Cauze Si Efecte ale Maltratarii Copilului In Mediul Familial

I. INTRODUCERE

1. SCOPUL LUCRÃRII

Scopul acestei lucrãri se doreste a fi impãrțit pe mai multe direcții. O primã direcție este cea teoreticã în care am cãutat și am încercat sã acopãr toatã aria teoreticã privitoare la cauzele și efectele maltratãrii copilului în cadrul familiei, și aici includem carți scrise pe aceasta temã, studii referitoare la fenomenul “abuz și neglijare”, relatãri ale unor copii care au fost supuși relelor tratamente în cadrul familiei, întrebãri adresate personalului Centrului Județean de Intervenție pentru Copilul Abuzat.

O alta direcție este reprezentatã de partea practicã a lucrãrii, de cercetare propriu-zisã și intervenția desfașuratã în cadrul C.J.I.C.A. În urma întâlnirilor pe care le-am avut cu copii abuzați în mediul familial, a interviurilor efectuate cu aceștia am încercat sã constat ceea ce este teoretizat în prima parte a lucrãrii și anume efectele diferitelor tipuri de abuz asupra copilului dar și cauzele care-i determinã pe pãrinți sa-și expunã copilul unor rele tratamente.Vom observa pe parcursul lucrãri, ca acestea pot fi de foarte multe tipuri și foarte variate.

2.IZVOARELE FOLOSITE

În ceea ce privește izvoarele folosite pentru aceasta lucrare, ele au fost destul de puține și s-au referit mai degrabã la caracterul practic al lucrãrii. Mã refer aici la cercetarea efectuatã în doua școli din județul Cluj și la chestionarele aplicate elevilor și nu în ultimul rând la asistarea unor copii, aflați în atenția C.J.I.C.A, în cadrul cãreia s-a format grupul de consiliere cognitiv-comportamentalã.

3. METODA FOLOSITÃ

În elaborarea lucrãrii am folosit urmãtoarele medote: în cazul parții teoretice a lucrãrii metoda pe care am folosit-o a fost una de cãutare, adunare și nu în ultimul rãnd de compilații a informațiilor din biblioteci și sau a informațiilor gãsite în cadrul unor filme informative în legãtura cu fenomenul abuzului și neglijãrii copilului de cãtre parinți.

În ceea ce privește partea practicã a lucrãrii, metodele folosite aici au fost chestionarele și partea de intervenție, grupul de consiliere cognitiv-comportamentalã.

4. STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR

Înca din anii 1960, cand a fost pentru prima oarã identificat ca o problemã socialã “modernã”, s-a scris foarte mult despre abuzul copiilor. Scriitori de specialitate au cãutat sã izoleze natura și cauzele abuzului și metodele specifice de prevenire și tratare a acestuia. Mult mai puțin s-a scris despre rolul specific al asistenților sociali și al autoritãților locale în problema abuzului asupra copilului. Ei au fost criticați, uneori foarte aspru, într-o succesiune de anchete oficiale în ceea ce privește moartea copiilor asupra cãrora s-au fãcut abuzuri; capii aflați în ocrotirea lor sau sub supravegherea lor. Oricum problematica abuzului nu este pe deplin abordatã în cãrțile de specialitate datoritã simplului fapt cã este o problemã a cãrei naturã și definiție se schimbã de la an la an, datoritã dilemelor cu care se confruntã asistenții sociali și ceilalți profesioniști în abordarea cazurilor de maltratare.

II. CUPRINS

1. Definirea maltratãrii

Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima datã pentru a descrie “copilul bãtut”. Conceptul a fost extins în mod constant. Astãzi a ajuns sã fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare, abuz emoțional și sexual.

Folosind cuvântul maltratare, ne referim la pãrinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încat îi produc acestuia vãtãmãri fizice sau emoționale sau neglijeazã copilul într-un asemenea grad încât starea sãnãtãtii sale fizice, emoționale precum și dezvoltarea sa sunt în pericol.

Ideea abuzivã se poate contura și în cazul comiterii unor acțiuni, nu doar în cazul comiterii unor acte împotriva copilului. Maltratarea este orice formã voluntarã de acțiune sau comitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apãra, de a discerna între ceea ce este bine sau rãu, de a cãuta ajutor și de a se autoservi.

Abuzul de orice formã înseamnã profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil, desconsiderarea puterii celui de-al doilea.

1.1 Variabile care influențeazã definiția maltratãrii

Putem considera cã maltratarea se constituie într-un continuum care merge de la absența maltratãrii pânã la maltratarea extrema. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv și este condiționat de diverse variabile.

Prima variabilã este limita moralã între bune tratamente și maltratare.Este greu de stabilit limita între normal și patologic, fie cã este vorba despre lipsa de îngrijiri (limita între o educație prea puțin adecvatã și una neadecvatã care motiveazã o semnalare), modul de a exprima afecțiunea (limita între o demontrație de afecțiune potrivitã sau nu ) sau pedepsele aplicate ( limita intensitãții acceptabile a unei palme date unui copil ).

A doua variabilã este durata actului de maltratare. Toate familiile trãiesc perioada de tensiune, moment în care pãrinții pot acționa nepotrivit. Chiar și pãrintele cel mai calm poate sa-și piardã rãbdarea și sa-și strângã de braț copilul care face o crizã în fața casei, unui magazin, de exemplu. În schimb acel pãrinte nu va ajunge la o înlãnțuire de comportamente violente care sã se constituie în maltratare.

O alta variabilã de care trebuie sã ținem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextual socio-cultural în care trãiește copilul pentru cã este clar cã nu existã o idee universal valabilã referitoare la cea mai bunã metodã de a crește un copil. Iatã cãteva exemple care vin în sprijinul importanței valorilor culturii în care traiește copilul:

Faptul de a lãsa copilul sã plângã mai mult timp în pat este perceput, în funcție de epoca sau de țarã, ca benefic pentru educație sau ca un episod de neglijare.

Tinerele africane care sunt mutilate sunt percepute în occident ca victime ale abuzului, în timp ce în țara lor este vorba doar de respectarea unei tradiții.

Un alt exemplu, din Canada aratã cã violența apare atunci când un adult folosește cuvinte considerate ofensatoare fațã de copil (“ești rãu, nu ești bun de nimic”). Este de neconceput folosirea bãtãii ca metodã educativã. Aceste norme educative provin din reacția la unele comportamente abuzive care s-au continuat pânã nu demult (în urma cu nici treizeci de ani, tații loveau copii cu cureaua atunci când aceștia nu erau ascultãtori, iar profesorii îi loveau cu o riglã de fier peste degete pe elevii stângaci). În contextul canadian practicile primitive în familiile de origine etnicã diferitã, ca de exemplu familiile haitiene, sunt adesea etichetate drept maltratare. În schimb în alte culturi, respectarea autoritãții parentale, supunerea copilului și utilizarea pedepsei corporale fac parte din normele culturale. Este vorba aici de tradițiile educative din țãrile mediteraneene și la pedepsele corporale folosite în unele școli din Anglia.

Un alt exemplu este practica “cao gao” din țãrile Asiei de sud-est unde, pentru a vindeca bolile, se apasã cu putere o monedã de metal pe corpul copilului. Urmele lãsate pe corp ar putea fi considerate semne de violențã intenționatã, când de fapt este

vorba despre o credințã culturalã.

Toate aceste exemple aratã cã, pentru a fi operaționale ,definițiile diferitelor forme de maltratare trebuie sã fie adaptabile fiecãrui context socio-cultural.

În fine, definiția diferitelor comportamete ale conceptului de maltratare depind de obiectivele profesioniștilor. De exemplu în profesiile juritice, pentru a lua o decizie juridicã, se pune accentul, pe dovezile de abuz în funcție de legea în vigoare, în timp ce pentru a realiza o intervenție în favoarea copilului, profesioniștii din domeniul sãnãtãții mintale sunt preocupați mai ales de efectele maltratãrii.

Literatura de specialitate asupra maltratãrii copilului spune cã maltratarea este rezultatul interacțiunii dintre factori de stres exteriori și factori mintali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor pãrinți și ale copilului. Ceea ce este cel mai important diferã de la o familie la alta. Când maltratarea este mult mai serioasã și mai rezistentã la tratament, ce pare inrãdãcinatã în personalitatea pãrinților și în mediul de proveniențã familial.

Pentru a acorda ajutorul adecvat sunt necesare evaluarea psiho-socialã a situației familiei și diagnosticul copilului și al pãrinților. Asistentul social trebuie sã întaleagã ceea ce s-a întamplat și ce se întamplã în familie. Prin aceasta evaluare atât a factorilor externi cât și a celor interni ai situației, pentru familie ipotezele de lucru care vor forma baze pentru acțiune.

Într-o evaluare psiho-socialã încercãm sã întelegem întregul sistem familial dintr-o perspectivã ecologistã. Încercãm sã întelegem sistemul familial în dinamica tranzițiilor care apar în lume. Sistemul social ca și factorii economici afecteazã familiile în diferite moduri. Este important sã încercãm sã analizãm interacțiunea dintre familie și sistemul social. Trebuie sã întãlegem interacțiunile din familie așa cum s-au dezvoltat ele în timp și felul în care mediul de proveniențã a pãrinților și personalitatea lor influențeazã aceste interacțiuni și funcționarea parentalã.

1.2 Scurt istoric

Între anii 1965 și 1985 literatura care analiza abuzurile asupra copiilor a crescut enorm, mai întâi în America și apoi în Anglia. A avut loc chiar și o schimbare a denumirilor, de la copilul bãtut, la rãniri neaccidentale, pânã la abuzurile actuale ale copiilor.

Conceptul de “abuz sexual” a fost puțin menționat, pânã tãrziu în anii ’70, dar acum constituie o preocupare majora. Efectul unei cercetãri și preocupãri atat de mari nu a fost acela de a clarifica problema, ci de a descoperi cât mai multe fațete.

Pediatrul Alfred White Franklin povestește dificultãțile pe care le-a avut cu editorii, încercând sã-i convingã pe aceștia sã accepte o carte care cuprindea concepțiile grupului “The Tunnbridge Wells Group”, format din doctori, asistenți sociali, polițiști magistrați, care erau figuri importante în publicisticã privind preocupãrile în problema tratamentului necorespunzator fața de copii. În particular, ei se aflau în contact cu pionieri americani, în special kempe. Îndoielile editorului au fost însã rapid și în mod dramatic rezolvate prin moartea Mariei Colwell. Cartea a fost publicatã și acest grup de cercetãtori au continuat sã lucreze în centul întemeiat în abuzul asupra copiilor în Anglia.

Ancheta Colwell a fost una dintre primele, dintr-o listã de 25 de astfel de anchete, majoritatea lor fiind cuprinse în publicațiile departmantului de Sãnãtate și Securitate Socialã. ( 1981)

Problema abuzului asupra copiilor este acum de interes internațional. În 1976 s-a fondat Societatea Internaționalã pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor și a Neglijãrii Acestora ( ISPCAN ) urmatã în 1978 de Asociația Britanicã pentru Studiul și Prevenirea Neglijãrii și Abuzului asupra Copiilor (BASPCAN ). Conferințele internaționale atrag acum sute de auditori și aproape atat de multe documente. Francklin, de pe poziția lui importantã în aceastã mișcare a adunat astfel de dezvoltãri în aceastã problemã în 1983: “În ultimul deceniu, am vãzut problema copiilor maltratați fizic, deschisã sã includã și maltratãrile emoționale, neglijențele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexualã sau prostituția, pornografia, copiii siliți sã munceascã și manipularea instituționalizatã a copiilor.”

Tendința de a extinde domeniul de interes este consideratã o urgențã profund umanã. Putem saluta preocuparea deosebitã privind ocrotirea copiilor, dar de asemenea, putem întreba dacã “mai mult” înseamnã în mod automat “mai bine”.

Principala întrebare care se pune este, ca și în multe alte domenii dut enorm, mai întâi în America și apoi în Anglia. A avut loc chiar și o schimbare a denumirilor, de la copilul bãtut, la rãniri neaccidentale, pânã la abuzurile actuale ale copiilor.

Conceptul de “abuz sexual” a fost puțin menționat, pânã tãrziu în anii ’70, dar acum constituie o preocupare majora. Efectul unei cercetãri și preocupãri atat de mari nu a fost acela de a clarifica problema, ci de a descoperi cât mai multe fațete.

Pediatrul Alfred White Franklin povestește dificultãțile pe care le-a avut cu editorii, încercând sã-i convingã pe aceștia sã accepte o carte care cuprindea concepțiile grupului “The Tunnbridge Wells Group”, format din doctori, asistenți sociali, polițiști magistrați, care erau figuri importante în publicisticã privind preocupãrile în problema tratamentului necorespunzator fața de copii. În particular, ei se aflau în contact cu pionieri americani, în special kempe. Îndoielile editorului au fost însã rapid și în mod dramatic rezolvate prin moartea Mariei Colwell. Cartea a fost publicatã și acest grup de cercetãtori au continuat sã lucreze în centul întemeiat în abuzul asupra copiilor în Anglia.

Ancheta Colwell a fost una dintre primele, dintr-o listã de 25 de astfel de anchete, majoritatea lor fiind cuprinse în publicațiile departmantului de Sãnãtate și Securitate Socialã. ( 1981)

Problema abuzului asupra copiilor este acum de interes internațional. În 1976 s-a fondat Societatea Internaționalã pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor și a Neglijãrii Acestora ( ISPCAN ) urmatã în 1978 de Asociația Britanicã pentru Studiul și Prevenirea Neglijãrii și Abuzului asupra Copiilor (BASPCAN ). Conferințele internaționale atrag acum sute de auditori și aproape atat de multe documente. Francklin, de pe poziția lui importantã în aceastã mișcare a adunat astfel de dezvoltãri în aceastã problemã în 1983: “În ultimul deceniu, am vãzut problema copiilor maltratați fizic, deschisã sã includã și maltratãrile emoționale, neglijențele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexualã sau prostituția, pornografia, copiii siliți sã munceascã și manipularea instituționalizatã a copiilor.”

Tendința de a extinde domeniul de interes este consideratã o urgențã profund umanã. Putem saluta preocuparea deosebitã privind ocrotirea copiilor, dar de asemenea, putem întreba dacã “mai mult” înseamnã în mod automat “mai bine”.

Principala întrebare care se pune este, ca și în multe alte domenii de protecție socialã, dacã putem atinge punctul la care efectele devin minime și ca atare este timpul sa consolidãm ceea ce am obținut deja pânã la acest punct.

2. Forme de maltratare a copilului

Maltratarea este de douã tipuri:

maltratare de crizã, care apar în mod normal în familiile cu o funcționare armonioasã, dar al cãror ciclu de viațã trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci țapii ispãșitori ai crizei.

maltratarea transgeneraționalã este întâlnitã în familiile în al caror mod de viațã este haotic, al cãror relații sunt dezorganizate și în care maltratãrile și confundarea valurilor se repetã de-a lungul mai multor generații. În paralel cu aceste generații succesive de profesioniști au fost și ei implicați alãturi de familii.

Aceste diferite componente pot fi regãsite în diverse contexte. Se pune astfel problema autorului maltratãrii care poate fi un membru al familiei copilului – vorbim atunci de maltratare intrafamilialã – sau de persoane care nu au nici o legaturã cu copilul. În ultimul caz vorbim de maltratare extrafamilialã care va putea fi precizatã evocând contextul de viațã al copilului: de exemplu, copilul care traiește în instituție se va putea confrunta cu maltratare instituționalã: “Este paradoxal și șocant sã constați cã instituțiile însãrcinate cu protecția, bunãstarea și dezvoltarea copilului sunt uneori ele însele spații de violența în care se regãsesc diferite forme de rele tratamente deja secundate “.

În literatura de specialitate existã o diferențiere uzualã între patru tipuri de maltratare:

1. Copiii expuși abuzului fizic

2. Copiii neglijați

3. Copiii expuși abuzului emoțional

4. Copiii expuși abuzului sexual

Aceste categorii nu exclud una pe cealaltã. Mai degrabã apare întrebarea: care forma este dominantã?

Un copil expus abuzului fizic se întâmplã ca adesea sã fi fost expus anterior abuzului emoțional. Dacã un copil este neglijat o perioadã suficient de lungã, existã posibilitatea ca acesta sã prezinte un comportament agresiv, care de asemenea, poate predispune la abuz fizic. Copiii expuși abuzului sexual sunt, de asemenea, abuzați emoțional și de multe ori sunt abuzați fizic.

2.1. Copiii expuși abuzului fizic

Categoria copiilor abuzați fizic îi incude pe cei care au fost rãniți în mod deliberat, precum si pe cei rãniți datoritã insuficienței supravegherii. Semnele uzuale ale abuzului fizic sune contuziile și arsurile. Contuziile pot apãrea de la ciupituri, loviri, trantiri ale copilului. Putem gãsi exemple de contuzii pe spatele sau fundul copilului, lãsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraji pe picioare sau brațe, de la cipituri, precum și ochi vineți ca urmare a loviturilor primite. Pe lângã aceste rãni, care aratã folosirea unor obiecte sau a mâinilor pot exista acele contuzii care nu arata foare diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacã. Localizarea rãnii, vârsta copilului și explicația felului în care acestea au aparut pot indica totuși abuzul. Arsurile pot preveni adesea de la țigãri. Ele pot fi deasemenea produse cu ajutorul încãlzitoarelor electrice sau al fierului de cãlcat. Nu reușim de fiecare datã sã observãm suferința, anxietatea, neajutorarea și disperarea copilului, experiențele sale avute cu un adult care nu mai are control asupra propriilor acte și care este capabil sa provoace vãtãmãri fizice. Astfel, copilul este lãsat sã se adapteze și sã facã singur fațã acestor experiențe abuzive care vin din partea celor care se considerã cã ar trebui sã-i protejeze. Aceste experiențe se cumuleaza experiențelor emoționale, care pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase. Traumele psihice imediate sau ulterioare trebuie luate și ele în considerare în cazul aprecierii actului violent.

Trebuie precizat faptul cã trauma psihicã nu se produce doar ca rezultantã a durerii fizice, ci și ca urmare a amenințãrii cu violența și a trãirii iminenței acesteia. Dar indicarea comportamentelor în funcție de majoritatea legilor existente se face în mai micã mãsura pe seama intențiilor oamenilor și în mai mare mãsura pe seama actelor comise efectiv și a consecințelor acestora. În consecințã, profesioniștii au nevoie de criterii de diferențiere între diferite tipuri de abuzuri, criterii pe care le contruiesc pornind de la nivelul de suferința produsã copilului. Situația poate fi complicatã în cazurile în care vãtãmãrile produse copilului nu au în mod necesar nici un semn exterior cum ar fi de exemplu, loviturile la cap fãcute unui copil mic, mai ales bebelușilor. Scuturãri puternice provocate copiilor de vârstã micã pot duce la un efect de biciuire a capului, vãtãmare care ar putea aparea în alte circumstanțe cum ar fi accident de mașinã, (ciocnire frontalã). Acest efect poate conduce la sângerãri ale meningelui în membrane protectoare a creierului sau în interiorul ochiului.Cãderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vãtãmãri ale creierului chiar dacã acestea nu sunt observate imediat. Este vorba de copilul care a fost trântit de nenumãrate ori cu capul de masã pentru cã “nu se mai oprește din plâns”. Aceste lovituri pot avea serioase consecințe cum ar fi epilepsia paralizia și întârzierea în dezvoltare. Sechelele pot de multe ori, sã nu fie evidente decât târziu, iar atunci sa nu fie asociate cu abuzul.

Alte vãtãmãri provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mainile și picioarele rupte. Razele X pot arãta de asemenea, semne ale unor fracturi anterioare. Este posibil ca abuzul sã se fi perpetuat dintr-o perioada cu mult anterioarã apariției șansei ca o persoanã sau o situație sã permitã depistarea acesteia. Dacã un copil are anumite probleme de sãnãtate, cum ar fi fragilitate a oaselor (osteogeneza imperfectã ) iritantã,dar nu neaparat foarte grea, manevrarea mai durã a copilului poate avea serioase consecințe care cu ușurința pot fi considerate ca abuz fizic, cu toate cã aceste consecințe nu ar fi fost atat de severe în cazul unui copil sãnãtos.

Existã diferite situații care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. În conflictele maritale agresiunea care se dorește direcționatã spre unul din soți poate fi adesea

canalizatã spre copil. În situația în care copilul respins devine turbulent, el ajunge “sa-i înnebuneascã “ pe pãrinți. Copilul pare sa funcționeze în familie ca un fel de “ țap ispãșitor “. Pãrinții, și adesea frații și surorile, își descarcã frustrãrile și agresivitatea pe copil.Toate acestea sunt probabil mult mai pronunțate în cazul șomajului extins sau a altor dificultãți. O situație mult mai complicatã poate sã aparã atunci când copilul reprezintã o proiecție negativã pentru pãrinți. Unii dintre acești copii sunt rejectați în mod extrem încã de la inceput, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice. Copilul învațã sã se perceapã ca un “copil rãu“ care nu meritã dragoste și ingrijire. Se așteaptã sã fie resprins. Pentru a nu risca o nouã respingere, va încerca sã se apere folosindu-și toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul traiește zilnic în aceasta situație groteascã, la nivele diferite de conștientizare. De la o zi la alta copilul se obișnuiește cu faptul ca adultul îl abuzeazã și îl neglijeazã. În aceastã situație foare dificilã copilul dezvoltã strategii de supraviețuire.

S-au prelucrat diferite categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferența între rãnirile dovedite sau admise a fi deliberate și suspiciunea legate de asemenea de rãniri. Altele fac diferența dintre abuzul activ si cel pasiv. Dacã parinții recunosc sau nu faptul cã au cauzat vãtãmãri copilului depinde foarte mult de relația lor cu asistentul social. Este foarte greu de evaluat dacã vãtãmarea produsã este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivitații și a neprotejãrii copilului. S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului sã se considere doar vãtãmãrile produse în mod deliberat. Acest lucru este însã extrem de dificil de evaluat. Gradul de intenție este adesea neclar chiar pãrinților.

Alte categorisiri fac diferențe între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Unii accentueazã asupra faptului cã scopurile sunt diferite. Disciplinarea dorește sã-l educe pe copil, indiferent cã suntem sau nu de acord cu forma folositã. “ Arata vergeaua și strici copilul “. Un preot norvegian o spune în alt fel: “ cel ce-și iubește copilul îl pedepsește”. De cealaltã parte, abuzul asupra copilului aratã rãbufnirile tensiunilor interioare ale pãrinților. Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bãtãi cu mâna sau cu orice obiect aplicate pe oricare parte a corpului, așezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de pãr, eventual chiar acțiuni periculoase ca arderea sau

otravirea lui. Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dãuneazã sãnãtãții, și integritãții corporale a copilului. Nici ele nu sunt total lipsite de pericol pentru sãnãtatea sa mentalã. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanțã cu faptele comise, ele pot sã conducã la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenței fizice. Ele pot fi considerate abuzive și în cazurile când, fãrã sã fie ieșite din comun sunt aplicate foarte des, dar și atunci cand pedepsele nu corespund greșelilor copilului sau când ele sunt menite sã aducã satisfacții adultului nu sã corecteze comportamentul copilului.

Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportã un mic substanțial pentru sãnãtatea și integritatea corporalã a minorului, chiar la o singurã aplicare ( arsuri provocate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase, a unui furtun sau cablu, a unui cuțit etc. – folosirea curentului electric și alte provocatoare de urme adânci și rãni.

Oricât de toleranți am fi cu privire la drepturile pãrinților de a-și educa copii și de a-și alege metodele educative, abuzul începe atunci când sãnãtatea psihicã sau fizicã a copilului este pusã în pericol. Este greu însã sã facem o diferențiere clarã în practicã. Ceea ce începe ca o relație disciplinarã poate sfarși ca abuz, deoarece, decisiv din acest moment, este modul în care pãrinți își vor stãpâni tensiunile interne.

Disciplinarea fizicã este deja interzisã prin lege în unele tãri. Potrivit legii norvegiene (legea copilului 1981, paragraful 30): “Nu este permisã expunerea copilului la violențã sau comportarea fațã de acesta în orice alt mod prin care sãnãtatea lui emoționalã și fizicã ar putea fi periclitate”.

Clausen și Crittenden (1991) au gãsit cã abuzul emoțional a fost prezent în aproape toate acturile de abuz fizic și cã abuzul emoțional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltãrii copilului.

Categoriile de copii care se pot diferenția dupã gravitatea efectelor abuzului sunt:

copiii expuși abuzului fizic minor (suprafețe de piele înroșite, leziuni ușoare)

copiii supuși abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.)

Categoria copiilor cu risc. Aceasta se referã la o populație de copii necunoscutã ca numãr sau ca pondere, în privința cãror avem cunoștința despre comportamente și situații care indicã posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de cãtre minor (diferite tipuri de neglijare sau abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupã cu prevalența fenomenului de abuz în populație pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii.

Categoria copiilor exploatați prin muncã face parte din aceasta însușire deoarece se referã la includerea copilului în activitãți care depașesc capacitãțile rezistenței sale fizice. Totodatã ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacã sunt contrare preocupãrilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerșitul de exemplu) și împiedicã realizarea sa școlarã sau profesionalã. Pentru profesioniștii implicații în acordarea unor diverse forme de asistențã copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenți sociali, psihologi etc.) nivelul de sãnãtate fizicã al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de cãtre persoanele care au aceasta îndatorire. Sãnãtatea fizicã este un standard central al calitãții vieții copilului.

2.2. Copiii neglijați

Vorbim de neglijare atunci când persoana care rãspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltãri a acestuia. Neglijarea grava se întãlnește atunci când viața copilului este în pericol prin ignorarea nevoilor sale vitale. Se descoperã atunci o malnutriție severã sau un eșec in menținerea copilului intr-o bunã stare de sãnãtate. Miller-Perin si Perrin (1999) fac distincția dintre acest tip de neglijare și cea generalã, care corespunde neacordãrii de sprijin adecvat in ceea ce privește alimentația, îmbrãcãmintea, locuința îngrijirea medicalã și supravegherea copilului de care pãrinții sunt rãspunzãtori.

Neglijarea poate fi de douã tipuri:

neglijarea episodicã sau contextualã este mai puțin gravã pentru cã dispare atunci când factorii de risc care au dus la apariția neglijãrii dispar (de exemplu, contextual separãrii parentale).

neglijarea cronicã este mai dramaticã, pentru cã afecteazã familiile defavorizate care duc lipsã de resurse (afective, intelectuale, educaționale, financiare etc.). Adesea, în aceste cazuri, constatãm transmiterea intergeneraționalã a neglijãrii. Plasarea unui copil ca urmare a unei neglijãri grave nu rezolvã problema pentru cã se poate anunța foarte repede o altã sarcinã.

Neglijarea are mai multe dimensiuni:

neglijare alimentarã (privarea de hranã, absența mai multor categorii de alimente esențiale pentru creștere; mese neregulate)

neglijare vestimentarã (haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare ).

neglijarea igienei (lipsa igienei corporale, mirosuri respingãtoare, paraziți).

neglijarea medicalã (absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinãrilor și a vizitelor de control, neglijarea tratamentelor prescrise ).

neglijarea locuinței (locuința prost întreținutã, neîncãlzitã, cu risc de incendii, mobilier absent sau în stare proastã, substanțe toxice la îndemâna copilului, instalare superficialã din cauza frecventelor mutãri ).

neglijare in educație ( sub-stimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și recompense, lipsa modelelor de invãțare a curãțeniei, a limbajului lipsa de

urmãrire la intrarea în școalã).

neglijare afectivã (lipsa atenției, a contactelor fizice, a secundelor de afecțiune, a cuvintelor de apreciere), de o atenție redusã atât din partea profesioniștilor, cât și a mass-media.

În cazul neglijãrii va trebui parcursã o cale lungã pânã se va ajunge in momentul de crizã.Acest fapt scoate în evidențã aspectele disfuncționalitãții sale “Prin faptul cã ucide spiritul celor care au supraviețuit fizic, neglijența nu lasã nici un martor

Neglijarea poate fi de asemenea mai puțin evidentã și nu neapãrat continuã. Copilul poate fi ridicat doar dupã ce a țipat suficient de mult. Poate primi hranã, dar nu neaparãt suficientã sau adecvatã întodeauna. Poate avea haine, dar nu întodeauna adecvate, poate primi afecțiune și îngrijire din partea pãrinților, însa prea puține.

Alte tipuri de neglijare, ca de exemplu, cea referitoare la supravegherea copilului nu vor fi semnalate decât atunci când apar accidente. Putem distinge și neglijarea afectivã, adicã omiterea unor comportamente care sã arate afectiunea fațã de copil. Aceastã neglijare este cel mai greu de identificat, în ciuda faptelor sale majore asupra dezvoltãrii sale afective, a copilului.

În fine, putem include în neglijare și fenomenul abandonului. Putem vorbi de abandon sau abandon camuflat. Teama de a fi abandonat apare la copiii cu natura sensibilã cu ocazia unui eveniment oarecare care rupe sau slãbește legãturile familiale (de exemplu, un deces, o neînțelegere conjugala, o cãlãtorie, o plasare într-un așezãmânt sanitar ).

În dicționarul enciclopedic de psihologie se spune cã termenul de abandon provine din vechea expresie francezã “ etre a l’abandon” , “etre a la mercie de “. Înseamnã faptul de a se îndepãrta de o persoanã (aici de un copil) sau de a-l lãsa fãrã a-i arãta afecțiune sau interes. Abandonul categoric este definit atunci cand o mamã celibatarã naște în secret la spital și își lasã copilul, ceea ce produce, refuzul de a-și semna nașterea lui. Existã și alte forme de abandon, prin rele tratamente, prin indiferențã. În “ Vocabularul de psihopedagogie și de psihiatrie a copilului, Lafan definește abandonul ca: neglijarea copilului de cãtre pãrinți sau substituții acestora”. Vorbim de situațiile de abandon atunci când copilul este în mod real abandonat, adicã reprezentanții naturali, pentru un motiv sau altul, au refuzat sau au pierdut vremelnic și în totalitate dreptul de a-l îngriji. Neglijarea afectivã sau emoționalã poate fi mai mult sau mai puțin deschisã și poate fi prezentã chiar de la nașterea copilului, ca de pildã prin abuzul de alcool și de droguri sau proasta hrãnire.Neglijarea emoționalã este definitã ca slaba abilitate a pãrinților de a se angaja pozitiv, emoțional în creșterea copilului.

Semnele vizibile ale serioasei neglijãri a copilului sunt multe. Copilul poate fi murdar și urât mirositor. Apare ca fiind înfometat, alb la fața și adesea nu câștigã greutate. Mulți dintre ei chiar slãbesc. Urticaria poate fi atât de extinsã încât sã acopere tot corpul copilului. Unii copii au fost lãsati ore întregi uneori zile, fãrã hranã și fãrã a fi schimbați. Copilul plânge pentru mâncare, cãldurã sau datoritã disconfortului sau a durerii, ceea ce poate fi deranjant și poate stârni agresivitate. Copilul trãiește într-o lume în care nevoile sunt rareori percepute. Nimeni nu se apropie de el și nu-i aratã cã este dorit.

Dezvoltarea copilului poate fi serios afectatã. Lipsa rãspunsurilor sau stimulãrii poate duce la dezvoltãri întârziate psihomotorii și de limbaj, precum și la o slabã concentrare. Un copil la 12 luni poate arãta ca unul de șase luni. Pe mãsurã ce trece timpul acești copii vor înceta sã mai plângã și sa-și comunice propriile nevoi. Gânguritul lor natural nu se va dezvolta într-un limbaj natural. Ei nu au șansa sã exploreze și sã învețe ceva legat de mediul înconjurãtor aflat dincolo de locul în care dorm. Oricum, unii dintre acești copii pot recupera surprinzãtor de repede, atãt pe plan fizic cât și pe plan emoțional, dacã, atunci când sunt încã bebeluși vor fi admiși într-un spital sau instituție pentru copii. Bebelușii mãnâncã cu “lãcomie” și rãspund prompt la grija adulților și câștigã în greutate, își dezvoltã limbajul și prosperã.

Dacã îngrijirea lor se îmbunãtațește doar atunci cãnd sunt mai mari ei vor recupera din punct de vedere emoțional. Se poate întãmpla ca latura emoționalã sã fie vãtãmatã pentru toatã viața.

Neglijarea gravã dãuneazã sferei emoționale și în aceeași mãsurã afecteazã și dezvoltarea fizicã a copilului. Uneori neglijarea poate avea consecințe mult mai serioase decãt abuzul fizic. Se știe faptul cã lipsa unei hrãniri adecvate afecteazã întodeauna dezvoltarea timpurie a creierului. Neglijarea legatã de cãutarea unui tratament medical sau de urmãrirea acestuia poate avea serioase consecințe. În ciuda importanței deosebite a neglijãrii, aceștia se bucurã.

Numeroși copii neglijați preiau un fel de rol de adult la o vãrstã fragedã pentru a compensa ceea ce pãrinții lor nu le-au oferit. Ei trebuie sã se îngrijeascã de ei înșiși și adesea de proprii pãrinți.Se întâmplã ca acest copil sã fie lãudat de cãtre adulți pentru precauțiile și comportarea sa maturã fãrã însã ca cineva sã observe faptul ca el e privat de copilãria sa; e poate cea mai importantã daunã care s-ar putea sã nu fie observatã decât mult mai târziu.

2.3. Copiii expuși abuzului emoțional.

Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare și poate sã aparã în situații foarte diferite de viațã. Pe scurt, poate fi definit ca o atitudine sau acțiune cronicã a pãrinților sau a altor persoane îngrijitoare, care dauneazã sau împiedicã dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.

Garbarino și colegii sãi considerau in 1986 cã maltratarea psihologicã nu trebuie considerate ca fiind doar o consecințã a celorlalte forme de rele tratamente, subordonatã fațã de ele, ci – dimpotrivã – ar trebui sã fie luatã ca plan central al eforturilor de înțelegere a disfuncționãrii familiei, precum și a nevoilor de protecție a copilului. Astfel abuzul psihologic comis împotriva unui copil stã definit ca fiind: “ atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltãrii de sine a conștiinței de sine a competenței sociale a copilului.” Abuzul emoțional nu are de-a face cu întâmplãri izolate de respingere care pot fi întâlnite în marea majoritate a familiilor. Fiecare dintre noi poate fi distant și iritat câteodatã. În aceste momente trecem cu vederea nevoile copilului și acordãm prioritate nevoilor noastre. Copilul va reacționa cu dezamãgire, confuzie și furie. Vom corecta aceastã situație, atât cât putem și atunci când existã posibilitatea sã o facem, fãrã urmãri în viața copilului. Abuzul emoțional este foarte diferit de cele relatate mai sus, și implicã un model de comportament continuu sistabil fața de copil, comportament ce devine o trãsãturã dominantã a vieții acestuia. Rãul fãcut poate trece neobservat. Cicatricile sunt interne, dar pot reflecta daune mai mari decât orice altã formã de abuz.

Formele de abuz emoțional mai des întâlnite sunt cele la care recurg pãrinții sub formã de diverse pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în toaletã, în pivnița), neacordarea rãspunsurilor emoționale, terorizarea copilului, refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui, folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învãțarea sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale, sau criminale.

Atitudinea de respingere intenționatã, repetatã a copilului manifestatã prin nerecunoașterea consecventã a nevoilor și a meritelor sale constituie o formã specificã de abuz emoțional. Ea exprimã legarea legitimitãții dorințelor copilului și transmite acestuia ideea cã el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior și lipsit de speranțã de a fi acceptat. Whitman ( 1998 ) enumera urmãtoarele acte având caracteristicile abuzului emoțional asupra copilului:

ridiculizarea cronicã

minimalizarea și umilirea copilului

pedepsirea copilului pentru activitãți de joc specifice vârstei sau pentru gesturi și comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.).

transformarea copilului în țap ispãșitor al familiei

refuzul cronic al gesturilor de afecțiune

tratarea unui copil mai mare ca unul de vãrstã mai micã (infantilizarea unui adolescent de exemplu)

afișarea unei preferințe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora

etichetarea negativã a comportamentului unui copil în mod cronic

refuzul permanent al pãrintelui de a recunoaște sau de a remarca realizãrile copilului

Aceastã formã de abuz poate merge mânã în mãnã cu abuzul fizic. Uneori abuzul emoțional poate fi cel mai puternic, alteori vãtãmãrile fizice pot fi dominante. Poate fi de asemenea observat și “ sindromul Cenușãresei “. Copilul este expus aici nu numai unui abuz emoțional al pãrinților dar și al fraților. Ceilalți frați, simțindu-se deja în nesiguranțã și suferind de o anxietate cronicã datoratã atitudinii pãrinþilor, aleg ca o uºurare posibilitatea de a se alia cu pãrinții puternici și periculoși. Ei definesc fratele sau sora ca fiind “ imposibilã” sau “stupidã” și ca pe cineva care este vinovat de tot ceea ce e rãu în familie.

Izolarea copilului de experiențele sociale firești ale vârstei sale îl rupe pe copil de mediul social care poate asigura acestuia relațiile sociale necesare dezvoltãrii competențelor sociale și formãrii identitãții sale. Interzicerea sistematicã a jocului cu alți copii, a distracțiilor cu cei de aceeași vârstã, împiedicã copilul sau adolescentul sã lege prietenii și sã-și formeze punct de reper în mediul social exterior familiei. Aceasta îl va face sã se simtã singur pe lume și lipsit de speranțã de a primi ajutor de la altcineva. Izolarea copilului, în formele sale grave, se asociazã cu forme de abuz fizic si/sau sexual. Izolarea mai are ca efect înocularea ideii cã ceea ce se întamplã în familie este normal, este ceea ce se întâmplã în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea copilului de a depãși izolarea este consideratã de pãrintele abuziv ca trãdare și este pedepsitã. Izolarea poate lua forma interdicției aderãri copilului sau adolescentului la activitãți de club, antrenamente sportive, sau serbãri, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la gradinițã sau de la scoalã.

Terorizarea copilului prin amenințãri cu pedeapsa, cu pãrãsirea sau alungarea. Amenințãrile inoculeazã copilului frica de consecințe grave, creaza acestuia o stare de anxietate, dar și imaginea unei lumi ostile terifiante. Amenințãrile adultului se pot referi la pedepse neprecizate dar înfioratoare, care se pot referi la punerea în pericol a copilului însuși sau a unei persoane iubite, un animal sau un obiect îndrãgit. Aceasta atitudine este valabilã și în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv folosește o gamã largã de amenințãri, destinate sã impiedice copilul de a dezvãlui secretul relației sexuale. El poate amenința copilul într-o multitudine de variante, a cãror probabilitate nu poate fi controlatã de cãtre copil: dacã dezvãluie secretul atunci mama se va supãra asa de tare, cã va da copilul afarã din casã, sau va muri de supãrare; dacã victima nu va participa la joc atunci sora mai micã va avea aceeași soartã ca și copilul abuzat etc. Efectul psihic traumatizant al terorizãrii se datoreazã, în parte, carcaterului sãu imprevizibil: descãrcãrile frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade în care aceasta manifesta dovezi de atașament fațã de copil. Prin specificul ei, terorizarea afecteazã bazele încrederii copilului în adulți, în lumea înconjurãtoare în general.

În urma terorizãrii copilului acesta poate prelua comportamente excesiv de mature, preluând responsabilitãți de adult, ca de exemplu, în vederea protejãrii surioarei mai mici sau a mamei de violența agresorului.

Tot în aceastã categorie de rele tratamente pot fi incluși copiii terorizati de violențele dintre pãrinți. Acești copii trãiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijã de ei înșiși și, în mod ironic chiar și de pãrinții lor. Acești copii sunt forțãți sã-și asume adesea responsabilitãți în situații în care nu sunt suficienți de maturi sã le facã fațã. Nu le mai rãmâne decât foarte puținã energie pe care sã o investeasca în joacã, în relațiile cu alți copii și în învãțãturã. Copiii care sunt martorii unor repetate episoade de violența între pãrinții lor sunt incapabili de a “ rezolva” un episod traumatizant înainte de a fi expuși unui alt episod. Posibilitațile acestor copii de a se identifica în cadrul familiei sunt limitate atât în privința identificãrii cu pãrintele care abuzeazã cât și a identificãrii cu cel care este abuzat. Mulți ani mai târziu pot fi observate problemele de identitate ale acestor copii cum ar fi în privința: conștientizãrii propriei valori și a identitãții sexuale. Copilul care a scãpat prin larga plasa a rețelei de siguranțã a serviciilor pentru copii, este gãsit adesea de cãtre psihiatrii pentru adulți în centrele de crizã sau în rapoartele poliției.

Trebuie, de asemenea luați în considerare și copiii celor care consumã droguri sau alte substanțe. Copiii aflați în asemenea situații observã faptul cã adulții sunt prea preocupați de propria lor lume, de propriile lor nevoi și probleme încât nu mai pot avea grijã de ei și nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și situații neprevãzute pe care nu le poate întãlege. Copilul va observa pãrinții care sunt incapabili de a avea grijã de ei înșiși și nu mai au control. Acești pãrinți sunt departe de a putea avea grijã de copil.

În cazul în care abuzul dureazã de mult timp, familiile sunt fie izolate, fie au o rețea socialã dezorganizatã. Alți factori stresanți asociați sunt legați de probleme financiare, probleme de locuințã și probleme materiale sau de coabitare. Copilul este din ce în ce mai mult dat la o parte și trebuie sã fie în alertã în mod continuu fațã de comportamentul ciudat al pãrinților.

Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și proiecția ca sistem de apãrare. Ei neagã, minimalizeazã și raționalizeazã abuzul pe care îl sãvârșesc. Acest tip de negare este un aspect care-l dezorienteazã foarte mult pe copil. El deregleazã abilitatea de întãlegere și orientare a copilului și conduce la dificultãți în procesul de dezvoltare a percepției acestuia. Se întâmplã adesea ca cel ce consumã droguri sã realizeze proiecția copilului pe care s-ar putea sã-l facã sã se simtã rãspunzãtor de orice problemã ar apãrea. Un consumator de substanțe poate distorsiona percepția copilului asupra realitãții la fel de mult ca un pãrinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic și al celorlalte forme de abuz emoțional, copilul trãiește sentimentul vinovãției pentru ceea ce se întâmplã. “ dacã aș fi fost suficient de cuminte mama nu ar fi bãut.” Consumul de droguri contribuie, deasemenea la izolarea și stigmatizarea familiei.

Chiar în cazul în care abuzul de substanțe nu este o problemã cronicã, acesta poate juca un rol central, atât în abuzul fizic, cât și în ce sexual. Alcoolul reduce stãpânirea de sine, care altfel ar fi putut preveni abuzul. *Copii ai cãror pãrinți divorțeazã fãrã a fi capabili sa realizeze creșterea copilului sunt expuși la abuz emoțional. Copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre pãrinți îl acuzã pe celãlalt, iar copilul poate fi forțat sã “ia partea unuia dintre ei.” Copilul devine anxios și se întâmplã adesea sã aibã sentimente confuze. El pierde un pãrinte fãrã sã-i fie permis sã fie necãjit sau sã cearã și sã primeascã ajutor. Furia asociatã cu acestea și disperarea copilului s-ar putea sã nu fie exprimatã direct. S-ar putea ca în aceastã situație copilul sã devinã deprimat și/sau dificil. El trece printr-un proces care-i poate afecta legãturile cu cei apropiați, în mod negativ, timp de mulți ani.

Clasinki (1993) menționeazã patru aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoțional:

1. atunci cãnd copilul dezvoltã o anxietate cronicã de separare și sentimentul de vinã datoritã faptului cã “a ținut partea” unuia dintre pãrinți.

2. cazul în care copilul a folosit în mod conștient sau înconștient spre a ajuta la “funcționarea” unuia dintre pãrinți, de exemplu, trimiterea de mesaje, spionare etc. În asemenea situații copilul va dezvolta adesea tulburãri psihosomatice și de comportament.

3. cazul rãpirii copilului sau a-l separãrii ilegale a acestuia fațã de pãrinți

4. cazul în care pãrinții se bat în prezența copilului

Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în mãsura în care adultul priveazã copilul de stimulii esențiali dezvoltãrii sale psihice și cognitive.Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul cã, pentru dezvoltarea psihicã sãnãtoasã a oricarui copil este indispensabilã receptivitatea adulților la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicãrii cu copilul, neobservarea intenționatã a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei si a colectivitãții în dezvoltarea abilitãților copilului sau a performanțelor acestuia, refuzul de a rãspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor frați sau alți copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.

Coruperea copilului înseamnã atragerea lui în activitãți și comportamente antisociale (în domeniul delicvenței, al violenței, al sexualitãții, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în aceastã direcție a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în pornografie, prostituție, trafic și consum de droguri, cerșetorie, furt, contrabandã, muncã în condiții ilegale. Caracteristica acestui tip de abuz este antrenarea copilului în activitãți ale cãror consecințe îi depãșesc capacitatea de întãlegere și îi pervertesc judecãțile morale. Copilul este astfel forțat sã preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul sãu spre profitul acestuia. Este cazul numeroșilor copii cerșetori utilizați de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradați emoțional și moral începând cu vârste fragede, care își pierd stima de sine și demnitatea.

Deprivarea copilului de demnitate. Prin aceasta se înțãlege recurgerea de cãtre adult la exprimãri sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afecteazã demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacitãților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovãțirea lui pentru eșecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activitãți degradante (ca sluga adultului.)

