte, legalizarea sau decriminalizarea drogurilor se bazează pe presupuerea unei scăderi profunde a consumului de droguri, în măsura în care, având la dispoziție o piață accesibilă, utilizatorii vor fi mai puțin tentați să cumpere droguri. Oponenții legalizării drogurilor cred, dimpotrivă, că, prețul drogurilor nu este direct relevant pentru infracționalitatea legată de droguri în condițiile în care multe droguri sunt deja foarte puțin scumpe. În aceelași timp, spre deosebire de criminalizare, care face să descrescă consumul anumitor droguri, decriminalizarea va determina creșterea consumului, cele două poziții fiind nu numai contradictorii, dar și ireconciliabile.
Adepții legalizării drogurilor utilizează mai multe argumente în sprijinul poziției lor partizane. Dintre acestea pot fi menționate următoarele:
legalizarea drogurilor va proteja drepturile constituționale ale cetățenilor, încălcate de politicile repressive de control asupra drogurilor;
legalizarea drogurilor va face comerțul liber, în așa fel încât și cumpărătorul și vânzătorul vor avea de câștigat. În acest comerț nu este implicată o a treia parte;
legalizarea drogurilor va determina reducerea criminalității, a războaielor între bande și a violenței pe străzi. Atât transportul, cât și vânzarea sau posesia drogurilor vor deveni tranzacții legitime din punct de vedere social și legal;
legalizarea drogurilor va elimina riscurile de sănătate prin asigurarea unor substanțe psiho-active de calitate ridicată și prin disponibilitatea seringilor și acelor sterile. Se vor putea evita, astfel, substanțele contrafăcute care reprezintă mari riscuri pentru sănătate, iar vânzătorii de droguri și organizațiile medicale vor putea oferi seringi și ace sterile clienților sau pacienților;
legalizarea drogurilor va determina numeroase beneficii sociale printre care eliminarea subculturilor criminale, evitarea contactului tinerilor consumatori cu infractorii, diminuarea corupției ofițerilor de poliție și funcționarilor publici;
legalizarea drogurilor va elimina îmbogățirea organizațiilor criminale. De fiecare dată când un vas care face contrabandă de droguri este capturat și distrus, de acest lucru beneficiază cei care fac bani din vânzarea drogurilor, deoarece capturile reduce oferta de pe piață, făcând drogurile mai scumpe;
legalizarea drogurilor va determina eliminarea cheltuielilor făcute de guvern în sprijinul politicii prohibiționiste. Cu bani economisiți astfel, guvernul va putea promova campanii antidrog.
Reprezentanții poziției care susține legalizarea drogurilor oferă, adeseori, exemplul periadei Prohibiției, din Statele Unite, care a eșuat în încercarea de criminalizare a producției și consumului de alcool, având ca efecte, între altele, creșterea numărului de boli și decese datorate băuturilor contrafăcute și creșterea excesivă a crimei organizate.
O parte dintre reprezentanții mișcării în favoarea legalizării drogurilor își argumentează poziția pe baza faptului că drogurile ilicite nu sunt atât de nocive pe cât se crede, apreciind că acest grad de nocivitate este mai scăzut decât cel provocat de drogurile legale, printre care alcoolul și tutunul. Exceptând faptul că această operație este irelevantă pentru susținerea poziției în favoarea legalizării, ea este și greșită, deoarece atât alcoolul, cât și tutunul sunt droguri sociale acceptabile și larg folosite, în timp ce drogurile ilegale, precum cocaina și heroina, nu sunt.
Luând în considerare argumentul adepților legalizării drogurilor, în mod evident, interzicerea consumului de droguri illicit este inevitabil scumpă. Dar dacă vizăm beneficiile acestei politici pe termen mediu și lung, se poate afirma că ea își merită integral costurile. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag. 225/230).
La fel ca și în alte țări din Europa Centrală sau de Est, România din perioada regimului comunist nu exista o problemă socială a drogurilor, iar informațiile în acest domeniu erau cenzurate. Nu existau statistici oficiale despre traficul, vânzarea sau consumul de droguri și nici mass media nu avea voie să difuzeze informații în acest sens.
Un capitol important din noua lege cu privire la droguri, se referă la sancționarea traficului și a altor operații ilicite cu substanțe aflate sub control național. Următoarele sancțiuni sunt mai reprezentative în acest sens:
închisoarea de la 3-15 ani și interzicerea unor drepturi pentru cultivarea, producerea, oferirea, vânzarea, distribuirea, cumpărarea, și deținerea drogurilor de risc. Dacă aceste fapte au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10-20 ani și interzicerea unor drepturi;
închisoarea de la 10-20 ani și interzicerea unor drepturi pentru operațiuni de trafic a unor droguri de risc. Dacă aceste fapte au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani;
închisoarea de la 2 la 5 ani pentru cultivarea, producerea, cumpărarea sau deținerea de droguri de mare risc pentru consum propriu;
închisoarea de la 3 la 5 ani pentru punerea la dispoziție, cu știință, a unui local, locuințe sau alt loc amenajat pentru consumul illicit de droguri;
închisoarea de la 1 la 5 ani pentru prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenție, de către medic.
Alte sancțiuni cu închisoarea vizează furnizarea, în vederea consumului, de inhalați chimici toxici unui minor, îndemnul la consumul illicit de droguri, dacă este urmat de executare, apartenența persoanei la un grup organizat.
Legea prevede că persoana care a comis infracțiunile menționate și denunță sau facilitează tragerea la răspunderea a altor persoane care au comis infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei. Este de menționat faptul că legea nu sancționează consumul de droguri ca atare, ci numai cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru “consum propriu”.
În anul 2001, Centrul de Studii și Cercetări pentru Problemele Tineretului din cadrul Ministerului Tineretului și Sportului a publicat lucrarea “Starea tineretului din România în 2001, în care o secțiune aparte o constituie “Consumul de droguri în România”. Constatările principale ale acestei secțiuni se referă, între altele, la caracteristicile generale ale consumatorilor de droguri și la profilul psihologic al acestora. Astfel, în concordanță cu aceste constatări, media de vârstă a consumatorilor români de droguri a înregistrat, în mod permanent, o scădere, de la 18-22 ani la începutul anului 1997, la 15-18 ani în 2001. Drogurile cel mai frecvent consumate de tinerii români sunt heroina și marijuana, urmate de ecstasy, amfetaminele și cocaină. Un aspect important al consumului de heroină o reprezintă modalitatea de administrare prin injectare. Dacă nivelul de instruire a consumatorilor de droguri este, în general, scăzut, ei provin din toate mediile sociale, dar, cu precădere, din medii familiale problematice. În ceea ce privește structura lor psihică, consumatorii români de doguri au un profil de personalitate, caracteristic pentru conduita dependentă, concretizat de lipsa încrederii de sine, cu note depresive accentuate, absența sentimentului de securitate, impulsivitate, intoleranță la frustare, lipsa unor repere valorice, etc.
În ceea ce privește tratamentul de specialitate acordat cosumatorilor si celor dependenți de droguri, Legea 522/2004, care modifică și completează Legea 143/2000, precede includerea consumatorului de droguri în circuitul integrat de asistența de specialitate
În anul 2003 a fost aprobată, de către Guvernul Românei, “Strategia Națională Anti-Drog, valabil pentru perioada 2003-004, prin care s-a urmărit, pe termen scurt, crearea cadrului instituțional pentru abordarea multisectorială a problematicii drogurilor, iar pe termen lung a fost avută în vedere reducerea numărului de persoane angajate în consumul și traficul de droguri, în mod paralel cu crearea și dezvoltarea unor servicii de educație, informare, prevenire și tratament.
Un obiectiv strategic important produs de Agenția Națională Antidrog a constat în crearea unor rețele naționale de informații, cu scopul de a monitoriza circuitul illicit și traficul de droguri. De asemenea, un alt obiectiv strategic a constat în stabilirea unei rețea de laboratoare de analiză a drogurilor la nivel național, având ca unitate centrală Laboratorul Național de Analiză a Drogurilor, prin intermediul cărora drogurile confiscate pe teritoriul României pot fi analizate în cel mai scurt timp.
