A Treia Dimensiune a Visului

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării:

Deoarece prezintă unul din cele mai mari interese în ceea ce privește psihicul uman și exprimă aspirațiile profunde ale individului, a fost și continuă a fi învăluit de mister, superstiție și fantezie, explicat prin ipoteze naive sau ciudate, visul posedă o aură ce atrage cercetătorii, printre care se numără și persoana mea.

Visele ne prezintă mereu problemele-cheie ale vieții noastre. Nu există nimeni mai deștept sau mai intuitiv decât propriile vise… Astfel, ar fi de postulat, că în noi și în viața noastră se află un centru, care este mai ințelept, mai integru și mai atotcuprinzător, decât suntem noi înșine în imaginile și atitudinile noastre egocentritice despre noi și despre ceea ce credem că suntem…

Actualitatea lucrării ce urmează constă în încercarea de a analiza conceptul și fenomenologia visului dintr-o perspectivă dialectică și exhaustivă, precum și explorarea unei dimensiuni atât reprezentative, cât și substanțiale ale firii umane. Este vorba de fenomenul devenirii și împliniri de sine – de autoactualizare. Latura practică a lucrării va încerca tocmai să animeze această viziune.

Deoarece visele ne arată dacă energia noastră vitală circulă sau este blocată, explorarea viselor constituie una dintre cele mai bune modalitați de abordare a ei în vederea folosirii acesteia în scopuri curative, sau pentru realizarea noastră deplină – pentru individuația personală. Analizăm visele pentru a vedea modul în care se manifestă energia noastra vitală, pentru a ajunge la o noua expresie a vieții și vitalității…

Problema investigației:

Problema investigației constitue dinamica personalității în perspectiva calității fenomenului oniric

Obiectul cercetării:

Obiectul cercetării este fenomenul oniric în contextul dinamicii personalității.

Scopul cercetării:

Scopul cercetării reprezintă dezvăluirea existenței unor presupuse conexiuni între nivelul de dezvoltare și conținuturile realității onirice a individului, precum și a influenței dinamicii de dezvoltare asupra esenței fenomenului oniric.

Obiectivele cercetării:

Teoretice:

1. Studiul materialului teoretic care tratează problema fenomenologiei visului, precum și a celui cu referință la conținutul abordărilor dinamice ale personalității.

2. Analiza surselor teoretice în care se percepe ideea tangențelor dintre fenomenul visului și ceea ce desemna A. Maslow prin conceptul de autoactualizare.

3. Evidențierea divergențelor modurilor de abordare teoretică a activității onirice după diverși autori.

Practice:

Verificarea în mod practic a presupusei conexiuni dintre nivelul de inteligență și gradul de autoactualizare a personalității.

Verificarea în mod practic a conexiunii dintre conținutul oniric și nivelul de autorealizare.

Ipoteza generală:

Nivelul de autoactualizare al persoanei determină specificul conținutului oniric.

Baza conceptuală:

Teorii despre fenomenul visului :

-teoria psihanalitică a lui Freud (reflectă o abordare reductivă și cauzală a fenomenului oniric);

-teoria analitică a lui C.G. Jung (reflectă o abordare prospectivă, sintetică și finală a fenomenului oniric);

-teoria lui A.Adler (oferă o abordare hipercompensatorie a fenomenului oniric);

-viziuni istorice (din antichitate pînă la momentul devenirii visului ca obiect al psihologiei în calitate de știință);

Teorii despre personalitate :

-teoria autoactualizării a lui A. Maslow;

-teoria individuației a lui C.G.Jung;

-teoria devenirii de sine a lui K.Rogers.

Metode, procedee și tehnici de cercetare:

Teoretice:

– metoda analizei;

– studiu al surselor bibliografice.

Practice :

chestionar;

test;

analiză de caz.

Statistice:

criteriul de comparație Student;

coeficientul de corelație Bravé – Pearson.

Etapele investigației:

Analiza materialului teoretic;

Evidențierea laturilor necesare pentru verificarea ipotezei;

Formularea ipotezei generale;

Definirea laturilor fenomenului ce ar putea fi cercetate în mod empiric;

Determinarea scopului, obiectivelor, eșantionului și sarcinilor cercetării empirice și realizarea lor;

Analiza rezultatelor. Concluzii.

Baza experimentală a cercetării:

Pentru alegerea eșantionului a fost ales criteriul vârstă, adică selectarea subiecților cu vîrsta de 30 – 55 ani, indiferent de sex. Alte specificări nu sunt aduse.

Importanța teoretică alucrării:

Importanța teretică a lucrării reprezintă demonstrarea semnificației studiului laturii onirice a individului pentru cercetarea particularităților nivelului de dezvoltare și formelor ei.

Importanța practică a lucrării:

Importanța practică a lucrării, constă în demonstrarea strânsei legături, atât dintre personalitate și conținut oniric, cât și relația ei cu nivelul de auto devenire a ei. Pentru tinerii specialiști, pregătirea în domeniul explorării viselor ar fi a sugestie și o recomandare practică, având scop îmbogățirea și lărgirea spectrului, precum și a competenței întru perfecționarea scopului curativ al psihoterapiilor și consilierilor. Deoarece nu are nici un rost și că este inutilă căutarea la „homo normalis” a unor conținuturi arhetipale și la cel individualizat a fenomenelor străine personalității lui, ar fi de folos „consultarea” laturilor onirice ale celui care este a fi analizat din punct de vedere psihologic. Aceasta cu siguranță ar simplifica procedura de lucru cognitiv și terapeutic al psihologului.

Termeni – cheie:

visele somatice; visele psihice; visele mixte; incubație; incoștient; Id; Ego; refulare; arhetip; interpretare sintetică; asociații libere; fenomen catartic; conținut manifest; conținut latent; elaborarea visului; travaliu oniric; condensare; deplasare; dramatizare; simbolizare; neomorfizare; simbol; cenzură; vise mici; vise mari; incoștient colectiv; vise profetice; metoda amplificării; stilul vieții; hipercompemsare; scop fictiv; autoactualizare; metatrebuință; metapatologie; self; individuație; autoapreciere; autocongruență; conceptul de Eu; autorespect;

CAPITOLUL I . ABORDĂRI TEORETICE ALE FENOMENOLOGIEI VISULUI

1.1. Aspecte istoriografice

… Visul reprezinta in primul rind

o oarecare istorie

ce ne trezeste un interes

inflacarat…¹

Pentru că visul prezintă unul din cele mai mari interese în ceea ce privește psihicul uman, și pentru că reprezintă magistrala care duce la cunoaștera inconștientului², în diverse perioade istorice existau percepții diferite ale existenței și esenței lui, enigma și importanța rămânând însă constante. O primă percepție a lui este: visul reprezintă viața sufletului ce a abandonat trupul. La multe societăți primitive exista interdicția mobilizării corpului celuia care doarme – în caz contrar sufletul revenind, nu și-ar fi găsit trupul. Din aceleași motive nu se recomanda trezirea bruscă a visătorului pentru a nu dăuna sufletului care, probabil, trăiește în acel moment un epizod periculos.

În ambele lucrări ale lui Aristotel, care pun în discuție problema viselor, acestea deveniseră deja obiect al psihologiei. Noi auzim de acum că visul nu reprezintă un mesaj divin, că el nu are proveniență dumnezeească, ci demonică, deoarece natura este mai degrabă diabolică decât dumnezeească. Visul nicidecum nu apare dintr-o minune supranaturală, dar se dovedește a fi un rezultat al canoanelor spiritului uman, înrudit, desigur, divinității. Visul este definit drept activitate spirituală a celui ce doarme în momentul somnului. Lui Aristotel îi sunt cunoscute unele din caracteristicile vieții onirice; el știe, de exemplu, că visul transformă stimulii nesemnificativi, acționând în timpul somnului, în stimuli majori (ți se pare că mergi prin foc și arzi, pe cînd în realitate are loc o nesemnificativă încălzire a unei oarecare părți a corpului), și trage de aici concluzia că activitatea onirică poate depista înaintea intervenției medicului simptome nesemnificative ale unor schimbări în corp. „În epocile culturii primitive omul susținea că în vis el cunoaște o altă realitate, altă lume reală: aici stă baza întregii metafizici. Fără vis omul nu ar avea nici o justificare a delimitării lumii în două părți. Delimitarea în suflet și corp de asemenea este legată de cea mai veche înțelegere a viselor, la fel ca și acceptarea corpului spiritual imaginar, adică a genezei credinței în duhuri și poate a credinței în zei. „Mortul continuă a trăi, deoarece el apare în vis celui viu ”- judecau cândva, în decurs de multe milenii…”3

Bătrânul filosof Burdach, căruia îi suntem datori cu descrieri oneste și agere ale activității onirice, a caracterizat astfel natura visului : „…viața diurnă cu neliniștile și grijile ei, cu bucuriile și dezamăgirile ei niciodată nu se va reproduce în vis. Ultima mai degrabă tinde a ne rupe din această viață. Chiar și atunci când sufletul nostru este obsedat de un gând, când o durere acută sfâșie inima sau cînd o oarecare finalitate absoarbe rațiunea noastră în întregime, – chiar și atunci visul animează ceva cu totul deosebit sau ia pentru a combina doar elemente separate ale realității, sau, în fine, intră în tonalitatea dispoziției noastre și devine simbol al realității.”

I.G. Fichte vorbește în același sens despre natura complementară a viselor și le numește unele dintre marile minuni ale spiritului uman.

În mod analog L. Strumpehl în lucrarea sa, pe bună dreptate devenită făimoasă, a fenomenelor onirice : „acel ce visează iese din lumea conștiinței clare; în vis dispar cu desăvârșire conținuturile bine structurate și categorizate ale memoriei precum și conștiința cu funcțiile ei normale.”4

Cu toate acestea, marea majoritate a autorilor împărtășește păreri contrare celor expuse mai sus. Astfel, Haffner consideră : „înainte de toate, visul servește drept continuare a stării de veghe, de conștiință. Visele noastre mereu se află în conexiunile cu reprezentările ce au avut loc ceva mai devreme în stare de vigilență. O astfel de observație va găsi întotdeauna un fir care leagă conținuturile visate cu trăirile zilei recente. ” Veigandt contrazice totalmente opinia expusă de Burdach : „Foarte frecvent, probabil, într-o mare parte a viselor poate fi observată natura lor retroactivă, ele readucându-ne în viața cotidiană, dar nicidecum nu ne scoate din ea.” Morie spune în formula sa laconică : „noi vedem în vis aceea ce am văzut, am spus, am dorit sau am făcut în stare de veghe. ” Iessen în cartea sa „Psihologia”, apărută în anul 1885, se pronunță mai explicit : „Conținutul visului, mai mult sau mai puțin, este determinat de individualitatea, vîrsta, sexul, starea socială, nivelul dezvoltării intelectuale, stilul de viață și experiențele trecute ale persoanei. ”

Faptul că materialul ce stă la baza constituirii conținutului visului, într-un mod sau altul provine din trăirile reale și în vis sunt doar reactualizate, amintite, și trebuie să fie recunoscut unanim de toți autorii care, într-un fel sau altul, abordează problema dată.

Strumpehl susține : „…astfel de cazuri, cînd descompunerea visului oferă părți componente care, cu toate că provin din trăiri diurne, totuși sunt atît de neesențiale pentru conștiință, că sunt uitate chiar după momentul în care au fost percepute. Astfel de trăiri sunt, sau pot fi diverse fraze auzite, acțiuni observate în treacăt,

percepții momentane ale unor lucruri, fețe, unele pasaje din cele citite. ”

Gavelok Ellis, în 1899, spune : „Emoțiile puternice ale vieții noastre în stare de veghe, întrebările și problemele pe care le punem și le rezolvăm, folosind propria voință și energie psihică nu reprezintă ceea ce umple conștiința în momentul visării. Ceea ce ține nemijlocit de evenimentele premergătoare, în vis apar doar frânturi întîmplătoare, uitate ale acestora. Ceea ce în stare de veghe noi trăim maximum de intens, în vis este ascuns cât se poate de adânc.”5devine simbol al realității.”

I.G. Fichte vorbește în același sens despre natura complementară a viselor și le numește unele dintre marile minuni ale spiritului uman.

percepții momentane ale unor lucruri, fețe, unele pasaje din cele citite. ”

Nimeni nu afirma într-un mod atât de categoric diferențierea dintre natura visului și stării de veghe precum G.T. Fechner în unele părți ale cărții sale „Psihofizica”. El consideră că „nu simplele reduceri ale vieții conștiente, nici devierile atenției de la lumea înconjurătoare nu sunt suficiente pentru a explica particularitățile ce deosebesc visul de realitate.” El susține că, invers, scena desfășurării acțiunilor visului este diferită de cea a vieții și activității conștiente. Dacă arena desfășurării acțiunilor psihofiziologice din timpul visului și stării de veghe ar fi similară, atunci visul ar fi o simplă continuare a stării de veghe, cu simpla deosebire că ar fi mai ștearsă, mai puțin intensă și ar avea aceeași formă și același conținut. În realitate situația se prezintă cu totul altfel.