Fațã de abuzul fizic, violența emoționalã este îndreptatã, de obicei, spre copiii mai mari. Dupã un studiu realizat de American Association for Protecting Children (1998), copiii abuzați emoțional au în medie 7,87 de ani în timp ce cei abuzați fizic au 5,54 de ani.

2.4. Copii expuși abuzului sexual

Abuzurile sexuale asupra copiilor pot fi definite ca orice participare a unui copil sau a unui adolescent la activitãți necorespunzãtoare vârstei și dezvoltãrii lui psihosexuale pe care el nu este în mãsurã sã le înțãleagã, activitãți la care este supus prin constrângere, violența sau prin seducție, sau care încalcã tabu-urile sociale.

Abuzul sexual este des, conține elemente de abuz fizic și psihologie – o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea minorului sã participle la activitãți de naturã sexualã sau ajutarea unei alte persoane în timpul unor activitãți care servesc obținerea de cãtre adult a plãcerii. În aceastã categorie sunt incluse toate formele de relații și comportamente hetero sau homosexuale în care este implicat un adult și un minor, între persoane înrudite sau nu, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrarea realizatã pe cale genitalã, oralã sau analã. Chiar și atunci când relațiile sexuale nu au o componențã de recurgere la forțã, cand relațiile vor fi pe liber consimțite, se folosește totuși noțiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relații sexuale între persoane între care existã o diferențã sensibilã de maturitate psihicã. Atunci când agresorul este el insuși minor, diferența de vârstã, care înseamnã totodatã un nivel superior de maturitate, de la care se vorbește despre relații de tip abuziv este de cinci ani.

Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fãrã contact (acesta din urmã poate fi contact sexual genital, oral sau anal ).

Dintre formele de abuz sexual fac parte:

hãrtuirea sexualã (propuneri verbale, gesture sau atingeri de tip sexual)

comportamentul exhibitionist în fața unui copil.

intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului

penetrarea sexualã – pe cale genitalã, oralã sau analã

exploatarea sexualã – obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul adultului. De asemenea, exploatarea sexualã a minorului se refera și la supunerea copilului la activitãți sexuale prin forțã sau contra unor sume de bani sau alte avantaje. Abuzul sexual sãvârșit de cãtre cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activitãți, de la urmãrirea împreunã cu copilul a filmelor sau a revistelor porno pânã la privirea adultului în timpul masturbãrii sau practicarea unor jocuri cu tentã sexualã, ca pipãirea și apoi masturbarea sau intromisiunea oralã, analã sau genitalã. Adultul folosește astfel copilul pentru satisfacerea propriilor nevoi sexuale.

Copiii pot fi abuzați începând cu vârset foarte mici. Ei sunt seduși adesea prin joc într-o situație sexual-abuzivã.

Copilul este stimulat sau obligat sã se angajeze în relația abuzivã.Aceasta se realizeazã prin recurgere și/sau amenințãri. Activitate sexualã este prezentatã ca ceva special, iar copilul ar trebui sã se considere norocos pentru faptul ca are “șansa” sã participe la ea. Copilul nu are capacitatea de a înțãlege ceea ce se întâmplã. Doar atunci când începe sã i se spunã cã jocul “e secret” el începe sã înțeleagã cã ceva este în neregulã.

Rolul copilului în acest joc variazã. I se cere sã ia parte activ la acest joc sau sã fie pasiv, ca și cum “ ar dormi”.

Abuzul sexual din cadrul familiei, sau din cadrul rețelei familiale se întâmplã rar sã fie violent. S-a constatat cã persoanele pedofile rar se întâmplã sã fie violente, ele arãtând a fi senzuale și protectoare. Cu toate acestea, abuzul este traumatizant din punct de vedere emoțional prin faptul cã tãcerea copilului este adesea asiguratã prin corupere, și în același timp copilul este fãcut sã se simtã vinovat și responsabil fațã de ceea ce se întâmplã. Existã posibilitatea ca abuzul sã fie violent, sau sã devinã astfel, dacã acesta evolueazã din joc în intromisiune. Abuzatorul dezvoltã adesea un model de comportament de constrângere. Abuzul poate continua pânã în momentul în care copilul este capabil sã evadeze din acea relație sau pânã când cineva își dã seama de ceea ce se întâmplã și pune capãt situație. Un aspect confuz și înspãimântãtor al abuzului sexual pentru copil este secretul pe care trebuie sã-l ținã și sentimentul complicitãții care îl dominã.

Vârsta copilului precum și nevoia atașamentului pe care o resimte acesta, afecteazã capacitatea de a face fațã experienței traumatice. Trauma trãitã va fi corelatã, de asemenea, cu slãbiciunea sau lipsa de putere pe care o resimte copilul.

*Incestul

Incestul este relația sexualã între un subiect și un partener cu care se aflã într-o relație de rudenie biologicã apropiatã (tatã, mamã, frate sau sorã, bunici). În funcție de mediul cultural în care traiește, prin extindere, vorbim de incest atunci când este vorba despre un pãrinte adoptiv sau un pãrinte vitreg. Existã trei tipuri principale de incest: incestul tatã – fiicã, cel mai frecvent (între 75-90% din cazurile cunoscute), incestul mamã – fiu și incestul frate – sorã. În cazurile de incest tatã – fiicã, mama poate fi complice la incest preferând sã nu vadã (ignorã semnalele fiicei) și continuã de teamã destrãmãrii familiei și a consecințelor care pot apãrea (instabilitate financiarã și insecuritate). Mamele care reacționeazã atunci când fiicele le dezvãluie ce se întâmplã sunt de obicei dominatoare și mai independente financiar. Ele sunt de partea fiicei și se organizeaza pentru a pune capãt situație de abuz separându-se de partener.

Tipuri de tați incestuoși

a) Tații cu preocupãri excesive (26%)

Acești tați au un interes clar, adesea conștient și chiar obsesiv orientat spre fiicele lor. Unii dintre ei și-au asimilat fiica încã din copilaria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri abuzul începe de la vârste foarte fragede.

b) Tații imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)

Acești tați se simt din nou la vârsta adolescenței în prezența fiicelor lor, mai ales acelor ajunse la pubertate, a cãror maturitate o urmãresc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul din tații incestuoși când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat: “tatãl – adult din mine a dispãrut și am fost din nou copilandru.”

c) Tații la care incestul corespunde satisfacției instrumentale (20%)

Acești tați își descriu copilul în termini non-erotici. În clipele de abuz, ei au fantezii legate de soția lor, sau de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-și trãi propriile fantezii sexuale, nu ca obiect al atracției erotice. Acești tați au adesea sentimentul de vinovãție pentru actele pe care le-au comis.

d) Tații dependenți emoțional (10%)

Acest tip de barbati se simt deprimati, singuri, lipsiti de dragoste, ratati. Ei cauta confort intr-o relatie calda, speciala, exclusiva cu fiica lor.In aceasta relatie intima ei o includ si pe cea sexuala. Relatia incestuoasa de acest tip poate incepe la varste foarte timpurii sau mai tarziu la pubertate.

e) Tații agresivi, furioși (10%)

Acest tip de bãrbați are adesea o istorie de manifestãri violente

inclusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de furie, negându-se uneori atracția sexualã fațã de copil. Ei considerã cã mama copilului este vinovatã, fiindcã s-au simțit neglijați de ea (“Ceea ce am fãcut a fost o posibilitate de a mã rãzbuna pe copil, fiindcã a devenit centrul vieții nevestei mele”).

Factori de risc în privința abuzului sexual

1. presența unui tatã vitreg

2. existența unei perioade din copilãrie în care mama a fost absentã

3. lipsa de apropiere mamã – copil

4. lipsa studiilor liceale ale mamei

5. comportamentul regresiv al mamei în privința sexualitãții

6. lipsa afecțiunii din partea tatãlui

7. venit redus

8. existența unui numãr foarte restrâns de prieteni (cel mai des)

9. instatisfacțiile și conflictele maritale

10. lipsa tatãlui de lângã copil în primii ani de viațã ai acestuia

11. experiența agresorului de a fi fost el însuși victima unor abuzuri

Depistarea abuzului sexual.

Situațiile prin care putem depista abuzul sexual sunt variate. Copiii pot fi adesea foarte “direcți” în exprimarea lor legatã de anumite probleme intime. Deasemenea, unii copii mai mici pot sa-și destãinuiasca experiențele sexuale, în timp ce se joacã, schițându-le gestual și/sau verbal. Un bãiat i-ar putea cere educatoarei de la grãdinițã sã se joace cu el în același fel în care o face “tãticul sãu”, iar dacã copilului i s-ar cere sã arate cum se joacã tãticul sãu cu el, acesta ar fi în stare sã demonstreze. Însã, în general adulții nu cred ceea ce spune copilul sau s-ar simți mai bine dacã ar discuta despre cu totul altceva. Un copil care nu este crezut s-ar putea ca data viitoare sã nu

mai încerce sã mãrturiseascã în mod direct încurcãtura în care se aflã, fãcând aceasta

pe mai departe prin diferite încercãri indirecte.

Copiii mai mãrișori se întâmplã sã povesteascã din când în când altor copii de aceeași vârstã care, la rândul lor, s-ar putea sã povesteascã unor adulți. Cu toate acestea, de obicei, copilul pãstreazã secretul acelor întâmplãri și le neagã dacã este întrebat direct.

Caracterul secret care domnește în legãtura abuzivã precum și vulnerabilitatea copiluluil obligã pe acesta la tãcere și permite repetarea abuzului timp de mulți ani. Abuzul nu se întâmplã decât atunci când copilul se aflã singur cu abuzatorul, iar aceea întâmplare nu poate fi împãrtãșitã cu nimeni altcineva. “ Secretul ” este asigurat prin amenințãri și corupere : “ Dacã vei spune cuiva ce s-a întâmplat eu voi intra în pușcãrie”.” Dacã îi vei spune mamei tale, ea te va urâ mereu ”. Pe mãsurã ce trece timpul, copilul se simte tot mai vinovat și va folosi tot mai multã energie pentru a acoperi faptele spre care a fost atras.

Aprecierea gravitãții faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcție de :

vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânãr, cu atat faptele sunt considerate mai grave.

gradul forței aplicate, fapta fiind cu atât mai gravã, cu cât forța utilizatã este mai mare.

relația dintre abuzator și victimã, fapta fiind cu atât mai gravã, cu cât relația abuzatorului cu victima este mai strânsã.

tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacã a avut loc penetrarea copilului.

Pentru a diferenția abuzul sexual de alte acte sexuale, fãrã cararcter abuziv, se folosesc criterii privind diferența de vârstã, de putere, de nivelul de cunoștințe și de nivelul de satisfacție sexualã între abuzator și victimã.

Între înțelegerea clinicã și cea legalã a relelor tratamente se fac deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noțiunea de incest se referã în termini clinici, în mod clar, la orice tip de relații între rude aflate în relație directã, incluzând aici nu numai orice tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt tip de comportament sexual prin care adultul tinde sã-și satisfacã nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit. Copiii care au fost expuși de mici abuzului sexual vor prezenta un comportament sexualizat timpuriu. Ei se vor apropia de alți oameni într-un mod similar celui pe care l-au învãțat de la abuzator. Ei pot prezenta o forma de comportament de flirtare pseudo-maturã.

Acești copii se feresc adesea sã aibã contacte cu alți copii de vârsta lor. Le este fricã de faptul cã cineva “ar putea observa “. Se izoleazã și ajung sã se priveascã ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii. Aceasta diferențã poate fi vãzutã în sensul de “mai rãu”, “mai ticãlos” sau “mai adult” într-un mod secret.

Abilitate de a se concentra slabește, iar rezultatele lor școlare se deterioreazã rapid. Vor încerca adesea sã evite orele de gimnasticã precum și dezbrãcarea în prezența altor copii și mersul la duș, pentru cã “s-ar putea ca ceilalți sã observe…” Pentru aceleași motive vor încerca sã evite medicul școlii. În același timp în care se vor lupta sã evite controalele de rutinã ale doctorilor ei vor contacta asistenta pentru diferite dureri legate de dureri de burtã, dureri de cap, dureri ale picioarelor sau alte probleme somatice.

Dereglãri serioase ale somnului, fobii și coșmaruri având un conținut sexual pot fi de asemenea semnale ale faptului cã un copil a fost abuzat sexual. Pot apãrea de asemenea crize isterice cu țipete tremurãturi sau leșin. Este întâlnitã, de asemenea, o forma de pseudoepilepsie, precum și dereglãri ale poftei de mâncare.

În perioada adolescenței frecvența apariției gândurilor, amenințãrilor și încercãrilor, suicidale va crește. Nereușind sã scape de abuz, ei vor reacționa ca și cum urmãrile dezvãluirii abuzului ar putea fi mai rele decât expunerea în continuare la abuz. Astfel sinuciderea poate fi vãzutã ca singura cale de ieșire dintr-o dilema irezolvabilã : a spune sau a nu spune.

De asemenea, sunt descrise diferite tipuri de comportament auto-distructiv. Abuzul de droguri din adolescența timpurie poate ușura oarecum durerea unora. Prostituția ar putea fi o altã modalitate de evadare, distructivã dar logicã, dintr-un anumit punct de vedere – au învãțat-o acasã.

Se poate spune cã este mult mai dificilã obținerea unei dovezi în legãtura cu abuzul sexual decât dovedirea abuzului fizic. Excepție fac cazurile de transmitere sexualã a unor boli și cazurile de sarcinã. Uneori pot fi demonstrate anumite modificãri fizice, de exemplu, dilatãri ale anusului, anumite urme în jurul altor deschideri ale corpului, al pelvisului, pe coapse și pe sâni. Existã și alte simptome somatice care pot fi corelate neconcludent cu abuzul sexual cum ar fi infecțiile urinare și vaginale cornice. Sângerãri și mâncãrimi ale zonelor genitale și anale pot fi, de asemenea, corelate cu abuzurile sexuale, dar și constipația cronicã și menstruațiile întârziate și neregulate. Pot aparea tulburãri psiho-somatice cum ar fi dureri de burtã și dureri în zona pelvianã. Alți copii pot avea chiar dificultãți în a merge sau a se așeza.

Unii copii sunt extrem de preocupați de jocul sexual și dovedesc cunoștințe detaliate legate de sexualitatea adultului. Ei sunt foarte activi și pot lua inițiative în jocuri sexuale realizate cu alți copii, de exemplu la grãdinițã. Mulți dintre ei regreseazã și ajung sã se comporte în moduri caracteristice unui stadiu de dezvoltare anterior, de exemplu, prezintã inconștinențã urinarã, preiau limbajul bebelușilor. Aceasta dilemã de identificare apare și în abuzul sexual, deoarece regresia este întâlnitã frecvent la copiii supuși diferitelor tipuri de stres, incluzând crizele familiale sau influența creșei.

Atunci când un copil prezintã mai multe dintre aceste simptome în același timp ar trebui sã dea de gândit, în sensul cã abuzul sexual ar fi o explicație posibilã.

Normele privind sexualitatea se schimbã foarte repede. Filmele și literatura pornograficã pentru/cu copii, sunt ușor de procurat. Apar, de asemenea, alte modificãri culturale incluzând creșterea numãrului de divorțuri care au ca rezultat creșterea numãrului de familii cu tatã vitreg, în care tabuurile incestuoase se presupun a fi mai scãzute în comparație cu familiile cu pãrinți biologici.

Abuzul sexual este asociat adesea cu alte tipuri de maltratare descrise anterior. Un copil care a fost abuzat sexual în propria sa familie s-ar putea, de asemenea, sã fi fost expus și altor tipuri de maltratare. Toate acestea au și o serie de trãsãturi comune. Cu toate acestea, acțiunea în cazul abuzului sexual este diferitã de activitatea cu alte tipuri de maltratare, deoarece, în acest caz nu avem de a face doar cu un comportament criminal serios, dar și cu un comportament care este considerat tabu. Acest caz va trebui tratat atât din punct de vedere al bunãstãrii copilului, cât și ca un caz judiciar.

3 Efectele abuzului asupra copilului

3.1. Abuzul , eveniment traumatic

Diferitele tipuri de maltratare au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Acesta este “evenimentul din viața subiectului care se definește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se gãsește subiectul de a-i rãspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacã în organizarea psihicã; în termeni economici, traumatismul se caracterizeazã printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic “ Evenimentele traumatice au o apariție neașteptatã și o intensitate imprevizibilã; ele întrec limitele obișnuite ale experienței umane și au un caracter înfricoșãtor pentru cei mai mulți pe care îi afecteazã.

În categoria evenimentelor traumatice intrã dezastrele naturale (cutremure, inundații, etc.), accidentele de muncã, de circulație, cele casnice etc. și vãtãmãrile intenționate produse de oameni. Garbarino et al (1992) delimiteazã doua categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care sufera direct de pe urma evenimentului și victimele secundare, care asistã la întâmplãri de naturã traumatica, exercitate asupra unor persoane îndrãgite, prieteni sau chiar necunoscuți.

Victima primarã este copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat de dascãl în fața prietenilor sãi, copilul rãpit de lângã pãrinții lui sau adolescenta ironizatã continuu de mamã sa și izolatã de colegii ei. Când copilul este martor al violențelor din familie, cand adolescentul asistã la moartea sau ranirea unui prieten, când sora mai micã asistã la violarea sorei mai mari sau la bãtaia cruntã la care au fost supusi fratele sau mama ei, atunci reacțiile sale sunt comparabile celor din situația de victimã primarã, având consecințe traumatice.

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stress Dysorder –PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic ”oficial”, aplicabilã în cazurile copiiilor care au suferit experiențe traumatice. PTSD se diferențiazã de formele acute ale reacției la stress (Acute Stress Dysorder-AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse anxietatea accentuatã, generalizatã, depresia, pierderea respectului de sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive. Dacã toate aceste fenomene apar în primele patru sãptãmâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvã în aceastã perioadã, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a învins stresul, nu va suferi de PTSD. Dacã însã simptomele persistã mai mult de o lunã, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade mai greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, toata viața. Consecințele actelor intenționate de violența orientate împotriva unui copil nu se restrâng, așadar, numai la nivelul fizic al vãtãmãrii produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil.

În concepția sa târzie privind trauma, asimilatã cu lezarea sinelui, Freud explicã “nucleul reacțiilor la trauma printr-o creștere peste limita tolerabilului, a tensiunii ce rezultã dintr-un aflux de excitații interne, care cer sa fie anulate.” În acest context, reacțiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, încercãri de înțelegere și de stãpânire a situației traumatice, fãrã sens și incontrolabile prin definiție. De exemplu, “repetarea viselor în care subiectul retrãiește cu intensitate accidentul și se repune în situația traumaticã parca pentru a o stãpâni este repetatã ca o compulsie la repetiție.” Simptomele care cauzeazã tulburarea post-traumatica transpun pe plan fizic jocul violent, pãtrunzãtor, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalitãți.

Reacțiile copiilor expuși relelor tratamente variazã în mare mãsurã în funcție de:

tipul de rele tratamente la care sunt supuși

vârsta lor

capacitatea lor de întelegere a realitãții

ajutorul pe care-l primesc de la adulții din mediul lor de viațã

caracteristicile evenimentelor traumatice

caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului, calitãțile lui înnãscute de vulnerabilitate sau rezistența la stres.

În funcție de persistența stresãrilor s-au deosebit doua tipuri de traume : trauma de tipul I (rezultate în urma unui singur atac) și cele de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri). Toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcție de cele doua tipuri, pot acționa neașteptat , sau pot fi anticipate cu groazã de copil și , în ambele cazuri, pot cauza schimbãri care sa afecteze structurile psihice dar și biologice.

Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intensive, cu reprezentãri clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebãri reluate la nesfârșit, care sã explice “de ce?”, “de ce tocmai eu?“ și de explicații sau percepții greșite.

Ca urmare a unor amintiri vii, a retrãiri frecvente a evenimentului traumatic, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu tresãriri exagerate, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburãri de somn. Semnificația acestui tip de reacție este aceea ca persoana abuzatã se strãduiește sã rãmânã treazã, vigilența pentru a putea evita în viitor astfel de situații. Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frica, extinzându-le chiar la stimuli neutri (de exemplu, frica de bãrbați, sau cea de a intra în baie, de a se dezbrãca, frica de a intra în încãperi necunoscute).

Rãspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivitãții la lumea exterioarã și insensibilitatea psihicã, auto-hipnoza, dar și disocierea și furia. Copiii se strãduiesc din rãsputeri sã uite traumele lor cronice, sã evite sã se gândeascã la ele sau sã vorbeascã despre ele. Diminuarea reactivitãții la lumea exterioarã și insensibilitatea psihicã au semnificația desensibilizãrii în fața durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt, reacții de apãrare ale copiilor prin care aceștia încearcã sã uite de trãirile lor traumatice. Acești copii sunt adesea descriși ca fiind lipsiți de empatie sau insensibili. Ei se feresc de a resimți durerea altora, pentru ca aceasta ar deschide calea spre a simți propria durere, ceea ce le-ar depași puterile. Uneori victimele violenței se manifestã exploziv, alteori furia și ura resimțitã de acestea rãmân neexprimate, înnãbușite. Uneori un gest sau o privire acelor din jur sunt suficiente pentru ca, copilului abuzat sã-i readuca în minte violența la care a fost supus și sã reacționeze împotriva unor persoane neutre, care nu înțãleg reacțiile sale. Acești copii abordeaza deseori un comportament prin care atacã pentru a se apãra de evenimentele traumatice. De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor aceștia trãiesc sentimente dureroase de autoînvinovãțire. Ei își cautã pe de o parte propria vinã în declanșarea evenimentului, iar pe de alta parte se autoînvinovãțesc fiindcã au sentimente de ura, de rãzbunare fațã de cel care a comis abuzul. Dacã acesta a fost comis de pãrinți sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor fațã de aceștia devin ambivalente, iubirea și revolta amestecându-se. Ambivalența copiilor fațã de pãrinții care îi supun la rele tratamente se datoreaza evenimentelor contradictorii ale acestora din urma. Ceea ce îi ajutã pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginație, în care își creeaza o lume proprie, idealã, în care sunt iubiți.

3.2. Consecințe în plan fizic și psihic.

3.2.1 Reacții psihosomatice.

Sãnãtatea fizicã joacã un rol important în dezvoltarea unui copil și în relația sa cu situația de maltratare.

Copiii care sunt crescuți în situații stresante sunt mai bolnãvicioși decât alți copiii. Acest lucru este valabil atât pentru infecții cât și pentru alergii. Acești copii au nevoie de un limbaj psihologic. Ei își comunicã sentimentele de neplãcere prin intermediul limbajului durerii și prin diferite simptome pe care le prezintã. Copiii pot fi internați în spital, iar aceasta internare le provoaca diferite probleme din cauza separãrii. Simptomele somatice și nevoile aferente acestora pot provoca agresiunea și respingerea din partea pãrinților. S-a constatat cã copiii proveniți din familii în care au loc abuzuri de alcool, prezintã într-o mult mai mare mãsurã simptome psihosomatice cum ar fi durerile de cap, durerile de burtã, probleme de scaun si de hrãnire. Un lucru similar se observã la copiii care au fost expuși abuzului sexual.

