Comportamentul Infractional Fundamentare Teoretica

Abstract

This study seeks to identify if there is any difference in the degree and nature of cognitive dissonance present in the unconscious of prisoners and typical population. A semi-structured interview, designed on the basis of The Cognitive Dissonance Test (Cassel et al., 2001) dimensions, was administred to 30 boys (m=21) from prison and 30 boys (m=21) from typical population. The results obtained from a discourse analyses are showing a significant difference between the samples. In conclusion, prison inmates are displaying greater cognitive dissonance (hurts deep in the unconscious) than typical population. This fact explains atypical behavior and suggests to take corrective actions to deal cognitively with such hurts (Cassel, 1988).

Introducere

Festinger (1957) a definit cognițiile în termeni foarte generali: “cunoștințe, opinii sau convingeri asupra mediului, a propriei persoane sau a propriului comportament”. Pentru Festinger, cognițiile trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numește implicație psihologică. Se vorbește de relație de disonanță dacă a doua cogniție se opune celei determinate în mod normal de implicarea psihologică a celei dintâi. De exemplu: “nu este bine să furi” și “am furat”. Festinger este de părere că cineva care are în universul său cognitiv două cogniții ce nu sunt în acord (disonanță), nu va menține acest dezacord, ci va încerca să-l reducă, modificând una dintre cogniții în sensul unei mai bune potriviri cu cealaltă (reducerea disonanței). Astfel, un individ, care are în universul său cognitiv, simultan, cognițiile “nu este bine să furi” și “am furat”, va reduce norma la comportament.

Pornind de la teoria lui Festinger, potrivit căreia disonanța cognitivă derivă într-un sentiment de neplăcere care persistă în inconștientul indivizilor, dând naștere unor impulsuri inconștiente care adesea culminează în acte delincvente sau crimă, a fost elaborat Testul de Disonanță Cognitivă (Cassel et al., 2001) cu scopul de-a ajuta indivizii să-și conștientizeze stările de tensiune trăite în inconștient, pentru ca la nivel conștient să se angajeze în activități care să elimine sau să redirecționeze aceste tensiuni (Cassel, 1982).

Cassel & Chow (2001) au măsurat gradul și natura disonanței cognitive la un grup de tineri delincvenți, respectiv un grup de liceeni. Rezultatele obținute indică prezența unui nivel ridicat de disonanță cognitivă în cazul populației delincvente. Acest lucru, spun autorii, explică faptul că indivizii cu un grad ridicat de disonanță cognitivă prezintă potențial pentru acte delincvente sau crimă.

În baza acestor studii, am hotărât să identific măsura în care există diferențe de disonanță cognitivă între infractori și populație normală, precum și dimensiunile de viață în care tăria disonanței este mai prolifică. Motivația studiului de față constă în faptul că prin realizarea lui, dincolo de identificarea diferențelor specifice de disonanță cognitivă, se oferă o explicație cognitivistă comportamentului infracțional. La întrebarea “de ce unii oamenii sunt infractori”, psihologul poate să răspundă că modul în care aceștia gândesc asupra unor lucruri le definește comportamentul. De multe ori, la nivel implicit aceștia acumulează tensiuni postcognitive, deoarece arhitectura cognitivă rezultată în urma prelucrărilor de informație nu se pliază foarte bine peste modelul dezirabil oferit de societate sau de realitatea obiectuală, așa cum o definea Korzibski.

Abordarea din perspectiva teoriei disonanței cognitive este utilă și-n educație. Astfel, psihologia educațională este unul dintre domeniile care solicită investigații suplimentare în vederea identificării potențialilor delincvenți, infractori sau criminali prin măsurarea gradului și naturii disonanței cognitive și ulterior, reconsiderarea programelor de prevenție sau intervenție psihologică.

Cercetarea de față vizează domeniul psihologiei judiciare, în sensul că-și propune investigarea gradului și naturii disonanței cognitive pe o populație de infractori. Pentru ca explicația dată în funcție de cât de intensă este această stare de disonanță care potențează comportamentele atipice, s-a recurs la comparația cu populația normală, a cărei intensitate de stare disonantă este sub medie, deci nesemnificativă pentru angajarea în acte penalizate de lege sau de societate.

Pentru atingerea scopului formulat mai sus, teza de licență a fost gândită în baza următoarei structuri: fundamentarea teoretică a ipotezei avansate, formularea obiectivelor și a modului în care s-a realizat cercetarea, prezentarea și interpretarea rezultatelor, precum și concluziile și implicațiile studiului.

Capitolul 1

Cadrul teoretic

1.1. Psihologia judiciară și comportamentul infracțional

Psihologia judiciară este știința care reprezintă îmbinarea între psihologia generală și psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracționalității ca formă specială de activitate umană. Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esență devianța, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată (Bogdan & colab., 1983). Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul și analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de comportament. Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

În plan teoretico-conceptual s-au reelaborat și redefinit noțiuni și concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracționalității, iar în plan metodologic s-au elaborat și validat metode de investigare a diferitelor tipuri de manifestări și comportamente antisociale, identificând și evaluând factorii și mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale științelor sociale, psihologia juridică își propune să contribuie la aprofundarea cunoașterii structurii și funcționalității microgrupurilor infracționale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea și destrămarea lor.

Prevenirea și combaterea fenomenului infracțional a preocupat și preocupă omenirea de foarte multă vreme. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracțional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate și importanță, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-I astfel buna sa funcționalitate.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelurile ei.

Studiul cauzalității actului infracțional este interesat în primul rând de evidențierea factorilor determinanți, deoarece concepțiile și teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal și asupra tipurilor de activități corecționale și profilactice.

De-a lungul timpului au apărut o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracțional. Problemele pe care încearcă să le soluționeze aceste teorii sunt cât se poate de firești. Etiologia comportamentului infracțional se poate situa în personalitatea infractorului, în situația preinfracțională sau în îmbinarea celor două (Gassin, 1990). Au fost elaborate, de asemenea, diferite clasificări ale factorilor care favorizează un anumit gen de infracțiune și au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

În contextul unei amplificări a cercetării științifice în toate domeniile, caracterul uman și social al infracțiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului și a comportamentului infracțional devenind inevitabilă.

Actul infracțional, ca orice al tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului și factorii externi, de ambianță. În ceea ce privește factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puțin favorabil comportamentului infracțional, conturând sau nu o personalitate criminală. Ambianța, condițiile și împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracțional.

Actul infracțional antrenează în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaționale și terminând cu cele afectiv-volitive, implicate fiind și activitățile ca și însușirile psihice. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional și volitiv, susținute de lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, a incapacității de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe în pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infracțional constituie un moment critic. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaște multe inconstanțe în desfășurarea ei. În săvârșirea unei infracțiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și pentru reușită întregul său potențial motivațional și cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracțiunea este precedată de o serie de procese de analiză și sinteză, de lupta motivelor, deliberarea și actele executorii antrenând profund întreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut afectiv-emoțional specific, cu un rol motivațional bine diferențiat (Aionițoaie & Butoi, 1992).

Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de motivații ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracțional. În calitate de pas inițial al formării mobilului comportamental infracțional se situează trebuințele a căror orientare antisocială este de o importanță fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă. Din punct de vedere psihologic trebuințele se manifestă în conștiința individului ca mobil al comportamentului posibil și, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii.

În faza preinfracțională se constituie premisele subiective ale săvârșirii faptei, determinate atât de predispozițiile psihice ale făptuitorului, cât și de împrejurările favorizante cu valențe declanșatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc. Capacitatea de proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză și sinteză a datelor despre locul faptei și de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acțiune se declanșează în faza a doua a actului, faza infracțională propriu-zisă. Planul de acțiune, în desfășurarea sa este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comitână la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de motivații ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracțional. În calitate de pas inițial al formării mobilului comportamental infracțional se situează trebuințele a căror orientare antisocială este de o importanță fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă. Din punct de vedere psihologic trebuințele se manifestă în conștiința individului ca mobil al comportamentului posibil și, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii.

În faza preinfracțională se constituie premisele subiective ale săvârșirii faptei, determinate atât de predispozițiile psihice ale făptuitorului, cât și de împrejurările favorizante cu valențe declanșatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc. Capacitatea de proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză și sinteză a datelor despre locul faptei și de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acțiune se declanșează în faza a doua a actului, faza infracțională propriu-zisă. Planul de acțiune, în desfășurarea sa este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante.

1.2. Ce înseamnă penitenciar pentru un psiholog

Infractorii și criminalii sunt pedepsiți de lege prin detenție. Detenția trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariția unor perturbări emoționale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente și să încurajeze acele atitudini și aptitudini care să permită o reinserție normală a acestora în societate. În consecință, un principiu fundamental al acțiunii de resocializare și tratament al delincvenților îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condițiilor vieții din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale și pregătirea lor pentru reintegrarea în viața socială. Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoașterea particularităților psihoindividuale și psihosociale ale deținuților precum și a condițiilor care au determinat săvârșirea actului infracțional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă și a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.