După părerea lui Lemoin, lipsa legăturii dintre părțile separate ale unor imagini reprezintă unica deosebire substanțială a visului de realitate6. Morie vine în acord cu Lemoin spunând : „Nu există vise absolut raționale. Întotdeauna este prezent elementul haotismului, lipsei legăturilor și absurdului”. Hegel nega, în legătură cu tratarea viselor, o oarecare legătură obiectivă în ele. Dugas spune : „Visul este o anarhie psihică, emoțională și mintală. El este un joc de funcții lăsate în propria autonomie decurgând fără control și fără scop. Duhul în vis este un duh aotonom.”

Absurditatea legăturii interne dintre imaginile visului nu au fost mai dur apreciate precum a făcut-o Cicero : „Nu există ceva stupid, monstruos, bizar, haotic ce nu ar putae apărea în vis.” Rudestock apoi adaugă : „Este necesar a lua în seamă faptul că cursul asociaților în vis și legătura reprezentărilor are loc fără participarea reflexului, rațiunii, gustului estetic și aprecierilor morale; în cel m

ai bun caz aprecierea este slabă și avem o indiferență estetică totală.”

Primele reprezentări ale simbolismului viselor, fixate în „Carte de tălmăcire a viselor” aparține scriitorului grec din secolul II î.e.n., Artemidoros, care deosebește fenomenul visului de fenomenul „viziunii onirice”7. Artemidoros socotește că viziunea onirică se deosebește de vis prin faptul că indică viitorul, în timp ce visul obișnuit indică realitatea prezentă. Autorul demonstrează, folosindu-se de exemple, că există posibilitatea ca, pe baza afectelor, oamenii să aibă vise ce nu conțin o prezicere a celor viitoare, ci o amintire a realităților prezente.Astfel, visele se pot referi:

▫ la corp – visele somatice;

▫ la suflet – visele psihice;

▫ la ce este comun pentru corp și suflet – visele mixte.

Cele mixte,de exemplu, apar în situația în care ești îndrăgostit și visezi că ești cu persoana iubită sau ești bolnav și visezi că ești tratat și ai relații cu medicii, deci e vorba de un lucru comun sufletului și trupului. Visele somatice se pot datora lipsei sau excesului, iar cele psihice – temerii sau, dimpotrivă, speranței.Viziunea onirică are în plus, calitatea de a prevesti cele viitoare, iar după somn, trecând în act cele întreprinse, are capacitatea de a impresiona, incita și mobiliza sufletul. După Artemidoros, viziunea onirică este „o mișcare sau o modelare polimorfă a sufletului, care semnifică evenimentele bune sau rele din viitor"8.

Prin faptul că reprezenta o latură enigmatică a existenței, visul ocupa un loc foarte semnificativ în lista preocupărilor cotidiene. În antichitate exista tendință conștientă de a vedea vise, care puteau servi drept informații valoroase pentru oracol. În acest scop, oamenii se culcau în hramuri, predispunîndu-se să „vadă” visuri trimise de Dumnezeu. Pentru aceasta, se aduceau jertfe, se făceau molitve, se ținea post, se petreceau ritualuri de curățenie. Fenomenul dat a primit numele de „incubație”9. Este și firesc, ca o astfel de pregătire psihologică puternică să aducă des rezultate pozitive. Practic atunci se utilizau modalitățile clasice de activare a inconștientului, datorită cărora visătorul primea informația indispensabilă.

Problema părților obscure ale vieții spirituale ce se reflectă în visuri continuă să intereseze psihologii deja multe decenii. Aceasta a devenit clar datorită marilor titani ai explorării psihicului uman: C.G.Jung și S. Freud.

1.2.INTERPRETAREA VISELOR CONFORM TEORIEI LUI S. FREUD

„Visul reprezintă

calea regală spre inconștient.”10

Cel care a înaintat prima teorie completă a spiritului uman și a dat o explicație plauzibilă tulburărilor mentale, este, desigur, Sigmund Freud, autorul transformării studiului psihologiei, care până atunci nu era decât o ocazională preocupare intelectuală, într-o știință adevărată, modernă. În timpul activității sale medicale, Freud observă că o bună parte dintre pacienții săi suferă de diverse tulburări precum dureri de cap, stări obsesive, paralizii, etc. care nu păreau a fi de origine fizică. El ajunge la concluzia că, de fapt, aceste stări sunt cauzate de tulburări emoționale și constată că, atunci când pacienții au posibilitatea de a vorbi liber despre problemele lor, mai ales când amintiri deosebit de dureroase sau dezagreabile ies la suprafață, se întâmplă ca simptomele să dispară de la sine, fără tratament medicamentos. Freud își dă seama că aceste amintiri redau, în general, acte de violență sau cu substrat sexual, petrecute în perioada copilăriei. Prin urmare el înțelege că amintirile respective au fost " eliminate " din conștiintă datorită caracterului neplăcut sau imoral, fiind, de fapt, refulate. Ele sunt expresia unor dorințe cenzurate care deși " uitate ", zac încă într-o zonă a psihicului uman pe care îl denumește incoștient. Visul poate izvorî atât din Id, cât și din Ego, însă mecanismele elaborării lui în ambele cazuri este același și este dinamic prin fenomenologia sa.11 Dorintele refulate ies la suprafață fie sub forma simptomelor deja amintite, fie prin acte ratate ( ca de pildă lapsus-ul ) fie prin vise, căci adeseori atunci când pacienții vorbesc deschis despre problemele lor emoționale ei își amintesc despre visele avute, al căror conținut trădează legătura pe care o au cu aceste tulburări.

Tălmăcirea viselor – foarte apreciată în antichitate, frecvent desconsiderată, artă milenară – capteză atenția lui Freud, pentru că mulți pacienți în loc să verbalizeze propriile amintiri, povesteau vise12. Relatarea și discutarea lor avea un efect terapeutic pozitiv.
Freud se dedică studiului observațiilor în paralel cu practicarea unei auto-analize, până ce ajunge să aibă " revelația " că a descoperit ceea ce el numește " secretul viselor ". În tentativa de a înțelege și a explica sensul viselor, Freud a folosit actual larg utilizata metodă a „asociațiilor libere” : în procesul analizei visul se scinda în elemente, pentru ca pacientul să se poată liber oferi asociațiior libere conform fiecărui element al visului. Totodată, în timpul analizei, gândurile care apar în procesul asocierii libere conform fiecărui element al visului, se unesc într-un tot întreg grație respectării anumitor reguli 13 :

a nu acorda atenția conținutului manifest. El nu reprezintă un obstacol în analiză;

a analiza fiece element al visului, fără a-l lega imediat cu altele, sau, cu întregul vis; a aștepta, până când latentul va apărea la suprafața conștiinței.

Odată cu apariția lucrării: “Interpretarea viselor”, în 1900, se pun bazele teoretice ale psihanalizei. Aici Freud pentru prima dată a expus o teorie științifică integră ce pune în discuție geneza viselor, esența biologică, psihologică și socială a lui. El descoperă semnificația adaptativă a funcției biologice a visului, a importanței ei în calitate de mod de restabilire a echilibrului psihic pentru om prin intermediul fenomenului catartic a visului, a dorințelor încărcate afectiv și nerealizate care contribuie la realizarea lor și înlocuiesc acțiunile.14 În această lucrare, care constitue o abordare fundamentală a fenomenului explorării și înțelegerii inconștientului, Freud avansează o serie de axiome :

♦ Axioma 1 : Visul este util nu numai pentru psihanalist , ci și pentru cel ce visează. El este comparabil cu paznicul conștiincios de noapte, a cărui dotare este, înainte de toate, de a face să înceteze zgomotele care ar putea trezi, dar care nu ezită să-și îndeplinească o datorie opusă și să ridice toată lumea în picioare, atunci când zgomotele devin neliniștitoare și cărora, el sigur, nu le poate face față.15 Freud demonstrează acest lucru sprijinindu-se pe următoarele fapte : când ești sub influența unei tendințe interne ( de exemplu : ți-e sete) sau a unei perturbări externe (un zgomot ce vine din afară), visul integreză sursele de excitație ( cu condiția ca ele să nu depășească o anumită intensitate), ceea ce va face să nu ne trezim. Greșim crezând că fără vise am dormit mai bine, spunea Freud. În realitate, fără ajutorul visului nu am fi dormit deloc, tocmai lui individul datorându-i puținul somn de care se bucură.

În afara acestei funcții generice, după Freud visul îndeplinește și alte funcții16 :

Funcția hedonică (permite realizarea dorințelor)

Funcția protectoare a Eului, conștient de presiunea pulsiunilor refulate

Funcția comunicativă (visul asigură comunicarea între conștient și inconștient)

Funcția sintetizatoare (reunește memoria infantilă cu experiența de viață și moștenirea arhaică).

♦ Axioma 2: Freud distinge conținutul manifest de conținutul latent al visului. Conținutul manifest este constituit din datele explicite aparținând visătorului ( imagini, sentimente, idei, impresii, pe care visătorul și le amintește la trezire) iar conținutul latent reprezintă ansamblul de informații inconștiente care sunt la originea visului și la care nu avem acces decât ca rezultat al interpretării psihanalitice a visului. De fapt este acelasi conținut care se exprimă în manieră diferită.
Transformarea visului latent în vis manifest este denumită „elaborarea visului” sau „travaliu oniric”, pe când activitatea inversă care ne duce de la visul manifest la cel latent – „interpretarea visului”. Travaliul oniric transformă conținutul în reprezentări suficient de rentabile pentru conștient. Vor fi utilizate simbolurile. Uneori, însă, travaliul oniric eșuează : apar atunci visele anxioase și coșmaruri, din cauză că nu a existat suficientă transformare. Eșecul travaliului oniric atrage după sine erupția de conținuturi insuportabile conștiinței. Singura soluție a celui ce visează este trezirea din somn. Dacă unele vise anxioase nu ne trezesc cu totul, coșmarurile, în schimb ne trezesc întotdeauna. Psihanalistul va încerca să descopere conținutul latent al visului activat de „resursele diurne”, care sunt evenimentele din ziua precedentă. Freud face o analiză magistrală a efectelor procesului de elaborare a viselor materializată în axioma următoare:

♦ Axioma 3:

a) condensarea visului, ceea ce înseamnă că conținutul visului manifest este mai redus decât al visului latent, că el reprezintă, după cum se exprima Freud, „un fel de traducere abreviată a acestuia", fapt realizabil prin: eliminarea unor elemente latente ; conservarea unor fragmente din anumite ansambluri ale visului latent; fuzionarea în visul manifest a elementelor cu trăsături comune;

b) deplasarea, care constă în înlocuirea unui element nu printr-unul din propriile sale elemente constitutive, ci prin ceva mai îndepărtat, printr-o aluzie, sau în transferarea accentului de pe un element important pe altele mai puțin importante, ceea ce face ca visul să fie altfel centrat și ca urmare straniu;

c) dramatizarea sau transformarea regresivă a ideii în imagine senzorială (vizuală), aceasta realizându-se prin inversarea sensului, a situațiilor, a relațiilor, a persoanelor, prin înlocuirea cu contrarii.

d) simbolizarea – constă în extragerea esențialului și în redarea sau reprezentarea schematică sau stilizată a imaginilor onirice.

e) neomorfizarea – constă în crearea unor imagini simbolice noi, neobișnuite, ireale, fabuloase sau terifeantă, inexistente în realitate, dar, care exprimă formal – concret sensurile noi pe care le exprimă stările de tensiune conflictuală ale inconștientului într-o manieră alegorico – simbolică.

Semnificația acestor mecanisme psihice este cu atât mai mare cu cât ele nu explică doar visele, ci sunt „prototipuri pentru modalitățile de producere a simptomelor nevrotice".

♦ Axioma 4: Visele se împart în trei categorii care se diferențiază în funcție de gradul de raționalitate și veridicitatea conținutului :

◦ „clare” – visele simple, așa cum au copiii. Aceste vise nu pun nici o problemă specială de interpretare : sunt vise inspirate mai mult sau mai puțin de problemele fiziologice;

◦ „rezonabile” – care par să aibă o anumită coerență logică;

◦ „absurde”, obscure și incoerente – vise care interesează psihanaliștii cu prioritate, deoarece ele pun în scenă probleme importante.

Un alt moment semnificativ în lucrul cu visul este relevarea etapelor16:

scindare;

colectarea de asociații;

interpretarea, în baza cunoștințelor despre elaborarea visului.
Așadar, psihicul uman nu se reduce numai la conștiință, așa cum a considerat psihologia până la apariția psihanalizei.
Psihologia conștientului trebuie completată cu o psihologie a inconștientului, care se ocupă de fenomenele psihice inaccesibile în mod direct conștiintei.
Inconștientul se manifestă în planul conștientului într-o manieră simbolică17. Relația repetitivă dintre elementul visului și semnificația lui a fost numită de către Freud – simbolică, iar însăși elementul visului – simbol, ce corespunde modului de gândire inconștient al visului.18
Așa cum am mai spus, conținuturile inconștiente nu se pot manifesta direct în planul conștiintei, exprimarea lor fiind deghizată, mascată, deformată, conștientul neputând identifica despre ce este vorba.
Ca urmare simptomul nevrotic este pentru pacient de neânțeles, conștientul nefiind capabil să acceadă direct informația nedeformată, nedeviată pe care inconștientul o deține. Între inconștient și conștient se află bariera cenzurii care folosește simbolul în încercarea permanentă de a menține echilibrul individualității.
Analizând diferitele aspecte ale simptomului, Freud ajunge să stabilească o legătură de conținut între simptom și vis. Conflictul care se exprimă prin simptom se regăsește în visele pacientului. Astfel visul devine materialul care permite interpretarea simptomului și, prin extensie, ajută la înțelegerea naturii inconștientului. Ideea de inconștient este în continuă evoluție și se îmbogățeste cu noi semnificații.
Deoarece ideea de bază a concepției lui Freud despre vis se conține în formula inevitabilității dorinței, interpretarea psihanalitică a visului ar consta tocmai în restituirea dorinței refulate.
Ceea ce Freud numește „cenzură” este un fel de instantă superioară care are privilegiul de a permite conștiintei accesul la anumite tendințe ale subiectului în cauză.