3.2.2. Efecte posttraumatice

Sindromul stresului posttraumatic apare adesea la copiii abuzați sexual, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de el și copilul este mai lipsit de suport.

S-a arãtat cã abuzul sexual produce efecte traumatizante imediate și pe termen lung asupra copilului. Caracteristicile acestui tip de abuz sunt flashback-urile pe care victima le are în legãturã cu evenimentul traumatizant. Acestea includ de cele mai multe ori imagini vizuale ale abuzatului, ale locului unde a avut loc abuzul. Copilul abuzat aude vocea abuzatorului, are senzația cã-i simte respirația, cã este atins de acesta. Asemenea flashback-uri se pot produce adesea “din senin“, însã, de cele mai multe ori se întâmplã când copilul abuzat vine în contact cu anumiți stimuli legați de evenimentul traumatizant.

Frecvente în cazurile de abuz sexual sunt coșmarurile pe care victima le poate avea. Acestea se întâmplã de obicei la scurt timp dupã ce copilul a fost abuzat, urmând ca frecvența lor sã scadã dacã abuzul înceteazã.

3.2.3. Deprimarea

Copiii cu o dezvoltare armonioasã, cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți. Felul în care au contacte cu ceilalți, modul de inițiere a contactului este direct, contactul lor vizual cere mereu atenție. Copilul deprimat, s-ar putea sã nu reușeascã sã ne atragã privirile înspre el, el are un foarte slab comportament de contact. Ochii și fața lui nu joaca un rol central în cazul acțiunii.

Depresia copiilor poate fi adesea observatã în jocurile lor. Copii au nevoie sã se joace, ei se joacã pentru a se distra, dar și pentru a învãța. În timpul jocului ei trãiesc anumite experiențe. Mulți copii aflați în situații de maltratare aproape cã nu se joacã deloc, aceasta fiind un mod de a-și exprima depresia. În cazurile în care se joaca, o fac într-un mod stereotip. Ei reflectã aceeași temã la nesfârșit. Acești copii sunt înțepeniți în anumite experiențe cãrora nu le pot face fațã, și exteriorizeazã aceasta, de exemplu, în desenele lor.

Copiii au nevoie de a fi fizic activi, se dezvoltã prin activitatea fizica desfãșuratã: își dezvoltã corpul și plãcerea de a-și stãpâni propriile acțiuni. Existã o plãcere spontanã, curiozitate și nevoia de a urmãri în activitatea copiilor. Aceste calitãți cer o disponibilitate de putere și energie. Copiii care se simt înșelați și neglijați nu au întodeauna acesta energie și putere. Copiii aflați în situații de pasivitate fizicã. Însã ei nu sunt în mod necesar conștienți de acest lucru. Astfel, când copilul prezintã o pasivitate fizicã prea accentuatã trebuie sã punem un semn de întrebare.

Depresia poate fi îndepãrtatã cu ajutorul unei activitãți în desfãșurare. Copiii, bineînțãles, sunt foarte diferiți din punct de vedere al vitalitãții, iar aceasta le va

influența modul de desfãșurare al activitãții. Atât pasivitatea extremã, cât și hiperactivitatea copilului trebuie sã ne dea de gândit.

Copiii deprimați prezintã o creativitate mai scãzutã în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxtietatea și depresia, precum și încercãrile copilului de a face fațã experiențelor vieții lasã puțin la creativitãții și jocului.

Mulți dintre copiii aflați în episodul de maltratare sunt foarte usor de distras. Ei au rezistențã și o abilitate de concentrare mai redusã, ceea ce nu trebuie sã ne surprindã având în vedere situația cu care se confruntã.

3.2.4. Percepția împrejurimilor

Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere fațã de mediu în funcție de modul în care nevoile sale de bazã, cele emoționale precum și cele fizice sunt sau nu satisfãcute.

Copilul care este supus maltratãrii în timpul primilor ani ai vieții va dezvolta un atașament nesigur fațã de pãrinți și va avea dificultãți în stabilirea încrederii în ceilalți. Pe mãsurã ce va crește, își va crea o imagine negativã atãt despre lume cât și despre sine. El va interpreta și percepe mediul de bazã experiențelor trãite în propriul cãmin. Dacã copilul își va rezolva conflictul de bazã al dezvoltãrii pe varianta neîncrederii, abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte ale dezvoltãrii (de a-și depãși urmãtoarele etape evaluative) într-un mod pozitiv, va fi mult redusã. Abilitatea copilului, de a rezolva saricinile corespunzãtoare etapelor evaluative va depinde, de asemenea, de posibilitãțile oferite în fiecare moment de cãtre rețeaua socialã.

Creșterea și învãțarea ajutã copilul sã se adapteze la mediu. În mãsura în care se adapteaza el la mediu, dar obligã și mediul sã se adapteze la el. Dacã mediul înconjurator nu se schimba și nu se adapteazã cerințelor copilului, atunci copilul trebuie sã se adapteze la acesta. Afirmația este valabilã într-o mare masurã și în cazurile de maltratare. Daca mediul în care traiește copilul nu este proprie maturizãrii sau dacã povara care o pune pe umerii copilului este prea mare și de lunga duratã, dezvoltarea copilului va fi inhibatã.

3.2.5. Imaginea de sine – stima de sine.

O importantã cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintã percepția lui despre pãrinți. Copilul care se simte iubit și acceptat are o bazã bunã pentru a-și construi o bunã imagine și stimã de sine. Pãrinții abuzanți îi comunicã timpuriu copilului faptul cã nu este suficient de bun cã nu este dorit, și cã el este responsabil pentru tot ceea ce se întâmplã rãu în familie. El trãiește cu idea cã este bun și valorizat doar atunci când întâlnește așteptãrile pãrinților spre deosebirea de situația în care rolul lui primordial este de a satisface nevoile pãrinților sau adulților care-l îngrijesc. Simte ca nimeni nu se ocupã de el. El va dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionatã și negativã precum și o scãzutã stimã de sine. Acest copil are o lume interioarã umplutã de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume. Dacã, de pildã, copilul aude cã are un retard din naștere și pãrinții îl trateazã ca și cum ar fi un retardat, chiar dacã copilul este normal din punct de vedere somatic, el se va percepe ca fiind retardat. Stima de sine scãzutã este observatã în toate timpurile de maltratare.

3.2.6. Trãirea anxietãții și vinovãției – loialitatea și pãstrarea secretului.

Copiii depun mult efort în încercarea de a înțãlege situația în care se aflã. Ei încearcã sã interpreteze situațiile și sã explice comportamentul agresorului într-un mod care sã-l plaseze pe acesta într-o luminã bunã, în timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate de vinã. Procesul de interpretare depinde, desigur, de vârsta cognitivã a copilului. Aceste lucruri pot fi observate atât în situațiile de abuz fizic, în situațiile abuzului de alcool din partea pãrinților, precum și în abuzul sexual. Copiii care aparțin ultimei categorii se vor simți cel mai împovãrați datoritã faptului cã agresorul, pentru a se proteja pe sine, îl blameazã în mod activ pe copil, iar copilul va simți cã poartã vina. Aceastã trãire a vinei va fi exprimatã în diferite forme de comportament autodistructiv.

În același timp, copiii care preiau foarte mult din responsabilitate sunt extrem de loiali pãrinților lor.

Abilitatea copiilor de a ascunde lucruri și fapte, de a ține secret situații de abuz este aproape fãrã limitã. Aceasta poate fi observatã, de exemplu, în situațiile de abuz de drog și alcool ale pãrinților. Copiii cunosc foarte bine ce nu vor alții sã audã. Pãstrarea secretului în legãturã cu abuzul sexual este probabil mai mare decât la orice altã formã de abuz. Acesta va crea un copil foarte vulnerabil, care va putea fi copleșit de povara pãstrãrii secretului într-un mod mai ridicol decât ar putea-o face un alt tip de abuz. Puternica influența a respectivului secret creeazã un conflict emoțional insolvabil. Din aceasta cauzã dezvoltarea moralã a copilului se va face cu dificultãți datoritã faptului cã el învațã de la adulți cã trebuie mereu sã ascundã ceea ce e mai rãu. Astfel, ce-i rãu devine bun.

Acei copii care au semnalat de timpuriu adulților faptul cã sunt implicați în astfel de activitãți au primit, drept rãspuns, neîncrederea și respingerea. Astfel li s-a confirmat faptul cã ei sunt cei care greșesc. Prin reprimarea copilul încearcã sã reducã anxietatea cu care se confruntã. El neagã faptul ca a fost supus abuzului sexual. Aceastã reprimare este adesea întãritã de alte persoane aparținând rețelei sociale din care face parte copilul, de cãtre familie și, pe mãsurã ce timpul trece, de cãtre profesioniști care sperã ca acel eveniment sã nu se fi întâmplat.

Procesele și mecanismele care au fost observate la copiii care au fost expuși abuzului sexual, pot fi observate și la copiii care sunt expuși altor tipuri de abuz traumatizant. Poate fi vorba de abuz fizic și de prezența la situațiile în care a avut loc abuz de droguri și violențã.

Ceea ce se petrece acasã este acoperit. Aceasta face ca munca dusã cu sentimentele sã fie foarte dificilã. Se poate observa mult mai bine la copiii care au fost supuși abuzului sexual, dar și la copiii expuși abuzului de droguri și violenței pãrinților. Tãcerea este asiguratã prin amenințãri și provocarea sentimentului de rușine la copil. Dacã copilul vrea sã supraviețuieascã trebuie sã tacã. Nu are altã alegere.

Copiii se tem de eventuala înfãptuire a amenințãrilor agresorului și sunt înspãimântați de rãzbunarea familiei sau de dezintegrarea acesteia. Atâta timp cât avem în vedere abuzul sexual acest tip de fricã poate fi pe deplin întemeiatã. Copilul este întâmpinat de neîncredere si respingerea celor mari. El se poate lovi de un pãrinte care nu-l va crede pe el, ci pe agresor.

3.2.7. Disocierea

Se pare cã copiii folosesc mult mai des decât adulții disocierea ca mecanism de apãrare pentru a se proteja de consecințele psihice ale traumelor suportate. Folosirea disocierii si a negãrii, creeazã copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele și amintirile abuzului. Astfel amnezia totalã sau parțialã a abuzului poate persista timp de luni de zile sau chiar ani.

Copilul va dezvolta, de asemenea, stãri asemãnãtoare traumei, tulburãri ale percepției de sine și schimbãri de neînțãles ale starii de spirit și ale comportamentului. Stãrile asemãnãtoare traumei sunt caracterizate prin priviri în gol și pierderi ale contactului cu mediul înconjurãtor. Aceasta stare asemãnãtoare traumei pare sa fie o reacție la un stimul specific din mediul care îi amintește de aceea trauma. Copilul are, de obicei, o amnezie a acestor episoade, iar dupa ce acestea se sfârșesc, copilul va rezuma tot ceea ce facea înaintea începerii episodului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tulburarea personalitãții multiple (TPM) este un exemplu extrem ale tulburãrii percepției de sine. Copilul poate alterna între diferite identitãți. Chiar și copiii în vârstã de trei ani au putut fi observați ca având semne clare ale personalitãții multiple.

Aici starea disociativã este exprimatã printr-o folosire excesivã a prietenilor imaginari, se poate urmãri felul în care copiii reprezintã într-o situație de joacã, alți copii, vorbind cu fiecare din ei cu voci diferite.

Copiii aflați într-o stare disociativã, ale cãror trãiri nu le sunt premise, în acel moment, pot ajunge sã nege acțiuni sãvârșite anterior, acțiuni care au fost observate de alte persoane.

Unii pretind cã experiențele traumatice repetate sunt reamintite mai puțin complect decât un singur episod traumatic. Un copil care a suferit abuzuri repetate poate fi din aceasta cauza mai puțin capabil sã-și aminteascã ce s-a întâmplat decât un copil care a fost expus abuzului o singurã datã.

3.2.8. Probleme de dependențã

Situațiile de maltratare sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvatã a nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creeazã probleme de dependențã. Aceasta dependențã este foarte pronunțatã la copiii aflați în situații dificile. Problemele de dependețã se dezvãluie cel mai adesea în douã moduri diferite: o dependențã deschisã și o dependențã defensivã.

Dependența deschisã se poate manifesta ca o tendințã constantã spre contacte fizice, comportament de cãutare al atenției, preocupare pentru controlul și stãpânirea altora, încercãri permanente de a mulțumi și de a fi acceptat de cãtre pãrinți, și de alți adulți. Educatorii de preșcolari, de exemplu, pot observa modul în care reacționeazã copiii aflați în situații de maltratare, retrãgându-se adesea fațã de alti copii,“agãțându-se de adulți”, și preferând sã stea în poalele celor mari. Cu toate acestea respectivul copil nu va fi întodeauna capabil sã se apropie și sã interacționeze cu educatorii și cu ceilalți adulți. Nu sunt deprinși cu înțãlegerea mutualã, ci doar cu situațiile de respingere. Având în ei grele experimente pe care le-au trãit, nu vor mai risca sã fie expuși unor alte situații de respingere din partea adulților sau a copiilor. Copilul se poate retrage într-o stare de apatie pasivã. Pe de altã parte, copilul poate prezenta o dependențã defensivã, o independentã excesivã și o retragere emoționalã, atat fațã de pãrinți cât și fațã de alți adulți. Aceasta dependențã defensivã se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilã în care copilul pare sã se poarte ca și cum nu i-ar pãsa de nimeni.

În spatele acestor reacții copilul tânjește dupã siguranțã și recunoașterea sa de cãtre persoanele care-l îngrijesc. Chiar dacã situațiile de maltratare variazã din punct de vedere al intensitãții și al tipologiei, toți copiii care sunt supuși maltratãrii au anumite trãiri comune. Fiecare dintre ei trãiește sentimentul îngrijorãrii și al anxietãții. Nu le sunt strãine nici sentimentele de dezamãgire și suferințã, acestea fiind legate în mod inevitabil de cele descrise anterior. Sentimentele contradictorii cum ar fi dorința de dragoste, respingerea și retragerea sunt adesea exprimate atât “spre” și “dinspre” pãrinți cât și “spre” și “dinspre” alte persoane.

Aceste sentimente vor fi diferite, din nou din punct vedere al intensitãții și al duratei depinzând de situația de maltratare în sine, de sensibilitatea copilului, de modul în care acesta percepe situația și mecanismele folosite pentru a supraviețui.

3.2.9. Întârzieri de dezvoltare.

Copiii care au fost expuși diferitelor tipuri de abuz și neglijare, prezintã adesea diferite grade de detardare în dezvoltarea neurologicã, cognitivã cât și în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retardãri de dezvoltare pot fi serioase și ele pot fi observate încã din primele luni de viațã.

Retardurile în dezvoltare și comportament merg adesea mânã în mânã în majoritatea formelor de maltratare.

De asemenea, cercetãri fãcute asupra copiilor expuși abuzului fizic și neglijãrii au arãtat o apariție relativ mare a retardului mintal la acești copii. O parte a acestuia este de naturã organicã, iar poate fi și rezultatul interacțiunii copil – pãrinte. Poate fi cauzat atât de leziuni cerebrale, subalimentare și de probleme de atașament din timpul alãptãrii, precum și de un abuz emoțional continuu.

3.2.10 Probleme de învãțare.

Având atât probleme de concentrare a atenției, cât și întârzieri de dezvoltare este inevitabil ca acești copii sã prezinte diferite tipuri și grade de probleme de învãțare. Trãirile lor în relație cu alți copii și adulți sunt caracteristice poziției de apãrare. Acesta este un factor important atâta timp cât dezvoltã stima de sine și respectul interacțiune cu ceilalți. Existã desigur și excepții. Unii copii au resure interioare atât de puternice, încât sunt capabili sã facã abstracție de aspectele negative și distructive ale situației de acasã și sã se bucure din plin de școalã și de liniștea pe care aceasta le-o oferã. Școala devine un sanctuar și oferã posibilitãți compensatoare foarte mari pentru acei copii cu resurse interioare puternice. Ea oferã posibilitatea atașamentului fațã de alte persoane decât cele din interiorul familiei.

3.2.11. Comportamentele autoagresive, actele autodistructive.

Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul se poate angaja în activitãți fizice periculoase, se poate automutila, poate sã refuze alimentația, sau din potrivã, sã se supraalimenteze, poate sã-și roadã unghiile pânã la sânge, se poate zgâria sau împunge ori tãia cu cuțitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel sã-și simtã limitele propriului corp, și sã-și dirijeze stimulii dureroși. Semnificația acestor comportamente, la cei care au fost supuși unor rele tratamente este încercarea de a-și dovedi lor înșilor cã pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentele în care au trãit un abuz.

Actele autodistructive, suicidale sunt forme extrem de periculoase. Deși rare în populația de ansamblu a copiilor, ele sunt des întâlnite în practica psihiatricã a muncii cu adolescenții. Astfel de tulburãri de comportament nu sunt specifice doar celor care au suferit vreo formã de maltratare, dar pot apãrea și ca urmare a deziluziilor adolescenților, în cadrul mai larg al strãduințelor de a-și gãsi identitatea. Uneori însã, astfel de simptome ascund disperarea copilului în fața diferitelor forme de rele tratamente la care el este expus în familie. Disperarea copilului poate lua forme extreme când se simte singur în fața abuzului, când nu vede nici o soluție de scãpare.

Încercãrile de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani dar nu sunt excluse. Ele sunt mai probabile însã în momente de panicã ale copilului (de exemplu copilul se poate arunca de la etaj de frica bãtãii). Pentru a pune capãt eșecurilor repetate, denigrãrii din partea colegilor sau a pãrinților, bãtãilor sau pentru a nu mai asista la violența dintre pãrinți, unii copii de vârstã școlarã recurg și ei la ingerarea unor medicamente. Încercãrile de sinucidere sunt comportamente extrem de periculoase și trebuie luate întodeauna extrem de serios de cãtre parinți și profesioniști.

3.3. Strategii de supraviețuire și conducere.

Copiii aflați în situații de maltratare, sunt slãbiți, confuzi, anxioși, însã fac tot posibilul pentru a supraviețui. Mulți dintre ei investesc enorm în a-și rezolva propriile probleme pentru supraviețuire. Nevoia copilului de a-și rezolva problemele poate apãrea foarte nuanțatã în familiile abuzive. Mulți dintre acești copii doresc din tot sufletul sã devinã independenți. Copiii neglijați care au resurse puternice pot, sã fie foarte rapizi în a deveni autonomi, într-o anumitã masurã. Ei ajung sã învețe sã meargã, sã se îmbrace de timpuri, reușesc sã se hrãneascã de la o vârstã destul de micã. Toate aceste lucruri le fac pentru a supraviețui.

Abilitatea unor copii de a depãși stãrile de anxietate și de a tolera frustrarea este foarte mare. Cercetãrile aratã cã copiii proveniți din pãrinți bolnavi psihic dovedesc o capacitate excepționalã de a se conduce și descurca singuri. Alți copii mai mari sunt capabili chiar și de a indentifica starea evolutivã a bolii pãrinților și de a lua legãtura cu psihiatrul sau alt adult care ar putea fi de ajutor.

Strategiile de supraviețuire sunt definite, aici, ca moduri prin care copilul reacționeazã și încercã sã facã fațã situatiei de amenințare în cel mai bun mod posibil. Fiecare copil are nevoia de a fi propriul sãu stãpân și de a face singur fațã situatiilor, de a se autoconduce. Se pune însã întrebarea care este granița între autoconducere și strategia de supraviețuire?

Este greu de evaluat aceasta granițã. Probabil cã avem de-a face cu un continuum. La unul din capetele acestuia întâlnim copiii care ajung sã-și dobândeascã independența, având niște resure bogate, expectante positive ale mediului precum și rșspunsuri adecvate. La celãlalt capãt îndepãrtat al acestui continuum întâlnim copii care luptã cu toatã ființa ca sa facã fațã unor situații înspãimântãtoare. Cea mai mare parte a energiei și resurselor copilului este canalizatã în aceastã direcție, astfel ca încercarea de a face fațã acestor situații poate duce la stoparea procesului de dezvoltare. Strategiile de supraviețuire pe care copilul le va dezvolta depind de temperamentul, dezvoltarea fizicã și vitalitatea copilului. Ele vor depinde și de sensibilitatea, creativitatea și capacitatea intelectualã a sa. Aceste strategii de supraviețuire pot fi mai mult sau mai puțin constructive; ele pot fi chiar distructive, evaluarea putând fi fãcutã în funcție de dezvoltarea ulterioarã a copilului și de interacțiunea lui cu alții. Grey și Kempe (1976) au descris douã strategii de supraviețuire pe care le folosesc copiii în situații de maltratare: “Strategia exagerat de bine adaptatã” și cea “hiperactivã și distructivã”.

Cei care aparțin primului grup se comportã astfel încât sã îndeplineascã dorințele și așteptãrile adulților. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulți, semnale legate de modul în care copilul ar trebui sã se comporte. Acești copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face fațã acestor așteptãri. Cei ce aparțin celuilalt grup prezintã un comportament continuum provocator, agresiv, distructiv și hiperactiv.

3.3.1. Adaptarea exageratã

Acest grup de copii încearcã sã-și asume controlul atât asupra lor, cât și a celor din jur a diferitelior aspecte negative pe care ei, și viața pe care o duc, le prezintã. Ei observã mereu atitudinile și stãrile de spirit ale adulților și încearcã sã se comporte în așa fel încât sã evite furia și reacțiile violente ale acestora. Ei cunosc faptul ca reacțiile pãrinților lor sunt imprevizibile. O situație bunã pentru moment se poate transforma în câteva secunde în agresiune, umilire, remarci amenințãtoare și abuz fizic. Acesta este ceea ce încercã copilul sã evite prin strãdaniile sale de a-și multumi pãrinți cãt se poate de mult. El încearcã sã evite acele situații asupra cãrora nu are control.

E vorba de tipul de copil care ascultã zgomotul pașilor cu care pãrintele urcã pentru a-și da seama dacã acesta este sau nu prost dispus. Este copilul care citește pe fața adultului ceea ce urmeazã sã se întample.

Abilitatea verbalã a acestor copii este adesea destul de bine dezvoltatã. Ei pot în orice moment sã înceapã a vorbi cu fervoare pentru a distrage atenția.

Abilitatea copilului de a se conforma așteptãrilor adultului și de a satisface nevoile acestuia se exprimã într-un mod mult mai dramatic și tulburãtor la copiii care au fost abuzați sexual. Unii dintre aceștia pot dezvolta un comportament puternic sexualizat. Prin aceasta ei au învãțat sã-i mulțumeascã pe adulți și sã primeascã din partea lor un rãspuns.