În legătură cu producția sau traficul de droguri, cel mai recent Raport al Departamentului de Stat American precizează că, nefiind un producător de droguri, România este o țară de transit pentru traficul de substanțe radio-active din Asia de Sud-Vest către Europa Centrală și de Est. Pe de altă parte, România este pe cale de a deveni o rută de tranzit pentru droguri sintetice din Europa occidentală și de Nord către Orient. Majoritatea drogurilor sunt aduse în România prin Portul Constanța. Exceptâd rolul de tranzit, România este și un teritoriu de depozitare a drogurilor, în special, prin frontiera de sud, unde sunt stocate pentru diferite perioade de timp, iar apoi sunt transportate spre Europa occidentală. Fiind sematară a Convenției ONU cu privire la Droguri din anul 1998 țara noastră joacă un rol activ în cadrul unității anti-drog a Inițiativei de Cooperare Sud-Est-Europeană (SECI) făcând în ultimii ani, mai multe capturi.
Printre cele mai importante obiective ale strategiei naționale antidrog din perioada 2005-2012, se numără reducerea cererii și ofertei de droguri, întărirea cooperării internaționale și dezvoltarea unui sistem global de informare, evaluare și coordonare privind problematica drogurilor. Pentru punerea în aplicare a acestor obiective cu caracter general, strategia națională anti-drog prevede un Plan de Acțiune desfășurat până în 2008, care include obiective specifice și diverse activități pentru realizarea acestora, termenele de evaluare, termenele de realizare și factorii resposabili.
Un obiectiv important în reducerea cererii de droguri îl constituie prevenirea consumul de droguri prin aplicarea unor programe la nivelul școlii, familiei și comunității, prin intermediul cărora să se poată reduce influența factorilor de risc.
Un alt obiectiv general, deosebit de important în ceea ce privește reducerea riscurilor, strategia națională antidrog vizează, în primul rand, asigurarea unor măsuri care să cuprindă schimb de echipamente medicale sterile, inclusiv ace și seringi, consiliere psihologică, programe de tratament substitutive pentru consumatorii de droguri etc. Ca activități specifice sunt prevăzute crearea și funcționarea efectivă a unui sistem de prescriere a tratamentului de substituție, crearea cadrului legislativ pentru implementarea unui sistem de prescriere a tratamntului de substituție în penitenciare, reducerea riscurilor asociate consumului de droguri în penitenciare etc.
Creșterea sprijinului comunitar și profesional acordat tuturor categoriilor de consumatori de droguri, inclusiv evitarea marginalizării acestora, reprezintă un alt obiectiv implicat de reducerea riscurilor asociate consumului de droguri. În condițiile amplificării și diversificării fenomenului infracțional transfrontalier, a modificării rutelor utilizate pentru traficul de droguri și a creșterii crimialității asociate consumului de droguri, reducerea ofertei de droguri reprezenta un obiectiv prioritar al Strategiei Național Antidrog. Aceasta consemnează următorii factori de risc care amplifică oferta de droguri în România:
poziția României la intersecția principalelor rute tradiționale utilizate de traficanții internaționali și faptul că, din anul 2007, țara noastră va reprezenta granița;
creșterea fluxului de imigranți spre România și alte state membere ale U.E;
dezvoltarea traficului comercial prin punctele de frontieră;
creșterea consumului de droguri și, în special, a celui de droguri sintetice,
proliferarea rețelelor teroriste interesate în obținerea de fonduri din traficul ilicit de droguri;
cooperarea insuficientă între instituțiile abilitate în reducerea ofertei de droguri;
Un rol important în cadrul Strategiei Naționale Antidrog din perioada 2005-2012 revine acțiunilor de informare și evaluare, astfel un obiectiv general reprezentându-l îmbunătățirea capacității Observatorului Român pentru Droguri și Toxicomanie de a colecta și procesa datele necesare întocmirii Raportului Național anual privind situația drogurilor în România. Activitățile pentru realizarea acestui obiectiv vizează, evaluarea periodică a situației consumului problematic de droguri, prin realizarea de estimări a numărului de consumatori, colectarea și interpretarea datelor referitoare la cererea de tratament ca urmare a consumului de droguri, a datelor referitoare a bolilor infecțioase asociate consumului de droguri, a datelor referitoare la bolile infecțioase asociate consumului de droguri, monitorizarea deceselor legate de consumul de droguri, colectarea unor date cu privire la criminalitatea asociată consumului de droguri, etc.
În ansamblul ei, Strategia Națională Antidrog din perioada 2005-2012, dincolo de faptul că este mult mai complexă și mai bine fundamentată, are meritul de a elabora, în mod unitar, o serie de obiective generale, obiective specifice și măsuri de aplicare care acoperă întreaga problematică ridicată de combaterea flagelului drogurilor în România, făcând mai funcționale și mai eficiente actualele sau viitoarele structuri și resurse angajate în acest proces. (Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag. 245/258).
Rolul familiei în cazul adolescenților dependenți de droguri
Familia reprezintă una din cele mai puternice resurse în lupta toxicodependentului cu boala sa. Din pacate însă, drumul de la familia ca resursă până la angajarea ei într-un mod eficient în această lupta este presarat cu obstacole. Este binecunoscută importanța pe care o are familia în a influența decizia persoanei dependente de a intra într-un program de recuperare și de a-l urma pâna la capat.
Fie că admitem sau nu, trăim într-o „cultură a drogurilor”. Viciul drogului, dependența de drog și folosirea drogului pentru „distracție” sunt fapte de viață pentru milioane dintre adolescenții de astăzi. Nici un copil nu este imun. Familia joacă un rol mult mai important în experimentarea și consumul de droguri al copilului decât suntem uneori dispuși să recunoaștem. Pentru ca adolescentul să nu devină victimă a tragediei dependenței de droguri, trebuie să ținem cont de următoarele recomandări:
– Nu trăiți cu iluzia că este imposibil să se întâmple așa ceva în familia dumneavoastră, doar pentru că i-ați oferit tot ceea ce îi trebuie pentru a se dezvolta armonios;
– Conștientizând faptul că adolescentul dumneavoastră poate lua atât de ușor contact cu lumea drogurilor, este important să vă gândiți la aceasta ca la un eventual pericol și să vă pregătiți din timp pentru a-l contracara;
– Educația joacă un rol major în orientarea adolescentului spre un sistem de valori sănătos, spre o gestionare eficientă a banilor, o alimentație sănătoasă, o igienă adecvată, către o modalitate plăcută și atrăgătoare de petrecere a timpului liber.
– Este foarte importantă descoperirea și cultivarea unor hobby-uri corespunzătoare așteptărilor, dorințelor și aptitudinilor lui.
– Unii părinți pot fi tentați să aștepte să îl prindă în flagrant pe tânărul adolescent, crezând că în acest mod el nu va mai putea nega consumul de droguri. Dar în acest caz există pericolul unei rupturi brutale între părinți și adolescent și a blocării comunicării sub presiunea șocului produs atât asupra părintelui, cât și asupra adolescentului. Din aceste considerente este indicată obținerea mărturisirii din partea tânărului a dependenței sale de droguri, ceea ce poate constitui un pas important în recuperarea sa;
– Dacă tânărul nu conștientizează că are o problemă atunci încercarea celorlalți de a-l ajuta va fi îngreunată, existând riscul alunecării mai mari a acestuia către dependență.
Atmosfera sănătoasă din familie, dragostea, afecțiunea, comunicarea între părinți și copii, constituie astfel principalul aliat în lupta împotriva acestui flagel.