Anumite vise însă, par a nu se supune modelului propus de Freud. Astfel este cazul viselor angoasante, a coșmarurilor, pe care el le tratează ca pe tulburări mentale precum fobia sau nevroza, considerînd că emotia resimtită poate să nu fie în raport cu contextul intrinsec al elementelor onirice.
Visul apare ca un fel de rebus, un cumul de semne codificate si nu ca o însiruire de imagini independente. Drama onirică, cantitatea impresionantă de asociatii care apar în imaginile prezente în vis, este subordonată câtorva idei fundamentale, gânduri de bază.
Visul este o formă de gândire distinctă de cea din starea de veghe conștientă, care are rolul de a sustrage cenzurii elementele visate. „Acțiunea visului nu e niciodată creatoare, ea nu imaginează nimic care să fie al ei; ea nu apreciază, nu concluzionează19”
El este considerat un fel de substitut al unei scene infantile modificate prin transfer și actualizate în prezent. Este vorba despre o regresie care îmbracă mai multe forme si expresii, de la pasajul de la o instanță psihică spre o alta, la "retrăirea" unei satisfacții din trecut și până la exprimarea unei "expresivități primitive". Două procese intră în joc : procesul primar care este legat de funcționarea inconștientului ce tinde spre menținerea și afirmarea "identității de percepție" și procesul secundar caracteristic conștientului care tinde spre "identitatea de gândire".

Studierea și interpretarea viselor, în scop profilactic, de către psihanaliză este un procedeu "revoluționar" pe care Freud îl introduce în știinta psihicului uman – Psihologia.

Analiza viselor la C.G.Jung

„Visul nu ascunde nimic…

…pur și simplu nu-i putem percepe limbajul…”20

Elev, într-o primă fază, a lui Freud, el devine mai apoi prietenul și colaboratorul acestuia, fiind cucerit de teoria psihanalitică a marelui său profesor.
Prin urmare fondează școala de "Psihologie analitică", denumită astfel deoarece Freud, foarte afectat în urma rupturii de discipolul său favorit, îi interzice să folosească termenul de psihanaliză. De o erudiție și o meticulozitate extraordinară, Jung se consideră un empiric, în sensul că rezultatele cercetărilor sale, au la bază ani lungi de verificare și studiu experimental.

„Omul și simbolurile sale", este ultima lucrare, o antologie de eseuri, la care a colaborat psihologul elvețian. Cu puține luni înainte de a muri, Jung a visat că vorbea mulțimii despre opera sa și se pare că publicul îl înțelegea, chiar dacă psihiatrii nu-l acceptau. Acest vis l-a ajutat să scrie și să publice această fascinantă lucrare, prin care reușește să dezvăluie universul Inconștientului, al limbajului simbolurilor care sunt constant relevate în vise.

Influența religiei, a mitologiei, a magicului, a spiritualului în opera lui Jung este enormă.”Mitul conține un simbolism foarte important, care indică individului ceea ce trebuie să facă pentru a întocmi legătura cu inconștientul.”21 Astfel, visul reprezintă mesagerul Inconștientului, având misiunea de a ne releva secretele care scapă conștientului și de a le pune în lumină cu o fidelitate surprinzatoare;”este o sursă de informație și control.”22

„Visul, este o formațiune psihică, care, invers conținuturilor ordinare ale conștiinței, se află ca și cum în afara continuității dezvoltării acestora. Cauza este originea apariției lui. Visul este rudimentul activității psihice, care are loc în timpul somnului. O altă diferență o constituie esența sa specifică, care se află în contrast absolut cu gândirea conștientă.”2³ Identificarea și descrierea conținutului și a funcțiilor viselor, a limbajului simbolurilor din vise, l-au ajutat pe Jung la elaborarea unei metode de studiu a viselor.

Freud, după cum știm, comform referinței sale principale, supune visele la cercetarea marilor determinări ale comportamentului uman care sunt instinctele și impulsiunile. Modul interpretativ al său este în mare măsură reductiv și cauzal. Jung, deși a recunoscut ceea ce are ca fundamental această perspectivă, ca esențial valabil, i-a arătat limitele și insuficiențele, ba chiar pericolele, dacă este mânuită cu sectarism și unilateralitate. La interpretarea reductivă sau cauzală el a arătat necesitatea de a adăuga – nu este vorba de o excludere – necesitatea de a adăuga o perspectivă prospectivă, sintetică și finală; prospectivă și anticipativă nu neapărat în sensul unei profeții, ci în sensul căutării „pantei energetice”, afective și libidinale, care se pot manifesta în vis, cu titlul de ipoteze de lucru.

Este nevoie de o interpretare sintetică, căci viața mentală procesează, în afară de nevoile analizei, printr-o suită necesară și inelucidabilă de sinteze mentale, mai mult sau mai puțin succesive, mai mult sau mai puțin generale. Din acest punct de vedere, trebuie să fie spus, că însăși termenul de psihanaliză este unul eronat.

Dacă psihanaliza nu ar face decât să analizeze și nu ar sintetiza, ar fi o intreprindere destinată eșecului și dăunătoare. Orice analiză și orice efort analitic sunt urmate implicit și automat de o sintetizare, că o vrem sau nu. „Mai întâi de toate eu trebuia să conștientizez că după „analiză”, pentru că reprezintă doar scindare, este indispensabil să urmeze sinteza și că există conținuturi spirituale, care nu semnifică nimic, dacă sunt scindate; ele pot deschide integritatea sensului și confirmarea semnificației proprii numai dacă sunt „amplificate”.24 Dacă visele aduc, cu contextul lor asociativ, elementele majore pentru analiza reductivă și cauzală a unei situații sau a vieții trecute, ele aduc în același timp, cu o partenență și o subtilitate fără pereche, la momentul dorit, în chip cvazi-organic și cu o consecvență fără cusur, elementele necesare sintezei travaliului analitic și mental în curs.

Psihologia analitică încearcă în fiecare caz în parte să concilieze metoda reductivo – cauzală și metoda prospectivo – sintetică. Este vorba despre două perspective înfrățite ale unuia și aceluiași ansamblu unitar. Este cât se poate de evident că perspectiva prospectivă, sintetică și finală, adăugată la perspectiva reductoare și cauzală, ne permite adeseori să discernem tendințele dinamice inerente autoreglării și autoevoluției psihice a unui subiect.

În concepția lui Jung, primul pas în interpretarea viselor este stabilirea contextului. Aceasta înseamnă descâlcirea legăturilor visului cu autorul visului și cu viața acestuia. Fiecare imagine sau simbol care apare în vis este analizat până cand adevarata sa semnificație este găsită, fiind specifică persoanei care a visat acel vis.

Înainte de a aborda încercarea de interpretare onirică, o primă condiție indispensabilă este o cunoașterea biografică a visătorului, suficient de adâncă clară și minuțioasă: roman familial , anamneza medicală, genul de educație, bagajul de studii, formație științifică și religioasă, profesia exersată, amoruri, căsătorie, ambianța tecută și actuală în care a trăit și în care trăiește, drame exterioare, colective intime, generale pe care a fost obligat să le trăiască ; dacă a fost deportat, etc.

Visele pot fi interpretate în doua moduri, obiectiv si subiectiv. În cazul analizei obiective, visul este raportat la ceea ce se petrece în mediu social din care face pare individul; oamenii care apar în vis sunt considerați ca fiind reali, fiind analizate relațiile acestora cu autorul visului. În cazul analizei subiective, personajele din vis sunt considerate a fi aspecte ale personalității autorului. Jung analiza foarte bine circumstanțele în care omul visa, aplicând una sau alta dintre tipurile de analiză.
Perspectiva de interpretare la etapa finală nu trebuie să se lipească de dimensiunea finalității, care relevă din știință în aceeași măsură ca și dimensiunea cauzalității. „Dimensiunea finalității nu tebuie să fie străină vieții biologice, psihologice și mentale.”25

Jung a arătat, după mulți ani, că finalitatea este o mărime, o dimensiune inerentă vieții biologice, că ea este de asemenea inerentă oricărei evoluții mentale, oricărei vieți psihice, iar cauzele nu sunt adeseori decât un mijloc către un scop.

Metoda de interpretare a viselor este una asoaciativă. Spre deosebire de Freud care o folosea în scopul depistării complexelor, Jung a descoperit-o drept una călăuzitoare, demnă să descopere adîncurile abisului.

Orice efort de interpretare onirică comportă trei faze:

1 fază – visul este visat și mai mult sau mai puțin memorat;

II fază – recoltarea asociațiilor;

III fază – analistul și visătorul vor încerca aventura interpretării.

Din cele trei faze cea mai delicată este a doua. Prima este foarte simplă, visul este un automatism mental; visul este sau nu visat; el este mai mult sau mai puțin clar, într-o manieră mai mult sau mai puțin difuză. Modificările visului, care se produc în momentul trecerii din starea de somn în stare de veghe trebuie să fie încluse în travaliul imaginar al visului.

Pentru a treia fază, analistul i-ar putea fi de un oareceare ajutor pacientului său și cooperând amândoi ei vor putea să se îndrepte spre o interpretare la care, de comun acord, ar putea dacă totul merge bine, să adere.

Dar, pentru recolta de asociații în schimb, analistului nu-i poate fi practic, pacientului decât de un mărunt ajutor: analistul și analizatul depind de bunul palc al psihicului asociativ și subiacent subiectului în obținerea de asociații, și de capacitatea de receptare a conștientului său, care trebuie să știe, sau să învețe să știe, în cursul analizei, cu o virtute cvazi – maternală să le aducă și să le culeagă. Căci, de fapt, aceste asociații apar adeseori cu multă fragilitate în chip insuficient. Fără ele, în majoritatea cazurilor, sensul unui vis rămîne și va rămîne, de-apururi, „literă moartă”, cel puțin pentru tot ceea ce relevă din sfera conștientului și a inconștientului său personal.

Considerând că visele își au originea în inconștient, Jung distinge două categorii de vise, și anume26:

º „visele mici” – care reprezintă vise net conturate, bogate în detalii și care se raportează la o problemă strict personală a individului; ele își au originea în sfera proprie și subiectivă a inconștientului personal.

º „visele mari” – care reprezintă vise mai puțin clare, cu detalii mai șterse sau chiar lipsite de acestea; imagini în raport cu marile probleme ale lumii și ale vieții; își au originea în sfera obiectivă a incoștientului colectiv.

Orice vis are un rol compensator pentru individ. În cazul „viselor mici”, compensarea constă într-o mai bună adaptare a individului la problemele sale cotidiene. În cazul „viselor mari”, se dau răspunsuri la unele probleme tipic suprapersonale cu caracter universal uman care frământă individul. Acest din urmă caz este exemplificat prin „visele profetice” din Biblie etc. În cazuri profetice, este pusă în acțiune funcția transcendentă, cu ajutorul căreia individul găsește soluții generale la o realitate tensionată, conflictuală sau închisă pe care este chemat să o rezolve. Este cazul visului regelui Nabucodonosor cu „cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe.”27 „Visele mari” mai sunt numite și „vise colective”, care adesea sunt pline de viata, fac uz de simboluri surprinzătoare și uneori chiar de neințeles, iar relațiile acestuia cu autorul visului sunt greu de urmărit. Pentru a le ințelege trebuie sa se utilizeze analogii istorice și mitologice, care sa ne spună ce semnificație aveau acele simboluri pentru oamenii din timpuri îndepărtate.

Astfel, pentru Jung, visele pot fi concomitent :

▫ o expresie a trecutului trăit, fie că trecutul a fost trăit real sau pur imaginar;

▫ un bilanț al situației prezente și al compromisurilor între tendințe de comportament și cele intrapsihice.

▫ expresia unei determinări subliminale a viitorului în gestațiie proiectului vital al unei ființe.