Copiii care folosesc ca strategie de apãrare adaptarea “exageratã” prezintã adesea comportamente și competențe, care sunt mult superioare nivelului de funcționare corespunzãtor vârstei și resurselor lor. Ei se vor comporta, probabil, ca niște mici adulți. Acest comportament poate fi observat înca de la vãrsta de 2-3 ani in funcție de situația pãrinților, înțelegerea necesitãții de a face fațã așteptãrilor acestora și de abilitatea lor de a îndeplini cerințele pãrinților. Killen (1997) a împãrțit grupul copiilor cu o adaptare “exageratã” în alte trei subgrupuri:

1) cei care-și îndeplinesc cu bine sarcinile, sunt activi și “înving”. Acest grup cuprinde copiii bine dotați, în cazul cãrora existã o corelație strânsã între așteptãrile și nevoile pãrinților și capacitatea copiilor.

2) cei care adoptã un rol de îngrijitor. Aceastã grupã corespunde copiilor care au învãțat de mici cã ceea ce se așteaptã de la ei este sã aibã grijã de adulți. Conform acestor așteptãri își ghideazã ei viața.

3) cei pasivi, retrași. Copiii incluși în acest subgrup sunt mai triști și pot adopta comportamente autodistructive. În același timp ei nu au resurse suficiente sau nu sunt capabili sã-și foloseascã resursele într-un alt mod. Probabil ei își folosesc propriile resurse pentru a face fațã experiențelor prin care trec.

3.3.2. Strategia hiperactivã și distructivã.

Aceastã strategie este ușor de observat prin comportamentul agresiv și autodistructiv prin care se prezintã. Este adesea caracterizatã printr-un grad ridicat de agitație. Profesorii și educatorii o recunosc adesea în cadrul grupurilor de copii pe care-i îngrijesc. Copiii din acest grup tulburã situațiile de joacã și învãțare ale altora. Ei distrug lucrurile altora, îi tulbura pe cei din jur și creazã agitație.

Agresivitatea unui astfel de copil se poate isca din nimic. El poate foarte ușor interpreta greșit o privire din mediu, sã considere orice privire (sau gest) ca agresivã și sã atace pentru a se apãra.

Strategiile descrise mai sus sunt cele întãlnite mai frecvent. Asta nu înseamnã cã un copil va prezenta doar una sau alta din aceste strategii. Strategiile folosite de copii pot alterna de la una la alta în funcție de situația în care se afla. Unii copii pot ajunge ca dupa ani lungi de folosire a unei anumite strategii sã o schimbe cu alta. Uneori poate fi observatã așa-numita agresivitate “nemotivatã” la copilul care prezintã adaptare exageratã.

Wegscheider (1981) descrie trei roluri pe care un copil le poate dezvolta în cadrul unei familii în care are loc abuz de alcool.

1) eroul. Este copilul care se descurcã bine în orice situație și este mereu de ajutor

celor mari.El sau ea își pãstrezã trãirile negative în ei, gândesc pozitiv și se

conformeazã așteptãrilor celor mari. Nimic din ceea ce se întâmplã acasã nu este comunicat în exterior.

2) țapul ispãșitor. Acesta se retrage “în afara familiei”, are probleme la școalã și ajunge sã se prostitueze sau sã consume la rândul sãu alcool și droguri.

3) copilul neglijat. Acesta pãstreazã totul în el, evitã interacțiunile.

Christensen a cercetat de asemenea, strategiile de supraviețuire folosite de copii

în cazul “abuzului soției”. Autoarea definește strategiile de supraviețuire ca fiind

o acțiune preventivã în vederea reducerii anxietãții în situațiile de conflict sau

pentru evitarea completã a apariției unor astfel de situații. Prin comportamentul

sãu copilul încearcã sã creeze un anumit grad de predictibilitate necesar pentru

înlãturarea anxietãții.

Aceste strategii sunt împãrțite în trei categorii superioare:

1) autocontrolul: strategii puse în funcțiune pentru a face copilul sã se stãpâneascã sau sã defineascã mai bine situația.

2) control exterior: strategii prin care copilul introduce o forța externã, definite ca putere fizicã pentru a controla situația.

3) control scãzut: absența strategiilor de modificare sau definire a situației.

Referitor la modul de folosire a strategiilor de autocontrol, existã clare diferențe

între sexe. Strategiile folosite de bãieți sunt legate de plasarea directã sau

simbolicã într-o poziție din care aceștia sã-și poatã folosi propria forțã, în timp ce strategiile urmãrite de fete urmãresc controlarea situației prin intermediul

altor persoane.

Aceste douã tipuri de strategii legate de sex pot fi împãrțite în trei grupuri, în cazul bãieților:

1) strategii de definire a conținutului și autoritãții cu ajutorul imaginației.

2) strategii a conținutului și regulilor prin redefinirea situațiilor conflictuale

agresive cu ajutorul situațiilor sexuale.

3) strategii de control exercitat asupra bãieților.

Fetele se împart la rândul lor în trei grupuri:

1) Unul care definește conținutul și regulile situației prin controlul asupra

cercetãtorului. Controlul a fost asigurat prin manuscrise minuțioase fãcute în

joaca.

2) strategii care definesc conținutul și regulile prin redefinirea situațiilor

conflictuale și agresive în situații de dragoste.

3) strategii care definesc conținutul și regulile prin încercarea de a paraliza

cercetãtorul cu ajutorul producerii stuporii verbale.

În unele strategii folosite de copii, modul de rezolvare a problemelor corespunde cu ceea ce se petrece în situațiile conflictuale din propria familie. Existã o categorie a copiilor care nu realizeazã nici o încercare de a controla situația. Unii dintre ei par a nu a avea nici o strategie de control a situației.

Diferitele strategii de supraviețuire descrise anterior afecteazã desigur, interacțiunile dintre pãrinți și copii și dintre copii și rețeaua socialã existentã.

Strategia de adaptare “exageratã” poate oferi copilului mari posibilitãți de a se atașa atât de alți copii cât și de unii adulți din cadrul rețelei sociale ca, de exemplu, în școalã. Acest lucru se potrivește în special copilului care este fãcut pentru a acumula. Dacã considerãm de cealaltã parte strategiile hiperactive și distructive observãm cã acestea conduc la creșterea respingerilor și la o confirmare a faptului cã acești copii nu au nici o valoare. Respingerea provenitã din cadrul rețelei sociale, de exemplu școala, poate deveni un factor central în menținerea și întãrirea “cercului vicios” ceea ce va afecta dezvoltarea copilului într-un mod distructiv. Acest copil poate foarte ușor sã ia rolul de “țap ispãșitor”, rol care nu face decât sã întãreascã confuzia și proasta imagine de sine. Acest copil are un comportament care nu-i permite sã învețe și sã se dezvolte conform țelurilor individuale și colective, nu-i lasã nici pe ceilalți copii sã învețe și sã se dezolvte și îngreuneazã foarte mult munca învãțãtorului.

Așa cum reiese din ceea ce am prezentat anterior, strategiile de supraviețuire pot fi atât constructive cât și distructive, în funcție de felul în care este afectatã personalitatea copilului și de posibilitãțile noastre de a-l ajuta. Dacã vom pãtrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supraviețuire vom descoperi aceleași sentimente de neajutorare, confuzie, deprimare, vinovație, anxietate, mâhnire sufleteascã. Bineînțeles, ele variazã în intensitate.

Strategiile de supraviețuire și stãpânire a situației, reprezintã modalitatea copilului de a face fațã situației de maltratare, de a se apãra atât împotriva propriilor sentimente, cãt și a mediului înconjurãtor. Cu ajutorul acestor strategii el își asigurã un anumit control asupra situației sau în cel mai rãu caz, o iluzie a controlãrii situației.

4. Factori de risc

Maltratarea este un fenomen care poate avea cauze multiple: patologia pãrinților, carențele relaționale copil – pãrinte, problemele familiei.

În cea mai mare parte a studiilor, copiii apar unor familii dezorganizate, cu nivel socioeconomic defavorizat. Astfel de caracteristici care influențeazã funcționarea microsistemului familial constituie, de la bun început, factori de risc de maltratare.

Mergând în sensul cauzelor multiple care interacționeazã în maltratare Marceline Gabel (1999) enumerã fenomenele urmãtoare:

factorii socio – economici

factorii psihologici (psihoza, abuz de droguri, alcoolism, deficiența).

factorii de mediu (izolare, lipsa sprijinului social)

factorii legați de istoria familei (separare, ???? somaj)

factori educativi (pedepse corproale)

factori legați de dezvoltarea normalã a unui copil mic (exersarea controlului sfincterian, tulburãri de somn, refuz alimentar)

factori legați de existența unui copil sau de caracteristicile acestuia

factori de ordin interactiv. Acești factori pot fi regrupați în trei grupuri: cei care provin din caracteristicile copilului, cei în legãturã cu caracteristicile pãrinților, cei care provin din mediul familial și din mediul urmãtor. Tabelul urmãtor prezintã o listã a factorilor de risc cel mai des întãlniți în cazurile de maltratare, regrupați în funcție de factorii de risc enumerați mai sus.

În continuare voi descrie cauzele celor mai frecvent întâlnite în cazurile de abuz și neglijare a copilului.

4.1. Probleme de dependențã ale pãrinților

Modul în care dependența pãrinților afecteazã starea îngrijirii copilului variazã. Unul sau amãndoi pãrinții pot avea o problemã de dependențã. Poate fi o problemã care se manifestã doar în weekend, un consum ocazional sau cronic, care merge mânã în mânã cu imaturitatea sau problemele emoționale. Alcoolici care își expun copii la maltratare sunt caracterizați printr-o toleranțã scãzutã a frustrãrii, prin dependențã, imaturitate și depresie.

Ei se așteaptã ca și copiii sã aibã grijã de ei și nu înțeleg nevoile copilului. Pe lângã abuzul fizic, ei cauzeazã copiilor temeri emoționale, care le afecteazã personalitatea și dezvoltarea socialã.

S-a putut constata un amestec de comportamente dependente. Mulți pãrinți folosesc mai mult de un drog. O persoanã care abuzeazã de alcool, mai folosește și medicamente de tipul somniferelor. Berea este folositã complementar. Acest lucru face mai greu de evaluat comportamentul adictiv.

Când luãm ca punct de plecare definiția maltratãrii copilului este posibil ca dependența sã joace un rol foarte mare. Problemele de neevitat ale celui cu consum abuziv, în majoritatea rolurilor sociale, duc foarte des la inversãri de roluri în familie.

Se așteaptã de la un copil sã acționeze ca un adult, în timp ce pãrinții au nevoie de îngrijire și beneficiazã de atenția pe care ar fi trebuit sã o primeascã copilul.

Când ambii pãrinți folosesc droguri, alcool sau au legãturi puternice cu persoane de acest gen, posibilitãțile lor de dezvoltare în rolul de pãrinte sunt foarte limitate.

Graviditatea pare a fi decisivã în ceea ce privește abilitatea mamei de a stopa întrebuințarea drogului. Experiențele clinice aratã cã mamele care nu reușesc sã stopeze folosirea drogului și a alcoolului în timpul sarcinii, rareori reușesc dupã nașterea copilului. Stilul de viața instabil al celei care abuzeazã de drog este în majoritatea cazurilor dominat de cãutarea de bani și droguri, împiedicând astfel mama sã cearã ajutor și sã facã planuri reale pentru ea și pentru copil.

Se pare cã existã o tendințã în a crede cã dacã pãrinții vor putea sã se abținã de la consumul abuziv, automat ei vor deveni pãrinți “destul de buni”. Este important sã fii conștient de faptul cã acești pãrinți nu devin pãrinți buni doar pentru cã reușesc sã se abținã pentru o perioadã mai lungã sau mai scurtã.

Funcția pãrinteascã trebuie, de asemenea, sã fie evaluatã, independent de alcool și droguri. Trebuie evaluatã în legaturã cu alte dimensiuni ale personalitãții.

Pãrinți abuzivi sunt puternic reprezentați în grupul de pãrinți “apatici inutili” cât și între cei “conduși de impuls”, și se gasesc, de asemenea, printre pãrinți cu diferite forme de probleme emoționale. Ei expun copilul unei dureri mai mult sau mai puțin cronice, unei anxietãți sau unei situații imprevizibile.

4.2 Factorii de stres din copilãria pãrinților.

A fi un “pãrinte bun” presupune ca nevoile de bazã sã fie satisfãcute de timpuriu în viața copilului. Asta înseamnã nevoia de dragoste, grija, securitate și continuitate, dar nu conduce la o creștere relativ stabile a atașamentului, a posibilitãților de identificare, destructrurarea propriei vieți. Pentru aceasta este nevoie de o lume care sã-și poatã defini limitele, sã-și rezolve singure problemele mai mari sau mai mici din viața de zi cu zi fãrã a duce la stadii absurde de anxietate și vina la copil. Când aceste nevoi nu sunt satisfãcute sau sunt satisfãcute insuficient sau sporadic, dezvoltarea personalitãții în ariile ei centrale va stagna și va deveni distorsionatã. Acesta este cazul de care pãrinții în situații de maltratare sunt preocupati. Cu cât aceste neajunsuri se instaleazã mai devreme, cu atât mai adânc este rãul provocat personalitãții copiilor.

Adesea simt o neîncredere atât în ei înșiși, cât și în cei din jurul lor. Mulți dintre ei se simt paralizați atât în sentimentele lor cât și în acțiuni, în timp ce alții sunt dominate de impulsuri.

În aceste cazuri pãrinții înșiși nu au primit o îngrijire afectuoasã care este o precondiție pentru a putea oferi dragoste și cãldurã copilului. Stelle și Pollock (1968) și Olivier (1965) au investigat modelul a trei generații în care s-a produs abuzul fizic și au descoperit lucruri similare.

O mare atenție a fost acordatã pãrinților care nu împãrtãșeau sentimente ca grijã, dragostea sau simpatia. Înșiși pãrinții lor fuseserã exagerat de critici și severi și așteptau ca și copiii sã poatã îndeplini sarcini pe care nici ei nu le înțelegeau sau îndeplineau. Astfel, ei au transferat sarcini propriilor lor copii, care au devenit nesiguri și neîncrezatori în cei din jur. Multi pãrinți care fuseserã expuși abuzului fizic și care au repetat acel mod de creștere sunt foarte înspãimântați în ceea ce privește pedeapsa. Ei apãrã cu putere dreptul lor nelimitat de a folosi forța fizicã.

Neglijarea poate fi, de asemenea o expresie a lipsei de abilitate în cazul parintelui retardat. În ceea ce privește abuzul sexual s-a observat, deasemenea, repetãri generale. Pãrinții abuzuvi au fost adesea abuzați ei înșiși.

Cu toate acestea nu trebuie sã tragem concluzia cã toți pãrinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiii aceluiași lucru. Aceastã fatalitate nu este absurdã.

Cu cât au existat mai mulți factori de stres în copilaria pãrinților, cu atât mai sãracã pare a fi prognoza de a fi pãrinte bun.

Atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpul copilariei și necesitatea de a-și inhiba experiențele traumatice, dau o prognoza slabã pentru rolul parental. Atunci cand pãrinții s-au simțit acceptați și prețuiți de proprii lor pãrinți, prognoza pare a fi relativ bunã. Poate fi vorba de un atașament pozitiv fațã de pãrinți în ciuda unui șir relativ de factori de stres. Atașamentul fațã de altcineva decât propriul pãrinte poate, deasemenea, sã fi dat pãrinților posibilitatea de a-și dezvolta funcționarea unei bune parentalitãți.

Pãrinții copiilor cu un atașament sigur sunt capabili sã discute liberi și cu sentimente despre propria lor copilãrie, în timp ce pãrinții copiilor cu un atașament nesigur nu sunt capabili de așa ceva. Pãrinții copiilor cu un atașament sigur vor descrie adesea o copilarie relativ fericitã și vor discuta cu ușurințã despre detalii. Ei vor fi, deasemenea, capabili sã vorbeascã și despre experiențele nefericite. Pãrinții copiilor cu un atașament nesigur vor descrie adesea o relație dificilã, nefericitã cu pãrinții lor, de care sunt copleșiți încã și cu care se întrepãtrund.

4.3. Dimensiuni ale personalitãții pãrinților

Atât experiența practicã, literatura clinicã cât și cercetarea aratã cã urmatoarele dimensiuni ale personalitãții pãrinților afecteazã negativ funcțiile parentale.

1. Imaturitatea

2. Problemele emoționale

3. Psihoza

4. Retardul mental.

S-ar putea ca mai multe caracteristici sã fie prezente la același individ, iar una dintre ele sa domine. Aceste trãsãturi ar putea fi întârziate de alcool și drog, abuz de substanțe, relații maritale distructive și poate mai departe de o rețea negativã sau de izolare.

Imaturitatea și retardul mental par a juca un rol important în neglijare, în timp ce problemele emoționale și psihozele par sã aparã mai frecvent în situațiile de abuz emoțional și fizic.

4.3.1. Imaturitatea pãrinților

Conceptul de imaturitate este folosit pentru a denumi comportamentele similare cu comportamentul copiilor în diferitele stadii ale dezvoltãrii lor.

Pãrinții caracterizați ca imaturi greu par a renunța la situația vieții lor și la ceea ce se întâmplã cu ei și în jurul lor. La fel se întâmplã chiar și în situații traumatice. Reacțiile pot fi la fel și când este vorba de problemele de zi cu zi. Se poate vorbi si de o lipsã de sentiment, de reacții emoționale limitate.

Starea pãrinților “inutili apatici” poate fi vãzutã ca o depresie, doar cã le lipsesc durerile pe care depresiile le aduc. Pentru a evita sentimente dureroase de depresie și anxietate ei au devenit lipsiți de sentimente și senzații. Ei au dezvoltat un zid de apatie care îi protejeazã împotriva durerii, traumelor din timpul copilãriei, pe care nu au fost capabili sã le depãșeascã. Cu pasivitatea lor, se aflã adesea în situații în care problemele psiho-sociale trebuie rezolvate de alții. Curentul electric li se taie pentru cã nu au achitat factura, li se face evacuarea pentru cã nu și-au platit chiria. Mamele de acest tip reprezintã un adapost pentru indivizi fãrã locuințã stabilã și cu un stil de viațã dezordonat.

Pãrinții cu greu reacționeazã la copii. Ei par a avea dificultãți în a percepe semnalele și nevoile copiilor. Copiii pot plânge ore întregi fãrã ca pãrinții sã reacționeze. Când copilul devine enervant, supãrãtor, doar atunci reacționeazã. Nu par a fi capabili sã se angajeze emoțional decât sporadic. Atașamentul copiilor fațã de ei va fi foarte slab.

Abilitatea lor de a se exprima verbal poate fi limitatã, ceea ce limiteazã capacitatea de a rezolva problemele. Este posibil ca ei sã nu fi fost stimulați, copii fiind, și ca urmare limbajul lor este la un nivel întârziat.

Unele din aceste mame abuzeazã periodic de alcool sau droguri. Acest lucru se întâmplã adesea cand au o relație cu un bãrbat care face abuz, aceasta fiind persoane active a abuzului de alcool și drog.

“Pãrinții conduși de impuls” sunt în primul rând chinuiți de neliniște, agitație, incomoditate și pot avea o carcateristicã agresivã și persistentã. Chiar frustrãri mai mici pot provoca agresiuni puternice. Lipsa controlului și a abilitãții de a vedea relația dintre acțiune și urmãrile ei duc continuu spre situații nerezolvate fapt pentru care ei recurg la diferite moduri de a scãpa cum ar fi fuga sau aruncarea vinei și a responsabilitãții pe alte persoane. Acești pãrinți se plaseazã continuu în situații noi de viața, ei sperând cã aceasta situație va dura, dar dupa o vreme ei vor deveni din nou agitați.

Pãrintele “condus de impuls” poate stabili relații, dar la un nivel foarte superficial și unilateral. Comportamentul în relații al acestor pãrinți se aseamãnã cu a copilului mic, care este preocupat în relațiile sociale doar de satisfacerea propriilor nevoi și nu e capabil de reciprocitate. Aceasta însã, va influența relația fațã de copil. Ei așteaptã ca și copilul sã-și satisfacã singur nevoile de îngrijire și dependența.

Ei sunt, cu toate acestea, capabili sã-și arate sentimentele, emoțiile pot fi intense, dar de scurta duratã. Ceea ce li se pare intens, de duratã, la un moment dat, poate fi neinteresant în urmãtorul moment. Aceasta afecteaza viața copilului. Copilul simte cã mama se preocupã de el, pentru un moment, adesea intens, urmând ca în urmãtorul moment sa fie abandonat în grija altora sau a nimãnui. Copilul simte cã mama îi face promisiuni pe care nu le îndeplinește și, adesea, el dezvoltã un atașament plin de anxietate și ambivalent fațã de ea.

În ceea ce privește conceptul de “imaturitate” s-a facut o diferențiere între “imaturitate primarã” și “imaturitate secundarã”. Conceptul de “imaturitate primarã” este utilizat când activitatea pãrinților, în majoritatea rolurilor este caracterizatã de imaturitate, cand ei nu au acționat nici înainte la un nivel mai matur și ei inșiși nu au beneficiat de continuitate și îngrijiri, premise obligatorii pentru un atașament sigur fațã de pãrinți. Conceptul de “imaturitate secundarã” e folosit pentru pãrinții care anterior au avut o comportare la un nivel mai matur, dar anumiți factori de stres din copilãria târzie, adolescențã ori începutul vieții de adulți (experiențe traumatice), eșecuri în educație sau la locul de muncã, sarcinã în adolescențã sau cãsãtorie, abuz de droguri au condus la forme de comportament care caracterizeazã “imaturitatea primarã”.

4.3.2. Probleme emoționale ale pãrinților

Dimensiunea problemelor emoționale cuprinde un numãr de simptome diferite ca grad și perioade de manifestare. Este vorba de anxietate, stãri depresive, agresiune, comportament suicidal și/sau trãsãturi paranoice. Problemele emoționale includ de asemenea, sindromul stresului post traumatic, delir, insomnii, teamã, vinovãție, neîncredere. Aceasta stare este frecventã printre pãrinții care au fost expuși ei înșiși abuzului sexual.

S-a fãcut o diferențiere între problemele emoționale situaționale, probleme emoționale moderate, problemele emoționale serioase și cele foarte serioase evaluându-se în ce grad problemele emoționale afecteazã activitatea pãrinților în diferitele lor roluri sociale.

Problemele emoționale situaționale a fost identificate atunci când ieșirile emoționale se manifestã în crize și în perioade vulnerabile.

Problemele moderate emoționale au fost identificate atunci când aceste probleme disturbã funcționarea doar pânã la un anumit grad.

Problemele serioase emoționale au apãrut atunci când problemele emoționale nu împiedicã, ci extind perturbarea funcționãrii parentale, în majoritatea rolurilor.

Problemele emoționale foarte serioase apar când problemele emoționale menționate îi fac pe pãrinți incapabili sã funcționeze în majoritatea rolurilor pe care le au ei în societate.