Cunoașterea deținuților trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenției, urmând ca datele obținute să fie permanent controlate și îmbogățite, asftel ca, strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcție de noile aspecte care intervin.

Procesul de cunoaștere a deținuților trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obținute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluției delincvențiale a deținutului, a comportamentului în detenție și a elementelor care conturează evoluția sa ulterioară.

Cunoașterea deținutului se finalizează printr-un psihodiagnostic, în care sunt evidențiate atât aspectele pozitive ale personalității sale, cât și aspectele negative cu măsurile ce se impun pentru a fi schimbate, precum și posibilitățile de participare efectivă a deținutului la propria sa reeducare.

Examenul psihologic și psihosociologic al deținutului va aborda următoarele dimensiuni: cognitivă (se stabilește nivelul de inteligență), afectivă (evidențierea echilibrului psihoafectiv, maturitatea afectivă și capacitatea de adaptare emoțională la acțiunile cu caracter reeducativ ), motivațională (sondarea suportului motivațional și trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât și negative, urmărindu-se posibilitățile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităților de reeducare) și relațională (relevarea îndeosebi a indicilor de sociabilitate, a influențelor pe care le exercită și le primește de la grup sau de la anumiți membri ai grupului).

Sub aspect psihosociologic se va urmări evidențierea caracteristicilor perioadei anterioare activității infracționale; forțele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârșirea faptei; cum au funcționat structurile familiale, școlare, profesionale și de petrecere a timpului liber; care este capacitatea deținutului de a comunica cu ceilalți într-un mediu închis.

Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității individului delincvent, de reeducare și retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate de societate.

Reeducarea deținutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucția morală a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acțiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deținutului concomitent cu crearea unui sistem de norme, atitudini și valori pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere și eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.

Scurt istoric

Încă din anul 100 A.D., filosoful grec Epictetus a observat că oamenii nu sunt deranjați de lucruri în sine, ci de percepția lor asupra acestor lucruri. Apoi, în 1911, Alfred Adler a observat comportamentul fiecărei persoane ca fiind definit de noțiunea proprie a ceea ce înseamnă succes și de scopurile pe care și le formulează. Aceasta este forma elementară a teoriei cognitive: gândirea definește comportamentul.

În anii 1920 și 1930 aceste idei au fost acceptate în mod unanim. În 1950 a existat un interes tot mai mare pentru cercetarea științifică a comportamentului uman. S-au dezvoltat diferite teorii care au ajutat la elucidarea comportamentului uman. Teoria lui Lewin (teoria câmpului și începuturile disonanței cognitive) s-a dezvoltat din principiile gestaltiste. Astfel, Festinger a devenit interesat de comunicare și influență socială, ajungând la conceptul de disonanță și la formularea ipotezei privind reducerea acestei disonanțe. Asta a condus la formularea teoriei disonanței cognitive sau la ceea ce azi este cunoscut sub numele de teoria consistenței cognitive (Festinger, 1957).

1.3. . Teoria disonanței cognitive (Festinger, 1957)

Festinger (1957) a definit cognițiile în termeni foarte generali: “cunoștințe, opinii sau convingeri asupra mediului, a propriei persoane sau a propriului comportament”. Pentru Festinger, cognițiile trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numește implicație psihologică. Această implicație nu traduce nici o necesitate logică, trimițând pur și simplu la ideea unei legături optime – conform reprezentării individului – între două cogniții luate separat, prezența uneia implicând într-un fel prezența celeilalte. Ea permite definirea uneia implicând într-un fel prezența celeilalte. Ea permite definirea a trei tipuri de relații: de consonanță, de disonanță și de neutralitate.

Dacă avem două cogniții A și B, atunci:

se vorbește de relație de consonanță între cele două cogniții în cazul când una poate fi obținută prin implicarea psihologică a celeilalte. De exemplu: “nu este bine să furi” și “știu că nu am furat”

Se vorbește de relație de disonanță dacă a doua cogniție se opune celei determinate în mod normal de implicarea psihologică a celei dintâi. De exemplu: “nu este bine să furi” și “ știu că am furat”.

Se vorbește de relație de neutralitate atunci când cele două cogniții, intrând în registre diferite, nu pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, una neimplicând nici pe cealaltă, nici inversul ei. De exemplu: “nu este bine să furi” și “îmi cumpăr un sacou”.

De fapt, teoria disonanței are în vedere doar cognițiile care, luate două cîte două, pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, nereferindu-se deci la relații de neutralitate.

Festinger este de părere că cineva care are în universul său cognitiv două cogniții ce nu sunt în acord (disonanță), nu va menține acest dezacord, ci va încerca să-l reducă, modificând una dintre cogniții în sensul unei mai bune potriviri cu cealaltă (reducerea disonanței). Astfel, un individ, care are în universul său cognitiv, simultan, cognițiile “nu este bine să furi” și “am furat”, va reduce norma la comportament.

Pentru Festinger, disonanța produsă de dezacordul între două cogniții e însoțită de o stare psihologică penibilă, de o tensiune care va pune în mișcare dinamica cognitivă, ea fiind orientată spre reducerea disonanței, deci spre instaurarea unui echilibru cognitiv mai bun. Festinger consideră această tensiune drept o motivație asemănătoare celor psihologice tradiționale.

Având în vedere forța dinamicii cognitive, aceasta depinde foarte mult de cantitatea globală de disonanță: cu cât disonanța este mai mare, cu atât munca de reducere va fi mai mare. Cu alte cuvinte, reajustarea a două cogniții în dezacord va depinde de mărimea disonanței. Astfel, cineva care a avut un comportament în dezacord cu atitudinile sale își va modifica atitudinile, în sensul unui acord cu acțiunea sa, cu atât mai mult cu cât disonanța este mai mare. Testarea respectivei predicții presupune măsurarea disonanței globale, acesta fiind rolul nivelului global de disonanță propus de Festinger (1957).

1.3.1. Probleme puse de teoria lui Festinger

Teoria lui Festinger va fi cu atât mai discutată cu cât contrariază o idee puternic ancorată, nu numai în viața cotidiană, ci și la behavioriști, pentru care legea efectului apare ca o lege implacabilă. Deci, contestarea cea mai sistematică a tezelor lui Festinger va veni din partea curentului behaviorist, cu încercările de a reinterpreta rezultatele fenomenului disonanței în cadrul întăririi (de exemplu, Chapanis și Chapanis, 1964; Janes și Gilmore, 1965; Rosenberg,1966). Primele atacuri vor fi mai ales de ordin metodologic. Cum o spune și Moscovici (1972), în loc să se concentreze asupra bazei conceptuale a unei descoperiri teoretice aparent foarte fertile, majoritatea cercetătorilor s-au focalizat asupra imperfecțiunilor dispozitivelor experimentale pentru a respinge teoria.

Totodată, controversa este, probabil, la originea lucrărilor apărute din belșug la sfârșitul anilor ’60, perioadă caracterizată prin multiplicarea versiunilor la teoria disonanței cognitive și a încercărilor de reinterpretare.

În 1968, apare Teoria consistenței cognitive, marcându-se apogeul acestor teorii. În același an apare un important bilanț al lui Zajonc cu același subiect. Apogeu, dar și confuzie: în ambele texte, teoria disonanței este redusă la o “simplă” teorie a consistenței cognitive; ea pare să piardă chiar ceea ce-I dădea originalitatea și puterea ei creatoare. În această conjuctură, începe o epocă de controverse caracterizată prin emergența mai multor versiuni teoretice ale disonanței, însoțită de recunoașterea statutului ei specific în cadrul consistenței cognitive.

Empirismul teoriei lui Festinger

Majoritatea cercetărilor empirice înregistrate sunt experiențe conduse într-un laborator sau în mediul natural. Limitele inerente acestui gen de cercetare sunt subiecții, care de cele mai multe ori sunt studenți la universitate, iar montajele experimentale suferă câteodată de o extremă simplificare a situațiilor sociale complexe. În continuare sunt ilustrate trei ansambluri de experimente ale fenomenului disonanței:

Primul privește consecințele legate de luarea unei decizii. Brehm (1956) a dat o ilustrare experimentală în cadrul alegerii între doi termeni ai unei alternative de o importanță similară. În această experiență, atunci când un subiect alege un obiect din două la fel de atrăgătoare, el valorizează obiectul ales în detrimentul celuilalt, explicându-se libertatea de a alege și angajamentul. Această formulare rămâne intuitivă și descriptivă, însă permite să se pună în evidență funcția esențială a luării deciziei în producerea fenomenului de disonanță. Ea permite să se interpreteze în chip mai convingător și experiențele manipulând justificarea sau chiar incitarea la îndeplinirea unei sarcini neplăcute. În situațiile de slabă justificare (Rabbie et al., 1971) sau de motivare financiară ușoară (Festinger și Carsmith, 1971; Cohen, 1962), individul nu poate situa în exterior sursa deciziei sale, ceea ce îl obligă să o justifice.

