Adolescenta, Perioada Conflictuala a Procesului de Trecere de la Copilarie la Varsta Adulta

INTRODUCERE

Pornind de la faptul că omul este o ființă socială și de la realitatea că și adolescentul cu tulburări de comportament trăiește printre oameni, face parte din același mediu social, acționează printr-un ansamblu de modalități în mediul înconjurător, în relațiile cu ceilalți, el trebuie să-și formeze un sistem atitudinal adecvat și un comportament prosocial.

Tulburările de comportament sunt privite ca ceva patologic. Oamenii se sustrag temători în fața acestor probleme, lăsând copiii, tinerii să se lupte singuri. Fiecare adolescent care manifestă tulburări de comportament consider că are nevoie de ajutor. Noi îi putem sprijini, însă depinde de voința noastră de a ne dori acest lucru.

Respectarea individualității adolescentului, formarea și dezvoltarea în concordanță cu liniile proprii de dezvoltare ale acestuia devin condiții necesare în procesul instructiv-educativ.

Organizarea unor acțiuni educative depinde de o cunoaștere corectă a copilului în vederea înțelegerii lui.

Adolescentul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de personalitate, ca fiind rezultatul interacțiunii dintre :

Fondul său ereditar

Condițiile de mediu în care se dezvoltă

Acțiunile educative, formative exercitate asupra sa.

În lucrarea de față doresc să realizez o cercetare privind tulburările de comportament la adolescenți și în special la adolescenții instituționalizați. Consider că problemele care sunt dezbătute prin tema pe care mi-am ales-o au o aplicabilitate largă în societatea zilelor noastre.

Datorită fragilității lor psihice și afective, adolescenții sunt printre primele victime ale tulburărilor de comportament. Pentru a fi preîntâmpinate și recuperate tulburările de comportament, consider că este necesară o analiză a cauzelor care au favorizat instalarea și manifestarea acestora.

Prin această lucrare am încercat să subliniez importanța psihologilor în prevenirea și recuperarea tulburărilor de comportament, în raport cu particularitățile personalității fiecărui adolescent. Doresc să urmăresc totodată factorii de risc care pot conduce la eventualele tulburări de comportament cu repercursiuni asupra dezvoltării ulterioare a acestor adolescenți.

Dacă modelarea personalității, a comportamentului adolescentului normal este o problemă complexă, greu de rezolvat, cu atât mai dificilă este problema influențării adolescenților cu tulburări de comportament, care prezintă tulburări în sfera cunoașterii, afectiv-volițională.

Caracterul reprezintă latura relațională a personalității, este responsabil cu modul în care interacționăm în mediul social, are o valoare adaptativă, deoarece ne pune în contact cu realitatea, ne facilitează stabilirea relațiilor cu ceilalți.

Datorită anumitor factori pe care mi-am propus să-i evidențiez în lucrarea de față, apar efecte negative în maturizarea personalității și, implicit, în structurarea caracterului. Adolescentul de la natură nu este nici bun, nici rău. El devine bun sau rău în funcție de influențele mediului social în care trăiește și modelarea educațională.

Principalul motiv pentru care am ales studierea acestei teme îl reprezintă pe de o parte, dorința de a cunoaște manifestările tipice ale devierilor de comportament la adolescenți iar pe de altă parte factorii determinanți în structurarea caracterului adolescenților cu tulburări de comportament (atitudinea față de sine, față de muncă și față de alții).

Un alt motiv al alegerii acestei teme, practic derivat din precedentele, se referă la faptul că la adolescenții cu tulburări de comportament, prin intermediul influențelor sociale și educativ-formative se pot forma trăsături pozitive de caracter care să domine asupra celor negative, dominarea acestora ducând la o personalitate echilibrată, armonioasă.

,,Caracterul afectiv al mediului familial este, fără îndoială, cea mai mare forță a copilului și totodată punctul său slab.’’

André Berge

CAP. I. ADOLESCENȚA, PERIOADĂ CONFLICTUALĂ A PROCESULUI DE TRECERE DE LA COPILĂRIE LA VÂRSTA ADULTĂ

PREZENTARE GENERALĂ

Adolescența este o perioadă dificilă atât pentru copii cât și pentru părinți. Ea este vârsta supranumită: de aur, a doua naștere, dar și vârstă primejdioasă, a negării, a încăpățânării.

Corpurile noastre se schimbă din momentul în care ne naștem și continuă să se schimbe pe parcursul vieții. Se schimbă deoarece tot ceea ce este viu crește și se dezvoltă.

Cuvântul adolescență vine din cuvântul latinesc ,,adolescere,, care înseamnă a crește. Când oamenii folosesc cuvântul adolescența de obicei se referă nu numai la schimbările fizice, ci si la noile gânduri sentimente relații și responsabilități pe care le au copiii care devin tineri adulți.

Adolescența este perioada situată din punct de vedere psihologic și cultural între copilărie și vârsta adultă; este cea mai complexă etapă de evoluție a tânărului în drumul său spre maturitate.

L.Steinberg realizează următorul tabel pentru a sistematiza descrierea adolescenței din diferite puncte de vedere.

Pe parcusul acestei perioade, copilul se schimbă din punct de vedere fizic, mintal și emoțional, pentru a atinge statutul de adult. În cultura noastră, etapa de tranziție este adesea foarte lungă, întinzându-se aproximativ între 12 și 18 ani, uneori chiar mai mult pentru cei care își continuă studiile, amânând astfel obținerea statutului complet de adult.

Schimbările fizice și emoționale legate de această tranziție sunt atât de spectaculoase, încât adesea adolescența este asociată cu o perioadă tumultoasă și stresantă. Această descriere este o exagerare a tulburării emoționale trăită de majoritatea adolescenților.

Perioada de timp în cursul căreia procesele de reproducere se maturizează este cunoscută ca pubertate. Deși majoritatea semnelor de dezvoltare evidente în timpul pubertății sunt fizice, apar transformări și în funcționarea cognitivă, în interacțiunea socială, emoții și în simțul propriei persoane.

G. Stanley Hall, prima persoană care a studiat adolescența în mod științific,o descrie ca fiind o perioadă de ,,furtuni și stres’’, precum și de mari transformări în plan fizic, mental și emoțional.

Opinia tradițională privind adolescența este aceea a unei perioade de dezvoltare dominată de agitație și revoltă. Adolescența se caracterizează prin transformări fizice, emoționale și cognitive extreme, dezvoltarea imboldurilor sexuale, trebuința de a face alegeri profesionale și de alte tipuri, controlul tensiunilor pentru a se conforma așteptărilor grupului de aceeași vârstă. Toți acești factori exercită o presiune și contribuie la agitația trăită de către majoritatea adolescenților.

SCHEMA EVOLUȚIEI

12.1. Dezvoltarea biologică în adolescență

Numeroase modificări fizice legate de pubertate sunt reglate în mare de sistemul hormonal, care joacă un rol central în metamorfoza psihică la adolescență.

Adolescența este alcătuită din două etape:

adolescența primară /pubertatea sau preadolescența, în care predomină transformările organice;

marea adolescență /adolescența juvenilă /adolescența propriu-zisă, în care prevalează transformările sociale și culturale.

Pubertatea se declanșează o dată cu instalarea funcției de reproducere, mulțumită activității endocrine genitale și hipofizare și modificărilor sistemului vegetativ.

Caractere sexuale:

a) primare (organele sexuale): menstrele la fete și spermatozoizii în lichidul seminal la băieți.

b) secundare: “podoabele” la fete (sânii, șoldurile), pilozitatea axială; îngroșarea vocii, pilozitatea la băieți.

Etape:

menarha (prima menstră, neovulată), urmată de menstrele ovulate;

emisii seminale spontane.

“Criza pubertară”, explicată de unii psihologi ca fiind un conflict inconștient între intrarea în posesie a unui aparat sexual apt de a fi folosit și interdicțile sociale: 2/3 din adolescenți, pe la 12-14 ani fetele și 14-16 ani băieții.

Puseu de creștere, acumulând 20-30cm în înălțime și 4-5 kg. anual. Ordinea:

lungimea picioarelor (adolescentul “Își iese din pantaloni”)

trunchiul (“Își iese din veston”).

Umflarea sânilor la unii adolescenți, fenomen care dispare de la sine.

“Calviția frontală a adolescenților”, trecătoare.

Alimentația: adolescentul necesită cu 30% mai multă hrană decât adultul. Forța fizică nu a ajuns la capacitatea maximă: 92% între 18-20 ani, 100% între 20-30 ani; 95% între 30-40 ani. Adolescentul obosește mai ușor, ceea ce-l expune la surmenaje.

Boli mai frecvente, specifice vârstei. Este “vârsta tunetelor pe cer senin”: carii (30%), tulburări ale staticii vertebrale (20%), afecțiuni pulmonare; tulburări cardiace, dezechilibre mintale: nevroze, anxietăți, fobii, care duc la sinucideri și, în special la fete, la parasinucideri.

1.2.2. Caracteristici psihologice, sociale și culturale ale adolescenței

Când începe pubertatea, copilăria se dezagregă. Fr. Mauriac. “A fi copil înseamnă a întinde mâna” spre mâna protectoare a adultului.

Revolta /scandalul: refuzul de a se supune, zâmbetul batjocoritor, teama de a nu mai fi păcălit; revolta împotriva părinților (cea mai veche și opresivă tutelă); revolta împotriva școlii; revolta împotriva moralei și politeții.

Dezvoltarea conștiinței de sine /Închiderea în sine. Introspecție; vrea cameră / parte bine delimitată din cameră, proprie; caută singurătatea, izolarea; scrie jurnal intim. Se intensifică percepția de sine, el căutând identificarea celor 4 “eu-ri”: sexual, vocațional, social și filosofico-moral.

Afirmarea personalității /exaltarea.

Supraevaluare, geniu, autobiografii. Scrie “opere”. Se consideră punctul central al universului atât ca individ, cât și ca generație.

Dorința de autodepășire. Își încearcă limitele; perioada performanțelor și a recordurilor.

Singularizare, prin ieșirea în evidență sau dimpotrivă, modestie, anonimat deghizat: vestimentație; semnătură; corespondență, limbaj (folosește argouri, arhaisme, neologisme, antiteze); în societate dau tonul, gestică exagerată.

Intelectual: gândirea are acces la categoria de lege, verbalism; gust excesiv al raționamentului; opinii extreme și fără concesii; logică șubredă, cu invocarea generației lor ca argument al validării; atittudine critică față de toate instituțiile sociale; își structurează concepția științifică despre lume și viață.

Aptitudinile se afirmă.

Imaginația debordantă, reverie în exces, cu risc spre alienare.

Interesele, instabile.

Atenția, instabilă.

Sensibilitate exagerată, hiperemotivitate uneori.

Sugestibilitate puternică, pot cădea victime propagandei și manipulării.

În căutarea propriei identități, se atașează de modele /idoli, pe care-i copiază trăind succesiv diferite “personalități de împrumut”.

Integrarea socială. Jean Piaget afirmă că are loc “Inserția individului în societatea adulților”.