Aceste diferențieri ne ajutã sã evaluãm posibilitãțile de progres ale pãrinților și modul lor de abordare.

Chiar dacã în cazul unor pãrinți se poate vorbi de anxietate, agresiune, tendințe paranoice sau comportamente impulsive, pãrinții care sunt caracterizați drept “depresivi” este categoria cea mai des întâlnitã. Aceasta se referã la pãrinții care de mulți ani trãiesc o experiențã de viațã ce le subliniazã sentimentul de eșec și le reduce respectul de sine.

Ca și “pãrintele apatic și inutil” acești pãrinți pot fi și pasivi, dar calitatea pasivitãții lor este diferitã. Lor le-ar place sã facã ceva însã nu au energie. Ar putea foarte bine sã-și fixeze un scop dar se pare ca nu au energia necesarã sã îndeplineascã ceea ce au decis sa facã. Este ca și cum starea lor le-ar acapara toatã energia. Cu greu se manifestã spontan, de cele mai multe ori sunt triști și deprimați. Pot fi, deasemenea obosiți și iritabili. Oboseala nu are în mod necesar nici o legãturã cu lipsa somnului, deși unii dintre ei au probleme în acest sens.

Copiii reprezintã adesea o solicitare colpeșitoare pentru acești pãrinți. Ei pot reacționa fațã de copii cu ieșiri puternic agresive, sã-și expunã copiii abuzului emoțional sau fizic, dupã ce s-au abținut mult timp. Deasemenea, își pot motiva propria lor stare depresivã ca fiind cauzatã de comportamentul problematic al copilului.

Relația lor cu alte persoane este caracterizatã de distanța emoționalã, uneori pânã la gradul în care se izoleazã. Aceasta contribuie la creșterea riscului pentru copil, pentru ca familia nu are o rețea la care sã facã apel.

Sentimentul propriei lor valori este scãzut și sentimentele lor de vinovãție sunt puternice. Mamele, au tendința sã se plaseze în situații umilitoare și degradante, de exemplu, în relații de autoditrugere cu bãrbați care le exploateazã și în care ele nu prea reușesc sã protejeze copilul de experiențe traumatice. Acești copii sunt, prin urmare expuși adesea tipului de abuz emoțional generat de violența fizicã dintre adulți. Acești copii învațã doua roluri: fie rolul celui care abuzeazã, fie rolul de victimã. Adesea ei, își asumã responsabilitatea pentru situație și devin protectorii mamei sau ai persoanei care-i are în grijã.

Modul în care problemele emoționale afecteazã comportarea parentalã depide de gradul de maturitate al pãrinților, dar și de modul în care ei încearcã sã-și rezolve aceste probleme. Daca copilul a fost folosit de pãrinți în încercãrile lor de a-și rezolva problemele emoționale, acest fapt poate contribui la maltratarea copilului. Copilului, de exemplu, i se poate da un rol negativ și o funcție de țap ispãșitor în familia unde are loc agresiunea. Mama poate, de exemplu, sa foloseasca copilul pentru rezolvarea problemelor ei de anxietate atașând copilul strâns de ea și izolându-l de alții, sau copilul poate fi lãsat complect liber.

Dacã pãrinții rezolvã problema lor de agresiune proiectându-o pe copil sau nu, va avea urmari decisive pentru modul de îngrijire a copilului.

4.3.3. Psihoza

Din punct de vedere psihiatric pãrinții bolnavi își pot expune copiii atât la neglijare, cât și la abuz emoțional, fizic și sexual.

Cercetãrile aratã cã doar 5-10% dintre pãrinți care-și expun copiii abuzului fizic suferã de boala psihicã. Aceasta include totul, de la stãri trecatoare la confuzii, depresii psihotice, boli maniaco-depresive, pânã la stãri paranoice de lungã duratã.

Evaluarea pãrinților cu o boala psihicã și care îngrijesc un copil necesitã un diagnostic psihiatric.

Importante sunt mai ales trei aspecte care trebuie sã fie centrale în evoluarea noastra asupra comportamentului pãrintesc. În primul rând, sfera pãrinților care afecteaza percepția lor asupra copilului. În al doilea rând perceperea realitãții pe care pãrinții o au și o comunicã copilului. În al treilea rând gradul de predictibilitate care caracterizeazã comportamentul pãrinților. Acești trei factori decid într-o mare masurã în ce fel pãrinții se vor relaționa la copil și nevoile sale.

Pãrinții cu stãri paranoice și schizofrenice pot da, de exemplu, o impresie imediatã de a fi foarte protectori fațã de copil. Ei au totuși mari dificultãți în perceperea copilului și a nevoilor sale.

În ceea ce privește perceperea realitãții pe care pãrinții o comunicã copilului, copilul poate sã și-o creeze pe a lui foarte devreme.

De exemplu, împrejurimile care sunt percepute de pãrinți ca fiind pline de boli contagioase, sã fie percepute la fel și de copil , dacã este vorba de copiii mici.

Copilul poate fi atras în sistemul paranoic al pãrinților și evolueaza în, sau în afara stãrii de psihozã. Ei pot avea unul sau mai multe episoade de psihoza, sau starea lor poate fi cronicã cu variații.

Oricum, vârsta copilului în perioada când boala psihicã apare este decisivã pentru mãsura în care boala va afecta dezvoltarea copilului.

4.3.4. Pãrinții retardați mintal

În primul rând pãrinții retardați mintal își expun copiii la neglijare, însã se poate vorbi și de un rãu fizic rezultat din lipsa abilitãții de protejare a copilului în situații periculoase.

Pãrinții cu retard mintal sunt concreți și rigizi în modul lor de gândire. Este greu pentru ei sã se gândeascã la mai multe lucruri în același timp și sã vadã legãtura între diferiți factori, ceea ce ar putea însemna ca, de exemplu, semnele febrei la copil sã nu fie observate sau, dacã sunt observate, nu se ajungã la gândul necesitãții tratamentului. Asta înseamnã cã sãnãtatea copilului este în pericol fãrã ca pãrinții sã o doreascã sau sã-și dea seama cã fac rãu copilului.

Abilitatea lor limitatã de a citi rețete și de a înțãlege sfaturi medicale poate fi dificil pentru ei sã acorde tratamentul medical pentru copilul bolnav. Ar fi o problema pentru ei sã înțãleaga cantitãțile necesare și folosirea corectã a medicamentelor.

Aceeași pãrinți au adesea probleme cu timpul, atât în a urmãri a citi ceasul, cât și în a înțãlege orele, zilele, sãptãmânile obligațiile zilnice în ceea ce privește alimentarea, îmbracatul, dormitul copilului. Înțãlegerea numerelor este limitatã, la a citi numere și a numãra bani. Posibilitatea de a planifica probleme economice ale familiei este foarte limitatã. Ei sunt victime foarte ușoare, pentru vânzãtori. Acești factori pot avea urmãri în modul în care se vor desemna în îngrijirea copilului.

Asemenea pãrinți au posibilitãți reduse de a-și ajutã copilul sã exploreze, sã învețe și sã-și structureze lumea, viața de zi cu zi și sã-i fixeze limitele de comportament. Este important sã înțãlegem ca posibilitațile de dezvoltare sunt limitate. Ei pot fi atenți în diferite funcții practice, pãrintești dar sã le dezvolte și sã le adapteze în corcondanțã cu dezvoltarea copilului, nu sunt capabili: Daca copilul va locui cu pãrinții va trebui sa fie prezenți bunicii sau alte persoane de legãturã, care sunt capabili sã-și asume din responsabilitãțile de zi cu zi ale copilãriei și pubertãții.

4.4. Etapele de viațã și crizele de rol aferente

Anumite etape de viațã implicã preocupãri și cerințe noi, atât în sensul renunțãrii la roluri binecunoscute, cât și în cel al adaptãrii la noi roluri, ceea ce, pentru mulți oameni, ar putea echivala cu o perioada de crizã. Omul se confruntã cu noi cerințe la care trebuie sã se adapteze și pe care trebuie sã le stãpâneascã.

De exemplu, existã posibilitatea ca trecerea de la rolul de angajat public la o ipostazã domesticã, de mamã sau de tatã sã declanșeaze o perioadã de crizã. Observãm acest lucru mai ales atunci când meseria a constituit unul din pilonii de bazã ai respectului de sine al pãrinților și cand rolul de gospodinã poate fi considerat a fi izolant și plictisitor.

Pierderea sau diminiuarea respectului de sine poate conduce la instalarea depresiei, anxietãții care, la rândul lor, poate contribui la declanșarea unui abuz (cel puțin emoțional).

Un alt aspect ce poate conduce la instalarea unei situații de crizã constã în pierderea rețelei sociale de sprijin. Multe din familiile în care copiii sunt maltratați se mutã frecvent. Aceste familii se mutã dintr-o comunitate în alta pe mãsurã ce încep investigațiile asupra copiilor. Se mutã din locul unde încep pentru a se muta din nou atunci când vor fi amenințați cu o nouã investigație în noul loc. Alte familii vor pur și simplu sã se îndepãrteze de cunoștințele pe care le considera importante.

Mutându-se astfel, multe familii ajung sã-și piardã rețeaua socialã de sprijin. În multe cazuri acest lucru produce suferințã sau uneori chiar crize. Acestea pot sã aparã chiar dacã mutarea respectivã este doritã, ea oferind posibilitatea unui loc de muncã mai bun și a unui trai mai decent.

Chiar și intervențiile profesioniștilor pot determina situații de crizã în viața pãrinților. Acest lucru este legat de pierderea propriei imagini, de amenințarea cu pierderea independenței copiilor și a situatiei materiale sau sociale. Astfel va scãdea respectul de sine care, el însuși, face parte din “rezervele” interioare de care avem nevoie pentru a depași crizele. Multe din familiile cu probleme reușesc sã-și pãstreze cât de cât echilibrul aruncând vina asupra unuia dintre copii, care se transformã în acest fel, într-un țap ispãșitor. Viața unui astfel de copil devine un calvar, iar adevarata problema a pãrinților rãmâne ascunsã, pãrinții și cei din jurul lor evitând sã facã ceva pentru rezolvarea acesteia.

În cazul unor, astfel de pãrinți, criza se poate declanșa dacã cineva le îndreaptã atenția asupra suferinței copilului. Intervenția profesioniștilor poate afecta echilibrul familiei respective, ducând astfel la situații de crizã.

4.5. Rolul divorțului și al separãrii în cazurile de maltratare

Calitatea vieții conjugale a pãrinților afecteazã în mod inevitabil interacțiunea cu copiii și îngrijirea acestora. Conflictele dintre pãrinți pot determina sau agrava abuzul.

Fazele vieții de cuplu

Relațiile, la fel ca și indivizii, trec prin faze de evoluție. Diferitele faze sunt asociate cu cerințele de rezolvare ale unor probleme speciale și cu adaptarea la roluri noi.

În prima fazã, cea de început a relațiilor partenerii dezvoltã o identitate comunã în paralel cu tendința de a-și dezvolta propriile identitãți idividuale. Tinerii adulți își dezvoltã, în continuare, independența lor non dobânditã stabilind în același timp o relație de dependențã reciprocã. Fiecare vine cu diferite modele interioare pentru evoluția rolurilor în cadrul vieții în comun comunicate de aceștia unul altuia, modificate, și într-o anumitã mãsurã, adoptate celuilalt.

În cazul pãrinților care au fost expuși maltratãrilor, modificãrile speranțelor și adaptãrilor reciproce nu reprezintã lucruri ușoare. Relațiile intime actualizeazã experiențele de respingere și dezamãgire și creazã condiții pentru agresiuni. Mai mult, mulți dintre ei și-au creat strategii de supraviețuire, pentru a fi folosite în relații, greu de schimbat.

Faza a doua începe o datã cu sarcina la femei și nașterea copilului. Pãrinții se pregãtesc pentru roluri noi și schimbãri ale vieții în comun pornind de la nevoile copilului. Ei trebuie sã facã loc celei de-a treia persoane. Adulți care au probleme cu intimitatea, dependența și nevoile neîmplinite gãsesc calitatea de pãrinte ca fiind extrem de dificilã. Modul în care ei rezolvã aceste probleme cu care se confruntã este hotãrâtor pentru cât va fi de plinã de satisfacții sau cât va fi de creatoare viața lor împreunã și pentru cât se vor implica în creșterea copilului.

Faza a treia, faza în care copiii nu reduc obligațiile pãrinților. Prioritatea nevoilor copilului înaintea acordãrii prioritãții nevoilor pãrinților este un lucru necesar și poate copleși viațã cuplului. Echilibrul inițial trebuie sã se modifice fãcând loc copilului. Mulți pãrinți abuzivi au avut posibilitãți limitate de a rezolvare a problemelor de la începutul vieții de cuplu. Acești pãrinți nu vor putea rezolva ușor problemele legate de prima fazã a vieții de cuplu, chiar dacã sarcina apare mult mai târziu. Nevoile lor nesatisfãcute precum și problemele copilãriei îi vor împiedica sã rezolve probleme ce țin de viața de adult și de viața de cuplu, chiar și atunci când nu au în grija lor copii. Acest lucru duce la apariția unor interacțiuni conflictuale. Pe lângã acestea ei, deseori, nu au dobândit calitãți care sã-i ajute în rezolvarea conflictelor și nici nu au capacitatea de a accepta diferențele fiecãruia. Aceasta face sã creascã dificultãțile în efortul comun al pãrinților de a face loc copilului mic cu cerințele lui speciale. Maltratãrile cele mai dramatice își gãsesc expresia în timpul pubertãții. În timp ce tinerii sunt pe cale sã se despartã de familie, restul membrilor se confruntã cu adoptarea ce poate duce la separare. Acest aspect este hotãrâtor nu numai în dezvoltarea unor noi relații ale tânãrului, cât și pentru relațiile reciproce. Conflictele ascunse și problemele nerezolvate din cadrul familiilor se reactualizeazã în astfel de situații.

Atât evoluția familiei cât și cea a individului pot avea nevoie de capacitatea de adaptare a celuilalt. Uneori pãrinții sunt puternic marcați de trecutul lor și de problemele lor personale și au, de asemenea probleme în faza a patra cand pleacã tinerii. Tinerii nu vor primi ajutorul de care au nevoie când ajung sã fie independenți.

Un divorț sau o separare, indiferent în care fazã a vieții de cuplu s-ar produce, reprezintã factori importanți în precipitarea și agravarea conturilor de maltratare. Astfel de experiențe reprezintã încã o înfrângere în plus pe lângã experiențele anterioare ale acestor pãrinți. Ele contribuie deseori la respingerea copiilor sau îndepãrtarea de aceștia, la apariția manifestãrilor agresive.

Separarea si divorțul au rolul central în cazurile de maltratare. Situația este mai dificilã când nu se ține cont de copii și aceștia trebuie sã concureze cu un adult când este vorba de acordarea îngrijirii și atenției, când copilul este expus conflictelor și violenței în legaturã cu lupta adulților de a domina sau în cazurile de supunere și detașare. Toate aceste interacțiuni conduc la agravarea matratãrii.

4.6. Rolul rețelei sociale în cazurile de maltratare

Relațiile sociale ale copilului și ale pãrinților afecteazã în mod direct și indirect dezvoltarea copilului. Relațiile sociale acționeazã ca un filtru în interacțiunea dintre copil și societate. Influența familiei asupra dezvoltãrii sociale a copilului poate fi minimizatã prin relațiile sociale extinse.

Rețeua de relații sociale poate proteja indivizii fațã de efectele stresului, inclusiv de stresul financiar și este de importanțã deosebitã pentru dezvoltarea copilului. Speranțe cã existã oameni care vor ajuta și proteja, creazã securitate și atașament și va contribui la dezvoltarea identitãții, atât la copii cât și la pãrinți.

De asemenea, rețeaua de relații sociale este importantã pentru rezolvarea adecvatã a problemelor în situații de crizã. Uneori apartenența la un sistem de relații este chiar decisivã pentru ieșirea din crizã. Oamenii aflați în crizã își rezolvã problemele în moduri neadecvate atunci când resursele de care dispun, inclusiv cele ale rețelei de relații sociale, au fost depãșite de dificultatea problemei.

Familiile care-și neglijeazã copiii nu au parte de rețeaua de prieteni și rude de care celelalte familii sunt dependente pentru a-și crește copiii. Singurștatea și izolarea sunt ele însele asociate cu abuzul. Când îngrijirea datã de pãrinți este deficitarã, legãturile sociale devin deosebit de importante. Existența unui adult din afara familiei de care copilul sã se poata atașa poate fi asociatã pentru modul cum va supraviețui maltratãrii.

Rețeaua de legãturi sociale a familiei poate fi de importanțã decisivã în abordarea problemelor pe care le ridicã drogurile și alcoolul. S-a constatat cã rudele și adulții din afara familiei sunt un suport important pentru membri familiei atunci când unul dintre pãrinți abuzeazã de alcool. Oricum deseori membrii familiei nu se angajeazã în relații apropiate din dorința de a-și ascunde problemele.

Crittenden (1985) a studiat legãtura dintre rețeaua de suport social și dezvoltarea copiilor și a identificat trei tipuri de modele de legãturi:

1) stabile, deschise și cooperante

2) stabile, închise și retrase

3) instabile, deschise și ostile similare unei familii “prizoniere”

A fost descoperitã o relație între aceste modele și securitatea și atașamentul copilului. Primul model caracterizeazã legãturile familiilor în care îngrijirea era destul de bunã și atașamentul sigur. Prieteniile erau de lungã duratã. În plus aveau cațiva prieteni noi. Contactul cu prietenii erau des, iar cu familia sporadic. Primeau susținere emoționalã și ajutor afectiv atât de la prieteni cât și de la familie. Trãiau sentimentul cã pot avea încredere cel mai mult în persoanele din rețeaua lor de relații sociale.

Al doilea model: legãturile stabile închise și retrase caracterizeazã familiile în care copilul expus la neglijare. Prieteniile erau de scurtã duratã, iar contactele cu prietenii erau puține. Aceste familii aveau deseori contact cu rudele. Erau extrem de dependenți sau independenți de rude, prieteni sau profesioniști și erau nesatisfãcuți pentru cã aceștia nu puteau avea încredere în el.

Al treilea model: instabil, deschis și ostil caracterizeazã familiile în care copiii au fost expuși atât la abuz cât și la neglijare. Prieteniile au fost de scurtã duratã. Au avut contacte frecvente atat cu prietenii cât și cu rudele. Au primit ajutor limitat din partea rudelor, deloc sau foarte mult ajutor din partea prietenilor. și ei erau de asemenea, relativ nesatisfãcuți pentru cã nu puteau avea încredere în rudele lor..

Killen (1997) a evidențiat douã dimensiuni importante în înțãlegerea maltratãrii:

1) rețeaua de relații sociale limitatã sau absența acesteia.

2) rețea de relații sociale supradimensionatã.

În ambele modele familiile au relații mai mult sau mai puțin conflictuale cu legãturile din rețea.

1) Rețea de relații sociale limitatã sau absența acesteia.

Pãrinții care au crescut în condiții foarte dificile, este foarte probabil ca ei sa fi învãțat ca, cu cât cineva are contacte mai puține cu vecinii sau cu alți oameni, cu atât mai multe probleme poate evita.

Multe din familii au avut contacte de lungã duratã cu serviciile sociale și de sãnãtate. Aceastea le afecteazã relația cu rețeaua. Dependența de rețeaua profesionistã și lipsa unor legãturi sociale rãmâne limitatã, în timp ce cea profesionalã crește. Aceasta situație duce atãt la o viitoare “etichetare” cât și la conducerea respectului de sine și contribuie mai mult la creșterea izolãrii.

Pãrinții cu tendințe paranoice, probleme emoționale și pãrinții cu boli psihice sociale tind sã își evite legãturile și îngreuneazã contactul copiilor cu ele. Copiii pierd ocazia de a testa realitatea, lucru foarte important pentru copiii cu pãrinți care au o percepție distorsionatã a realitãții. Ei nu au tovarãși de joacã. Izolarea nu permite copilului sã se atașeze de adulții din afara casei, lucru care i-ar fi putut ajuta sã facã fațã situației generate de pãrinții lor bolnavi.

Putem observa același fenomen când copiii sunt abuzați sexual. Aceste experiențe le dau copiilor un sentiment puternic cã sunt diferiți de alți copii. Ei se retrag și se izoleazã de alți copii și de adulți. Comportamentele lor “ciudate” vor genera respingerea din partea rețelei de relații sociale.

2) Rețea de relații social supradimensionatã.

Acest tip de rețea este des întâlnitã în cazul familiilor abuzive. Acestea tind sã fie deschise și instabile, deseori le vor lipsi granițele clare.

Rețelele cu legãturi multe, supradimensionate, solicitã un efort economic mai mare și pot agrava dificultãțile economice ale pãrinților. Coeziunea grupului este menținutã doar din punct de vedere material, fãrã suport emoțional practic. Este vorba aici de grupurile în care se consumã alcool sau alte substanțe, iar resursele financiare ale familiei, menite sã asigure copilului nevoile de baza, sunt epuizate rapid.

Rețeaua de legãturi sociale joacã un rol central în funcționarea familiei și în creșterea copiilor. Mai mult, ea poate fi privitã ca o resursã a familiei fãrã a uita însã ca modelele și contactele acesteia pot fi distructive. Relațiile pot fi și o resursã dar și o piedicã. Deseori familiile care își maltrateaza copilul le lipsesc relațiile bune, au cercuri sociale supraîncãrcate sau au conflicte importante în relația cu ele. Copiii supraviețuiesc cel mai bine maltratãrii dacã au un atașament sigur fațã de o persoanã adultã din rețea, din afara familiei.

4.7. Factori sociali și economici

Familiile care-și maltrateazã copiii sunt analizate și din perspectiva modalitãților prin care pãrinții luptã cu problemele sociale și economice, pe lângã problemele din interiorul familiei.

Deseori familiile au dificultãți economice considerabile, se confruntã cu o proastã acomodare, condiții de muncã nesigure sau lipsa unui loc de muncã. Modul în care acești factori contribuie la situația de abuz poate fi evaluat.

Un studiu complex al acestei probleme a fost fãcut de Simsons (1966), care a studiat abuzul fizic exercitat de pãrinți în familiile cu multe probleme. El a arãtat cã numai factorii socio-economici nu sunt o cauzã a abuzului. A fost stabilitã o interacțiune intre factorii sociali, psihici și emoționali.

În orice caz, abuzul fizic apare mai des în familiile cu un venit redus. Îmbunãtãțirea situației economice nu înseamnã totuși schimbãri pozitive. O situație economicã bunã poate, de asemenea sã ascundã maltratarea.

Interesant în aceastã privințã este studiul lui Pavensteat (1965) despre copiii crescuți de pãrinți aparținând claselor de sus și celor de jos. Acesta a arãtat foarte clar cã existã factori de protecție în primul grup, dar nu și în al doilea. Factorii protectori sunt legați de interacțiunea dintre pãrinți și copii, care la rândul ei este legatã de percepția și sensibilitatea pãrinților fațã de copiii lor precum și de abilitatea lor de a rezolva problemele.