A doua ilustrare privește un ansamblu de experiențe pe care Festinger și Aronson le califică “de interacțiune de grup”. Aronson și Mills (1959), de exemplu, studiază efectul intrării într-un grup, efect ce merge în sensul unei mai bune evaluări a grupului pe măsură ce inițierea devine mai riguroasă.

Cel de-al treilea ansamblu de cercetări inaugurează o întreagă serie de lucrări despre ceea ce s-a convenit să se numească “acordul forțat” (Festinger și Carsmith, 1959). Ipotezele cercetării erau că dacă o persoană este indusă să facă ori să spună ceva contrar opiniei sale personale, ea va avea tendința să-și schimbe opinia astfel încât s-o facă să corespundă cu ceea ce a făcut ori a spus și cu cât presiunea utilizată pentru a declanșa comportamentul efectiv este mai puternică, cu atât această tendință este mai slabă.

Aceste experiențe pot fi considerate ilustrări clasice ale principalelor paradigme ale teoriei. După modelele lor, au fost elaborate numeroase variante, așa cum o atestă studiile care întocmesc bilanțul lucrărilor despre disonanța cognitivă (Brehm și Cohen, 1962; Feldman, 1966; Aronson, 1969, 1980; Wicklund și Brehm, 1976; Cooper și Fazio, 1984).

Teorii alternative

Aronson (1969,1980) este unul dintre apărătorii tenaci ai teoriei disonanței cognitive. Pentru el, imaginea de sine trebuie considerată drept cogniția generatoare a fenomenului.

Aronson refuză ideea conform căreia cognițiile nu sunt decât simple reflectări ale realului pentru a face din ele noțiuni construite de individ în funcție de o anumită reprezentare a lui însuși pe care încearcă s-o păstreze.

Disonanța este radical diferită de inconsistență. Ea trimite mai degrabă la violarea unor valori personale. Astfel, Aronson constată că, în fața disonanței, indivizii pot fi diferențiați în funcție de trei criterii: prin capacitatea de a o tolera, prin preferința în modul de a o reduce și prin faptul că ceea ce este disonant pentru o persoană, nu este obligatoriu la fel și pentru alta.

Aronson abordează fenomenul disonanței dintr-o perspectivă psihologică “diferențială”: individul ar raționaliza nu evaluările implicate de actele sale, ci, mai degrabă, caracteristicile psihologice pe care aceste acte le presupun. Consecința unei asemenea poziții este aceea că fenomenul va depinde de variațiile conceptului de sine. Poate că din acest motiv versiunea aronsoniană este deseori prezentată ca o perspectivă “tolerantă” ce deschide calea unei fuziuni a teoriei disonanței cu o teorie mai generală, axată pe eu.

Wicklund și Brehm (1976) susțin faptul că gradul de coerciție exercitat asupra subiectului pentru a-l face să îndeplinească sarcini costisitoare dobândește o foarte mare importanță în crearea disonanței și în determinarea nivelului ei. De aici decurge direct sentimentul de responsabilitate, dar el depinde și de previzibilitatea consecințelor. Autorii deosebesc efectele unei acțiuni al cărei rezultat este cunoscut, efecte care creează un impact psihologic propriu disonanței cognitive. În prima situație, spre deosebire de cea de-a doua, responsabilitatea subiectului n-ar fi în cauză. Wicklund și Brehm notează totodată că sentimentul de responsabilitate ar putea fi activat în cazul în care individul, fără să prevadă consecințele unui act, impută aceste consecințe capacităților lui.

Cele două teorii evocate mai sus ilustrează mai bine evoluția teoriei disonanței. Aronson o face să se îndrepte către o teorie generală a imaginii de sine (cf. Grunwald și Ronis, 1978), iar cea de-a doua perspectivă depășește cadrul disonanței pentru a-și integra noțiuni inspirate dintr-un alt domeniu. Există aici indiciul unei derive care se îmbină cu pierderea de specificitate a teoriei cognitive. O ilustrare a accentuării acestui proces este perspectiva adoptată de Cooper și Fazio.

Cooper și Fazio (1984) propun un model complex, care descompune fenomenul în mai multe secvențe. Mai întâi sunt separate două momente: cel al activării stării de disonanță și cel consecutiv activării, al impulsului motivant, declanșat de disonanță. Activarea, concepută ca o stare psihică generică, este produsă de un comportament purtător de elemente cognitive rezistente și de efecte psihologice dezagreabile. Disonanța este creată prin producerea de consecințe negative percepute a priori de către subiect, ca rezultat al unei conduite la originea căreia este el. Momentul activării se traduce printr-o dublă atribuire de cauzalitate: efectele sunt atribuite actului, iar actul este atribuit subiectului. Motivația disonantă, adică impulsul de a reduce disonanța creată, nu operează decât atunci când subiectul dă activării statutul cognitiv corect. În consecință, el poate s-o atribuie din greșeală unei circumstanțe exterioare și să scape de responsabilitate; poate, de asemenea, s-o confunde cu o stare emoțională produsă de factori străini actului.

Schimbarea de atitudine servește mai puțin la a face referire la atitudine și conduite coerente, cât la a modifica o percepere a consecințelor într-un sens mai agreabil. Această perspectivă permite autorilor să conceapă alte mijloace de a reduce disonanța dacât schimbarea atitudinii, precum devalorizarea elementelor cadrului situațional în care subiectul este obligat să efectueze un act costisitor.

Procesul propus de Cooper și Fazio confirmă alunecarea teoriei spre perspectiva atribuirii. Dacă autorii păstrează nucleul dur al teoriei disonanței (schimbarea este provocată de o tensiune dezagreabilă consecutivă realizării unui act disonant), el îl plasează într-un “joc complex de atribuiri” (cf. Zanna și Cooper, 1976) care devine resortul explicativ esențial al procesului. Fenomenul de disonanță este întrucâtva un aspect particular al activității inferențiale a indivizilor, fiind explicat ca efect al atribuirii unei stări de tensiune dezagreabile.

Beauvois și Joule (1981, 1982), după ce au reluat propozițiile lui Festinger despre relațiile între cogniții, Beauvois și Joule precizează condițiile care-l determină pe individ să-și raționalizeze actele. Ei se bazează pe teoria angajamentului a alui Kiesler (1971) pentru a afirma că disonanța nu se produce decât atunci când un subiect este adus în situația de a prezenta “un comportament public, irevocabil, negratuit și liber decis” (1981).

Teoria lui Beauvois și Joule depășește cadrul disonanței cognitive în dorința de-a explica eficacitatea puterii și de-a distila și de-a reproduce ideologia. Ele se doresc materialiste în sensul în care practicile individuale ar fi generatoare de atitudini sau, mai bine, de complexe ideologice mai mult sau mai puțin structurate, mai mult sau mai puțin coerente, mai mult sau mai puțin definite pe care indivizii le asociază obiectelor.

Această expunere foarte schematică a lucrărilor lui Beauvois și Joule pune în evidență importanța dată de autori actelor în procesul de raționalizare ivit dintr-o stare de disonanță. O asemenea concepție este extrem de diferită de cea a lui Aronson, pentru care imaginea de sine este centrală.

Interpretări alternative ale teoriei disonanței cognitive

Situându-se explicit pe o poziție behavioristă radicală, Bem (1965, 1967, 1972) consideră că indivizii își atribuie credințe, atitudini și stări interne inferându-le parțial din observarea propriului comportament și/sau a circumstanțelor în care acesta se produce.

Pentru Bem, în general, cognițiile trebuie să fie considerate variabile dependente, iar comportamentele variabile independente. Interpretarea lui se sprijină pe reconsiderarea lucrărilor despre paradigma “sarcinii plictisitoare” (cf. Weick, 1967). El pune în evidență faptul că rezultatele nu confirmă întotdeauna previziunile teoriei disonanței; atracția pentru o sarcină lipsită de interes n-ar fi în mod necesar mai mare odată cu creșterea eforturilor cerute pentru efectuarea sarcinii. Plecând de la aceste observații, Bem imaginează un plan experimental original, în stare să-I verifice propozițiile: “simularea interpersonală”. Fundamentul acestui model experimental decurge direct din concepția potrivit căreia un actor se comportă ca un observator pentru a-și elabora cunoștințele despre el însuși sau despre celălalt; procedura constă în a cere subiecților să se joace de-a psihologii și să prezică răspunsurile subiecților experimantali în baza informațiilor privind condițiile experimentale. Cele câteva rezultate obținute urmând această procedură n-au fost întotdeauna concludente (cf. Wicklund & Brehm, 1976), iar restul de experiențe nu vor cunoaște niciodată succesul.

Slăbiciunea interpretării lui Bem este aceea că ea conduce la previziuni similare celor din teoria disonanței. Drept dovadă stă o experiență a lui Bem și McConnel (1970) elaboarată după un plan clasic de ”acord forțat” cu manipularea situației “cu” versus “fără alegere”. Cercetarea ajunge la rezultate conforme disonanței, dar autorii pun în evidență faptul că subiecții în condiția “fără alegere” își amintesc opinia anterioară încercării contra-atitudinale, pe când cei în condiția “cu alegere” au uitat-o. Pentru Bem, rezultatul confirmă interpretarea: atitudinea finală a subiecților este dedusă din circumstanțele în care au acționat. Atunci când au avut posibilitatea de a alege comportamentul efectuat, ei deduc că acest comportament a fost conform ideilor lor și își uită opiniile inițiale, pe când, dacă n-au avut posibilitatea de a alege, ei își conservă atitudinile preliminare, comportamentul neputând să le reflecte stările interne. Dar se poate remarca faptul că rezultatele sunt interpretabile la fel de ușor în cadrul disonanței cognitive ca și în cel al auto-percepției.