În raport cu conținutul lor tematic și din punct de vedere funcțional, visele se deosebesc în următoarele categorii:

– visele compensatorii, care prin desfășurarea lor „re-fac” o situație dezagreabilă sau chiar o experiență eșuată din viața individului, prin aportul unei „reparații compensatorii”;

– visele conflictuale sunt visele care au o tematică conflictuală, legată de situații de viață ale individului care-l pun în imposibilitatea de amanifesta liber sau care, dimpotrivă, readucând în prim-plan conflicte pe care acesta nu le poate rezolva și care-l domină;

– visele penibile, cu caracter anxios, contrare modului de a gândi și de a acționa ale individului, în special în plan moral. Ele sunt legate de conflictele care au generat stări complexuale, în special de inferioritate sau de culpabilitate;

– coșmarele sunt vise terifiante, cu o puternică încărcătură anxioasă, agresivitate și pericol, torturând persoana și fiind legate de trăiri anterioare sau de situații de amenințare, primejdie, catastrofă;

– visele absurde sunt vise aparent inexplicabile, de o încărcătură simbolică extrem de complexă și greu de descifrat, legate de experiențele speciale ale bolnavului psihic sau ale unor persoane cu tulburări clinice latente;

– visele profetice sunt visele cu caracter de „premoniție”, care au la baza lor materielul arhetipal ce este depozitat în sfera inconștientului colectiv și care redau într-o formă simbolică deosebit de complexă frământările individului sau ale grupului social al acestuia, fiind legate de o problematică supraindivuduală.28

Pentru descifrarea semnificației unor visuri, deseori Jung utiliza metoda amplificarii unei imagini care apare în timpul visului, până la reliefarea acesteia, astfel fiind posibilă analiza și interpretarea clară a semnificației respectivei imagini.
Rolul compensator al viselor permaite contrabalansarea diferitor atitudini pe care omul le are în timpul zilei. Visurile pot aduce la iveală conflicte ascunse, dezvăluind trăsături de caracter necunoscute. În cadrul psihoterapiei, Jung nu impunea niciodată pacientului o interpretare. El considera că este mai important pentru autorul visului să-și înțeleagă propriul vis, nu ca psihanalistul sa-i ofere acestuia interpretarea visului.

C.G.Jung leagă atât travaluil oniric, cât și conținutul viselor de „temele arhetipale” ale sferei inconștientului, care sunt exteriorizate în cursul viselor sub formă de imagini și simboluri. Pentru el, arhetipurile reprezintă materialul din care se construiesc scenele din cursul visului.29
Explorarea viselor apelează la energia arhetipală a visului, a psihicului și a vieții exterioare. Experiențele visului ne indică modul în care energia noastră vitală este blocată sau modul în care aceasta se manifesta. Energia fie că opune rezistentă, fie că se eliberează. Explorăm visele noastre pentru a ne elibera energia, astfel încât aceasta să funcționeze în mod natural și în sens integrator.
„Deoarece visele ne arată dacă energia vitală circulă sau este blocată, explorarea viselor constituie una dintre cele mai bune modalitați de abordare a ei în vederea folosirii acesteia în scopuri curative sau pentru realizarea noastră deplină – pentru individuația personală. Analizăm visele pentru a vedea modul în care se manifestă sau nu se manifestă energia noastra vitală, apoi aplicăm metodele corespunzatoare pentru a evoca sistemul integritații naturale, înlăturând adesea piedici pentru a ajunge la o noua expresie a vieții și vitaliții.” 30

Așadar, ideea de bază în abordarea analitică a fenomenului oniric din perspectiva interpretativă a lui, constitue depistarea complexelor, în cazul „visului mic” și depistarea arhetipurilor, în cazul „viselor mari”, dar și crearea condițiilor favorabile pentru o „comunicare de contact” între conștient și inconștient, atât în vederea rezolvării și ocolirii conflictelor, cât și pentru a fi mai aproape de rădăcini.
Jung a spus o data, când a fost întrebat în legătură cu metodele de "iluminare rapidă" că, chiar dacă funcționează, fac rău psihicului deoarece individul nu a lucrat din greu și sub supraveghere pentru a se dezvolta în așa fel încât sa fie pregătit pentru experiență și de asemenea sa fie capabil să o traduca în efecte în viața zilnică.

Visele ne prezinta mereu problemele-cheie ale vieții noastre și ceea ce facem sau nu facem relativ la acestea, sau în legatură cu rezolvarea acestora pentru noi inșine și pentru alții. „Nu există nimeni mai destept sau mai intuitiv decat propriile vise, astfel ar fi de postulat că în noi și în viața noastră se afla un centru care este mai ințelept și mai intreg decat suntem noi înșine în imaginile și atitudinile noastre egocentritice despre noi și despre ceea ce credem că suntem”.31

Lucrul cu visele ne ajută să explorăm diferența dintre ceea ce crede eul nostru personal despre sine și cum ne vede o altă sursa de ințelepciune și iluminare. De aceea, imaginile eului personal despre sine pot fi denumite ca fiind subiective, iar imaginea mai largă a noastră tuturor, asa cum apare in vise, ca fiind imaginea obiectivă a noastră…

Fundamentul întregii munci cu visele este de a separa imaginea eului personal de imaginea transpersonala a ceea ce suntem și ar trebui să facem cu viața noastră. Aceasta este o datorie majoră în viață și cu cît ajungem mai repede la ea, cu atît mai bine…

Cheia succesul enorm al teoriei jung-iene a visului, care a cucerit sufletele și a invadat gândirea psihologică, reprezintă convingerea sa despre fenomenologia viselor și că visele sunt capabile nu doar să reflecte trecutul și prezentul, dar și viitorul…32

1.4. Sensul viselor în psihologia individuală a lui A. Adler

Pentru a descrie pricipiul de interpretare a vusurilor după Adler , este nevoie să ne reamintim măcar sumar pozițiile principale ale „Psihologiei individuale”. Fiind unul dintre primii discipoli ai lui Freud separat ulterior de acesta pe motive de incongruențe în viziuni, consideră tendințele de bază ale omului – tendința spre superioritate și tendința spre putere. Izvorul evoluției și creșterii personale este acel sentiment firesc de inferioritate simțit de copilul vulnerabil. Pentru a compensa acest sentiment, copilul încearcă și tinde spre a deveni mare și puternic.

O altă tendință importantă – este tendința de a atinge scopul, care formează stilul vieții individului.33 Este vorba despre autoafirmare. Rațiunea susținută de sentimente sociale (simțul apartenenței la familie, la societate, încrederea în alți oameni, etc.), asigură comportamentul social productiv și atingerea scopului vieții.

Spre deosebire de rațiune, intelectul individual este limitat preponderent de scopuri de superioritate persponală. Majoritatea oamenilor se concentrează în exces spre a-și depăși inferioritatea, tinzînd nu doar să devină puternici și autonomi, dar și să depășească pe alții, să fie în afara concurenței. Pentru ei este caracteristic hipercompemsarea , care, de regulă, stă la baza numeroaselor nevroze, ce reprezintă diverse variante de grandomanii și tendințe spre superioritate. Iată cum însăși A. Adler afirmă : „ne este foarte ușor să înțelegem diversele tendințe spirituale, recunoscând în calitate de cea mai generală condiție prealabilă ceea, că au în față scopul de a atinge superioritatea… aceasta este un scop fictiv de superioritate absolut contradictoriu cu realitatea, care a devenit condiția de bază a vieții noastre. ”33

„Ea ne oferă stabilitate și încredere, coordonează comportamentul și activitățile noastre dirijindu-le, impunînd mintea noastră să privească înainte și să se perfecționeze. Dar este și partea obscură a lucrurilor – ea aduce cu sine tendința de ostilitate, ne privează de senzații spontane și permanent tinde să ne însrtăineze de realitate, insistent provocându-ne să aplicăm violența. ”34

Visul este o activitate viclean organizată, care permite visătorului să obțină acel tot ce nu-l poate obține în viața reală. Pentru că scopul de bază al ajutorului psihotarapeutic constă în scăderea sentimentului de inferioritate, întărirea și dezvoltarea interesului social, contribuirea la conștientizarea scopurilor și motivelor vieții și corectrea mijloacelor de obținere a lor, atunci și intrpretarea viselor este îndreptată spre cunoașterea funcționărilor de hipercompensare și de erupere a tendințelor neadecvate. Ideea de bază și obiectivul major în abordarea „individuală” a visului, este scoatera la suprafață, depistarea și conștientizarea „aranjamentelor”, adică a trucurilor semi-conștientizate ale individului, legate de depășirea”sentimentului de inferiritate” și realizare a „scopului fictiv”.

„Scopul interpretării viselor, scrie Adler, constă în a demostrarea pacientului exercițiile și lucrul pregătitor, care de regulă îl descoperă ca creatorul propriei suferințe, în a-i demostra faptul că bazîndu-se pe simboluri alegorice și epizoade selectate tendențios, încearcă să-și abordeze propria problemă prin propria prismă, care îi permite să-și realizeze dorința sa individuală, preponderent stabilită deja de către scopul fictiv al superiorității”34.

Adler considera visul, modalitate inconștientă de concentrare asupra scopului principal al vieții, în condițiile când funcția de corectare a psihicului și rațiunea, decad. Grație acestui fapt pasiunea și dorința ies în prim plan, se intensifică , se accentuiază, se exagerează. Visele arată nu doar realizarea dorinței, dar și schițează imagini grandioase de realizare a chiar și celor mai inimaginabile planuri. Așa în visele unui baschetbalist începător des se întâlnesc imagini ale competițiilor internaționale, Jocurilor Olimpice, în care el se vedea într-o formă sportivă de șic, primea granduri, era în postura de arbitru, era obiectul admiraței etc.

Spre deosebire de Freud, Adler consideră că funcția visului este mai degrabă prelucrarea sarcinilor, aduse în vis din viața diurnă, decât eliberarea de acele probleme care sunt refulate în inconștient. În același timp Adler considera că problemele la individ apar în vise într-un mod deschis; mai mult ca atât, el pleda pentru indisociabilitatea părților diurne și nocturne ale visului.35 Spre deosebire de Freud, care considera izvorul viselor conflictele actuale și impresiile trecute, Adler vorbește de o funcție de prezicere și anticipare, care direcționează activitatea individului. Ea urmărește lucrul pregătitor al visătorului în legătură cu greutățile sale actuale, care corespunde firului vieții individului, dar nu și a rațiunii, și permanent are drept scop autoapărarea. Această funcție de anticipare și stă la baza tendinței insistente a oamenilor de a-și interpreta propriile vise.

Poziția fundamentală a psihologiei inidividuale, susține că firul vieții este neconștientizat și coordonează, intruchipează în sine propriul ideal inconștient. Tebuința internă, fiind cauza faptului că materialul psihic rămâne a fi în inconștient, presează atât de puternic asupra gândurilor, imaginilor, impresiilor visului, încât pentru a nu expune pericolului integritatea personalității, ele rămân în „marea inconștientului”, deci, incomprehensibile. Tendințele spre care individul aspiră stau în puterea idealului său inconștient, – este dominarea mediului său ce- l înconjoară. Dacă ar fi ca el să-și înțeleagă visurile, gândurile sale ambițioase și faptele ar fi trebuit să cedeze în fața criticii din partea gândirii vigilente. Dar așa cum tendința sa reală este îndreptată spre dominare, somnul trebuie să fie neânțeles…36

Referințe:

J. P. Chartier , Introducere în psihologia lui Sigmund Freud,IRI, București, 1998, p.78;

Artemidoros, Carte de tălmăcire a viselor,Polirom, București, 2001, p. 13;

Artemidoros, Ibidem

S. Freud, Interpretarea viselor, București, 1999, p. 54;

M. Zlate, Introducere în psihologie, Polirom, București, 2000, p. 291;

S. Freud, op. cit., p. 40;

C.G. Jung, Аналитическая психология и психотерапия, с. 62;

C.G. Jung, Ibidem, p. 53;

C. Enăchescu, Tratat de psihoanaliza și psihoterapie, Polirom, Iași, 2003, p. 110;

C. Enăchescu, Ibidem, p. 111;

C. Enăchescu, Ibidem, p. 113;

C. Enăchescu, Ibidem, p. 110;

Capitolul II Abordări ale fenomenului autorealizării personalității

Teoria autoactualizării a lui A. Maslow

Abraham Maslow, probabil, este cel mai important reprezentant al mișcării pentru valorificarea potențialului uman. Anume el a caracterizat această orientare prin determinativul de „a treia forță” în psihologia americană.1 Obiectul principal de cercetare al lui Maslow îl constituie reprezentanții sănătoși din punct de vedere psihic, maturi, creatori ai omenirii, care se caracterizează printr-o dezvoltare continuă și atitudine activă față de lumea înconjurătoare. Realizările acestor oameni Maslow le explică prin năzuința spre autoactualizare, prezentă în subiect de la bun început. Maslow consideră că în esență, omul este „bun”, „că oamenii posedă o trebuință imperioasă de comunicare, de apartenență, dragoste, respect, care au o natură „instinctivă”. 2

Nici un organism viu biologic nu poate supraviețui fără hrană și apă. De asemenea, nici un organism psihologic nu poate să se dezvolte fără satisfacerea trebuințelor psihologice. 3

Conform teoriei trebuințelor a lui Maslow, sistemul de motive al omului se subordonează unei anumite ordini ierarhice, iar satisfacerea lor depinde de forța lor stimulatoare. În corespundere cu aceasta trebuințele omului se repartizează după următoarele niveluri:

1) Trebuințele fiziologice de bază (orientate la menținerea integralității biologice a individului);

2) Trebuințele de coparticipare, de apartenență la o anumită comunitate socială, de comunicare psihologică, de apreciere socială.