O lucrare ce a arãtat mai bine decãt oricare alta pericolul de a exagera rolul factorilor economici este a lui Steel și Pollock (1968). Ei s-au referit la un grup de pãrinți din clasele de mijloc și de sus și au concluzionat cã factorii economici și sociali deși stresanți, funcționeazã ca “întãritori întâmplãtori ai factorilor personali înrãdãcinați”. Așadar stresul nu este nici necesar nici suficient pentru apariția abuzului. Crizele vieții și multiplele schimbãri neprevãzute reduc capacitãțile familei de adaptare și cresc riscul apariție unor comportamente violente fațã de copil. Însã în evaluarea bunãstãrii copilului, existã tendința de a acorda mai multã importanțã factorilor externi decât interacțiunii dintre pãrinți și copii. Un copil poate rezista bine unor noi dificultãți venite din exterior dacă interacțiunea cu pãrinții sãi se caracterizeazã prin acceptare și angajament pozitiv din partea lor. În condiții extreme cum sunt rãzboiul și foametea, familiile sunt copleșite. În ciuda acestora unii copii reușesc. Relația dintre acești pãrinți și acești copii a fost predominant caracterizatã de grija și dragoste în ciuda unor satisfacții dificile.

Pãrerile sunt totuși împãrțite. Alți cercetãtori au arãtat cã factorii de stres întãresc în mod negativ factorii de personalitate. De fapt, nu este vorba de factori de stres în sine, ci de lipsa de abilitate în rezolvarea problemelor ce accentueazã maltratarea.

Evidențele aratã cã o acumulare a factorilor de stres este importantã și trebuie luatã în considerare. Problemele de la locul de muncã au o importanțã aparte.

Fenomene ca șomajul cronic, concedierea, suprasolicitare în munca sau mutarea din cauza serviciului sunt exemple de crize ce au rezultat factori ce produc abuzul fizic.

În concluzie, factorii externi de stres pot împovãra relația pãrinte – copil, iar în interacțiunea cu alți factori pot duce la abuz și neglijare. Abilitãțile pãrinților de a empatiza cu copiii au un rol central în provenirea situației ca factorii externi de stres sã acționeze asupra copiilor.

6. PROIECTUL DE CERCETARE ȘI INTERVENȚIA EFECTUATÃ ÎN CADRUL CENTRULUI JUDEȚEAN DE INTERVENȚIE PENTRU COPILUL ABUZAT.

PLANUL TEORETIC AL PROIECTULUI DE CERCETARE ȘI INTERVENȚIE.

SCOPUL PROIECTULUI.

Proiectul are la bazã ideea cã maltratarea nu trebuie asociatã 100% cu situația materialã precarã a familiei, cu unele crize prin care trece familia sau cu unele probleme temporare cu care se confruntã pãrinții. Sigur, toate aceste elemente pot crește gradul de risc pentru maltratare, însã, așa cum am mai spus, existã și familii stabile din punct de vedere financiar și aparent fãrã probleme care-și expun copiii diferitelor tipuri de abuz.

Pornind de la acest fapt mi-am propus sã realizez o investigație în rândul unor copii care provin atât din familii mai înstãrite, cât și din familii cu o condiție materialã modestã pentru a afla, pe cât posibil, amploarea fenomenului “abuz” sau “risc de abuz”.

Pe de alta parte, proiectul a avut și un scop informativ. Acesta s-a materializat în “instruirea” copiilor pentru identificarea situațiilor de abuz din partea pãrinților sau a altor membrii ai familiei.

CADRUL GENERAL AL CERCETÃRII

S-a constatat cã una din principalele cauze care afecteazã starea de bine a copilului, sãnãtatea sa psihicã, comportamentul social, performanțele școlare este dezintegrarea mediului familial în care trãiesc acești copii. Deoarece rețeaua socialã a individului este o resursa pentru dezvoltarea cognitivã, ca și pentru dezvoltarea abilitãților sociale și a sãnãtãții mentale, în cercetare voi descrie rețeaua socialã a copilului referindu-mã la calitatea relațiilor cu pãrinții, integrarea în grupul de prieteni și satisfacția oferitã de acest grup, integrarea în familie și satisfacția în cadrul familiei.

M-am oprit asupra analizei contextului școlar, ca mediu esențial de socializare a copilului, și asupra contextului familial.

Cercetarea a vizat sondarea opiniei copiilor, nu ca simplu rãspuns la întrebãrile chestionarelor, ci ca pãtrundere în universul valorilor și atitudinilor acestora fațã de membrii familiei lor.

Contextul familial are o relevanțã majorã în oferirea de suport social și comportament în special. B Lemmeneier (1978 ) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie, în care a introdus douã variabile economice și mai multe variabile sociodemografice: vârsta, numãrul de copii, mãrimea localitãții, frecvența certurilor, presiunea familialã și socialã a rețelei. Toate acestea influențeazã în mod pozitiv sau negativ dezvoltarea psihocomportamentalã a copilului.

EVALUAREA INIȚIALÃ

Pentru evaluarea inițialã am participat la patru ore de dirigenție, unde am colaborat cu profesori diriginți ai claselor a IX-a și a X-a. Tematica propusã spre a fi discutatã a fost abuzul copilului în cadrul familiei, cunoștințele copiilor cu privire la acest subiect, cauzele și consecințele abuzului asupra copilului atitudini și sentimente ale copiilor fațã de abuzul familial.

Inițial elevii au fost reținuți în discuții, fapt datorat probabil prezenței mele nefamiliare în mijlocul lor. Am reușit în cele din urmã sã legãm o conversație destul de închegatã pe marginea informațiilor pe care le-am oferit în legãtura cu abuzul, pentru ca, așa cum am precizat la început, scopul prezenței mele în mijlocul lor a fost și unul informativ.

În cateva idei le-am explicat noțiunea de “abuz”, cum poate fi identificatã o situație în care s-a comis un abuz și le-am oferit informații la care pot apela în cazul comiterii unui abuz.

În final, unii elevi mai îndrãzneți au fost dispuși sã vorbeascã despre situații în care au fost pedepsiți sau tratați necorespunzãtor de cãtre unul dintre pãrinți.

IPOTEZELE ȘI OBIECTIVELE CERCETÃRII

Obiectivul general al cercetãrii constã în identificarea cauzelor și efectelor maltratãrii în mediul familial. Trebuie menționat faptul cã investigația a vizat elevii unui liceu din Cluj-Napoca ca atare, aceastã radiografiere a situației s-a facut din punctul de vedere al elevilor.

Obiectivele au fost particularizate dupã cum urmeazã:

cauzele declanșãrii situației de maltratare la abuz

factorii favorizanți și predispozanți pentru abuz

efectele abuzului asupra copilului în plan psihic (stima de sine, puterea de concentrare), comportamental și din punctul de vedere al situației școlare a copilului.

verificarea ipotezelor de mai jos, pe care studiul urmeazã sã le confirme sau sã le infirme, dupã caz.

Ipoteze

a) Cauzele principale ale declanșãrii situației de maltratare sunt: situația materialã

precarã a familiei, consumul de alcool în cadrul familiei, rigiditatea / severitatea

pãrinților.

b) Factori favorizanți și predispozanți pentru abuz sunt: situațiile de crizã prin care

trece familia, conflicte în “sânul” familiei.

c) Efectele abuzului asupra copilului în plan psihic sunt: scãderea puterii de

concentrare, inrãutãțirea situației școlare a copilului, anxietate, agresivitate,

depresie. Din punct de vedere comportamental efectele se pot concretiza în:

agresivitate fațã de colegi, absentism școlar, izolare.

METODOLOGIA ȘI EȘANTIONUL

Cercetarea a fost de tipul anchetei sociale. Instrumentul anchetei a fost un chestionar (Anexa 1) testat pe un eșantion de 98 de copii. Chestionarul are 5 teme :

1. Pedepse la care recurg pãrinții pentru educarea copiilor.

2. Metoda de rezolvare a conflictelor familiale.

3. Integrarea în familie și grupul de prieteni

4. Situația școlarã în ultimul trimestru

5 Aspecte legate de stima de sine.

Metoda de alegere a eșantionului a fost cea simplã, eșantionul fiind structurat omogen pe categorii de vârstã, pe doua nivele de studiu și pe douã categorii de sex. În selecția eșantionului nu a figurat criteriul cã participanții sã fi fost în prealabil expuși unui abuz în cadrul familiei. Subiecții au provenit din patru clase cu nivele diferite de studiu, respectiv doua clase a IX-a și 2 clase a X-a.

EVALUAREA REZULTATELOR OBȚINUTE.

a) Pedepse la care recurg pãrinții pentru educarea copiilor.

1. I se interzice copilului sã facã anumite lucruri pentru o vreme în 40% din cazuri.

2. Copilul este certat fãrã a i se vorbi urât și jiguitor în 21,5% din cazuri.

3. Copilul este certat și vorbindu-i-se urât și jiguitor – 15,5%

4. Copilul este pãlmuit – 12,5%

5. Copilul este lovit cu bãțul sau cu alte obiecte – 5,5%

6. Copilului i se aplicã alte pedepse decât cele enumerate – 5%

b) Metoda de rezolvare a conflictelor familiale

1. Violența de limbaj (vorbe urâte, înjurãturi, strigãte) – 55,5%

2. Vorbã bunã, argumente logice – 38,5%

3. Intimidãri, amenințãri – 3%

4. Violența fizicã (lovituri, îmbrânciri) – 3%

c) Integrarea în familie și în grupul de prieteni

1. Membrii familiei sunt afectuoși unii cu alții – 35,5%

2. Membrii familiei se distreazã și râd împreunã – 30%

3. Se sprijinã reciproc în momente dificile – 21,5%

4. Acționeazã împreunã sã rezolve problemele – 13%

d) Situația școlarã în ultimul trimestru

1. Majoritatea elevilor au obținut note între 7 și 8 – 56%

2. Au obținut note între 9 și 10 – 35,5% dintre elevi.

3. O altã categorie a obținut note, majoritatea de 5 și 6 – 5,5%

4. Au obținut note mai mici de 5 într-o proporție de 3%

e) Aspecte legate de stima de sine

1. Pe primul loc se aflã copiii care au rãspuns cã sunt capabili sã facã multe la

fel ca majoritatea oamenilor – 37,5%

2. Locul urmãtor este ocupat de copiii care considerã cã au multe calitați –

26,5%

3. Pe locul trei se aflã copiii care au rãspuns cã sunt mulțumiți de ei inșiși – 15%

4. Copiii care se simt uneori inutili – 10%

5. Copiii care au impresia ca sunt niște ratați – 5%

6. Copiii care nu prea sunt mândri de ei înșiși.

INTERVENȚIA EFECTUATÃ ÎN CADRUL CENTRULUI JUDEȚEAN DE INTERVENȚIE PENTRU COPILUL ABUZAT

Intervenția efectuatã în cadrul C.J.I.C.A. s-a desfãșurat în perioada decembrie 2004 – ianuarie 2005.

Grupul de copii cu care am lucrat a fost în numãr de 6, cu vârste cuprinse între 12-15 ani. La data începerii intervenției mele acești copii se aflau în evidența C.J.I.C.A. datoritã diferitelor abuzuri la care au fost expuși în interiorul familiei sau a riscului de a fi expuși unui abuz.

Obiectivele intervenției mele au vizat:

1. îmbunãtãțirea capacitãții de comunicare

2. îmbunãtãțirea capacitãții de rezolvare a problemelor

3. imbunãtãțirea capacitãții de relaționare

4. dezvoltarea capacitãții de concentrare și detașare de problemele de acasã

5. stimularea imaginației si a spontaneitãții

Metodele, tehnicile și instrumentele utilizate în intervenție

Metoda de intervenție pe care am utilizat-o a fost consiliere de grup cognitiv – comportamentalã. În principiu, abordarea este structuratã și ghidatã de consilier, sunt accentuate strategiile de modelare dar pe parcursul desfãșurãrii acestui tip de intervenție copiii sunt implicați în adaptarea structurii la propriile nevoi. Este la fel de importantã interacțiunea între membrii grupului, cât și între ei și consilier. avantajele acestui tip de intervenție constau în oportunitãti pe care membrii le au în cadrul grupului și anume:

suportul reciproc, mutual.

realția între lider și membri

stabilirea de noi relații și de roluri sociale

primirea de feed-back-uri și ajutor reciproc.

La baza acestei abordãri se aflã concepția cã dezvoltarea tinerilor și integrarea lor nu este numai un produs al gândirii, al credințelor și al sentimentelor, ci și al mediului (mediu școlar, maturitate, avantaj proxim, familie, grup de apartenențã).

Pregãtirea și derularea intervenției.

1. Scopul lucrãrii este autocunoașterea și dezvoltarea personalã a copiilor, atât în vederea unei funcționãri și adaptãri optime la propria persoana și la mediul familial cât și a dobândirii de cunoștințe și abilitãți de înlãturare a factorilor stresanți din mediul familial ce conduc la deteriorarea sãnãtãții fizice și psihice a copilului.

2. Compoziția grupului. Grupul are urmãtoarele caracteristici: este mixt din punct de vedere al sexului, heterogen, cuprinzând copii cu caracteristici diferite de personalitate și provenind din medii sociale asemãnãtoare.

3. Mãrimea grupului. Grupul este format din 6 copii aflați în evidența C.J.I.C.A. Trebuie menționat cã fiecare copil a fost pus la curent cu scopul cercetãri efectuate de mine, a fost asigurat de confidențialitatea numelui și a informațiilor pe care urma sã le furnizeze și i s-a cerut acordul în ceea ce privește participarea lor la ședintele de grup.

4. Grup închis de autocunoaștere și dezvoltare personalã. Am hotãrât ca grupul sã fie închis pentru sporirea gradului de intimitate, încredere și pentru ca fiecare membru sã reușeascã sã se deschidã în cadrul grupului.

5. Evaluarea inițialã și planificarea. Am planificat ca întâlnirile sa fie în numãr de 6 cu o duratã de 45 de minute și cu o frecvențã de doua ori pe sãptãmãnã. Am stabilit ca obiective de lungã duratã: – autocunoașterea

– îmbunãtãțirea stimei de sine

– dezvoltarea abilitãților de comunicare și relaționare

În calitate de consilier al grupului am stabilit urmãtoarele obiective: – asistarea în procesul de autocunoaștere

– dezvoltarea unei imagini de sine pozitive și autoacceptare

– dezvoltarea abilitãților sociale de interacțiune cu ceilalți

– dezvoltarea sensibilitatii pentru nevoile celorlalti si a

abilitãților empatice

– sprijinirea fiecãrui membru în formularea de scopuri

specifice și mãsurabile.

Evaluarea inițialã a constat în aplicarea unui chestionar de evaluare a stimei de sine (anexa II), iar rezultatele obținute pentru fiecare membru al grupului au fost reținute pentru ca aceastã evaluare sã fie comparatã cu cea finalã. Rezultatele chestionarului au indicat în cazul majoritãții membrilor grupului o stima de sine relativ scãzutã.

6. Dezvoltarea grupului și intervenția.

În vederea dezvoltãrii grupului am utilizat mai multe tehinici și metode. Spre exemplu, în stadiul inițial al grupului am adoptat diferite tehnici de reducere a anxietãții, tehnici de sporire a încrederii; m-am axat pe dezvoltarea interacțiunii membrilor și pe promovarea coeziunii; În general toate acestea le-am pus în aplicare prin intermediul unor jocuri menite sã capteze interesul copiilor pentru activitãțile grupului. De asemenea un rol important i-am acordat sumarizãrii.

În stadiul al doilea am încercat sã observ atãt comportamentul verbal, cãt și cel neverbal pentru a putea stabili nivelul de interacțiune și comunicare între membri grupului. Am încercat sã focalizez mai mult discuțiile pe tema aleasã și am ținut cont de elevii mai puțini activi. De asemenea am încercat sã stimulez grupul sã sumarizeze temele discutate și sã formeze concluziile. De-a lungul tuturor întâlnirilor am încercat sa ofer feed-back pozitiv.

De altfel, acest ultim lucru l-am luat în considerare în stadiul final. Tot acum am considerat importantã recapitualrea a ceea ce membri grupului au învãțat de-a lungul ședințelor.

7. Evaluarea

În evaluarea generalã a grupului eu consider cã în mare parte scopurile de grup și cele individuale au fost atinse. Prin intermediul jocurilor și exercițiilor efectuate în timpul ședințelor am reușit sã captez interesul membrilor grupului și sã le insulfu sentimentul încrederii. Încrederea a fost punctul de plecare pentru o mai bunã deschidere și comunicare între mine și membrii grupului. Între ei s-a stabilit o relație destul de apropiatã. În încheierea ședinței din data de 10.01.2005 m-am axat pe facilitarea despãrțirii și controlul stãrilor de regret cu privire la încetarea activitãții de grup.

8. Activitatea structuratã pe ședințe.

Prima întâlnire a grupului

1. Exerciții de prezentare individualã a fiecãrui membru al grupului prin intermediul unui bilețel în care fiecare își scrie numele și deseneazã un simbol specific. Biletul este pus în fața fiecãrui membru, acesta explicã simbolul sau și prezintã cateva lucruri despre el: școalã, activitãți în timpul liber, animale preferate.

Scopul exercițiului: – autoprezentare

– afirmare a identitãții

– conoașterea membrilor grupului între ei

– reducerea anxietãții

2. Jocul. Plimbarea cu ochii închiși: Se aleg perechi în funcție de preferințã. Un partener al perechii îl conduce pe celãlalt prin salã, acesta din urmã având ochii închisi. Dupã o perioada de timp se schimbã rolurile din pereche.

Scopul jocului: – interacțiunea psihicã și fizicã ca parteneri de joc

– formarea încrederii în celalalt.

3. Discuție pe baza jocului. Fiecare membru își spune pãrerea despre joc, își mãrturisește sentimentele și trãirile identificate în timpul jocului. De asemenea le-am cerut membrilor, pe cât posibil, sã facã o legãturã între acest joc și aspectele particulare din viața fiecãruia.

4. Încheierea ședinței. În aceastã etapã li s-a cerut copiilor sã iși spunã pãrerea în legãtura cu întâlnirea la care am participat.

Evaluarea primei întâlniri.

La începutul acestei prime întâlniri copiii au fost puțin neliniștiți, datoritã faptului cã eram o strãinã, o prezențã nefamiliarã pentru ei. Pe parcursul întâlnirii atmosfera și membrii grupului s-au degajat, iar la final au afirmat chiar cã s-au simțit bine și le-au placut jocurile. Atmosfera intimã a avut ca și efect stabilirea încrederii între membrii grupului încã de la aceastã întâlnire.

A doua întâlnire a grupului.

1. Prezentarea unor evenimente personale care au avut loc de la ultima întâlnire sau pe care doresc sã le facã cunoscute grupului.

2. Jocul “Oglindã”. Se formeazã perechi în mod aleatoriu și un participant încearcã sã fie oglinda celuilalt, imitându-i mișcãrile, gesturile și comportamentul. Apoi se face schimb de rol.

Scopul jocului:

– interacțiunea fizicã și psihicã

– reflectarea celuilalt

– exersarea empatiei.

3. Jocul “ 5 minute”. Se formeazã perechi în care unul dintre participanți vorbește celuilalt despre el însuși în mod continuu timp de 5 minute. Apoi se inverseazã rolurile.

Scopul jocului:

– interacțiunea membrilor

– capacitatea de a asculta pe celãlalt

– conștientizarea a ceea ce lași sã se știe despre tine și ce reții pentru tine într-o comunicare. Acest ultim scop se considerã a fi îndeplinit atunci când, în cazul copiilor abuzați sau neglijați, aceștia povestesc despre tratamentele la care sunt supuși în cadrul familiei, nu “țin pentru ei” actele abuzive ale membrilor familiei. Acesata conduce implicit la reducerea sentimentului de vinovãție fațã de pãrinți, pe care copilul îl simte de cele mai multe ori în cazul unui abuz.

4. Discuții pe marginea jocurilor, evaluarea sentimentelor trãirilor opiniilor fiecãrui membru.

5. Discuții despre incidența fenomenului de abuz. Eu le-am dat cateva exemple de copii care au fost expuși unor tratamente asemãnãtoare cu cele pe care le suportã ei în cadrul familiei. Și i-am rugat sã se gândeascã dacã mai cunosc copii (în apropierea locuinței, la școalã, la joacã) care sunt abuzați de pãrinții lor.

Evaluarea celei de-a doua întâlniri.

Aceasta întâlnire a decurs puțin mai bine decât prima, membri grupului au fost mult mai destinși și mai deschiși în același timp. Au apreciat jocurile la care au participat exprimându-și dorinta sã continuãm în același fel, cu alte cuvinte erau nerabdãtori sã mai participe și la alte jocuri în ședințele urmãtoare.

Spuneam mai sus ca membri grupului au fost mai deschiși. Întradevãr ei au discutat cu mai multã încredere în special despre fenomentul abuzului. În final, când le-am cerut sã exemplifice cazuri de copii abuzați cunoscute de ei, unul dintre copii a început sã ofere detalii despre propria situație.

A treia întâlnire a grupului.

1. Blitz inițial.

2. Jocul cu ruperea hârtiei. Se ia o coalã ministerialã, se îndoaie și se rupe colțul din dreapta sus, la comandã. Se desface hârtia și se comparã rezultatele.

Scopul:

– scoaterea în evidențã a faptului cã la aceleași comenzi și acțiuni se obțin

rezultate diferite

– relevarea diferențelor care sunt determinate de viziunea personalã diferã.

3. Exercițiu de stimulare a observãrii diferențelor dintre persoane care interacționeazã și care la aceleași activitãți, cu accent pe valorizarea diferențelor și a mimicitãții fiecãruia.

Exercițiul l-am realizat în felul urmãtor: eu m-am ridicat și am ales un membru al grupului, apoi le-am cerut membrilor care au mai rãmas sã prezinte orice diferențe pe care le-au observat între mine și membrul ales. Apoi pe rând se ridicau alți doi membrii și erau caracterizați din punct de vedere al diferențelor.

4. Discuție pe baza exercițiului anterior care a fãcut trecerea cãtre subiectul propus pentru aceastã întâlnire: “cauzele care-i determinã pe pãrinți sã-i expunã pe copii unor rele tratamente”.

5. Joc de rol pe baza imaginãrii unui basm neconvențional. Fiecare membru al grupului inventeazã un personaj imediat ce-i este aruncatã în brațe o minge. Dupã ce-și inventeazã personajul el aruncã mingea mai departe. Dupa ce basmul a fost inventat și s-au stabilit tot atatea personaje câți membri existã în grup, fiecare își alege un personaj al cãrui rol îl joacã. Rolul constã în recitarea câtorva replici ale personajului, inventat pe moment.