Fiecare copil trebuie înțeles și personalitatea sa respectată. Meseria de părinte este grea, lipsa de dialog creează bariere de netrecut. Părinții trebuie sa fie fermi cu copiii, dar în nici un caz agresivi. Violența nu va rezolva niciodată problemele, dimpotrivă, le agravează, iar unii tineri copiază comportamentul violent al părinților. Așadar, părinții trebuie să fie un exemplu pentru ei și să încerce să le ofere un climat familial de bună înțelegere.
Membrii familiei persoanei dependente trăiesc deseori puternice suferințe emoționale pentru care solicită consiliere și terapie. Pot obține sprijin continuu de la astfel de grupuri de într-ajutorare cum ar fi Alcoolici-Anonimi, Alateen și Copii Adulti ai Grupurilor de Alcoolici.
Copiii între 11 si 13 ani – vârste de risc ridicat pentru consumul de droguri – sunt din ce în ce mai independenți. Totuși, în ciuda protestelor lor, au încă nevoie de structurare si îndrumare; au nevoie ca părinții să le arate ca le pasă destul de mult încât sa pună niste limite.
Semne ale consumului de droguri
schimbarea comportamentului, prin închiderea în sine, scăderea interesului față de ceea ce reprezenta o preocupare anterioară;
stări nejustificate de tristețe, apatie, iritabilitate, nervozitate, agitație, anxietate, ce iau un caracter permanent ;
insomnie, lipsa poftei de mâncare;
dureri fizice: de cap, de oase, febră, amețeală, greață, stări de vomă, frisoane;
schimbarea grupului de prieteni și înlocuirea acestuia cu noi prieteni, de obicei necunoscuții familiei și la care părinții nu au acces;
lipsa frecventă de la școală și/sau de acasă pe perioade din ce in ce mai lungi, fără motivații sau cu motivații puerile;
dispariția de lucruri din casă, sau de lucruri personale;
apariția unor obiecte precum: ace, seringi, sare de lămâie (care folosesc la administrarea unor droguri);
neglijență în ținută și în aspectul fizic;
Cum poate ajuta familia?
În primul rând nu se reacționează prin cuvinte și gesturi extreme, ce pot crea o nouă ruptură în comunicare; se informează despre ce înseamnă drogul și cum este perceput de către cei care îl consumă; ca părinți, trebuie să ceară primul ajutor specializat, pentru a afla cum pot să își ajute copilul.
Principalul scop al familiei este de a limita efectele negative ale consumului de droguri asupra membrilor familiei, precum și stabilirea unor metode adecvate pentru a ajuta persoana dependentă în perioada abstinenței, pentru ca aceasta să se poata reintegra în cadrul familiei și a comunității. De aceea este bine ca familia să nu trateze singură o situatie despre care are puține cuoștiințe și să apeleze la un suport specializat; acesta include diverse terapii familiale și consilierea necesară pentru a înțelege mai bine efectele consumului și cum pot fi tratate eficient și în familie. În acest fel se reduc conflictele din cadrul familiei, se pot discuta adevăratele probleme și așteptări din partea tuturor membrilor, și, mai ales, se reduce izolarea în care traiește familia respectivă.
De obicei consumul sau chiar dependența sunt identificate de familie dupa destul timp de la debut, iar decizia familiei de a se implica activ, este un drum greu, cel mai adesea întârziat de un mecanism puternic de apărare ce se declanșează în fața acestei situații dramatice: negarea. În general, membrii familiei nu stiu multe despre droguri și dependență, și, la început nu observă semnele consumului. Apoi urmeaza o perioadă în care se îndoiesc că cel pe care îl cunoșteau și îl iubeau poate fi într-adevăr dependent. Aceasta perioadă durează din păcate destulă vreme, timp în care familia speră că se înșală, că este doar ceva temporar, și dorindu-și ca lucrurile să se normalizeze. Apoi este menținută și de promisiunile dependentului, că va renunța, că nu este dependent, dar dependența devine din ce în ce mai evidentă și acum familia începe să se învinovățească, devenind tot mai vulnerabili și deprimați, apoi devin furioși și chiar plini de ură și resentimente în privința celui dependent, pentru ca îi face să sufere atât de mult și se distruge pe sine, dar și pe cei care îl iubesc.
Etapele recuperării
Hotărârea de a renunța la consum, reprezintă doar primul pas în tratament, și vine în urma recunoașterii atât pentru sine cât și pentru familie că există o problemă și e nevoie de ajutor. Aceasta recunoaștere este un pas foarte important și foarte dificil și pentru familie, pentru că aduce, pe lângă sperantă, și o accentuare a tuturor sentimentelor contradictorii deja existente. În momentul în care persoana dependentă iese de la dezintoxicare, familia este deja fără resurse. Își doresc să aibă viața normală de dinainte. Se simt îndreptățiți să solicite compensații pentru tot ce au suferit și pentru eforturile lor. Își doresc să se poată reface dupa atâta suferință, să se odihnească și să se concentreze asupra celorlalte probleme și aspecte ale vieții lor pe care le-au neglijat din cauza centrării pe marea problema a fiului, fiicei, fratelui, surorii sau partenerului consumator.
Din dorința disperată ca problema copilului să dispară, membrii familiei speră și se agață de faptul că dezintoxicarea reprezintă ultima etapă ce trebuie depașită cu succes, și de aceea, direct sau indirect transmit persoanei în cauză un mesaj anume, ce este cel mai adesea perceput ca un îndemn de a nu mai vorbi despre droguri. Iar acest lucru poate reprezenta o piedică serioasă în a urma celelalte etape ale programului de recuperare, o invitație de a ascunde cât mai bine semnele unei eventuale recăderi, de a nu mai cere ajutor în lupta de abia începută, a abstinenței.
Atunci când familia se decide să intervină, această responsabilitate ia forma unui control de multe ori foarte strict și rigid, care dă iluzia că dacă persoana dependenta este izolată (de multe ori în casă), se ține pericolul la distanță, este fals.
Reguli de prevenire în cadrul familiei
Pentru a preveni consumul de drog, părinții pot impune anumite reguli, atât lor, cât și copiilor; acestea pot include:
copiii informați sunt mai pregătiți să-i facă față;
cunoașteți prietenii copiilor și dacă aceștia consumă sau nu droguri;
nu ignorați problema, convingându-vă că:” nu i se poate întâmpla copilului meu”;
nu aveți încredere oarbă în copilul dvs., ascuzându-vă după buna educație care i-ati oferit-o;
nu ignorați avertismentele din diverse surse: prieteni, colegi, etc;
apelați la specialiști când observați semne ale consumului;
nu vă ascundeți după prejudecată: „ Ce vor spune ceilalti cand o sa afle? Nu ma fac eu de rusine sa afle toti!” ;
monitorizați activitățile copilului și nu vă ascundeți după „viața grea pe care o trăiți, cu un serviciu care vă ia tot timpul, că doar pentru el muncesc…”;
câștigați încrederea și respectul copilului, pentru a vă spune unde merge, cu cine și de ce; s-ar putea să munciți pentru aceasta: respectul și încrederea se câștigă, nu este dreptul Dvs. („cât stă la mine în casă, face ce-i zic eu”);
nu îi dați bani de cate ori cere, („îi dau, că eu nu am avut la vârsta lui”), ci fixați o suma fixă, pentru a observa când se schimba anumite obiceiuri;
nu dramatizati greșelile copilului, pentru ca îl încurajați să-și ascundă prolemele de d-voastră;
evitați discursul moralizator, relația părinte-copil trebuie să se bazeze pe încredere și apreciere;
nu fiți duplicitar, având principii contradictorii, asigurându-l ca e în ordine să vă spună orice, pentru ca apoi să-i spuneți că v-a făcut de rușine, ce o să creadă lumea; copii se simt trădați;
întâlniți-vă cu părinții prietenilor și discutați acest subiect;
dezvoltați în copil auto-stima și încrederea în sine;
fiți atenți la rezultatele școlare, acestea pot fi un semnal foarte important.