3) Trebuința de garanții și de securitate;

4) Trebuința de apreciere din partea celor din jur, de respect, de un anumit statut social;

5) Trebuințele supreme — trebuințele de autoexprimare, auto-dezvăluire, care presupun dezvoltarea și utilizarea eficientă a tuturor aptitudinilor omului, trebuința de creație și dezvoltare integrală a personalității (în plan intelectual, profesional, moral, fizic, estetic etc.);3 Deasupra nivelului acestor trebuințe principale se situează nivelul motivațional — trebuința de autoactualizare a personalității, care exprimă trebuințe de bunătate, frumusețe, echitate, unitate — toate fiind legate de structura organismului omenesc și sprijinindu-se pe o anumită bază genetică;4

Conform modelului autorului, oamenii pe parcursul vieții permanent se mișcă în interiorul acestei piramide în sus și în jos; 5

Trebuințele supreme, în opinia lui Maslow, se pot manifesta doar după ce sunt satisfăcute mai mult sau mai puțin trebuințele elementare. La un nivel mai înalt de dezvoltare a personalității, însă, trebuințele supreme capătă o forță stimulatoare tot mai mare, care obține dreptul de dominantă asupra trebuințelor nivelurilor mai joase.

Conform teoriei lui Maslow, trebuințele nivelurilor mai joase, chiar și find la maximum satisfăcute, nu pot servi drept sursă a adevăratei satisfacții a personalității, satisfacerea lor doar preântâmpină posibilitatea apariției și dezvoltării bolilor somatice și psihice. Numai creația și autoactualizarea constituie premise ale adevăratei satisfacții a omului ca personalitate. Aceste trebuințe nu pot fi satisfăcute niciodată deplin și definitiv, deoarece creșterea personalității continuă în permanență, până la moartea ei.

După calculele lui Maslow, personalitățile ce se autoactualizează alcătuiesc o minoritate infimă din populație și reprezintă un model de oameni sănătoși psihic și care exprimă la maximum esența umană. De aceea, ei se deosebesc evident de majoritate.6

Modelul ierarhic al lui Maslow a fost de unii autori criticat, din cauza faptului că foarte des oamenii manifestă concomitent câteva trebuințe. În afară de aceasta, există devieri importante de la acest model. De exemplu, după Maslow devine foarte dificil a explica de ce oamenii câteodată nu cedează propriilor convingeri, chiar dacă ei sunt nevoiți a suporta foamea sau alte neplăceri fizice.7

A. Maslow a efectuat o cercetare amplă a oamenilor ce se auto-actualizează. Cu scopul evidențierii complexului caracteristic al particularităților lor psihologice, el a analizat particularitățile de personalitate, oglindite în autobiografii, în descrierile contemporanilor, în interviurile luate personal respondenților și în alte surse, ale vestiților oameni de stat, savanți, scriitori, pictori, printre care: A. Einstein, A. Lincoln, B. Spinoza, J. Washington și mulți alții. Asemenea oameni, indiscutabil, și-au putut realiza în viața lor aptitudinile, au putut atinge autoactualizarea după Maslow. Dar, cu toate acestea, Maslow vorbește despre existența în oricare individ uman a unui potențial creativ care trebuie valorificat.8

Ca rezultat au fost evidențiate cincisprezece trăsături principale, proprii personalităților ce se autoactualizează, trăsături, printre care domină înalta creativitate și nivelul înalt al respectului de sine:

1) Perceperea mai adecvată a realității, liberă de influența trebuințelor actuale. Libertatea de prejudecăți, interesul față de ceea ce este necunoscut. Aceasta le permite să prezică just mersul evenimentelor;

2) Acceptarea propriei persoane și a altora așa cum sunt, lipsa formelor protectoare de comportare, a prefăcătoriei, falsului, și neacceptarea unei astfel de comportări din partea altora;

3) Spontaneitatea manifestărilor, simplitatea și naturalețea. Asemenea oameni respectă, în temei, ritualurile, tradițiile și ceremoniile stabilite, însă au față de ele o doză cuvenită de umor. Acesta este un conformism nu automat, ci conștientizat, și anume doar la nivelul manifestării exterioare și în probleme neprincipiale; 9

4) Orientarea constructivă. Personalitățile ce se autoactualizează își concentrează atenția nu asupra propriei persoane, nu la interesele strict individuale, ci la scopuri sociale mai ample. Ei, ca și toți ceilalți, sunt cuprinși de simțul vinei, al neliniștii, însă pe ei îi preocupă nu soarta proprie. Oamenii ce se autoactualizează, toți fără excepție, sunt antrenați în vre-o afacere, în ceva ce se situează în afara lor.10

Ei sunt devotați acestei afaceri. Este vorba despre un fel de vocație. După părerea lui Maslow, pentru asemenea oameni dispare divizarea „muncă—bucurie”. Unul își consacră viața legii, altul — echității, altcineva — frumuseții sau adevărului. Maslow a numit aceasta căutare a „valorilor de toate zilele”, adică a celor limită, care nu se reduc la ceva mai înalt. Există circa paisprezece valori de acest fel: adevărul, frumusețea, bunătatea, perfecțiunea, simplitatea etc.11 Existența acestor valori de toate zilele complică cu mult structura autoactualizării. Ele se manifestă ca trebuințe, care, în opinia lui Maslow, poartă denumirea de metatrebuințe. Înnăbușirea lor generează metapatologii. Acestea sunt boli psihice, care au loc, bunăoară, de pe urma trăirii permanente printre minciunoși și a pierderii încrederii în oameni;12

5) Predispoziția pentru singurătate, pustnicie, poziția de îndepărtare privind multe evenimente ale vieții le ajută să suporte relativ calm multe neplăceri și astfel să fie mai puțin predispuși la ele, mai puțin vulnerabili pentru influențe dinafară;

6) Autonomia și independența de cei din jur; stabilitatea la factorii ce exercită influență;

7) Trăirea-limită, ce se caracterizează prin senzația dispariției propriului „Eu”, prin catarsis;

8) Prospețimea percepției, priceperea de a găsi de fiecare dată ceva nou în ceea ce este deja cunoscut. Oamenii ce se autoactualizează din domeniul științei se manifestă ca inovatori spre deosebire de numeroși savanți, care posedă un înalt intelect, însă din șovăială, îngrijorare, predispoziție pentru opiniile statornicite și din cauza unor alte neajunsuri de caracter de acest fel, se ocupă doar cu ceea ce este cunoscut;

9) Sentimentul comunității cu omenirea în ansamblu, conștientizarea propriei persoane ca cetățean al omenirii;

10) Prietenia cu alte personalități ce se autoactualizează; cercul restrâns de oameni, relațiile cu care se disting printr-o profunzime mare. Lipsa unor manifestări de dușmănie în relațiile interpersonale;

11) Spiritul democratic în interacțiuni. Disponibilitatea de a învăța de la alții; 13

12) Simțul „filosofic” al umorului. Ei privesc la viață, în general, și la sine, în particular, cu o suficientă doză de umor. Niciodată, însă, nu consideră drept prilej pentru a râde declinul sau neplăcerile cuiva;

13) Principii, norme morale, etice interioare stabile. Personalitățile ce se autoactualizează se comportă moral, ele simt acut binele și răul, nedreptatea. Ele sunt întotdeauna orientate spre scop, iar mijloacele le subordonează acestui scop;

14) Creativitatea, ce nu depinde de faptul cu ce tip de activitate se îndeletnicește omul, și care se manifestă în toate acțiunile oamenilor ce se autoactualizează;14

15) Nonconformismul, dar și lipsa predispoziției pentru spiritul de revoltă nesăbuit. Ei nu acceptă necondiționat acea cultură, la care aparțin după origine. Față de cultura lor ei au o atitudine suficient de critică, năzuind să aleagă din ea totul ce este bun și să renunțe la ceea ce este rău. Cultura lor ei n-o idealizează, nu se identifică cu ea. Personalitățile ce se autoactualizează se simt într-o măsură mai mare reprezentanți ai omenirii în ansamblu, decât reprezentanți ai unei anumite țări, ai națiunii lor, ai unei comunități limitate etc. Din această cauză ei se pomenesc adesea izolați în acel mediu cultural, în care trăiesc, și față de care se pomenesc într-un fel de opoziție, nedorind să-1 accepte în întregime.15

Orientarea creatoare, specifică pentru personalitatea ce se autoactualizează, constituie caracteristica universală a acestei personalități. Conform teoriei lui Maslow, impulsurile personalității ce se autoactualizează sunt conștientizate în cel mai înalt grad și, de regulă, sunt orientate spre realizarea unor scopuri nobile îndepărtate. Autoactualizarea presupune sprijinul pe forțele proprii, prezența părerii proprii independente în principalele probleme vitale. „Autoactualizarea reprezintă procesul dezvoltării continue și realizării practice a posibilităților proprii. ” 16

Aptitudinea personalității pentru autoactualizare Maslow o consideră drept o trăsătură naturală proprie omului, și nu un rezultat al vieții individului în anumite condiții sociale. În paralel, el nu neagă deloc prezența influenței considerabile a societății asupra omului, ba mai mult, el îl consideră pe om o ființă negreșit socială.

Maslow indică condițiile realizării autoactualizării, mijloacele de comportare ce o asigură:

▪ Autoactualizarea înseamnă trăirea deplină, vie și dezinteresată cu o deplină concentrare și absorbire, adică trăirea fără timiditatea preadolescentului. În momentul autoactualizării individul este pe de-a-ntregul și deplin om. Acesta este momentul, când „Eu”-l se autorealizează;17

▪ Este necesar să ne închipuim viața ca un proces al alegerii continue între avansare și retragere. Fie mișcarea spre o apărare mai mare, spre securitate, frică, fie alegerea avansării și creșterii. Autoactualizarea reprezintă un proces continuu, ea înseamnă perene alegeri: să minți sau să rămâi cinstit, să furi sau să nu furi. Autoactualizarea înseamnă alegerea dintre aceste posibilități a posibilității creșterii;

▪ „Omul nu este o tabula rasa, nu este ceară flexibilă. El este întotdeauna, ca minimum, o structură cu pivot”.18Este prezent propriul „Eu” și posibilitatea manifestării lui. Majoritatea noastră, de cele mai dese ori (aceasta se referă, în deosebi, la copii și tineri) dau ascultare nu propriei persoane, ci vocii mamei, tatei, structurii statale, persoanelor ierarhic superioare, puterii, tradiției etc. Luarea în considerație a vocii impulsului înseamnă oferirea posibilității de a se manifesta propriului „Eu”;19

▪ De fiecare dată când omul se adresează sieși, cerând de la sine un răspuns, (își asumă responsabilitate) el se autoactualizează;

▪ Pentru a expune o opinie onorabilă, omul trebuie să fie deosebit, independent de alții, trebuie să fie nonconformist;

▪ Autoactualizarea este nu numai o stare finală a omului, ci și procesul actualizării posibilităților sale. Aceasta este, bunăoară, dezvoltarea aptitudinilor mintale prin intermediul exersărilor intelectuale. În acest caz autoactualizarea înseamnă realizarea aptitudinilor sale potențiale. Autoactualizarea este o muncă cu scopul de a face bine ceea ce omul vrea să facă;

▪ Trăirile supreme constituie momentul autoactualizării. Renunțarea la iluzii, debarasarea de reprezentările eronate despre sine, înțelegerea faptului ce nu poți face este, de asemenea, o fațetă a dezvăluirii propriei persoane, a faptului ce ești în realitate;

▪ A te găsi pe tine însuți, a te dezvălui ce reprezinți, ce este bine și ce este rău pentru tine, care este scopul vieții tale — toate acestea necesită demonstrarea propriei psihopatologii. Pentru aceasta trebuie reliefată apărarea și apoi găsit în sine curajul de a o depăși. Unul dintre mecanismele de apărare, în opinia lui Maslow, este deritualizarea. Tinerii adesea nu cred în valori și binefăcători. Ei se simt înșelați sau derutați în viață. Ei s-au obișnuit a analiza omul numai în concretețea lui și nu văd în el ceea ce el ar putea fi, nu-1 văd în lumina valorilor lui simbolice. Copiii noștri, bunăoară, au lipsit de mister sexul, l-au „deritualizat”. Sexul este nimic, este o pasiune firească, și ei au făcut-o într-atât de firească, încât el adesea își pierde calitățile sale poetice, adică pierde, practic, totul. Autoactualizarea înseamnă renunțarea la acest mecanism de protecție, înseamnă învățarea și acceptarea dereritualizării, — dorința de a vedea din nou omul „sub semnul veșniciei”, după cum spunea Spinoza. Aceasta înseamnă, bunăoară, „a vedea femeia” chiar și atunci, când omul are de a face cu o femeie obișnuită.

Autoactualizarea, după părerea lui Maslow, nu este în esență o singură clipă măreață. Aceasta este o chestiune treptată, este acumularea unor achiziții, de fapt, inobservabile.