Interpretarea lui Nuttin (1972, 1975) este comparabilă cu cea a lui Bem. Autorul, explorând numeroase variante ale paradigmei “acordului forțat” (cf. Nuttin, 1975) propune o explicație în termeni de “contagiune de răspuns”. Pentru el, schimbarea de atitudine se datorează caracterului neobișnuit al circumstanțelor în care subiectul este pus în situația de a susține o pledoarie contra-atitudinală. Descumpănit, subiectul și-ar infera atitudinea din actul pe care tocmai l-a realizat. Pentru Nuttin, ca și pentru Bem, circumstanțele și actele permit parțial cunoașterea unor stări interne precum sentimentele, opiniile sau atitudinile.

O limită a explicațiilor prezentate aici constă în faptul că ele nu ajung să propună o alternativă adevărată la teoria disonanței. Anumiți autori vor încerca să clarifice dezbaterea centrându-se asupra problemei raportului dintre cunoașterea atitudinii inițiale și cunoașterea comportamentului (de exemplu, Snyder și Ebbessen, 1972; Fazio et al., 1977).

Pe acest fundal controversat, teoria disonanței cognitive reține atenția lui Poitou (1974) care propune o expunere critică. Plecând de la distincția între situația “cu alegere”, respectiv “fără alegere”, Poitou propune o altă interpretare a fenomenului. Pentru el, schimbarea de atitudine observată în situațiile “cu alegere” este produsă de o normă de coerență între conduită și convingere, pe care experimentatorul o induce prin utilizarea unui dispozitiv experimental, care se sprijină pe iluzia de autonomie a subiectului, pentru a-l face să-și asume responsabilitatea unui act în realitate impus.

Într-o situație “fără alegere”, subiectul își păstrează opiniile, le disociază de actul său pentru a-și apăra autonomia. Poitou conchide că raportul contradictoriu dintre convingere și conduită nu este determinant în sine. Este determinant numai în raport cu o regulă exterioară subiectului.

Pentru autor, care se centrează atât asupra situației producătoare de schimbare cât și a celei ce nu provoacă schimbarea, disonanța este un proces ideologic care merge în cadrul abstract al unui laborator pentru că subiecții sunt obligați să se raporteze la o normă socială centrală în societățile liberale: apărarea libertății individuale. Într-un cadru experimental, această libertate, exercitându-se în fața experimentatorului le dă alegerea iluzorie și să le disocieze atunci când alegerea nu este evocată.

Teza lui Poitou a fost întâmpinată cu entuziasm dar și cu reticență de către comunitatea științifică, probabil din cauza dificultății de operaționalizare. De altfel, ne putem întreba dacă nu cumva critica lui Poitou constituie un veșmânt nou pentru o problemă veche, cea a cererilor implicite proprii cadrului experimental, problemă evocată mai ales de Rosenberg (1966) sau Silverman (1968) pentru ceea ce ține de fenomenul disonanței.

Progresul lucrărilor teoretice după anii ’60 este marcat de două tendințe principale. Prima tendință privește emergența explicațiilor alternative referindu-se la câmpul de atribuire și la pătrunderea acestor explicații în cadrul anumitor versiuni ale teoriei disonanței. Putem vedea la lucru această mișcare în modul de a trata condițiile necesare creării disonanței. Din perspectiva teoretică privilegiată de autori, aceste condiții au ca funcție să angajeze subiectul, să-l responsabilizeze, să-l ajute să devină conștient de consecințele actului său, să sporească vizibilitatea actului etc. Reflecția asupra acestui punct va da loc unui ansamblu de cercetări asupra auto-atribuirii. Din faptul că Festinger abordase puțin acest aspect, s-ar putea admite că el constituie o extindere a teoriei inițiale. Recurgerea la domeniul atribuirii este încă mai frecventă pentru a caracteriza starea de disonanță (cf. Zanna și Cooper, 1976; Wicklund și Frey, 1981). Dimensiunea motivațională îi obsedează pe susținătorii teoriei. După încercări puțin convingătoare de măsurări directe (cf. Cooper și Fazio, 1984), cercetarea s-a orientat către efectele energizante ale disonanței (cf. Kiesler și Pallak, 1976) și domeniul atribuirii emoțiilor sau, mai degrabă, al unui “labelling” cognitiv (Schachter și Singer, 1962). În final, comparând efectele unor substanțe psihotrope cu cele ale disonanței, anumiți autori au putut conchide că disonanța este o stare emoțională specifică.

Așadar, există studii care definesc disonanța ca fiind o stare afectivă specifică. Sprijinul superior asupra schimbării atitudinii , măsurat indirect, a limitat testarea asumpțiilor de bază a teoriei disonanței conform cărora disonanța a fost creată și ulterior redusă. O serie de studii au încercat să demonstreze proprietățile arousalului disonanței prin folosirea tehnicilor de cercetare indirecte. Altele au încercat să aducă dovezi directe cu privire la componentele arousalului disonanței prin măsurarea schimbărilor fiziologice. Împreună aceste studii susțin faptul că există o componentă fiziologică a stării de disonanță. Disconfortul psihologic poate fi componenta preferată a disonanței care poate fi explorată ca sentimente de disconfort disipate după o strategie de reducere a disonanței. Termometrul disonanței furnizează informații asupra eficienței strategiilor de reducere a disonanței preferabil în mod direct (disconfortul scade) și poate facilita progresul în explorarea strategiilor alternative pentru alinarea disconfortului.

Modele ale disonanței și apartenențe sociale

O altă tendință a evoluției acestui câmp teoretic are legătură, așa cum arată Greenwald și Ronis (1978), cu creșterea puternică a interesului arătat eului. O linie de tensiune apare chiar în interiorul teoriei disonanței. Probabail că nu este vorba numai de o divergență la nivelul explicării fenomenului, ci și de o opoziție la nivelul modelelor subiectului. Pentru unii, Aronson, de exemplu, conceptul de sine structurează câmpul cognitiv al subiectului; pentru alții, ca Beauvois și Joule, actele sunt determinante. Chiar dacă în aceste două perspective menținerea unei conduite costisitoare este o chestiune prealabilă necesară creării disonanței, procesul de reducere a disonanței, în special sub forma schimbării de atitudine, este explicat în chip diferit. Pe de o parte, pentru că violează ceea ce s-ar putea numi convingerea morală a subiectului că actul trebuie justificat, pe de o parte, angajamentul comportamental impune raționalizarea actului.

În ambele concepții ale disonanței, atitudinile și ideile subiectului par să fie foarte fragile. Indivizii ar trece de la una la alta, le-ar abandona chiar la fel de ușor după cum ascultă de un experimentator. Totuși, în anumite situații, subiecții nu-și modifică ideile. Este simptomatic că, în asemenea situații, ei nu sunt interpretați ca indivizi unici, că unele din apartenențele lor sociale sunt evocate sau actualizate prin intermediul practicilor obișnuite sau chiar prin pozițiile lor. În aceste cazuri, se poate formula întrebarea dacă violării identității lor morale sau personale nu I se suprapune un atac la identitatea lor socială sau dacă angajamentului lor comportamental nu vine să I se opună identificarea cu grupul căruia aparțin. Un anumit număr de cercetări experimentale arată, în consecință, că atunci când subiecții produc un act susceptibil să producă disonanță, iar acest act le amenință apartenența la un grup, ei nu-și modifică opinia preliminară (Gonzales și Cooper, 1975; Sherman și Gorkin, 1980; Cooper și Mackie, 1983; Clemence, 1988).

Teoriile disonanței cognitive propun o explicație a modificărilor produse în cunoașterea sau credințele unui individ printr-o conduită care comportă costuri ridicate. Când este trecut în revistă un anumit număr de ilustrări experimentale ale fenomenului de disonanță, se constată că este vorba, de cele mai multe ori, de o schimbare atitudinală consecutivă unui comportament de supunere. Mai precis, este vorba de o deplasare a subiectului către o poziție evaluativă apropiată de cea pe care a acceptat s-o susțină într-un discurs. Puține lucrări au abordat explicit contextul în care se produce fenomenul. Actul liber și gratuit nu-l conduce mecanic pe individ la a-și adopta o opinie opusă celei avute anterior. Dacă așa stau lucrurile în general, se poate crede că anumite grupuri sociale se pot comporta diferit. Acest lucru n-a scăpat unor autori, dar a fost tratat de cele mai multe ori în manieră exclusiv psihologică. Aronson dă o perfectă ilustrare în prezentarea disonanței din 1969.