Cauzele care îi împing pe tineri spre dezumanizare prin consumul de droguri sunt multe. Cei mai mulți încep să consume droguri din pură curiozitate de a cunoaște efectele pe care le au asupra lor sau din dorința de a avea noi senzații, noi trăiri, vor să atingă o anumită stare fizică și psihică de bine, de exaltare și de destindere. Un alt motiv poate fi considerat teribilismul. Consumul de droguri poate fi incitant sau provocator. Dorința de afirmare în fața grupului precum și teama că vor fi respinși, că vor fi izolați de către grup dacă refuză propunerile așa-zișilor „inițiați”, îi fac pe aceștia să nu ia în considerare riscurile la care se expun.
O altă cauză este presiunea grupului ; în funcție de nivelul stimei lor de sine, de gradul de profunzime al idealului lor în viață, de raporturile cu familia, de rezultatele lor școlare, de imaginea pe care o au despre sine și pe care vor s-o creeze celorlalți, adolescenții au capacități diferite de rezistență la presiunea pe care anturajul lor o exercită. Este foarte important să știi cum să spui „NU” ceea ce demonstrează că ai o personalitate puternică. Este important ca tinerii să fie ei înșiși chiar dacă ceilalți gândesc diferit. Problemele în familie, la școală, cu prietenii, precum și izolarea de colectivitate constituie o altă cauză care îi determină pe tineri să evadeze din realitate consumând droguri. Unii le consumă pentru a ascunde sau pentru a depăși problemele zilnice pe care le au și aici putem menționa: divorțul părinților, abuzul sau indiferența părinților sau a școlii.
Dacă elevul vede în relația cu educatorul sau cu părinții un suport viguros și constant în susținerea și dezvoltarea personalității sale, dacă se poate exprima pe sine însuși, dacă relația dintre ei este autentic umană, atunci este puțin probabil ca el, adolescentul, să-și dorească să respingă o asemenea realitate, să iasă „dincolo” de ea, să caute prietenia unor așa-ziși adevărați prieteni.
Trebuie să înțelegem că utilizarea drogurilor poate rezolva doar aparent și temporar problemele. Acestea vor continua să existe și chiar se pot agrava. Prin consumul de droguri, indiferent că acestea se numesc cocaină, heroină, canabis,LSD-25 sau chiar alcool, toxicomanul caută să atingă fericirea , caută depășirea momentelor dificile, a singurătății, a excluderii. Toxicomanul vede în droguri soluția de a accede la o bucățică de viață în care timpul să nu mai conteze. Pentru o perioadă scurtă, efemeră, consumatorul cunoaște „iluzia păcii, a calmului sau a forței”. Dar după aceste „binefaceri” își fac apariția și efectele nedorite cum ar fi: dependența și efectele toxice asupra sistemului nervos, asupra inimii sau a altor organe interne. La început, majoritatea drogurilor crează o trecătoare dispoziție de bunăstare fizică, o senzație de euforie, o liniște sau o exaltare psihică dorite cu aviditate de indivizii care se dedau la consumul acestora.
Mai târziu, personalitatea consumatorului este puternic afectată; apar viziuni și tulburări de comportament precum și erori de percepție și de judecată pentru ca în final activitatea practică a toxicomanului să fie nulă, viața normală, dacă mai există așa ceva, să dispară pentru totdeauna, carențele morale precedă decăderea intelectuală. Apare și se manifestă delincvența prin furturi, escrocherii, șantaj și uneori acte de violență care pot merge până la crimă.
În final putem spune că tinerii care depind de mijloace exogene pentru a obține senzația de împlinire și pentru a scăpa de dificultăți merită atenția și tot sprijinul nostru. O viață dependentă de drog nu poate fi decât un mod de trai jalnic, demn de compătimit, de aceea este important să fim întotdeauna atenți pentru ca cei de lângă noi să nu fie nevoiți să apeleze la droguri; să fie suficient să respecte , să discernă, să înceapă o acțiune, un proiect și să le finalizeze considerând că orice problemă în viață este în fond o oportunitate de a demonstra lumii și lor înșiși că au puterea de a nu se lăsa doborâți de pericolele care pândesc la fiecare colț de stradă.( Richard Heyman, 2005, pag.121/144).
3.3.Tratamentul și prevenirea consumului și abuzului de droguri;
Unele dintre cele mai frecvente și mai eficiente forme de control asupra drogurilor sunt cele mai axate pe tratament, educație și prevenție. Cocentrându-se, cu precădere, asupra persoanelor dependente sau care abuzează de droguri, aceste forme de control își propun să contribuie la diminuarea fenomenului de dependență și abuz, dar și a criminalinalității sau a celorlalte probleme asociate cu acest fenomen.
Programe de tratament împotriva abuzului de droguri
La baza celor mai multe programe de tratament sau mai multe modele teoretice care au fost aplicate cu succes și în alte domenii. Dintre aceste modele pot fi menționate următoarele:
modelul cognitive-behaviorist – care, bazat pe teoria învățării sociale, consideră că abuzul de droguri este o conduită învățată în cadrul unui mediu socializator. De aceea, tratamentul trebuie să plece de la premisa că această conduită trebuie înlocuită de alte modele de comportament care pot fi învățate în cursul terapiei aplicate în cadrul comportamentului;
modelul întrajutorării sau al ajutorului reciproc – care vizează stimularea capacității de întrajutorare mutuală a indivizilor care fac parte din aceelași grup therapeutic și care se confruntă cu aceeași problemă, cea a abuzului de droguri;
modelul psiho – educațional – după cum indică și numele, modelul psiho-educațional combină tehnica consilierii psihologice cu strategiile educaționale. Accentul este pus pe unul sau altul dintre aceste aspecte, oferind programului o direcție distinctă.
Aplicarea programelor de tratament nu exclude propria participare a celor care abuzează sau sunt dependenți de droguri, pentru a se “vindeca” de deprinderile lor fără a recurge la asemenea programe. Un rol extreme de important în cadrul programelor de tratament revine strategiilor de reducere a nocivității drogurilor, bazate pe presupunerea fundamentală conform căreia eliminarea drogurilor din societate este imposibilă, motiv pentru care eforturile trebuie concentrate asupra dimiuării consecințelor lor negative. Aceste strategii au ca obiective principale atât tratamentul cât și cosilierea psihologică sau socială a persoanelor dependente ori care abuzează de droguri, cât, mai ales, prevenirea efectelor negative ale consumului de droguri, mai ales cele injectabile. Aceste strategii se realizează, în general, prin schimbul de echipamente medicale sterile ( ace și seringi ), programe de substituție cu metadonă și diferite servicii de asistență și consiliere.
Tratamentul de substituție constă în administrarea, sub supraveghere psihoactive relaționate din punct de vedere farmacologic cu acelea care au cauzat dependența. Terapia de înlocuire cu nicotină, folosită în cazul fumătorilor, reprezintă versiunea cea mai consacrată și cea mai răspândită a tratamentului de acest gen. În ceea ce privește drogurile ilegale, aceste programe se adresează, cu precădere, utilizatorilor de opioide.
Medicația folosită în terapia de substituție poate fi prescrisă fie în doze descrescătoare, pe perioade scurte de timp, în cadrul programelor de dezintoxicare, fie în doze relative stabile, pe o perioadă mai îndelungată în cadrul terapiei substitutive de menținere.
Programele de dezintoxicare sunt destinate acelor consumatori care experimentează, în condițiile întreruperii administrării drogurilor, o serie de probleme fiziologice grave asociate sindromului de abstinență. Detoxifierea este definită, în literature de specialitate, ca fiind procesul farmacoterapeutic prin care se urmărește eliminarea disconfortului somatic și emoțional indus de simptomele sevrajului.
Principalul obiectiv al acestor programe de tratament este de a asigura managementul complicațiilor medicale și al oricăror altor patologii aflate în relație cu dependența fizică de droguri.