Nevoia de comunicare: nevoia de colectiv; organizațiile de tineret; apare sentimentul tovărășiei; nu se mai simte factorul central în univers și viața socială, acceptând ierarhia.

Valorile îl pasionează: culturale, politice, estetice, morale sau religioase (patria, partidul, sportul, arta, religia).

Ierarhizează valorile morale clasice: binele, frumosul și adevărul.

Paradox: în viața cotidiană le încalcă.

Virtuți pe care pun preț: generozitate, devotament dezinteresat, curaj eroic. Lipsiți de măsură, expuși riscului.

Socializarea atitudinilor, intereselor, percepțiilor: noțiunile morale sunt văzute nu unilateral, ci în concordanță cu opinia publică generală.

Prietenia, modestia sunt percepute în adevărata lor lumină. Modestia nu mai este o cale deghizată spre afirmare.

Identitatea în adolescență

Stima de sine se modifică odată cu înaintarea în vârstă; de obicei ea diminuă ușor spre începutul adolescenței, pentru a crește apoi în mod regulat și substanțial (Harter, 1990). Spre sfârșitul adolescenței, tinerii adulți de 19-20 de ani prezintă o stimă de sine mai ridicată decât la vârsta de 8 sau 11 ani.

Scăderea stimei de sine la începutul adolescenței pare a fi legată mai degrabă de schimbările școlare și de cele pubertare decât vârsteatașează de modele /idoli, pe care-i copiază trăind succesiv diferite “personalități de împrumut”.

Integrarea socială. Jean Piaget afirmă că are loc “Inserția individului în societatea adulților”.

Nevoia de comunicare: nevoia de colectiv; organizațiile de tineret; apare sentimentul tovărășiei; nu se mai simte factorul central în univers și viața socială, acceptând ierarhia.

Valorile îl pasionează: culturale, politice, estetice, morale sau religioase (patria, partidul, sportul, arta, religia).

Ierarhizează valorile morale clasice: binele, frumosul și adevărul.

Paradox: în viața cotidiană le încalcă.

Virtuți pe care pun preț: generozitate, devotament dezinteresat, curaj eroic. Lipsiți de măsură, expuși riscului.

Socializarea atitudinilor, intereselor, percepțiilor: noțiunile morale sunt văzute nu unilateral, ci în concordanță cu opinia publică generală.

Prietenia, modestia sunt percepute în adevărata lor lumină. Modestia nu mai este o cale deghizată spre afirmare.

Identitatea în adolescență

Stima de sine se modifică odată cu înaintarea în vârstă; de obicei ea diminuă ușor spre începutul adolescenței, pentru a crește apoi în mod regulat și substanțial (Harter, 1990). Spre sfârșitul adolescenței, tinerii adulți de 19-20 de ani prezintă o stimă de sine mai ridicată decât la vârsta de 8 sau 11 ani.

Scăderea stimei de sine la începutul adolescenței pare a fi legată mai degrabă de schimbările școlare și de cele pubertare decât vârstei cronologice( Harter, 1990). Cercetătorii au remarcat această scădere la elevii care ajung mai timpuriu în școala secundară.Atunci când tranziția se face mai gradat, nu apare nici o scădere a stimei de sine la debutul adolescenței.

Potrivit lui Erikson(1968), adolescența este stadiul de dezvoltare în timpul căruia individul își caută o identitate.

Criza confuzia identității vs. confuzia rolului din timpul adolescenței este considerată de către mulți psihologi ca fiind criza dominantă în întreaga dezvoltare. Erikson subliniază că, pentru a ajunge la maturitatea identității sexuale și profesionale, fiecare adolescent trebuie să-și reexamineze identitatea și rolurile pe care trebuie să și le asume.

El trebuie să să dobândească o percepție de sine integrată a ceea ce este și ce dorește să fie și a rolului sexual corespunzător.

Riscul rezidă în confuzia provocată de multitudinea rolurilor care i se oferă. În această perioadă, gândirea adolescentului devine un fel de moratoriu între copilărie și vârsta adultă. Fosta identitate nu mai ajunge.

Adolescentul trebuie să-și construiască o nouă identitate care îl va ajuta să-și găsească locul în multitudinea rolurilor vieții adulte; rol profesional, rol sexual, rol religios.

Obiectivul major al adolescentului în această perioadă este formarea unei identități a eului(ego-identity), durabile și sigure sau simțul sinelui.

Pentru a ajunge la un simț coerent al identității, adolescenții ,,încearcă’’diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Astfel, atitudinile și valorile stabile, alegerea ocupației, căsătoria și stilul de viață se integrază gradual și fac posibilă simțirea propriei persoane și a celor din jur.

Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat difuziunea rolului (role-diffusion), sau un simț al confuziei despre ceea ce este un individ.

Presiunile puternice din partea părinților și a altora pot cauza tânărului dezorientare și disperare având ca rezultat înstrăinarea fizică sau mentală de mediile normale.

În cazurile cele mai extreme ale difuziunii rolului, adolescenții pot adopta o identitate negativă. Convins că nu poate trăi cu cerințele impuse de părinți, tânărul se poate răzvrăti și se comportă într-o manieră inacceptabilă față de persoanele care îl ocrotesc.

Pentru adolescent, grupul sau gașca reprezintă o bază de securitate pornind de la care el se orientează către o soluție a procesului său de construire a identității. În final, fiecare adolescent va trebui să-și dobândească o viziune integrată asupra propriei persoane, incluzând propriul său model de credințe, aspirațiile sale profesionale și relațiile cu ceilalți.

Aproape toate cercetările actuale privind formarea identității adolescentului se bazează pe descrierea stadiilor de identitate propuse de James Marcia.

Conform lui, căutarea identității la adolescență se împarte în două componente: autochestionarea și angajarea.

Autochestionarea este o perioadă de luare a deciziilor în care vechile valori și alegerile anterioare sunt repuse în discuție. Această etapă se poate instala progresiv sau brusc. Rezultatul procesului de chestionare constă într-o formă de angajare către un rol sau o ideologie specifică. Conjugând aceste două elemente vom obține patru tipuri de statut de identitate la adolescenți:

Difuziune de identitate.Se caracterizează prin absența angajării și indecizia cu privire la problemele de viață importante cum ar fi opțiunile ocupaționale, ideologia și religia.

Forcluderea identității. Statutul angajării inițiale și dezvoltarea valorilor,dar umbrit mai degrabă de acceptarea ezitantă a valorilor celorlalți(de exemplu, părinții și profesorii), decât de scopurile autodeterminate (de exemplu, alegerea subiectelor de nivel ,,A’’sau opțiunile privind locul de muncă, deoarece un adult îl sfătuiește că ele sunt dezirabile).

Moratoriul. Criza de identitate extremă, când un individ își reevaluează valorile și scopurile, dar are dificultăți în a le duce la bun sfârșit.

Dobândirea identității. Indivizii și-au rezolvat crizele și s-au angajat ferm în valori particulare sau opțiuni de viață, de exemplu angajare religioasă sau opțiune profesională.

Stilurile parentale și identitatea

Adolescentele cu o pubertate tardivă care se simt apropiate de mamele lor tind să se vadă pe sine ca încrezătoare, înțelepte, raționale și controlate.

Acelea care se simt distante de mamele lor, tind să se perceapă în termeni negativi: rebele, impulsive, foarte sensibile și lipsite de tact.

Aceste cercetări confirmă faptul că gradul de identificare maternă influențează conceptul de sine.

Atât fetele cât și băieții care se identifică puternic cu un model parental se străduiesc să fie ca modelul respectiv, în așa fel încât o îmbinare a sinelui cu calitățile modelului duce la apariția unei asemănări dar nu identificări.

Erickson consideră că o identificare prea puternică (over-identification) cu părinții împiedică formarea unui concept de sine prin “înnăbușirea” propriului eu.

Totuși, copiii care au o identificare neadecvată cu proprii părinți vor avea, de asemenea, o identitate de sine slabă.

Un grad moderat de identificare maternă pare a fi cel mai sănătos.

Și tații sunt importanți în dezvoltarea fetelor. Relațiile calde și recompensatoare între tată și fiică joacă un rol vital în ajutorul dat unei fete în evaluarea propriei feminități și evoluția sa spre o aceptare pozitivă de sine ca și femeie. Adolescenta care își valorizează și iubește tatăl și a cărui tată o valorizează și o iubește în mod invariabil pare a se simți mai confortabil în postura de femeie și in relațiile ei cu bărbații.

Cooper & Grotevant au argumentat că atmosfera familială care sprijină atât individualitatea, cât și tolerarea diferențelor de la o persoană la alta și aproprierea sau relațiile (legăturile) calde, pozitive între membrii familiei, conduc în mod particular la o conștiință de sine, angajare, abilități de a înțelege și de a se acomoda la perspectiva celorlalți.

Aceste aspecte fundamentale ale dezvoltării adolescentului, pot crea o mai mare încredere în forțele proprii, dezvoltarea mai rapidă a deprinderilor sociale, de interacțiune cu ceilalți. De asemenea, adolescenții din familiile democratice interpretau corect și echilibrat părerile celorlalți despre ei înșiși, erau mai avansați în relevarea propriei identități.

Glen Elder (1963) a împărțit descrierile adolescenților asupra părinților lor în trei categorii: democratic, autocratic și permisiv. Elder considera că cele mai importante diferențe între aceste tipuri diferite de părinți erau modul în care își exercitau puterea în familie.

În familiile democratice, “părinții își legitimau puterea încurajând adolescenții să participe la discutarea unor probleme relevante pentru comportamentul lor, deși decizia finală este întotdeauna luată sau aprobată de părinți”.

În familiile autocratice, părinții nu permiteau adolescenților să-și exprime punctul de vedere în subiecte privind propriul comportament, nici nu permiteau acestora să-și autoregleze propriul comportament.

Părinții (laissez-faire) permisivi realizau puține cereri și acestea contradictorii.

Cercetările lui Elder au arătat că adolescenții din familiile democratice aveau mai multă încredere în sine și erau mai independenți decât cei din familiile autocratice sau permisive.

Părinții democratici, dar severi, au copii care, ca adolescenți, au o apreciere de sine înaltă, sunt independenți și încrezători în sine. Părinții democratici/severi, deși respectă dreptul tânărului de a lua decizii, așteaptă de la ei un comportament disciplinat și le oferă motive pentru a proceda astfel (Elder,1980). Aceste explicații raționale sunt importante pentru adolescenții care abordează maturitatea cognitivă și socială și se pregătesc pentru a-și asuma responsabilitatea pentru propriul comportament.

Prin contrast, părinții mai autoritari se așteaptă la o obediență indiscutabilă din partea copiilor lor și nu simt nevoia de a-și explica motivele pentru aceste pretenții.Adolescenții cu părinți autoritari sunt mai puțin independenți și nu au încredere de sine, considerând că părinții lor sunt absurzi și lipsiți de afecțiune prin așteptările lor (Elder,1980).

Un factor cheie în determinarea faptului dacă părinții au sau nu un efect pozitiv în ajutorarea adolescenților pentru a-și dezvolta o identitate de sine sănătoasă este căldura, grija și interesul pe care îl manifestă.