Pentru Ostfeld și Katz (1969), este posibil ca fenomenul de disonanță să fie tipic “claselor medii”. Ipoteza nu poate fi exclusă, deoarece majoritatea subiecților din cercetările asupra disonanței sunt studenți universitari. În general, la vederea rezultatelor lucrărilor evocând ancorarea categorială a subiecților, se poate formula întrebarea dacă fenomenul de disonanță nu este localizat în categorii sociale caracterizate printr-o puternică mobilitate socială. Mai precis, ela r fi apanajul acelor indivizi în mișcare și fără rădăcini, convinși că traiectoria lor este modelată de ei înșiși. În alți termeni, raționalizarea actelor induse ar fi un fapt tipic subiecților care se concep drept autori ai deplasărilor sau declasărilor lor.

Se pot formula întrebări legate de universalitatea efectelor cognitive ale supunerii induse. S-ar părea că supunerea evaluativă ar fi și ea modulată prin apartenențele sociale ale indivizilor. Anumite indicii ne permit să presupunem că, în anumite condiții, subiecții mai degrabă interiorizează pozițiile implicate de acte cerute prin constrângere, decât cele implicate de acte “liber consimțite”. Rezultatele câtorva cercetări despre ceea ce se numește “jucăria interzisă” merg în acest sens (Ostfeld și Katz, 1969; Clemence, 1990). În aceste experiențe se cere mai întâi unor copii mici să evalueze cinci jucării; apoi sunt lăsați singuri timp de vreo zece minute, timp în care experimentatorul le-a interzis să atingă una dintre jucăriile la care țin cel mai mult. La unii copii această prescripție este formulată cu blândețe, în timp ce la alții interdicția este mai constrângătoare. Rezultatele arată că, în general, copiii ieșiți din clasele medii devalorizează jucăria interzisă în situația de interdicția blândă, ceea ce este prezis de teoria disonanței, în timp ce copiii de origine modestă o devalorizează în situația de interdicție puternică. Interacțiunea între originea socială și efectele cognitive ale ascultării induse sau coercitive trebuie pusă în relație cu stilul de autoritate părintească exercitată asupra copiilor, deschis și permisiv în clasele dominante, direct și consttrâgător în clasele dominate (cf. Gecas, 1979). O asemenea interacțiune este pusă în evidență de către Desaunay (1969) care arată că studenții universitari al căror tată nu are diploma de bacalaureat obțin rezultate mai bune atunci când sunt supuși unei pedagogii autoritare și nu unei pedagogii democratice, utilă studenților al căror tată are studii superioare.

Observații asupra evoluției teoriei disonanței cognitive

Wichlund și Brehm (1976) au făcut următoarea afirmație: “evoluția teoriei disonanței cognitive din 1957 arată faptul că responsabilitatea este prerechizită pentru efectele pe care le are reducerea disonanței”. În timp ce acest lucru poate fi o schimbare modestă, pot fi identificate totuși schimbări substanțiale cum ar fi:

O parte din exemplele date formulării originale a teoriei nu cuprind noua formulare. O parte din aceste exemple ar fi:

Dacă o persoană crede că poate să ajungă pe lună în viitorul apropiat și, de asemenea, crede că oamenii nu vor fi capabili să construiască un plan prin care să poată părăsi atmosfera pământului, aceste două cogniții sunt disonante una cu cealaltă (Festinger, 1957).

Dacă o persoană stă în ploaie și nu vede încă nici o dovadă cum că s-ar fi udat, aceste două cogniții sunt disonante una cu cealaltă (Festinger, 1957)

Conform noii formulări a teoriei, nici una din aceste situații nu cauzeză disonanță pentru că nu implică responsabilitate personală. (Rolul responsabilității personale este discutat mai departe, implicând caracterul psihologic al teoriei motivației pentru schimbare cognitivă).

Ca o consecință a revizuirii teoriei, o parte din dovezile inițiale care au fost luate drept suport pentru explicarea teoriei, nu mai sunt considerate a fi relevante. Iată două exemple:

În primul rând, Festinger (1957) a citat un experiment al lui Ewing (1942) în sprijinul predicției de disonanță privind efectele unei expuneri neașteptate la o situație de comunicare dezagreabilă. Ewing a arătat faptul că situația de comunicare produce o schimbare mai mare de atitudine în cazul indivizilor care nu se așteptau ca situația de comunicare să fie în dezacord cu opiniile lor inițiale, comparativ cu indivizii care se așteptau ca situația de comunicare să fie dezagreabilă. În versiunea nouă a teoriei disonanței, din moment ce subiecții lui Ewing nu au simțit sentimentul de responsabilitate pentru expunerea la informație neașteptată dezagreabilă, n-ar trebui să existe nici o expectanță pentru ca această condiție să intensifice reducerea disonanței via schimbarea opiniei.

În al doilea rând, Festinger (1957) a notat faptul că ar trebui să existe disonanță și în cazul în care trăiești experiența de a fi într-un cutremur masiv de pământ fără a experienția răniri personale sau alte pierderi. Festinger a pornit în formularea acestei ipoteze de la niște zvonuri care au apărut după cutremurul de pământ din India din 1934. Zvonurile, care preziceau dezastre teribile iminente, au fost văzute de către Festinger ca având rol de reducere a disonanței. Chiar dacă locuitorii din acea zonă nu ar fi trebuit să se simtă responsabili pentru faptul că trăiesc într-o zonă în care s-a anunțat un cutremur, dar nu au suferit nici o stricăciune, această dovadă nu este pertinentă pentru prezența teoriei disonanței.

Una dintre ipotezele de bază ale lui Festinger a fost suficient de controversată pentru a fi scoasă din teorie. Ipoteza susținea faptul că atunci când disonanța este prezentă, în dorința de a o reduce, persoana va evita în mod activ situațiile și informația care ar putea crește disonanța. Wicklund și Brehm (1976) au conchis că este dificil să obții dovezi pentru evitarea selectivă a informației care intensifică disonanța.

Atributele psihologice ale motivației pentru reducerea disonanței s-au schimbat. În teoria originală, disonanța era definită ca fiind o stare de disconfort datorată inconsistenței dintre două cogniții relevante. Esența psihologică a stării motivaționale era ceva asemănător cu inconsistența logică indicată de sintagma “urmată de”, din definiție (Festinger, 1957): “două elemente se află în relație disonantă dacă, luându-le separat, inversul unui element va fi urmat de celălalt”. În contrast, forța motivațională din noile formulări ale teoriei are mai mult un caracter auto-defensiv.

După cum am notat mai devreme, cognițiile referitoare la conceptul de sine au fost relevate de Aronson (1968). Wicklund și Brehm (1976) se pare că s-au ferit de conceptul de sine propus de Aronson. Asumpția lor potrivit căreia disonanța este activă doar în momentul în care o persoană este responsabilă de producerea unor consecințe indezirabile face totuși dificilă distincția dintre concepția referitoare la reducerea disonanței și concepția referitoare la auto-apărare. Acest lucru poate fi ilustrat prin observarea faptului că teoreticienii contemporani ai disonanței studiază atitudinea față de rol prin implicarea disonanței dintre două elemente cognitive A (eu cred X, unde X este opinia inițială) și B (eu sunt de acord să susțin non-X). Luată ca atare, această pereche AB de cogniții are proprietatea evidentă de-a fi inconsistentă logic. Cu toate acestea, deoarece responsabilitatea pentru consecințe nedorite este de asemenea asumată ca fiind prezentă când disonanța este activată, devine posibilă formularea ipotezei potrivit căreia perechea de cogniții care produc tensiune datorită schimbării cognitive nu este perechea AB tocmai descrisă, ci mai degrabă o pereche diferită, unde e implicat C (eu am cauzat, involuntar, consecința Y) și cogniția conceptului de sine, D (eu sunt o persoană bună, care nu face astfel de lucruri rele). În această descriere, se poate susține că motivația pentru schimbare cognitivă în versiunea contemporană a teoriei disonanței este de nediferențiat de apărarea sinelui.

Formulări matematice ale teoriei disonanței cognitive

Există două formulări matematice care ajută plasarea disonanței cognitive într-un context. Prima este o simulare pe computer a reducerii disonanței cognitive, modelată în acord cu principiile satisfacției constrânse. Modelul consonant este un model artificial neural în rețea care încearcă să intensifice consistența, satisfăcând destul de multe constrângeri prin aplicarea progresivă a constrângerilor suplinite de atitudine, credințe și memorie.

Cel de-al doilea model este Modelul Multiplicative Power Function al disonanței cognitive care a fost propus pentru extinderea și rafinarea teoriei disonanței. Orice element cognitiv (stare a minții verbalizată ca propoziție) este calificat ca fiind element cheie. Procesul reducerii disonanței este un proces de schimbare a structurii cognitive. Unul dintre principii este că nu numai actorii, dar și observatorii trăiesc disonanță.