Astfel, Maslow susține că aptitudinea personalității pentru autoactualizare depinde de însăși personalitatea, de orientarea și intensitatea activității ei de autodezvoltare. „A ne învăța să eliberăm ceea ce este înnăbușit, a înțelege „eu”-l propriu, a ține cont de „vocea impulsului”, a dezvălui firea sa măreață, a ajunge la înțelegere, la aprofundare — iată necesarul”.20

Generalizând teoria sa, Maslow scria că „momentul inițial și cel mai important constă în credința fermă în faptul că omul își are firea principală proprie, un fel de schelet, schelet psihologic, care în principiu poate fi examinat și discutat prin analogie cu structura fizică a omului: scheletul psihologic al omului se caracterizează prin aceea că are aptitudini, trebuințe și tendințe condiționate genetic, dintre care unele sunt caracteristice pentru tot genul uman (indiciile de gen), altele, spre deosebire de primele, care au trecut prin toate, culturile, alcătuiesc apartenența unicală a individului”.

În al doilea rând, în această credință se include convingerea în faptul că dezvoltarea deplină, sănătoasă, normală și dorită constă în actualizarea firii omului, în realizarea posibilităților ei potențiale și în dezvoltarea ei până la nivelul maturității pe căile ce le dictează această fire ascunsă, slab distinctă. Actualizarea firii omului trebuie să fie asigurată mai degrabă prin creșterea din interior, decât prin formarea din exterior.

„În al treilea rând, acum este limpede că psihopatologia este în genere rezultatul contestării, frustrării sau denaturării firii de bază a omului.”21

2. 2. Teoria Individuației a lui C. G. Jung

Procesul conștientizării și dezvoltarării conform unor adevăruri mereu nou descoperite crează un nou centru al personalității, un nou focar interior al atenției, care de obicei la oameni este dispersată în nenumărate direcții, ducând după sine o dezbinare a întregului. Acest proces, cu simbolistica sa, se pare a fi net superior egoului, apoi demonstrându-și primordialitatea în mod practic. Rezultatul procesului dat Jung l-a desemnat prin termenul de „self” – ca o integritate spre deosebire de Egou. Trăirea și realizarea „self”-ului este scopul final al filosofiei yoga, de exemplu. În India, ca și în alte locuri, experiența „self”-ului nu are nimic comun cu procesul intelectualizării, ea fiind expresia unui eveniment vital, ducând după sine o restructurare fundamentală a personalității. Jung a numit procesul ce duce spre această stare – individuație.22

Jung vorbește despre individuație ca despre un proces – uneori și despre un drum – ce duce la maturizarea și entitatizarea psihicului. „Individuație înseamnă să devenim ființă individuală și, în măsura în care înțelegem prin individualitate particularitatea noastră cea mai lăuntrică, ultimă și incomparabilă, să devenim propriul sine. De aceea, am putea traduce „individuație” prin „devenire de sine” sau „realizare de sine”.23

„Procesul individuației este caracterizat preponderent prin naturalețea și spontaneitatea proceselor psihice, unde se ajunge la o dispută între eu și inconștient.” 24Tendința spre individuație contribuie la apariția acelei stări, în care egoul stabilește o relație cu self-ul fără a se confunda cu acesta. Această stare asigură posibilitatea realizării unui dialog neântrerupt între conștient și inoconștient, precum și dintre experiența internă și cea externă. Nivelul realizării individuației determină nivelul înlăturării dublei disocieri :

disocierea dintre conștient și inoconștient, care a început să se dezvolte în momentul nașterii conștiinței;

disocierea dintre subiect și obiect.

Dihotomia dintre realitatea externă și cea internă este substituită prin perceperea unei realități integre. Starea de lucruri se prezintă astfel încât, la nivelul conștiinței este posibilă reanimarea integrității inconștiente primare și unității vitale, în cadrul cărora noi ne-am început existența și de care noi am fost nevoiți să ne separăm. Ideile și imaginile percepute ca infantile la un anumit stadiu de dezvoltare psihică, se dovedesc a întruchipa însăși înțelepciunea la alt stadiu de dezvoltare. Imaginile și atributele self-ului, în acest moment, sunt percepute ca diferite de conștiință și situate la un nivel superior acestuia. Această experiență îi trezește senzația individului de a nu fi stăpân în propria casă. Individul conștientizează că, există o tendință internă autonomă, delimitată de egou și deseori antagonistă în relație cu el. „Acest proces se percepe de către psihicul conștient ca ceva cu adevărat miraculos, adică dincolo de categoriile comprehensiunii conștiente.”25 În acest context, visul indică o activare a inconștientului și fac cunoscut pe visător cu un larg spectru de senzații și percepții, similare magiei primitive. „Omul contemporan simte o acută nevoie de restabilire a importantei conexiuni cu stratul arhaic al psihismului.”26 Pentru el întâlnirea conștientă cu psihismul arhetipal autonom devine similar cunoașterii lui Dumnezeu. Tendința spre individuație îl împinge pe om în calea divinului, arhetipului comun pentru toți, pe care, cum am menționat mai sus, Jung îl numește self și care trebuie să devină centrul personalității.

Self-ul este, așadar, cel mai important arhetip. El este diferit de măștile externe, de identificările de rol. „El este capabil a împăca forțe psihice multidirecționate, și, în sfârțit, a deveni punctul de tangență cu începutul Transcendental, cu Dumnezeu, exclusiv în fața căruia soarta capătă sens.”27

După C. G. Jung, arhetipurile reprezintă niște imagini arhaice ambivalente. În ansamblul său, ceea ce autorul desemna prin termenul de inconștient colectiv, este privit ca un conglomerat fragmentar al psihismului primordial, unde conștiința nu a avut acces, păstrându-l liber de orice diferențieri, reguli sau ordonări: „natură ambivalentă contopită”, abis al ambiguităților, după Göethe. Această masă de conținuturi arhaice nediferențiate invadează conștiința în cazuri de nevroze și psihoze.

În cazuri calificate drept nonpatologice, ele doar ating suprafața conștiinței. În ambele cazuri aceste tendințe, formând așa numitele constelații, încep a manifesta pulsiuni și tendințe de caracter străin și nedescifrabil pentru conștiință. Biserica explică, de exemplu, acest fenomen prin utilizarea doctrinei diavolului, necuratului, satanei etc., ca un început rău. Dar, imaginea acestuia ne dezvăluie doar partea grotească, demonică a inconștientului (lumii înconjurătoare), ceea ce constituie una din polarități. „Inconștientul nu întruchipează doar răul, maleficul, el în același timp este sursa binelui suprem, nu numai întuneric, dar și lumină, nu numai animalic, neomenesc dar și ceva supraomenesc, spiritual, dumnezeesc”.28

Zeul grec „Mercurul”, personificând inconștientul (realitatea) posedă esență ambivalentă, este paradoxal de dualist de natură, intervenind ca demon, monstru, animal dar și ca panacee, „fiul filosofilor”, rațiunea supremă și divină, „darul Sfântului Duh”. Infantilitatea raționalizată a delimitării realității în bună/rea sau urâtă/frumoasă etc. deosebește conștiința de conținuturile arhetipale care reflectă însăți natura, reprezentările încă a omului primitiv, care inițial nu „judeca”, nu delimita, dar percepea realitatea în nemijlocita ei expresie, de fiecare dată diferită și nouă.29

În individuație se poate urmări o anumită logică, se poate atinge contopirea conștientului și inconștientului, acțiunilor practice cu simbolurile, semnificației subiective și realității obiective. „Sensul individuației se dezvăluie, astfel, într-o istorie dramatică care presupune deschiderea de către fiecare individ a propriilor „arhetipuri”, în lucrul cu ele, cu scopul integrării lor și orientării spre activități productive, semnifivative”30

În realitatea de zi cu zi foarte rar și, datorită specificității unor circumstanțe, se ivesc situații favorabile, când omului îi sunt deschise căile spre propria personalitate, spre propriul inconștient și posibilitatea de a atinge starea de self.

Eternele chipuri ale literaturii universale au „viață veșnică”, probabil, datorită faptului că simbolizează exact așa căi și situații, asupra cărora, în pofida tuturor obstacolelor, se focalizează și în care se armonizează principalele forțe sufletești ale personalității. În același timp, de fiecare dată se dovedește a fi faptul că o astfel de posibilitate de a fi tu însuți cauzează sacrificii enorme. Calea lui Don Quijote, a lui Faust și a lui Hamlet, ajunși la autenticitatea propriei existențe prin dragoste, prin cunoaștere sau prin dreptul de a lua decizii, duce, cum se vede ulterior, la moarte sau la nebunie. Soarta eroilor arhetipali (să ne amintim de Socrate, Napoleon, Vlad Țepeș, ) se dovedește a fi tragică. Scopul și procesul de individuație cu dificultăți se conștientizează de către individ. Dar ele demult sunt conștientizate de către cultură, dezvăluite într-o mulțime de scene mitologice. „Viața și moartea lui Isus Christos reprezintă unul dintre simbolurile posibile ale procesului de individuație” .31

„Self – ul, sau, sinele, nu reprezintă doar centrul, dar, și perimetrul în care se include atât conștientul, cât și inconștientul; el reprezintă centrul acestei integrități, potrivit egoului, care joacă rolul de centru al conșiinței. Integritatea personalității presupune diferențierea perechilor de contradicții, „unificarea” părții conștiente și celei inconștiente a psihismului, care de acum în colo se vor afla într-o interacțiune productivă.”32Asimilarea conținuturilor inconștientului, în orice formă, duce nu numai la îmbogățirea materialului conștient, dar și la unificarea libidoului, fapt ce începe a fi perceput subiectiv ca o excitare, vivacitate și bucurie, și obiectiv ca un interes sporit, capacitate lărgită și ridicată de muncă, flexibilitate a gândirii. În procesul conștientizării și asimilării conținuturilor iconștiente Eul, de pe poziții conștiente, coboară în „adâncuri”, pentru a ridica la suprafață de acolo, „comoara”.33

„Individuația, în calitate de proces suprem, nu este destinat „mulțimii”, dar, exclusiv unui număr mic de indivizi de vârstă medie înzestrați cu spirit creativ. Pentru toți cei care nu au intrat în această categorie, din cauza insuficienței pornirilor creative sau vârstei pra tinere, adică, pentru marea majoritate a omenirii, drept ultimă speranță le rămâne individuația artificială.”34

2. 3. Fenomenul autorealizării în teoria lui K.Rogers

Unul dintre reprezentanții de frunte ai psihologiei umaniste, care a adus un aport considerabil la dezvoltarea principiilor teoretice ale dezvoltării personalității umane este K. Rogers.

Concepția lui K. Rogers s-a constituit în procesul practicii sale terapeutice și a fost o ipoteză de lucru, ce orienta activitatea sa curativă și care asigura succesul acesteia.

Personalitatea, din punctul de vedere al lui Rogers, reprezintă partea diferențiată (și, totodată, centrată) a câmpului fenomenologic general, adică o parte a experienței individului, nucleul ei. „Ea apare în procesul dezvoltării individului și conține conștientizarea de către el a persoanei sale, a experienței sale, a existenței sale.”35

Manifestările inițiale ale individului sunt predeterminate de ereditate. Pe măsura căpătării experienței, însă, el se formează ca personalitate, care, diferențiindu-se, se constituie într-o structură individuală deosebită. Pe măsura dezvoltării personalitatea devine într-o măsură tot mai mare „socializată” și mai independentă.

„Veriga centrală în teoria personalității, elaborată de Rogers, o constituie categoria autoaprecierii. Ca rezultat al interacțiunii copilului cu maturii și cu alți copii la el se formează reprezentarea despre sine.” 36

Formarea autoaprecierii nu trece fără conflicte. Foarte des aprecierea din partea ceolor din jur nu corespunde autoaprecierii. Omul se află în fața dilemei, să accepte oare aprecierea dată de alții sau să rămână la părerea proprie. Cu alte cuvinte să se subaprecieze pe sine, fie pe alții. Are loc procesul complicat al cumpănirii, pe care Rogers îl numește „proces apreciativ organic”.

Tendința de autoactualizare – reprezintă un proces de dezvoltare treptată și maximală a potențialului individului, cu scopul de a deveni personalitate funcțional integră.