Cu cât manifestă mai multă grijă și interes cu atât adolescenții vor avea o stimă de sine mai ridicată. Adolescenții cu o stimă de sine ridicată spun că părinții lor îi acceptă, îi înțeleg și îi plac; cei cu o stimă de sine scăzută au părinți care utilizează tehnici de presiune psihologică, ca retragerea afecțiunii, vinovăție sau autocompătimire pentru a-i controla.

Elevii care spun că părinții îi cunosc pe majoritatea prietenilor lor au o stimă de sine mai ridicată decât cei ai căror părinți cunosc doar câțiva dintre prietenii lor. Elevii ai căror părinți răspund în mod pozitiv la notele mari și au și alte comportamente de sprijin au o stimă de sine mai ridicată decât cei care au raportat răspunsuri critice sau indiferente. Mai departe, adolescenții cu o stimă de sine ridicată au părinți democratici dar mai puțin permisivi decât adolescenții cu o stimă de sine scăzută. Părinții lor sunt stricți dar constanți și cer standarde înalte dar în același timp sunt suficient de flexibili pentru a permite excepții de la regulă în situații speciale.

Aceasta pare a fi o combinație perfectă între căldură (apropiere) și disciplină, fermitate. Această relație cu părinții pare a fi caracterizată de o bună comunicare, o identificare puternică și legături afective puternice. Adolescenții cu o stimă de sine scăzută au părinți care sunt câteodată permisivi, dar ocazional sunt duri atunci când copiii depășesc limitele tolerate de ei. Câteodată părinții sunt prea restrictivi sau inconsistenți în disciplina pe care o impun sau sunt prea critici și resping copiii.

În particular, stilul de control parental reprezintă un factor important în relația părinte-copil.

Relațiile cu grupul de prieteni

Conform mai multor studii persoanele cu o stimă de sine și un status social mai înalt sunt mai puțin susceptibile la presiunea grupului de prieteni decât cei cu o stimă de sine și status scăzute (Coleman, 1980).

Deoarece adolescenți mai în vârstă au achiziționat deja un status și o stimă de sine mai înalte în privința abilităților sociale, atletice etc. nu mai au nevoie de a accepta conformitatea cu așteptările grupului de prieteni.

Teoria lui Marcia despre tipului de identitate atins sugerează faptul că adolescenții mai mari au avut mai mult timp să dezvolte o identitate independentă sau atinsă, un status care micșorează nevoia lor de o constantă aprobare din partea prietenilor. În contrast adolescenți mai mici tind să aibă o identitate difuză, o definire a sinelui care se bazează pe grupul de prieteni pentru direcționare și întărire.

Cu cât adolescentul a înaintat spre o identitate independentă, cu atât mai ușor, ei sau ea se pot sustrage presiunii spre conformitate. În consecință, adolescenții mai mari sunt mai nonconformiști decât cei mai mici ( Marcia, 1980).

Sullivan & Erickson au subliniat importanța prieteniei, ajutorul acordat adolescentului pentru formarea unei identități coerente. Cu prietenii apropiați discută despre fanteziile și întrebările legate de viitor.

Adolescenții vorbesc adeseori cu prietenii lor despre cariera pe care speră să o urmeze, despre persoanele cu care speră să se împrietenească și despre viața pe care o vor duce după ce vor părăsi casa.

Prietenii oferă sfaturi pentru foarte multe probleme legate de identitate- de la cum să se comporte în diferite situații, la profesia și școala spre care să se îndrepte.

De acea nu este surprinzător faptul că adolescenții care au spus că au cel puțin un prieten foarte apropiat, au o stimă de sine mai înaltă decât colegii lor care nu au prieteni. Totuși nu este clar dacă intimitatea duce la stimă de sine sau invers, dacă adolescenții care au deja o stimă de sine înaltă dezvoltă mai ușor prietenii strânse (Berndt, 1982).

Aspecte ale relațiilor familiale și de grup

Relațiile cu grupul celor de aceeași vârstă ocupă într-un mod evident un loc important la adolescență. Situația este cu atât mai interesantă cu cât ea nu a fost întâlnită la copil și nu va mai fi întâlnită la adult.

Adolescentul își petrece cea mai mare parte a timpului în compania altor adolescenți de vârsta sa, acordând mai puțin de 5% din timpul lor fiecărui părinte.El acordă circa 40 % din timp pentru distracții, iar aproape jumătate din aceste 40% sunt petrecute în discuții și activități cu prietenii (Larson,1984).

Aceste prietenii sunt foarte stabile. Ele cresc și în complexitate și devin formative în plan psihologic. În prieteniile adolescenților se dezvoltă intimitatea în sensul că participanții își împărtășesc sentimentele lor cele mai profunde și secrete. De asemenea, loialitatea și fidelitatea devin componente esențiale ale prieteniei (Berndt și Perry,1990).

Indivizii de aceeași vârstă joacă un rol important în socializarea din perioada adolescenței. Pe măsură ce tinerii sunt mai puțin influențați de legăturile familiale, ei devin mai apropiați de indivizii de aceeași vârstă. Această tendință a fost ilustrată foarte clar într-un studiu efectuat de Sorensen ( 1973 ).

68% din eșantionul său credea că valorile lor personale erau în acord cu cele ale majorității adolescenților. De asemenea, 58 % din eșantion se identificau mai degrabă cu indivizii de aceeași vârstă, decât cu indivizii de același gen, aceeași rasă, religie sau din aceeași comunitate.

McClelland (1982) a sugerat că deși multe grupuri de adolescenți se pot diferenția de adulți prin îmbrăcăminte, tunsoare, preferințe muzicale ș.a., nu toate aceste grupuri sunt în mod necesar în conflict cu normele adultilor.

Potrivit lui Hartup (1983), adolescenții sunt mai influențați de părinți decât de semenii lor de aceeași vârstă în materie de moralitate și valori sociale.

Berndt (1992) conchide că majoritatea experților sunt de acord cu faptul că la majoritatea tinerilor de astăzi, semenii de aceeași vârstă au o influență mai mică decât se credea anterior.

Într-un studiu realizat de A.J.Fuligni & J.S.Eccles (1993) aceștia au aplicat chestionare la 1771 de copii din clasele a VI a și a VII a. Au constatat că elevii cu părinți autoritari aveau o orientare mai puternică spre grupul de prieteni. De asemenea copiii care nu erau lăsați să se implice în deciziile luate de către părinți cu privire la ei, se orientau mai mult spre grupul de prieteni atunci când aveau nevoie de sfaturi.

Acești elevi aveau o puternică orientare spre grupul de prieteni și erau în stare să facă orice pentru a fi acceptați de aceștia, chiar și angajarea în activități ilegale.

Un alt studiu realizat de White (1983) arată că negocierea relației părinte-copil este un proces continuu, ce se dezvoltă de-a lungul adolescenței și a vârstei adulte.

Funcțiile relațiilor cu indivizii de aceeași vârstă.

Dunphy (1963) opinează că relațiile din adolescență cu semenii de aceeași vârstă se încadrează în trei categorii principale:

1. Clica, sau grupul mic, intim,de același sex, iar mai târziu constituit din ambele sexe, este format din tineri de aceeași vârstă, interese și fonduri sociale. ,,Clica’’asigură cadrul pentru tipurile de relațiile personale intime care existau în situațiile de familie.

2. În jurul clicii există mulțimea, grupul mai mare, impersonal, slab definit. ,,Mulțimea’’se formează, în special, pe baza intereselor sociale similare, a așteptărilor privind viitorul sau a orientării carierei profesionale.

Adolescenții aparținând atât ,,clicilor’’cât și mulțimilor au, de obicei, unul sau doi prieteni apropiați.

Prietenia implică relații mai intense decât le implică ,,clica’’, permițându-le tinerilor,,să fie ei înșiși’’ și să-și exprime cele mai profunde sentimente, speranțe și temeri. Adolescenții pun mare preț pe loialitatea și încrederea prietenilor.De o valoare aproximativ egală, în special în cazul fetelor, este ca prietenul să asculte și să răspundă simpatetic confidențelor.

Berndt (1982) crede că prieteniile din adolescență intensifică aprecierea de sine pemițând indivizilor să simtă că ceilalți respectă și sunt interesați de ideile și sentimentele lor. De asemenea, prieteniile intime intensifică perioadele de dezvoltare ulterioare contribuind la deprinderile sociale și la securitatea adolescentului.

Teoreticienii sunt de acord că grupul de indivizi de aceeași vârstă oferă adolescentului un mediu ,,sigur’’ în care să facă schimbarea de la relațiile unisexuale la cele heterosexuale. Individul cu vârsta de 13 și 14 ani își poate practica noile deprinderi de relaționare în contextul protejat al mulțimii sau al ,,clicii’’. Când s-a dobândit o încredere sporită, individul își poate da întâlnire cu semenii, iar mai târziu să se angajeze în formarea relațiilor heterosexuale.

Relațiile cu părinții

Conflictul dintre părinte și copil rezultă în urma interacțiunilor câtorva factori universali:

vârsta de bază;

ciclul nașterii, diferențiat între părinte și copil, decelarea ratei de socializare;

diferențierile dintre adult și tânăr în plan psihologic, psihosocial și sociologic.

Creșterea numărului de conflicte a fost observată de mai mulți cercetător(Steinberg, 1988 Montemazor,1982Paikoff și Broileg-Gunn,1991).

1). În majoritatea familiilor asistăm la o multiplicare a conflictelor minore referitoare la problemele cotidiene, cum ar fi regulile de urmat în casă, îmbrăcămintea, rezultatele școlare, distracțiile sau sarcinile menajere.

Criza de originalitate înlătură dependența adolescentului față de adulți și induce o atmosferă tensionată la nivelul vieții de familie. De multe ori manifestările opozante ale tinerilor devin absurde și în discordanță cu realitatea concretă care le generează.

Emil Păun susține că adolescența începe prin opoziție, se continuă prin originalitate și se finalizează printr-un echilibru al personalității.

Creșterea perioadei de timp petrecută cu prietenii în adolescență nu înseamnă separarea totală de părinți. Un studiu realizat de Hunter & Youniss (1982) a evidențiat faptul că intimitatea cu mama și tatăl scade în perioada adolescenței în timp ce cea față de prieteni crește. Totuși, adolescenții îi percep în continuare pe părinți drept bază de siguranță.

Se pare că, de fapt, perioada adolescenței este mai stresantă pentru părinți decât pentru adolescenți. Circa două treimi dintre părinți percep perioada adolescenței drept cea mai dificilă a rolului lor parental, datorită pierderii controlului asupra adolescentului și grijilor privind securitatea sa.

Caracteristici ale afectivității

Experiența afectivă se nuanțează și datorită raporturilor nemijlocite și antrenării în numeroase situații de viață.

Persistă în literatura de specialitate cu privire la puber și adolescent o viziune pozitivă-optimistă și una negativă-pesimistă. Cele două viziuni reprezintă două expresii extreme ale modelelor culturale.

Viziunea pesimistă arată tineretul mai tulburat emoțional, mai rebel, mai iritat sexual, mai lipsit de respect față de autoritate, mai critic, mai dezaxat și potențial delincvent, tentat de ideea sinuciderii, de folosirea de droguri, de huluganism, agresivitate etc.