1.4. Teoria psihanalitică

În decembrie 1949, Commanger a scris un articol în New York Times în care relata cele mai importante contribuții aduse societății în timpul primei jumătăți a sec XX, din 1900 până în 1950. Din topul primelor șase contribuții raportate în urma studiului, munca lui Sigmund Freud a fost cel mai bine apreciată, fiind urmată de Henry Ford cu producția de automobile, de Einstein cu teoria relativității, de Marconi cu radioul și în final de Waiter Reed care a descoperit modalitatea de control a febrei tifoide. Sigmund Freud a fost primul care a susținut faptul că oamenii se comportă de așa manieră încât caută să-și satisfacă nevoile personale, iar dacă aceste nevoi nu sunt gratificate, inconștientul se încarcă de pulsiuni care adesea comandă atenția și apoi previn orice angajare într-o acțiune avantajoasă (Cassel, 1985, 1988). Folosind psihanaliza, Freud a fost capabil să descopere prezența și natura tensiunilor inconștiente care devin stăpâni asupra sinelui prin direcționare cognitivă dominantă.

Freud a introdus termenul de “asociație liberă”, care a fost cea mai mare contribuție adusă societății în prima jumătate a sec XX, ca fundament pentru psihanaliză, care a devenit în foarte scurt timp o modalitate de îngrijire, în special pentru oamenii sănătoși, deoarece a devenit un moft costisitor (Mosak, 1974). Bărbații și femeile preferau să aibă un psihanalist personal pentru a obține un stil de viață mai bun. Psihanalistul a fost educat pentru a folosi noua teorie “proiectivă” potrivit căreia “conținutul manifest” înseamnă ceea ce spune de fapt pacientul, iar conținutul latent înseamnă ceea ce interpretează psihanalistul că a vrut să spună pacientul. De exemplu, dacă o doamnă în vârstă susține că ar avea frică de un bărbat care se ascunde sub patul ei, psihanalistul s-ar întreba dacă este vorba într-adevăr de frică sau poate de o dorință. Scopul terapiei psihanalitice a fost acela de-a asigura pacienților un repertoriu bogat de cunoștințe despre tensiunile lor ascunse din inconștient, astfel încât pe plan conștient să poată să facă față mult mai eficient problemelor din viață. Ședințele de psihanaliză au devenit cu timpul un moft râvnit de cei bogați (Horney, 1945).

1.5. Teoria Second Force Psychology

Second Force Psychology este folosită în îngrijirea indivizilor cu tulburări de ordin psihiatric (Taylor, 1962). Această teorie derivă din munca timpurie a lui Sigmund Freud, potrivit căreia “asociația liberă” este tehnica prin care sunt revelate dimensiunile și natura tensiunilor din inconștient. Aceste tensiuni sunt asociate în mod direct cu diferite evenimente din viața individului în care nevoile personale nu au fost pe deplin satisfăcute. Teoria potrivit Second Force Psychology susține faptul că atunci când un individ este conștient de dimensiunile din viață care-I provoacă tensiuni inconștiente, în plan conștient va încerca să reducă suferința care este prezentă. În zilele noastre, psihanaliza susținută de Second Force Psychology este folosită foarte des în tratamentul tulburărilor de ordin psihiatric și-n bolile mentale (Cassel, 1998).

1.6. Testul de Disonanță Cognitivă (Cassel et al., 2001)

Leon Festinger de la Universitatea Stanford (1957) a introdus termenul de “disonanță cognitivă” ca substitut pentru “asociația liberă” și l-a definit ca “sentimente de neplăcere” care persistă în inconștient, fără ca indivizii să realizeze care sunt cauzele. Pornind de la teoria lui Festinger, potrivit căreia disonanța cognitivă derivă într-un sentiment de neplăcere care adesea persistă în inconștientul indivizilor, dând naștere unor impulsuri inconștiente care adesea culminează în acte delincvente sau crimă, a fost elaborat Testul de Disonanță Cognitivă (Cassel et al., 2001) cu scopul de-a ajuta indivizii să-și conștientizeze stările de tensiune trăite în inconștient, pentru ca la nivel conștient să se angajeze în activități care să elimine sau să redirecționeze aceste tensiuni (Cassel, 1982).

Testul de Disonanță Cognitivă (DISS) caută să determine prezența disonanței cognitive în două zone generale din viață: internă și personală, respectiv externă și impersonală. Un exemplu de item sună cam așa: “Casa ta este prietenoasă și călduroasă?”. Dacă răspunsul este “DA”, atunci nu este vorba de prezența unei stări de tensiune datorată disonanței cognitive, dar dacă răspunsul este “NU”, atunci este evidentă prezența disonanței cognitive. Structura testului este următoarea:

Partea I – internă și personală

casă și familie

dezvoltare personală

dezvoltare morală

sănătate și stare de bine

Partea II – extern și impersonal

școală și învățare

social și afiliere

supraviețuire și putere

rasă și clasă socială

1.7. Studii anterioare făcute pe diferențe de disonanță cognitivă

Cassel (2001) a făcut comparații între scorurile obținute la testul DISS de către un grup de tineri delincvenți (băieți, respectiv fete), respectiv un grup elevi de liceu. Scorurile obținute de tinerii liceeni au fost statistic mai mici comparativ cu scorurile obținute de tinerii delincvenți. Acest lucru sugerează faptul că delincvenții au tendința de-a avea un grad de disonanță cognitivă mult mai ridicat și se recomandă ca Second Force Psychology să fie utilizată în tratamentul lor.

Cassel & Chow (2001) au măsurat gradul și natura disonanței cognitive la un grup de tineri delincvenți, respectiv un grup de liceeni. Rezultatele obținute indică prezența unui nivel ridicat de disonanță cognitivă în cazul populației delincvente. Acest lucru, spun autorii, explică faptul că indivizii cu un grad ridicat de disonanță cognitivă prezintă potențial pentru acte delincvente sau crimă.

Robert C. Reiger (2000) a examinat disonanța cognitivă a elevilor de la Pleasanville High School în funcție de vârstă și sex, iar rezultatele arată că elevii mai tineri prezintă un grad ridicat de disonanță cognitivă comparativ cu elevii din ani mai mari. Acest fenomen se datorează faptului că școlile încearcă să construiască o punte de legătură între copii și viața adultă, fără să țină cont de dezvoltarea fiecăruia sau de abilitățile pe care le are pentru o viitoare profesie care I se propune.

Capitolul 2

Obiective și metodologia cercetării

2.1. Obiectiv:

Investigarea aspectelor de diferență de disonanță cognitivă între populația din penitenciar și populația normală.

2.2. Metodologia cercetării:

2.2.1. Ipoteză:

Infractorii prezintă un grad mult mai ridicat de disonanță cognitivă comparativ cu populația normală.

2.2.2. Designul cercetării:

Subiecții:

La acest studiu au luat parte 30 subiecți din Penitenciarul Baia Mare (băieți, m=21 ani) și 30 subiecți din populație normală de la EURIALTRANS SERVICE SRL, respectiv de la Arabesque Construct, Cluj Napoca ( băieți, m=21 ani ).

Selecția subiecților s-a făcut ținând cont de variabilele de sex și vârstă, precum și de nivelul de școlarizare, în sensul că toți subiecții sunt de sex masculin, au aceeași medie de vârstă și au studii medii.

Metoda:

Subiecții au fost supuși unui interviu (anexa 1), în felul următor:

subiecții din penitenciar au fost selectați aleator de psihologul penitenciarului, în baza cerințelor referitoare la sex, vârstă și nivel de școlarizare. Intervievarea s-a făcut individual, în ședințe de câte 10-15 minute.

subiecții din populație normală au fost selectați aleator, ținân cont de aceleași criterii de sex, vârstă și nivel de școlarizare. Intervievarea s-a făcut individual, în ședințe de câte 10-15 minute.

Interviul a fost făcut pornind de la dimensiunile Testului de Disonanță Cognitivă (Cassel et al., 2001), definite în felul următor:

Casă și familie : atmosfera de acasă și rolul familiei ca grup de suport în dezvoltarea copilului

Dezvoltare emoțională (internă): dezvoltarea sentimentelor și emoțiilor în urma relaționării cu ceilalți

Dezvoltare morală (personală): acceptarea și îndeplinirea regulilor impuse de societate, respectiv de țară; dezvoltarea ca model de conduită

Sănătate și stare de bine: sănătatea fizică și mentală a individului

Școală și proces de învățare: măsura în care școala a contribuit la achiziția unor deprinderi și abilități cu rol în adaptarea la mediu

Afiliere socială: interrelaționarea dintre indivizi și restul societății

Supraviețuire și putere: proces continuu de creștere a unui individ și abilitatea de-a manipula mediul și pe ceilalți

Rasă și clasă socială: acceptarea generală a tuturor celorlalți și abilitatea de-a interacționa social într-o manieră semnificativă

În baza interviului au rezultat discursurile celor două loturi de subiecți, care ulterior au fost supuse unei analize de conținut.

Analiza de conținut s-a făcut ținând cont de categoriile:

casă și familie

afectivitate

moralitate

sănătate

școală

afiliere socială

supraviețuire și putere

rasă și clasă socială

S-au avut în vedere subcategoriile specifice și frecvențele relative de apariție în discursurile subiecților.