În cadrul procesului de detoxifiere nu sunt abordate aspectele psihologice și sociale ale dependenței, motiv pentru care acest gen de intervenție medicală nu produce modificări de durată, necesare recuperării și prevenirii recidivei. În schimb, acest process reprezintă, în opinia majorității experților, prima verigă a lanțului serviciilor terapeutice, care au drept obiectiv final reabilitarea socială a acelor indivizi care suferă de tulburări de adicție.
Cura de dezintoxicare se desfășoară în regim închis, în centre de tratament specializate sau în cadrul spitalelor de psihiatrie, și se realizează utilizând fie o medicație substitutivă, fie una non-substitutivă. Tratamentul medical durează numai câteva săptămâni, putând fi însă prelungit în condițiile în care pacienții suferă și de alte probleme medicale sau psihiatrice.
Utilizarea metadonei în tratamentul substitutive pe termen lung a modificat perspectiva tradițională asupra consumului și depedenței de droguri, care considera abstinența drept obiectivul principal al oricărei intervenții terapeutice. Adepții acestei abordări de menținere pe metadonă recunosc că, pentru mulți consumatori de droguri abstinența nu reprezintă un scop viabil. În opinia lor, acești indivizi nu trebuie nici încriminați, nici marginalizați, ci ajutați să se integreze în societate și să ducă un stil de viață stabil.
Scopul tratamentului de acest tip constă, de aceea, în reducerea incidenței problemelor medicale, legale, sociale și financiare asociate consumului de droguri, astfel încât și acei indivizi care au un patern de abuzz cronic de droguri să poată funcționa normal în comunitate.
De pildă, deoarece programe se bazează, în majoritatea țărilor, pe administrarea unor medicații orale, se presupune că reduce practica injectării și folosirii în comun a seringilor. Din acest, punct de vedere, ele sunt considerate o resursă foarte importantă în lupta împotriva răspândirii epidemiei de HIV/SIDA, dar și a altor boli infecțioase și virale, precum hepatita și tuberculoza. De asemenea, întrucât aceste tratamente urmăresc să îi determine pe toxicomani să renunțe la folosirea drogurilor ilegale, se presupune că, implicit, vor reduce și la conducerea frecvenței actelor infracționale comise de aceștia din nevoia de a-și procura bani pentru a-și finanța obiectul de consum.
Metadona are o durată de acțiune mai mare decât cea a heroinei sau a altor opioide pe care le înlocuiește. De aceea, o singură doză poate preveni sau intarsia apariția sindromului de abstinență și poate suprima dorința cronică de administrare continuă a drogurilor ilegale. În aceeelași timp, blochează efectele narcoticelor, astfel încât un pacient aflat în tratamet, care continuă să-și injecteze droguri, nu va mai experimenta senzațiile de euforie.
Având o durată a efectelor de 24-36 de ore, metadona este administrată o singură dată pe zi, oral, sub formă de comprimate sau picături. În unele țari, precum Marea Britanie sau Elveția, aceasta poate fi prescrisă și ca soluție injectabilă pentru acei pacienți care nu răspund în mod satisfăcător la tratamentul administrat pe cale orală.
Sindromul de abstinență generat de sistarea administrării de metadonă este mai puțin intens, dar are o durată mai mare decât cel ce urmează întreruperii consumului de morfină sau heroină. Totuși dozele relative mari care sunt necesare pentru asigurarea eficientei tratamentului determină un grad mai mare de dependență fizică în timpul terapiei cu metadonă, decât la dependenții care continuă să consume droguri ilicite.
Cei mai mulți autori au argumentat că, întrucât consumul de droguri ilicite constituie una dintre cele mai grave probleme sociale, care implică costuri variabile atât pentru indivizi, cât și comunitate, accesul la aceste programe trebuie facilitat, pentru a include mai ales pe acei toxicomani care prezintă numeroase probleme medicale sau sociale complementare dependenței.
În aproape toate țările se acordă, de aceea, prioritate femeilor gravide, bolnavilor de HIV/SIDA, utilizatorilor cu un consum polivalent sau celor cu probleme de sănătate mentală. La noi în țară, metadona se folosește de cca. 10 ani ca intervenție terapeutică în cazul dependenței de heroină. Primul program de substituție a funcționat în cadrul Laboratorului de Sănătate Mentală Berceni, în secția numită “ Staționarul de zi pentru toxicomani “. Ulterior acestuia i s-au adăugat Centrul de Evaluare și Tratament al Toxicodependenților pentru tinerii “ Sf. Stelian “.
Pentru a fi inclus în acest tratament un toxicoman trebuie să răspundă criteriilor incluse în Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000, privind combaterea traficului și consumului illicit de droguri.
În timp ce utilizarea metadonei în programele de dezintoxicare a fost acceptată în mod unanim de către profesioniștii din domeniu, deoarece astfel de programe au ca obiectiv abstinența, folosirea sa în cadrul terapiei substitutive de menținere a fost și continuă să fie sever criticată atât de opinia publică, cât și de unii reprezentanți ai instituțiilor medicale. Aceștia au descris tratamentul de menținere cu metadonă ca pe o formă de abuzz legal, susținând că nu reprezintă altceva decât simpla substituire a unui drog cu alt drog. În opinia lor, utilizarea metadonei sau a altor opioide de substituție nu îi ajută pe toxicomani să atingă o stare veritabilă de recuperare. Din contră, nu face altceva decât să amplifice și să perpetueze consumul și dependența de substanțe psihoactive.
Dincolo de aceste dezbateri cu caracter moral, rezultatele diverselor studii științifice de evaluare, realizate timp de mai bine de trei decenii, au demonstrate în mod constant, beneficiile acestora în ceea ce privește reducerea consumui de droguri ilicite a ratelor de mortalitate și morbiditate și a activității delicvente sau infracționale.
Evidența empirică derivată din cercetări și monitorizări ale modului de funcționare a serviciilor relevă că eficiența terapiei de menținere depinde de nivelul de dozaj folosit, de durata și continuitatea tratamentului, de oferirea unor servicii medicale și psihosociale complementare:
Nivelul de dozaj
Deși dezbaterile cu privire la dozajul optim continuă în lumea medicală, cei mai mulți specialiști sunt de părere că, pentru a fi cu adevărat eficiente, dozele stabile nu trebuie să coboare sub 60 mg pe zi. În ceea ce privește pragul maxim, acesta poate atinge 120 mg/zi, uneori chiar și mai mult, în funcție de nevoile fiecărui pacient.
În timp ce dozele mai mari sunt asociate cu rezultate positive, dozele “flexibile” pot juca un rol important în asigurarea eficienței tratamentului. De asemenea, există evidența că în acele clinici care le permit utilizatorilor serviciilor să-și stabilească singuri doza optimă de metadonă, progresele înregistrate în ceea ce privește reducerea consumului ilicit de droguri sunt substanțiale.
Durata menținerii în tratament a pacienților
Cu toate că nu există un consens general cu privire la durata optimă a tratamentului, rezultatele diverselor cercetări effectuate de-a lungul timpului au evidențiat, în mod constant, că perioadele de tratament mai mari, de minium un an, sunt superioare perioadelor mai scurte, beneficiile cele mai vizile înregistrându-se în ceea ce privește reducerea consumului de droguri ilicite și a activității infacționale.
Experții sunt de părere că această limitare a duratei tratamentului se datorează, pe de o parte, stigmei sociale asociate unor asemenea forme de tratament care nu urmăresc atingerea abstinenței.
Oferirea unor servicii psihosociale complementare
Spacialiștii susțin că furnizarea, alături de tratamentul medicamentos, a unor activități de consiliere și terapie psihosocială contribuie la sporirea beneficiilor oferite de programele de menținere pe metadonă.
Utilizarea tehnicilor de modificare a conduitei toxicomanilor
Oferirea unor stimulente positive acelor pacienți care se abțin de la consumul drogurilor ilegale s-a dovedit a fi eficientă, încurajând toxicomanii să nu își reia obiceiul de a utiliza narcoticele.