Viziunea optimistă se sprijină pe faptul că tinerii de azi sunt mai strălucitori, mai serioși, mai sinceri, mai onești și deschiși, mai puțin ipocriți ori obsedați, mai puțin tulburați de crize mistice și de atitudini sexuale ciudate.

De obicei perioada pubertății și adolescenței coincide cu o rutinare sau deteriorare a vieții familiale, cu o criză în relațiile parentale care devin mai puțin afectiv-tandre și mai încărcate de discuții, controverse, divergențe, de preocupări și interese.

În relațiile cu părinții stările afective acționează la o tensiune mai mare în pubertate apoi cu temperare treptată în adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familiei prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate.

Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenței prelungite, fiind însă secundată de o disponibilitate afectivă foarte mare extrafamilială.

În relațiile cu sexul opus se manifestă sentimente și emoții noi inedite, ca simpatia și sentimentele de dragoste.

Alte tipuri de stări afective-active în pubertate și adolescență- sunt teama și anxietatea. Cele mai evidente puncte de plecare pentru constituirea de teamă sunt conflictele și situațiile de frustrație a dorințelor, a aspirațiilor și a intereselor.

În perioada pubertății și adolescenței emoțiile deși nu sunt controlate voluntar, capacitatea de stăpânire devine activă, ca și capacitatea de a masca emoția prin dirijarea spre o acțiune oarecare. Gama emoțiilor devine foarte largă și vibrația emoțională (rezonanța afectivă) extrem de vie.

Dezvoltarea autonomiei afective în adolescență.

Autonomia afectivă în adolescență are în vedere acel aspect al independenței legat de modificările ce apar în interrelațiile apropiate ale individului.

Modificările în rolurile sociale ale adolescentului și în capacitățile personale transformă relațiile adolescentului cu familia. Până la sfârșitul adolescenței, indivizii sunt mult mai puțin emoțional dependenți.

Dezvoltarea autonomiei afective este privită de unii autori în termenii dezvoltării procesului de individualizare.

Procesul de individuare începe încă din copilăria timpurie și continuă până în adolescența târzie. El implică imaginea de sine a adolescentului ca persoană autonomă, competență separată de imaginea părinților săi și este legată puternic de dezvoltarea identității de sine.

Individuarea mai este văzută de autori ca fiind expresia relațiilor apropiate dintre adolescent și părinți și nu expresia unor relații distante dintre aceștia. Autonomia este asociată acelor adolescenți care au mai mare grad de libertate din partea părinților și se simt mai apropiați de aceștia plăcându-le să facă lucruri împreună, care au mai puține conflicte cu părinții, care cer sfatul părinților decât acelor adolecenți care cred că nu au suficientă libertate din partea părinților.

În concluzie, se poate spune că relațiile familiale tensionate pot fi asociate cu absența autonomiei decât cu prezența ei.

CAP. II. FAMILIA – CADRU FUNDAMENTAL PENTRU VIAȚA ȘI DE DEZVOLTARE A PERSONALITĂȚII ADOLESCENTULUI

2.1. STRUCTURA ȘI FUNCȚIILE FAMILIEI

Dintre toate grupurile sociale care influențează și modelează persoana umană, familia este grupul cel mai important.

Constituind cea mai veche dintre instituițiile create de om, de-a lungul existenței sale social-istorice, familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații între membrii săi (relații de esență natural-biologică, spiritual-afectivă și moral-juridică) permit continuitatea speciei umane și evoluția societății.

O familie este un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor (A.Giddens, 2000, p. 79).

Acțiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează, dacă nu întrece chiar, acțiunea tuturor celorlalte grupuri sociale. Adevăratul laborator de formare a persoanei este familia. Transformarea ,,individului’’ în ,,persoană’’, adică în ,,individ cu statut social’’, cum ar spune Park, este întâi de toate opera ei. Dacă ar fi ca acțiunea mediului social să fie egală cu aceea a eredității, fiind astfel susceptibile de a fi exprimate în procente, anume 50% pentru fiecare grupă de factori, atunci din cele 50% acordate mediului, 25% ar fi puse în seama familiei.

Două sunt cauzele care explică această covârșitoare influență a familiei asupra persoanei:

▪acțiunea familiei se exercită de timpuriu;

▪multă vreme, anume în primii ani, familia este calea prin care se canalizează oricare acțiune de socializare, ea fiind identică -sau aproape identică- cu întreaga lume socială a copilului.

Eficacitatea acțiunii mediului este foarte mare în primii ani, familiei revenindu-i, astfel, privilegiul de a-și exercita influența de la început.

În ansamblul lor, raporturile familiale reprezintă un tip specific de solidaritate și integrare socială, care implică indivizii aflați într-o interacțiune reciprocă și permanentă. Pentru acest motiv, nu relațiile biologice, ci relațiile sociale definesc esența vieții de familie.

Caracteristicile atribuite grupului familial fac din el un adevărat ,,sistem social’’, constând în următorul mod de organizare și funcționare:

●membrii familiei ocupă diferite poziții, care se află într-o stare de interdependență, adică o schimbare în comportarea unuia dintre membri săi aduce o modificare a comportamentului celorlalți;

●familia, prin rețeaua de relații ce leagă pe membrii săi unul de celălalt, este o unitate relativ închisă și semiautonomă, care-și menține limitele și pare să excludă orice intervenție din afară; rolul de intermediar în raport cu comunitatea este exercitat de ambii soți;

●familia este o unitate ce îndepliniște un număr de sarcini care corespund atât cerințelor factorilor sociali externi, cât și necesităților sau revendicărilor membrilor ei; cu alte cuvinte, orice familie îndeplinește o serie de funcții individuale sau sociale (Joan Aldous,1967,,p.24-37).

Aceste proprietăți de ,,sistem’’ persistă până când absența sau comportamentul deviant al unuia sau al mai multor membri rupe relațiile structurale.

Ca orice instituție, și instituția familiei are funcțiile ei. Desigur, de-a lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensități distincte.

Detaliind sarcinile care trebuie îndeplinite în cadrul ei, R. Hill prezintă următoarele funcții ale familiei:

▪subzistența fizică a membrilor familiei, prin procurarea de hrană, adăpost și îmbrăcăminte;

▪creșterea numărului de membri ai familiei prin reproducere sau adoptare și decuplarea lor la maturitate;

▪socializarea copiilor pentru rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale;

▪menținerea ordinii între membrii familiei, între aceștia și străini;

▪păstrarea moralei și a motivației necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie și în alte grupuri sociale;

▪producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiei (Reuben Hill ,p.318-319).

Cea mai importantă funcție a familiei este socializarea copilului, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educația acestuia, într-o perioadă în care este cel mai susceptibil de a fi influențat. Socializarea copilului și stabilirea personalității adultului, consideră Parsons, sunt două funcții microsociologice principale, care definesc esența și importanța familiei conjugale moderne.

Pentru a fi viabilă și funcțională, orice familie trebuie să răspundă în mod constructiv și dinamic la schimbări, acest imperativ fiind valabil mai ales în cazul educației copilului .

2.2. NORME ȘI RESPONSABILITĂȚI SPECIFICE ALE EDUCAȚIEI COPILULUI ÎN FAMILIE

Familia reprezintă un sistem social fundamental, care mediază între capitalul ereditar al copilului și setul de norme sociale și valori culturale ale societății, corespunzând deci naturii și nevoilor biologice și totodată exigențelor impuse de acea societate.

Întreaga acțiune de modelare a personalității copilului constituie o operă educativă de anvergură, care antrenează toate direcțiile creșterii și dezvoltării sale: fizică, psihică, morală și socială. În această acțiune, rolul părinților are o importanță fundamentală, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat și educat decât într-o ambianță definită de afectivitate și dragoste.

Relația părinți-copii deține un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unei condiții psihologice normale. O asemenea relație nu trebuie însă desfășurată la întâmplare, ci presupune norme precise, care corespund următoarelor obiective ce stau la baza rolurilor părinților și așteptărilor copilului:

dragoste, concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive pornind de le calitățile sale proprii. Dragostea părintească presupune încredere și siguranță din partea copilului, afecțiune și înțelegere din partea părinților, dar ea nu trebuie exagerată.

Declarația Universală a Drepturilor Copilului stipula că ,,Pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere. Oriunde este posibil, el va crește sub grija și răspunderea părinților săi și în orice caz, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială. În afara unor împrejurări excepționale, un copil de vârstă fragedă nu va fi despărțit de mama sa’’ …și aceasta pentru că lumea relațională inițială (mamă-copil, tată-copil) precede lumea socială, și cu cât această lume inițială va fi mai afectivă, cu atât lumea socială ulterioară va fi mai bună.;

asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate. Părinții trebuie să ofere modele de conduită corespunzătoare, calitățile și atitudinile lor având o influență formativă decisivă; dimpotrivă, divergența între act și cuvinte, între atitudine și conduită antrenează incertitudini și lipsă de discernământ în aprecierea răului sau a binelui de către copil. Fiind primele ființe cu care copiii se identifică și față de care își manifestă afectivitatea, părinții trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac, deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută, cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului;

complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi, educatori și modele de urmat, părinții trebuie să alcătuiască în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte însă rolurile și sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatălui și ale mamei trebuie să se completeze reciproc. Dacă aceste obiective nu sunt îndeplinite, sau dacă sunt aplicate în mod unilateral de părinți, procesul educativ implică o serie de sinuozități. O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv, un mediu ocrotitor și un mediu eterogen.

Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și educare în familie a copilului și adolescentului impun responsabilități specifice din partea părinților. Printre cele mai importante sarcini și responsabilități ale acestora pot fi menționate următoarele:

asigurarea subzistenței și educației;

educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale de viață;

dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonom;

orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult;

transmisia principalelor scopuri sociale și valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale;

dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora;

controlul libertății de comportament, limitarea ,,transgresiunilor’’ de la normă, corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări.

Dezvoltarea personalității copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educație, cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a copilului, față de care părinții au o responsabilitate fundamentală.

Majoritatea anomaliilor psihice, afective sau caracteriale ale copilului și adolescentului provin din absența realizării funcțiilor familiei și responsabilității părinților, familia reprezentând din acest punct de vedere un fel de ,,personalitate colectivă’’, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanță în structura personalității copilului, în sănătatea și echilibrul său psihic.

2.3. Afectivitatea ca temei al unității funcționale al familiei

Nucleul central al relațiilor interpersonale stabilite în cadrul familiei este reprezentat de sentimentul de dragoste și de atașament manifestat față de partener, față de copil, față de tot ceea ce constituie esența vieții de familiei.

Dacă s-a spus că în afecțiune sălășluiesc marile succese ale omenirii, iar în lipsa afecțiunii marile ei eșecuri, afirmația s-a referit la faptul că sensibilitatea lumii începe în copilărie, prin familie, și se impune apoi ca cel mai fidel geniu al fiecărui om (Baudelaire). Acolo unde sensibilitatea pleacă ultragiată sau lezată din familie, se va naște cu ușurință agresivitatea, înfricoșător infern al acestei lipse, pentru că, de la frustrarea afectivă la destinul frustrat nu este decât un pas.