Scopul:

– stimularea imaginației și a creativitãții

– empatia

– capacitatea de a juca și prelua roluri

– observarea încrederii sau neîncrederii în sine

– observarea atitudini pesimiste sau optimiste a fiecãrui copil în funcție de

personajul ales (pozitiv sau negativ).

6. Discuție pe baza basmului.

7. Încheierea.

Evaluarea celei de-a treia întâlniri.

Jocurile acestei întâlniri le-am ales în funcție de observațiile anterioare cu privire la grup și la membrii sãi. Am încercat sã le dau lor ocazia sã tragã concluziile dupã fiecare exercițiu. Consider cã aceastã modalitate de abordare este foarte importantã în dezvoltarea autonomiei.

Discuțiile privind cauzele care-i determinã pe pãrinți sã-i expunã pe copii relelor tratamente unele din ipotezele pe care le-am omis eu și anume: consumul excesiv de alcool sau lipsa banilor. Am observat cã unii copii aveau puternice sentimente de vinovãție și aveau senzația cã ei sunt de vinã pentru tot ce li se întâmplã. Acest fapt a rezultat probabil din rolul de “țapi ispãșitori” pe care-l interpretau acasã.

Basmul neconvențional a avut un dublu impact: pe de o parte a destins foarte mult atmosfera, copiii ascunzându-se atât de personajele pe care le-au inventat, cât și de replicile uneori ciudate, pe care le puneau în scenã. Pe de alta parte prin intermediul acestui joc, am putut sã observ starea de spirit a fiecãrui membru: optimist sau pesimist în funcție de personajele pozitive sau negative pe care le-a inventat.

A patra întâlnire

1. Blitz inițial.

2. Jocul “pulsul prieteniei”. Participanții se țin de mânã și strâng mâna vecinului din dreapta. Acesta, când simte strângerea, face la fel.

Scopul: – interacțiunea fizicã

– oferirea unui tel comun grupului

3. “Atomul social”. Fiecare membru își alcãtuiește atomul social prin utilizarea simbolurilor desenate pe o coalã de hârtie. Dupã ce toți membri realizeazã atomul, sunt rugați sã-l prezinte și se discutã, se pun întrebãri pe marginea acestuia.

Scopul: – conștientizarea relațiilor pozitive/negative

– influența socialului asupra copilului

– evidențierea problemelor mai grave

– conștientizarea relațiilor din cadrul familiei.

4. Discuții pe tema care favorizeazã abuzul din partea familei.

5. Încheierea.

Evaluarea celei de-a patra întâlniri.

Deschiderea progresivã a membrilor și stabilirea unei relații de încredere reciprocã a facut posibil trecerea de la o discutare strictã despre ei inșiși la punerea în evidențã a relațiilor lor cu membri familiei sau cu alte persoane. Exercițiul “Atomul social” a deschis subiecte care privesc relațiile lor interpersonale. Prin natura lui a fost un exercițiu mai puțin dinamic în care fiecãruia i s-a acordat șansa sã vorbeascã, de aceea a fost binevenit pentru persoanele mai timide și care nu se impuneau în discuții, dar a fost plictisitor pentru membrii mai “vorbãreți” care nu au avut acum ocazia sã se evidențieze.

Discuțiile pe tema situațiilor care favorizeaza abuzul din partea familiei, au deviat puțin întrucât unii membri au început să povestească situații concrete de viațã în care ei au fost aspru pedepsiți, întrebându-mã pe mine dacã pãrinți lor aveau motive sã-i expunã unor astfel de tratamente.

A cincea întâlnire

1. Blitz inițial.

2. Jocul “cunoaște-te pe tine însuți”. Acest joc a constat în completarea unor rubrici referitoare la trei calitãți ale fiecãrui membru al grupului, la menționarea a trei lucruri pe care le face bine, trei lucruri care i-ar plãcea sã fie spus despre el/ea, trei lucruri din viața fiecãruia pe care ar vrea sã le schimbe.

Scopul jocului:

– introspecție a membrilor asupra propriilor lor persoane

– cunoașterea atitudinii pe care alții o au despre persoana lor

– conștientizarea defectelor și a calitãților

– acceptarea propriei persoane, și a propriei identitãți.

3. Jocul “Cine sunt eu?” Acest joc a urmãrit aceași idee de autocunoaștere, de conștientizare de sine prin solicitarea membrilor de a spune câteva cuvinte referitoare la propria persoanã, de a se autodescrie.

4. Discuții pe baza efectelor pe care le au relele tratamente aplicate de pãrinți asupra membrilor grupului / respectiv asupra copiilor.

5. Încheierea.

Evaluarea celei de-a cincea întâlniri.

Exercițiile din aceastã ședințã, în special primul au fost mai dificile pentru membrii grupului, așa cum au susținut chiar ei, în special la afirmarea calitãților pe care le posedã. Prin acest lucru ei manifestã încã probleme cu acceptarea propriei persoane și se constatã o stimã de sine scãzutã. Cei care s-au integrat și s-au acomodat mai bine în grup au fost nerabdatori sã își prezinte rãspunsurile și aceasta deschidere i-a ajutat și pe ceilalți sã vorbeascã la un moment dat deschis despre ei înșiși.

În legãturã cu efectele pe care le au relele tratamente aplicate de pãrinți copiii nu au fost deschiși sã vorbeascã despre acest subiect sau n-au știut sã-și exprime foarte bine sentimentele. Singurele rãspunsuri pe care le-am aflat au fost ca urmãri se simt foarte triști, apatici și “nu au chef de nimic”.

A șasea întâlnire.

1. Blitz inițial

2. Jocul “Oracolul din Delphi” a constat în aranjarea unui cadru, în care un scaun era așezat cu spatele la membrii grupului. Fiecare membru urma sã se așeze pe acel scaun și de acolo sã le punã celorlalți întrebãri despre ei înșiși. La începutul exercițiului membrilor grupului li s-a acordat timp sã-și noteze întrebãrile pe care vroiau sã le punã pe hârtie.

3. Discuție pe marginea exercițiului

4. Încheierea.

Evaluarea întâlnirii.

Datoritã exercițiului lui “Oracolul din Delphi”, în care fiecare membru trebuie sã-i rãspundã pe rând celui care se așeazã pe scaun, s-a creat o intimitate puternicã grupului, fiecare era responsabil de rãspunsurile oferite și am remarcat o anumitã încãrcãturã emoționalã datoritã așteptãrii rãspunsurilor. Exercițiul acesta lasã foarte mult loc interpretãrilor și analizei individuale dupã ce ședința s-a încheiat, timp în care persoana rãmâne afectatã de rãspunsurile primite și de concepția pe care ceilalți și-au format-o despre el. Acest fapt ajutã foarte mult la întãrirea capacitãții de a primi judecãți din partea celorlalți fãrã a afecta propria opinie. Discuția pe marginea exercițiului a fost axatã pe sinceritate – nesinceritate în rãspunsuri, ceea ce indicã nevoia copiilor de feedback și rãspunsuri sincere din partea celorlalti, care sã-i ajute sã se cunoascã, sã se vadã pe ei înșiși prin ochii celuilalt, lucru deosebit de important în dezvoltarea identitãții personale și a identitãții sociale.

III CONCLUZII

Maltratarea afecteazã un mare numãr de copii fãrã apãrare prin diferite forme de privare. Ea îi afecteazã, de asemenea și pe adulții care și-au trãit propriile neajunsuri, frustrãri sau speranțe spulberate ca pãrinți. Maltratarea este un fenomen complex și întodeauna generator de durere.

Copiii sunt expuși unor tipuri și grade de neglijare diferite, precum și unor comportamente abuzive din punct de vedere emoțional, fizic și/sau sexual. La adulții care prezintã probleme de personalitate și probleme maritale, acesta se datoreazã parțial faptului cã ei înșiși au fost expuși în timpul copilãriei unor comportamente abuzive. Trãirea unor comportamente abuzive în copilãrie, poate duce la formarea unor copii sau adulți, care sã nu știe prea multe despre ceea ce înseamnã siguranțã și recunoștințã, pãrinți care nu sunt capabili sã transmitã copiilor lor ceea ce nu au primit ei înșiși și copii care sunt în pericol de a fi copleșiți de sarcina creșterii și educãrii generației viitoare.

Copiii își folosesc propriile resurse pentru a supraviețui și a face fațã cât pot de bine haosului zilnic, lipsei de siguranțã, indiferenței, respingerii și exploatãrii lor de cãtre adulți. Adulții prea împovãrați de propriile lor conflicte, crize și trebuințe nesatisfãcute, sunt incapabili de a reusi sã fie niște pãrinți atât de buni pe cât ar trebui sau pe cât și-ar dori sã fie.

Procesul de recunoaștere a acestor probleme, atât de cãtre profesioniști cât și de societate, în general nu încep nici pe departe cu momentul în care, pur și simplu, problemele, situatia și suferințele vieții acestor copii și ale pãrinților lor sunt luate în considerare.

Ne confruntãm cu mai multe probleme, atunci când încercãm sã facem fațã problemelor maltratãrii. Iar aceasta se întâmplã din mai multe motive. Maltratarea este ascunsã adesea atât de pãrinți, cât și de copii. Pãrinții își recunosc rareori lor înșiși sau altora faptul cã și-au neglijat sau și-au abuzat copiii.

Copiii, de cealaltã parte, încearcã adesea sã ascundã nefericirea lor. Ei sunt de multe ori surprinzãtor de credincioși pãrinților lor care i-au pãrãsit. Se simt adesea responsabili și vinovați pentru îngrijirea inadecvatã la care sunt expuși. Copiii transmit mesaje prin care semnalizeazã nevoia de ajutor pe care, în același timp, ei încearcã sã o ascundã. În cazul situațiilor de abuz sexual încercãrile de ascundere a problemei predominã.

Imaturitatea, problemele emoționale, psihozele, retardarea mintalã, întrebuințarea exageratã a drogului, a alcoolului, afecteazã posibilitãțile pãrinților de a da copilului îngrijire. Aceste dimensiuni apar în stadii diferite și în combinații diferite. Existã o relație strânsã între felul cum se comportã pãrinții în diferite roluri sociale și în rolul lor parental. Când pãrinții sunt capabili sã-și recunoascã problema și nevoia de ajutor, și de asemenea, manifestã o abilitate de a funcționa mai bine în rolul de pãrinte au adesea posibilitãți bune de dezvoltare. Când factorii principali, care contribuie la situația de maltratare, se gãsesc în relații externe, sociale ca, de exemplu, șomajul, problemele economice, situația se va îmbunãtãți. Acest lucru se poate întâmpla prin îmbunãtãțirea factorilor de stres și oferirea de sprijin și ajutor.

Factorii externi de stres pot împovãra relația pãrinte-copil, iar în interacțiunea cu alți factori pot duce la abuz și neglijare. Lipsa unui loc de muncã are probabil un rol mai important decât alți factori și contribuie la scãderea drasticã a stimei de sine. Abilitãțile pãrinților de a empatiza cu copiii lor au un rol central în pevenirea situației ca factori externi de stres sã acționeze asupra copiilor.

Un mod de a înțãlege violența este acela bazat pe nevoile fundamentale ale ființei umane. În orice formã de violențã îndreptatã împotriva copilului, putem observa pe de o parte faptul cã adultul nu recunoaște nevoile de baza ale copilului și pe de alta parte ca îl manipuleazã. Violența vizeazã transformarea celuilalt într-un instrument și negarea lui ca persoanã. Adultul violent trãiește un sentiment de atotputernicie: el deține toatã puterea, o utilizeazã și abuzeazã de ea.

Violența ne obligã sã vedem fața perversã a relației de atașament. Copilul este dependent de celãlalt pentru a supraviețui. Adultul este prezent pentru a-i satisface nevoile și a-i permite astfel accesul la libertate și autonomie.

Prin aceastã relație de dependențã, copilul se atașeazã de pãrintele care îl hrãnește. Pentru a se detașa copilul are mai întâi nevoie sã se atașeze. Dacã atașamentul nu se realizeazã sau se realizeazã cu deficiența, copilul va rãmâne blocat în așteptarea a ceea ce lipsește pentru a putea urma calea dezvoltãrii lui personale. Copiii lipsiți de mamele lor nu sunt copii satisfãcuți, care cer tot timpul mai mult, ci copii care așteaptã sã le fie recunoscute nevoile. Ei sunt în cãutarea unui atașament securizant, condiție indispensabilã a eliberãrii lor.

Adultul abuziv pervertește legãtura de respect și încredere care ar trebui sã îi urneascã copilul. O deturneazã de la funcția ei naturalã care este eliberarea și automatizarea copilului de adult. Pãrintele abuzator se canoteazã în credința cã, fãrã el, copilul nu poate sã faca nimic.

Toate relele tratamente perturbeazã dezvoltarea copilului și îi altereaza acestuia capacitatea de a avea încredere. Desigur, existã grade de intensitate diferitã a maltratãrii, dar în toate cazurile, cu cât copilul este mai mic, cu atât va fi mai puțin capabil sã facã fațã stimulãrii dureroase.

Este ușor sã gândești cã copilul va uita și cã nu va rãmâne cu nimic din experiențele lui dureroase. Dar toatã clinica ne aratã contrariul; memoria corporalã se aflã pe primul plan în suferința umanã și aceste dureri pot rãtãci în sine așa cum fantomele bântuie camerele goale și pereții grași ai unui castel.

Așa cum am mai amintit, maltratarea poate fi mai mult sau mai puțin gravã. Ea poate fi de scurtã sau lungã duratã. Poate fi asociatã cu situații particulare sau poate fi cronicã. În unele familii aspectul maltratãrii poate avea o singurã dimensiune, pe când în altele copilul poate fi expus la mai multe sau chiar la toate tipurile de maltratare. Cu toate acestea, existã anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaștere și respect a nevoilor copilului, respingere și indiferențã. Unor pãrinți le lipsește abilitatea de a se angaja pozitiv în relația cu copilul lor și de a da prioritate nevoilor de bazã a copilului înaintea propriilor nevoi. Copilul poate fi plasat în situația de a trai în anxietate sau grija continuã de ceea ce s-ar putea întâmpla. Cu oricare din aceste categorii am avea de-a face, pentru realizarea unui ajutor eficient, este indispensabilã evaluarea copilului și a nevoilor sale.

2. ABREVIERI.

A.S.T. = Acute stress Disorder

B.A.S.P.C.A.N. = Asociația Britanicã pentru Studiul și Prevenirea Neglijãrii și Abandonului asupra copilului

C.J.I.C.A. = Centrul Județean de Intervenție pentru Copilul Abuzat

D.S.M. = Manual pentru Diagnosticul și Stabilirea Tulburãrilor Mentale

I.S.P.C.A.N. = Societatea Internaționalã pentru Prevenirea Abuzului asupra copiilor și a Neglijãrii Acestora.

S.S.P.T. = Stare de Stres Posttraumatic

Abrevieri tehnice

apud = dupã

conf., cf. = conform

idem = același autor, aceeași carte, altã paginã

ibidem = același autor, aceeași carte, aceeași paginã

op.cit. = opera citatã

pag = paginã

s.a. = sine anno (fara an)

s.l. = sine loco (fara loc)

3. INDICI

3.1 INDICI DE NUME 3.1 INDICI DE LOCURI

1.Ball. David, pag. 10, 11, 84 1.America, pag. 9

2. Christensen, pag. 47 2. Anglia, pag.8, 9

3. Clausen, pag. 15 3. Asia, pag. 8

4. Clasinki, pag. 24 4. Canada, pag. 8

5. Colwell, pag 10 5. Cuj Napoca, pag. 1

6. Cooper, David, pag 10, 84

7. Finkelhor, D. pag. 28

8. Franklin, Alfred White, pag. 10

9.Gabel, Marceline, pag. 49, 50, 84

10.Garbarino, pag. 19, 20 33, 84

11. Ionescu, Serban, pag. 17, 49, 84

12. Jones, David, pag. 56

13. Kempe, pag. 45

14. Killen, Kari, pag. 7, 13, 14, 18, 40, 46, 51, 62, 64, 65, 84

15. Laplanche, pag. 33, 34, 84

16. Lemmeneier, pag 69

17. Lopez, Gerard, pag.25,

18. Meyer, Wiliams, pag. 28

19. Miller, Perrin, pag. 16

20. Olivier, pag. 52

21. Ouvray, Robert, pag. 59

22. Pavenstead, pag.66

23. Pollack, pag. 52

24. Pontalis, J. pag. 33

25. Rihor Carlea Simona, pag.1

26. Roth-Szamoskozi Maria, pag. 1, 13, 22, 27, 35

27. Simsons, pag.66

28. Weyscheider, pag.47

4. CHESTIONARELE APLICATE ÎN CADRUL PROIECTULUI DE CERCETARE

CHESTIONAR 1.

1) Clasa

2) Vârsta

3) Profesia mamei

4) Profesia tatãlui

5) Structura familiei

1) Ce tipuri de abuz cunoști? …………

2) Membrii familiei mele:

a. Se sprijinã reciproc în momente dificile.

Foarte mult Mai puțin Deloc

b. Își acordã unii altora timp și atenție

Foarte mult Mai puțin Deloc

c. Discutã deschis și se ascultã unii pe alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

d. Sunt afectuoși și le pasã unii de alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

e. Acționeazã împreunã în rezolvarea problemelor.

Foarte mult Mai puțin Deloc

3) Satisfacția în cadrul familiei

a. Sunt mulțumit cã pot apela la ajutorul familiei când sunt supãrat

Adevãrat Fals

b. Familia mã susține atunci când vreau sã fac lucruri noi

Adevãrat Fals

c. Familia îmi înțãlege sentimentele

Adevãrat Fals

4) Cum rezolvã familia ta conflictele?

a. Cu vorbã bunã și argumente logice

Adevãrat Fals

b. Cu violențã de limbaj (înjurãturi, țipete)

Adevãrat Fals

c. Prin intimidãri și amenințãri

Adevãrat Fals

d. Prin violențã fizicã

Adevãrat Fals.

5) Cum te pedepsesc pãrinții atunci când ei considerã cã trebuie sã te pedepseascã.

a. Te ceartã fãrã cuvinte jignitoare.

Frecvent Rar Niciodatã

b. Te ceartã vorbindu-ți urât și jignitor.

Frecvent Rar Niciodatã

c. Îți interzic anumite lucruri pentru o vreme

Frecvent Rar Niciodatã

d. Te lovesc / te pãlmuiesc.

Frecvent Rar Niciodatã

e. Te pun sã faci anumite munci ca pedeapsã.

Frecvent Rar Niciodatã

f. Nu-ți dau sã mãnânci

Frecvent Rar Niciodatã

6) Cât de mult ți se potrivesc urmãtoarele afirmații?

a. Fac anumite trucuri pentru a place prietenilor mei

Mult Puțin Deloc

b. Ma înțãleg bine cu prietenii

Mult Puțin Deloc

c. Se fac glume pe seama mea în grupul de prieteni

Mult Puțin Deloc

d. Mi-aș dori ca prietenii mei sã-mi arate mai mult respect.

Mult Puțin Deloc

7) Cât de mult ți se potrivesc urmãtoarele afirmații?

a. Adeseori simt cã sunt ratat

Mult Puțin Deloc

b. Sunt mulțumit de mine

Mult Puțin Deloc

c. Consider cã am multe calitãți

Mult Puțin Deloc

d. Uneori cred cã nu sunt bun de nimic

Mult Puțin Deloc

8) Ce note ai obținut în ultimul semstru?

a. Majoritatea 9 și 10

b. Majoritatea 7 și 8

c. Majoritatea 5 și 6

d. Majoritatea sub 5

CHESTIONAR.2.

Numele:

Prenumele:

Vârsta:

Cât de mult ți se potrivesc urmãtoarele afirmații?

1) Nu am prea multe motive sã fiu mândru de mine.

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

2) Fac multe lucruri la fel de bine ca majoritatea oamenilor.

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

3) Sunt satisfãcut(ã) de mine însumi

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

4) Uneori mã simt inutil

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

5) Uneori cred cã nu sunt bun de nimic

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

6) Sunt sigur pe mine în ceea ce fac

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

7) Am multe calitãți

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

8) Sunt o persoanã valoroasã

a. Mult

b. Puțin

c. Deloc

1. BIBLIOGRAFIE

1. Bagley, Cristopher, Child sexual abuse: the search for healing, New York: Tavisock/Routlege, 1991

2. Baiceanu, L., Dictionar de psihologie, editura Tehnica, Bucuresti, 2004

3. Briere, John, Child abuse trauma – theory and treatment of the lasting efects, New Delhi, Sage Publications, 1992

4. Cooper, David & David, Ball, Abuzul asupra copilului, editura Alternative, 1993

5. Cooper, David & David, Ball, Social work and child abuse, London: Mc Millan Press, 1991

6. ***, Family abuse and its consequences: new directions in Research, New Delhi: Sage Publications, 1998

7. Garbarino, J, Guttman E., Seeley, J.N., The psychologically battered child, s.l., 1987

8. Gray, J. & Kempe, C.H., The abuse child at time of injury, I:H.P. Martin (ed.), ab The abuse Child Ballinger, Cambridge, Mass

9. Gloser, Danya, Child sexual abuse, Mc Millan Press, London 1993

10. Ionescu, Serban, Copilul maltratat, Editat de Fundatia Internationala pentru copil si familie, Bucuresti, 2001

11. Killen, Kari, Copilul maltratat, editura Eurobit, Timisoara, 1998

12. Laplanche, J, & Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei, editura Humanitas, Bucuresti, 1994

13. Lopez, Gerard, Violentele sexuale asupra copiilor, editura Dacia, Cluj Napoca, 2001

14. ***, Manualul pentru diagnosticul si stabilirea tulburarilor mentale, editat de Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania, 1993

15. Neculau, Adrian & Gilles, Ferreol, Violenta.Aspecte psihosociale, editura Polirom, Iasi, 2003.

16. Ouvray, S, Robert,Copil abuzat,copil meduzat, editura Eurostampa, Timisoara 2001

17. Parton, Nigel, The politics of child abuse, Mc Millan Press, London, 1994

18. Popescu, V. & Radut, M. (ianuarie 1998), Copilul maltratat, in: Viata medicala, 420, nr. 2, anul X

19. Roth – Szamoskozi Maria, Protectia copilului, dileme, conceptii, metode, editura Presa Universitara Clujeana, Cluj Napoca, 1999

20. Stratton, Petter, Cliff Davis, & Kevin Browne, Early prediction and prevention of child abuse, Chichester, New York 1991

21. Strauss, M.A., Stress and psihical child abuse, I: Child abuse and neglect, s.l., s.a.

22. Wegsheider, S. Another change.Hope and health for the Alcoholic Familiy, Pallo Alto, Science and Behaviour Books, 1981

23. Whitman, M., Evaluarea si pregatirea in cazul copiilor neglijati si abuzati, Seminar organizat de World Vision si Word Learning, CLuj 1989

24. Zamfir, Elena., Situatia copilului si a familiei in Romania, UNICEF, 1997