Conceptul de organism care tinde spre autoactualizare nu a fost obiectul de studiu al cercetărilor empirice lui Rogers. Pentru dezvoltarea teoriei și experimentului mai importante s-au dovedit a fi supozițiile lui Rogers despre autocongruență. Conform teoriei autorului, organismul funcționează cu scopul păstrării armoniei (stare nonconflictuală) dintre diverse imagini ale eului și congruenței dintre structurile eului și experianța : „În mare parte organismul tinde a asimila anume acele modele de comportament car vin în acord cu conceptul de Eu ” 37

„După Rogers principalul motiv al creativității îl constituie tendința omului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este potențial.”38 Această tendință poate fi îngropată sub straturi și straturi de mecanisme psihice, se poate ascunde în spatele unor fațade elaborate care îi neagă existența. „Convingerea autorului este că fiecare individ are această tendință de autoactualizare a sinelui, care aașteaptă condiții optime pentru a fi elaborată și exprimată. Această tendință este motivați primă a creativității, tendința organismului de a forma noi relații cu mediul, în strădania acestuia de a fi plenar „sine” însuși.”39

Una dintre condițile integralității psihice a individului și ale sănătății lui psihice o constituie flexibilitatea în apreacierea propriei persoane, în priceperea de a-și reevalua sub presiunea experienței sistemul de valori apărute mai înainte. Flexibilitatea, în opinia lui Rogers, este condiția indispensabilă a adaptării fără complicații a individului la condițiile, aflate mereu în schimbare, ale vieții. Spre deosebire de psihanaliști, Rogers susține că chiar și trebuințele și năzuințele primare, inițiale pot acționa la om doar în cazul când ele sunt susținute de normativitate corespunzătoare. De aici reiese teza lui Rogers cu privire la importanța pentru personalitate a aprecierii pozitive din partea societății și a moralei acceptate de ea. Trebuința de apreciere pozitivă, după părerea Rogers, împreună cu dezvoltarea personalității devine tot mai imperioasă, și în ultimă instanță omul începe să simte nevoia de încuviințare și stimă din partea altor oameni într-o măsură chiar mai mare decât satisfacerea trebuințelor organismului său. Pe terenul respectului apare și autorespectul, care de asemenea devine o trebuință imperioasă a individului. Totodată, funcția sa de reglare a comportării și experienței individul poate s-o îndeplinească și în afara situației de interacțiune a omului cu alți oameni.40

Referințe:

Schițe din istoria psihologiei, p. 56;

Schițe din istoria psihologiei, Ibidem.;

Schițe din istoria psihologiei, op, cit., p. 60;

G. Wehr, Doi giganți: Jung și Steiner, Trei, București, 2002, p. 151;

G. Wehr, Ibidem;

Schițe din istoria psihologiei, op. cit., p. 68;

Schițe din istoria psihologiei, Ibidem;

M. Zlate, Psihologie la răspîntia mileniilor, Polirom, București, 2001, p. 178;

Schițe din istoria psihologiei, op. cit., p. 70;

CAPITOLUL III

ASPECTE PRACTICE ALE CERCETĂRII LEGĂTURILOR DINTRE CARACTERISTICILE VISULUI ȘI TRĂSĂTURILE DE DEZVOLTARE ALE PERSONALOTĂȚII

3.1. Obiective și ipoteze ale cercetării

Legat de cele mai multe ori de somn, dar nu identificat cu el, ci considerat o „a treia stare de conștiință” celelalte două fiind veghea și somnul, visul și-a evidențiat încă de la începutul studierii lui științifice rolul important în viața psihică a omului și cunoașterea ei.

Fenomenologia visului poate avea o importanță deosebită pentru scopuri de studiu al personalității umane și dinamicii ei. Prin intermediul visului se poate studia personalitate celui ce visează. De aici reiese semnificația lui pentru studiul psihologic. Analiza materialului teoretic pe care l-am avut la dispoziția mea m-a orientat spre unele posibile direcții de cercetate practică. Scopul cercetării mele, așadar, se reduce la realizarea unei investigații privitoare la relația dintre două laturi ale persoanei umane: visele și dinamica personalității. Am pus drept obiective ale cercetării următoarele orientări :

٭ Verificarea în mod practic a conexiunii dintre nivelul de inteligență și conținutul oniric, cel din urmă exprimat prin diapazonul : vise mari și vise mici;

٭ Verificarea în mod practic a conexiunii dintre conținutul oniric și nivelul de autorealizare al personalității.

Obiectivele date au drept funcție verificarea următoarelor ipoteze de cercetare:

Nivelul de inteligență al persoanei determină ponderea celor două tipuri de vise după C.G. Jung, adică a viselor mari și viselor mici — persoanele cu nivel de inteligență înalt au mai des vise mari decăt vise mici, și invers, persoanele cu un nivel de inteligență scăzut sunt caracterizați prin frecvența mai mare a viselor mici, decât a viselor mari;

Gradul de autoactualizare al persoanei determină ponderea celor două tipuri de vise, adică a viselor mari și viselor mici — persoanele cu nivel de autoactualizare înalt au mai des vise mari decăt vise mici, și invers, persoanele cu un nivel autoactualizare scăzut sunt caracterizați prin frecvența mai mare a viselor mici, decât a viselor mari;

3.2. Caracteristicile eșantionului

În scopul verificării ipotezelor cercetării și realizării scopului ei, a fost ales un eșantion de 30 de persoane. La constituirea lui s-a ținut cont doar de un criteriu de selectare : vârsta — între 30 și 55 de ani. Alte restricții nu au fost necesare, ținând cont de scopul și sarcinile cercetării.

3.3. Metodele de cercetare

Pentru verificarea ipotezelor, care presupun cunoașterea a trei caracteristici ( nivelul de inteligență, nivelul de autoactualizare, conținutul oniric) am ales utilizarea a trei metode subiective de cercetare.

Cu scopul depistării caracteristilor calitative ale viselor subiecților, adică a ponderii mai mari, fie a viselor mari, fie a viselor mici, și în lipsa unei metode deja existente care ar arăta aceste caracteristici, am alcătuit un chestionar care conține zece întrebări cu variante de răspuns „da”, „nu”. Conținutul întrebărilor reflectă sarcina primară de a stabili orientarea subiectului în dimensiunile onirice, unde o extremă o reprezintă visele mari și altă extremă sunt visele mici. Iată conținutul acestui chestionar :

Visați rar?

Aveți rar coșmaruri?

Deseori vi se întâmplă să vă tălmăciți propriul vis?

Deseori aveți vise erotice?

Aveți vise care vă pun în gardă, prin conținutul lor, destul de mult?

Vă impresionează caracterul imaginativ al viselor D-voastră?

Aveți vise care vi se par bizare?

Deseori vi s-a întâmplat să aveți vise profetice?

Des vi se întâmplă să visați că posedați bunuri materiale pe care în realitate nu le aveți?

Des vi se întâmplă să se repete unul și același vis?( dacă da, ce conținuturi se repetă?)

În dependență de răspunsuri, care se notează a câte 10 puncte în funcție de conținutul întrebării, se obține un rezultat final obținut din suma punctajelor. Acest rezultat final se interpretează în dimensiunea celor două extreme 0 – 100. Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât subiectul se consideră a avea ponderea mai mare a viselor mari. Cu cât rezultatul este mai mic, cu atât subiectul se interpretează ca având ponderea mai mare a viselor mici. Chestionarul dat nu pretinde a fi o tehnică temeinică în domeniul psihologiei, dar mai degrabă servește drept ajutor în explorarea dimensiunii onirice a personalității.

A doua metodă de cercetare reprezintă un test de inteligență cules din ediția „Psihoteste”, vol. 2, editura Știință & Tehnică, București, 1997”, care are drept sarcină depistarea nivelului de inteligență al subiectului testat. Testul dat conține 67 de itemi cu câteva variante de răspunsuri la fiecare întrebare, dintre care doar unul este corect. În dependență de răspunsuri se obține un punctaj, care se interpretează ca nivelul de inteligență a subiectului testat, inclus între limitele 1 – 100. Cu cât mai mare este punctajul obținut, cu atât mai mare se consideră a fi nivelul de inteligență al celui testat. Tehnica dată a fost aleasă din motive de facilizare a lucrului efectuat, întrucât nu afost nevoie de utilizarea unor metodici mai comlpexe și mai sofisticate.

A treia metodă utilizată în cercetarea dată a fost Testul de autoactualizare alcătuit de A. Maslow. Am folosit varianta testului adaptată și editată în U.R.S.S. în anul 1987 de către L. I. Gozman, I. E. Alioșina, M. V. Zaghika și M. V. Croz. și apoi reeditată și revăzută în anii 1993 – 1994 cu sprijinul cunoscutului psiholog rus A.V. Lazukin. Metoda dată conține 100 de itemi în care fiecare item este prezentat prin două variante de comportament din care subiectul trebuie să aleagă pe cel care îl carecterizează.

Deoarece obiectivele presupun relevarea legăturii dintre fenomenele studiate am utilizat metoda coeficientului de corelație Bravé – Pearson.

3.4. Rezultatele cercetării practice a semnificației visului în contextul trăsăturilor de personalitate – inteligență și autoactualizare

3.4.1. Rezultatele cercetării practice a semnificației visului în contextul inteligenței

La această etapă practică am căutat să determinăm legătura dintre ponderea unui tip de vise la subiecți ( vise mari, vise mici) și nivelul lor de inteligență.

Caracteristica „onirică” a personalității am depistat-o cu ajutorul chestionarului descris mai sus.

În vederea depistării nivelului de inteligență la subiecți am utilizat un test de inteligență pe care, după cum am mai relatat, l-am selectat din ediția „Psihoteste”, vol. 2, editura Știință & Tehnică, București, 1997”.

Pentru a afla legătura dintre cele două caracteristici am utilizat metoda coeficientului de corelație Bravé – Pearson.

În urma aplicării acestei metode am obținut următoarele rezultate:

Tabelul 1. Rezultatele subiecților la testele de : inteligență; conținut oniric.

în continuare avem repezentarea grafică a rezultatelor :

Rezultatele aplicării metodei coeficientului de corelație Bravé – Pearson: în urma realizării calculelor necesare am obținut valoarea coeficientului de corelație egal cu 0,032.

Interpretarea coeficientului: valoarea pozitivă a coeficientului dat indică o legătură direct proporțională între fenomenele cercetate, adică, creșterea nivelului de autoactualizare determină nivelul conținuturilor onirice ale subiectului în următorul mod : un nivel de autoactualizare ridicat determină o pondere mai mare a viselor „mari”. Și invers, nivelul scăzut de autoactualizare determină ponderea mai mare a viselor „mici”. Comparând rezultatul primit cu cel din tabel la gradul de libertate necesar putem afirma că legătura dintre cele două variabile este semnificativă, adică, modificările nivelului de inteligență determină schimbări esențiale în sfera onirică a indivizilor respectivi.

3.4.2. Rezultatele cercetării practice a semnificației visului în contextul fenomenului de autoactualizare

La această etapă practică am căutat să determinăm legătura dintre ponderea unui tip de vise la subiecți ( vise mari, vise mici) și nivelul lor de autoactualizare.

Pentru determinarea nivelului de autoactualizare al subiecților am folosit următoarea metodă de cercetare :

Testul de autoactualizare alcătuit de A. Maslow. Am folosit varianta testului adaptată și editată în U.R.S.S. în anul 1987 de către L. I. Gozman, I. E. Alioșina, M. V. Zaghika și M. V. Croz. și apoi reeditată și revăzută în anii 1993 – 1994 cu sprijinul cunoscutului psiholog rus A.V. Lazukin. Metoda dată conține 100 de itemi în care fiecare item este prezentat prin două variante de comportament din care subiectul trebuie să aleagă pe cel care îl carecterizează.

Pentru a afla legătura dintre cele două caracteristici am utilizat metoda coeficientului de corelație Bravé – Pearson.

În urma aplicării acestei metode am obținut următoarele rezultate:

Tabelul 2. Rezultatele subiecților la testele de : autoactualizare; conținut oniric.

în continuare avem repezentarea grafică a rezultatelor :

Rezultatele aplicării metodei coeficientului de corelație Bravé – Pearson: în urma realizării calculelor necesare am obținut valoarea coeficientului de corelație egal cu 0,058.

Interpretarea coeficientului: valoarea pozitivă a coeficientului dat indică o legătură direct proporțională între fenomenele cercetate, adică, odată cu creșterea nivelului de inteligență, crește și nivelul conținuturilor onirice ale subiectului, adică o pondere mai mare a viselor „mari”. Și invers, nivelul scăzut de inteligență determină ponderea mai mare a viselor „mici”. Comparând rezultatul primit cu cel din tabel la gradul de libertate necesar putem afirma că legătura dintre cele două variabile este semnificativă, adică, modificările nivelului de inteligență determină schimbări esențiale în sfera onirică a indivizilor respectivi.

3.5. Studiu de caz

Pe lângă partea practică, care a fost realizată pe un eșantion de 30 de subiecți și care a utilizat testele în calitate de metode de cercetare, am urmărit realizarea unui aspect mai adânc de cercetare în scopul urmăririi fenomenelor studiate „mai aproape de obiect” . Cu acest scop am folosit metoda numită studiu de caz.

În total, am efectuat două studii de caz, unul dintre care demonstrează o extremă a fenomenului cercetat ( prevalența viselor mari corelate cu dezvoltare înaltă a personalității) și celălalt altă extremă ( prevalența viselor mici însoțite și cauzate de un nivel scăzut al dezvoltării). Am efectuat aceasta cu scopul de a demonstra mai bine esența prezumțiilor mele.

Cazul 1 :

Este vorba despre R. S., o persoană de vârstă medie, sex feminin, profesor universitar. Ea relatează un vis de al său recent :

„… visez că trebuie să vând o casă, care știu că e casa pe care a construit-o tăticul. E o casă mare, cu un interior arhitectural foarte sofisticat… Etajele (adică nivelurile casei) de parcă se împletesc : nu observi când le ridici, sau când le cobori. De parcă ai pluti prin ele… E foarte armonios… În unele locuri, în loc de scări, e o coborâre șerpuită, spiralată și foarte mare… parcă-s scări… sau o cărare…

Casa are treceri dintr-o cameră în alta. totu-i deschis… Are toate comoditățile : multă lumină, mult spațiu, multe flori… E foarte puțină mobilă, dar, cel mai necesar, ceea ce oferă foarte mult spațiu.