Familia este adevăratul drum către sentimente, iar nașterea unui copil trebuie să fie în primul rând o investiție de afecțiune. Matricea familială devine astfel baza dezvoltării personalității ulterioare, familia fiind solul primar al dezvoltării omului, adevărata școală a sentimentelor, începutul oricărei pedagogii a sensibilității.

În mod invers, familia dizarmonică duce la identificarea copilului cu părinții săi patogeni sau la contraidentificare cu alte modele, fapt ce dă o bază veridică constatărilor de tipul ,,spune-mi cine ești ca să-ți spun ce părinți ai avut’’.

Cercetări nenumărate atestă o relație de continuitate între carența afectivă și personalitatea anomică, fără sentimente de culpă și responsabilitate, generată de deficitul engramării valorilor etice-sociale în personalitate, deficit care evoluează în trei faze:

de carență afectivă;

de lipsă a perceperii propriei structuri;

de proiectare a acestei structuri asupra celorlalți.

În situații de carență afectivă, socializarea primară se face în mod negativ-agresiv, datorită, îndeosebi, scăderii toleranței la frustrații (Dollard).

Bronner, Zuker, Healy ș.a., au decelat la 90% din infractori tulburări afective printr-o socializare imperfectă sau negativă în familie. Aceste cercetări confirmă teoriile după care delincvența nu este decât o sublimare negativă a frustrațiilor, urmată de constituirea unui nucleu de personalitate anomică, caracterizată prin indiferență afectivă, egocentrism, lipsă a empatiei, labilitate psihică și agresivitate.

În situația carenței afective prin lipsa perceperii afecțiunii, se stabilesc contacte umane superficiale, se nasc sentimente de insecuritate afectivă, incapacitate de afecțiune precum și agresivitate prin opoziție și răzbunare

Educația unui copil nu se poate obține nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci prin o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu, și după împrejurări, dependente de situația socială și economică a familiei și bunătatea sufletească a părinților.

Metodele corective, de pedeapsă corespund:

▪ părinților răi la inimă de la natură sau înrăiți de pe urma împrejurărilor prea vitrege în care au trăit;

▪ părinților mult prea moraliști, preocupați într-o măsură excesivă de desăvârșirea morală a copiilor lor.

În ambele cazuri copiii sunt pedepsiți pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial și social.

Consecințele –în toate aceste cazuri- pot lua două căi:

supunerea copiilor; în acest caz, copilul dezvoltă o personalitate foarte supusă, care nu are nici o părere și nici o inițiativă, neieșind nicicând din voia părinților. Avem de-a face cu un copil înfrânt, lipsit de voință și inițiativă, bun numai să asculte;

revolta copiilor, aceștia ajungând să-și formeze o personalitate de revoltat, în care dorul răzbunării clocotește continuu și care așteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale. În acest caz, avem de-a face cu un revoluționar de la natură, pornit contra oricărei ordini și discipline, căutând să răstoarne totul.

Cea mai mică tulburare în echilibrul afectiv al părinților provoacă tulburări în psihicul copiilor, atât iubirea tiranică, cât și indiferența afectivă fiind resințite profund de copil. Copiii lipsiți de dragoste maternă devin mult mai fragili și mai vulnerabili decât cei cărora mama le asigură un suport afectiv deplin. Relațiile afective stabilite cu mama și cu celelalte persoane din familie sunt esențiale mai ales în prima parte a dezvoltării și procesului de creștere, în absența lor viața relațională fiind profund alterată.

Studiile întreprinse de A.Aichorn și A.Freud demonstrează faptul că copiii orfani sau crescuți departe de mediul familial prezintă ulterior tendințe accentuate de antisocialitate. La rândul lor, copiii dependenți prea mult din punct de vedere afectiv ajung mai greu la un nivel corespunzător de autonomie și maturitate.

D.Levy constată în acest sens că o dragoste exagerată din partea mamei tinde să intensifice relația dintre mamă și copil până la un punct în care ea devine nesănătoasă pentru copil. Ea devine ,,supraprotecție maternă’’ sau ,,absorție’’ cu caracter nevrotic.

Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat de caracterul său protectiv, care asigură ocrotirea copilului de ,,pericolele‘’ lumii exterioare, pregătindu-l pentru viața colectivă în societate. Acțiunea pe care familia o exercită asupra copilului -subliniază H.Wallon- este rezultatul structurii sale integrale, ,,care nu poate suporta vreo amputare, nici vreo deviație fără să atragă consecințe mai mult sau mai puțin grave pentru fiecare dintre membrii săi’’.

A.Kazdin (Kazdin,A.,1985,p.105-112) stabilește trăsăturile de bază ale unei familii cu disfuncții și ale uneia sănătoase, abordând problema relației dintre disfuncțiile familiei și manifestările antisociale ale copiilor. Autorul grupează aceste trăsături în funcție de șase caracteristici:

comunicarea între membrii familiei;

relații între aceștia;

structurile puterii în grupul familial;

diferențieri între membrii familiei;

afectele din cadrul grupului familial;

confruntarea cu evenimentele și dificultățile sociale.

Relația dintre trăsăturile de bază ale familiei și manifestările antisociale ale copiilor

2.4. TIPURI DE ATITUDINI ȘI INFLUENȚE FAMILIALE

Factorii generali sociali, aceeași pentru întreaga populație infantilă, nu sunt receptați ca elemente inductoare ale modificării structurilor personalității, decât de acei copii sau adolescenți care, prin efectele negative ale distorsiunilor și erorilor educative intrafamiliale din prima perioadă a copilăriei, au fost supuși unei situații de frustrare îndelungată și cărora li s-au transmis modele comportamentale agresiv-antisociale.

Toate aceste situații, cu consecințele lor asupra nucleului de bază al personalității, în special al structurilor afective, generează modalități specifice de recepționare și interpretare a condițiilor exterioare, imprimându-le un sens negativ.

T.Rudică reliefează consecințele atitudinilor și influențelor, care exprimă neajunsurile educative sau condiții de educație patogene: nedezvoltarea aptitudinilor sociale ale copilului, cât și un anumit grad de fragilitate și chiar de imaturitate a personalității adolescentului, mai ales în plan afectiv, volitiv și moral. Imaturitatea afectivă, volitivă și morală se exprimă printr-o serie de însușiri și trăsături psihice deficitare, care, la rândul lor, se obiectivează în planul conduitei prin tulburări de comportament specifice (agresiuni, minciună, fugă și vagabondaj, furt etc.).

▪Atitudinile liberale și cele caracterizate prin pasivitate, indolență, sau chiar indiferență față de copil, care, lăsat nesupravegheat și la cheremul propriilor sale dorințe și tendințe se formează ca o personalitate instabilă, capricioasă, egoistă, revendicativă, incapabilă de a suporta o tensiune emotivă, de a găsi satisfacții în activități care implică depășirea unor obstacole, de a respecta normele de conviețuire socială, socotind că trebuie să aibă numai drepturi, nu și îndatoriri.

▪Atitudinile reprimatoare care, împreună cu cele de excesivă suprasolicitare educativă a copilului, înăbușă spiritul de independență al acestuia și creează un dezechilibru între ,,cerere’’ și ,,ofertă’’, între capacitățile de rezistență și de realizare ale copilului și exigențele sarcinilor manifestate față de el.

▪Efectele nocive asupra dezvoltării psihice a copilului au climatele familiale excesiv de tensionate, de nesigure, de refractare la tot ceea ce este nou și progresist, precum și exemplele negative oferite de unii părinți, care se caracterizează prin inconsecvență, egoism, nesinceritete în relațiile cu ceilalți, părtinire față de unul din copii, superficialitate la locul de muncă, incorectitudine în relațiile conjugale. În accepținea lui Vasile Preda, factorii de natură familială, implicați în etiologia multifactorială cumulativă a delincvenței juvenile sunt următorii:

◘ atitudinea ,,rece-indiferentă’’a părinților;

◘ atitudinea ,,tiranică’’a părinților;

◘ atmosfera conflictală;

◘ perturbările climatului moral al familiei ;

◘ dezorganizarea familiei- privită sub unghiul factorilor perturbatori și ai climatului disfuncțional care a determinat-o, cu repercursiunile lor asupra socializării ambivalente sau discordante a minorilor și tinerilor.

■Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților

Pentru echilibrul psihic al copiilor și tinerilor, pentru structurarea trăsăturilor pozitive de caracter și a conduitei morale a acestora, un rol esențial îl deține climatul de înțelegere privind metodele educative și atitudinile față de diferite acte săvârșite de minori sau tineri. Divergențele punctelor de vedere ale părinților privind educația copiilor și neconcordanța metodelor disciplinare pot deruta copilul, întrucât acesta simte în anturajul familial lipsa unității de opinii și concepții despre bine și rău, despre necesitatea respectării unor reguli, precum și despre modalitatea de manifestare a autorității părintești. Dacă divergențele continuă și mai târziu, în fața micilor delicte pe care, întâmplător, le face copilul se poate ajunge la o adevărată ,,predispoziție’’ la delincvență . Adolescenții care au fost crescuți și educați într-un climat familial ,,protector’’, fiind ocrotiți în permanență de ambii părinți, trecându-le cu vederea micile abateri, au o capacitate redusă la frustrație, fiind ușor influențabili și ajungând să comită fapte antisociale sub influența unor indivizi dubioși. În același timp, minorii crescuți în familii bazate pe autoritatea excesivă a părinților, în care au existat frecvente sancțiuni și pedepse punitive (de multe ori injuste), manifestă tendințe și înclinații precoce spre agresivitate și violență.

De asemenea, în cadrul vieții familiale, copiilor și tinerilor trebuie să li se clădească o rezistență optimă la frustrare, ceea ce presupune, printre altele, evitarea unui climat supraprotector și a satisfacerii tuturor capriciilor acestora, precum și crearea unui climat coerent în care minorii să simtă că ,,legea’’ există atât pentru ei cât și pentru adulți.

Carențele de autoritate ale părinților decurg, adesea, din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor. De fapt, lipsa de supraveghere este factorul cu cel mai înalt grad de incriminare în delincvența juvenilă, indiferent de tipul familiei.

■Atitudinea ,,rece-indiferentă’’ a părinților

Atitudinea ,,rece-indiferentă’’ a părinților nu creează premisele necesare formării emoțiilor, sentimentelor simpatetice și atitudinilor pozitive față de adulți și față de societate, ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivități latente. Preadolescenții și adolescenții ,,respinși‘’ de părinții lor au tendința de a manifesta în mare măsură tulburări comportamentale, concretizate în diferite acte infracționale, decât minorii și tinerii îndrumați atent și cu afecțiune de către părinți.

Față de răceala afectivă și față de antipatia pe care simte că părinții o manifestă față de el, copilul reacționează tot prin antipatie și agresivitate. Mulți delincvenți mărturisesc deschis sentimentele lor ostile față de părinți, simțind că, mai ales, tatăl lor este inadecvat. Delincvenții se caracterizează printr-o mult mai mare indiferență față de personajul patern, fapt care ar indica o carență în raporturile lor cu tatăl și în viața reală., Atitudinile de respingere și insuficienta îndrumare paternă resimțită de copii, în cazul unor părinți ,,demisionari’’, este considerată de majoritatea cercetărilor drept o cauză a dissocialității și a delincvenței minorilor și tinerilor.