În schimb, folosirea unor sancțiuni severe, care pot merge chiar până la înlăturarea din program a celor care continuă să își administreze heroina sau alte opioide sunt appreciate nu numai ca fiind ineficiente, dar ca având o serie de consecințe grave asupra sănătății indivizilor. Constatările diverselor cercetări au sugerat, că există o creștere accentuată a riscului de mortalitate datorat supradozării în cazul acelor pacienți care abonează programele de tratament. Astfel, cei care încetează terapia cu metadonă au rate de mortalitate de 3-4 ori mai mari decât cei care continuă fără întrerupere tratamentul.
Unul dintre aspectele care au stârnit îngrijorări legitime în rândul specialiștilor l-a constituit riscul comercializării ilegale, în regim stradal, a metadonei procurate în cadrul programelor de tratament.
Unii autori au fost de părere însă că traficul ilicit de metadonă este rezultatul insuficienței disponibilității a acesteia. Deoarece în anumite programe criteriile de admitere sunt foarte exigente, metadona achiziționată illegal va fi utilizată de acei indivizi care nu reușesc, din diverse motive, să intre în tratament și încearcă să se vindece singuri.
În rândul pacienților aflați în tratament, proporția cea mai mare de decese atribuite metadonei survine în timpul fazei de inducție și sunt datorate fie supraestimării de către personalul medical al gradului de toleranță la opioide și, în consecință, a administrării unei doze inadecvate, fie rezultatul utilizării narcoticelor sau a altor depressive ale sistemului nervos central. Aceste costatări indică nevoia de a asigura standarde de bună calitate în programele de substituție.
Comunitățile terapeutice oferă servicii persoanelor care abuzează de droguri și au diversitate de trebuințe speciale, incluzând persoane cu SIDA/HIV, mame cu copii, “clienți” ai justiției penale, indivizi cu boli mentale cornice și persistente, oameni fără casă, veterani și adolescenți.
Aceste comunități oferă membrilor un “continuum” de îngrijiri, incluzând servicii precum evaluare, detoxificare, îngrijire rezidențială, medicală, locuire temporară, educație, instrucție, etc.
Orice comunitate terapeutică are ca scop:
creșterea eficacității și eficienței programelor de tratament în domeniul abuzului de droguri;
educarea publicului cu privire la necesitatea și beneficiile unor asemenea programe;
În mod specific, indivizii dependenți trăiesc, în cadrul comunității terapeutice,
împreună cu alți dependenți și fiecare are responsabilități distincte în ceea ce privește socializarea sau resocializarea proprie. Indivizii tratați în comunitățile terapeutice nu sunt numai abuzatori de droguri, dar se confruntă cu numeroase alte probleme, printre care dependența de droguri, șomajul, comiterea unor înfracțiuni, afecțiuni psihice, tulburări de personalitate, etc. În cadrul acestor comunități, există reguli foarte stricte și cine le încalcă este sever sancționat. Pentru a exercita un control strict asupra conduitelor rezidenților, sunt organizate reuniuni de grup în cadrul cărora se discută deschis despre problemele și conduitele rezidenților și unde orice încercare de a înșela pe ceilalți sau de a obține un drept suplimentar este sancținat verbal într-un mod foarte aspru. Aceste reuniuni pun accentual pe necesitatea unei confruntări cu viața fără dependențe destructive, așa cum este cazul dependenților de droguri.
Deoarece indivizii progresează în mod diferit în cursul tratamentului, nu există o lungime anume a acestuia. Totuși, pot exista așa-numite comunități terapeutice “tradiționale”, care presupun o ședere de 15 luni sau chiar mai mult până la absolvire, și programe modificate care implică pentru aceasta mai puțin de un an sau alte perioade mai scurte. În măsura în care aceste comunități trebuie să mânuiască cât mai eficient resursele de tratament, lungimea tratamentului este mai scurtă, ajugând chiar la 3,6 sau 9 luni.
Deși succesul programelor în comunitățile terapeutice par similar cu cel al tratamentului de metadona, totuși trebuie menționat că, în timp ce consumul și abuzul de droguri este absolute inexistent în cadrul comunităților terapeutice, datorită cotrolului strict asupra conduitelor rezidenților, el apare totuși, în timpul tratamentului cu metadonă, care, fiind abulatoriu, permite abuzatorilor de droguri să-și consume tratamentul. În pofida acestui fapt, într-un interval de 3 luni pana la 5 ani după tratament, cei care sunt supuși tratamentului cu metadonă reduc consumul de heroină până la un sfert sau o treime, spre deosebire de foștii rezidenți ai comunităților terapeutice care își reduce consumul de la o treime la jumătate.
Prevenirea consumului de droguri a devenit , în ultimii ani, o prioritate a strategiilor elaborate în diferite țări pentru combaterea consumului și dependenței de droguri, care iau ca premisă ideea, larg folosită în domeniul sănătății publice, conform căreia a preveni constă mai ieftin decât a trata.
Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri cuprinde, de exemplu, următoarele activități de prevenire a consumului de droguri:
organizarea de programe educative adresate preșcolarilor, care presupun promovarea unui stil de viață sănătos în families au în comunitate, vizând sănătatea publică;
– organizarea de programe educative adresate elevilor, care presupun activități de instruir, informare, comunicare, incluse în prograama școlară;
– organizarea de programe educative pentru adolescenți, în afara școlii, care presupun organizarea, de către instituțiile de învățământ, a unor activități alternative pentru petrecerea timpului liber;
realizarea unor campanii mass media care cuprinde activități de informare a populației prin intermediul unor mijloace precum: articole în presa scrisă, anunțuri publice, emisiuni, etc
furnizarea de informații și sfaturi privind efctele negative ale consumului de droguri, precum și posibilitățile de prevenție și tratament, care pot fi aduse la cunoștiința părinților, profesorilor, tinerilorși consumatorilor prin linii telefonice de informare și ajutorare;
organizarea de programe comunitare care presupun activități ce implică o largă participare a membrilor comunității și care include, între altele, programe de consiliere psihologică și psihoterapie. ( Sorin.M.Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, 2006, pag. 260/280).
Metodologie
Pentru efectuarea studiilor de caz am folosit o metodologie complexă ce conține instrumente calitative cum ar fi : interviul și analiza documentară.
Ca analiză documentară am avut la bază studierea în profunzime a legislației , legea nr. 143 / 2000, ce prevede combaterea traficului și consumului illicit de droguri.
Documentarea s-a efectuat în perioada ianuarie 2008 – mai 2008, iar studiile de caz au fost realizate în Județul Arges, la Agenția Naționala Antidrog, cazuri pe care le-am abordat și dezbătut împreună cu asistentul social.
În această institutie am putut observa cazuri de adolescenți care consumau droguri fie din inconștiență și naivitate fie din plăcere sau din cauza anturajului.
Lipsa neimpilicării părinților în ceea ce îi privește pe adolescenți duce la distrugerea familiei, mai ales în cazul celor consumatori de droguri.
Analiza documentară
Prin această metodă au fost studiate principalele legi și reglementări care circumscriu cadrul legislativ al prevenirii și combaterii consumului de droguri ilicit. Accentul a fost pus consumul de droguri și dependență în cazul adolescenților.
Studiul de caz
Scopul studiilor de caz a fost de a evidenția cauzele și contextele specifice în care adolescenții practică consumul de droguri.
Interviul adresat adolescenților a avut la bază urmatoarele aspecte : situație familială , istoric al evenimentelor de tip violent sau a celor care nu se intereseaza de ei, victimizarea adolescentului în mediul familial , școlar sau în alte contexte, comportament violent , caracteristici individuale ale adolescentului ( strategii de adaptare, maturizarea socio – afectivă, tip de comportament, etc. ).