Casa nu are colțuri înăuntru, nici pe din-afară… doar unul. Pe din-afara casei aici are o crăpătură mare. Înțeleg cauza crăpăturii. Este greutatea casei.

Știu că trebuie să o vând, deoarece toți apropiații au plecat în străinătate, unde trebuie să merg și eu… Dar știu că alta e cauza : nu mă satisface locul unde-i amplasată : se află într-o zonă de construcții nefinisate. Drumurile sunt desfundate și-s pline de noroi, gropi! — Caut cui să o vând… Se găsește un cumpărător care e conducător ( o persoană juridică ), și-i trebuie casa pentru oficiu. În casă sunt foarte multe persoane – personalul firmei, care se pregătesc pentru recepție. Eu le arăt casa, o laud și îmi pare foarte rău să o vând. Dar trebuie… ”

Interpretarea visului dintr-o perespectivă eclectică ( Jung, Freud) :

„Casa”— reprezintă ființa interioară. Etajele sale, subsolul și podul, simbolizează diverse stări ale sufletulului. Subsolul, de regulă, corespunde conținutului inconștient, iar podul, corespunde elevației spirituale.

Casa, totodată, reprezintă simbolul feminității, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecție.

Exteriorul casei relevează masca sau aparența omului.

Din vis putem deduce câteva concluzii care se subordonează, într-un fel, elocvenței „autorului” visului, dar acestea trebuiesc privite dintr-o perspectivă a ambivalenței ( așa este natura visului) :

Personajul nostru dispune de un psihism sofisticat, care este, pe de o parte, „armonios”, „spațios”, iar pe de alta, „încâlcit”, „întortocheat” ( scările care se împletesc);

Lipsa de mobilă poate fi un indice al lipsei unor repere bine poziționate;

Greutatea psihismului ( „casei”) o apasă atât de tare, încât a apărut o fisură ( disociere). Nu știm dacă aceasta afectează personalitatea visătorului pe motive de lipsă a unor relatări cu caracter afectivo – apreciativ;

„Vinderea” casei va fi desemnând schimbarea stării de suflet. Probabil subiectul, sau mai precis, o parte din el, dorește aprig schimbări ale anturajului, care, ulterior, ar duce după sine schimbări ale stării de suflet. Corelând aceasta cu rezultatul înalt obținut de subiectul dat la proba testului de autoactualizare ( 78 de puncte), pot concluziona prezența tendinței spre autoactualizare.

Cazul 2 :

Este vorba despre C. A., o persoană de vârstă medie, sudor de profesie la o organizație statală, de sex masculin, căsătorit.

„Visez că-s acasă și vorghesc cu soția…Ăăă…ea strigă la mine , da eu vreu s-o liniștesc. Sîmt că mai este cineva, da nu știu șini-i, nu văd. Eu o rog să facă ceva de mîncari, da ea nu vrea…de asta eu tari mă supăr pi dînsa.

Ei, șî mă duc eu sângur în beși. Da acolo, hiiii, îl văd pi Sirioja (un prieten mult iubit și mult așteptat..!). Cînd l-am văzut, ni-o sărit inima di bucurie! Eu bucurus îl cuprind, da el niș habar!!! Eu îl întreb și-i cu dînsu, da el o spus că nu mă știe!!! Îț închipui….!? Și-nsamnă asta!!? Aaa?

Interpretarea visului dintr-o perspectivă eclectică ( Jung, Freud) :

Visul dat putem interpreta drept o aluzie la capitolul „gelozie” sau la capitolul „timpul împărțit între soție și prieteni” care poate fi reprezentată prin fraza : „Tinerel m-am însurat”. ( deși este o banalitate, totuși reflectă un adevăr)

Adică subiectul dat refulează tendințe de gelozare a propriei soții, sau tendința de a petrece mai mult timp cu prietenii fără a fi mustrat de soție ( simbolul cenzurii).

În același timp, putem interpreta visul dat prin fenomenul „conflictelor” în familie. Acestea ( conflictele) sunt percepute ca având cauză un „altcineva” ( soție, copii). În vis se materializează două aspecte ale soluționării :

° varianta somatică ( negativă ) : „mă calmez cu beciul”;

° varianta afectivă ( pozitivă ) : „îmi vărs amarul” subînțelege comunicarea cu amicul : „ numai el mă poate înțelege”.

Visul dat este foarte reprezentativ pentru confirmarea ideii lui Jung și Freud despre vise „mici” și respectiv, vise „rezonabile”.

Esența acestui tip de vise constă în oglindirea, mai mult sau mai puțin clară, a necesității de satisfacere a trebuințelor de bază :

trebuința de afiliere – „Eu îl întreb și-i cu dânsu, da el o spus că nu mă știe!!!”;

trebuința de hrană – „Eu o rog să facă ceva de mâncare, da ea nu vrea…de asta eu tari mă supăr pi dânsa”.

3.6. Concluzii

În rezultatul cercetării efectuate asupra eșantionului de subiecți, am obținut date interesante referitoare la problema cercetată. Am distins, în urma analizei calitative a rezultatelor, „o doză de adevăr” în prezumțiile înaintate la începutul cercetării. Aceasta subânțelege existența unei legături, la indivizii umani, dintre conținutul și aspectul calitativ al viselor lor și nivelul de dezvoltare al personalității. Afirmarea prin mijloace empirice a ipotezelor cercetării a scos la iveală următoarele concluzii :

Există legătură dintre conținutul oniric al individului și nivelul lui de inteligență. Mai mult ca atât, putem spune că nivelul înalt de inteligență determină preponderența viselor „mari”, în timp ce nivelul scăzut de inteligență determină preponderența viselor „mici”;

Există conexiune dintre conținutul oniric al individului și nivelul lui de autoactualizare. Dezvoltând această idee putem afirma că, nivelul înalt de autoactualizare determină preponderența viselor „mari”, în timp ce nivelul scăzut de autoactualizare determină preponderența viselor „mici”.

Din aceste supoziții rezultă caracterul de funcție a personalității.

ÎNCHEIERE: CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Omul este o „boltă”, dar, din ce în ce mai mult, începând de o jumătate de secol, este evident că cheia de boltă- este viziunea sa onirică…

Visul are o importanță vitală. El este, pare-se, exponentul unei funcții recuperatoare și integratoare, a cărei importanță nu e cu nimic mai prejos decît cea a circulației sau a respirației.

Visul și studiul său, ne deschid orizonturi neașteptate. Erupția acestei noțiuni de inconștient în viețile noastre, prin visele noastre, ne obligă pe toți, izolat sau împreună să căutăm noi scheme de viață și de gîndire, ar spune Jung, și că acest inconștient se manifestă în planul conștientului într-o manieră simbolică, ar continua Freud, fiind modalitățile inconștiente de concentrare asupra scopului principal al vieții, în condițiile când funcția de corectare a psihicului și rațiunea, decade, ar conchide Adler…

Ideile de bază ale celor trei titani ai abisurilor se prezintă în felul următor :

Freud : ideea lui Freud despre vis se conține în formula inevitabilității dorinței, interpretarea psihanalitică a visului constând tocmai în restituirea dorinței refulate;

Jung : constitue depistarea complexelor, în cazul „visului mic” și depistarea arhetipurilor, în cazul „viselor mari”, dar și crearea condițiilor favorabile pentru o „comunicare de contact” între conștient și inconștient, atât în vederea rezolvării și ocolirii conflictelor, cât și pentru a fi mai aproape de rădăcini;

Adler : scoatera la suprafață, depistarea și conștientizarea „aranjamentelor”, adică a trucurilor semi-conștientizate ale individului, legate de depășirea”sentimentului de inferiritate” și realizare a „scopului fictiv”.

Deoarece prezintă unul din cele mai mari interese în ceea ce privește psihicul uman, și exprimă aspirațiile profunde ale individului, a fost și continuă a fi învăluit de mister, superstiție și fantezie, explicat prin ipoteze naive sau ciudate, visul posedă o aură ce atrage cercetătorii, printre care se numără și persoana mea.

Visele ne prezintă mereu problemele-cheie ale vieții noastre. Nu există nimeni mai deștept sau mai intuitiv decât propriile vise… Astfel, ar fi de postulat, că în noi și în viața noastră se află un centru, care este mai înțelept, mai integru și mai atotcuprinzător, decât suntem noi înșine în imaginile și atitudinile noastre egocentrice despre noi și despre ceea ce credem că suntem…

Deoarece visele ne arată dacă energia noastră vitală circulă sau este blocată, explorarea viselor constituie una dintre cele mai bune modalități, de abordare a ei în vederea folosirii acesteia în scopuri curative, sau pentru realizarea noastră deplină – pentru individuația personală. Analizăm visele pentru a vedea modul în care se manifestă energia noastră vitală, pentru a ajunge la o noua expresie a vieții și vitalității.

Prin conceptul de individuație, autoactualizare, autorealizare, autocongruență, autoconsistență, autointegritate, autorii înțeleg caracteristica omului de a tinde spre autodezvoltare, devenire de sine.

Maslow, de exemplu, afirmă că : „Autoactualizarea reprezintă procesul dezvoltării continue și realizării practice a posibilităților proprii.

Jung vorbește despre individuație ca despre un proces – uneori și despre un drum – ce duce la maturizarea și entitatizarea psihicului. Individuație înseamnă să devenim ființă individuală și, în măsura în care înțelegem prin individualitate particularitatea noastră cea mai lăuntrică, ultimă și incomparabilă, să devenim propriul sine. De aceea, am putea traduce „individuație” prin „devenire de sine” sau „realizare de sine”.

Rogers afirmă că tendința de autoactualizare reprezintă un proces de dezvoltare treptată și maximală a potențialului individului, cu scopul de a deveni personalitate funcțional integră.

Actualitatea lucrării constă în încercarea de a analiza conceptul și fenomenologia visului dintr-o perspectivă dialectică și exhaustivă, precum și explorarea unei dimensiuni atât reprezentative, cât și substanțiale ale firii umane. Este vorba de fenomenul devenirii și împliniri de sine – de autoactualizare. Latura practică a lucrării a încercat tocmai să animeze această viziune.

Obiectivele practice au fost realizate conform tuturor așteptărilor și planificărilor, fiind scoasă la iveală o informație interesantă în ceea ce privește conexiunea dintre fenomenele onirice și cele al dinamicii personalității.

Pentru tinerii specialiști, pregătirea în domeniul explorării viselor ar fi a sugestie și o recomandare practică, având scop îmbogățirea și lărgirea spectrului, precum și a competenței întru perfecționarea scopului curativ al psihoterapiilor și consilierilor. Deoarece nu are nici un rost și că este inutilă căutarea la „homo normalis” a unor conținuturi arhetipale și la cel individualizat a fenomenelor străine personalității lui, ar fi de folos „consultarea” laturilor onirice ale celui care este a fi analizat din punct de vedere psihologic. Aceasta cu siguranță ar simplifica procedura de lucru cognitiv și terapeutic al psihologului…

Bibliografie

Artemidoros, Carte de tălmăcire a viselor,Polirom, București, 2001;

Chartier J.P., Introducere în psihologia lui Sigmund Freud, IRI, București, 1998;

Enăchescu C., Tratat de psihoanaliza și psihoterapie, Polirom, Iași, 2003;

Freud S., Interpretarea viselor, București, 1999;

Jung C.G., Аналитическая психология и психотерапия;

Schaffer R., Interpretarea psihoanalitica a testului Rorshach, Polirom, Iași, 2003;

Schițe din istoria psihologiei;

Wehr G., Doi giganți: Jung și Steiner, Trei, București, 2002;

Zlate M., Introducere în psihologie, Polirom, București, 2000;

Zlate M., Psihologie la răspîntia mileniilor, Polirom, București, 2001;

Bibliografie

1. Artemidoros, Carte de talmacire a viselor,Polirom, Bucuresti, 2001;

2. Chartier J.P., Introducere în psihologia lui Sigmund Freud, IRI, Bucuresti, 1998;

3. Enachescu C., Tratat de psihoanaliza si psihoterapie, Polirom, Iasi, 2003;

4. Freud S., Interpretarea viselor, Bucuresti, 1999;

5. Jung C.G., ????????????? ?????????? ? ????????????;

6. Schaffer R., Interpretarea psihoanalitica a testului Rorshach, Polirom, Iasi, 2003;

7. Schite din istoria psihologiei;

8. Wehr G., Doi giganti: Jung si Steiner, Trei, Bucuresti, 2002;

9. Zlate M., Introducere în psihologie, Polirom, Bucuresti, 2000;

10. Zlate M., Psihologie la raspîntia mileniilor, Polirom, Bucuresti, 2001;

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: A Treia Dimensiune a Visului (ID: 164240)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

A Treia Dimensiune a Visului

Copyright Notice

Inteligenta DE Securitate

Conceptul Resurselor Umane. Elemente de Psihologie Ce Influenteaza Recrutarea Si Selectia

Ntergrarea Emisiunilor Radiofonice Pentru Copii In Procesul de Educatie Muzicala

Studiu Comparativ Privind Nivelul Motivatiei LA Subofiteri Vs Soldati Profesionisti

Eficienta Serviciului Social Pentru Persoanele CU Dizabilitati Mintale

Modalitati de Educare a Elevilor cu Tulburari de Comportament

Copyright Notice

Similar Posts