■Atitudinea autocrată, ,,tiranică’’ a părinților

Din dorința de a impune o disciplină foarte severă și strictă, unii părinți – mai ales dacă și prin firea și temperamentul lor au tendințe dominatoare- ajung să aibă o atitudine autocrată, rigidă, ,,tiranică’’ în raporturile cu copiii și, în general, cu toți membri familiei. Datorită măsurilor disciplinare brutale, copiii unor părinți prea autoritari, cu atitudini autocrate, se vor supune față de părinți, dar vor manifesta ostilitate și agresivitate latentă care se va concretiza în atitudinea față de ceilalți.

Astfel, de pildă, copilul care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte respins de tatăl său și chiar adesea maltratat de el, va învăța modul de a reacționa agresiv, dar obiectul agresivității sale nu va fi numai persoana tatălui său, ci toți deținătorii autorității școlare, ordinii publice etc.

Ancheta socială efectuată de (A.Bandura și H.R.Walters 1963) confirmă faptul că adolescenții agresivi provin, de regulă, din familii în care părinții înșiși sunt agresivi și, firește, metodele disciplinare sunt neadecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relațiile dintre tatăl ,,tiran’’și adolescenți menționează faptul că adesea pot avea loc conflicte, care pot sfârși printr-o ruptură a relațiilor cu părinții și fuga de acasă a adolescentului, precum și prin vagabondaj.

În fața părintelui hiperautoritar și hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia dar efectele negative ale unui asemenea ,,tratament’’ în planul dezvoltării și evoluției personalității nu întârzie să apară.

La agresivitate și ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele-agresor, ci indirect, prin atitudinile și chiar acțiunile agresive orientate către alții. Și de aici, până la conduita delincventă nu mai este decât un pas. De altfel, cercetările efectuate de către V.Dragomirescu arată că 72% dintre delincvenții minori studiați provin din familii în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.

■Atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei

Copiii sunt niște seismografe care înregistrează și trăiesc intens și cele mai mici neînțelegeri dintre părinți, și cu atât mai mult certurile și violențele ce se pot manifesta în unele familii.

Climatul socio-afectiv și moral al familiei este mult mai perturbat atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate și de antecedente penale, favorizând alunecarea minorilor și tinerilor pe panta delincvenței.

Familia, prin comportamentul membrilor săi, este un cadru de referință și servește drept exemplu, drept ,,model’’ pentru minori și tineri. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dintre toate formele de influențe externe care stimulează imitația și învățarea observațională, cele ale mediului familial sunt mai puternice și mai frecvente. În același timp, minorii proveniți din familii cu perturbatori ale climatului moral, socio-afectiv și cu o atmosferă conflictuală se pot asocia mai ușor grupurilor delictogene, fixându-și ,,valențele’’ specifice comportamentului antisocial(H.G.Elder,1963; J.Ranschburg, 1979).

■Dezorganizarea familiei

Dificultățile și greșelile de educație care pot duce la o insuficientă socializare sau la o socializare discordantă a minorilor se poate manifesta -din multiple cauze- mai ușor sau mai frecvent în cazul familiilor dezorganizate. Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată aprioric drept un factor cauzal al delincvenței juvenile, ci numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcțiile sale privind organizarea vieții și educarea copiilor și tinerilor. Așa se întâmplă, de exemplu, în numeroasele cazuri în care divorțul părinților este o consecință al unui climat familial socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism etc.

Influența atitudinii parentale asupra comportamentului copilului-Preda,V.

2.5. TIPOLOGIA FAMILIILOR ,,PROBLEMĂ,,

Familii cu probleme grave datorită disoluției grupului familial sau nefuncționalității ei; de regulă sunt familii în care ambii părinți sau unul suferă cronic (fizic, mental) sau sunt imorali, alcoolici, cu antecedente penale;

Familii cu probleme în privința realizării funcțiilor, ca urmare a descompletării sau dezorganizării grupului familial (prin deces, divorț, abandon) sau disoluției acestuia (certuri, agresiuni, tensiuni).

Dezorganizarea și destabilizarea familiei nu reprezintă ,,ipso facto’’ un element cauzal al delincvenței juvenile, ci numai în măsura în care perturbă realizarea uneia din funcțiile acesteia privind educarea adolescenților.

Dacă funcționalitatea familiei este serios afectată prin absența temporară sau definitivă a unuia dintre partenerii cuplului familial, ea este practic anihilată în condițiile părăsirii familiei de către părinți și a abandonării copiilor. Consecința negativă a unor asemenea situații se manifestă, cel mai adesea, în dezorientarea psihică a copiilor care, lăsați la ,,voia soartei’’, fără nici un fel de supraveghere și control, devin însigurați, izolați, nesiguri, violenți și agresivi, putând ușor ,,devia’’ spre marginalitate și devianță dacă nu sunt adoptate măsuri de ocrotire și asistență socială;

Familii cu probleme educative create de deteriorarea relațiilor interfamiliale și nerealizării funcțiilor principale; includem în această categorie familiile organizate sau ,,aparent’’ organizate și cele dezorganizaze care exercită un stil educativ deficitar, lipsit de acțiuni socializatoare pozitive pentru tineri și care nu realizează un control efectiv asupra preocupărilor extrașcolare și a petrecerii timpului liber în grupul de prieteni sau de joacă.

Tipologia familiei-problemă poate fi corelată cu tipologia faptelor antisociale comise de unii tineri:

acte delincvente săvârșite de adolescenți care provin din familii descompletate sau dezorganizate, unde asemenea fapte au un grad foarte ridicat de periculozitate (omoruri, violuri, ultraje, tâlhării, etc.) fiind efectuate de regulă, în grupuri bine structurate și organizate special pentru comiterea de acte antisociale;

acte deviante organizate, comise de tineri cu deficiențe serioase de integrare socială, culturală și profesională cu multiple tulburări de comportament având deja anumite antecedente (fuga de la școală și de acasă, vagabondaj, consum de droguri și alcool);

acte deviante ocazionale, întâmplătoare, comise de tineri care prezentau aspecte legate de realizarea socializării morale, familiale și școlare .

Principalii factori care influențează comportamentul adolescentului în comiterea abaterilor cu caracter deviant sau delincvent la nivelul vieții de familie sunt următorii:

▪ deteriorarea climatului conjugal;

▪ deficiențele stilului educativ al familiei, lipsa unității parentale în aplicarea sancțiunilor sau recompenselor față de copil;

▪ lipsa unui program și a cunoașterii activităților copilului;

▪ atitudinile antisociale ale unuia sau ambilor părinți (conduite agresive, alcoolismul, parazitism, infracțiuni comise, etc.)

Realizând corelarea disfuncțiilor educative cu nivelul socio-economic și cultural al grupului familial se constată faptul că cei mai mulți dintre tinerii cu conduite deviante proveneau din familii în care părinții aveau o școlarizare redusă (între 4 și 8 clase). De asemenea, precaritatea bugetului familial, permanentizarea dificultăților materiale și ,,nesiguranța zilei de mâine’’, amplifică stările conflictuale în interiorul grupului familial, determină ca funcții esențiale ale acestuia să nu se poată realiza( A.Ibiș, 2000,p 65-66 ).

2.6. AGRESIVITATEA INTRAFAMILIALĂ

Familia este locul cel mai iubitor (toate familiile sunt fericite, spunea Tolstoi), dar totodată și locul cel mai violent (fiecare familie fiind nefericită în felul său, spunea același autor).

Bowlby și Ainsworth au elaborat teoria atașamentului ce atestă că, la rândul lor, părinții abuzivi au fost victime ale abuzurilor părinților lor. Plecând de aici, Browne, Oliver și Hamson au relevat că lipsa sentimentelor de securitate parentală generează violență.

Relațiile de familie ascund un paradox. Considerată spațiul celor mai profunde relații afective, refugiu din calea adversarilor, familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru că în familie fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate.

Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar și foarte diferite, corespunzătoare diversificării situațiilor familiale înseși.

Comportamental parental violent. Unul dintre scopurile fundamntale, naturale și socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalității copilului.

Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers transformă copilul în victimă, și-i zdruncină atât echilibrul neuropsihic cât și bazele psihomorale ale personalității.

Interpretând acest fenomen la macrosistemul social, reiese că întreținerea celei mai încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.

Copiii devin în primul rând niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență cât mai ales la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive.

Fiind vorba de un comportament manifest, elementul determinant este structura psihologică a părintelui agresor.

Cele mai multe agresiuni ale părintelui, în special ale mamei, sunt modalități de descărcare a agresivității, copilul constituind un paratrăznet.

În felul acesta încărcătura conflictuală a părinților se adună, ca într-un acumulator, în profunzimea afectivă a eului copilului. La rândul său, copilul ajunge la pragul maxim al rezistenței și reacționează căutând și el obiecte interzise (jucării, lucruri la care părinții țin cel mai mult), sau persoane care nu se pot apăra -de obicei frații mai mici, bunicii, bărânii, handicapații, animalele, pe care-i maltratează verbal sau fizic, ajungând până la comportamente sadice.

Se produce astfel o reacție în lanț a comportamentelor agresive care, în funcție de relațiile colaterale ale părinților și copiilor acestora, se răspândesc pe spații sociale din ce în ce mai mari.

Familia cu manifestări agresive, numai între membrii acesteia, la care copilul nu este victimă directă, ci asistă ca spectator la descărcările agresive, fie verbale, fie fizice, organizează și descanșează în structura afectivă a copilului, în mod indirect, un comportament agresiv. Cu alte cuvinte, agresiunea părintelui constituie o provocare a agresiunii latente a copilului. Pe o durată mai îndelungată ea este forma cea mai calificată pentru constituirea unui comportament agresiv al copilului.

Pe de altă parte, brutalizarea verbală sau fizică, prin umilirea și frustrarea afectivă-respingerea copilului- produce un efect dezastruos în formarea personalității: sentimentul de devalorizare a eului copilului și consecutiv sentimentul de inferioritate. În cele mai multe cazuri, acești copii caută o compensare în acte de violență- devenind conflictuali și manifestând diverse forme de delincvență juvenilă.

Agresiunea prin abandon. Actul de abandonare a unui copil -mai ales de către mamă, este un act de mare agresivitate, de un tip special: agresivitatea prin demisie.

Valențele agresive ale divorțului. Pe toate scalele factorilor de risc ai agresării psihoafective divorțul ocupă al doilea loc după moartea unei persoane foarte iubite.

Numeroase date de anchetă efectuate pe copii delincvenți demonstrază faptul că, în mare măsură, comportamentul delincvențial este determinat de dezorganizarea vieții familiale ca o consecință a divorțului.

CAP. III. ASPECTE PSIHOLOGICE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE

3.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DELINCVENȚA

Comportamentul deviant, este comportamentul care se abate de la, sau intră în conflict cu standardele care sunt acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.