Este adevărat că programele sociale adresate copiilor sub 14 ani acoperă într-o anumită măsură nevoile de protecție ale acestora. Însă, serviciile sociale care pot oferi sprijin adolescenților sau tinerilor din stradă pot fi considerate inexistente. Înființarea de centre de zi și adăposturi de noapte în fiecare sector sau într-un număr suficient de mare la nivelul capitalei, astfel încât să se poată realiza o rețea de asistentă socială de urgență, reprezintă obiective care nu mai pot fi amânate. Prin astfel de programe, copiii și tinerii pot beneficia de servicii sociale, educative, de asistență medicală și psiho-socială de prevenire sau depașire a toxico-dependenței, ce pot fi oferite de personal specializat. În același timp, centrele de zi sau de noapte devin structuri de monitorizare a situației din strada în ceea ce priveste traficul de droguri și numărul de copii sau tineri consumatori de droguri. Ca o concluzie, putem afirma că programele sociale destinate prevenirii sau reducerii consumului de droguri în mediul strazii nu pot fi disociate de programele care urmăresc integrarea socială sau recuperarea școlară a copiilor și tinerilor străzii. Cele doua aspecte, cel social și cel terapeutic, au un caracter complementar, fiecare reprezentând o condiție a reușitei celuilalt.
STUDIU DE CAZ
Cazul nr.1.
Numele și prenumele: C. B.
Data nașterii: 07.04.1990
Nivel de scolarizare: 4 clase
Prenumele tatălui: A.
Vârsta tatălui: 41
Profesia tatălui: lucrător comercial
Prenumele mamei: M.
Vârsta mamei: 40
Profesia mamei: casnică
Frați: 1 Sebastian 14 ani
Condiții de locuit:
Tânărul locuiește împreună cu familia într-o garsoniera de bloc, sărăcăcioasa, cu o baie comunal, debranșați de la curentul electric. Condițiile materiale și igienico-sanitare nu sunt normale.
Relațiile interfamiliale nu sunt întocmai bune, nu sunt bazate pe dragoste și înțelegere, nu sunt favorabile creșterii și dezvoltării echilibrate a adolescentului și nici din partea parintilor nu există o preocupare deosebită pentru dezvoltarea copilului; în asemenea cazuri copilul poate fi o victimă directă sau indirectă a societății.
C.B provenind dintr-o familie care,zice el că nu își dădea interesul pentru a-l ajuta și pentru a-i creea condițiile necesare de educație, a apucat drumuri greșite, găsindu-și refugiul în alcool.
Devenind un dependent de alcool, în familie se iscau diferite scandaluri din lipsa banilor. C.B. spunea că pentru a-și procura bani de băutura, ar fi fost în stare de orice, astfel încât s-a apucat de furat. Tot ce făcea era ca să uite de mediul și traiul familial, să încerce să traiască într-o lume diferită față de cea pe care a cunoștea în mediul său familial. Anturajul său din mediul social l-au făcut pe acesta să fie o persoană fără principii, fără valori morale dar și fără ambiții.
Trecând zilele, acesta se vedea în momentele lui de luciditate, izolat, fără întelegere din partea nimanui, respins de cei din jurul său. Astfel, toate aceste motive l-au făcut să i-a decizie de a cere ajutorul cuiva pentru a se trata.
Asadar, C.B. a afirmat cu părere de rău și regret, că a ales acest drum și a hotărât să meargă singur la un centru de dezalcoolizare pentru a se trata îndemnat de consilierul școlii la care învațase devenind astfel din nou adolescentul cel plin de vise și ambiții.
Cazul nr.2
Numele și prenumele: P.R.
Data nașterii: 05.07.1985
Nivel de scolarizare: Facultatea de Economie
Prenumele tatălui: F.
Vârsta tatălui: 45
Profesia tatălui: Economist
Prenumele mamei: G.
Vârsta mamei: 42
Profesia mamei: Economistă
Condiții de locuit:
Tânărul locuiește împreună cu familia într-un apartament cu 3 camere, luxos și bine întreținut. Condițiile materiale și igienico-sanitare sunt normale.
P.R. făcea parte dintre tinerii care nu luau în serios problema drogurilor. A învățat tot timpul foarte bine și nu a avut niciodata probleme cu părinții de nici un fel, până în ziua în care s-a îndrăgostit de o tânără pe nume I.C., o fată extraordinară provenită dintr-o familie de profesori din provincie.
Au mers împreună la filme, spectacole, discoteci dar și în diferite baruri de noapte. Aici cred ca a început adevarata lor problemă, I.C. prietena P.R. a început să prindă gustul vieții tumultoase din localurile nocturne, deși lui P.R. nu prea îi plăcea să îsi petreaca timpul prin barurile de noapte, totusi a acceptat sa ii faca fetei aceasta curiozitate si o insotea peste tot.
El ca tanar nu avea nimic impotriva unor petreceri din cand in cand, dar noapte de noapte i se parea cam mult. Au avut multe discutii referitoare la acest lucru insa in urma unei discutii mai tensionate s-au despartit o perioada de mai bine de o luna, timp in care au sistat orice legatura.
Cel care a revenit la sentimente mai bune a fost tot el si asta datorita faptului ca o iubea foparte mult. Reimpacandu-se cu aceasta, P.R. a hotarat sa faca orice pentru relatia lor.
Dandu-i ocazia de a-i fi alaturi, acesta descopera cu stupoare ca I.C. era adepta drogurilor, fiind dependenta de marijuana. Acesta integrandu-se in anturajul prietenilor ei, devine un bun consumator de droguri ceea ce face ca relatia lor sa se sfarseasca aici.
Familia lui, afland de tot ce se petrece in viata lui P.R. incerca sa poarte o conversatie cu acesta pentru a hotari ceea ce se va intampla cu el, insa sunt nevoiti sa il interneze intr-un centru de dezintoxicare pentru a se putea vindeca.
Cazul nr.3
Numele și prenumele: F.C.
Data nașterii: 09.08.1986
Nivel de scolarizare: Liceul Teoretic I. Barbu
Parinti : decedati
Conditii de locuit: Locuieste intr-o camera de camin de nefamilisti, cu chirie unde condițiile materiale și igienico-sanitare nu sunt normale.
Povestea lui F.C. a inceput intr-o zi din luna august cand a hotarat sa plece pentru a munci in strainatate impreuna cu doi prieteni comuni pentru a-si putea acoperi nivelul de trai, ceea ce in Romania nu reusea. O data ajunsa in strainatate lucrurile au luat o alta intorsatura, pentru ca acolo nu existau locuri de munca iar meseria pe care era obligata sa o practice chiar de propirii prieteni nu si-o putea imagina niciodata. A fost obligata sa se prostituieze, insa refuzand acest lucru pentru a accepta i-au fost injectate stupefiante, starea de euforie facand-o sa practice acest lucru.
Trecand zilele, fiecare doza isi spunea cuvantul. Devenind astfel dependenta de acestea a inceput sa practice prostitutia pentru a isi procura banii necesari pentru droguri, recurgand la fapte care erau peste vointa ei.
Insa intr-o buna zi, in viata ei a aparut o persoana care isi dorea sa o cunoasca mai bine si sa incerce sa o ajute, chiar sa ii devina sotie. La inceput, F.C. nu credea ca ar mai putea exista vreo sansa pentru ea de a forma o familie cu cineva, mai ales dupa cum decurgea viata ei atunci. Singura posibilitate si cale de intoarcere, a fost aceea de a se reintoarce in tara, de a fugi din anturajul creat si a primi ajutor specializat din partea unui centru de dezintoxicare, unde a beneficiat de consiliere pentru a se reintegra din nou in societate si as putea forma o familie asa cum isi dorea si ea.
CONCLUZII GENERALE :
Lipsa de încredere în sine, cu accentuate note depresive este foarte prezentă la tineri, care se simt foarte puțin securizați, fără repere valorice certe și cu o mare nevoie de sigurantă, de valorizare și de confirmare a propriei identități. Impulsivitatea și intoleranța la frustrare este o altă trăsătura importantă a profilului lor psihic.