În calculul frecvențelor absolute s-au avut în vedere răspunsurile negative (considerate a fi indicatori ai prezenței disonanței cognitive).

Capitolul 3

Rezultatele cercetării

3.1. Prezentarea rezultatelor

În urma analizei de conținut au fost identificate următoarele subcategorii, specifice categoriilor generale, și anume:

În cadrul categoriei casă și familie, reunind răspunsurile specifice infractorilor, respectiv ale populației normale, la întrebarea de referință “Cum ai descrie casa ta, familia ta și relația ta cu ceilalți membri ai familiei?” am identificat următoarele subcategorii:

infractori: atmosfera acasă (“nu mă simt în largul meu acasă”, “nu stau pe-acas’, că nu-mi place…”), relații cu părinții (“nu mă-nțeleg cu bătrânii”, “avem păreri diferite de multe ori”), relații între părinți (“se-nțeleg cum se-nțeleg…mai mult se ceartă”, “ai mei au divorțat de mult”) și relații cu ceilalți membri ai familiei (“suntem cinci frați, fiecare cu a lui”, “nu-mi cunosc bunicii”)

populație normală: atmosfera acasă (“nicăieri nu-i ca acasă”, “mă simt bine să știu că am o casă unde pot să fac ce vreau”), relații cu părinții (“ai mei mi-au dat tot ce-au avut ei mai bun”, “suntem prietenii cei mai buni”), relații între părinți (“se-nțeleg bine, cu mici excepții…ca-n orice familie”) și relații cu ceilalți membri ai familiei (“suntem mulți, da-i bine”).

În cadrul categoriei afectivitate, reunind răspunsurile la întrebarea “Ce simți tu față de familie sau prieteni?”, am identificat următoarele subcategorii:

infractori: respect pentru familie (“nu-mi pasă de ai mei”, “n-am învățat nimic bun de la ei”), respect pentru prieteni (“îi bine să ai prieteni, da” nu-I bine să le acorzi prea mare credit”) și afectivitate pozitivă (“nu-mi place să spun cuiva că iubesc…”,”nu obișnuiesc să fiu generos cu nimeni”)

populație normală: respect față de familie (“ mă simt dator să îi ajut pe ai mei atât cât pot”, “”), respect față de prieteni (“îmi admir prietenii”, “prietenii mei sunt jos pălăria”) și afectivitate pozitivă (“dau din puținul meu și celorlalți”, “oamenii îs buni dacă și tu ești bun cu ei, așa că…iubește dacă vrei să fii iubit”)

În cadrul categoriei moralitate, reunind răspunsurile la întrebarea “Care este părerea ta referitor la legile țării și la normele sociale?”, am identificat următoarele subcategorii:

infractori: acceptare legi ale țării (“ăia de sus fac niște legi…”, “nu accept să mi se interzică ceva”), acceptare norme sociale (“io să o las pe o hârcă să stea pe locul meu…”) și model de conduită (“alții să nu se ia după mine”).

populație normală: acceptare legi ale țării(“legile fac ordine în țară”), acceptare norme sociale (“vreau să arăt că sunt bine crescut”) și model de conduită (“tot ce fac nu consider că e rușinos, deci ceilalți au ce învăța de la mine”)

În cadrul categoriei sănătate, reunind răspunsurile la întrebarea ”Cum ai descrie starea ta de sănătate?”, am identificat următoarele subcategorii:

infractori: sănătate fizică (“corpul meu nu e rezistent la boală”) , sănătate mentală (“nu mă simt prea bine cu mine”) și stare de bine generală (“mă simt agitat și nervos tot timpul”)

populație normală: sănătate fizică (“sunt sănătos tun”), sănătate mentală (“nu-mi filează lampa”) și stare de bine generală (“am un sentiment de mulțumire”)

În cadrul categoriei școală, reunind răspunsurile la întrebarea de referință “Crezi că școala te ajută să te dezvolți?”, am identificat următoarele subcategorii:

infractori: școala ca sursă de valori (“nu am acordat prea mare interes școlii…”, “tot ceea ce sunt am învățat singur, n-am avut nevoie de școală”) și plăcerea de-a învăța (“nu prea mergeam pe la școală”)

populație normală: școala ca sursă de valori (“la școală am învățat bunele maniere ”) și plăcerea de-a învăța (“îmi plăcea să aflu lucruri noi”)

În cadrul categoriei afiliere socială, reunind răspunsurile la întrebarea “Cum ai descrie modul de interrelaționare cu ceilalți?”, am identificat următoarele subcategorii:

Infractori: comunicare (“nu vorbesc ușor cu oricine”), interacțiuni pozitive (“nu-mi fac ușor prieteni”) și grup de prieteni (“prietenii m-au adus aici”)

Populație normală: comunicare (“îmi place să vorbesc mult”), interacțiuni pozitive(”vorbesc și râd cu tot omu”) și grup de prieteni (“am prieteni peste tot”)

În cadrul categoriei supraviețuire și putere, reunind răspunsurile la întrebarea “Crezi că ai abilități de manipulare a mediului și a celorlalți?”, am identificat următoarele subcategorii:

Infractori: abilitate (nu prea îmi iese ce îmi propun) și diplomație (“îmi place să le spun celorlalți verde în față părerea mea despre ei”)

Populație normală: abilitate (“sunt ambițios din fire”) și diplomație (“spun doar ceea ce cred că trebe spus”)

În cadrul categoriei rasă și clasă socială, reunind răspunsurile la întrebarea “Cum îi vezi pe ceilalți de altă rasă sau clasă socială?”, am identificat următoarele subcategorii:

Infractori: acceptare și relații pozitive cu alte rase sau clase sociale.

Populație normală: acceptare și relații pozitive cu alte rase sau clase sociale (“toți suntem egali”).

Exemplele din discursuri au fost date astfel: pentru populația de infractori, au fost selectate răspunsurile negative, considerate a fi cele care sugerează prezența disonanței cognitive, iar pentru populația normală răspunsurile pozitive. Răspunsuri negative se găsesc și-n cazul populației normale, însă într-o proporție mai redusă, la fel cum se găsesc și răspunsuri pozitive în cazul populației din penitenciar.

Pentru fiecare subcategorie au fost calculate frecvențele absolute (n) și frecvențele relative (f), iar datele au fost aranjate în felul următor:

3.2. Interpretarea rezultatelor

În urma analizei de conținut se observă că frecvența cea mai mare în cadrul categoriei “casă și familie” se înregistrează în cazul populației de infractori, în special pe subcategoriile “atmosferă acasă” (f=76,6) și “relația cu părinții” (f=76,6). Este foarte evidentă diferența comparativ cu populația normală, care are pe aceste subcategorii frecvențe de 36,6, respectiv 20.

Frecvențe relative pe categoria casă și familie

În cazul categoriei “afectivitate” se observă diferență foarte mare între infractori și populația normală, în special pe subcategoriile “respect familie” (diferanța între frecvențe este de 50) și “sentimente pozitive” (diferența este de 53,2).

Frecvențe relative pe categoria afectivitate

În urma analizei de discurs se observă în cadrul categoriei “moralitate” diferențe semnificative între frecvențele relative caracteristice celor două eșantioane de subiecți.

Frecvențe relative pe categoria moralitate

În cadrul categoriei “sănătate” se observă diferențe semnificative în cazul subcategoriei “sănătate fizică”, însă valorile frecvențelor relative se află mult sub valoarea absolută de 100%. Acest lucru sugerează faptul că disonanța cognitivă nu este suficient de intensă în cadrul acestei dimensiuni.

Frecvențe relative pe categoria sănătate

În cadrul categoriei “școală”, în urma analizei de conținut și a calculării frecvențelor relative, se observă diferențe semnificative pe subcategoria “școala ca sursă de valori ” și mai puțin pe subcategoria “plăcere de-a învăța”.

Frecvențe relative pe categoria școală

În cadrul categoriei “afiliere socială” se observă diferențe semnificative în cazul subcategoriei “interacțiuni pozitive”. Infractorii trăiesc stări de tensiune inconștiente datorită prezenței disonanței cognitive în această arie (f=33,3), comparativ cu populația normală (f=10). Cu toate acestea, disonanța mai mare în cadrul acestei categorii este la subcategoria “comunicare” (f=40).

Frecvențe relative pe categoria afiliere socială

În cadrul categoriei “supraviețuire și putere” se observă faptul că diferențele între eșantioane nu sunt foarte mari, iar valorile frecvențelor relative sunt departe de 100%.