A. K.Cohen,(1959,p.492) propune următoarea definiție a comportamentului deviant comportament care violează așteptările instituționalizate, adică, așteptările împărtășite și recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social.

În raport de normele sociale sau grupările afectate, în literatura de specialitate se regăsesc, ca tipuri distincte de devianță, următoarele categorii:

Devianța morală, care se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări ale normelor morale acceptate de o anumită colectivitate sau de la normele societății globale. În această categorie ar intra comportamentele tuturor persoanelor care săvârșesc fapte imorale, ce nu au un caracter penal, prin pericolul lor social mai redus, deci, implicit, cele ale minorilor care săvârșesc fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni. În limbajul comun, este vorba de așa numiții minori ,,în pericol moral’’, denumiți și ,,predelincvenți’’.

Devianța funcțională, vizând abaterile de la normele și standardele prevăzute pentru exercitarea unei anumite ocupații sau profesii, având ca efect disfuncționalitatea în desfășurarea activității respective și afectarea negativă a eficenței acesteia prin prisma rezultatelor.

Devianța penală, dată de ansamblul faptelor prevăzute de legea penală, a căror săvârșire a fost comisă, cu sau fără vinovăție, deci în prezența sau nu a elementelor care mențin ori înlătură responsabilitatea făptuitorilor, din punct de vedere penal.

,,Delincvența’’ are o accepție mai restrânsă decât devianța, circumscriindu-se, exclusiv, abaterilor de la normele juridice penale sau cu caracter penal. Ea se deosebește de devianța penală, prin aceea că s-ar referi numai la categoriile de fapte care întrunesc toate elementele constitutive ale unei infracțiuni I. Pitulescu (1995,p.43-44).

,,Delincvența juvenilă’’ este delincvența ,,minorilor între 14 și 18 ani, care au săvârșit cu discernământ o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni în speță –delincvenții minori’’.

Ca fenomen, delincvența juvenilă este plasată pe aria tulburărilor de comportament, de personalitate.

Termenul de delincvență juvenilă, desemnând comportamentele indezirabile ale tinerilor care nu au îndeplinit vârsta majoratului, se aplică la diferite categorii eterogene ale adolescenței:

-tineri abandonați de părinți sau educatori și care s-au alăturat unor anturaje imorale;

-cei care au recurs la evaziune școlară sau familială, datorită aplicării unor pedepse aspre, brutale;

-tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție în urma decesului părinților, a dezorganizării familiei sau a tulburărilor de comportament.

Delincvența juvenilă se produce ca urmare a existenței disfuncționalităților moral-socializatoare în viața de familie, în școală și în societate.

Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o victimă a mediului social. Delincvența juvenilă există ca atare, datorită lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor instituționali implicați în activitățile de formare a conduitelor morale ale tinerilor.

,,Infracționalitatea’’ reprezintă ansamblul infracțiunilor, respectiv al faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală.

,,Criminalitatea’’ are însă, o arie de cuprindere mai largă decât termenul de ,,infracționalitate’’-subsumând toate faptele incriminate de legea penală, chiar dacă nu întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru calificarea lor ca infracțiuni…’’(S.Chelcea,1992,p.3).

3.2. DELINCVENȚA JUVENILĂ, FORMĂ A DELINCVENȚEI

Utilizarea termenului de delincvență juvenilă a creat ample dispute, atât dimensiunii normative, care este încălcată și restricționată de caracterul responsabilității penale a minorului, cât și din punc de vedere psihologic și sociologic, prin identificarea unor patterne comportamntale total diferite de ale adulților.

O primă rădăcină terminologică o regăsim în cuvântul francez ,,delinquance juvenile,,, care își plasează originea în latinescul ,,deliquere juvenis,, ,care desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani. O altă opinie care are ca punct de plecare regimul majoratului prevăzut prin dispozițiile dreptului civil aparținând fiecărui stat, înțelege delincvența juvenilă ca fiind, totalitatea infracțiunilor săvârșite de tinerii majori, de la acordarea prin lege a majoratului civil până la împlinirea vârstei de 27 de ani.

Condiția biopsihică a copiilor și adolescenților prezintă o stare particulară, care își regăsește o reflectare corespunzătoare și în planul reglementărilor juridice, înregistrându-se prin urmare un statut juridic aparte al acestora față de cel rezervat persoanlor adulte, exprimat din mai multe puncte de vedere: ocrotirea minorului, sistemul educațional, răspunderea penală.

Atenția acordată minorilor delincvenți se datorează atât amplificării fenomenului în toate societățile contemporane, dar mai ales faptului că o faptă penală săvârșită la o vârstă fragedă, sancționată cu un anumit tip de pedeapsă, va conduce la implementarea unor patterne criminale, care își vor găsi cu greu căi de rezolvare, atunci când individul se va dezvolta.

În Codul Penal Român se prevede: față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegera sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, în condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (Cod Penal Român, art. 100).

Tribunalele pentru minori au fost înființate cu scopul de a înlătura măsurile represive, care nu fac decât să accentueze procesele de dezechilibru psihic al copiilor, cu măsuri educative, urmând a fi redați societății, ca elemente apte de a se adapta normal în cadrul ei.

3.2.1. Clasificarea devierilor de comportament

Clasificările uzuale ale devierilor de comportament se întemeiază pe diverse criterii: frecvența pe grupe de vârstă, desfășurarea pe faze, semnificația socială, de aici și numărul mare al acestora.

D. Ozunu distinge două orientări fundamentale în clasificarea devierilor de comportament: orientarea psihiatrică și psihologică-biopsihologică.

Îmbinarea criteriului etiologic cu cel psihopedagogic îl conduce pe autor la următoarea clasificare a devierilor de comportament:

Devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă. Aici intră copiii care din punct de vedere clinic, aparțin tipurilor clasice de perverși, schizoizi, cicloizi, epileptoizi și diferitelor combinații ale acestora.

Manifestările din această categorie sunt de origine organică și sunt greu de tratat. Copiii pot fi recunoscuți după: inafectivitate sau hiperafectivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată.

Devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice, dobândite prin suferințe encefalice pre sau postnatale, proprii unei categorii restrânse numeric și parțial educabile.

Sechelele psihice ce stau la baza manifestărilor de acest tip se datorează unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecțioase, unor afectări morfofuncționale ale sistemului nervos central. Caracteristice sunt manifestările precum: neliniște motorie, dispersie și labilitate psihică, hiperexcitabilitate, negativism, manifestări isteroide, refuz al sarcinilor de lucru, tendințe de chiul, vagabondaj, minciună.

Devieri de comportament ce recurg din schimbările negative survenite în condițiile de mediu fizic și social.

Manifestările de această sorginte se structurează în : precaracteriale, caracteriale și caracteropatii. Factorii cauzali se regăsesc în carențele mediului familial, în influența negativă a prietenilor, în dezacordul dintre educația școlară și cea familială sau în regimul de viață inadecvat, dezorganizat al individului.

Devierile de comportament ce țin de schimbările patologice produse în ambii termeni (individ-mediu), ce determină manifestări greu recuperabile.

În acest caz factorii endogeni și exogeni își conjugă efectele distructive.

Devierile de comportament pot fi localizate după cum urmează:

În sfera relațională, copiii cu indisponibilitate de comunicare. Aceste manifestări sunt caracteristice copiilor unici sau celor neglijați afectiv în familie.

În sfera afectivității, copiii cu reacții afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerți. Cercetarea factorilor indică puternice traume psihice trăite anterior.

În sfera dezvoltării intelectuale, copiii cu ostilitate față de învățătură, cu interes scăzut pentru cunoaștere și fără dorința de a învăța.

Retardarea intelectuală și ritmul lent de evoluție fac să apară manifestări de tipul deselor conflicte cu părinții, cu profesorii și cu colegii, chiulul, absenteismul și vagabondajul, minciuna, furtul.

În sfera voliționistă, ca urmare a tutelării excesive sau a lipsei de control asupra copilului. Ele produc manifestări precum: încăpățânare, capricii, lipsa de voință, indisciplină, dezordine.

Surprinse în evoluția lor, ce comportă grade diferite de fixare, devierile de comportament trec prin trei stadii, care sunt: tulburări de comportament ușoare, care sunt permantenizate în conduită, tulburări de comportament mijlocii, manifestările deviante ale copilului se integrează în comportament, tulburări de comportament grave, aici sunt incluși elevii delincvenți, vicioși, relațiile interpersonale puternic conflictuale, astfel încât aceștia nu pot să trăiască în colectivitate și sunt cuprinși pentru reeducare în instituții specialziate.

3.2.2. Principalele forme de manifestare a tulburărilor de comportament în perioada adolescenței

Minciuna – este proprie adolescenților cu o structură labilă de personalitate, celor timizi, fricoși, evazivi, nesiguri pe ei înșiși. Este favorizată de severitatea excesivă a părinților sau a unor profesori, de stilul dictatorial al adulților.

Dacă la vârstă mai mică, minciuna copilului se poate confunda cu spiritul sau specificul de fabulație, mai târziu și chiar în adolescență, ea se conturează în plan paralel cu fabulația, dar în proporție inversă cu aceasta, minciuna de apărare contra agresiunii adulților. Minciuna se dezvoltă acum ca reacție la teama de pedeapsă, modalitate de apărare a unei ființe slabe, supuse unei proceduri educaționale neconvenabile. Fiecare reușită contribuie la fixarea gestului respectiv într-o trăsătură constantă de conduită. Unele minciuni izvorăsc din tendința de depășire a unei realități, existența reacției de afirmare, orgoliul propriu al unor tineri care caută să se impună, să domine, să epateze. Adolescenții recurg la minciună de câte ori sunt izbitiți de lipsa de reguli vitale ale părinților față de aspirațiile, față de tendința de a se emancipa, de a ieși din starea de minorat. Practic, gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela.

Fuga de la școală – Tendința irezistibilă de evadare din mediul familial sau școlar, dacă nu este bazată pe o boală neuropsihică, este expresia unui protest față de mediu, față de situațiile neplăcute. Ea poate fi ocazională la început, dar, fără o intervenție educativă promptă, se transformă lesne în fugă repetată, ceea ce, la rându-i, poate degenera în vagabondaj. Fuga, ca tendință de evaziune mai mult sau mai puțin voită și irezistibilă, din mediul în care se află copilul, pentru un timp scurt și cu o motivație precisă, sau ca o rupere totală de obișnuințele mediului de viață, reflectă o stare de inadaptare întâlnită la ambele sexe.

Vagabondajul – se caracterizează prin absența de la domiciliu pentru o perioadă mai mare de timp și prin pelegrinări continue dintr-un loc în altul. Copilul care fuge de acasă pentru o perioadă mai lungă se expune la multiple riscuri:

• în lipsa ocrotirii și supravegherii părintești și școlare își riscă integritatea, securitatea și sănătatea fizică;

• aderând, de regulă, la grupuri ocazionale de copii, lipsit fiind de maturitate, de o judecată morală stabilă, aceste grupuri îl vor antrena în acțiuni de furt, de tâlhărie, de consum de alcool și de droguri, îl vor împinge pe copil spre un mod de viață delincvent;

• vagabondajul atrage după sine și absenteismul școlar, ceea ce deschide drumul spre abandonul școlar.