Studii realizate arată că aceste conduite sunt corelate cu problemele semnificative ale fiecărui sex. Astfel, "băietii cu probleme vor totul imediat, sunt colerici, le place să se încaiere. Intoleranța la frustrare semnifică incapacitatea de a se distanța de evenimentele exterioare. Impulsivitatea se exprimă diferit în funcție de sex: pentru băieti are loc trecerea la act iar pentru fete se răsfrânge asupra propriului corp" .
Personalitatea dependentă a făcut obiectul multor studii și a multor controverse. Deși nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unanim acceptat, este cert că există un set de caracteristici specifice profilului psihologic al dependenței, care se manifestă în mod particular la consumatorii de droguri.
Cercetari recente au conturat ideea impregnării personalității toxicomanului cu un set general de pattern-uri de copiere și reluare permanentă a conduitei dependente de droguri. Acesta cuprinde "variate metode și tehnici, folosite până la adaptare, pentru acomodare la solicitările și stressul zilnic". Acestea acaparează structurile personalității și determină structurarea unor paternn-uri comportamentale ce copiază aceste opțiuni comportamentale. Ele ajung să fie asociate astfel cu frecventele probleme ale adolescenților referitoare la propria imagine, la identitatea și stimă de sine, lipsa de vitalitate și plictiseală, conflictele cu autoritatea și mentalitățile familiei, presiunilor educaționale și depresiei. Și apoi să le potenteze, prin întărirea acestui "coping" (termen consacrat în literatura de specialitate; preluat și de autorii români cu semnificația: a face față situației; atitudinea adoptată față de o situatie problematică) realizându-se astfel un "ciclu al dependenței" sub aspectul paternn-urilor și al structurilor de personalitate.
Analizând profilul psihologic al consumatorilor de droguri români precum și toate caracteristicile generale ale acestei categorii de tineri și corelându-le cu actualul context social românesc, reiese că este vorba de un grup social deosebit de vulnerabil, aflat în situație de risc social. Este vorba de riscul de a-și pierde identitatea ca indivizi și sentimentul de apartenență atât la propriul grup generațional, cât și la întreaga societate. Datorită conduitelor deviante adoptate, tinerii consumatori ajung într-o poziție marginală a societății.
BIBLIOGRAFIE
Bellu.B. ( 2000), Drogurile alarmă națională în Adolesceții și toxicomania, București, Editura Poliriom;
Constantin.A. ( 2000 ), Consumul de droguri la adolescenți în Adolescenții și toxicomania, București, Editura Polirom ;
Constantinescu. C. ( 2003 ), Probleme sociologice ale educației, Pitești, Editura Universității Pitești;
Constantinescu. C. (2003), Probleme sociologice ale educației, Pitești, Editura Universității din Pitești ;
Constantinescu, M. (2004), Competența socială și competența profesională, București, Editura Economică
Constantinescu, M. (2004), Sociologia familiei.Probleme teoretice și aplicații practice, Pitești, Editura Universității din Pitești
Constantinescu, M. (2006), Dezvoltare umană (note de curs), Pitești, Editura Universității din Pitești
Constantinescu, M. (2006), Dezvoltare comunitară (note de curs);
Cornelius. H. si Faire. S. (1996), Știința rezolvării conflictelor, București, Editura Științifică și tehnică.
Drăgan. J. (2005), Dicționar de droguri, București, Editura All Beck;
Drăgan. J. (1994), Aproape totul despre droguri, Editura Militară;
Emilian Stănișor, (2003), Delincvența juvenilă, București, Editura Oscar Print ;
Eysenck. H. ( 2000 ), Descifrarea comportamentului uman, București, Editura Teora;
Gilles.F și Adrian.N. (2003), Violența, București, Editura Polirom ;
Heyman.R. (2005), Cum să vorbești cu adolescenții ,București, Editura Lucman;
Munteanu.A. (1993), Responsabilitățile cuplului parental, București, Editura Științifică și tehnică;
Piaget.J. (1968), Psihologia copilului, București; Editura Didactică și Pedagogică;
Rădulescu.S. , Dâmboeanu.C.( 2006), Sociologia consumului și abuzului de droguri, București, Editura Lumina Lex;
Revista psihologia (5/1997), Adolescențe și conduite toxicomane;
Revista universitară de sociologie (1-2/2006), Craiova, Editura Universitară;
Roibu. I, Mircea. Al. (1997), Flagelul drogurilor , Timișoara, Editura Mirton;
Rose.V. (1972), Cunoașterea copilului , București, Editura Didactică și Pedagogică;
Sillamy.N. (1996), Dicționar de Psihologie, Larousse , București, Editura Univers Enciclopedic;
Stănciulescu. E. ( 1997 ), Sociologia educației, Iași, Editura Polirom;
Suceavă. I. (1995), Îndrumar privind controlul vamal antidog, Direcția Generală a Vămilor, Ministerul Finanțelor;
Șchiopu.U și Verza. E. ( 1997 ), Psihologia vârstelor, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Zamfir. V. ( 1993 ), Dicționar de sociologie, București, Editura Babel;
Zisulescu ȘT, (1968), Adolescența , București, Editura Didactică și Pedagogică;
BIBLIOGRAFIE
Bellu.B. ( 2000), Drogurile alarmă națională în Adolesceții și toxicomania, București, Editura Poliriom;
Constantin.A. ( 2000 ), Consumul de droguri la adolescenți în Adolescenții și toxicomania, București, Editura Polirom ;
Constantinescu. C. ( 2003 ), Probleme sociologice ale educației, Pitești, Editura Universității Pitești;
Constantinescu. C. (2003), Probleme sociologice ale educației, Pitești, Editura Universității din Pitești ;
Constantinescu, M. (2004), Competența socială și competența profesională, București, Editura Economică
Constantinescu, M. (2004), Sociologia familiei.Probleme teoretice și aplicații practice, Pitești, Editura Universității din Pitești
Constantinescu, M. (2006), Dezvoltare umană (note de curs), Pitești, Editura Universității din Pitești
Constantinescu, M. (2006), Dezvoltare comunitară (note de curs);
Cornelius. H. si Faire. S. (1996), Știința rezolvării conflictelor, București, Editura Științifică și tehnică.
Drăgan. J. (2005), Dicționar de droguri, București, Editura All Beck;
Drăgan. J. (1994), Aproape totul despre droguri, Editura Militară;
Emilian Stănișor, (2003), Delincvența juvenilă, București, Editura Oscar Print ;
Eysenck. H. ( 2000 ), Descifrarea comportamentului uman, București, Editura Teora;
Gilles.F și Adrian.N. (2003), Violența, București, Editura Polirom ;
Heyman.R. (2005), Cum să vorbești cu adolescenții ,București, Editura Lucman;
Munteanu.A. (1993), Responsabilitățile cuplului parental, București, Editura Științifică și tehnică;
Piaget.J. (1968), Psihologia copilului, București; Editura Didactică și Pedagogică;
Rădulescu.S. , Dâmboeanu.C.( 2006), Sociologia consumului și abuzului de droguri, București, Editura Lumina Lex;
Revista psihologia (5/1997), Adolescențe și conduite toxicomane;
Revista universitară de sociologie (1-2/2006), Craiova, Editura Universitară;
Roibu. I, Mircea. Al. (1997), Flagelul drogurilor , Timișoara, Editura Mirton;
Rose.V. (1972), Cunoașterea copilului , București, Editura Didactică și Pedagogică;
Sillamy.N. (1996), Dicționar de Psihologie, Larousse , București, Editura Univers Enciclopedic;
Stănciulescu. E. ( 1997 ), Sociologia educației, Iași, Editura Polirom;
Suceavă. I. (1995), Îndrumar privind controlul vamal antidog, Direcția Generală a Vămilor, Ministerul Finanțelor;
Șchiopu.U și Verza. E. ( 1997 ), Psihologia vârstelor, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Zamfir. V. ( 1993 ), Dicționar de sociologie, București, Editura Babel;
Zisulescu ȘT, (1968), Adolescența , București, Editura Didactică și Pedagogică;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Perioada Adolescentei Si Consumul DE Droguri (ID: 164260)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.