Frecvențe relative pe categoria supraviețuire și putere

În cadrul categoriei “rasă și clasă socială” se observă că starea de disonanță cognitivă este mai accentuată în cazul populației normale, ca și efect al activării stereotipurilor. Valorile scăzute înregistrate în cazul infractorilor se datorează în mare parte dezirabilității sociale

Frecvențe relative pe categoria rasă și clasă socială

Având în vedere faptul că cele opt categorii care definesc zonele în care oamenii pot trăi stări de tensiune datorate disonanței cognitive pot fi împărțite în două, și anume categorii care reflectă viața internă și personală a indivizilor (casă și familie, afectivitate, moralitate și sănătate), respectiv categorii care reflectă viața externă și impersonală (școală, afiliere socială, supraviețuire și putere și etnie și clasă socială) se poate recurge la o interpretare intercategorială. Astfel, comparând dimensiunea internă cu cea externă se poate foarte ușor observa și de pe graficul de frecvențe faptul că infractorii trăiesc disonanță cognitivă mult mai frecvent pe dimensiunea internă, însă mult mai intens pe dimensiunea externă; mai specific trăiesc tensiuni puternice datorate disonanței cognitive în cadrul categoriei “școală”, în sensul că atitudinea referitoare la cum e bine să fie un elev s-a modificat în favoarea unei atitudini indezirabile, ca efect al persistenței în comportamentul de negare a valorilor școlii.

Frecvențe relative pe categorii

În general, majoritatea frecvențelor populației de infractori sunt peste valoarea medie de 50%, ceea ce indică un exces de disonanță cognitivă, specifică dimensiunilor personale. În cazul populației normale, valorile sunt sub 40%, ceea ce înseamnă că tensiunile pe care aceștia le trăiesc nu sunt suficient de puternice pentru a le afecta comportamentul.

Rezultatele obținute confirmă ipoteza potrivit căreia infractorii prezintă un grad mult mai mare de disonanță cognitivă comparativ cu populația normală.

Capitolul 4

Concluzii și implicații

4.1. Concluzii și discuții

Motivația studiului de față constă în faptul că prin realizarea lui se oferă o explicație cognitivistă comportamentului infracțional. Potrivit literaturii de specialitate, actele delincvente, infracțiunile sau crimele sunt rezultatul unor sentimente de neplăcere trăite la nivel inconștient. Festinger susține că aceste sentimente de neplăcere sunt cauzate de disonanța dintre două cogniții AB, cu condiția ca A să-l implice pe B. Reajustarea a două cogniții aflate în dezacord depinde de mărimea disonanței. Astfel, cineva care a avut un comportament în dezacord cu atitudinile sale, va reduce atitudinea la comportament, cu atât mai mult cu cât disonanța este mai mare.

Rezultatele cercetării confirmă ipoteza potrivit căreia infractorii trăiesc tensiuni mult mai puternice datorate disonanței cognitive, comparativ cu populația normală. Potrivit lui Festinger, dacă disonanța este foarte mare, reajustarea cognițiilor implicate se va face în sensul reducerii normei la comportament, ceea ce este de nedorit în cazul persistenței în comportamentul pedepsit de lege și societate.

Comentând rezultatele obținute, pot fi făcute următoarele observații:

În studiul pe care l-am făcut am folosit ca instrument de evaluare interviu semi-structurat, care este o tehnică directă cu efecte asupra rezultatelor cercetării în sensul că subiecții vor avea tendința de-a formula răspunsuri dezirabile social. Tendința dezirabilității sociale este evidentă în răspunsurile formulate la ultima întrebare a interviului referitoare la etnie și clasă socială. Explicația ar putea consta în faptul că majoritatea deținuților intervievați sunt rromi, etnici minoritari.

O altă observație cu valoare de limită a studiului poate fi numărul mic de subcategorii care definesc categoriile. Astfel, am identificat doar câte două subcategorii pentru câte o categorie, deoarece nu toți subiecții au fost foarte comunicativi. Deficitul de comunicare poate fi și un efect al nivelului de inteligență, respectiv al educației precare de care au beneficiat aceștia.

În cazul categoriei “afiliere socială”, care se definește ca fiind interrelaționarea dintre individ și restul societății, rezultatele obținute pot fi datorate și caracteristicilor de personalitate de introversiune, respectiv extroversiune.

4.2. Implicații și aplicații

Disonanța cognitivă derivă într-un sentiment de neplăcere care adesea persistă în inconștientul indivizilor, dând naștere unor impulsuri inconștiente care adesea culminează în acte delincvente sau crimă. Indivizii pot să-și conștientizeze stările de tensiune trăite în inconștient, pentru ca la nivel conștient să se angajeze în activități care să elimine sau să redirecționeze aceste tensiuni (Cassel, 1982).

Prin demonstrarea faptului că infractorii trăiesc stări de tensiune mult mai intense, spre deosebire de populația normală, se recomandă implementarea unor programe de intervenție pentru reducerea disonanței, atât în școlile de corecție, cât și în închisori. În elaborarea acestor programe trebuie să se țină cont de toate dimensiunile de viață în care disonanța poate fi trăită. Studiul de față poate fi util în elaborarea acestor programe, în sensul că au fost identificate și zonele specifice din viață în care infractorii au nevoie de restructurare cognitivă și optimizare psihologică.

Evaluarea gradului și naturii disonanței cognitive poate fi făcută și în școli cu scopul identificării copiilor cu potențial pentru acte delincvente, care au nevoie de intervenție psihologică.

De asemenea, tot la nivel educațional, pot fi elaborate și implementate programe de prevenție a stărilor inconștiente de tensiune datorate disonanței cognitive. De exemplu, copiii care au un tată cu stil de autoritate direct și constrângător vor prezenta potențial pentru stări de tensiune inconștiente datorate supunerii induse și nu implicării în acte liber consimțite.

Anexa 1

Interviul aplicat în cercetare

Cum ai descrie casa ta, familia, relația dintre părinți?

Ce simți față de familie sau prieteni?

Care este părerea ta referitor la legile țării și la normele sociale?

Cum ai descrie starea ta de sănătate?

Crezi că școala te-a ajutat să te dezvolți?

Cum ai descrie modul de interrelaționare cu ceilalți?

Crezi că ai abilități de manipulare a mediului și a celorlalți?

Cum îi vezi pe ceilalți de altă rasă sau clasă socială?

BIBLIOGRAFIE

Abelson, E. Aronson, W.J. McGuire, T.M. Newcomb, M.J. Rosenberg, and P.H. Tannenbaum (Eds) Theories of Cognitive Consistency: A Sourcebook. Chicago: Rand McNally

Beauvois, J.-L. & Joule, R.-V. (1996) A Radical Dissonance Theory. London: Taylor & Francis.

Bell, T.H. (1983). A "Nation at Risk" report on our schools. Washington, D.C.: U.S. Office of Education.

Bem, D.J. (1967) Self-perception: An alternative interpretation of cognitive dissonance phenomena. Psychological Review, 74.

Bogdan, T. , Sântea. I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed. Ministerului de Interne, București

Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed. Științifică, Buc.

Buș, I. (1997). Psihologie judiciară. Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

Cassel, R. N., Chow, P., DeMoulin, D. F., and Reiger, R. C. (2001). The Cognitive Dissonance Test (DISS). Chula Vista, California; Project Innovation.

Cassel, R.N., and Reiger, R.C. (2000). The New Third Force Psychology promises to reduce the growing prison population through studentcentered high schools. Education, 121

Cassel, R.. (1988). Fitness, school dropouts and delinquents. The health crisis in our schools. College Student Journal, 22

Cassel, R.N. (1996). School accountability beyond test scores: A student-centered approach. Education, 116(4)

Cassel, R.N., and Reiger, R.C. (2000). The New Third Force Psychology promises to reduce the growing prison population through studentcentered high schools. Education, 121(1Chow, P. and Wood, W. (2001). Comparing Canadian and United States High School Students on Cognitive Dissonance Test Scores. College Student Journal (in press).

Chow, P. and Wood, W. (2001). Comparing Canadian and United States High School Students on Cognitive Dissonance Test Scores. College Student Journal (in press).

Commager, H. S. (1949). 1900-1950: From the Victorian Age to the Atomic Age. The New York Times Magazine, December, 25

Cooper. J. and Fazio, R.H. (1984) A New Look at Dissonance Theory. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in Experimental Social Psychology. Orlando, FL: Academic Press, Vol. 17

Festinger, L., & Carlsmith, J. M. Cognitive consequences of forced compliance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 1959

Greenwald and David L. Ronis Twenty Years of Cognitive Dissonance: Case Study of the Evolution of a Theory Anthony G. Psychological Review, 1978, Vol. 85, No. 1

Moscovici, Serge (1998) Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași

Mitrofan, N., Zdrenghea, V. și Butoi, T. (1992). Psihologie judiciară, Ed. Șansa SRL

Neculau, Adrian (1996) Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași

Rose, L.C., and Gallup, A.M. (2000). The 32nd Annual Phi Delta Kappa/Gallup Poll of the Public's Attitudes toward the public schools. Phi Delta Kappan, 82(l),

Shultz, T.R. & Lepper, M.P. (1996) Cognitive dissonance reduction as constraint satisfaction. Psychological Review, 103.

Steele, C.M. (1988) The psychology of self-affirmation: sustaining the integrity of the self. In L.Berkowitz (Ed.) Advances in Experimental Social Psychology. Hillsdale, NJ: Erlbaum, Vol. 21

Wicklund, R. A., & Brehm, J. W. Perspectives on cognitive dissonance. Hillsdale, N . J. : Erlbaum, 1976.