Fuga care conduce la vagabondaj este adesea sprijinită de relațiile dăunătoare ale adolescentului, și în această fază ea se asociază de regulă cu furtul. În orice formă, vagabondajul nu are nici o motivație patologică, ci se datorează, în mod obișnuit unor nemulțumiri legate de condițiile de viață din mediul în care adolescentul trăiește, unor stări psihice conflictuale.

Din punct de vedere psihologic, asemenea deviere de conduită are semnificația modalității unei personalități insuficient evoluate, aflată în fața unei dificultăți reale sau închipuite. Componenta afectivă, marcată de o anumită tensiune psihică, nu constituie decât un factor favorizant care așteaptă condițiile accidentale care vor determina actul fugii și apoi al vagabondajului.

De altfel, tendința prematură de opoziție la orice îngrădire stă la baza celor mai multe cazuri de vagabondaj. Unele dintre ele au însă debutul în activități precum: absențe necontrolate la vreme, fuga de efort, teama de profesori, depășirea capacității personale de către obiectele de învățământ.

Odată elaborată, deprinderea vagabondajului devine o a doua natură pentru adolescent.

Furtul – graba de a pune semnul egal între însușirea unui lucru străin și furt nu este recomandabilă, căci furtul este definit ca sustragerea frauduloasă a unui lucru care nu îți aparține.

Aceasta implică premeditarea, prevederea consecințelor și mai ales a acțiunii. Furtul nu se produce asemenea unui automatism, adică fără o deliberare prealabilă, în lipsa oricărei reprezentări a urmărilor posibile. Totodată, pentru aprecierea furtului, este necesar să se precizeze ce anume fură – obiecte, bani, cum se fură – singur, în colaborare, premeditat, variat, stereotip, întâmplător, regulat, de la cine se fură: de la persoane sau de la bunuri publice, de ce se fură – din lipsă, antrenat de adult, din imbold propriu, ce se face cu obiectul furat – îl ascunde, îl vinde, îl împarte cu alții.

Fuga de acasă, din casă, în cazul celor instituționalizați, vagabondajul, terorizarea colegilor mai mici, consumul de alcool, țigări, violul, perversiunile sexuale, crima, sunt câteva acte antisociale la comiterea cărora pot lua parte adolescenții care se lasă atrași de un asemenea anturaj.

Așanumiții „prieteni emancipați”, pun la cale și alte activități deviante cum ar fi interacțiunile de furt și tâlhărie. Furturile de autoturisme, de biciclete, furtul de poșete și portmonee în aglomerații, furtul din locuință a tot felul de bunuri și bijuterii, constituie un fel de „atracții irezistibile” la această vârstă a adolescenței.

Drogurile – experiențele cu droguri sunt alimentate de curiozitate și de aura misterului. „Un număr mare de substanțe anodine pot duce la dezvoltarea unor efecte de dependență și abuz consecutiv.”

Aceste mijloace de apărare și emoțiile intense pe care le provoacă sunt înlocuite de sentimentul de „nu-mi pasă” sau „cui îi pasă?”. Ca rezultat, consumatorul curent tinde să evite toate responsabilitățile și mai important să renunțe la necesara căutare de soluții pentru problemele vieții în fața fireștii adversități.

Alcoolul – dacă la unii adolescenți, capacitatea de autoeducare și conștientizare a propriei conduite sunt în deplin acord cu normele morale și valorile specifice societății democratice, la alții lucrurile stau exact pe dos. Alcoolul rămâne în primul rând recunoscut ca toxicul care se asociază și chiar declanșează comportamente agresive, fie în sensul de heterodistrucție, fie în sensul autodistrucției. Relația dintre alcoolism și comportamentul deviant antisocial este complexă, cu toate că alcoolul poate fi considerat în multe cazuri, ca declașantor al unor reacții impulsive și în orice caz un dezinhibator selectiv al unor tendințe agresive potențiale. El poate fi considerat și recunoscut de către individ și ca un mijloc de a învinge inhibițiile care îl împiedică să se manifeste agresiv.

Consumul unor astfel de substanțe subminează toate resursele adaptative ale persoanei: forța ego-ului, voința, suporturile sociale, locul de muncă, starea sănătății și capacitatea de rezolvare de probleme. Rezistența emoțională a consumatorului scade foarte mult, reacțiile sale afective căpătând un caracter imprevizibil din cauza tulburărilor de natură neurologică.

Adolescența a fost și este un subiect privilegiat și controversat al specialiștilor, generator de opinii și discuții contradictorii. Unii o consideră „vârsta ingrată”, alții, deopotrivă „vârsta de aur”, pentru unii ea este „vârsta crizelor”, anxietății, nesiguranței, insatisfacției, agresivității. Mai dramatic este totuși faptul că atât unii cât și ceilalți au dreptate. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine a acestor etape din viața omului cu dinamica excepțională în timp.

Perversiunea sexuală – este o formă mai gravă a tulburărilor de comportament care poate fi definită ca o tendință erotică, pulsionată, care se manifestă printr-un substitut înlocuind actul normal sexual cu un act de altă natură sau cu un partener de același sex.

Formele în care se prezintă perversiunea sexuală sunt felurite, perversitatea este o caracteristică generală a structurii caracterului și a personalității care determină individul să facă rău pentru a simți satisfacție sexuală sau să comită anumite acte, tocmai pentru că acestea sunt interzise.

Adolescenții, ca oricine altcineva, nu trăiesc în compartimente izolate. Cu toate energiile, jinduirile și impulsurile lor sexuale, ei trăiesc în lumea reală a zilelor noastre. Liberalizarea atitudinilor sexuale a decimat o parte din pozițiile noastre morale legate de erotism. Atenuarea sancțiunilor morale a determinat o prezentare mult mai deschisă și explicită a atitudinilor practicilor sexuale prin mijloace de comunicare și divertisment.

O mare parte din această reprezentare a sexualității în zilele noastre contravine conținutului uman de la baza relațiilor sexuale și prezintă o imagine foarte deformată a adolescenților, într-o perioadă când aceștia încearcă să-și dezvolte atitudinile inițiale față de sex. Activitatea sexuală aduce împliniri atunci când face parte dintr-o relație umană de afecțiune și admirație reciprocă, când este nonexploativă, când este caracterizată prin considerații și respect.

Agresivitatea – este o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora, avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos. Această definiție se circumscrie la agresivitatea umană manifestă în cadrul relațiilor socio-afective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și de acte de violență propriu-zisă.

Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Incluse noțiunii de agresivitate sunt noțiunile care desemnează comportamentul agresiv, cât și implicarea actului agresiv în viața socială.

Numeroși autori atrag atenția asupra factorilor culturali, a noțiunii de învățare, în determinismul comportamentului agresiv. În studierea agresivității este important să se țină seama și de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, care în anumite cazuri pot constitui veritabile canale de transmitere a acestui tip de comportament.

Mass-media constituie fără îndoială, unul dintre aceste mijloace dar și singurul. Problema principală, care se pune în privința cinematografului sau literaturii care prezintă scene agresive, distructive, este aceea dacă aceste scene au asupra spectatorului sau cititorului un efect inhibator sau dimpotrivă, îl împing să imite comportamentul pe care îl descoperă în acest sens.

3.3. FACTORII IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR

3.3.1. Factorii neuro-psihici

Factorii incluși în această categorie sunt:

Disfuncții cerebrale, relevate prin EEG, identificându-se unele anomalii ale acestor trasee bioelectrice la delincvenți, fapt, care demonstrează existența unei patologii cerebrale a acestor subiecți.

Aceste anomalii bioelectrice cerebrale trebuie puse în raport și cu unele

cauze psiho-genetice, deoarece ele pot fi mărturia unor situații conflictuale.

Deficiențe intelectuale, în cadrul minorilor delincvenți și tineri se regăsește un număr relativ mare de cazuri, care prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile reduse îi împiedică mai ales la anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse.

În rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintali crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicte ușoare la delicte grave și foarte grave, procentajul debililor mintali fiind mult mai ridicat pentru recidiviști decât pentru nerediciviști, numărul celor cu deficiențe intelectuale este aproximativ cu cel al celor cu tulburări emotiv-active. Uneori se regăsesc și minori cu o inteligență normală sau chiar superioară.

Tulburări ale afectivității, afectivitatea jucând un rol important în viața și activitatea individului, orice abatere de la normal creînd probleme, uneori destul de serioase pe linie adaptativă.

Minorii infractorii se caracterizează printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității. Asemenea caracterisitci psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa obiectivității față de sine și de alții.

Tulburări caracteriale, caracterul fiind puternic dependent de ansablul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uma, precum și de factorii de ordin socio-culturali.

În urma cercetărilor a reieșit că delincventul minor se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică.

3.3.2. Modele educaționale din familie

Una dintre cele mai importante funcții ale familieiconstă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială.

Părinții, în cadrul grupului familial, exercită direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii.

Prin actele sale, cuplul conjugal, constituie un veritabil model social, având o influență hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Climatul educațional familial este o formațiune psihosocială foarte complexă, care cuprinde ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpresonală, atitudini, care caracterizează grupul familial, o perioadă mai mare de timp.

Acest climat poate să fie atât bun cât și negativ, se ibterpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor.

De la influența educațională la achiziția comportamentală, drumul nu este direct, nemijlocit, ci parcurge schimbările climatului educațional familial.

Influența educativă exercitată într-un climat bun va avea efecte diferite, decât atunci când se exercită într-un climat negativ.

Climatul educațional familial poate să fie analizat după mai mulți indicatori, principalii fiind:

Modul de raportare interpersonală a părinților (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme),

Sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme și valori sociale,

Modul în care este perceput și considerat copilul,

Modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat),

Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor,

Dinamica apariței unor stări tensionale și conflictuale,

Modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor,

Gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții.

3.3.3. Eșecurile privind integrarea școlară și delincvența juvenilă

Un mod în care strategiile educaționale pe care le utilizează familia sunt validate prin adaptarea și integrarea școlară.

Nivelul de adaptare și integrare școlaă poate fi analizat în funcție de doi indicatori importanți:

Randamentul școlar, (medii, note, rezultate),

Gradul de satisfacție resimțit de elev (motivație, interese, atitudini pozitive, atracție-preferință în raport cu viața și activitatea școlară),

Copiii inadaptați sau dezadaptați școlar intră în categoria ,,copiilor problemă,, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinșele vieții și activitățile școlare.

Caracteristicile acestor copii, de obicei sunt:

Insubordonare în raport cu regulile și normele școlare,

Lipsă de interes față de cerințele și bligațiile școlare,

Absenteismul, chiulul de la ore,

Repetenția,

Condiuta agresivă în raport cu colegii și cadrele didactice.

În urma cercetărilor se confirmă faptul căexistă o corelație între conduita delincventă și nivelul pregătirii școlare, în sensul că delincvenții monori de regulă, przintă un nivel de pregătire școlară foarte scăzută.

Bibliografie

D. Ozunu, ,,Psihopedagogia comportamentului normal si deviant,, , 1995, Editura Genesis, Cluj-Napoca.